Mercantilismul: o lecție pentru timpurile noastre

Murray N. Rothbard este un economist de consultanță din New-York City. Printre

lucrările sale sunt două tratate economice a cȃte 2 volume: Omul, Economia și Statul (1962) și
Marea Depresiune a Americii (1963).

Mercantilismul a avut o „presă bună” ȋn ultimele decenii, ȋn contrast cu secolul 18. Ȋn

zilele lui Adam Smith și a economiștilor clasici, mercantilismul era privit ca un amestec de
aberație economică și privilegii speciale create de stat. Dar, ȋn zilele noastre, părerea despre
mercantilism s-a schimbat drastic: keynesiștii laudă mercantiliștii pentru perspectivele lor
economice; marxiștii, aflați ȋn imposibilitatea de a distinge ȋntre libera inițiativă și privilegiile
speciale, laudă mercantiliștii ca fiind un pas „progresist” ȋn istoria dezvoltării capitalismului;
socialiștii și intervenționaliștii salută mercantiliștii pentru că anticipează construcția statului
modern și planificarea centrală.

Mercantilismul, ajuns la apogeu ȋn Europa secolelor XVII și XVIII, a fost un sistem static
care presupunea ca o aberație economică să construiască o putere imperială, și de asemenea,
presupunea subvenții speciale și privilegii monopolistice pentru indivizi sau grupuri favorizate
de stat. Mercantilismul susținea că exporturile trebuie să fie ȋncrajae de guverne, iar importurile
descurajate. Din punct de vedere economic, aceasta pare să fie o aberație: care este rolul
exporturilor dacă nu acela de a importa, și care este rostul acumulării de capital, dacă acel capital
nu este folosit pentru procurarea de bunuri și servicii?

Scriitorii mercantiliști nu s-au considerat economiști ȋn teorie, ci oameni de afaceri care

argumentau și militau pentru anumite politici economice, ȋn general pentru acelea care ar fi
subvenționat activitățile companiilor lor, sau care ȋi interesau ȋnmod direct. Deci, o politică de
favorizare a exporturilor și limitare a importurilor avea două consecințe majore: subvenționa
comercianții și manufacturierii implicați ȋn comerț exterior, și a ridicat un zid de privilegii ȋn
jurul comercianților ineficienți care ȋn trecut trebuiau să concureze cu comercianții străini. Ȋn
același timp, acest regulament, precum și aplicarea sa, a dus la consolidarea birocrației de stat și
a puterii naționale și imperiale.

Celebrele Acte de Navigare Engleze, care au jucat un rol important ȋn provocarea

Revoluției Americane, sunt un exemplu excelent a structurii și scopului regulamentelor
mercantiliste. Constrȃngerile impuse de aceste acte au afectat atȃt comerțul germanilor și altor
națiuni europene, precum și comerțul comercianților americani, pentru beneficiul comercianților
englezi; orice concurență era ori interzisă, ori sever taxată. Acest lucru denotă puterea
monopolistică a statului.

O altă cosnecință a fost creșterea taxelor pe venituri pentru a mări puterea și bogăția
guvernului englez, precum și pentru a multiplica birocrația regală neceasară pentru a administra
și a aplica regulamentele și decretele fiscale. Prin urmare, guvernul englez și anumiți
comericianți englezi și manufacturieri au beneficiat de aceste legi mercantiliste, ȋn timp ce
pierzătorii erau comercianții străini, comercianții și manufacturierii americani, și , mai presus de
toate, TOȚI consumatorii, inclusiv cei din Anglia.

Consumatorii au pierdut nu numai din cauza numeroaseor restricții și distorsiuni, ci și din

faptul că toate regulamentele ȋmpiedicau diviziunea internațională a muncii.

Respingerea lui Adam Smith

Mercantilismul nu era doar o serie de erori teoretice; legile erau eronate doar dacă le
priveai din punctul de vedere al consumatorului, sau al fiecărui individ din societate. Nu sunt
eronate, ȋntrucȃt scopul lor era să confere privilegii speciale și subvenții anumitor grupuri
favorizate; ȋntrucȃt subvențiile și privilegiile pot fi conferite de guvern cu prețul afectării restul
cetățenilor, faptul că cea mai mare parte din consumatori a pierdut ȋn timpul acestui proces nu ar
trebui să ne surprindă.

