Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
DREPTUL MEDIULUI
- SUPORT CURS -
Anul III
Semestrul II
2009
CUPRINS
3
CAP. I. NOŢIUNI INTRODUCTIVE
1. Ecosfera şi legităţile ei
Ecologia a apărut şi s-a dezvoltat ca ştiinţă de sine stătătoare ca rezultat al
interesului şi nevoii omului de a cunoaşte relaţiile complexe ce există între
diversele forme de viaţă, între acestea şi componentele mediului.
Termenul de ecologie provine din grecescul aeikos = loc de trai, adăpost,
şi logos = ştiinţă.
Ecologia a fost definită de un autor străin ca fiind ştiinţa ce se ocupă cu
studiul interrelaţiilor organismelor cu mediul lor biotic şi abiotic.
Ecologia studiază în fapt relaţiile de interacţiune între viaţă şi mediu.
Ca unitate ecologică, ecosistemul cuprinde pe de o parte speciile vegetale
şi animale (biocenoza) şi pe de altă parte, componentele nevii (biotopul).
Ansamblul ecosistemelor de pe Glob, complexele de ecosisteme şi
sistemul socio-uman formează ecosfera, care cuprinde domeniul de existenţă a
materiei vii, scoarţa terestră, hidrosfera şi atmosfera.
Ecosistemele sunt sisteme dinamice ale biosferei în care speciile sunt
producătoare şi consumatoare, între ele stabilindu-se relaţii sub formă de lanţuri,
de reţele trofice.
Biosfera în sens larg, geochimic, este un sistem planetar eterogen ce cuprinde
întreaga lume vie şi biotopurile sale precum şi acele părţi ale crustei terestre care sunt
populate de organismu şi care sunt influenţate chimic de materia vie.
În sens strict biologic, bisfera cuprinde numai partea crustei terestre
locuită de organisme.
Legile ce guvernează materia trebuie cunoscute, numai astfel putându-se
stabili care sunt raporturile adecvate între om şi natură, menţinerea acestora
permiţând conservarea sau refacerea echilibrelor caracteristice ecosferei şi
ecosistemului.
Specialiştii au putu astfel constata şi legătura ce există între diferitele
forme de viaţă şi condiţiile de mediu şi în aceeaşi măsură multiplele
interdependenţe funcţionale existente între speciile cu caracter complementar.
Cercetările au evidenţiat o reţea de legături în cadrul naturii care generează
corelaţii cu rol determinant între diverse specii şi factorii de mediu.
Aceste legături au fost denumite lanţuri trofice.
A fost astfel formulat conceptul factorilor limitativi în raport cu afirmarea
diferitelor forme de viaţă, concept implicat în formularea unor legi fundamentale
cu privire la relaţiile dintre organisme şi mediu.
Un factor al mediului, atunci când prin acţiunea sa menţine performanţele
unei activităţi vitale între anumite limite şi de asemenea produce o reacţie printr-
4
o variaţie minimă a intensităţilor sale, poate fi numit factor limitativ. Însă, nu
există factori limitativi în sine şi nici factori nelimitativi.
Fiecare factor al mediului este un potenţial limitativ. Un factor devine
limitativ doar în anumite condiţii, respectiv când concentraţia sa devine prea mică
sau prea ridicată în funcţie de situaţia existentă în ansamblu.
Se disting patru legi ale factorilor limitativi:
- legea toleranţei;
- legea minimului;
- legea relativităţii;
- legea efectului combinat al factorilor de creştere cu privire la producţia
vegetală.
Legea toleranţei
Conform acesteia, afirmarea unei specii în biotop va fi maximă atunci când
sunt întrunite pe deplin condiţiile cantitative şi calitative de care depinde
reproducerea sa.
Această legătură desemnează optimul ecosferei, acea structură de mediu
considerată a fi ideală pentru o anumită specie.
Legea minimului
Acest principiu ia în considerare relaţiile existente între plante şi diverşii
componenţi chimici ai solului, arătând că dezvoltarea unei plante este dependentă
în primul rând de acel element chimic din sol care are concentraţia cea mai
scăzută. Această lege este recunoscută a fi valabilă pentru întreaga lume vie.
Legea relativităţii
Conform acestei legi, forma curbei de creştere (la plante) depinde nu
numai de factorul chimic minimal ci şi de concentraţia şi natura celorlalte
devenite prezente în substrat.
Legea efectului combinat al factorilor de creştere cu privire la producţia
vegetală Potrivit acestei legi, se consideră că producţia vegetală creşte odată cu
sporirea concentraţiei fiecărui factor pe baza unor proporţii cantitative, astfel încât
plusul de producţie va fi proporţional cu adaosul administrat pentru obţinerea
randamentului maxim.
Pe lângă aceste corelaţii, se evidenţiază şi alte raporturi care exprimă
modul specific în care este structurată şi funcţionează atât ecosfera cât şi
subsistemele acesteia precum şi efectele generate de intervenţia omului în
mecanismele naturii. Astfel reţinem câteva principii:
În natură toate sunt legate de toate.
Acest enunţ surprinde faptul că ecosfera se prezintă ca o amplă şi
complicată reţea de legături reciproce, că între diferitele organisme vii, între
specii, populaţii, indivizi şi mediul lor fizico-chimic există nenumărate raporturi
de interdependenţă. Se întâlnesc în structura ecosferei unităţi funcţionale de bază
ce sunt alcătuite din componente aflate în interacţiune, astfel încât orice
5
modificare a uneia dintre ele se va răsfrânge asupra întregului ecosistem, iar
schimbarea acesteia va antrena modificări notabile în sistemele cu care se află în
relaţie. Cât timp nu intervin din exterior factori perturbabili, fiecare ecosistem
dispune de mijloace adecvate unui comportament cibernetic care-i permite să
reacţioneze corespunzător la orice modificări calitative şi cantitative ale
elementelor sale. Fiecare ecosistem are o capacitate de autoreglare, care poate fi
utilizată numai în măsura în care nu este suprasolicitată. Când presiunea care se
exercită asupra sistemului este superioară mijloacelor sale de autoreglare, sistemul
se va prăbuşi inevitabil, antrenând prăbuşirea în lanţ a tuturor sistemelor din jur.
Totul trebuie să ducă undeva. Această aserţiune exprimă ideea că în
virtutea caracterului indestructibil al substanţei şi energiei, orice produs al naturii
sau activităţii omului se regăseşte în structura sau procesele ce caracterizează
sistemele angrenate în anumite cicluri funcţionale. Dacă e vorba de produse de
provenienţă naturală, acestea vor fi asimilate şi transformate corespunzător de
celelalte verigi care alcătuiesc un lanţ trofic. Prin urmare, în natură nimic nu este
de prisos, totul îşi găseşte utilizarea cuvenită datorită relaţiilor stabilite în timp.
Această lege acţionează şi în cazul activităţilor umane, dar efectele vor fi cu torul
altele. Una dintre principalele cauze ale actualei crize ambientale rezidă în faptul
că mari cantităţi de substanţe au fost extrase din pământ, transformate şi eliminate
în mediu, neţinându-se seama de faptul că totul trebuie să ducă undeva.
Natura se pricepe cel mai bine. Principiul acesta surprinde armoniile
naturii şi faptul că structura optimă a tuturor corelaţiilor funcţionale existente în
natură este rezultatul nenumăratelor încercări (experimentale) în urma cărora au
fost selectate şi păstrate cele ce s-au dovedit a fi mai adecvate ansamblului şui
componentelor acestuia. În natură nici o substanţă organică nu este sintetizată
decât dacă există posibilităţi pentru descompunerea ei, asigurându-se reciclarea.
Nimic nu se dobândeşte pe degeaba. Enunţul acesta trimite la legile
economiei şi reactualizează semnificaţia conferită ecologiei, aceea de ştiinţă a
gospodăririi naturii de către ea însăşi. Această lege sintetizează celelalte trei legi
şi ne avertizează că tot ce se obţine într-o parte, corespunde compensaţiilor în altă
parte, astfel încât nu se poate sustrage nimic din componenţa unui sistem fără a
pune ceva corespunzător în loc. (după N. Bobică, Elemente de ecologie şi Dreptul
mediului înconjurător, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1994.)
10
CAP. II. PRINCIPIILE ŞI IZVOARELE DREPTULUI MEDIULUI
Legea
Nu toate legile sunt izvoare ale dreptului mediului, ci doar acelea care
reglementează relaţiile sociale în legătură cu folosirea şi dezvoltarea
componentelor mediului.
Sunt izvoare de dreptul mediului: legea cadru privind protecţia mediului
(265/2006), Legea apelor (107 / 1996), Legea fondului cinegetic şi a protecţiei
vânatului (103 / 1996), Codul silvic (26 / 1996), Legea 138 / 2004, a
îmbunătăţirilor funciare, etc.
Ordinele miniştrilor
Ordinele miniştrilor sunt, de asemenea, izvoare de dreptul mediului în
măsura în care reglementează relaţii sociale în domeniul conservării şi protecţiei
factorilor de mediu. Dăm ca exemplu, Ordinul ministrului nr.978/2003 privind
Regulamentul de atestare a persoanelor fizice şi juridice care elaborarează studii
de evaluare a impactului asupra mediului şi bilanţuri de mediu.
14
Tratatele şi convenţiile internaţionale
Sunt izvoare de dreptul mediului cu condiţia să fie de aplicabilitate
imediată şi nemijlocită şi să fie ratificate de România.
Tratatul e expresia acordului de voinţă dintre două sau mai multe state, cu
privire la normele juridice valabile şi obligatorii în raporturile de cooperare dintre ele.
Este cel mai frecvent mijloc juridic la care statele recurg pentru a
reglementa relaţiile dintre ele cu privire la mediu.
Exemplu de convenţii: Convenţia asupra poluării atmosferice pe distanţe
lungi (Geneva, 1979); Convenţia privind protecţia Mării Negre împotriva poluării,
semnată la Bucureşti la 21 IV 1992.
1. Poluarea atmosferei
În raportul din 1967 al Consiliului Europei pentru protecţia mediului se
menţionează că: se consideră poluat aerul atunci când se constată prezenţa unor
substanţe străine sau a unor variaţii importante ale acestora în proporţia părţilor
componente ale aerului şi care, ţinând seama de cunoştinţele ştiinţifice ale
momentului, pot provoca acţiuni jenente sau efecte dăunătoare.
În conformitate cu alt document internaţional elaborat la prima Conferinţă
Generală Europeană pentru protecţia mediului, poluarea atmosferei se defineşte ca
fiind introducerea în atmosferă de către om direct sau indirect de substanţe sau
energii care au o acţiune nocivă de natură să pună în pericol sănătatea omului, să
dăuneze resurselor biologice şi ecosistemului, să deterioreze bunurile materiale şi
să aducă atingere sau să păgubească valorile de agrement sau alte utilizări
legitime ale mediului.
Poluarea atmosferei transfrontiere pe distanţe lungi a fost definită ca fiind
acea poluare a cărei sursă fizică este cuprinsă total sau parţial în zona supusă
jurisdicţiei unui stat şi care are efecte dăunătoare într-o zonă supusă altor state, la
o distanţă la care nu e în general posibil să se distingă contribuţia surselor
individuale sau a grupurilor de surse de emisie. În toate cazurile, definirea poluării
aerului ia în considerare orice schimbare vătămătoare a compoziţiei aerului, orice
alterare a calităţii sale.
Aerul devine poluat în momentul în care concentraţia substanţelor străine
introduse în atmosferă în mod artificial sau natural, sistematic sau doar accidental,
se situează la un nivel ce poate dăuna sănătăţii ori vieţii animale sau vegetale.
Desfăşurarea activităţilor care pot constitui surse fixe importante de
emisii de poluanţi în aer este permisă numai cu autorizaţie de mediu. Procedura de
autorizare se supune prevederilor Legii protecţiei mediului nr. 265/2006, şi ale
celorlalte acte normative în vigoare.
