PLANTE MELIFE

Pentru a putea viziona detalii referitoare la fiecare plan

Nr. Crt. Denumire populară Denumire ştiinţifică

1 Evodia Evodia Daniellii

2 Tei argintiu Tilia tomentosa
3 Salcâm Robinia pseudacacia
4 Tei pucios Tilia cordata
5 Paulownia Paulownia Tomentosa
6 Tei cu frunza mare Tilia platyphyllos
7 Facelia Phacelia tanacetifolia
8 Ceară Asclepias syriaca
9 Arţar tătărăsc Acer tataricum
10 Iarba şarpelui Echium vulgare
11 Mătăciune moldovenească Dracocephalum moldavica
12 Sulfină albă Melilotus albus
13 Zburătoare- Răscoage Epilobium angustifolium
14 Salcâm japonez Sophora japonica
15 Cenuşar Ailanthus altissima
16 Coriandru Coriandrum sativum
17 Jugastru Acer campestre
18 Salvie Salvia nemorosa
19 Talpa gâştei Leonurus cardiaca
20 Salvie de câmp Salvia pratensis
21 Anghinare Cynara scolymus
22 Limba mielului Borago officinalis
23 Glădiţă Gleditschia triacanthos
24 Paltin de munte Acer pseudoplatanus
25 Sulfină galbenă Melilotus officinalis
26 Isma broaştei Mentha aquatica
27 Sparcetă Onobrychis viciaefolia
28 Cimbrişor Thymus serpyllum
29 Iarbă neagră Calluna vulgaris
30 Păpădie Taraxacum officinalis
31 Trifoi alb Trifolium repens
32 Jaleş Stachys officinalis
33 Mentă Mentha piperita
34 Oţetar galben Koelreuteria paniculata
35 Paltin de câmp Acer platanoides
36 Salcie căprească Salix caprea
37 Busuioc de mirişte Stachys annua
38 Jaleş de baltă Stachys palustris
39 Roiniţă Melissa officinalis
40 Scaiul dracului Eryngium campestre
41 Urzicuţă Lamium purpureum
42 Zmeur Rubus idaeus
43 Trifoi hibrid Trifolium hybridum
44 Lucernă Medicago sativa
45 Busuioc Ocimum basilicum
46 Ceapă Allium cepa
47 Lupin peren Lupinus perennis
48 Salcie albă Salix alba
49 Zălog Salix cinerea
50 Cicoare Cichorium intybus
51 Cârmâz roşu Symphoricarpus orbiculatus
52 Izmă creaţă Mentha crispa
53 Pălămidă Cisium arvense
54 Sălcioară Elaeagnus angustifolia
55 Trifoiaş Trifolium fragiferum
56 Urzică moartă Lamium album
57 Angelică Archangelica officinalis
58 Dovleac alb Cucurbita maxima
59 Soc Sambucus nigra
60 Castan comestibil Castanea sativa
61 Dovlecel Cucurbita pepo
62 Isop Hyssopus officinalis
63 Levănţică Lavandula spica
64 Pepene verde furajer Colocynthis citrullus
65 Floarea-soarelui Helianthus annuus
66 Cruşin Rhamnus frangula
67 Păducel Crataegus monogyna
68 Rapiţă Brassica napus
69 Castan salbatic Aesculus hippocastanum
70 Fenicul Foeniculum vulgare
71 Castravete Cucumis sativus
72 Hrişcă Polygonum fagopyrum
73
74
75
76
77
78
79
80
81
82
83
84
85
86
87
88
89
90
91
92
93
94
95
96
97
98
99
100
PLANTE MELIFERE

feritoare la fiecare plantă se face click pe nr.crt. al fiecăreia

Luna de înflorire Nectar, Polen, Mană Producţia de miere (kg /ha)

IULIE N P 1500-2500
IULIE N P 1200
IUNIE N P 1000
IULIE N P 1000
APRILIE N P 700 - 1000
IULIE N P 800
OCTOMBRIE N P 300-1000
AUGUST N P 600
IUNIE N P 300-600
SEPTEMBRIE N P 380-400
AUGUST N P 300-400
SEPTEMBRIE N P 200-500
AUGUST N P 100 - 600
AUGUST N P 300-350
IULIE N P 300
IULIE N P 100-500
IUNIE N P M 200-400
AUGUST N P 300
AUGUST N P 200-400
IULIE N P 280
SEPTEMBRIE N P 150-400
IULIE N P 250-300
IUNIE N P 250
MAI N P M 200-300
SEPTEMBRIE N P 150-300
OCTOMBRIE N P 220
AUGUST N P 120-300
OCTOMBRIE N P 200
SEPTEMBRIE N P 200
OCTOMBRIE N P 200
OCTOMBRIE N P 100-250
IULIE N P 100-200
AUGUST N P 100-200
AUGUST N P 100-200
MAI N P M 100-200
APRILIE N P 100-200
SEPTEMBRIE N P 120-150
SEPTEMBRIE N P 100-150
AUGUST N P 100-150
AUGUST N P 100-150
OCTOMBRIE N P 50-200
AUGUST N P 50-200
OCTOMBRIE N P 120
OCTOMBRIE N P 25-200
OCTOMBRIE N P 100-120
IULIE N P 70-150
IUNIE N P 100-120
APRILIE N P M 100-120
APRILIE N P 100-120
OCTOMBRIE N P 100
IULIE N P 100
AUGUST N P 100
AUGUST N 100
IUNIE N P 100
SEPTEMBRIE N P 100
IULIE N P 50-150
AUGUST N P 90
SEPTEMBRIE N P 75-105
IULIE N P 80
 IUNIE N P 30-120
SEPTEMBRIE N P 50-100
AUGUST N P 50-100
SEPTEMBRIE N P 50-100
SEPTEMBRIE N P 40-100
SEPTEMBRIE N P 35-100
IULIE N P 35-100
IUNIE N P 35-100
IUNIE N P 35-100
IUNIE N P 30-100
AUGUST N P 25-100
SEPTEMBRIE N P 20-100
AUGUST N P 50-60
Evodia
Arborele de miere sau copacul albinelor
Introdusă, adaptată şi aclimatizată în ţara noastră ca specie exotică în Grădinile Botanice din Cluj şi
în rândul apicultorilor cu circa 20 de ani în urmă graţie muncii cercetătorilor care lucrau în perioa
Melifere al I.C.D.Apicultură Bucureşti.

Familiile de albine resimt mari goluri de cules către sfârşitul verii, când flora meliferă devine foarte să
Aceste goluriu de cules pot fi înlăturate prin extinderea unei specii melifere de excepţie – EVODIA.
Cultivând evodia în jurul stupinei ne asigurăm atât un cules sigur şi de lungă durată la sfârşitzul anul

Argumente care pledează în favoarea evodiei:

- numărul foarte mare de flori/pom;
- perioada lungă de înflorire (30 zile);
- momentul favorabil de înflorire (iulie - august);
- producţia foarte mare de miere;
- precocitatea mare (începe să înflorească la 5-6 ani de la semănat);
- creşterea foarte rapidă.

O singură inflorescenţă de evodia are, în medie, 1.000 de flori, un arbore matur având peste 1
numărul total de flori/arbore ajunge la 1.000.000 de flori.
De aici provin şi denumirile populare de:
- arborele cu 1.000.000 de flori;
- arborele de miere;
- copacul albinelor.

O singură floare de evodia produce 2 mg. De nectar/floare în 24 de ore, cu o concentraţie de zahăr d

Numărul foarte mare de flori/pom, secreţia mare de nectar/floare şi perioada lungă de înflorire con
1.000 – 2.500 kg. de miere/ha.

Albinele vizitează florile de evodia pe toată perioada zilei, chiar şi după asfinţit.
Secreţia de nectar la evodia nu este influenţată negativ de temperaturile ridicate, pe timp de secetă
Un singur pom prezintă o înflorire aşa de abundentă şi cu o secreţie de nectar aşa de bună încât pe e
Un neavizat poate să creadă că pe pomul respectiv urmează să se aşeze un roi.