Contrar opiniei generale, economiștii clasici nu s-au mulțumit doar să respingă erorile
economice ale teoriilor mercantiliste bulioniste și protecționiste. Ei erau perfect conștienți de
unitatea pentru privilegii speciale care a propulsat „sistemul mercantilist”. De aceea, Adam
Smith a subliniat faptul că firele de mătase ar putea fi importate ȋn Anglia fără taxe, ȋn timp ce
taxe grele de import erau percepute pe tambururi. (role de mătase). Motivul dat de Smith era că
numeroșii lucrători englezi de rulare a mătăsii nu constituia un grup care putea aplica presiune
asupra guvernului, ȋn timp ce maeștrii țesători dețineau această putere, și o foloseau pentru a
obține taxe ridicate pe produsul lor, ȋn timp ce se asigurau că materiile lor prime puteau fi
cumpărate la cel mai mic preț posibil. Adam Smith a concluzionat că motivul tuturor acestor
regulamente era de a extinde propriile manufacturi, nu prin ȋmbunătățirea calității, ci prin
deprecierea calității aceluiași bun produs de vecini și, de asemena, se reușea să se punu capăt
competiției acerbe.

Consumul este scopul producției. Interesul producătorului trebuie să fie satisfacția

consumatorului, dar ȋn sistemul mercantil, interesul consumatorului este aproape tot timpul
sacrificat ȋn detrimentul producătorului. Se pare că producția, și nu consumul, ar fi scopul
suprem al industriei și comerțului.

Ȋn cadrul restrȃngerilor importurilor tuturor bunurilor străine care ar putea intrra ȋn

concurență cu cele interne, interesul consumatorului intern este evident sacrificat in detrimentul
producătorului. Ȋmrepună, acestea duc la beneficiul celui de-al doilea, iar primul este obligat să
plătească prețul acestui monopol.
 Tot pentru beneficiul producătorului sunt acordate recompense pentru exportul cȃtorva
din bunurile sale. Consumatorul intern este obligat să plătească, ȋn primul rȃnd, cotizația pentru
recompensă, și ȋn al doilea rȃnd, mult mai ridicata taxă ce derivă din sporire prețului produsului
pe piața internă.

Ȋnainte de Keynes

Mercantilismul nu a fost numai o politică de reglementări guvernamentale complicate, ci

de asemenea o politică inflaționistă pre-keynesistă de scădere a ratelor dobȃnzii ȋn mod artificial
și de creștere a „cererii efective” printr-o creștere de cheltuieli guvernamentale și sponsorizarea
unor măsuri de creștere a masei monetare. Asemenea keynesiștilor, mercantiliștii militau
ȋmpotriva „supraacumulării”, și ȋndemnau circulația rapidă a banilor ȋn economie. Mai mult, ei
subliniau adesea o presupusă „lipsă de monedă” ca fiind cauza unui comerț slab sau a șomajului.
Prin urmare, ȋntr-o prefigurare a multiplicatorului keynesist, William Potter, unul dintre pionierii
monedei de hȃrtie a occidentului (1650) a scris:

„Cu cȃt există o cantitate mai mare de monedă, cu atȃt mai multe bunuri se vȃnd și prin
urmare, comerțul crește. Pentru că oricȃt ar cumpăra oamenii, chiar dacă ar fi de 10 ori mai mult
decȃt acum, dacă bunurile ar circula mai rapid, ar da ocazia unei accelerări a bunurilor din mȃnă
ȋn mȃnă, accelerare mai rapidă decȃt creșterea lor proporțională ȋn bani.”

Mercantilistul german, F.W. von Schrötter a scris despre importanța circulației banilor,
ȋntrucȃt cheltuiala unuia este cȃștigul altuia. Deoarece „banii circulă din mȃnă ȋn mȃnă,
importanța lor pentru țară crește, pentru că subzistența populației este multiplicată” și populația
activă crește. Cumpătarea, ȋn opinia lui von Schrötter, cauzează șomaj, ȋntrucȃt economisirea
retrage banii din circulație. John Cary spune că „dacu toată lumea ar cheltui mai mult, toți ar
obține venituri mai mari” și „abia atunci vor trăi mai ȋmbelșugat”

