Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
LIVIA DURAC
LABORATOR DE COMUNICARE
(semestrul I)
SUPORT DE CURS
Capitolul 1. Introducere
1.1. Obiectul cursului
1.2. Conceptul de comunicare
1.3. Şcoala de la Palo Alto: Axiomele comunicării
Capitolul al 2-lea. Modalităţi de transmitere a mesajului
2.1. Comunicarea interpersonală
2.2. Comunicarea verbală
2.3. Comportament nonverbal
Capitolul al 3-lea. Semnalele corpului uman
3.1. Kinezica
3.2. Expresiile feţei
3.3. Oculezica
3.4. Olfactica
3.5. Haptica
Capitolul al 4-lea. Alte forme de transmitere a conţinuturilor
non-verbale
4.1. Artefactele
4.2. Cronemica
4.3. Proxemica
Capitolul al 5-lea. Elemente de paralimbaj
5.1. Importanţa paraverbalului în procesul de transmitere a
semnificaţiilor
Capitolul al 6-lea. Probleme şi tehnici de comunicare
6.1. Bariere în comunicare
6.2. Tipuri de ascultare
Capitolul al 7-lea. Metacomunicarea, o şansă de a ne explica
7.1. Ce este metacomunicarea?
7.2. Însemnătatea metacomunicării pentru o inter-relaţionare eficientă
CAPITOLUL 1
Conceptul de comunicare.
Şcoala de la Palo Alto: Axiomele comunicării
1
Aşa cum vom vedea, la momentul potrivit, caracterul intenţional al comunicării este
propriu omului şi numai lui; în lumea animalelor, despre care se spune că ar comunica între
ele (subiect asupra căruia vom stărui, de asemenea, la momentul oportun) nu se poate vorbi
de intenţionalitatea comunicării.
transmite informaţie receptorului prin intermediul unui canal, cu
scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte.” (2004, 24).
Continuând modelul comunicării, trebuie spus că acesta capătă
consistenţă dacă vom pune problema în termeni de necesitate a
îndeplinirii anumitor condiţii, pentru ca receptorul să poată percepe
corect (înţelegând prin aceasta adecvat şi nedistorsionat) ceea ce i s-a
transmis. În acest punct al discuţiei, vom introduce noţiunea de cod:
emiţătorul apelează la coduri pentru a putea transmite, informa
receptorul (prin codare vom înţelege transpunerea în semnale a
mesajului respectiv, iar aceste semnale străbat canalul de comunicare,
ajungând la cel căruia îi sunt destinate). Atare etapă este urmată de
operaţia de decodare, sau de interpretare, operaţie pe care o receptorul
trebuie să o realizeze. O condiţie de bază în desfăşurarea optimă a
procesului de comunicare este aceea ca receptorul să acorde o
interpretare sau o semnificaţie cât mai apropiată, ori – pe cât posibil –
de importanţă egală mesajului, cu cea pe care acesta o are pentru
persoana care l-a emis.
Comunicarea interpersonală
2
Auto-dezvăluirea nu înseamnă pur şi simplu a oferi informaţii unei alte persoane, ci
trebuie să ne trimită cu gândul la împărtăşirea informaţiilor cu o altă persoană, informaţii
pe care aceasta, în mod normal, nu ar avea de unde să le afle. Auto-dezvăluirea implică risc
şi vulnerabilitate din partea persoanei care împărtăşeşte informaţia.
În fine, ne angajăm în comunicarea interpersonală deoarece
avem nevoie atât de a exprima, cât şi de a primi necesităţi
interpersonale. William Schutz, în lucrarea Firo: A three-dimensional
theory of interpersonal behavior a identificat trei astfel de nevoi:
incluziunea este nevoia de a stabili identitatea în raport cu
ceilalţi;
controlul este nevoia de a exercita leadership-ul şi de a
demonstra abilităţi;
afecţiunea este nevoia de a dezvolta relaţii cu semenii.
Principiile comunicării interpersonale 3
1. Comunicarea interpersonală este inevitabilă
Aşa cum ne învaţă Şcoala de la Palo Alto, prin intermediul primei sale
axiome, nu putem să nu comunicăm. Chiar dacă nu prin cuvinte, cu
siguranţă prin aceleaşi canale prin care transmitem informaţii despre
noi (tonul vocii, gestică, postură, expresii faciale etc.) primim, la rândul
nostru, informaţii despre cei din jurul nostru. În orice caz, este bine să
nu uităm că: oamenii ne judecă în funcţie de comportamentul pe care îl
adoptăm, iar nu după intenţiile noastre.