Evodia este o specie sensibilă la ger, de aceea puieţii tineri, în vârstă de 1-2 ani, trebuie obligatoriu p
Cele mai bune condiţii pentru înfiinţarea unei plantaţii de evodia se întâlnesc ân sud-vestul Olteni
partea centrală a Transilvaniei sau în sud-vestul ţării.
Plantaţiile înfiinţatepe terenuri însorite, cu expoziţie sud-estică, vor avea o creştere şi o dezvoltare m
pe terenuri expuse curenţilor reci de aer şi gerurilor din timpul iernii.
De la infiintarea plantatiei si pana la intrare pe productie dureaza in jur de 4 - 5 ani.
Maturitatea arborilor este la 10 ani. Florile de evodia infloresc la sfarsitul lunii iulie si dureaza aproxim
Dau nectar toata ziua, florile fiind vizitate de albine intens intre orele 9 si 18.
Un hectar da in jur de 2000- 3000 kg nectar.
Pomii de evodia au rezistanta scazuta in primii ani de la plantare, iar in iernile geroase mugurii flora
pierderi. Puieti pot fi livrati toamna tarziu si primavara devreme.
Cele mai reusite sunt plantatiile de toamna. Evodia poate fi plantata cu o desime mai mare 2000, 250

Este una din ,,culturile" cele mai rentabile:

- nectar pentru albine intr - o perioada deficitara a anului, luna iulie - august. Zona de deal este cea m
- semintele sunt consumate de pasari pe timpul iernii - au un continut ridicat de ulei,
- frunzele sunt bogate in produse azotate - continutul de rame in sol sub copacii de evodia este foarte

Materialul lemnos este bun pentru foc, fiind superior salciei, teiului, arinului, etc.
Tei argintiu
Tilia tomentosa Moench. (tei argintiu, tei alb), este un arbore melifer care poate atinge 20-30 m înălțime.
Are
Acesttulpină
arboregroasă brun-închisă.
are frunze pe fața inferioară stelate, argintii, perișorii formând un toment des, vizibil de la
distanță.
Este răspândit în zonele calde , formând păduri de foioase și mixte.
Privit de la distanță,se poate vedea că forma coroanei este lat-piramidală.
Este rezistent la poluare.
Salcâm
Salcâmul (cf. turc. salkâm) (Robinia pseudacacia, familia Leguminosae) este un arbore melifer, cu tulpina înaltă, pân
Provine din continentul nord-american.
Crește spontan pe aproape orice tip de teren.
Are capacitatea de a fixa azotul din atmosferă, iar semințele își păstrează mulți ani capacitatea de germinare.
Are frunze compuse și flori albe, în ciorchine, puternic mirositoare, iar fructele sunt păstăi aplatizate, brun roșcate.
Înflorește primăvara târziu, în luna mai-iunie.
Face parte din categoria arborilor cu lemn de esență tare, deosebit de rezistent la umezeală.
Lemnul este utilizat pentru lucrări amplasate în aer liber, stâlpi de gard, construcții diverse, în industria navală și
pentru fabricarea parchetului.
Florile au întrebuințare în farmacia naturistă.
Scoarța salcâmului conține fitotoxine.
Tei pucios
Tilia cordata Mill., (tei pucios, tei cu frunză mică), este un arbore melifer care poate atinge 25–30 m înălțime.
Are frunze verzi, de formă triunghiulară, ajungând la o lungime de 6–7 cm.
Acest arbore are o tulpină groasă de peste 1 m diametru și coroana piramidală.
Este rezistent la frig și vânt, putând fi găsit în zone montane.
Este răspândit în toată Europa meridională și centrală.
Formează arborete întinse numite teișuri în special în Dobrogea de nord, apărute în special datorită aplicării greșite
a tăierilor de îngrijire și regenerare a pădurilor atât în trecut (când se urmărea extragerea stejarilor și a speciilor
diverse tari) cât și în prezent datorită acelorași motive de către silvicultori.
Exemple de acest fel sunt întâlnite în pădurile ocoalelor silvice Cerna, Macin.
Paulownia
Cuprinde circa 6-9 specii (în funcție de autor), între care:

Paulownia catalpifolia
Paulownia elongata
Paulownia fargesii
Paulownia fortunei
Paulownia kawakamii
Paulownia taiwaniana
Paulownia tomentosa

Paulownia, arborele Printesei, si-a capatat numele in onoarea printesei Pavlovnia, fiica tarului Paul I al Rusiei.
Acest arbore exotic originar din China se remarca prin portul si inflorirea sa abundenta de la inceputul primaverii din
liliachii asemanatoare ca forma gurii leului, dispuse in inflorescente tip panicule terminale, lungi de 30-60 cm, care e
Paulownia se remarca de asemenea prin cresterea sa foarte rapida de circa 3 metri pe an in primi ani precum si prin
diametru.
Datorita perisorilor existenti pe partea inferioara a frunzelor si a petiolului, arborele este un bun absorbant al zgomot
6
Tei cu frunza mare
Teiul cu frunza mare, sau Tilia platyphyllos, este arbore, ce face parte din familia Tiliaceae.
Acesta este răspândit în aproape toată Europa, în afară de zonele nordice reci.
Arborele poate atinge o înălțime medie de 30 m, uneori până la 35 m, având un ritm de creștere destul de redus.
Frunzele sunt mari, având un diametru de până la 15 cm.
Facelia
A. ISTORIC, IMPORTANTA
Facelia (Phacelia tanacetifolia), face parte din familia Hidrofilacee, aceasta familie apartine florei Americii, planta ca
In lume facelia are trei mari intrebuintari si anume :
-planta melifera care secreta nectar in tot cursul zilei, cu o usoara crestere spre orele de amiaza.
Potentialul nectarifer al florilor de facelia oscileaza in limite largi, in functie de conditiile climaterice, precum si de e
Cantitatea de nectar este de 1,0-4,5 mg /floare, cu o concentratie medie de 28% zahar.
Florile de facelia sunt cercetate intens de albine pe toata durata infloritului.
Frecventa de vizitare a florilor se intensifica mai ales in orele de dimineata, cand albinele culeg nectar si polen, iar du
Infloritul dureaza timp de 30-50 zile in functie de conditiile climatice, productia de miere oscileaza intre 600-1000 k
hectar poate sa fie de 300-600 kg, fiind considerata din acest punct de vedere o excelenta planta melifera.
-planta furajera, bogata in proteine, facand parte din grupa plantelor furajere secundare, care produc repede mas
conditiilor pedoclimatice.
Facelia a intrat in atentia crescatorilor de animale ca furaj dupa obtinerea de soiuri de facelia lipsite de perisori pe fru
Animalele ajung sa o consume cu placere daca sunt obisnuite cu priceprere de catre crescatori.
Are pretentii reduse fata de conditiile de clima si sol, cultivandu-se cu bune rezultate atat in zonele sudice, mai seceto
Rezista bine la bruma, atat primavara cat si toamna, pana la –6 grade Celsius, insusire pe care o au putine plante, dar
-planta folosita ca ingrasamant verde care este tot mai des utilizata in Europa atat pentru intreruperea in asolamen
Rizoctonia si la cultura cartofului legat de nematozi.
Datorita cantitatii de biomasa produsa la unitatea de suprafata a sistemului radicular, a continutului bogat in protein
planta principala in folosirea ei ca ingrasamant verde care lasa multe elemente nutritive prin incorporarea ei in sol.
In conditiile actuale de trecere la o agricultura biologica pe anumite suprafete, facelia este planta indicata in combat
punerea la dispozitia plantei ce urmeaza dupa ea a unor cantitati insemnate de elemente nutritive usor asimilabile.

B. PREZENTAREA PLANTEI
Facelia, specie anuala, a fost introdusa in tara noastra ca planta specific melifera, fiind in acelasi timp si un bun nutre
Facelia este putin pretentioasa la conditiile de clima si sol, gasind in tara noastra conditii bune de cultura in toate reg
Rezistand bine la brumele tarzii de primavara si timpurii de toamna se poate cultiva de primavara timpuriu pana toam
Planta creste inalta de 40-60 cm, cu o tulpina ramificata purtand mai multe inflorescente in forma de evantai a caror
Perioada de vegeatie la facelia este scurta, de la rasarire pana la inflorire trecand 45-55 zile, iar durata infloritului est
In zona de campie, cu arsite mari, cultura de vara a faceliei are o durata de inflorire de 25-30 zile, in timp ce in zone
mult mai mare.

