MARIA BARBU fragment din cartea SEMIOTICA ARHITECTURII sau ARHITECTURA CA FILOSOFIE A LIBERTATII.

MANIPULAREA SIMBOLICO- RETORICA Intr-un remarcabil studiu al lui James Ackerman, dedicat arhitecturii facute de Michelangelo, este spus un mare adevar si anume ca, in diverse epoci istorice, centrele spirituale ale epocii au devenit locurile cele mai potrivite pentru dezvoltarea unei arhitecturi care a devenit un reper major si inconturnabil. Intre arhitectura unui mare oras si istoria culturala a acestuia este o stransa legatura. Asa se intampla cu Atena, Roma, Florenta, Madrid, Paris, New York, Chicago, Tokyo si altele. Si asta, trebuie sa spunem, tocmai din cauza ca arhitectura poate defini modelul cultural, sau il poate exprima in modul cel mai concludent si mai larg acceptat. Studiul lui James Ackerman afirma deasemenea ca insasi imaginea si perceptia arhitecturii a fost schimbata prin

experimentele arhitecturale si retorice pe care le-au permis conditiile oferite de aceste metropole, care si-au facut si isi fac un titlu de glorie din a gazdui cele mai extraordinare opere de arhitectura! Arhitectura este o forma de expresie artistica foarte costisitoare si cand o mare imaginatie creatoare intalneste valoroasa traditie culturala a unui mare oras, atunci apar cele mai spectaculoase si mai remarcabile opere de arhitectura si asta pentru ca mediul valoric-cultural si geniul artistic pot beneficia in

asemenea conditii si de mari sume de bani investite in realizarile arhitectonice. Sigur, cu conditia ca societatea sa isi permita asemenea lux, iar decidentii administrativi si politici sa fie oameni care inteleg actele de cultura nu numai in bani, ci si in imagine semnificativa si in expresie artistica valoroasa! Aceste conditii se refera la realizarea celor mai inalte performante formale in arhitectura, realizari care permit deasemenea cele mai intense experiente retorice si formalsimbolice, pentru ca arhitectii isi gasesc libertatea de expresie si indrazneala artistica. Libertatea arhitectilor este formulata specific, ei nefacand parte din categoria artistilor creatori de arta pura, poeti, muzicieni, pictori, care se pot retrage in turnul de fildes al propriei opere si sa isi oglindeasca dara intruziuni externe dimensiunile propriei personalitati creatoare si pot crea opere care sa fie la momentul creatiei in completa contradictie cu epoca si abia mai apoi, posteritatea sa le confere valoare si sa le dezvaluie si valideze viziunile. Arhitectii insa nu prea pot fi in contradictie cu epoca, ei sunt vectorii acesteia, cei care exprima si coaguleaza in forme arhitecturale spriritul epocii, conceptiile si atitudinile acesteia, simbolistica si trairile individuale, colective si sociale. Relatia dintre arhitectura si cultura este la fel de stransa ca si cea dintre arhitectura si civilizatie, pentru ca civilizatiea e definita si

de mijloacele materiale si tehnologice, tot astfel cum este si arhitectura, care-si sustine de foarte multe ori retorica formala prin realizarile tehnologice ale epocii. Retorica arhitecturala din epoca actuala se datoreaza in cea mai mare masura unei importante fantastice si a unui impact fabulos pe care l-a capatat retorica limbajelor vizuale folosite de mass media si de schimbarea de perspectiva pe care a reusit-o retorica vizuala in mintea privitorului, transformand conceptul de adevar in mult mai usor palatabilul verosimil, verosimilitatea iesind complet din categoria cunoasterii si trecand in aceea a recunoasterii, vizuale ori formale. Verosimilitatea reduce totul la niste patternuri recognoscibile si validate de trairea personala sau de cea colectiva, fara a avea legatura directa cu adevarul continuturilor. In acest fel se produce atat o deviere a schemelor cognitive, gandirea insasi fiind afectata de acest proces, cat si o deviere morala. Tot ce recunoaste privitorul ca fiind verosimil devine si adevarat, prin utilizarea unei retorici manipulatoare. Setul de trasaturi calitative adevarat/fals din analiza semiotica a arhitecturii devine, sub presiunea retoricii arhitecturale, verosimil/neverosimil, mai ales dupa aparitia unei arhitecturi de mare spectacol in retorica formala a turnurilor din intreaga lume actuala. Utilizand o retorica arhitecturala din ce in ce mai

spectaculoasa, arhitectii si designerii s-au trezit in situatia de a trebui sa faca eforturi de expresie din ce in ce mai mari pentru a

satisface un apetit din ce in ce mai greu de satisfacut pentru imaginea hiperbolica, spectaculara, fascinanta, mirobolanta. In aceste conditii, analiza semiotica a limbajului architectural nu poate eluda importanta si impactul din ce in ce mai mare pe care il are retorica asupra spatiului architectural si asupra consumatorului ori privitorului de arhitectura! Exacerbarea fara precedent a retoricii arhitecturale pune in dificultate atat analiza estetica cat si analiza semiotica ori analiza poetica a arhitecturii, pentru ca elementele folosite adeseori sunt, din punct de vedere simbolic, fie dilematice ca interpretare, fie cu un continut deformat si scos din contextul cultural, spiritual ori formal caruia ii apartin. Intr-o anume disperare determinata de cautarea efectelor retorice de superpersuasiune, arhitectii s-au intors la formele biologice, preferand ca spectacularul formal, adica retorica hiperbolizarii, sa fie indatorata enorm realizarilor tehnologice de ultima ora! Ceea ce era oricum inevitabil. Putem conchide spunand ca in arhitectura de azi prevaleaza retorica puternic formala si materiala, in timp ce in arhitectura mai veche era mai intensa retorica spirituala si cea contextuala. Simbolistica lumii de azi permite asemenea exacerbari formale, iar revenirea la Ordinul hiperbolic nu face decat sa intareasca, in perceptia consumatorului de arhitectura, nevoia de

hiperdimensionare si de suprasaturare iconica!