15
Lista cuprinzând activităţile care constituie surse fixe importante de
emisii de poluanţi se stabileşte prin hotărâre a Guvernului.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe importante de emisii au
următoarele obligaţii:
a) să solicite şi să obţină autorizaţia de mediu în termenul şi în condiţiile
prevăzute de legislaţia în vigoare;
b) să deţină evidenţe complete privind exploatarea instalaţiilor ce constituie
surse de poluare şi cantităţile de poluanţi eliminate în aer;
c) să elaboreze strategii de prevenire a accidentelor majore şi să le pună în
practică în mod adecvat;
d) să elaboreze planuri pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc măsurile
aplicabile în interiorul amplasamentului, şi să solicite aprobarea autorităţilor
competente pentru măsurile stabilite să se aplice în afara amplasamentului;
e) în caz de pericol major sau iminent, cu impact asupra calităţii aerului, să
oprească funcţionarea instalaţiilor care constituie sursa de pericol şi să anunţe
autorităţile competente;
f) în situatia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în
autorizaţie, să pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor
de funcţionare, în vederea încadrării în prevederile legale stabilite de autoritatea
competentă;
g) să furnizeze reprezentanţilor autorităţilor competente informaţiile necesare,
conform prevederilor legale;
h) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor de poluanţi, a
planurilor de acţiune pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le
revin prin acestea;
i) să informeze, conform prevederilor legale în vigoare, în cazul producerii de
emisii accidentale de poluanţi în aer sau de accident major.
(2) Procedurile de întocmire şi de aplicare a planurilor de prevenire a
accidentelor majore şi a planurilor pentru situaţii de urgenţă se reactualizează prin
hotărâre a Guvernului.
Titularii activităţilor care nu pot constitui surse fixe importante de emisii
de poluanţi în aer au următoarele obligaţii:
a) să solicite şi să obţină autorizaţie de mediu în conformitate cu prevederile
actelor normative în vigoare;
b) să pună în funcţiune şi să asigure funcţionarea instalaţiei care constituie
sursă de poluare, cu respectarea condiţiilor stabilite de autoritatea de protecţie a
mediului în acordul sau în autorizaţia de mediu, conform prevederilor legislaţiei
în vigoare;
c) să deţină evidenţe complete privind exploatarea instalaţiilor care constituie
surse de poluare, furnizând autorităţilor competente toate datele solicitate conform
legislaţiei în vigoare;
16
d) în situaţia în care nu se obţin rezultatele scontate prin condiţiile stabilite în
autorizaţie, să pună în aplicare măsurile de rectificare a parametrilor şi condiţiilor
de funcţionare, în vederea încadrării în prevederile legale;
e) să participe la elaborarea programelor de reducere a emisiilor, a planurilor de
acţiune pentru calitatea aerului şi să pună în aplicare obligaţiile ce le revin prin
acestea.
Activităţile la care se inregistrează, în regim normal de funcţionare a
instalaţiilor, depăşiri ale valorilor limită de emisie în aer pentru poluanţii specifici
activităţii pot fi autorizate doar cu program pentru conformare, în condiţiile legii.
Programul pentru conformare va conţine măsuri de reducere a poluării
aerului prin folosirea celor mai bune tehnici disponibile, care nu implică costuri
excesive, etapizate pe o perioadă de cel mult 5 ani, dacă nu sunt depăşite valorile
limită de calitate a aerului sau marjele de toleranţă pentru aceşti poluanţi.
In cazul depăşirii accidentale a valorilor limită de emisie de poluanţi,
autoritatea de mediu decide întreruperea temporară a activităţii instalaţiei care a
provocat poluarea, până la îndepărtarea cauzelor poluării.
In zonele în care sunt depăşite valorile limită de emisie de poluanţi
privind calitatea aerului, pe baza studiilor de evaluare a impactului asupra
mediului autoritatea de mediu competentă poate stabili valori limită de emisie
specifice fiecărei activităţi din zonă, mai restrictive decât valorile stabilite de
legislaţia în vigoare.
Acordul de mediu se emite în conformitate cu prevederile Legii
protecţiei mediului nr. 265/2006, ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului
nr.243/2000 privind protecţia atmosferei, modificată şi aprobată prin Legea
nr.655/2001, şi ale celorlalte acte normative în vigoare, cu îndeplinirea
următoarelor condiţii:
a) prevederea tuturor măsurilor de prevenire a poluării aerului, inclusiv
folosirea celei mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive;
b) funcţionarea unităţii de producţie nu determină poluarea semnificativa a
aerului, în special prin emisii de substanţe supuse reglementărilor în vigoare;
c) nu se depăşesc valorile limită de emisie pentru poluanţii rezultaţi din
activitate;
d) sunt luate în considerare valorile limită privind calitatea aerului pentru toţi
poluanţii rezultaţi din activitate.
Pentru modificarea sau dezafectarea instalaţiilor existente care pot avea
impact asupra calităţii aerului inconjurator este obligatorie obţinerea acordului de
mediu, în condiţiile legii.
Este obligatorie obţinerea acordului de mediu pentru operaţiuni de
dezafectare a instalaţiilor existente, care au impact asupra calităţii aerului.
17
Autorităţile competente stabilesc şi pun în aplicare planuri naţionale de
reducere a emisiilor de poluanţi rezultate din activităţile şi de la instalaţiile
industriale cu impact asupra calităţii aerului.
Transferul de poluanţi din aer către un alt factor de mediu, ca urmare a
măsurilor de reducere a poluării aerului înconjurator, este permis în condiţiile
menţinerii nivelului poluanţilor sub valorile limită pentru acel factor de mediu.
Metodele si sistemele adoptate în vederea îmbunatăţirii calităţii aerului nu
conduc la depăşirea normelor stabilite de legislaţia în vigoare pentru locul de
muncă.
Titularii de activitate au obligaţia să furnizeze autorităţilor competente
informaţiile solicitate pentru actualizarea Inventarului naţional al emisiilor de
poluanţi atmosferici, precum şi pentru derularea procedurilor de reglementare şi
control, în condiţiile legii.
Emisiile de poluanţi în aer se supun taxelor. Procedura şi cuantumul de
stabilire a taxelor sunt reglementate conform prevederilor legislaţiei în vigoare.
18
Autorităţile publice centrale şi locale au obligaţia să asigure schimbul de
informaţii, inclusiv al celor necesare în activitatea de elaborare şi punere în
aplicare a strategiilor sectoriale legate de protecţia atmosferei şi al celor
referitoare la cele mai bune tehnici disponibile care nu implică costuri excesive.
Titularii activităţilor care constituie surse fixe importante de emisii, au
obligaţia de elaborare a planurilor pentru situaţii de urgenţă, care stabilesc
măsurile aplicabile în interiorul amplasamentului, şi de a solicita obţinerea
aprobării de către autorităţile competente pentru masurile stabilite a se aplica în
afara amplasamentului.
De asemenea, este stabilită, tot ca obligaţie extrem de importantă, oprirea
în caz de pericol major sau iminent a funcţionarii instalaţiilor care constituie sursă
de pericol cu impact asupra calităţii aerului şi anunţarea autoritatilor competente.
Autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului are următoarele
atribuţii şi responsabilităţi:
a) elaborează şi promovează strategia naţională şi planul naţional de acţiune în
domeniul protecţiei atmosferei, ca parte integrantă a strategiei şi politicilor
naţionale de protecţie a mediului;
b) coordonează şi controlează modul de punere în aplicare şi de respectare a
dispoziţiilor prezentei ordonanţe de urgenţă şi a actelor normative ce decurg
din aceasta;
c) elaborează, avizează, promovează şi, după caz, aprobă actele normative,
precum şi măsurile necesare pentru aplicarea unitară pe teritoriul României
a prevederilor din convenţiile internaţionale privind protecţia atmosferei, la
care România este parte;
d) coordonează elaborarea inventarelor naţionale de emisii poluante în aer;
e) coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi reglementărilor privind
calitatea aerului;
f) coordonează elaborarea şi reactualizarea normelor şi reglementărilor privind
emisiile de poluanţi în aer;
g) coordonează la nivel naţional participarea la programele Uniunii Europene
de asigurare a calităţii datelor;
h) aprobă metodele şi metodologiile de evaluare a calităţii aerului şi a emisiilor
poluante în aer, coordonează şi controlează aplicarea acestora;
i) aprobă metodele de determinare a concentraţiilor poluanţilor în aerul
înconjurător, elaborate de instituţiile specializate, şi asigură condiţiile
necesare în vederea menţinerii acurateţei măsurătorilor efectuate;
j) evaluează calitatea aerului înconjurător prin intermediul instituţiilor
specializate;
k) participă la derularea activităţilor din cadrul Sistemului naţional de
monitorizare integrată a calităţii aerului şi coordonează programele de
19
asigurare a calităţii datelor privind calitatea aerului înconjurător provenite
din Sistemul naţional de monitorizare integrată a calităţii aerului;
l) asigură accesul publicului la informatiile privind calitatea atmosferei, în
conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
m) raportează datele în conformitate cu prevederile convenţiilor internaţionale
privind protecţia atmosferei, la care România este parte.
Autorităţile publice teritoriale pentru protecţia mediului au următoarele
atribuţii şi responsabilităţi:
a) controlează modul de aplicare şi de respectare a dispoziţiilor actelor
normative în vigoare din acest domeniu la nivel teritorial;
b) elaborează planuri de acţiune pentru calitatea aerului, programe de
ameliorare a calităţii aerului la nivel teritorial şi asigură corelarea acestora
cu planul local de acţiune pentru protecţia mediului, în cooperare cu
serviciile descentralizate ale celorlalte autorităţi de specialitate ale
administraţiei publice centrale, cu autorităţile administraţiei publice locale
şi în parteneriat cu alte instituţii publice locale şi cu titularii de activitate;
c) elaborează inventarul emisiilor poluante la nivel teritorial;
d) urmăreste şi analizează aplicarea planurilor de acţiune pentru calitatea
aerului la nivel teritorial şi elaborează rapoarte anuale;
e) colaborează cu organismele guvernamentale abilitate, care avizeaza actiunile
de import-export al produselor, bunurilor şi al altor materiale cu regim
special de comercializare, care pot afecta calitatea atmosferei, în
conformitate cu legislaţia natională şi cu convenţiile internaţionale la care
România este parte;
f) aplică sancţiunile prevăzute de legislaţia în vigoare;
g) participă la derularea activităţilor din cadrul Sistemului naţional de
monitorizare integrată a calităţii aerului;
h) informează operativ autoritatea centrală de protecţie a mediului, alte
autorităţi centrale şi locale, potrivit atribuţiilor şi competenţelor acestora, în
cazul producerii unor evenimente deosebite cu impact asupra calităţii
aerului şi care aduc prejudicii sănătăţii umane;
i) pun la dispoziţie autorităţilor teritoriale pentru sănătate, agricultură şi
alimentaţie, lucrări publice şi amenajarea teritoriului şi administraţiei
publice locale informaţiile necesare în activitatea de elaborare şi punere în
aplicare a strategiilor sectoriale legate de calitatea aerului atmosferic;
j) informează populaţia şi autorităţile locale în cazul depăşirii pragurilor de
alertă;
k) asigură informarea curentă a populaţiei şi a autorităţilor locale cu privire la
calitatea aerului;
20
l) urmăreşte aplicarea la nivel teritorial a programelor şi măsurilor pentru
respectarea convenţiilor şi a acordurilor internaţionale la care România este
parte.
1. Noţiuni generale
Protecţia, punerea în valoare şi dezvoltarea durabilă a resurselor de apă
sunt acţiuni de interes general. Apele reprezintă o resursă naturală regenerabilă,
vulnerabilă şi limitată, element indispensabil pentru viaţă şi pentru desfăşurarea
tuturor activităţilor sociale şi economice.
Reglementările juridice din domeniul protecţiei şi conservării mediului
acvatic au ca scop: - apărarea împotriva poluării şi şi modificărilor caracteristi-
cilor resurselor de apă;
- conservarea şi dezvoltarea resurselor de apă;
- refacerea calităţii apelor de suprafaţă şi subterane;
- conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice;
- asigurarea alimentării cu apă a populaţiei etc.
Prin prevederile actelor normative din domeniul protecţiei resurselor de
apă s-a urmărit a se stăvili construcţia şi folosirea de diverse obiective, edificii
care, prin prezenţa lor, ar fi împiedicat buna desfăşurare a exploatării apelor sau a
acţiunilor de drenaj, a conserva rezerva de apă pe care o are o localitate şi a nu se
risipi o resursă limitată, a se asigura protejarea apelor împotriva poluanţilor
chimici, a se asigura protecţia locuinţelor şi gospodăriilor aflate în imediata
apropiere a marilor râuri sau a barajelor, a se ţine sub o observaţie debitele
râurilor şi barajelor pentru ca în eventualitatea creşterii sau descreşterii bruşte a
nivelului apelor să se poată lua măsurile ce se impun de către organele abilitate, a
se determina participarea laacţiunile de apărare împotriva inundaţiilor, de
combatere a secetei sau a altor calamităţi naturale.