C. ELEMENTE DE TEHNOLOGIE
AMPLASAREA CULTURII: Cele mai bune conditii de crestere si dezvoltare le ofera solurile cu textura mijlocie care
Nu sunt recomandate solurile saraturoase si cele cu exces de umiditate.Sunt plante sensibile la aciditatea solului.
Pentru producerea de samanta trebuie evitate solurile infestate cu Cuscuta si Avena, seminte greu separabile fata de c
LOCUL IN ASOLAMENT: Cele mai bune rezultate se obtin dupa plantele care parasesc devreme terenul si care nu la
Premergatoarele cele mai indicate, sunt cerealele paioase de toamna, atat pentru semanatul in primavara cat si in vara
La alegerea plantei premergatoare la facelia trebuie tinut cont de pregatirea patului germinativ, avand in vedere marim
PREGATIREA PATULUI GERMINATIV: Avand in vedere ca facelia face parte din categoria plantelor cu semin
toate conditiile unei rasariri uniforme si rapide (rasarire exploziva).
Facelia necesita un pat germinativ bine tasat la suprafata si afanat in profunzime.
Toate lucrarile vor urmari maruntirea si nivelarea terenului pe adancimea de semanat in vederea realizarii unui conta
Ultima lucrare se recomanda sa fie executata cu cultivatorul de plante tehnice urmat de croskileti perpendicular p
semintelor.
SEMANATUL: Insamantarea se face cu semanatorile SUP la distanta de 25 cm intre randuri cu norma de samanta de
sol se realizeaza cateva zile la rand temperaturi de 3-5 grade C, la adancimea de 2-3 cm.
Dupa semanat este obligatorie tavalugirea culturii, cand terenul este uscat, cu tavalugul inelar, pentru obtinerea unei
LUCRARILE DE INTRETINERE SI INGRIJIRE: Pe tot parcursul perioadei de vegetatie cultura se va tine curata de b
de samanta sa fie libere de Avena Facuta si Cuscuta ssp, prin prasile, erbicidare sau plivire repetate.
Erbicidarea se poate face odata cu pregatirea patului germinativ cu unul din produsele: Treflan 48 EC in doza de 2 l/h
Pe vegetatie se pot folosi Afalonul 2 kg/ha in faza de 3-4 frunze, iar in cazul cand cultura este infestata cu palamida s
RECOLTAREA: La facelia se recomanda recoltarea in doua faze :in prima faza plantele se recolteaza cu vindrovarul
se face recoltatul cu combina echipata cu picapuri pentru ridicarea plantelor din brazda, atunci cand semintele au o u
Combinele trebuie sa fie bine etansate in vederea eliminarii pierderilor si reglate corespunzator pentru seminte mici,
Momentul recoltatului
Recoltarea in si
se poate face doua fazesingura
intr-o se stabileste candfolosirea
faza prin semintele de la
unui baza inflorescentei
desicant, atunci cand au semintele
semintele de brunificate.
la baza au inc
l/ha.
Dupa desicare, in momentul cand cultura este complet uscata, se face recoltarea direct din lan la umiditatea de pastra
CONDITIONAREA: In general la semintele mai mici trebuie sa creasca atentia in vederea preveniri si indepartarii or
conditionarii.
Dupa recoltare se face o precuratire a semintelor in vederea eliminarii resturilor vegetale, care ar putea duce la depre
Selectarea se face cu selectoarele din dotare, echipate cu site corespunzatoare pentru semintele mici, pana la obtinere
 1 [Martial Arts]Encyclopedia of Taekwon-do
2 Joseph Simonet - 6 Second of controlled insanity
3 Carl Cestari - Old.School.Series
4 Personal Defense Readyness
5 UFC 100
6 Defendo C.O.R.E.
7
8
9
10
11
Arțar tătăresc
Arțarul tătăresc (Acer tataricum, numit și gladiș sau glădici) un un arbore scund, ce face parte din familia acerace
până la 10 metri, cu scoarța netedă, de culoare cenușie întunecată.
Trunchiul are un diametru de 30 cm, cu o scoarță cenușie-brună.
Frunzele sunt late, ovale nelobate, dințate neregulat pe margini, cu o lungime de 7 - 12 cm.
Fructele aripate, câte două pe o codiță lungă, sunt, înainte de maturitate roșii purpurii, mai târziu brune.
Acesta este răspândit în estul Europei, Caucaz și vestul Asiei.
În România crește mai ales în regiunea de câmpie.
Adeseori este cultivat în plantații forestiere de protecție, în perdele forestiere și în parcuri
Iarba șarpelui
Echium vulgare (iarba șarpelui) este o specie de Echium nativă din Europa, și din vestul și centrul Asiei.
Numele genului provine din greacă („echion”) înseamnă șarpe, și a fost dat din timpuri străvechi (Dioscorides și Plin
Planta este cunoscută încă din antichitate deoarece era folosită de către locuitorii dintre granițele de astăzi ale R
diareei, surmenaj, dureri de dinți, eczeme.
Rădăcina este pivotantă, neagră; tulpina erectă, înaltă până la 1metru, rigidă, neramificată sau ramificată de la bază,
printre ei se găsesc peri lungi, setiformi;
Frunzele sunt linear – lanceolate, acute, cele de la bază sunt pețiolate, dispuse în rozetă, cele tulpinale sesile, uninerv
Florile prezintă simetrie zigomorfă inițial au culoarea roșiatică apoi albastră, sau pot fi albe, roz, grupate în c
inflorescență cilindrică, paniculată; caliciul format din cinci sepale linear – lanceolate, gamofil; corola infundibulif
cinci lobi inegali, ușor curbată și bilabiată, pubescentă, gamofilă; androceu din cinci stamine curbate, orientate în su
albastre; gineceul prezintă disc nectarifer la bază, stil lung, deasemenea exert, pubescent, cu stigmat bilobat.
În general perioada de înflorire este ceva mai târzie decât a celorlalte specii din această familie, începând din iunie pâ
Fructele sunt nucule.
 1 Kapap Combat Concepts vol.3
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
Sulfina alba
Zburătoare- Răscoage
Salcâm japonez
Cenușar
Coriandru
Coriandrul (Coriandrum sativum) este o specie de plantă erbacee anuală anuală din familia umbeliferelor, exc
exalând un miros neplăcut de ploșniță, cu flori albe sau roz și fructe în formă de globulețe, bogate în uleiuri eter
întrebuințează în industria farmaceutică, a parfumurilor sau drept condiment. Poartă și denumirile de puciognă, buru
Rădacina este pivotantă, subțire, slab ramificată.
Tulpina este cilindrică, glabră, fin brăzdată, ramificată numai la partea superioară.

Frunzele sunt verzi-deschis, glabre, foarte diferențiate după nivelul la care se află : cele bazale în rozetă sunt lung pe

Florile sunt grupate în umbele compuse, lung pedunculate, cu 3—7 radii și lipsite de involucru ; ele sunt pe tipul 5, c
Fructele sunt diachene sferice, cu diametru de 2—6 mm, galben-brune sau brune, cu cele două jumătăți unite, pe f
mai pronunțate, păstrînd la vârf resturile caliciului și cele două stigmate, miros plăcut la maturitate [
Utilizări terapeutice : Acțiune carminativă și stomahică, utilizat și corectiv pentru unele medicamente (uleiul volatil)
Are proprietăți bactericide și fungicide.
Având acțiune vermifugă, se folosește la combaterea viermilor intestinali.
Intră în compoziția ceaiului contra colicilor pentru copii, în ceaiul gastric nr. 2 și în ceaiul tonic aperitiv. Intră și
prepară apoi tinctura de malat de fier.
Coriandrul este cunoscut și ca un bun tonic al sistemului nervos.
Utilizat în industria alimentară ca aromatizant și condiment.
Jugastru
Acer campestre (Jugastru) este o specie de arbori cu înălțimea de până la 17 m.
Caracteristici
Frunzele sunt glabre, palmat-lobate 5 sau 3 lobi, lungi până la 8 cm.
Florile apar primăvara dispuse în corimbe compuse, sunt poligame și au culoarea verzui.
Fructele sunt disamare cu aripi întinse, orizontale.
Jugastrul este un arbore cu lemn alb și tare, cu scoarță roșiatică, care crește frecvent în câmpie și în regiunea de deal.
Jugastrul este un arbore melifer.
Lemnul dur de jugastru este folosit în industria mobilei, la confecționarea de unelte agricole, căruțe, mînere de scu
desen.
Salvie
Salvia (Salvia officinalis) este o plantă erbacee cu flori divers colorate, cultivată ca plantă medicinală sau decor
mediteraneene.
Este cunoscută și sub denumirile de jale, jaleș, salbie sau șerlai.
Salvia reprezintă o plantă medicinală recomandată ca remediu natural în tratarea și vindecarea hipertensiunii a
măduvei spinării, inflamațiilor căilor respiratorii, oboselii fizice și psihice, nervozității, dar și în stimularea m
stomatite, ulcerații ale pielii, tuse, bronșită, abcese dentare, celulită.
Salvia este foarte eficientă în tratarea bolilor specifice femeilor: probleme ale organelor pelviene (băi de șezut cu sa
de sterilitate și impotență (ceaiul din frunze de salvie sau ceai din flori de salvie mărunțite).
Ceaiul de salvie este recomandat în uz extern, în vindecarea bolilor de gât (amigdalită), abceselor dentare, inflamațiil
Mirosul neplăcut al gurii poate fi combătut cu gargarisme cu ceai de salvie de patru-cinci ori pe zi.
Talpa gâștei
Talpa gâștei (Chenopodium) este denumirea populară dată unei grupe de plante din familia Amaranthaceae, dar
făcând parte din familia Chenopodiaceae.