Istoricii au avut o tendință nefericită de a descrie mercantiliștii ca fiind inflationiștiși, prin

urmare, campionii datoriilor, ȋn timp ce economiștii clasici au fost considerați apărătorii status
quo-ului și a ordinii stabilite. Adevărul era tocmai invers. Ȋn primul rȃnd, inflația nu a avut
beneficii pentru săraci. Salariile au crescut mai puțin decȃt au crescut prețurile, mai ales decȃt
prețurile din agricultură. Ba mai mult, „datornicii” nu erau ȋntotdeauna cei săraci, ci mai degrabă
comercianții și latifundierii, și tot ei erau cei care au beneficiat de 3 ori mai mult de pe urma
inflației: de la obișnuita creștere bruscă la prețurile alimentelor, pȃnă la cele mai mici rate ale
dobȃnzii și cea mai slabă putere de cumpărare a banilor ȋn rolul lor de debitori, și mai ales de la
creșterea prețurilor terenurilor agricole cauzată de scăderea ratei dobȃnzii. De fapt, guvernul
englez și Parlamentul erau masiv dominate de proprietari de teren, și nu e nici o coincidență că
unul dintre principalele argumente ale scriitorilor mercantiliști pro inflație era că aceasta va
crește mult valoarea terenurilor.

Exploatarea muncitorilor

Departe de a fi alături de lucrători, mercantiliștii erau sincer interesați ȋn exploatarea lor

la maxim; era necesară ocuparea tuturor locurilor de muncă ca măsură a maximizării acestei
exploatări. Așadar, William Petyt a scris despre muncă ca fiind „o importantă materie primă
neexploatată” pusă ȋn mȃinile autorității supreme, care are ca scop ȋmbunătățirea, administrarea
și finisarea sa pentru mai multe sau mai puține avantaje.

Profesorul Furniss comentează că „este propriu acestor scriitori faptul că sunt ȋnclinați
spre a avea ȋncredere ȋn ȋnțelepciunea puterii civile de a ȋmbunătăți, administra și finisa materia
primă economică a națiunii.”

Născute din ȋncrederea ȋn puterea manufacturieră a statului, propunerile au fost

multiplicate pentru exploatarea muncii ca fiind sursa supremă a bogăției națiunii, făcȃnd presiuni
asupra conducutorilor națiunii pentru ȋndrumarea și crearea locurilor de muncă.

Atitudinea mercantiliștilor spre muncă și ocuparea tuturor posturilor este indicată, de

asemenea, de neaprecierea sărbătorilor, de care națiunea a fost privată de anumite cantituți de
muncă; dorința individuală a muncitorului pentru odihnă nu a fost niciodată demnă de luat ȋn
considerare.

Ocuparea forței de muncă obligatorie

Scriitorii mercantiliști au conștientizat că o garanție a ocupării depline a forței de muncă

este constrȃnsă de cei care doresc sau nu doresc să muncească.

„Este absolut necesar ca locurile de muncă să fie pusă la dispoziție pentru persoanele de
toate vȃrstele care pot și vor su muncească, iar cei inactivi și refractanți ar trebui trimiși la casa
de corecție, pentru a fi reținuși și supuși ȋn permanență muncii.”

Henry Fielding a scris faptul ca “ constitutia unei societăti in această ţară având o cerere
de la toţi membrii săi are dreptul să insiste pe munca celor săraci ca fiind singurul serviciu pe
care il pot presta”. George Berkeley a întrebat în mod retoric “ oare servitutea temporară nu va
putea fi cel mai bun leac pentru inactivitate si cerşetorie? Dacă cerşetorii robuşti nu pot fi prinşi
şi făcuţi sclavi pentru public, pentru un termen de ani?”

William Iengle a propus o schemă pentru a trimite copiii muncitorilor de la vârsta de

peste 4 ani la oficii de muncă, unde vor fi ţinuţi să muncească cu normă întreagă pentru cel puţin
12 ore pe zi, “ Prin aceste mijloace sperăm ca generaţia următoare să fie obişnuită cu munca cu
normă întreagă”.

Un alt scriitor şi-a exprimat mirarea asupra faptului că părinţii sunt reticenţi la astfel de
programe:

“Părinţii… de la cine să îi iei pe cei inactivi, răutăcioşi, cel mai puţin folositori pentru a
educa fără a avea grija cheltuielilor ; există o reticenţă de a-şi trimite copiii la muncă. Probabil că
cea mai înşelătoare legendă despre economiştii clasici este că aceştia erau apologeţi pentru
status-quo.