1. Consideraţii generale
Fondul funciar este constituit din terenurile de orice fel, indiferent de
destinaţie, de titlul în baza căruia sunt deţinute sau de domeniul – public sau
privat – din care fac parte.
În funcţie de destinaţie, terenurile sunt: terenuri cu destinaţie agricolă,
terenuri cu destinaţie forestieră, terenuri aflate permanent sub ape, terenuri din
intravilan, terenuri cu destinaţii speciale.
Protecţia şi ameliorarea solului se realizează prin lucrări de prevenire şi
de combatere a proceselor de degradare şi poluare provocate de fenomene
naturale sau cauzate de activităţi economico – sociale.
Protecţia juridică a solului presupune stabilirea şi respectarea măsurilor
care au ca scop dezvoltarea calităţii solurilor prin: supravegherea, prognoza şi
avertizarea cu privire la tendinţele şi dinamica evoluţiei şi a stării de asigurare cu
fosfor mobil şi potasiu a terenurilor agricole; fundamentarea ştiinţifică a acţiunilor
de folosire judicioasă a îngrăşămintelor în procesul de producţie agricolă; măsuri
adecvate de gospodărire, organizare şi amenajare a teritoriului.
23
Solul este factorul de mediu care necesită o atenţie şi o protecţie sporită
dată fiind imposibilitatea supunerii unor procedee de epurare, precum şi pentru
faptul că este limitat ca suprafaţă în urma degenerării sale, cu greu mai poate fi
adus în stare normală.
Dacă pentru geneza unui strat fertil de sol sunt necesare perioade foarte mari de
timp, distrugerea sau degradarea sa, datorată unor cauze naturale ( eroziune,
alunecări de teren, inmlăştinare, inundaţii etc.) sau ca urmare a activităţilor
poluatoare ale omului, se produce mult mai repede, iar consecinţele sunt de cele
mai multe ori dezastruoase şi ireversibile.
Deteriorarea şi afectarea capacităţii productive şi calitative a solului are
consecinţe negative pentru producţia agricolă, pentru alimntaţie şi în cele din
urmă pentru sănătatea şi chiar viaţa omului. De aceea solul trebuie gospodărit cu
grijă, trebuie să i se aplice lucrări adecvate de întreţinere şi, când este cazul, de
ameliorare. In acest sens, Legea Nr.18/1991 privind fondul funciar, prevede o
serie de măsuri menite să asigure refacerea şi ameliorarea terenurilor degradate.
Potrivit legii, terenurile degradate trebuie să fie incluse de către
specialişti, în colaborare cu instituţiile specializate ale statului şi în acord cu
organele locale din cadrul unităţilor administrativ - teritoriale respective, în
perimetere de ameliorare, urmând ali se aplica lucrările necesare refacerii şi
redării lor circuitului agricol.
Cheltuielile necesare efectuării lucrărilor respective şi luării măsurilor ce se
impugn sunt suportate de la bugetul public, proprietarii terenurilor având însă
obligaţia să le pună la dispoziţia autorităţilor pe perioada cât durează lucrările
respective.
24
d) stabilirea serviciilor prestate de Administraţie organizaţiilor de îmbunătăţiri
funciare şi federaţiilor de organizaţii de îmbunătăţiri funciare şi mecanismele de
finanţare a acestor activităţi;
e) stabilirea atribuţiilor autorităţii publice centrale, denumită în continuare
ministerul, care coordonează elaborarea strategiei şi politicilor în sectorul
îmbunătăţirilor funciare;
f) stabilirea principiilor reorganizării Societăţii Naţionale "Imbunătăţiri
Funciare" - S.A.;
g) stabilirea sancţiunilor care se aplică în cazul încălcării prevederilor prezentei
legi.
Principiile care stau la baza realizării obiectivelor îmbunătăţirilor funciare sunt
următoarele:
- exploatarea echitabilă a amenajărilor de îmbunătăţiri funciare, sistemelor de
irigaţii sau desecare şi drenaj şi a lucrărilor de apărare împotriva inundaţiilor şi
combatere a eroziunii solului pentru asigurarea protecţiei intereselor tuturor
beneficiarilor;
- consultarea şi, după caz, implicarea beneficiarilor, organizaţiilor
neguvernamentale şi a altor reprezentanţi ai societăţii civile în luarea deciziilor în
scopul promovării adoptării raţionale, eficiente şi transparente a acestora;
- realizarea, în principal, de către proprietarii de teren, individual sau prin
organizaţiile de îmbunătăţiri funciare ori federaţiile de organizaţii de îmbunătăţiri
funciare a exploatării, întreţinerii şi reparaţiilor amenajărilor de îmbunătăţiri
funciare situate pe terenurile pe care le deţin, inclusiv a lucrărilor de reabilitare,
executare de investiţii şi suportarea costurilor acestor activităţi; statul intervine
prin Administraţie şi prin alocarea de fonduri de la bugetul de stat în completarea
surselor proprii ale Administraţiei sau ale beneficiarilor amenajărilor declarate de
utilitate publică, în cazurile în care proprietarii de teren nu pot desfăşura ei inşişi
activităţi de îmbunătăţiri funciare;
- exploatarea amenăjarilor de îmbunătăţiri funciare astfel încât să se prevină
folosirea ineficientă a apei, excesul de umiditate, eroziunea şi poluarea solului şi
să se promoveze protecţia mediului în conformitate cu standardele de mediu.
Imbunătăţirile funciare au ca obiective:
a) asigurarea protecţiei terenurilor de orice fel şi a oricăror categorii de
construcţii faţă de inundaţii, alunecări de teren şi eroziuni, precum şi protecţiei
lacurilor de acumulare împotriva colmatării şi regularizarea cursurilor de apă;
b) asigurarea unui nivel corespunzător de umiditate a solului, care să permită
sau să stimuleze creşterea plantelor, incluzând plantaţiile vitipomicole, culturile
agricole şi silvice;
c) asigurarea ameliorării solurilor acide, sărăturate şi nisipoase, precum şi
protecţia împotriva poluării.
25
Amenajările de îmbunătăţiri funciare ca lucrări hidrotehnice complexe şi
agropedoameliorative se realizează în scopul prevenirii şi înlăturării acţiunii
factorilor de risc - secetă, exces de apă, eroziunea solului şi inundaţii, precum şi
poluare - pe terenurile cu orice destinaţie, indiferent de proprietar. Acestea
contribuie la valorificarea capacităţii de producţie a terenurilor şi a plantelor,
precum şi la introducerea în circuitul economic a terenurilor neproductive.
Amenajările deîmbunătăţiri funciare cuprind următoarele categorii de
lucrări;
- îndiguiri şi regularizări ale cursurilor de apă de interes local prin care se
asigură, în principal, protecţia terenurilor şi a oricăror categorii de construcţii
împotriva inundaţiilor, surse locale de apă şi emisari pentru scurgerea apelor;
- amenajări de irigaţii şi orezării prin care se asigură aprovizionarea controlată a
solului şi a plantelor cu cantităţile de apă necesare dezvoltării culturilor şi creşterii
producţiei agricole. Aceste amenajări cuprind lucrări de captare, pompare,
transport, distribuţie şi evacuare a apei şi, după caz, lucrări de nivelare a terenului;
- amenajări de desecare şi drenaj, care au drept scop prevenirea şi înlăturarea
excesului de umiditate de la suprafaţa terenului şi din sol, în vederea asigurării
condiţiilor favorabile de utilizare a terenurilor. Aceste amenajări cuprind lucrări
de colectare, de transport şi de evacuare în emisar a apei în exces;
- lucrări de combatere a eroziunii solului şi de ameliorare a terenurilor afectate
de alunecări, prin care se previn, se diminuează sau se opresc procesele de
degradare a terenurilor. Aceste amenajări cuprind lucrări pentru protecţia solului,
regularizarea scurgerii apei pe versanţi, stingerea formaţiunilor torenţiale,
stabilizarea nisipurilor mişcătoare;
- amenajari pedoameliorative pe terenurile săraturate, acide şi pe nisipuri, pe
terenurile poluate, inclusiv cu reziduuri petroliere, cu halde de la exploatările
miniere, pe alte terenuri neproductive, cuprinzând şi lucrarile de nivelare-
modelare, de scarificare, de afânare adâncă, rigole şi şanţuri de scurgere a apei,
arăturile în benzi cu coame, udările de spălare a sărurilor, aplicarea de
amendamente, precum şi îngrăşăminte, în scopul valorificării pentru agricultură
şi, după caz, pentru silvicultură;
- perdele forestiere de protecţie a terenurilor agricole şi plantaţii pentru
combaterea eroziunii solului;
- alte soluţii tehnice şi lucrări noi, rezultate din activitatea de cercetare.
Amenajările de îmbunătăţiri funciare pot prelua din surse de apă
autorizate necesarul pentru irigarea culturilor agricole şi alimentarea cu apă a unor
localităţi, amenăjari piscicole, incinte agricole şi industriale şi asigură protecţia
localităţilor şi a oricăror categorii de construcţii împotriva efectelor alunecărilor
de teren şi a inundaţiilor, precum şi protecţia lacurilor de acumulare împotriva
colmatării.
26
Realizarea amenajărilor de îmbunătăţiri funciare la nivel naţional are loc
pe baza programelor şi strategiei sectoriale, iar la nivel local, conform nevoilor
autorităţilor publice locale, ale persoanelor juridice sau fizice interesate, pe baza
programelor zonale şi locale de amenajare a teritoriului.
Proiectarea, executarea şi exploatarea amenajărilor de îmbunătăţiri
funciare se fac în corelare cu lucrările de gospodărire a apelor, hidroenergetice,
silvice, de gestionare a căilor de comunicaţie, în acord cu interesele proprietarilor
de terenuri şi cu documentaţiile de urbanism şi de amenajare a teritoriului, ţinând
seama de cerinţele de protecţie a mediului.
27
In primul rând, precizăm că are sferă de aplicare mai largă, deoarece
regimul silvic depăşeşte semnificaţia unor norme tehnice, integrând şi aspecte
economice şi juridice ale gestionării pădurilor. Astfel, Codul silvic menţionează
categoriile de venituri ce pot fi obţinute din pădurile proprietate publică sau
privată, şi autorizează posibilitatea încasării contravalorii efectelor funcţiilor de
protecţie ale pădurilor. Aspectul economic se regăseşte de asemenea în
reglementările cu privire la obligaţiile financiare ce revin proprietarilor de păduri
în gestionarea pădurilor, precum şi cu privire la modalităţile de finanţare (art. 7,
al. 4, O.G. nr. 96/1998). În Codul silvic şi în Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998
există şi alte prevederi cu conţinut economic, referitoare la vinderea şi exploatarea
arborilor pe picior, la calculul taxelor şi despăgubirilor în cazul schimbării
categoriei de folosinţă a terenului, la întocmirea contractelor de administrare, de
către Regia Naţională a Pădurilor sau alte unităţi specializate, a fondului forestier
proprietate publică.
In al doilea rând, semnalăm că în plan juridic, Codul silvic instituie o
procedură pentru constrângerea la regenerarea pădurilor proprietate privată, prin
care devizul lucrărilor efectuate de către Regia Naţională a Pădurilor, acceptat în
mod expres sau tacit de către proprietar devine titlu executoriu şi temei juridic al
executării silite. Respectarea dreptului de preemţiune a statului la vânzările de
terenuri forestiere constituie încă o prevedere a regimului silvic ce ilustrează
dimensiunea sa juridică;
De asemenea, regimul silvic nu face distincţie între păduri supuse
regimului forestier şi păduri nesupuse regimului forestier, deoarece se aplică
întregului fond forestier, indiferent de natura proprietăţii, conform articolului 9,
al. 1 Cod silvic;
Si tot ca o particularitate, subliniem că finalitatea aplicării regimului
silvic este gospodărirea durabilă a ecosistemelor forestiere. Noţiune încă dificil de
definit, gestionarea durabilă a pădurilor presupune respectarea a cel puţin două
principii pe care legea română le-a consacrat deja: conservarea şi dezvoltarea
fondului forestier. În contextul diferenţierii gospodăririi pădurilor pe forme de
proprietate, regimul silvic intervine pentru conservarea şi dezvoltarea resursei
forestiere naţionale, indiferent de forma de proprietate.