2. Comunicarea interpersonală este ireversibilă
Nu putem „lua înapoi” ceea ce am spus, odată ce am făcut-o. În mod
inevitabil, efectul rămâne. Aşa cum afirmă un proverb rusesc: „Odată ce
îţi iese un cuvânt din gură, nu-l mai poţi înghiţi înapoi.”
3. Comunicarea interpersonală este complicată
Nici o formă de comunicare nu este simplă. Datorită numărului de
variabile implicate, chiar şi cele mai simple solicitări sunt extrem de
complexe. Potrivit teoreticienilor, ori de câte ori comunicăm, există cel
puţin şase „oameni” implicaţi: a) cel care crezi că eşti; b) cel care crezi
că este cealaltă persoană; c) cel care crezi că cealaltă persoană crede că
3
traducere de pe www.pstcc.edu/facstaff/dking/interpr.htm
eşti; d) cel care cealaltă persoană crede că eşti; e) cel care crede cealaltă
persoană că eşti; f) cel care cealaltă persoană crede că tu crezi că este.
În realitate, noi nu facem schimb de idei, ci facem schimb de
simboluri. Şi acest lucru contribuie la complicarea comunicării, întrucât
cuvintele (simbolurile) nu au semnificaţii proprii, noi folosindu-le doar
în anumite moduri. Niciodată două persoane nu vor folosi exact
aceleaşi cuvinte pe care le foloseşte un alt grup de două persoane.
4. Comunicarea interpersonală este contextuală
Cu alte cuvinte, comunicarea nu se petrece în izolare. Contextele în care
se petrece comunicarea sunt:
Contextul psihologic, are în vedere cine suntem şi ce am
adus interacţiunii. Nevoile, dorinţele, valorile, personalitatea etc., toate
formează contextul psihologic.
Contextul relaţional, care se preocupă de reacţiile noastre
vizavi de persoanele din jur.
Contextul situaţional este focalizat pe „locul” psiho-social în
care are loc comunicarea. O interacţiune care se desfăşoară într-o clasă
va diferi foarte mult de una dintr-un bar.
Contextul ambiental are în vedere „locul fizic” în care
comunicăm: mobila, spaţiul, nivelul de zgomot, temperatura,
anotimpul, intervalul zilei.
Contextul cultural include toate comportamentele
dobândite prin învăţare şi regulile care afectează interacţiunea. Cel care
vine dintr-o cultură în care se consideră că un contact ocular prelungit
este un lucru nepotrivit, va fi catalogat drept nepoliticos dacă va evita
contactul ocular, într-o ţară în care acest lucru este încurajat. Dacă o
altă persoană venind dintr-o cultură în care contactul ocular prelungit
denotă loialitate, onestitate, se poate spune că avem, în contextul
cultural, o bază pentru dezacord.
Comunicarea verbală
La început a fost cuvântul. Dar nu la începutul lumii, ci la
începutul culturii. Dincoace de cuvânt se afla natura, dincolo de el
începe cultura. Începând să vorbească, antropoidul a devenit om; laba
a devenit mână, piatra necioplită a devenit unealtă, adaptarea a
devenit muncă, hrana a devenit mâncare, adăpostul a devenit casă.
Nici o stare sufletească nu ajunge idee decât în şi prin vorbire. Însa
vorbirea nu e vorbărie, vorbăria este manifestarea zgomotoasă a
tăcerii de vreme ce nu mai spune nimic. Vorbirea este principalul
mijloc de comunicare şi de construire a ideilor. (Henri Wald)
Comportament nonverbal
Înainte de orice, dorim să explicăm, foarte pe scurt, motivele în
baza cărora optăm pentru utilizarea sintagmei comportament
nonverbal, în locul celei de comunicare nonverbală. Facem totodată
precizarea că nu dorim a impune în vreun fel nimănui să fie de acord cu
punctul de vedere adoptat de noi; altfel spus, fiecare dintre cititorii
(utilizatorii) acestui material va utiliza sintagma pe care o va considera
adecvată a se referi la descrierea elementelor nonverbale ale procesului
de comunicare.
În justificarea raţionamentului potrivit căruia considerăm
oportună folosirea termenului „comportament”, pornim de la
următoarele două definiţii:
a) Limbajul sau facultatea de a vorbi s-a constituit în procesul
comunicării (L.Wald, 1973, 2).;
b) comportament 1.Modalitatea de a acţiona în anumite împrejurări
sau situaţii; conduită, purtare, comportare. 2.Ansamblul
manifestărilor obiective ale animalelor şi ale oamenilor prin care se
exteriorizează viaţa psihică (DEX, 204).