Dimpotrivă erau oponenţii radicali libertini ai mercantilismului “Tory”, conducător al

marelui guvern şi a restricţionismului, având un privilegiu.

Totuşi, profesorul Fetter scrie că de-a lungul secolului XIX, revista Quarterly Review
and Blacicwood’s Edinburgh, suporter devotat a ordinii stabilite si oponentă a schimbării în toate
mediile virtuale, nu avea nici o simpatie faţă de economia politică si îndemna în mod constant
menţinerea taxelor, a cheltuielilor efectuate de guvern si suspensia etalonului aur, astfel incât să
stimuleze cererea si să accentueze angajarea (ocuparea locurilor de munca). Pe de altă parte,
Westminsters susţine etalonul aur si liberul schimb şi îşi manifestă opoziţia asupra oricărei
încercări de a stimula economia printr-o acţiune pozitivă din partea guvernului, nu a apărut de la
cei care cred in autoritate sau de la cei care apără forţa socială dominantă, ci de la intelectualii
radicali ai vremurilor respective si câţiva critici ai ordinii stabilite.

Naţionalizarea favorurilor Southey

În contrast, să considerăm recenzia Quaterly, un jurnal bine poziţionat al lui “Tory”, care
a afirmat întotdeauna că “parlamentul nereformat, dominaţia aristocraţiei, supremaţia bisericii,
discrimarea unor catolici şi evrei si păstrarea claselor de jos la locul lor, unde se formează o
societate stabilă”.

Scriitorul lor pe probleme economice, poetul Robert Southey, a propus cheltuiala

guvernului ca un stimulant pentru activitatea economică si a atacat reluarea de către Anglia a
plaţilor in numerar după razboaiele din timpul lui Napoleon.
 Southey a afirmat că o creştere a taxelor sau a datoriei publice nu a fost niciodată o cauză
de alarmare. În 1816, Southey a susţinut un program de muncă pentru cei neangajaţi(şomeri).

Dorinţa revistei Quaterly pentru controlul strict al guvernului său chiar si deţinerea căilor
ferate a fost cel puţin conectată cu ura pe care o provocau beneficiile căilor ferate asupra
populaţiei britanice.

John Croker a afirmat faptul că respectivele căi ferate “duc la un transport ieftin si uşor –
tulburarea obiceiurilor celor săraci si tentându-i la migraţie neprevăzută.

William Robinson , care adesea il denunţa pe prietenul său Tories pentru compromiterea
unor asemenea principii cum ar fi tarifele ridicate si lipsa drepturilor politice pentru catolici, a
scris multe articole pre-keynesiene pledând ca inflaţia să stimuleze producţia şi angajarea si
denunţând efectele banilor grei asupra etalonului aur.

Domnul Alison Archibald a înrăit pledoarea inflaţiei, care admite că a fost clasa de
agricultură, atribuită Imperiului Roman, ce a suferit de la absenţa inflaţiei până la reluarea
etalonului aur.

Controalele din timpul Reginei Elisabeta

Câteva studii de caz vor ilustra natura mercantilismului, motivele pentru decretele
mercantiliste şi unele dintre consecinţele pe care le-au adus economiei.

O parte importantă a politicii mercantiliste a fost controlarea salariilor. În secolul al

paisprezecelea, Moartea Neagră a ucis o treime din populaţia muncitoare din Anglia, şi a adus in
mod natural avansuri semnificative în ceea ce priveşte ratele salariale. Controalele salariale au
apărut ca plafoane salariale, în încercările disperate ale claselor dominante de a constrânge ratele
salariale să scadă sub preţul pieţei lor. Şi din moment ce cea mai mare parte din muncitori au fost
angajaţi in domeniul agriculturii, acest lucru a fost în mod clar în beneficiul proprietarilor feudali
şi în detrimentul lucrătorilor.

