Eminescu şi poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu.

A fost publicat în anul

1889, anul morţii lui Eminescu, şi este prima lucrare de exegeză (analiză /
interpretare) a operei eminesciene. Aşadar, Maiorescu devine primul eminescolog
(cercetător şi cuceritor al operei eminesciene). Aşa cum arată şi titlul, studiul cuprinde
două părţi: prima parte se referă la viaţa poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp
ce a doua cuprinde o analiză a operei acestuia („poeziile lui”). În partea întâi, criticul
fixează sumar câteva date din biografia lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la
Botoşani, a studiat la Cernăuţi, Viena şi Berlin, a fost inspector şcolar, bibliotecar; a
murit în 1889. Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu
admite ideea potrivit căreia boala de care a suferit Eminescu (nebunia) ar fi fost
declanşată de sărăcie şi arată că ea a fost moştenită ereditar (doi fraţi ai acestuia s-au
sinucis după ce înnebuniseră!). Consideră că viaţa sa plină de excese (abuz de tutun,
cafea; lecturile excesive) a fost o consecinţă a acestei boli şi nu factorul care a cauzat-
o.

Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidenţiindu-i ca trăsături definitorii

inteligenţa, memoria extraordinară (capacitatea de a reţine un volum imens de
cunoştinţe), cultura excepţională (cunoscător al filosofiei, al credinţelor religioase;
pasionat de marile scrieri ale lumii), setea de cunoaştere (interesul constant pentru
nou, pentru teoriile ştiinţifice, economice, filosofice etc.), modestia (refuzul premiilor
şi al gloriei; simplitatea pe care o dovedeşte în discuţia cu regina României, Carmen
Sylva). Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului romantic:
inteligent, visător, însetat de cunoaştere, dar nefericit în plan familial, neînţeles de
societate. Pune în discuţie pesimismul eminescian şi arată că acesta a fost unul nativ (
ţine deci de structura interioară a poetului), nu unul dobândit ca urmare a sărăciei în
care a trăit, a mizeriei şi a lipsurilor cu care s-a confruntat. După ce exclude factorul
material ca generator al pesimismului, arătă că, oricând şi oriunde ar fi trăit Eminescu,
din opera sa ar fi răzbit acelaşi pesimism, aceeaşi dezamăgire. Pesimismul eminsecian
nu este unul egoist (în lirica sa, Eminescu nu-şi plânge propriile neîmpliniri erotice!),
ci unul metafizic, izvorât din conştientizarea nedreptăţilor sociale, politice, dar mai
ales din conştientizarea tragismului condiţiei umane. Contactul cu filosofia lui
Schopenhauer a alimentat însă acest pesimism nativ, corespunzând perfect structurii
sufleteşti a lui Eminescu.

Criticul supune analizei câteva dintre poeziile eminesciene reprezentative care-i pun
în valoare genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului şi al conţinutului de
idei, socotit novator în literatura română a momentului. Maiorescu afirmă că ceea ce
individualizează opera lui Eminescu în raport cu opera scriitorilor dinaintea sa şi o
face inconfundabilă este bogăţia ideilor filosofice şi frumuseţea limbajului, „semnul
celor aleşi” (ţi-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a exact ideile).
Remarcă multitudinea de idei filosofice, religioase, ştiinţifice, mitologice care se
regăsesc la Eminescu, şi le explică prin cultura excepţională a acestuia. Evidenţiază
talentul excepţional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea cuvintelor
celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor

Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că poetul a văzut în femeie

doar copia imperfectă a unui prototip irealizabil. În mod greşit, arată că erotica
eminesciană are o dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci platonismul.
Remarcă bogăţia şi varietatea rimelor din lirica eminesciană. Potrivit criticului,
originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El însuşi identifică trei tipurti de rime: a)
rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul prescurtat; sine-mi”/
„inemi” /„suie” cu „nu e”).). b) Rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt
obişnuit cu unul prozaic, neliterar – („nalte” cu „încalte”) c) Rime rezultate din
rimarea unui substantiv comun cu unul propriu („zid” cu „Baiazid”/ „oaspe” cu
„Istaspe”). Observă că poetul a utilizat relativ puţine cuvinte, dar le-a atribuit sensuri
noi. Apreciază sonetele eminesciene, „Glossa” şi „Oda”. Arată că una dintre sursele
muzicalităţii liricii poetului de la Ipoteşti o constituie numele proprii (Dalila, Venera,
Basarabi, Muşatini). Laudă înteresul acestuia pentru folclor şi faptul că a valorificat o
serie de cuvinte populare (sară, nouri), dând versurilor o perfecţiune aproape
onomatopeică.

În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeţie care a fost confirmată mai
târziu, arătând că „pe cât se poate omeneşte prevedea”, literatura (poezia) românescă
din secolul al XX-lea, va începe sub auspiciile geniului eminescian (deci poezia
eminesciană va fi germenele din care se va naşte toată poezia secolului următor).