Pentru discuţia noastră interesează numai cea de-a doua accepţie
a DEX-ului. Considerăm potrivit a mai menţiona că modul în care este
definit limbajul în lucrarea Sisteme de comunicare umană a Lucicăi
Wald nu este izolat; toate tratatele de lingvistică ale autorilor consacraţi
definesc în aceeaşi manieră limbajul, prin urmare nu am optat pentru
atare definiţie doar pentru că aşa este „convenabil” faptului de a ne
argumenta punctul de vedere.
Aşadar, prin „facultate de a vorbi” înţelegem, după cum bine ştim
cu toţii, capacitate de a articula cuvinte. Se spune că şi animalele
„comunică” între ele prin intermediul limbajului…nonverbal.
Contradicţia este deja evidentă: dacă limbajul înseamnă – după cum am
văzut – capacitatea de a articula cuvinte, iar atare caracteristică este
apanajul exclusiv al speciei umane, cât de corect este să asociem
termenii între ei, raportându-i la … necuvântătoare? Apoi, să nu uităm:
prin comportament ne exteriorizăm viaţa psihică (e drept, atât noi, cât
şi animalele!). Faptul că atunci când aud sau exprim o idee mă încrunt,
zâmbesc, ridic sprâncenele întrebător, că îmi frământ degetele de la
mâni, că ridic din umeri etc., etc. etc., nu fac altceva decât să îmi
exteriorizez nişte stări sufleteşti, nişte sentimente, trăiri de moment, pe
scurt: mă comport nonverbal. Să ne amintim de ceea ce numeam în
paginile anterioare ale acestui material – accentuând asupra
importanţei – intenţionalitatea actului de comunicare, caracter despre
care nu se poate vorbi în cazul necuvântătoarelor. Aşa cum precizează L.
Wald, „…spre deosebire de om, care comunică prin semne, mânuite în
mod conştient, în vederea unui scop, animalele au semnale emise
neintenţionat, legate de o situaţie concretă. Sunetele lor sunt reflexe
condiţionate, cel ce le emite nu înţelege că ele reprezintă ceva pentru cei
ce le percep. Deci, împotriva a ceea ce se crede de obicei, un animal nu
emite sunete cu intenţia de a preveni împotriva pericolului puii sau
tovarăşii de grup, ci îi previne pentru că emite sunete involuntare sub
imperiul unei situaţii de moment. Lipsa intenţiei e clară în cazul
cocoşului, care cântă şi astfel e descoperit de vulpe, ceea ce desigur nu
dorea.” (1973, 31).
Explicaţiile se pot prelungi mult de-aici înainte, dar vom respecta
concizia promisă.
Reglatorii
Reglatorii non verbali sunt acele comportamente şi acţiuni care
guvernează, direcţionează şi/sau conduc conversaţia. Pe parcursul
conversaţiilor, în Statele Unite de exemplu, contactul direct prin
intermediul privirii şi răspunsul afirmativ prin mişcarea specifică a
capului, comunică, în mod tipic înţelegerea (acordul) sau ceea ce
interlocutorul înţelege că s-a comunicat. Chiar gradul de apropiere
fizică, pe durata unei conversaţii, este un semnal care poate atenţiona
interlocutorul dacă să continue sau nu comunicarea.
Regulile pentru contactul direct sau distanţa în timpul conversaţiei
variază considerabil, la nivel de cuturi specifice unei ţări sau alteia.
Cronemica
Cronemica se referă la canalul nonverbal al timpului. Edward T. Hall
(1988, 142) vorbeşte de diferenţa care trebuie făcută între timpul
monocronic şi timpul policronic, în funcţie de aceste două forme
temporale fiind orientate toate culturile. Timpul monocronic este
interpretat ca fiind liniar, tangibil şi divizibil în părţi din ce în ce mai
mici şi mai precise (ani,luni, săptămâni, zile, ore, minute, secunde,
sutimi şi miimi de secundă). Timpul policronic se caracterizează prin
efectuarea simultană a mai multor activităţi şi printr-o implicare mai
puternică a oamenilor în aceste activităţi.
Primul sistem pentru organizarea timpului, în aproape toate culturile,
este calendarul; acesta dă oamenilor posibilitatea de a controla timpul.