Industria textilă vs. Agricultură

Rezultatul a fost o lipsă persistentă a muncitorilor agricoli şi a altor muncitori necalificaţi

de secole, un deficit atenuat de faptul că guvernul englez nu a încercat să pună în aplicare legile
foarte riguros. Când Regina Elisabeta a încercat să pună în aplicare controlul salariului în mod
strict, lipsa forţei de muncă agricole s-a agravat, iar proprietarii au găsit privilegiile lor statutare
învinse de legile mai subtile ale pieţei. În consecinţă, Elizabeth a trecut, în 1563, la statutul de
meşter faimos, impunând controlul comprehensiv al forţei de muncă .
 Încercarea de a eluda lipsa cauzată de intervenţiile anterioare, statul a instalat munca
forţată pe teren. Aceasta cu condiţia că: (1) cine a lucrat pe teren până la vârsta de 12 ani să fie
obligat să rămână acolo şi să nu plece indiferent de orice alt schimb; (2) toti meşteşugarii,
slujitorii, şi ucenicii care nu au avut parte de mare renume pe câmpurile lor de muncă vor fi
obligaţi să cultive grâu; şi (3) şomerii au fost obligaţi să lucreze ca muncitori agricoli. În plus,
statul a interzis oricărui lucrător să renunţe la slujbă, cu excepţia cazului în care el a avut o
licenţă dovedind că deja a fost angajat de către un alt angajator. Şi, în plus, judecătorilor de pace
li s-a ordonat să stabilească rate salariale maxime, adaptate la evoluţia costului de trai.

Statul a acţionat, de asemenea, in direcţia limitării creşterii industriei textile din lână;
acesta a beneficiat de două grupuri: proprietari, care nu ar mai pierde muncitori pentru industrie
şi nu ar mai suporta presiunea de a plăti rate mai ridicate ale salariilor, precum şi industria textilă
în sine, care a primit privilegiul de a ţine un concurs de noi firme sau meşteri noi.

Imobilitatea forţată a forţei de muncă, cu toate acestea, a condus la suferinţă pentru toţi
lucrătorii, inclusiv meşteşugarilor de a produce textile; şi pentru a remedia această situaţie,
Regina Elisabeta a impus o lege a salariului minim pentru meşteşugarii de produse textile, astfel
incât în tot acest timp, producătorii nerentabilili de îmbrăcăminte au fost responsabili pentru
situatia meşteşugarilor. Din fericire, angajatorii din domeniul textilelor şi lucrătorii au insistat in
a cădea de acord privind punctul de vedere al ocupării forţei de muncă sub nivelul salariului
artificial-set, iar şomajul in industria textilă încă să nu apară.

Aplicarea legilor negative

Programul de controlare a salariilor nu putea provoca dislocări nejustificate până când nu

au fost riguros executate, iar acest lucru s-a întâmplat sub domnia regelui James I, primul rege
Stuart al Angliei. După asumarea tronului în 1603, James a decis să pună în aplicare programul
de control elisabetan cu mare rigoare, inclusiv sancţiuni extrem de grele împotriva angajatorilor.

Aplicarea strictă a fost impusă cu privire la controalele salariului minim pentru

meşteşugari de produse textile, şi pe decretele de salariu maxim pentru muncitorii agricoli şi
agenţi.

Consecinţele au fost rezultatul inevitabil de manipulare având în vedere legile pieţei:

şomajul cronic sever în întreaga industrie textilă, cuplat cu un deficit cronic al muncii agricole.

Săracia si nemulţumirea s-au răspândit în toată ţara. Cetăţenii au fost amendaţi pentru că
plăteau funcţionariilor mai mult decât salariile impuse, şi funcţionarii au fost amendaţi pentru că
acceptau plata. James, şi fiul său Carol I, au decis să reducă valul de şomaj în industria textilă de
către angajatori convingându-i să rămână în afaceri chiar şi atunci când au pierdut bani. Dar,
chiar dacă mulţi angajatori au fost închişi pentru infracţiuni, iar astfel de măsuri draconice nu
puteau ţine industria textilă in afara depresiei, stagnarii, şi a şomajului. Desigur, consecinţele
politicii de control salariale a fost unul dintre motivele pentru răsturnarea tiraniei Stuart la
mijlocul secolului al XVII-lea.
 Practici mercantiliste în colonia Massachusetts

Tânăra colonie din Massachusetts s-a angajat în multe asociaţii mercantiliste cu rezultate
invariabil nefericite. O încercare a fost un program cuprinzător de controlare a salariilor şi a
preţurilor, care a trebuit să fie abandonat in 1640. O altă încercare a constat într-o serie de
subvenţii pentru a crea industrii în colonie înainte ca acestea sa fie viabile economic, şi, prin
urmare, înainte de a le fi creat pe piaţa liberă. Un exemplu a fost fabricarea de fier. Minele de fier
de la inceput din America au fost mici şi situate în mlaştinile de coastă ("bog de fier"), şi
fabricate in mod primar, sau "forjat," fierul a fost făcut cu cheltuieli mici în rafinăriile locale, la
o vatră deschisă. Cu toate acestea, Guvernul din Massachusetts, a decis să forţeze crearea unui
proces indirect - mai impunător şi mult mai costisitor - producţie a fierului forjat la un furnal.