Talpa gâștei este o plantă erbacee, perenă, cu înălțimea maximă de 150 cm.
Secționate, tulpinile și ramurile, care sunt păroase pe margini, se prezintă în patru muchii.
Frunzele sunt opuse, cele de la bază au forma palmei, fiind divizate adânc în 5 lobi.
Frunzele mijlocii au 3 crestături, iar cele din vârful tulpinii sunt alungite si dințate.
La subsuoara frunzelor se găsesc florile de culoare roz, grupate în inflorescențe mici, care înconjoară tulpina.
Floarea este formată dintr-un caliciu in formă de tub cu 5 sepale unite între ele, fiecare sepal terminându-se cu o țeap
Corola prezintă un inel păros, bilabiat, de forma unei guri, fiind de două ori mai mare decât caliciul.
Partea superioară a corolei este de forma unui coif, acoperit cu peri mărunți.
Planta înflorește din iunie până în septembrie.
Crește pe marginea drumurilor, prin locuri necultivate si printre ruine.
„Leonurus cardiaca” este o plantă medicinală cunoscută în România sub denumirea de talpa gâștei.
Ea se culege la începutul și în timpul înfloririi.
Datorită alcaloizilor și a uleiurilor volatile conținute de plantă, ea este considerată a fi o plantă medicinală:
Uz intern: are o acțiune antispasmodică și este follosită ca tonic cardiac, sedativ, hipnotic, antispastic general, stom
de origine nervoasă.
Se mai poate folosi datorită efectelor tonice pe care le are asupra organismului ca remediu împotriva stărilor depresiv
Salvie de câmp
Salvia pratensis (salvia de câmp; sinonim Salvia virgata) este o plantă perenă din familia Lamiaceae, nativă din
vestul Asiei și sudul Africii.
Anghinare
Anghinarea (Cynara scolymus) este o specie de plante erbacee perenă, din familia compozitelor, genul Cynara, ca
regiunea mediteraneeană, cultivându-se pentru solzii cărnoși ai inflorescenței și pentru receptaculii florali care sunt c
Caractere morfologice
Tulpina este dreaptă și ramificată.
Frunzele sunt mari spinoase, de culoare verde-albicioasă pe dos.
Florile sunt roșii-violacee dispuse în capitule mari (circa 14 cm lățime), receptacul mărit și cărnos, comestibil, sepale
Înmulțirea se face prin însămânțare, în răsadnițe semicalde, în februarie, iar în aprilie se plantează afară sau prin divi
Cer un sol bogat, luto-humos, poziție însorită.
Iarna se protejează de ger

Anghinarea se folosește în gastronomie, în terapii, dar poate fi întâlnită și ca plantă ornamentală.

Anghinarea are un conținut ridicat de ulei, care poate fi folosit drept combustibil-alternativă, pentru centralele termic
În medicina naturistă, la prepararea produselor naturale pe bază de anghinare, se utilizează rădăcinile de anghinare și
Toate aceste produse sunt considerate remedii naturale excelente în tratarea și vindecarea diverselor afecțiuni ca de
circulației sangvine și afecțiuni renale.
De asemenea, anghinarea mai poate fi consumată și în stare proaspată, fiind astfel apreciată pentru efectele ei v
special, precum și în tratarea diabetului, hemoroizilor, vomismentelor și migrenelor.
Preparatele naturale din aghinare ajută la vindecarea constipației (sucul de anghinare), afecțiunilor ficatului (cea
anghinare).
Limba mielului
Limba mielului (Borago officinalis sau Echium amoenum) este o plantă erbacee anuală, originară din Siria, naturaliz
în aproape toată Europa, nordul Africii și Iran.
Numele plantei, în multe limbi europene, poate fi urmărit începând cu latina evului mediu, de la termenul borrago.
Se crede că acesta din urmă provine din limba arabă, probabil din abu buraq, care se traduce prin tatăl asprimii.
Tulpinile ating înălțimea de 60-100 cm și este acoperită cu perișori albi, tari, sunt ramuroase, scobite în interior și suc
Frunzele sunt mari, ridate, de culoare verde închis, ovale și ascuțite la vârf, de circa 5-15 cm lungime și 5 cm lățime.
Florile sunt mici, au culoare albastru strălucitor sau roz și formă de stea, cu cinci petale triunghiulare, distingându
familie prin staminele negre, proeminente, care sunt îngramădite în centrul florii.
Produce o mulțime de semințe și astfel continuă să crească și să se răspândească prolific din locul în care a fost semă
În locuri cu climate blânde, limba mielului înflorește pe tot parcursul anului.
Fructul constă în patru nucșoare mici de culoare brun foarte închis.
Glădiță
Paltin de munte
Paltinul de munte (Acer pseudoplatanus) este un arbore din familia aceraceelor cu frunze groase, palmate, cu fru
lemnul alb, foarte rezistent, elastic și fin, folosit la fabricarea mobilei și a instrumentelor muzicale
Sulfină galbenă
Isma broaștei
Sparcetă
Cimbrișor
Cimbrișor (Thymus serpyllum) este o specie de plante perene, erbacee, la bază semilemnificată, din genul Thymu
înflorește vara—toamna. Este ruda sălbatică a cimbrului de câmp, care mai este numit tămâiță sau iarba cucului. C
alpine, in locuri mai greu accesibile precum stâncăriile.

Florile sunt purpurii sau roz și ciclam, rar albe având caliciul cilindric-campanulat cu cinci dinți, trei superiori, scurț
exterior corola cu baza superioară ovată, emarginată, patru-unghiulară.
Florile sunt așezate în verticile, grupate în capitule sau raceme, formând covoare.
Frunzele sunt mici, aromatice, liniare, eliptic-ovate sau rotunjite, plane, nedentate, pețiolate, opuse, pubescente.
Tulpina are 3-5 centimetri înălțime, ascendentă.
Se folosește atât pentru condimentarea alimentelor cât și pentru prepararea unor ceaiuri în medicina naturistă.
Are o acțiune diuretică și antiseptică intestinală, dar se recomandă ca stomahic-aromatic in tusea spastică, convulsivă
Cimbrișor este o sursă de nectar pentru albine.
Iarbă neagră
Păpădie
Păpădia (Taraxacum officinale) este o plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunze lungi, crestate și cu flori ga
Mai este numită și buhă, cicoare, crestățea, lăptucă, lilicea, mâță, papalungă, pilug, turci, curu-găinii, floarea-br
floarea-sorului, floarea-turcului, flori-galbene, gălbinele-grase, gușa-găinii, ouăle-găinilor, papa-găinii, părăsita-găin

Păpădia este găsită pretutindeni, unde se află vegetație, de la câmpie până în zona subalpină, prin locuri necultivate ș
Rădăcina de păpădie se poate folosi sub formă de decoct în afecțiuni hepato-biliare, iar părțile aeriene intră în com
gastrice.