Tot calendarele sunt cele care dau posibilitatea menţinerii legăturii
dintre om şi universul cosmic, ori a omului cu supranaturalul. Potrivit
lui L.E.Doggett (specialist în probleme de oganizare a calendarelor), în
multe culturi, calendarele sunt considerate aproape sacre şi servesc
drept sursă a ordinii sociale şi a identităţii culturale. Din multe puncte
de vedere, calendarele dictează modelele de comunicare umană. Când
oamenii muncesc, lucrează, mănâncă, celebrează, urmează o formă
instruire (educaţie), se odihnesc, poartă războaie etc., etc., totul se
desfăşoară în funcţie de cursul timpului, prescris de calendar. De
exemplu, se crede despre căsătorii că sunt de succes, în funcţie de
numărul de ani pe care cuplurile l-au parcurs în această formă. În cele
mai multe culturi, vârsta unei persoane, care este măsurată prin
calendar, reprezintă primul criteriu pentru privilegiile sociale şi
culturale, ca şi pentru responsabilităţile acelei persoane.
L.E. Doggett apreciază că există aproximativ patruzeci de calendare
utilizate în întreaga lume, în zilele noastre; cele mai multe dintre aceste
calendare sunt realizate pe baze astronomice. Ciclul primar astronomic
include ziua, luna, anul: zilele sunt definite de rotaţia pământului în
jurul propriei axei; lunile se bazează pe mişcarea de revoluţie a lunii în
jurul pământului; anul se bazează pe mişcarea de revoluţie a
pământului în jurul soarelui.
În opinia lui Edward Hall, semnificaţia perceperii timpului este
diferită în cadrul culturilor. Bunăoară, în S.U.A. timpul este tangibil
(concret, perceptibil); pentru americani timpul poate fi cumpărat,
vândut, salvat, cheltuit, pierdut, măsurat, decis, risipit. De asemenea,
americanii sunt orientaţi spre viitor, în sensul că totul este planificat cu
stricteţe, tot ce se aşteaptă sau se doreşte a se întâmpla. Dimpotrivă,
pentru mulţi dintre arabi, o persoană care încearcă să privească în viitor
este considerată fie nonreligioasă, fie nebună. În mintea arabilor,
predomină ideea că Dumnezeu şi numai el poate decreta ce se va
întâmpla şi ce nu. O altă constatare a lui Edward Hall se referă la faptul
că durata este o componentă importantă pentru modul în care cineva
percepe timpul, durata acestuia fiind ceea ce se întâmplă între două
puncte. În fine, timpul este o secvenţă de evenimente care diferă pentru
fiecare set de circumstanţe.
Proxemica
Proxemica se referă la percepţia şi utilizarea spaţiului, incluzând
teritoriul şi spaţiul personal. Teritoriul se traduce prin spaţiul geografic
fizic, iar spaţiul personal prin spaţiul psihologic sau perceptual – gândit
uneori ca un „balon” de spaţiu pe care oamenii îl poartă cu ei în
activităţile lor de zi cu zi. În culturile având o densitate a populaţiei
ridicată, spaţiul şi teritoriul personal sunt amplu valorificate. Privarea
de spaţiu în locaţiile dens populate este adesea mai degrabă de ordin
psihologic, decât una de natură fiziologică. Pe străzile din Calcutta,
India, mersul pe jos nu înseamnă altceva decât izbirea de ceilalţi
trecători, iar acest fapt este unul cât se poate de obişnuit şi…aşteptat,
totodată.
Factorii socio-economici pot afecta, de asemenea, percepţia culturală
asupra spaţiului. Îngrămădirea în spaţiul casnic insuficient este un
lucru comun, în mare parte din Sri Lanka.
Este neîndoielnic faptul că, un rol decisiv asupra modului în care sunt
menţinute distanţele în timpul comunicării îl are cultura. Desigur că
mai există şi alte variabile decât cele culturale, care pot afecta distanţele
proxemice, aşa cum sunt vârsta şi sexul interlocutorilor, natura relaţiei
acestora, mediul şi etnia. Câteva studii au arătat că în cele mai multe
culturi nevoia de spaţiu personal creşte odată cu vârsta. În plus,
utilizarea spaţiului influenţată de sex pare să difere semnificativ în
funcţie de cultura căreia îi aparţin participanţii la procesul de
comunicare.
Tipuri de ascultare
Omul învaţă trei ani să vorbească şi o viaţă întreagă să asculte.
André Malraux
BIBLIOGRAFIE GENERALĂ
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE