Postmodernismul este curentul literar şi artistic ce se iveşte la sfârşitul

experienţelor estetice moderne, după o lungă evoluţie a sensibilităţii lirice şi a tehnicii

poetice. În poezie, libertatea de creaţie care sfidează orice normă se regăseşte în
reintroducerea epicului în poezie, în aglomerarea descriptivă a detaliilor unei lumi
cotidiene saturate până la refuz de obiecte şi de artefacte, în cultivarea spaţiilor onirice şi
a dicteului conştiinţei, care provoacă asocieri paradoxale de cuvinte şi de structuri
literare. Depoetizarea textului, până la golirea lui de lirism şi de semnificaţii, până la
spaţiul alb al tăcerii, într-un derizoriu al cotidianului , este cultivată de Mircea Cărtărescu,
Florin Iaru, Traian T. Coşovei, Ion Stratan, Alexandru Muşina, Ioan Bogdan Lefter.
Florin Iaru scrie o poezie a bulversării tuturor datelor obişnuite ale realului, într-o
invenţie imagistică luxuriantă, în volume care dau contur certei sale individualităţi cum ar
fi „Cântece de trecut strada” 1981, „Aer cu diamante” 1982, „La cea mai înaltă ficţiune”
1984 şi „Înnebunesc şi-mi pare rău” 1990.
Poezia „Adio. La Galaţi” prezintă evenimentele banale ale oraşului. Prima strofă a
poeziei trimite la ideea că spaţiul este oprit, că oraşul se află într-o nemişcare totală, la
prezenţa unei atmosferi totalitare. Această idee este sugerată şi de epitetele „creioane
leneşe” şi „creiere lente”. Versul celei de a doua strofe „Aşteptam să se-ntîmple ceva” ne
trimite la starea poetului care se simte prins în evenimente banale. Lipsa evenimentelor
majore, în afară de rapoartele nesfârşite ale apărătorilor ai securităţii statului, „Rămâneau
sălbaticii să tocească versiunea ascuţită/ Creşteau urechi şi rapoarte pe toţi pereţii”, duce
la intensificarea acestei stări.
Astfel lumea poetul este distrusă deoarece controlul asupra lumii poetice este unul
strict. Lumea este înconjurată de lucruri banale chiar inutile astfel fiind şi motivările date
vizitatorilor, idee sugerată de următoarele versuri: “V-am spus că sunt singur.../ ştiţi...
pentru mine... femeile... desigur să ridicăm patul/ nici nu mai fac gălăgie de-un an, de
când am vândut-o după dulap?/ E praful. în dosare? Hârtie de scris. Chiar o folosesc la/
scris poezii. Astea sunt bonuri adeverinţe certificate/ de la frigider de la cuie de la
călcatul de fier/ n-am nici o femeie n-am/ credeţi că sub covor/ unde parchetul e mai usor
(e din cons) ceva undeva prin casă ziceţi că vă miroasă?".
 Următoarele versuri ale poeziei “Am înţeles/ să trăiţi”, “Să trăiţi să trăiţi. Vă
salut” reprezintă o promisiune a poetului de a se potoli şi totodată transmite ideea de stare
de nelinişte şi supunere. Ne este prezentat ospăţul pregătit de poet pentru musafirii
nedoriţi. Acest ospăţ prezintă adevăratele sentimente ale poetului faţă de ei “M-am aşezat
mai liniştit, am scos de la rece hârtii/ cu şurube, cuie şi lanţuri împachetate şi le-am tăiat
felii-felii/ puţin minereu -după gust, puţină sare, un blacheu/ am organizat o gustare
feroasă pe gustul meu/ Sughiţul l-am astupat cu un pumn de pământ.../ La desert cuie cu
floare de nu-mă-uita”.
În următoarea strofă a poeziei aflăm că poetul are două fete, acest lucru îl aflăm
prin intermediul lui “don florin”. Acestuia i se mărturiseşte de către alt personaj că poetul
are două fete. Ne sunt prezentate întâmplările de pe scara blocului: “A fugit după ea cu
toporul pe scară/ Ea, zveltă, fâşneaţă, sprintară/ s-a refugiat la 23/ El s-a luat de piept cu
Andrei./ Au sarit trei vecini să-i despartă, Au venit/ corespondenţii voluntari cu un cuvânt
potrivit/ Copilul urla/ închis între şifonier şi duşumea/ Copila/ îşi subţiase degete boante
cu pila/ Găina din baie ouase/ tocmai când sărea sângele din numitul Tănase/ care, şi el,
avusese conflict/ cu vecinul Caineru, în lift./ Dar acum s-au desluşit, s-au pupat, diseară-i
bairam/ cu ocazie la-ncurcătura în care ne găseam."
Lumea urbană prezentată în poezie este construită după principii suprareale. Acest
lucru este sugerat de metonimiile folosite de scriitor, acestea creând senzaţii diferite: "în
autobuz, o gură se plimbă pe faţă, gata să-şi ia zborul./ La masă, o altă gură se întindea
lungă, lua forma mâncării/ (fetele crescute la şcoală curând au emoţii)/ Dezvoltată-n
ureche, o gură nouă vindea dedesubturi cu altceva.../ Guri strânse cu uşa aspirau părul tău
neauzit,/ se-nfuriau, goleau pahare, muşcau neveste, copii, sforăiau./ O gură chiar se
strecura furtunos pe ţeava cu cântece populare/ Ajunsesem de iubirea ta numai cu lele şi
tra la la."
Pentru autor liniştea este asociată cu şampania "liniştea arunca cu dopuri de
şampanie". Generaţiile viitoare sunt prezentate râzând de prezentul "mare", cu lacrimi, se
despărţeau de trecut râzând, iar gura iubitei este "rujată cu tu... tub... cu turbare." La fel,
căldura aleargă "cu o măciucă cu chit", în timp ce gesturile "locuiau lagăre prost gresate",
iar "Vapoarele îşi aduceau aportul de ciumă de zile de plictiseală/ nituite, fasonate,
presărate cu ceasuri pisate." Spectacolul străzii este halucinant: "Femeile străzilor
alunecau dulci uleioase pe covorul inutil al zilei/ tramvaie după tramvaie se duceau sub
vatmanii nebuni/ casele ardeau ficaţii lumii săptămâni neterminate."
Noaptea, personificată, cere să se nască, "ireversibilă rază de soare" trebuind să
fie oprită de poet, prin tăiere, atunci când ea fuge pe fereastră. Monotonia pune stăpânire
pe lume: "Pe aici toate iubirile se îngraşă şi fac copii/ nici o maşină aici nu tinde spre
perfecţiune/ nici un sentiment aici nelegat cu sârma/ nici un gând aici să funcţioneze lin,
cu înţelepciune." Următoarele versuri prezintă transformările suferite de corp, mai ales
creierul care se simte străin stând într-un singur corp, o singură minte. De asemenea
ochiul este prezentat ca un satelit: “trist satelit de spionaj/ peste o bătălie trucată."
Cuvintele fac parte, la rândul lor, dintr-o nebunie cotidiană, iar ospiciul îl refuză
pe acest alter-ego poetic "cu politeţă". Poemul este scris "cu fiere şi manie!/ care, să mă-
nţelegi, foaia albă de hârtie violată cu/ amintiri provinciale. Cu nepăsarea vicioasă a
prostiei!". Din această lume nu se poate evada, pentru că există "cuptorul de ars evadări",
iar lumea se compară cu "damigeana lor cu lichide/ liniştite ori furioase". Se fac
experienţe stranii "cu două emisfere vidate/ pe care din strămoşi le pictaseră cu nasuri,
guri, ochi, bărbii,/ deschideau dantura de viplă a urşilor, vaginul steril al vizoarelor îl
umpleau cu priviri/ dorind şi ei ceva de la femeia/ ce aprindeam sub acoperiş, cu
neruşinare, în singurătate/ far-nenufar să lumineze drumul vapoarelor cu ciumă/ ori
sosirea americanilor". Apar din nou nişte misterioşi "ei", văzuţi ca nişte demiurgi ai lumii
necunoscute, iar "pofta gândului bot-de-câine/ a ros din fermoară/ frumuseţea ta
imaginară".
Poezia reuneşte principiile unei lumi debusolate, în care coerenţa lipseşte: Paştele
mă-si - strigau - curva asta de viaţă!»/ - Să mă-nţelegi, don florin.../ - Omul, ce mândru
sună acest cuvânt.../ - Ceea ce scrii să fie clar şi precis.../ -Să trăieşti liniştit din ce-i al
tău./ Mai bine bogat şi cinstit decât... asta... mai bine hoţ şi cinstit.../ ptiu! mai bine sărac
şi bogat... mai bine, mai bine// Mai bine despre poezie să vorbim, despre/ această inutilă
amărăciune/ să ne spunem adio/ până cădem sub masă cu conştiinţa datoriei îndeplinite."
 Bibliografie

1. Hadrian Soare, Gheorghe Soare Limba şi literatura română, Editura Carminis,

2003