Păpădia reprezinta o planta medicinala apreciata pentru proprietatile ei terapeutice: curata organismul, stimuleaza act
Radacinile de papadie sunt considerate un remediu natural in tratamentul unor variate afectiuni datorita actiunii a
sudorifica, diuretica, stimulatorie, fiind utilizate si ca tratament cosmetic pentru un ten mai luminos.
Papadia ajuta si la vindecarea: anemiei, acneei, celulitei, varicei, reumatismului, hemoroizilor, fermentatiilor
eczemelor, inflamatiei ganglionilor, gutei, litiazei biliare, litiazei renale.
Salata de frunze proaspete de papadie curata organimul de toxine.
Decoctul de papadie se recomanda in afectiunile circulatorii, hepatice, renale, guta, obezitate, diabet.
Din acest decoct se beau zilnic, doua trei cani pentru rezultate eficiente.
Trifoi alb
Jaleș
Mentă
Menta (Mentha) este un gen de aproximativ 25-30 specii de plante din familia Lamiaceae, distribuite mondial, șapte
celelalte în Europa și Asia; există și hibrizi.
Oțetar galben
Oțetarul galben (Koelreuteria paniculata) este o specie de Koelreuteria originar din estul Asiei, China și Coreea
Paltin de câmp
Salcie căprească
 1
2
3
4
5
6
7
8
9
10
11
Jaleș de baltă
Roiniță
Roinița (Melissa officinalis L.) este o plantă perenă din genul Melissa L., familia Labiatae (Lamiaceae).
Roinița este meliferă, aromatică și are proprietăți curative.
Roinița crește în tufe dense care nu depășesc înălțimea de 90-100 cm.
Fiind perenă, frunzele se veștejesc și cad spre sfârșitul toamnei și apar din nou de obicei în luna aprilie.
Se aseamănă la înfățișare cu urzica (Urtica dioica) deși aceasta din urmă aparține unei familii cu totul diferite.
Frunzele roiniței sunt însă de un verde mai pronunțat, aproape închis la culoare și ele exud o aromă plăcut mirositoa
presate între degete.
Roinița este o plantă meliferă și inflorescența ei este vizitată de numeroase insecte; de asemenea din cauza miro
folosită de apicultori atunci când capturează un roi (se freacă pereții stupului) sau când vor să unifice două familii;
albine).
Roinița se întâlnește spontan pe teritoriul României doar pe arii restrânse în sud-vestul țării în zone ferite de pe
preajma localității Baia de Aramă) și în Banat.
Se cultivă însă în grădini și așezăminte monahale. O dată ce planta s-a stabilizat este greu de eradicat.
Roinița reprezintă o plantă medicinală cunoscută pentru efectele ei terapeutice asupra afecțiunilor stomacului (calm
din stomac), calmează stările nervoase, înlătură diareea, mărește secreția biliară, echilibrează digestia, și stimulează p
Ceaiul preparat din frunze de roiniță, dar și cel preparat din flori de roiniță ajută la calmarea durerilor de cap, tr
cunoștinței.
Pentru o eficiență maximă acest ceai trebuie administrat în fiecare zi.
Roinița mai poate fi utilizată și pentru vindecarea rănilor (sub formă de băi) datorită proprietății acestei plante de c
biliare.
Scaiul dracului
Urzicuță
Zmeur
Zmeurul (Rubus idaeus) este un arbust tufos, peren, cu lăstari târâtori, cu tulpini drepte, arcuite spre vârf, cu ghim
inferioară. Zmeurul aparține familiei Rosaceae.
Frunzele sunt compuse din 3-7 foliole, dințate pe margini, verzi pe fața superioară, albicioase pe cea inferioară.
Sunt folosite proaspete sau uscate la preparea de ceaiuri medicinale, care sunt recomandate pentru tratarea durerilor m
Florile sunt albe, compuse din 5 sepale, 5 petale și numeroase stamine, și reprezintă o sursă importantă de nectar pen
Fructul, care se numește zmeură, este de culoare roșie, cu miros plăcut și gust acrișor-aromat.
Zmeura se cultivă din două motive: pentru consumul fructelor în stare proaspătă și pentru procesare industrială.
Din zmeură se extrage xilitolul, care este un îndulcitor artificial folosit mai ales în tratarea și prevenirea cariilor denta
Zmeurul înflorește începând din mai până în iulie.
Crește spontan în locuri stâncoase, luminișuri de păduri, regiuni deluroase și muntoase.
Zmeura poate fi intâlnită pe întreg teritoriul României, fiind o plantă specifică zonelor cu climă temperată.
Trifoi hibrid
Lucernă
Busuioc
Busuiocul (Ocimum basilicum) este o plantă din genul Ocimum, familia Lamiaceae.
Este o plantă ierboasă originară din Asia tropicală.
Atinge între 20-60 cm înălțime, având frunzele de culoare verde deschis, mătăsoase, cu lungimi cuprinse între 1,5-5c
Florile sunt puțin mai mari, de culoare albă, aranjate într-o terminație numită racem.
În mod neobișnuit pentru familia Lamiaceae, cele patru stamine și pistilul nu emerg de sub marginea superioară a co
După polenizarea entomofilică ( adică polenizare cu ajutorul insectelor), corola cade și ulterior se dezvoltă patru ach
Planta are un gust asemănător cu al anasonului (numit și anis), având un miros puternic dulceag-înțepător.
Busuiocul este foarte sensibil la frig, el crescând bine în condiții de căldură și umezeală.
În timp ce varietățile comune de busuioc sunt considerate ca fiind plante anuale , altele sunt perene, cum ar fi busuio
Termenul de busuioc provine din limba greacă βασιλευς (basileus), însemnând "rege", despre această plantă s
Constantin și Elena au descoperit Sfânta Cruce.
Dicționarul Englez Oxford menționează unele speculații conform cărora busuiocul ar fi fost folosit la "câteva unguen
Busuiocul este în continuare considerat "regele mirodeniilor" de mulți bucătari și autori de cărți gastronomice.
În mod obișnuit, se recomandă ca busuiocul să fie folosit în stare proaspătă.
Îninut
Ț cazul
în rețetelor
pungi deculinare
plastic, de mâncăruri
poate preparate
fi păstrat termic,
proaspăt fie înadăugarea busuiocului
frigider, pentru se face,
o perioadă de obicei,
scurtă, fie înlacongelator,
finalul preparăr
pentr
puțin.
Așezați frunze proaspete într-un borcan uscat, adăugați puțină sare și apoi acoperiți cu ulei de măsline.
Planta uscată își pierde mare parte din aromă, ceea ce rămâne având un gust foarte diferit, cu iz slab de iarbă proaspă
Rețetele cu specific mediteraneean și asiatic folosesc în mod frecvent busuiocul.
În cazul bucătăriei mediteraneene, aroma este completată de roșii.
Busuiocul este unul dintre ingredientele principale ale sosului pesto — o specialitate italiană din ulei și plante aroma
Celelalte două ingrediente sunt uleiul de măsline și semințele de pin.
Bucătăria chineză folosește specialități de busuioc proaspăt sau uscat pentru supe și alte feluri de mâncare.
În Taiwan, bucătarii adaugă busuioc proaspăt unei supe-cremă(gēngtāng); sau mănâncă pui prăjit cu frunze de busuio
Busuiocul este gătit câteodată cu fructe proaspete sau adăugat în gemuri de fructe și sosuri — de obicei cu căpșuni, d
Se consideră că busuiocul cu frunza plată folosit în bucătăria vietnameză, care are o aromă ușor diferită, este mai pot
Atunci când sunt înmuiate în apă, unele varietăți de semințe de busuioc devin gelatinoase, și se folosesc în băuturi as
Aceste semințe sunt cunoscute sub numele de sabja, subja, takmaria, tukmaria, sau semințe falooda.
Semințele se mai folosesc și în Ayurveda, sistemul medicinal tradițional al Indiei.
Ceapa
Ceapa provine din regiunile de stepă din Asia centrală și de vest, probabil teritoriul Afganistanului de azi.
Este una dintre cele mai vechi plante de cultură, fiind apreciat la ca. 5.000 de ani în urmă, cultivat ca plantă medicina
În Egiptul antic ceapa era oferită zeilor, sau era folosită ca monedă de plată de a ajunge în rai, astfel au fost plătiți și
S-au găsit dovezi, resturi de ceapă la descoperirea mormântului lui Tutankhamon.