28
In al treilea rând menţionăm că are caracter de ordine publică, deoarece
de esenţa regimului forestier este aplicabilitatea la pădurile proprietate publică, de
către un corp silvic învestit cu autoritate publică. În cazul domeniului forestier
francez, de exemplu, regimul silvic se aplică altor păduri decât publice numai prin
derogare, şi în prezenţa anumitor condiţii restrictive. Reglementarea proprietăţii
forestiere private se face în paralel cu reglementarea regimului silvic. Aceasta nu
înseamnă însă că gospodărirea proprietăţii forestiere private se sustrage incidenţei
legii. Dimpotrivă, începând cu secolul al XIX-lea o serie de legi cu caracter
stimulativ şi represiv au ca obiect specific tocmai gestionarea proprietăţii private.
Astfel, în 1859 se introduce interdicţia de defrişare fără autorizaţie a pădurilor
proprietate particulară. Inundaţiile grave din bazinele hidrografice Rhôn şi
Garonne din 1860 incită la o serie de măsuri legislative vizând conservarea
pădurilor cu funcţii de protecţie, măsuri care culminează în 1913 cu legea
Audiffred de extindere a regimului forestier la pădurile departamentelor,
instituţiilor de utilitate publică, asociaţiilor de ajutor mutual, caselor de economii
şi la anumite păduri particulare în vederea conservării, cu subscrierea voluntară de
către proprietari la regimul silvic. In 1968 suprafaţa acestei din urmă categorii era
de 11 700 ha. Aceste legi se completează cu:
- dispoziţiile legii asupra împăduririlor din 1942, care dispun că lucrările
de împăduriri sunt de interes general şi pot fi impuse obligatoriu particularilor, în
anumite sectoare desemnate de către prefect;
- dispoziţiile legii din 1946 de creare a fondului forestier naţional, un
fond de ajutor financiar şi tehnic care a permis reîmpădurirea a peste 200 000 ha
terenuri proprietate privată pe cheltuiala statului, rămase sub administraţia
acestuia până la rambursarea datoriei de către proprietarii privaţi;
- dispoziţiile legii din 1954 de creare de “groupements forestiers”, în
vederea remedierii fărâmiţării proprietăţii forestiere private, dar care nu a dat
rezultatele scontate;
- Legea din 1959 relativă la conservarea şi crearea de spaţii verzi în
zonele construibile, prin care statul poate aciziţiona, la nevoie pe cale de
expropriere publică, păduri şi parcuri în vederea amenajării lor în spaţii verzi.
În sfârşit, subliniem că legitimitatea regimului silvic este dată de
finalitatea sa, care constă în apărarea unui interes general al societăţii.
In dreptul francez, regimul forestier este un act juridic generator de un
nou statut pentru pădurile la care se aplică. Supunerea la regim silvic constituie
deci un act-condiţie a schimbării de statut al terenului forestier.
Pentru dreptul român, supunerea la regim silvic intervine din oficiu şi nu
are caracter de act juridic de schimbare de statut.
Aplicându-se la întreg fondul forestier naţional, indiferent de natura
proprietăţii, regimul silvic iese din tiparele unei modalităţi specifice de gestionare
29
a pădurilor proprietate publică. Astfel, regimul forestier devine în fapt regimul
juridic aplicabil fondului forestier naţional.
Aceasta se confirmă dacă se analizează excepţiile de la regimul silvic.
Astfel, plantaţiile înfiinţate de persoane fizice sau juridice pe terenuri agricole
sunt exceptate de la aplicarea regimului silvic. Aceasta rezultă din articolul 68, al.
2 Cod silvic unde se precizează că valorificarea şi recoltarea lemnului din aceste
plantaţii este la latitudinea proprietarului. Aceste plantaţii nu sunt supuse
regimului silvic deoarece, la origine, terenul pe care au fost înfiinţate, nu
aparţinea fondului forestier.
De asemenea, vegetaţia din afara fondului forestier naţional, deşi supusă
unor reguli de gestionare conform normele emise de autoritatea pentru
silvicultură, nu este supusă regimului silvic şi în baza aceluiaşi considerent, nu
este inclusă în fondul forestier naţional.
Terenurile care nu fac parte din fondul forestier naţional nu sunt supuse
regimului silvic, chiar dacă este vorba despre păduri constituite. Prin urmare, ceea
ce determină aplicabilitatea regimului silvic la un anumit teren împădurit nu este
importanţa pădurii sau necesitatea protejării ei, ci statutul juridic al terenului,
apartenenţa sa iniţială la fondul forestier naţional. Prin aceasta, regimul silvic are
caracter obiectiv.
Aşa cum este definit în Codul silvic, regimul silvic întruneşte următoarele
trăsături juridice:
- este obligatoriu: întreg fondul forestier este supus gospodăririi în regim
silvic în mod obligatoriu, deoarece legea nu prevede nicăieri posibilitatea unei
opţiuni sau a unei derogări unilaterale din partea proprietarului de păduri;
- este legal: obiectul şi conţinutul regimului silvic sunt definite prin lege
şi numai prin lege, astfel încât părţile nu pot accepta, refuza sau modifica ceva
prin convenţie ori contract;
- este indivizibil şi unitar: nici autoritatea forestieră, nici proprietarul de
păduri, nici administraţia publică nu pot aduce modificări conţinutului regimului
silvic, care trebuie acceptat în integralitatea lui şi fără condiţii;
- este public: conţinutul său este determinat într-un cadru legal, de către
structuri publice, învestite prin lege cu puterea de a decide asupra normelor
regimului silvic. În al doilea rând, aplicarea şi mai ales controlul aplicării
regimului silvic ţin de atribuţiile unei autorităţi publice. In al treilea rând, regimul
silvic are drept finalitate asigurarea unor servicii publice, cum ar fi, de exemplu,
asigurarea efectelor protective ale pădurii, indiferent de natura proprietăţii ori
categoria juridică a terenului.
30
3. Obiectul regimului silvic
Articolul 9 Cod silvic stipulează că fondul forestier este supus regimului
silvic, indiferent de natura proprietăţii.
Obiect al regimului forestier este deci fondul forestier, definit ca fiind
totalitatea pădurilor şi a altor categorii de terenuri cu destinaţie forestieră.
Astfel, pot face obiect al gestionării în regim silvic:
- terenurile acoperite cu păduri, în sensul definiţiei de la art. 2 Cod
silvic, adică suprafeţele cu vegetaţie forestieră cu o întindere de
minim 0.25 ha:
- terenurile care nu sunt acoperite cu păduri. Între acestea, legea
distinge:
a) terenurile destinate împăduririi;
b) terenuri care servesc nevoilor de cultură, producţie ori
administraţie silvică;
c) iazurile, albiile pâraielor din fondul forestier.
Distingerea acestor două categorii prezintă importanţă din punctul de
vedere al principalelor restricţii impuse prin regimul silvic. Astfel, pentru
terenurile acoperite cu vegetaţie forestieră restricţiile în exercitarea dreptului de
dispoziţie (defrişări, incendiere, exploatare fără regenerare, păşunat) sunt
prioritare. Chiar dacă nu sunt acoperite de arbori, terenurile din cea de a doua
categorie impun şi ele respectarea unor restricţii, care sunt de natură a limita, în
special, schimbarea categoriei de folosinţă. Astfel, un teren fără arbori amenajat în
cursul procesului de exploatare a pădurii ca platformă primară rămâne teren
forestier supus regimului silvic, deci i se vor aplica în mod corespunzător
prevederile legii privind schimbarea categoriei de folosinţă şi nu va fi posibil de
a-l transforma în teren construibiul sau în teren agricol.
De aici rezultă câteva consecinţe:
- nu sunt supuse regimului silvic terenurile cu altă folosinţă decât
forestieră. Destinaţia agricolă, piscicolă, de uz urbanistic (spaţii verzi) sau
ştiinţifică (parcuri dendrologice, rezervaţii de seminţe, plantaţii efectuate în
scopuri de cercetare) exclude aplicarea regimului silvic prin natura serviciilor şi
produselor procurate;
- în virtutea aceluiaşi considerent, nu sunt supuse regimului silvic
suprafeţele cu vegetaţie forestieră de pe păşunile împădurite, deoarece principala
folosinţă a terenurilor nu este cea forestieră;
- nu pot fi supuse regimului silvic suprafeţe cu arbori ce nu întrunesc
mărimea determinată prin lege, respectiv 0.25 ha. Consecinţa imediată este
ambiguitatea supunerii la regim silvic a pădurilor proprietate privată care, de
exemplu, nu depăşesc un sfert de hectar pe proprietar, dar care împreună formează
un masiv forestier ce depăşeşte 0.25 ha. Codul supune regimului silvic pădurile ce
depăşesc 0.25 ha, fără a preciza nimic despre natura acestei suprafeţe, care poate
31
fi unitară, într-un singur masiv, sau fărâmiţată, aparţinând unuia sau mai multor
proprietari, în indiviziune sau individualizată.
Rezolvarea situaţiilor ambigue enunţate mai sus vine din analiza aceloraşi
texte ale Codului silvic. Obiectul regimului silvic ar părea să fie definit în Codul
silvic din punctul de vedere al criteriului unităţii fizice. Totuşi, din combinarea art.
5 Cod silvic care spune că identificarea terenurilor care constituie fondul forestier
naţiunal se face pe baza amenajamentelor silvice existente la data adoptării Codului,
cu art. 9, al. 1 Cod silvic, care supune întreg fondul forestier naţional regimului
silvic, terenurile forestiere proprietate privată sunt supuse regimului silvic,
deoarece, indiferent de mărimea proprietăţii, ele fac parte din fondul forestier,
regăsindu-se în amenajamentele silvice existente la data adoptării Codului. Pe de
altă parte, nu s-a aprobat nici o procedură de scoatere de sub regim silvic a unor
categorii de păduri, pentru a se putea justifica scoaterea de sub regim silvic a
terenurilor proprietate privată care în urma fărâmiţării au ajuns să aibă sub 0.25 ha.
pe proprietar sau care nu mai dispun de amenajamente la ora actuală.
Ordonanţa Guvernului nr. 96/1998 face compatibile noţiunile de
amenajare şi regim silvic în sensul că, admiţând implicit imposibilitatea efectuării
unor operaţiuni de amenajare asupra unor suprafeţe de sub 10 ha, derogă de la
dispoziţiile Codului în următoarea formulare: “pentru pădurile cu suprafeţe mai
mici de 10 ha, aparţinând persoanelor fizice, gospodărite în mod individual, se
întocmesc, de unităţi specializate, studii sumare de amenajare” (art. 8, al. 1, O.G.
96/1998). Obligativitatea amenajării rămâne însă valabilă pentru pădurile
proprietate a persoanelor juridice, pornindu-se probabil de la premisa că suprafaţa
lor va depăşi limita de 120 ha.
32
Administraţia forestieră cu funcţie de decizie şi control este reprezentată
de autoritatea publică pentru silvicultură, respectiv ministerul de resort şi de
structurile sale din teritoriu, respectiv inspectoratele silvice teritoriale.
Administraţia forestieră ca structură economică de gestionare a fondului
forestier este reprezentată de Regia Naţională a pădurilor pentru fondul forestier
proprietate publică, şi de structurile ce vor fi create pentru gospodărirea pădurilor
proprietate particulară ori colectivă la finalizarea procesului de restituire.
Administrarea fondului forestier proprietate publică a statului se face prin
Regia Naţională a Pădurilor. Administrarea fondului forestier proprietate publică
a oraşelor, comunelor şi municipiilor se administrează de către proprietari, prin
structuri silvice proprii similare cu cele ale statului (art. 12, al. 1, O.G. 96/1998).
Administrarea proprietăţilor forestiere particulare se poate face de către
proprietarii acestora, individual sau constituită în asociaţii. In afara prevederilor
referitoare la restituirea proprietăţilor forestiere indivize, legea nu obligă la
asociere, şi nici nu prevede la ora actuală măsuri stimulative de asociere a
proprietăţilor forestiere particulare (scutire de impozite, credite cu dobândă redusă
pentru investiţii forestiere etc.).
Legislaţia de mediu prevede o serie de măsuri menite să asigure
conservarea şi dezolvarea durabilă a fondului forestier dintre care menţionăm:
interdicţia de a se reduce suprafeţele fondului forestier, indiferent de proprietar;
creşterea suprafeţei fondului forestier, în acest scop statului fiindu-i recunoscut un
drept de preemţiune în cazul vânzărilor de terenuri forestiere; regenerarea şi
igienizarea pădurilor; economisirea masei lemnoase etc.
Controlul asupra aplicării regimului silvic în pădurile proprietate privată
revine autorităţii publice centrale pentru silvicultură, respectiv Ministerului
Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor. In perioada 1991-1993, controlul
respectării regimului silvic s-a realizat de către Garda forestieră. După
desfiinţarea acesteia, controlul aplicării regimului silvic a rămas la latitudinea
administraţiei forestiere, aflată în situaţia de a face în acelaşi timp aplicarea
legilor silvice şi controlul aplicării lor.
Odată cu înfiinţarea Direcţiei de regim silvic şi a inspectoratelor silvice
teritoriale pentru controlul aplicării regimului silvic situaţia revine la normal, în
sensul că se respectă un principiu fundamental, şi anume, separarea actului de
aplicare a legii de actul de control al aplicării.
35
Dezvoltarea durabilă este acea dezvoltare care satisface nevoile
prezentului fără a compromite şansele generaţiei viitoare de a-şi satisface la
rândul lor aceste nevoi. Dezvoltarea durabilă are drept obiectiv găsirea unui spaţiu
al interacţiunii dintre cele patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic
într-un proces dinamic de funcţionare.
Strategia dezvoltării durabile presupune combinarea şi organizarea în
timp a ansamblului metodelor şi mijloacelor alese pentru realizarea unui scop
prestabilit. Schimbările suferite de mediul înconjurător trebuie să se reflecte în
strategiile de dezvoltare ale firmelor şi întreprinderilor.
Dezvoltarea durabilă este un proces lent de schimbări care permit
folosirea pe termen lung a mediului înconjurător pentru ca dezvoltarea
economică să fie posibilă în acelşi timp cu coresponsabilizarea şi cooperarea
individuală sau prin societăţi comerciale. Rezolvarea problemelor ridicate de
dezvoltarea durabilă trebuie să se facă în legătură cu alte ţări deoarece
dezvoltarea tehnologică necesară pentru o dezvoltare durabilă nu poate fi
realizată într-o singură ţară.
În literatura franceză de specialitate definiţia dată conceptului de raportul
Burtland este completată cu următoarele precizări: pentru a se ajunge la un
rezultat viabil, statul, întreprinderile şi societatea civilă trebuie să colaboreze
pentru a reconcilia cele trei domenii care au foat ignorate mult timp: economia,
ecologia şo socialul. Pe termen lung nu va exista dezvoltare durabilă dacă nu este
eficientă din punct de vedere economic, echitabilă din punct de vedere social şî
tolerabilă din punct de vedere ecologic.
Ministerul Ecologiei şi Dezvoltării Durabile precizează: modurile de
producţie şi consum trebuie să respecte mediul uman sau natural şi să permită
tuturor locuitorilor Terrei să-şi satisfacă nevoile fundamentale de alimentaţie,
locuire, educaţie, muncă, mediu sănătos. După cum sublinia Jaques Chirac în
discursul de la Johannesburg dezvoltarea durabilă presupune o schimbare în
comportamentul fiecăruia (cetăţeni, întreprinderi, colectivităţi teritoriale,
guverne, instituţii internaţionale) confruntat cu ameninţările globale (inegalitate
socială, riscuri industriale şi sanitare, schimbări climatice, pierderea
biodiversităţii).
Din punct de vedere al Uniunii Europene se adaugă la definiţia clasică a
dezvoltării durabile sublinierea că o dezvoltare pe termen lung nu este viabilă
decât conciliind trei aspecte indisociabile: respectul pentru mediul înconjurător,
echitatea socială, rentabilitatea economică.
Din punct de vedere al protecţiei aşezărilor umane, dezvoltarea
durabilă presupune luarea acelor măsuri în domeniul urbanismului şi
amenajării teritoriale care să nu afecteze posibilităţile generaţiilor viitoare de a
se servi de aceste zone.
36
3. Cadrul legal al protecţiei aşezărilor umane
Pentru a percepe mai bine contextul şi perioada în care s-au luat primele
măsuri pentru protecţia aşezărilor umane este nevoie de o scurtă introducere a
cadrului internaţional şi european de protecţie a mediului.
Pe plan internaţional, o gamă largă de proiecte au fost iniţiate de ONU
prin intermediul organismelor sale specializate. Astfel, UNESCO o acordat o
atenţie deosebită studiului interacţiunilor dintre om şi biosferă, lansând în 1970
programul special intitulat „Omul şi biosfera” ( Man and Biosphere - MAB).
În cadrul Conferinţei Generale UNESCO de la Paris, din noiembrie 1972
s-a semnat Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural.
După îndelungate perioade când „cultura” era opusă „naturii”, reunind protecţia
patrimoniului cultural cu cea a patrimoniului natural, documentul realizează, într-
un anumit sens, o reconciliere între cele două elemente ale patrimoniului uman.
Momentul 1972 poate fi considerat punctul de plecare pentru o politică
europeană unitară în ceea ce priveşte mediul înconjurător. Există patru instituţii
care se ocupă de aplicarea politicii mediului înconjurător pe plan european:
Comisia Europeană, Consiliul de Miniştri, Parlamentul European şi Curtea de
Justiţie .
Următorul pas iniţiat de ONU s-a intitulat Habitat I. Desfăşurată la
Vancouver (Canada) între 31 mai şi 12 iunie 1976, prima conferinţă a ONU
privind habitatul şi aşezările umane a reunit aproape 9000 de delegaţi,
reprezentând 134 de ţări. Ea s-a concentrat mai ales pe identificarea unor soluţii
tehnice în special pentru problemele legate de asigurarea dreptului la locuinţă.
Douăzeci de ani mai târziu, lumea s-a mondializat în ritm accelerat, iar "sfidările"
trecutului au fost depăşite ori, pur si simplu, abandonate. Astfel, "creşterea zero",
enunţată şi promovată de "Clubul de la Roma" a devenit o realitate ţările
industrializate, şi în unele ţări în curs de dezvoltare. Mai mult chiar, varianta sa
"creşterea sub zero" se manifestă din plin în Europa de Est aflată in tranziţie.
Criza energetică atât de suprasolicitată, a fost relativ repede depăşită, fără însă a
înlătura îngrijorările vizând rezervele mondiale limitate şi preocupările de a căuta
noi alternative. În sfârşit, dar, poate în primul rând, ţărănimea a devenit mai în
toate ţările minoritară şi s-a "urbanizat" în modul său de viaţă şi de gândire.
Principiile fundamentale ale protecţiei mediului şi dezvoltării durabile au
fost enunţate la Conferinţa de la Rio de Janeiro în 1992, Conferinţă care a încercat
promovarea unei politici mondiale în domeniul protecţiei mediului, reprezentând
un moment de referinţă în istoria acestei discipline. În cadrul conferinţei au fost
adoptate o serie de documente, din care cel mai important este : „Declaraţia de
Principii” sau Carta Pământului, document în care sunt enunţate principiile după
care omenirea trebuie să se conducă în relaţiile interumane precum şi în cele
dintre om şi natură.
37
Iniţiativa de la Vancouver a fost continuată la Istanbul, în 1996. „Summit-
ul mondial al oraşelor” sau Habitat II, avea un scop bine precizat: să definească
politicile urbane pentru secolul XXI, să se confrunte experienţele naţionale şi
locale, să mobilizeze numeroşii actori implicaţi în această privinţă, să regândească
cooperarea internaţională. În final, trebuiau să se stabilească, deopotrivă la nivel
mondial şi naţional, planuri de acţiune care să răspundă la două întrebări
esenţiale: cum să asigurăm pentru toţi o locuinţă decentă şi cum să promovăm o
dezvoltare viabilă pe termen lung.
Toate aceste evenimente internaţionale au avut repercursiuni pe termen
lung asupra cadrului legal intern de protecţie a mediului. Astfel, deşi Constituţia
franceză datând din 1958, nu conţine dispoziţii cu privire la mediu, statul francez
a creat începând din anii şaptezeci, o adevărată administraţie a mediului.
Autoritatea centrală o reprezintă Ministerul Mediului a cărui activitate se bazeză
pe legi, decrete şi circulare.
În plus, în februarie 2005 a fost anexată Constituţiei franceze o „Cartă a
Mediului”- Charte de l’Environnement, care precizeză principiile fundamentale
ale protecţiei mediului, având valoare constituţională.
Dreptul francez este structurat pe un sistem de coduri ( 59 la număr în
prezent), coduri care regrupează legislaţia pe un anumit domeniu. Fiecare cod are
o parte legislativă şi o parte reglementară ( de procedură). În domeniul protecţiei
mediului, rolul cel mai important îl are Codul Mediului.
Code de l’Environnement este o colecţie legislativă actualizată
permanent, ce include treptat toate noile reglementări referitoare la protecţia
mediului adoptate sub formă de legi ordinare de Parlamentul francez. Pe lângă
Codul Mediului, funcţionează şi alte reglementări conţinute de alte coduri ( Code
de l’Urbanisme, Code Rural, Code du Patrimoine etc.). La nivel local
funcţionează reglementări de protecţie a mediului adoptate de prefecturile
generale şi de consiliile locale.
În România, creearea cadrului legislativ pentru protecţia mediului
cunoaşte o succesiune de etape. Etapa 1930-1944, când se iau primele măsuri de
protecţie a mediului ( legea pentru pădurile de protecţie şi înfiinţarea primului
parc naţional); etapa 1944-1972, când se adoptă o serie de măsuri de protecţie a
fondului forestier şi a celui cinegetic; etapa 1973-1989, etapă care poartă
amprenta Conferinţei de la Stockholm, este etapa în care se adoptă prima lege
privind protecţia mediului înconjurător ( 20 iunie 1973); etapa 1989-2008, când
necesitatea protecţiei mediului a fost înscrisă în Constituţia din 1991 ( articolul
134). În această perioadă au fost adoptate două legi privind protecţia mediului (
Legea nr. 137/1995 şi Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005), legi care consacră
principii noi precum principiul precauţiei în luarea deciziilor, principiul prevenirii
riscurilor ecologice, principiul „poluatorul plăteşte”, creearea sistemului de
monitorizare integrată a mediului etc.
38
Pentru problematica abordată, actele normative enumerate mai jos conţin
elemente semnificative pentru modul de protejare a aşezărilor rurale în ţara
noastră:
- Legea nr. 350 din 6 iulie 2001 privind amenajarea teritoriului şi urbanismul;
- Hotărârea nr. 1.756 din 6 decembrie 2006 privind limitarea nivelului emisiilor
de zgomot in mediu produs de echipamente destinate utilizarii in exteriorul
cladirilor;
- Legea privind calitatea în construcţii, nr. 10/1995;
- Hotărâre nr. 124 privind prevenirea, reducerea şi controlul poluării mediului cu
azbest din 30 ianuarie 2003;
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 236/2000 privind regimul ariilor naturale
protejate, conservarea habitatelor naturale, a florei şi faunei sălbatice, aprobată
prin Legea nr. 462 din 18 iulie 2001;
- Legea nr. 422 privind protejarea monumentelor istorice din 18 iulie 2001;
- Ordonanţa Guvernului nr. 43/1997 privind regimul drumurilor, aprobată prin
Legea nr.413 din 26 iunie 2002;
- Hotărârea Guvernului nr. 349 din 21 aprilie 2005 privind depozitarea deseurilor;
- Hotărârea Guvernului nr. 856 din 16 august 2002, privind evidenţa gestiunii
deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând deşeurile, inclusiv deşeurile
periculoase;
44
Teoria garanţiei. compromisul impus în angajarea responsabilităţii de
necesitatea acceptării unor daune aduse mediului şi persoanelor, nu poate lăsa
totuşi victimele acestor daune fără despăgubiri. Dincolo de ideea de suportare a
unui risc sau a unor inconveniente, teoria garanţiei ar fi cea mai adaptată
necesităţilor societăţii din punctul de vedere al victimei. Nu se poate vorbi de o
protecţie a drepturilor fiecăruia pentru ele însele, ci pentru un interes social
general. Obligând pe vecin la repararea daunei, fără a-i impune încetarea
activităţii cauzatoare de prejudicii, înseamnă a accepta sacrificiul drepturilor
victimei contra unei compensaţii financiare.
In dreptul civil român, pentru răspunderea pentru prejudiciile cauzate de
lucruri, ca şi pentru răspunderea comitentului pentru prepus, teoria de cea mai
mare audienţă este cea a fundamentării răspunderii obiective a păzitorului juridic
sau a comitentului pe ideea de garanţie privind riscul de activitate. Dacă
finalitatea răspunderii penale este pedepsirea vinovatului şi prevenirea faptelor
ilicite grave, finalitatea răspunderii civile delictuale constă în principal în
repararea daunei sau a prejudiciului. Altfel spus, “în ultimă instanţă, partea
responsabilă civilmente nu are decât rolul de a asigura părţii păgubite repararea
daunei”. Ideea de garanţie preia integral această finalitate: culpabil sau nu,
răspunzând pentru fapta altuia sau pentru fapta proprie, autorul direct sau
responsabil al faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu este obligat la repararea
daunei. Această tendinţă este clară în reglementarea activităţilor nucleare: titularul
activităţii răspunde obiectiv, este obligat la repararea prejudiciului. Însoţită de un
sistem adecvat de asigurări de răspundere civilă impunerea teoriei garanţiei ca
fundament al răspunderii pentru daune aduse mediului, s-ar putea dovedi mai
adecvată decât teoria tulburărilor de activitate.
45
Caracterul administrativ al dreptului mediului deschide largi perspective
răspunderii contravenţionale. Unul dintre instrumentele de bază în examinarea
licitului şi ilicitului contravenţional îl constituie autorizaţia de mediu sau acordul
de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special al unor activităţi stă
la baza incriminării drept contravenţii a unor fapte ce aduc atingere mediului în
mod indirect. Ordonanţa de urgenţă nr.195/2005, privind protecţia mediului,
reglementează contravenţiile în art. 96 şi 97. De asemenea, o serie de legi
speciale, hotărâri de guvern şi ordonanţe de urgenţă prevăd sistematic fapte
considerate contravenţii.
Forma de bază a răspunderii contravenţionale este amenda, ale cărei
limite minime şi maxime sunt prevăzute de lege diferenţiat, pentru persoane fizice
şi respectiv pentru persoane juridice.
In legislaţiile unor ţări europene sunt stabilite amenzi speciale sub forma
“plăţii pentru poluare”, prin care amenda plătită este proporţională cu cantitatea
sau intensitatea deversărilor de reziduuri sau deşeuri în diverse medii naturale.
In prevederea legii române cuantumul amenzilor fiind fix, se ridică
problema asigurării finalităţilor preventive şi punitive în condiţii de inflaţie, chiar
în ipoteza actualizării anuale de către guvern. In afara aspectului de actualizare se
întâlnesc şi situaţii de genul celei prevăzute în art. 87 alin.1 pct.10 din Legea
nr.107/1996, a apelor, potrivit căruia se sancţionează cu amendă, diferenţiat
pentru persoane fizice şi persoane juridice, neîntretinerea corespunzatoare a
malurilor sau a albiilor în zonele stabilite, de către cei cărora li s-a recunoscut un
drept de folosinţă a apei sau de către deţinătorii de lucrări. Respectarea acestei
dispoziţii ar necesita mijloace financiare incomparabil superioare cuantumului
amenzii, în afara dificultăţilor materiale ale unei asemenea întreprinderi
pretenţioase şi de durată. De unde alegerea nu tocmai dificil de făcut între
realizarea corespunzătoare a lucrărilor de întreţinere şi asumarea răspunderii
contravenţionale.
Răspunderea contravenţională ar trebui aşadar să fie un mijloc de
stimulare la conformare, pentru respectarea legii, şi nu o nouă modalitate de
colectare de taxe pentru faptul de a polua.
Răspunderea penală poate fi şi ea antrenată în cazurile în care se
săvârşesc infracţiuni în domeniul raporturilor de dreptul mediului, care pot fi fapte
prin care se aduce atingere factorilor de mediu sau sănătăţii oamenilor, animalelor
sau plantelor.
Analiza detaliată a răspunderii penale în dreptul mediului o vom face într-
un următor capitol, aşa că pentru moment vom sublinia numai câteva
particularităţi ale răspunderii penale în acest domeniu.
Antrenarea răspunderii penale pentru daune aduse mediului este în
legătură dependentă de existenţa unui prejudiciu. Răspunderea penală se
angajează astfel pentru anumite infracţiuni chiar dacă acestea au rămas în stadiul
46
tentativei, în timp ce pentru infracţiunile de pericol este suficientă crearea stării de
risc pentru obiectivele protejate de lege. Vinovăţia este elementul specific al
răspunderii penale; ea este determinantă în existenţa infracţiunii, în determinarea
sancţiunii şi în caracterul personal al acestei forme de răspundere juridică.
Totodată, dezvoltarea infracţiunilor de imprudenţă tinde a afecta această
construcţie tradiţională “din moment ce represiunea acestor infracţiuni depinde de
rezultat, adică de vătămarea cauzată; ele marchează astfel evoluţia spre o
responsabilitate penală directă”. Această remarcă are la bază o incriminare relativ
recentă din legislaţia penală franceză prin care “faptul de a expune direct pe altul
la un risc imediat de moarte sau vătămare de natură a antrena o mutilare sau o
infirmitate permanentă prin violarea manifest deliberată a unei obligaţii
particulare de securitate ori prudenţă impuse de lege se pedepseşte”.
Sinonim procesului de obiectivizare a răspunderii civile pentru daune
aduse mediului, în domeniul răspunderii penale operează un altfel de transfer
obiectiv-subiectiv, generat de natura infracţiunii de poluare. In cadrul acesteia
periculozitatea socială a infractorului este mai puţin importantă şi evidentă decât
periculozitatea activităţii pe care acesta o desfăşoară. Delicvenţa ecologică este
faptul “gulerelor albe” sau cel puţin al unor persoane care nu au nevoie de a fi
supuse unui tratament de reinserţie socială; mai mult decât atât, ele se tem de
marginalizare. Sunt uşor de imaginat sancţiunile intimidatoare pentru astfel de
justiţiabili: amenzi ridicate, publicitatea hotărârii de condamnare, închiderea
întreprinderii, interdicţia utilizării unui anume echipament, repunerea în starea
iniţială a locurilor…”
In societatea industrială modernă sunt din ce în ce mai multe activităţile
generatoare de risc pentru mediu sub forma vătămării persoanei sau degradării
calităţii elementelor de mediu. De multe ori aceste activităţi se desfăşoară la
limită, fiind foarte aproape de pragul critic de emisie nocivă. Astfel,
responsabilului acestor activităţi i se cere mai mult decât prudenţa şi prevederea
normală, de unde posibilitatea de incriminare chiar şi în baza unei culpe uşoare.
Pericolul activităţii se transferă asupra persoanelor eventual responsabile, astfel
încât aprecierea judecătorilor trebuie să se oprească într-o primă etapă asupra
determinării celui care ar fi putut sau ar fi trebuit să împiedice realizarea unei
anumite situaţii, înainte de a descrie comportamentul inculpaţilor. Acesta este însă
un aspect al caracterului obiectiv al răspunderii penale în dreptul mediului, în
sensul că dispoziţiile legii au în vedere mai mult condiţiile obiective de antrenare
a răspunderii (existenţa unei anumite situaţii, elementul material al infracţiunii)
decât comportamentul culpabil al infractorului.
In domeniul răspunderii civile pentru prejudicii cauzate mediului nu
există reglementări speciale. De aceea, pentru stabilirea răspunderii în cazul în
care se produc daune ecologice se face apel la instituţia răspunderii civile
delictuale reglementată de Codul civil în art. 998-1003. Aceste texte de lege
47
consacră, pe lângă răspunderea pentru fapta proprie (directă) şi răspunderea
pentru fapta altuia (indirectă), extinzându-se astfel răspunderea civilă delictuală
dincolo de limitele faptei proprii.
Dintre formele răspunderii civile delictuale pentru fapta altuia,
considerăm că pot avea aplicabilitate în domeniul dreptului mediului: răspunderea
pentru prejudiciile cauzate “de lucrurile ce sunt sub paza noastră” (art. 1000, alin.
1, Cod civil), răspunderea comitentului pentru fapta prepusului (art. 1000, alin. 3,
Cod civil), răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1002 Cod civil) şi
răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale (art. 1001 Cod civil).
Pentru justificarea extinderii răspunderii civile delictuale peste limitele
faptei proprii, în literatura de specialitate se face apel la fundamentări diferite, atât
de natură subiectivă, cât şi obiectivă.
Specific dreptului mediului se pot produce daune ecologice în urma
săvârşirii unor fapte ilicite – ceea ce atrage o răspundere subiectivă, întemeiată pe
culpă – dar şi ca urmare a comiterii, a desfăşurării de activităţi permise, licite –
acestea generând o răspundere obiectiv, bazată pe ideea de risc.
In practică se aplică destul de rar răspunderea subiectivă pentru daune
ecologice. Victima unui astfel de prejudiciu ar trebui să facă proba că prin
săvârşirea unei fapte ilicite i s-a cauzat un prejudiciu, că există un raport de
cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi că autorul faptei ilicite este în culpă. Cel
prejudiciat prin poluare de exemplu, ar fi într-o situaţie foarte dificilă, având
sarcina să probeze culpa autorului şi cine este autorul, dificultatea fiind sporită şi
de faptul că există o diversitate de poluanţi care se răspândesc în mod diferit şi
produc contaminare de natură multiplă.
Semnalăm că în cazul răspunderii internaţionale pentru daune ecologice,
baza juridică a responsabilităţii constă, de regulă, în culpa imputabilă statului
autor al poluării transfrontaliere. Pe plan internaţional se evită de cele mai multe
ori a se recunoaşte şi aplica răspunderea fără culpă a statelor în cauză,
recurgându-se de preferinţă la o serie de subterfugii juridice (de pildă, se apelează
la regula echităţii).
Cu titlu de excepţie se acceptă răspunderea internaţională obiectivă pentru
risc în câteva situaţii: pentru pagubele produse de către obiectele spaţiale, în
cazul prejudiciilor rezultate din utilizarea paşnică a energiei nucleare, în domeniul
daunelor provocate de poluarea mărilor prin hidrocarburi, în ipoteza poluării
transfrontaliere cauzate de deşeuri.
In dreptul intern se manifestă tendinţa instituirii răspunderii civile
obiective, fundamentată pe ideea de risc. Aceasta se impune ţinând cont de
specificul pe care îl reprezintă daunele ecologice: nevoia reparării urgente a
pagubei, greutatea (uneori chiar imposibilitatea) reparării în natură a prejudiciului,
dificultăţi în stabilirea cuantumului daunei, producerea de efecte în lanţ timp
îndelungat etc.
48
De asemenea, răspunderea civilă pentru risc şi, implicit, instituirea şi
perfecţionarea unui sistem adecvat de asigurări vor determina stimularea atitudinii
diligente şi prudente faţă de mediu, folosirea raţională a tuturor factorilor de
mediu.
Considerăm a fi corectă instituirea răspunderii civile obiective fondată pe
ideea de risc dacă avem în vedere principiul de echitate şi justiţie potrivit căruia
orice activitate care poate produce un profit trebuie să includă şi garanţia reparării
prejudiciului cauzat mediului de către cel care obţine profit în urma desfăşurării
activităţii respective. In plus nu este necesar a se face de către cei lezaţi dovada
atitudinii culpabile a autorului.
Particularităţile răspunderii civile pentru riscul ecologic se evidenţiază şi
prin avantajele pe care le prezintă, asigurându-se o protecţie mai eficientă
factorilor de mediu. Astfel, sunt excluse ipotezele în care răspunderea nu poate fi
antrenată, victima fiind întotdeauna indemnizată. Totodată, dintre cazurile de
exonerare de răspundere numai forţa majoră poate fi reţinută şi nici aceasta cu un
caracter absolut.
Riscul ecologic prezintă, de asemenea, o serie de particularităţi. Astfel,
poluarea, sub toate formele ei, prezintă un pericol permanent şi poate fi foarte
grav mai ales dacă avem în vedere că efectele sale negative se manifestă lent,
timp îndelungat, rupând deseori limitele echilibrului natural. Nu întotdeauna
efectele negative ale poluării sunt controlate şi remediate la momentul oportun,
uneori ajungând să scape de sub control, consecinţele fiind catastrofale şi
ireversibile. Poluarea afectează întregul sistem natural, efectele sale se propagă în
lanţ deteriorând factorii de mediu unul după altul.