Legislatura din Massachusetts, prin urmare, a decretat că orice mina de fier nouă trebuie
să aibă un cuptor şi forjă construite lângă acesta, în zece ani de la descoperirea sa. Cine se
declară nemulţumit de această măsură, legislatura a acordat in 1645 o companie nouă de funebre
pentru o întreprindere de fier în New England, un monopol de 21 de ani în prelucrarea fierului
din colonie. În plus, legislatura a acordat companiei subvenţii generoase de cherestea.

Dar în ciuda acestor subvenţii şi privilegii, precum şi subvenţii suplimentare mari din
cadrul guvernelor oraşelor Boston şi Dorchester, alianţa Companiei a eşuat mohorît şi aproape
imediat. Compania a făcut tot posibilul pentru a salva operaţiunile sale, dar fără folos. Câţiva ani
mai târziu, John Winthrop, Jr., principalul promotor al societăţii vechi, a convins autorităţile din
colonia New Haven să subvenţioneze fabrica de prelucrare a fierului, de la Stony River. De la
guvernele din colonia New Haven şi comuna Mew Haven, Winthropului i-a fost acordată o
întreagă serie de subvenţii speciale: teren, plata tuturor costurilor de construire a cuptorului, un
baraj şi transportul si combustibilul. Unul dintre partenerii Winthrop a fost guvernatorul adjunct
al coloniei, Stephen Goodyear, care a fost astfel în măsură să utilizeze puterea guvernului pentru
a acorda privilegii substanţiale. Dar, din nou, legea din punct de vedere economic nu a fost
negata, iar produsele metalurgice s-au dovedit a fi un alt concept care eşuează.

Schema săracilor de a ajuta persoanele înstărite

Unul dintre principiile cele mai viguroase ale istoricilor americani dominaţi de neo-
marxism a fost acela că inflaţia şi scutirea datoriilor de către debitori au fost întotdeauna măsuri
ale claselor de jos, debitorii săraci din domeniul agriculturii şi, uneori, muncitorii de la oraş,
angajându-se într-o luptă marxistă a claselor sociale împotriva conservatorismului comecianţilor
creditori. Dar o privire la originile debitorilor şi asupra banilor de hârtie în America arată cu
uşurinţă falsitatea acestei abordări; inflaţiei şi destinderea debitorilor au fost măsurile
mercantiliste, urmărite pentru scopuri mercantiliste familiare.

Scutirea datoriilor de către debitori a început în colonii, în Massachusetts în 1640.

Massachusetts au experimentat o criză economică accentuată în 1640, şi debitorii s-au întors
imediat la privilegii speciale din partea guvernului. Ascultător, legislatura din Massachusetts a
lansat primele serii de legi ale debitorilor în octombrie, incluzând o lege de evaluare minimă
pentru a forţa creditorii să accepte debitori care au proprietăţi in insolvenţa unei aprecieri mărite
in mod arbitrar, şi o prevedere legală de plată pentru a obliga creditorii să accepte plata unei rate
umflate, stabilită în funcţie de media monetară din ziua respectivă: porumb, vite, sau peşte.

Au fost acordate mai multe privilegii pentru debitori in 1642 şi 1644, acesta din urmă
permiţând unui debitor de a scăpa de blocarea pieţei pur şi simplu prin părăsirea coloniei.
Propunerea cea mai drastică a mers la lungimea uimitoare de a asigura că guvernul
Massachusetts asumă toate datoriile private care nu au putut fi plătite! Acest plan a fost adoptat
de către casa de sus, dar învins în Camera Deputaţilor.