O tablă cu inscripții sumeriene cuneiforme datând cu 4.000 de ani î.e.n. din Codul lui Hammurabi conține descrieri d
La romani ceapa constituia un element important din alimentația de bază.
Legionarii romani au fost acei care au contrubuit la răspândirea cepei „cepula“ în Europa centrală.
În Evul mediu ceapa nu lipsea de pe masa locuitorilor Europei fiind folosită și ca amulet contra pestei.
În secolul al XV-lea olandezii încep să cultive diferite variante de ceapă ca și culoare, formă și gust.
După metoda de cultivare, există "ceapa de vară" și "ceapa de iarnă".
Ceapa de vară este semănată primăvara timpuriu și recoltată în luna august și septembrie.
E poate fi depozitată până în luna martie a anului următor.
Ceapa de iarnă, mai zemoasă și mai puțin iute, este semănată în august, devine adultă numai în primăvara următoar
depozitată pentru o perioadă de timp îndelungată.
În foile de ceapă există o enzimă, Alliinase și un aminocid cu sulf Aminoacid (Iso-Alliin) și Propanthial-S-Oxid care
În bucătărie este folosită ca și condiment.
În medicină, împreună cu usturoiul, ajută la restabilirea și normalizarea circulației sanguine.
Are o acțiune antimicrobiană, reglează metabolismul și mai ales a lipidele, stimulează sistemulu imunitar, ajută la co
Aliment apreciat în antichitate pentru virtuțile sale terapeutice (Dioscoride, Pliniu...), tonice și antiinfecțioase, ceapa
De semnalat - sau de reamintit - ceapa albă (dulce) de Tournon, în Ardèche, una dintre "capitalele" acestei legu
speciale, ca și marile cepe trandafirii de Toulouges (în Pirineii Orientali).
Părți utilizate: bulbul și sucul lui.
Principalii constituenți cunoscuți: fructani, vitaminele A, B, C; săruri minerale - sodiu, potasiu, fosfat și nitrați calca
disulfură de alil și de propil; ulei volatil; glucochinină; oxidaze diostaze (acestea din urmă sterilizate; prin căldură); p
Lupin peren
Lupinul peren (Lupinus perennis) este o plantă medicinală și meliferă din familia Fabaceae.
Crește în tufe mari, alcătuite din frunze palmat compuse, lucioase verde deschis și numeroase tije lungi, cu flori dive
Florile de lupin se conservă bine în apă după ce sunt tăiate.
Preferă solurile profunde, bogate.
Înflorește în lunile iunie și iulie.
Salcie albă
Zălog (arbust)
Salix cinerea L., (Zălog), este o specie de plante din familia Salicaceae, care crește sub formă de arbust înalt până la
Se întâlnește în țara noastră în mod frecvent de la câmpie până la munte și anume până în subzona fagului.
Se poate întâlni în tufărișuri, zăvoaie, pajiști mlăștinoase, în șanțuri, pe malul apelor sau în mlaștini.
Preferă soluri gleice sau soluri slab acide.
Cicoare
Cicoarea comună (Cichorium intybus) este o plantă erbacee, perenă, comestibilă, care aparține genului Cichorium di
Este cunoscută din antichitate: în Egiptul antic era cultivată ca plantă medicinală, fiind folosită pentru tratarea bolilor

În zilele noastre, rădăcina de cicoare comună este un foarte popular înlocuitor de cafea, iar părțile aeriene sunt folosi
Cicoarea comună este o plantă nativă din nordul Africii, Europa și Asia, al cărui areal natural s-a extins și în Americ
Este cultivată în regiunile temperate.
Plantă erbacee perenă, spontană și adesea cultivată pentru rădăcinile sale din care se extrage un surogat de cafea.
Cicoarea are o arie mare de răspândire în pășuni și fânețe, în locuri necultivate, pe marginea drumurilor, căilor fer
zona de câmpie până în cea de deal și munte.
În scopuri medicinale de la această plantă se întrebuințează părțile aeriene (Herba Cichorii) ce se recoltează în p
august, când tulpinile nu au apucat încă să se întărească, rădăcinile (Radix Cichorii) se recoltează în lunile septembri
Cârmâz roșu
Izmă creață
Pălămidă
Sălcioară
Salcia mirositoare, sau sălcioară, Elaeagnus angustifolia L., este un arbore ornamental de mici dimensiuni (înălțimi d
Frunzele sunt simple, cu marginea întreagă, argintii, dispuse altern.
Florile sunt mici, alb-tomentoase, cu miros plăcut.
Fructele sunt sferice sau ovale, deschise la culoare, cu un înveliș cărnos, persistente peste iarnă.
Sălcioara rezistă bine la secetă și se dezvoltă bine și în condițiile unor soluri mai sărace în substanțe nutritive.
Frunzele și lujerii argintii tomentoși, precum și florile plăcut mirositoare, oferă o valoare ornamentală destul de ridic
Sălcioara este utilizată îndeosebi ca specie ornamentală, dar poate prezenta importanță și din punct de vedere api
solului.
Trifoiaș
Urzică moartă
Angelică
Angelica (Angelica Archangelica) este o plantă erbacee din familia Umbelliferae/Apiaceae.
Alte denumiri: Angelica Officinalis, arch angelica Officinalis
Denumiri populare: aglică, anghelică, angelină, antonică, buciniș, cucută mare.
Plantă erbacee cu rizom gros, napiform, din care pornesc rădăcini adventive lungi.
Tulpina robustă, cilindrică, striată fin (până la 300 cm).
Frunze mari, lungi (60–90 cm), cu teacă mare, umflată și striată.
Flori alb–verzui, grupate în umbele mari, globuloase.
Fructe diachene elipsoidale.
Răspândire: spontană în etajul montan și subalpin.
Preferă locuri umede și stâncoase.
Planta trebuie uscată imediat după recoltare!
Este utilizabilă DOAR timp de un an după recoltare!
Rizomii cu rădăcini se recoltează la sfârșitul verii – începutul toamnei (lunile august, septembrie, octombrie în al doi
Frunzele se recoltează în lunile iunie – iulie.
Tulpinile tinere: iunie, iulie. Florile și fructele: iulie.
Dovleac alb
Soc
Socul (Sambucus L.) este un gen de plante din grupa arbuștilor, cu 20-30 de specii.
Genul face parte din familia Adoxaceae.
Cea mai cunoscută specie este socul negru (Sambucus nigra).
Acest arbust, cu ramurile adesea curbate, are o înălțime de la 1 la 10 metri.
Scoarța acestuia are culoarea verde-gri și este fisurată.
Frunzele, și cu precădere cele dintâi, apărute primăvara, reprezintă o atracție pentru numeroase insecte, și dintre aces
Florile hermafrodite, ce apar la începutul verii, sunt parfumate, pe când frunzele au un miros neplăcut atunci când su
Florile au câte cinci stamine și cinci petale de culoare albă.
Fructele se prezintă sub forma unor bobițe negru-violacee de 6-8 mm, dispuse în ciorchine.
Socul se multiplică prin semințe.
Socul (Sambucus nigra) este apreciat ca remediu natural, in principal datorita proprietatilor terapeutice ale tuturor
frunzele (actiune laxativa), florile (diuretice, sudorifice), fructele (vitaminizante, antinevralgice), scoarta (este foarte
Popular, socul era intrebuintat la tratarea si vindecarea unor numeroase afectiuni: tuse, dureri de cap, afectiuni ale ap
Astazi socul cunoaste o utilizare variata: bronsita, raceala, gripa, afectiuni ale rinichilor, guta, reumatism, bron
(favorizeaza transpiratia abundenta).
Ceaiul din fructe de soc este recomandat a fi utilizat pentru tratarea obezitatii, dar si a hemoroizilor (uz extern).
Ceaiul din flori de soc are un rol extrem de important in tratarea afectiunilor vezicii urinare.
Castan comestibil
Castanul comestibil (castanul dulce) este un arbore, cu numele științific Castanea sativa (syn. Castanea vesca Ga
Asiei Mici.

Castanea sativa este, cel mai adesea, un arbore foios, cu o rădăcină rămuroasă, tulpina dreaptă, cilindrică, de dimensi
Arbori foarte bătrîni pot ajunge la diametrul de 4 m, în cazuri extreme chiar și pînă la 6 m.
Arborii bătrâni de peste 100 de ani sunt de multe ori scorburoși.
Castanul comestibil, de multe ori, ajunge vîrsta de 500–600 de ani.
În Europa Centrală rareori sunt mai bătrâni de 200 de ani, în Europa de Vest pot ajunge până la 1000 ani.
Cel mai mare copac cunoscut este Castagno dei Cento Cavalli („Castanul de o sută de cai”) în Sicilia.
Frunzele sale lungi, lanceolate și pe margini spinos-dințate, cu nervura proeminentă, pot atinge între 16–28 cm lungi
Castanul comestibil înflorește în iunie-iulie și este una din speciile de plante ce are flori monosexuate situate pe acee
Florile de ambele sexe sunt dispuse pe două nivele diferite, cele masculine în partea superioară a plantei, iar cele fem
Ambele tipuri de flori sunt erecte, măsurând între 10 și 20 cm lungime, semănând extrem de mult cu niște lumânăr
polenizatoare.
Castanul comestibil înflorește mai târziu decât alte specii de castan.
Ambele tipuri de flori apar la sfârșitul lui iunie și începutul lui iulie, durând până când fecundarea celor feminine este
Înspre toamnă, florile feminine evoluează dintr-un singur receptacul îngroșat în 3-7 fructe independente, ce sunt prot
La coacerea completă, care are loc cândva în mijlocul lui octombrie, mantaua se deschide progresiv, lăsând să s
maroniu-castanie lucitoare.
În România, dar și în alte regiuni ale Europei, arborele este relativ ușor de crescut atât în livezi specializate, cât și la
În livezi, poate fi cultivat atât în monocultură, (doar exemplare de Castanea sativa), așa cum este cultivat în special î
specii pomicole, formând livezi mixte, cum este frecvent cultivat în Banat.
Arborele în sine necesită un climat blând, cu umiditate suficientă, dar nu exagerată.
Deși originar dintr-o zonă cu climat mediteranean tipic, castanul comestibil se poate adapta și la alte două tipuri de
de tip temperat, dar moderat, în văile protejate din jurul Băii Mari din Maramureș.
Dacă sunt îndeplinite condițiile de climat, protecție și umiditate, Castanea sativa are o creștere constantă, fiind un ar
Este, în schimb, sensibil la primăverile târzii, reci și prea umede, precum și la înghețurile din toamnele prea lungi, pl
În condiții de pădure, unde este protejat de arborii din jurul său, poate tolera bine chiar și condiții de umbră moderată