Avându-se în vedere caracterul de siguranţă sporită, sistemul răspunderii
civile pentru risc a fost adoptat şi de legiuitorul român prin Ordonanţa de urgenţă
nr.195/2005 privind protecţia mediului.
Acest act normativ-cadru reglementează în art. 95 forma răspunderii
obiective (independentă de culpă) pentru daunele ecologice, iar în cazul în care
prejudiciul a fost produs de o pluralitate de autori, se instituie răspunderea
solidară a acestora. Aceasta asigură aplicarea principiului “poluatorul plăteşte” şi
urmăreşte posibilitatea de reparare a prejudiciului asigurând o protecţie sporită
victimei daunelor ecologice. O reglementare specială există în cazul răspunderii
civile pentru pagubele nucleare. Răspunderea civilă în acest domeniu este supusă
unui regim juridic instituit prin Convenţia de la Geneva privind răspunderea civilă
pentru daune nucleare, din 1963, la care România a aderat prin Legea nr. 106 din
1992, ale cărei prevederi vor fi coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 111/1996
privind desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.
Prevederile acestor acte normative au instituit o serie de principii care
acţionează în domeniul răspunderii civile pentru daune nucleare, cum ar fi:
49
răspunderea obiectivă şi exclusivă, dirijarea răspunderii către exploatant,
obligativitatea constituirii unor garanţii financiare, obligaţia de asigurare şi altele.
Gravitatea eventualelor daune nucleare şi dificultatea evaluării şi reparării
unor astfel de pagube au impus instituirea unor norme severe de securitate în
industria nucleară şi în acelaşi timp o uniformizare de nivel internaţional a
sistemului special de răspundere civilă în acest domeniu.
Tot ca o particularitate, menţionăm că în domeniul nuclear sunt reţinute
drept cauze exoneratoare de răspundere numai cataclismul nuclear cu caracter
excepţional, conflictul armat, ostilităţile, războiul civil ori insurecţia.
Câteva elemente particulare există şi în ceea ce priveşte răspunderea
civilă pentru pagubele cauzate de aeronave a cărei reglementare specială o găsim
în Codul aerian. Şi în acest domeniu este instituită o răspundere obiectivă,
independentă de culpă.
Răspunderea specifică dreptului mediului (ecologică)
Săvârşirea unor fapte ilicite prin care se produc prejudicii mediului, fapte
prin care se încalcă norme de dreptul mediului, trebuie să atragă răspunderea
juridică, răspundere care trebuie să fie specifică acestui domeniu chiar dacă se
poate face apel şi la alte forme ale răspunderii juridice care sunt deja consacrate.
Există deja în legislaţia românească de mediu instituţii care constituie forme
specifice de răspundere în materia dreptului mediului menite, în special, să
contribuie la preîntâmpinarea situaţiilor care ar putea fi un pericol pentru mediu
şi, de asemenea, impunând diverse modalităţi de indemnizare şi asigurare, prin
care să se creeze certe posibilităţi de reparare a pagubelor ecologice.
Dreptul mediului derivă dintr-un compromis social între necesitatea
dezvoltării social economice şi consecinţele negative ale acestei dezvoltări asupra
mediului natural şi populaţiei umane. Abandonul noţiunii de culpă pentru
antrenarea răspunderii îşi găseşte aplicaţia tocmai în faptul că autorul daunei de
mediu exercită o activitate care, în majoritatea cazurilor, este nu numai licită, ci şi
socialmente utilă, caracter de altfel recunoscut de autoritatea publică.
Reglementarea situaţiei conflictuale între poluator şi poluant consacră
rareori soluţia reparării în natură a prejudiciului şi încetarea activităţii
prejudiciatoare. Cel mai adesea, activitatea continuă, cu unele măsuri corective,
iar repararea prejudiciului se face prin echivalent bănesc. Din acest punct de
vedere s-a vorbit chiar de “un fel de expropriere pentru cauză de necesitate
privată” referitor la efectul deschiderii unei întreprinderi poluatoare asupra
fondurilor învecinate. In plus, intervenţia judecătorului pentru a ordona
poluatorului încetarea activităţii ori luarea de măsuri de depoluare, în condiţiile în
care acesta desfăşoară o activitate autorizată, pune problema conflictului de
autorităţi administrativ-judiciare. Totuşi, având în vedere laxismul administraţiei
cu atribuţii de control a instalaţiilor, autoritatea judiciară ar putea să o întărească
pe cea dintâi într-o luptă mai eficace contra poluării.
50
Revenind la repararea prin echivalent a prejudiciului se consideră că, de
altfel, reparaţia în natură nici nu este posibilă. Prin urmare, se instituie în sarcina
responsabilului obligaţia de plată a unor sume de bani, ce acoperă rareori
integralitatea cheltuielilor necesitate de refacerea echilibrului ecologic sau a
factorilor de mediu lezaţi. Din dificultatea de fond şi de procedură de a obţine o
dezdăunare satisfăcătoare a victimei, în legislaţia de mediu a diferitelor ţări s-a
recurs fie la constituirea unor fonduri speciale de îndemnizare, fie la introducerea
obligativităţii asigurării pentru daune civile. Astfel, legea română a protecţiei
mediului prevede că în cazul activităţilor generatoare de risc major, asigurarea
pentru daune este obligatorie, tocmai în vederea apărării victimei de eventuala
insolvabilitate a autorului prejudiciului. Dispoziţii asemănătoare conţine şi legea
germană din 1990, prin care deţinătorii unor instalaţii vizate de lege trebuie să
aibă o acoperire financiară pentru plata eventualelor reparaţii, constând fie într-o
poliţă de asigurare, fie într-o garanţie guvernamentală sau bancară. Obligativitatea
asigurării a fost impusă deja încă de la Convenţia de la Paris din 1960 în privinţa
activităţilor nucleare. Trecerea la răspunderea obiectivă în cazul acestei categorii
de activităţi a fost posibilă tocmai pentru că “în dreptul nuclear legătura între
răspundere şi mijloacele financiare pentru a-i face faţă a fost organizată de
manieră sistematică”.
Spre deosebire de asigurări, fondurile speciale de îndemnizare acţionează
în mod automat atunci când lipseşte dreptul subiectiv patrimonial lezat; în plus,
ele nu sunt formate prin contribuţia celor asiguraţi, ci prin redevenţe prelevate în
cote prestabilite asupra poluatorilor. Se dau ca exemple: fondul olandez pentru
poluarea aerului care funcţionează din 1972, fondul de protecţie a coastelor din
Statele Unite pentru daune datorate poluării cu hidrocarburi, legea japoneză din
1973 asupra îndemnizării vătămărilor corporale datorate poluării, fondul de
indemnizare pentru pierderile de recoltă datorate vânatului (Franţa, furnizat de
Oficiul Naţional al Vânătorii), finanţarea operaţiilor de atenuare a daunelor
suferite de cei riverani aerodromului Orly şi Rossy.
Prin urmare, dacă se reţine ca idee centrală a răspunderii repararea
prejudiciului cauzat persoanei sau mediului, recurgerea la fondurile de asigurări şi
la îndemnizaţii poate fi o soluţie de viitor în condiţii în care:
- autorul faptei prejudiciabile a desfăşurat o activitate licită, socialmente
utilă, iar dispunerea încetării activităţii pe viitor ar avea consecinţe sociale şi
economice cu mult mai costisitoare decât repararea prejudiciului;
- fapta prejudiciabilă a survenit în condiţiile respectării cadrului legal de
desfăşurare a activităţii, diferit de autorizaţiile eliberate;
- mecanismul îndemnizării sau asigurării să nu devină mijloc exonerator
de răspundere, ci stimulent în reducerea daunelor aduse mediului.
51
Analizând fundamentul evoluţiei generale a răspunderii civile către
răspunderea obiectivă, într-o lucrare având ca subiect răspunderea juridică, se
argumentează printre altele cu următoarele raţionamente:
- raţionamentul evoluţiei de fapt a lucrurilor; importanţa luată de
activităţile exercitate în mod colectiv în sânul cărora accidentul este anonim,
astfel încât este tentant de a-i suporta greutatea prin intermediul grupului; natura
prejudiciului, difuz, reflectându-se asupra unei colectivităţi sau populaţii umane;
dezvoltarea industrială şi maşinismul ce sporesc din ce în ce mai mult riscul
producerii de pagube;
- raţionamentul derivând dintr-o evoluţie a mentalităţilor; valorizarea
personalităţii umane admite din ce în ce mai puţin “resemnarea” victimei. Pe
măsură ce nivelul de viaţă este mai ridicat, certitudinea de a avea drept la o
îndemnizare devine lucru obişnuit. Tendinţa generală a dreptului responsabilităţii
civile este cea de îndemnizare a victimelor;
- raţionamentul ţinând de dezvoltarea asigurărilor. Asigurarea este în
acelaşi timp cauză şi efect al extinderii şi obiectivizării răspunderii; cauză pentru
că tribunalele nu vor evita să condamne la reparaţie, chiar în absenţa culpei, ştiind
că în definitiv nu făptuitorul va suporta costul reparaţiei. Actual, răspunderea
obiectivă este legată de posibilitatea de a asigura; responsabil este cel care aduce
o asigurare victimei. “Dacă făptuitorul este necunoscut sau insolvabil, o altă
formă de asigurare a riscurilor intră în joc: intervenţia unui fond de garanţie
organizat prin lege”.
In lucrarea citată se pledează pentru un “drept al accidentelor” în
contextul responsabilităţii civile de drept comun. Prin rambursarea automată,
forfetar şi de plin drept a tuturor vătămărilor corporale indiferent de originea
accidentului de către sistemul de asigurări sociale, noţiunea de culpă nu ar mai
trebui să fie obiect al diferitelor artificii juridice pentru a se garanta victimei
repararea prejudiciului. Dacă în privinţa persoanelor acest sistem poate fi şi este
aplicat parţial prin asigurarea obligatorie individuală contra accidentelor, se ridică
totuşi problema reparării daunelor aduse elementelor de mediu în individualitatea
lor. Repararea automată a prejudiciilor ar putea funcţiona în acest caz prin
intermediul asigurării obligatorii a autorului faptei prejudiciabile sau prin
intermediul instituirii fondurilor de garanţie (a fondurilor de îndemnizare) atunci
când făptuitorul este necunoscut sau insolvabil.
Renunţarea la noţiunea de vinovăţie, apariţia de instrumente noi pentru
repararea prejudiciului cu privire la mediu, ideea de compromis între rezultatul
benefic al activităţii economice utile şi pe inconvenientele adiacente, canalizarea
responsabilităţii în cadrul întreprinderilor, caracterizează evoluţia dreptului
mediului în epoca actuală. In acest context, răspunderea civilă delictuală nu este
atât garantul exercitării egalitare a drepturilor subiective, cât un mijloc de
52
impunere a interesului social general, atât în ceea ce priveşte fapta poluatorului,
cât şi dreptul la acţiune al victimei.
In concluzie, acceptând obiectivizarea răspunderii în dreptul mediului ca
pe o evoluţie necesară stadiului actual de dezvoltare economico-socială, putem
afirma că “responsabilitatea civilă este mai puţin astăzi un mecanism de
“moralizare” a făptuitorului, cât un mecanism economic şi social de internalizare
a costurilor externe născute din activităţi cu efecte prejudiciabile”.
1. Noţiune
Prin locul pe care îl ocupă în sistemul nostru de drept, mai exact în cadrul
instituţiei răspunderii juridice, răspunderea administrativă (contravenţională)
joacă un rol deosebit de însemnat din punct de vedere economic, dar are în acelaşi
timp şi un pronunţat caracter preventiv, inclusiv din perspectivă ecologică.
57
Răspunderea administrativă a fost definită ca situaţie juridică ce “rezultă
din normele ce caracterizează dreptul administrativ în ipostazele lor privind
conduita ilicită, condiţiile ce trebuie sau nu îndeplinite, sancţiunile şi procedura ce
se aplică şi care acţionează, prin specificul său, ca o forţă de reglare şi de
autoreglare a sistemului social-juridic administrativ şi de corectare a atitudinii faţă
de lege, iar prin aceasta, determinând manifestarea nivelului de conştiinţă juridică
administrativă, reglarea şi autoreglarea întregului sistem social-juridic şi a
nivelului general de conştiinţă juridică din societate”. Fapta ilicită care stă la baza
răspunderii contravenţionale este contravenţia. Ea este definită ca fiind o faptă ce
prezintă pericol social mai redus decât infracţiunea, faptă care este prevăzută de
lege (acte normative) şi care este săvârşită cu vinovăţie.