Faptul că acest proiect de lege uluitoare a fost adoptat de către casa de sus-Consiliul
Superior al Magistraturii-este suficient de evident că acest lucru nu a fost o erupţie proto-
marxistă a debitorilor săraci. Pentru acest consiliu a fost grupul de guvernământ de colonie,
format din cei mai bogaţi negustori şi proprietarii de terenuri. Dacă nu ne acolim miturile
istorice, ar trebui să nu fie nicio o surpriză faptul că cei mai mari debitori au fost cei mai bogaţi
oameni din colonie, şi că, în epoca mercantilistă o unitate de privilegiu special ar fi trebuit sa
aibe obiective de obicei mercantiliste. Pe de altă parte, este, de asemenea instructiv faptul că
respectiva clasă socială joasă mai democratică şi popular responsabilă a fost una mult mai
rezistentă la programul de scutire de datorii.

Inflaţia banilor de hârtie

Massachusetts are dubioasa distincţie de a fi promulgat primii bani de hârtie

guvernamentali din istoria lumii occidentale într-adevăr, în istoria din întreaga lume în afara
Chinei. Problema fatală a fost în 1690, când a plătit pentru o expediţie ce constă într-un jaf,
împotriva Canadienilor francezi, care a eşuat în mod drastic. Dar chiar şi înainte de aceasta,
liderii coloniei s-au ocupat cu propunerea de scheme pentru a face bani de hârtie. Reverendul
John Woodbridge, puternic influenţat de propunerile lui William Potter pentru o bancă de teren
inflaţionistă, a propus o schemă, aşa cum a făcut guvernatorul John Winthrop, Jr., din
Connecticut. Căpitanul John Blackwell a propus construirea unei bănci teren în 1686, notele
căreia ar fi legal licitate în colonie, şi liderii bogaţi ai coloniei ca Joseph Dudley, William
Stoughton, şi Wait Winthrop au fost de acord cu planul.

Keynes nu ar învăţa

De la doar o scurtă excursie în teoria şi practica mercantilistă, se poate concluziona că

Domnul Keynes ar fi ajuns să regrete bunul său venit entuziast al mercantiliştilor ca strămoşi.
Pentru acestea au fost înaintaşi sau într-adevăr, şi precursori, precum şi intervenţiile, subvenţiile,
regulamentele, subvenţiile de privilegii speciale, şi planificare centrală de astăzi. Dar sub nici o
formă nu ar putea acestia să fie consideraţi ca fiind "progresişti", sau iubitori de omul comun;
dimpotrivă, au fost exponenţi sinceri ai vechii ordini a etatismului, ierarhiei, oligarhiei, şi
privilegiului special-care întregul regim "Tory" împotriva căruia laissez-fair-ul liberalismului şi
economia clasică au nivelat ‚revolutia’ lor liberatoare în schimbul de libertate şi prosperitate a
tuturor persoanelor productive în societate, de la cei mai bogaţi la cei mai săraci. Poate că lumea
modernă va învăţa lecţia ce constă in faptul că o înclinare contemporană spre mercantilism poate
fi doar profund „reactivă”, opusă profund libertăţii si prosperităţii individului, ca şi strămosul
său, secolul 19.

Footnotes

Legile şi proclamaţiile ... au fost produsul unui conflict de interese de diferite grade de
respectabilitate. Fiecare grup, economic, social, religios sau, presat în mod constant pentru
legislaţie în conformitate cu interesul său personal. Nevoile fiscale ale coroanei au fost
întotdeauna de o importanţă şi, în general, o influenţă determinantă asupra cursului legislaţiei
comerciale. Considerentele diplomatice, de asemenea, au jucat rolul lor în influenţarea
legislaţiei, la fel ca şi dorinţa de a avea coroana pentru a acorda diferite privilegii, „con Amore”,
favoriţilor săi, sau de a le vinde, sau pentru a fi mituiţi în a le da celor mai sus poziţionaţi
ofertanţi... Literatura mercantilistă , pe de altă parte, a constat în principal din scrierile de către
sau în numele "comercianţilor" sau a oamenilor de afaceri ... broşuri care au fost parţial sau total,
sincere sau mascate, motive speciale pentru interesele economice speciale.

Libertatea pentru ei înşişi, restricţii pentru alţii, asa a fost esenţa programului obişnuit al
legislaţiei comerciantului autoritar "Jacob Viner, Studii în teoria de Comerţ Internaţional (New
York: Harper & Bros, 1937)., Pp .. 58-59 2 Adam Smith, o anchetă asupra naturii si cauzelor de
avere a Naţiunilor (New York: Modern Library, 1937), p. 625.