Denumirea de castan comestibil se referă desigur la fructele acestui arbore care sunt comestibile, fiind considerate în
Există, desigur, și alte modalități de mâncare a fructelor, dintre care castanele coapte sunt foarte cunoscute.
Castanul comestibil este cultivat în multe zone ale Europei, fiind cunoscut și cultivat încă de pe vremea Romei an
arealul său natural.
Mai târziu, începând cu Evul Mediu timpuriu, castanul comestibil a început să fie cultivat de călugări în grădinile mâ
Astăzi, în afara livezilor, exemplare vechi de sute de ani pot fi găsite în întreaga Europă, din Anglia până în România
Fructele, care sunt foarte gustoase, sunt utilizate ca ingredient ales de către fabricanții de ciocolată și delicatese, fiind
Sub forma lor prăjită sunt foarte apreciate în Franța, Italia și, mai ales, în Corsica.
Coacerea sau prăjirea se pot face fie integral, fie sub formă granulară, obținându-se un fel de făină, din care se realize
Există o varietate de mămăligă corsicană (denumită polenta sau pulenta) care folosește ca ingredient de bază făină du
Lemnul arborelui este frumos și durabil, fiind folosit la confecționarea de mobilă, butoaie, material pentru garduri s
cum ar fi în Alpujarra, Spania.
Datorită tendinței lemnului de a crăpa în lung și de a se curba accentuat în timp, folosirea sa la piese mari de lemn es
Coaja arborelui este o sursă importantă de tanin.
Dovlecel
Isop
Isopul este o plantă perenă, care în condiții de cultură crește și produce 10–15 ani. Tulpina este ramificată, lignific
superioară, patru-unghiulară și acoperită cu perișori cu înălțimea de până la 80 cm.
Isopul este originar din regiunile calcaroase și aride ale Europei meridionale, precum și în Europa Centrală și nordul
Levănțică
Levănțica sau lavanda (Lavandula) este un gen de plante din familia Lamiaceae, native din regiunea mediteran
regiunile sud-estice ale Indiei.
Genul include circa 25-30 specii de plante anuale, plante ierboase, arbuști.
Zonele native se întind de la Insulele Canare, nordul și estul Africii, sudul Europei și Mediterana, Arabia și India.
Deoarece formele cultivate sunt plantate în grădini din toată lumea, sunt uneori găsite și în sălbăticie, departe de med
Denumirea de lavandă este folosită uneori pentru a desemna parfumul extras din levănțică.
Pepene verde furajer
Floarea soarelui
Floarea soarelui (Helianthus annuus) este o plantă anuală din familia Asteraceae, nativă din America.
Este una din compozitele cele mai cultivate pentru semințele bogate în ulei.
Frunzele sunt mari, întregi, pețiolate, cordate.
Tulpina se termină cu un singur calatidiu sau uneori tulpina este ramificată și are mai multe inflorescențe.
Calatidiile sunt mari, cu receptaculul plan, având culoare galbenă.
Semințele sunt bogate în ulei, conținând, fără coaja fructului, circa 55% ulei comestibil și cu întrebuințare industrială
Turtele rămase ca reziduuri de la extragerea uleiului alcătuiesc un nutreț concentrat, bogat în proteine brute și digesti
Crușin
Crușinul (Rhamnus frangula) este o plantă medicinală, cunoscută îndeosebi pentru proprietățile ei laxative dar și cura
Frunzele dar mai ales scoarța de crușin exercită acțiuni purgative și laxative (provoacaă eliminarea conținutului tubu
colagog asupra bilei (excită bila, maărindu-i secreția), proprietăti vermifuge și au o acțiune relaxantă asupra muscula
Fructele au acțiune protectoare, regenerantă și antioxidantă, fiind bogate în vitamine, minerale și acizi grași
Păducel
Păducelul (Crataegus monogyna) este un arbust (2 - 6 m) din familia Rosaceae, el are florile albe și fructele roșii ce a
Din ele se obțin extracte care sunt folosite în primul rând, la ameliorarea tulburărilor legate de problemele cardiace c
Păducelul este răspândit în Europa Centrală, dar poate fi întâlnit și în Asia de Sud-Vest până în Afganistan.
El crește pe solurile calcaroase sub formă de tufișuri la liziera pădurilor.
Ceaiul de păducel are un miros neplăcut și un gust fad, dar se poate aromatiza cu lămâie sau alte extracte.
Ceaiul este utilizat în:
- Tulburări de ritm cardiac, tahicardie paroxistică, extrasistole, tulburări cardiace de origine nervoasă.
- Eretism cardiac, insuficientă cardiacă, angina pectorală stadiile I si II, algii precordiale, tahicardie.
- Florile sau fructele de păducel asociate cu valeriana, vâscul și talpa gâștei își potențează efectul medicinal.
- Adjuvant in afecțiuni cardiace cu substrat nervos, ateroscleroză, cardiopatie ischemică, aritmii, hipertensiune arteria
Acțiuni ; Cardiotonic (efect inotrop pozitiv), coronarodilatator moderat ( crește fluxul sanguin la nivelul arterelor cor
Rapiță
Rapița (Brassica napus oleifera și Brassica rapa oleifera) este o plantă din familia cruciferelor Brassicaceae cu florile
Semințele sale sunt bogate în ulei folosit la producerea biodieselului.
Rapița - canola este o marcă înregistrată a unui hibrid de rapiță, inițial produsă și cultivată în Canada, în zone cu clim
Uleiul din semințe de rapiță a fost produs în secolul al 19-lea ca o sursă de lubrifiere pentru motoarele cu abur.
Uleiul are un gust amar din cauza nivelului ridicat de acizi.
Canola a fost produsă tocmai pentru a reduce această cantitatea de acid, rezultând un ulei gustos.
Castan sălbatic
Castanul sălbatic, sau Aesculus hippocastanum, este un arbore din familia Sapindaceae.
Este răspâdit în sud-estul Europei, în special în centrul și sudul peninsulei Balcanice, precum și în regiuni din vestul
Castanul sălbatic are dimensiuni destul de mari, putând atinge o înălțime de până la 40 m.
Tulpina sa are un diametru de 80 cm.
Frunzele sale sunt compuse din câte 5 frunze mai mici, de până la 7 cm fiecare.
Fructul său este o capsulă, acoperită cu o coajă verzuie, de dimensiuni relativ reduse.
Preferă o climă temperată, cu ierni blânde și veri răcoroase, fiind prezent în special în zonele montane și cu climat oc
Fructele sunt toxice.
Fenicul
Feniculul sau molura (Foeniculum vulgare) este o specie de plantă perenă comestibilă din genul Foeniculum, famili
natural cuprinde regiunea mediteraneeană și sud-vestul Asiei (de la est la vest din Maroc și Portugalia până în Pakist
Este o plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cilindrică, fin striată longitudinal, înaltă până la doi metri și ramificată încep
Frunzele, prevăzute la bază cu o teacă dezvoltată, sunt alungit-triunghiulare și multipenat-partite.
Florile sunt mici, galben-aurii, dispuse în umbele mari, terminale.
Fructele mature sunt de culoare cenușie sau brun-verzuie, au miros plăcut și gust dulceag.
Se aseamănă cu mărarul, cu care poate poleniza încrucișat, rezultând semințe lipsite de aromă.
Uleiul volatil determină acțiunea farmacologică : antispastică, sedativă, carminativă, expectorantă.
Feniculul (Foeniculum vulgare) este folosit în tratarea unor numeroase afecțiuni datorită proprietăților acestuia de: an
În medicina populară, feniculul era utilizat pentru vindecarea constipației, balonărilor, calmarea colicilor.
Există câteva preparate pe bază de fenicul apreciate ca excelente remedii naturale: ceaiul de fenicul, necesar în vin
faringitei, oboselii fizice și psihice.
Pulberea preparată din semințe de fenicul ajută la tratarea celulitei, depresiilor, amenoreei, digestiei lente, durerilor d
Vinul preparat din fructele de fenicul reprezintă un excelent remediu natural.
Fructele de fenicul au proprietatea de a calma și alina durerile de orice natură.
Acestea se pot utiliza sub forma de diverse preparate.
Castravete
Castravetele (Cucumis sativus) este o plantă legumicolă din familia Cucurbitaceae care include dovlecelul, dovlea
largă.
Provine din India și este cultivat în regiuni tropicale și temperate.
Se cultivă în numeroase varietăți, datorită diversității fructelor.
Planta de castravete este o viță târâtoare de 1,5 – 2 m lungime, care crește agățându-se pe spaliere sau alte structuri d
Planta are frunze mari care acoperă fructul.
Acesta este cilindric, alungit, cu margini rotunjite, și poate crește până la 60 cm, cu un diametru de 10 cm.
De obicei crește de cam de 10 cm lungime.
Castraveții pot fi mâncați în stare crudă sau murați (murături).
Planta se dezvoltă dintr-o sămânță închisă.
Din punct de vedere științific, rezultatul polenizării plantei de castravete este un fruct.
Clasificarea acesteia ca legumă, ca și în cazul roșiilor și a dovlecelului, de exemplu, este arbitrară și se bazează în pri
Cîteva varietăți de castravete sunt partenocarpice, rezultând fructe fără semințe, pentru aceste varietăți polenizarea re
De obicei aceste varietăți sunt crescute în sere, unde polenizarea prin insecte este eliminată.
În Europa sunt preferate soiurile de castravete care pot produce semințe și care necesită polenizare.
Polenizarea acestor varietăți este făcută de albine, bondari și diverse alte soiuri de insecte, apicultorii preferând să-și
În cazul în care polenizarea nu a avut succes, fructul rezultat se poate îngălbeni, cădea, sau poate crește strâmb.
Fructele parțial polenizate pot fi verzi la capătul de lângă pețiol dar galbene și prost formate lângă locul unde a fost f
Consumat ca aliment, castravetele cu coajă, în stare crudă, are un aport de 20kcal la 100 grame, din care carbohidra
B1 0,027 mg, vitamina B2 0,033 mg, vitamina B3 0,098g, urme de vitamina B6 și B9, vitamina C 2,8mg, fier, magn
Castravetele este cules când are culoarea verde, și poate fi consumat crud sau murat.
De asemenea, varietățile fără semințe sunt folosite în industria decorațiunilor alimentare.
Pentru murat se folosesc îndeosebi castraveții a căror formă nu este așa de plăcută ochiului, cei cu formă neregulată,
Pentru murare se folosește de obicei saramura sau oțetul, în combinație cu diverse plante aromatice.
Procedeul de murare reduce conținutul de vitamine din legume, dar le păstrează în niște valori crescute față de alte pr
În plus, le conservă pentru mai mult timp.
Gustul deosebit și multiplele întrebuințări pe care le are în gastronomie, alături de eliminarea prin murare a u
castravetele murat o piesă de rezistență a alimentației umane, în special alături de produse din carne, în sezonul rece.
Castravetele datorită calităților terapeutice poate fi utilizat ca remediu natural in tratamentul: iritațiilor intestinelor, re
De asemenea, acesta este un bun laxativ și contribuie la eliminarea toxinelor din organism.
Ridurile pot fi combatute prin aplicarea unor creme sau măști pe bază de castravete.
Proprietăți terapeutice extraordinare au și semințele de castravete care tratează afectiuni variate: tuse, probleme ale te
Castravetele este cultivat de cel puțin 3000 de ani, în Asia de vest; în Europa a ajuns în timpul Imperiului Roman.
Sunt cronici din secolul al IX-lea, din Franța, care amintesc de cultivarea castravetelui.
Se crede că este o plantă nativă a teritoriului Indiei de azi.
Castravetele este menționat în legenda lui Gilgamesh, între produsele vechiului oraș Ur, fiind consumat de către locu
Unele surse spun că a fost produs pe scară largă în Tracia; apartenența sa la bucătăria bulgărească și turcească vin să
Din India, castravetele a ajuns în Grecia (unde este numit "vilwos") și în peninsula italică, unde populația este f
menționat și în Vechiul Testament (Cartea Numerelor 11:5), ca fiind o plantă foarte răspândită în Egipt, chiar și s
mesele noastre în timpul robiei egiptene / de castraveți, pepeni, praz, ceapă, usturoi.
Israeliții vor rămâne, astfel, foarte atașați de aceste legume, care vor fi folosite adeseori în mesele lor tradiționale de
Despre împăratul roman Tiberius se spune că servea castraveți la fiecare masă, indiferent de anotimp.
Astfel, pe teritoriul Imperiului Roman a fost dezvoltat pentru prima dată un sistem artificial de creștere a fructelo
pentru a asigura prezența pe masa împăratului a legumei sale favorite.
Sistemul de creștere era combinat, pe timpul zilei vasele cu plante de castravete fiind ținute la soare, apoi puse la adă
îmbibată cu ulei, pentru a nu permite circulația curenților de aer.
Aceste pânze erau numite specularia.