Aşadar, contravenţia este o faptă ilicită care prezintă un grad mai mic de
pericol social decât al unei infracţiuni. Dacă printr-o asemenea faptă a fost
încălcată o normă sau un raport de drept al mediului, ea va atrage răspunderea
specială, ”contravenţional-ecologică”, urmând a se aplica o sancţiune potrivit
principiilor şi normelor dreptului mediului completate cu prevederile care
constituie dreptul comun în materia respectivă. Această răspundere putem spune
că nu are o natură pur administrativă.
Există însă numeroase exemple în care periculozitatea socială a unor fapte
considerate de legiuitor contravenţii este superioară celei a unor infracţiuni. De
exemplu, abuzul de încredere (art.2l3, alin.l, Cod penal) care constă în nesocotirea
încrederii pe care persoana vătămată a avut-o în cel căruia I-a lăsat în detenţie
bunul său, ca şi în paguba materială suferită, sancţionat cu închisoare de la 3 luni
la 4 ani sau cu amendă, nu întotdeauna poate fi considerat cu o periculozitate
socială mai mare decât, de exemplu, nerespectarea deţinătorilor pădurilor a
obligaţiei legale de a exploata masa lemnoasă numai în limita posibilităţii
pădurilor, stabilită de amenajamentele silvice şi aprobată prin lege, care este
considerată contravenţie şi sancţionată ca atare.
Caracterul administrativ al dreptului mediului deschide largi perspective
răspunderii contravenţionale. Unul din instrumentele de bază în examinarea
licitului sau ilicitului contravenţional îl constituie autorizaţia de mediu sau acordul
de mediu. Alături de acestea, nerespectarea regimului special al unor activităţi stă
la baza încriminării drept contravenţii a unor fapte ce aduc atingere mediului în
mod indirect.
Forma de bază a răspunderii contravenţionale o constituie amenda, a cărei
limite minime şi maxime sunt prevăzute în lege diferenţiat pentru persoane fizice
şi persoane juridice. In unele ţări europene sunt stabilite amenzi speciale sub
forma “plăţii pentru poluare” prin care amenda plătită este proporţională cu
cantitatea sau intensitatea deversărilor de reziduuri sau deşeuri emise în atmosferă
sau alte medii naturale. In legea română cuantumul amenzilor fiind fix, se ridică
58
problema asigurării finalităţii lor preventive şi punitive în condiţii de inflaţie,
chiar în ipoteza actualizării anuale de către guvern.
Răspunderea contravenţională ar trebui să fie un mijloc de stimulare la
conformare, pentru respectarea legii, şi nu o nouă modalitate de colectare de taxe
pentru faptul de a polua. Cu privire la răspunderea contravenţională este de reţinut
că în aplicarea normelor legale care interzic săvârşirea anumitor fapte sau obligă
la săvârşirea acestora, organele statului sunt competente să avizeze sau să aprobe
anumite acţiuni, să oblige pe agenţii economici sau pe cetăţeni să se abţină sau să
săvârşească anumite fapte, să controleze modul în care se aplică şi se respectă
normele dreptului mediului.
In conformitate cu aceste norme juridice persoanele fizice sau persoanele
juridice care desfăşoară activităţi potrivnice prevederilor privind protecţia
mediului natural sau artificial ori care nu îndeplinesc obligaţiile legale cuprinse în
actele administrative sunt pasibile de sancţiune contravenţională, a cărei întindere
este proporţională cu gradul de poluare cauzat, cu consecinţele şi periculozitatea
socială ale faptei respective.
61
CAP. X. RĂSPUNDEREA PENALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI
MEDIULUI
63
rezultatului incriminat fiind suficientă pentru existenţa infracţiunii, chiar în
absenţa nevinovăţiei.
Prin urmare, răspunderea penală pentru fapte ce aduc atingere mediului
tinde la o reconsiderare a elementului internaţional. Pe de o parte, legislaţia din
domeniu consacră infracţiuni materiale (de daună), în care probarea elementului
intenţional are caracter subsidiar. Pe de altă parte, riscul ridicat al activităţii ce
caracterizează elementul material al infracţiunii de mediu se răsfrânge şi asupra
elementului moral, factorul intelectiv, de prevedere, găsindu-şi definirea într-un
context cu mult mai exigent.
64
Infracţiunile de neconformare constituie aşadar abateri cu caracter de
pericol social, legate de nerespectarea prevederilor autorizaţiei şi acordului de
mediu, a altor autorizaţii (de funcţionare a platformei de deşeuri, a instalaţiei de
incinerare) şi restricţii sau interdicţii (privitoare la protecţia apelor, a aerului,
vânatului, regimul pesticidelor şi a altor substanţe toxice sau periculoase).
Nerespectarea regimului substanţelor toxice se regăseşte şi în conţinutul material
al infracţiunilor de poluare.
Dacă însă în cazul infracţiunilor de neconformare, nerespectarea regimului
de desfăşurare a activităţii constituie în sine elementul material al infracţiunii
(infracţiune formală, independentă de rezultat), în cazul infracţiunilor de poluare,
nerespectarea regimului de desfăşurare a activităţii constituie cel mult o cauză sau o
condiţie. Pentru existenţa infracţiunii de poluare este necesar ca încălcarea obligaţiei
legale să fie urmată de un rezultat constând în „poluare” sau în „contaminarea
mediului”. In enumerararea legii se includ următoarele infracţiuni tipice pentru
această categorie, desemnate ca atare prin expresia „provocare de poluare” sau prin
descrierea acţiunii conceptul sinonimă poluării (introducerea de substanţă în apă,
aer, descărcarea apelor uzate în apele naturale etc.): provocarea de poluare
accidentală sau cu bună ştiinţă ori provocarea contaminării radioactive a mediului,
descărcarea apelor uzate şi deşeurilor în apele naturale.
68
ireversibile. Poluarea afectează întregul sistemul natural, efectele sale se propagă
în lanţ deteriorând factorii de mediu unul după altul.
Având în vedere caracterul de siguranţă sporită, sistemul răspunderii
civile pentru risc a fost adoptat şi de legiuitorul român prin Ordonanţa de urgenţă
nr.195/2005, privind protecţia mediului.
Acest act normativ–cadru reglementează în art. 95 alin.1 forma
răspunderii obiective (independentă de culpă) pentru daunele ecologice, iar în
cazul în care prejudiciul a fost produs de o pluralitate de autori, se instituie
răspunderea solidară a acestora. Aceasta asigură aplicarea principiului „poluatorul
plăteşte” şi urmăreşte posibilitatea de reparare a prejudiciului asigurând o
protecţie sporită victimei daunelor ecologice.
O reglementare specială există în cazul răspunderii civile pentru pagubele
nucleare. Răspunderea civilă în acest domeniu este supusă unui regim juridic
instituit prin Convenţia de la Geneva privind răspunderea civilă pentru daune
nucleare, din 1963, la care România a aderat prin Legea nr. 106 din 1992, ale
cărei prevederi vor fi coroborate cu dispoziţiile Legii nr. 111/1996 privind
desfăşurarea în siguranţă a activităţilor nucleare.
Prevederile acestor acte normative au instituit o serie de principii care
acţionează în domeniul răspunderii civile pentru daune nucleare, cum ar fi:
răspunderea obiectivă şi exclusivă, dirijarea răspunderii către exploatant,
obligativitatea constituirii unor garanţii financiare, obligaţia de asigurare şi altele.
Gravitatea eventualelor daune nucleare şi dificultatea evaluării şi reparării
unor astfel de pagube au impus instituirea unor norme severe de securitate în
industria nucleară şi în acelaşi timp o uniformizare de nivel internaţional a
sistemului special de răspundere civilă în acest domeniu.
Tot ca o particularitate, menţionăm că în domeniul nuclear sunt reţinute
drept cauze exoneratoare de răspundere numai cataclismele nucleare cu caracter
excepţional, conflictul armat, ostilităţile, războiul civil ori insurecţia.
Câteva elemente particulare există şi în ceea ce priveşte răspunderea
civilă pentru pagubele cauzate de aeronave a cărei reglementare specială o găsim
în Codul aerian. Si în acest domeniu este instituită o răspundere obiectivă,
independentă de culpă.
Considerăm că în sfera prejudiciilor aduse mediului se înscriu şi cele provocate
de către aeronave şi acest sens este suficient să menţionăm poluarea fonică determinată
de zgomotul produs de aeronave la sol, în momentul decolării sau al aterizării.
71
Pentru repararea prejudiciului ecologic sunt două posibilităţi: socializarea
indemnizării daunei, ceea ce permite indemnizarea automată a victimelor sau
identificarea autorului – pentru a-l obliga la reparare – prin stabilirea unei legături
de cauzalitate, ceea ce deseori este dificil de realizat mai ales în cazul pluralităţii
surselor potenţiale ale pagubei sau când vătămarea se produce după un timp mai
îndelungat.
Dificultăţi există şi în încercarea de a desemna victima, de regulă ea fiind
cea obligată să acţioneze pentru repararea daunei. Din analiza legislaţiei şi
jurisprudenţei din diferite ţări se desprinde ideea că pot avea legitimitatea apărării
intereselor în materie ecologică cei care invocă vătămarea integrităţii lor fizice
sau vătămarea unui interes de natură patrimonială, cei care sunt abilitaţi cu
gestionarea sau apărarea diverselor elemente de mediu, organizaţiile
neguvernamentale.
In toate situaţiile situaţiile este de preferat a se realiza repararea în natură a
prejudiciului, însă din păcate readucerea în starea anterioară nu este întodeauna
posibilă. De aceea se recurge la repararea prin echivalent constând de exemplu, în
plata unei sume cu care să se realizeze reconstrucţia ecologică a mediului afectat.
In domeniul dreptului mediului se poate vorbi de mai multe forme
particulare de prejudiciu, şi anume: prejudiciul nefinanciar, măsurile de salvare,
pagubele aleatorii şi prejudiciul de dezvoltare.
Prejudiciul nefinanciar reprezintă fie pierderea beneficiului, fie privarea
de folosinţă.
Noţiunea de „măsură de salvare” are în vedere ajutorul acordat de terţii
neafectaţi cu ocazia unei catastrofe ecologice.
Conceptul de daune aleatorii vizează ipoteza reparării unei pagube care nu
a survenit încă, dar care este previzibilă, deci certă (de pildă, dispariţia în viitor a
unei resurse naturale).
Prejudiciul de dezvoltare este şi el o pagubă încă nedectabilă şi este
fundamentată pe teoria riscului. Orice persoană care a obţinut un profit
determinând un asemenea risc trebuie să-şi asume şi consecinţele.
În altă ordine de idei considerăm că dreptul la despăgubire îşi găseşte
temeiul juridic nu în conduita autorului daunei ecologice, ci în dreptul fiecăruia de
a nu fi privat de valoarea unui bun sau a unei situaţii avantajoase, de starea
normală a mediului în care trăieşte.
Sarcina probei referitoare la existenţa elementelor răspunderii civile delictuale
revine celui care acţionează în justiţie, de regulă victimei prejudiciului ecologic.
Fiind vorba de dovedirea unei fapte juridice (stricto senso) orice mijloc de
probă este admisibil, inclusiv proba cu martori.
Dificultăţi deosebite se întrevăd în dovedirea vinovăţiei pentru că aceasta
constituie un element de ordin psihic, intern. Datorită caracterului subiectiv al
acestui element, dovada sa directă este practic imposibilă. Ceea ce se poate dovedi
72
sunt numai elementele exterioare de comportament, fapta autorului şi caracterul
ilicit al faptei, eventualele circumstanţe de loc şi de timp, cele de ordin personal al
autorului. Totodată autorul prejudiciului este în drept să facă proba contrară
privind faptele şi împrejurările ce îi pot înlătura vinovăţia.
In ceea ce priveşte probaţiunea, se poate recurge la expertiză pentru
stabilirea daunei ecologice şi a raportului de cauzalitate între faptă şi prejudiciu şi
pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor.
In final, considerăm că pe lângă instituirea unui regim juridic special şi
eficient al răspunderii civile delictuale în domeniul dreptului mediului, este
necesară şi o politică naţională care să încurajeze armonia dintre om şi natură şi
care să promoveze eforturi de prevenire şi eliminare a pagubelor provocate
mediului.
76
BIBLIOGRAFIE
77