În însemnările sale, Plinius cel Bătrân consemnează existența unui castravete foarte mic, probabil soiul cornișon, car
Plinius descrie și pregătirea unor remedii naturale din castravete, cu toate că unele cercetări spun că ar fi fost vorba d
Totodată, este menționată folosirea fructului castravetelui pentru tratarea mușcăturii de scorpion, pentru cei cu veder
Nevestele care doreau să rămână însărcinate îi purtau la cingătoare, la fel și moașele chemate la câte o naștere mai gr
În Evul Mediu, la curtea regelui Carol cel Mare (Franța secolului al XI-lea) se creșteau castraveți.
Ei au fost introduși în Anglia la începutul secolului al XIV-lea, pierduți, apoi reintroduși după 250 de ani.
În Lumea Nouă, castraveții au ajuns în 1494, în Haiti, o dată cu expedițiile lui Cristofor Columb.
În 1535, Jacques Cartier, explorator francez care a călătorit în zona a ceea ce astăzi se numește Canada, spunea că a g
În secolele XV-XVII, vânătorii europeni de blănuri, comercianții, exploratorii, vor face schimburi și trocuri cu popoa
Triburile din Marile Câmpii și din zona Munților Stâncoși au învățat de la conchistadori cum să cultive legumele și f
Cei mai buni agricultori erau cei din triburile Mandan, din zona Dakota de Nord și de Sud.
Ei au învățat să cultive soiuri de castraveți și de pepeni și le-au adăugat rapid în alimentație, pe lângă soiuri de p
dovleac, dovlecel și tărtăcuță.
Triburile Iroqueze cunoșteau deja planta, la momentul la care au fost vizitați de primii europeni.

În 1630, reverendul Francis Higginson a publicat o carte pe nume „Plante din Noua Anglie”, în care se descrie o grăd
Acolo sunt descrise multitudinea produselor vegetale cultivate, printre care și „țelină, sfecle, morcovi, care cresc aic
Anglia. Sunt aici și soiuri de dovleac și de castravete de care nu aveam cunoștință înainte”.
În 1633, William Wood publică o carte care conține observațiile sale referitoare la plantele pe care le întâlnise în Am
de bucătărie, toate soiurile cunoscute în Anglia și altele noi, și care sunt mai mari și mai gustoase”.
Câțiva ani mai târziu apar, tot în Anglia, un număr de articole publicate în reviste de specialitate cu profil medical, în
număr tot mai mare de îmbolnăviri pe timpul verii și că legumele crude nu trebuie consumate de către copii.
Castravetele a fost unul din legumele marcate de această proastă reputație, fiind retras din alimentația umană și pă
numele în engleză din cucumber în cowcumber.

Nefiind preferat în alimentație, soiurile de castravete au degenerat, spre sfârșitul secolului al XVIII-lea, transformând
În jurnalul său, Samuel Pepys nota, în data de 22 septembrie 1663: „Azi, Sir W. Batten m-a informat de trista so
consumat castraveți.
Și cred că am mai auzit de un caz asemănător acum câteva zile.”
În industria alimentară, castravetele este foarte preferat în varianta murată, fiind unul din cele mai consumate alimen
În industria cosmeticelor, este foarte întrebuințat în diverse creme și loțiuni pentru ten, având un efect calmant, de re
Totodată, aroma de castravete proaspăt este considerată a fi afrodisiacă.
Hrișcă
Hrișca (Fagopyrum esculentum) este o specie de plante din genul Fagopyrum, familia Polygonaceae.
Plantă ierboasă cu o înălțime de 20 - 60 cm .
Cu toate că nu face parte din categoria cereale semințele ei sunt asemănătare cu cele de grâu folosindu-se sub formă
Planta provine din Asia fiind răspândită în Europa de mongoli și turci.