Hainele de piele

De vesmantul cel de Dumnezeu tesut m-am dezbracat eu ticalosul, prin sfatul vrajmasului, neascultand porunca Ta cea dumnezeiasca, Doamne. Si m-am imbracat acum cu frunze de smochin si cu haina de piele; caci m-am osandit a manca prin sudori paine cu munca; si pamantul a fost blestemat sa-mi rodeasca spini si palamida. Ci Tu, Cel ce Te-ai intrupat din Fecioara in anii cei de apoi, chemandu-ma, iarasi adu-ma in rai. (din Vecernia Duminicii Izgonirii lui Adam din rai) O privire de ansambu a primelor trei capitole biblice ne convinge asupra faptului ca suntem pusi in fata necesitatii patrunderii cu mintea si sufletul nostru a unui complex referat teologic, care desi reda - paradoxal printr-o expunere aparent simpla, crearea lumii si a omului sub obladuirea unui Dumnezeu atotputernic, ea inglobeaza un vast sistem teologic privind natura divina creatoare, partea nevazuta a creatiei, creatia si creatura, natura transfigurata si omul primordial, starea inainte si dupa cadere etc. Redat de Moise in limbajul cel mai clar si simplu posibil, dar sub inraurirea harului dumnezeiesc, textul biblic din primele trei capitole despre Geneza a impulsionat scriitorii bisericesti si nu numai, sa descinda asupra mai multor viziuni de interpretare biblica a faptelor din aceste trei capitole. Privind strict natura si fiintarea omului in starea edenica si post edenica, Sfintii Parinti au sorbit mireasma sensurilor si intelesurilor metafizice ale faptelor relatate de Moise, dar tocmai acest mod de gandire si interpretare patristica, in general, privind starea omului inainte de cadere, ne determina sa constatam aplicarea apofatismului in antropologie Analizand referatul biblic crearea omului se bucura de privilegii in raport cu aducerea la fiinta din nimic, a lumii vazute, in genera, sia creaturilor. Crearea omului se realizeaza prin inplicarea directa a lui Dumnezeu. Daca la momentul destinat crearii lumii materiale, laitmotivul verbului care genereaza actiunea este: Sa fie!, in cazul crearii omului, implicarea este evidenta: Sa facem!. Prototipul uman a fost conceput in planul divin dupa chipul si asemanararea lui Dumnezeu. Legatura aparte dintre Dumnezeu si primul om din momentul exclusiv ale crearii acestuia din urma, ca si planul de a-l concepe dupa chip si asemanare , ne face sa intelegem ca prima fiinta umana era ea insasi o expresie a dimensiunii cosmice tangibile si intangibile, un eikon a realitatii metafizice si a celei relative. Termenul redat in Septuaginta prin ikon se refer la o imagine concret. Ikon a fost frecvent folosit de Platon pentru a desemna apartenena la realitate, pn la identificarea cu aceasta. Dup prerea lui Platon, lumea este creat dup chipul lui Dumnezeu, iar omul, sau cel puin sufletul uman, este creat dup chipul lumii, dup macrocosmos. Aceasta nseamn c omul este inferior lumii, care este perfect animat i raional, fiind un adevrat a lui Dumnezeu, ceea ce omul nu este. Credina c omul este un microcosmos, adic o imagine miniaturizat a chipului lumii, a aprut n filosofia greac odat cu Philon din Alexandria. Conceptul de microcosmos continu tradiia platonic i confirm implicaiile acesteia: astfel definit, omul este inferior universului. Filosofia greac l numea pe om microcosmos, din dorina de a-l asemna cu macrocosmosul, cu universul creat i din dorina de a-l elogia astfel. Aceast asemnare nu a fcut dect s constate o similitudine ntre fiina uman i univers (la scale diferite), dar nu la ridicat pe om la statutul de stpnitor al universului, aa cum a fcut teologia patristic. Aceasta a dat adevrata valoare omului, spunnd c mreia omului nu const n faptul c este chipul universului, ci n faptul c omul este chipul Creatorului su, fiind astfel stpnul universului. Prinii consider c mreia omului nu const n faptul c este existena biologic cea mai nalt, un animal "raional" sau "politic", ci n faptul c este un "animal ndumnezeit" ( ) . In om este inchisa enigma universului, si a rezolva problema omului insemna a rezolva problema lui Dumnezeu (Dostoievski).
1

Planul lui Dumnezeu privind aducerea la fiintare a omului este prezentat in versetele 26-27 ale Genezei: Si a zis Dumnezeu: "Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea Noastra, ca sa stapaneasca pestii marii, pasarile cerului, animalele domestice, toate vietatile ce se tarasc pe pamant si tot pamantul!" 27. Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau; dupa chipul lui Dumnezeu l-a facut; a facut barbat si femeie. Este interesant de sesizat un raport, la prima vedere paradoxal: scopul crearii omului e acela de a stapani creatia, acest lucru releva un aspect tangibil, concret si relativ al structurii antropologice (un stapan vazut/creat asupra unei lumi vazute/create); in timp ce prototipul acestei structuri este chipul si asemanarea divina, o realitate metafizica, transcendenta, care in acest mod stabileste o conexiune cu lumea in general, iubirea divina intrupata. Urmatorul text relevant este cel din cap. 2, 7: Atunci, luand Domnul Dumnezeu tarana din pamant, a facut pe om si a suflat in fata lui suflare de viata si s-a facut omul fiinta vie. (IPS Bartolomeu Anania traduce: si s-a facut omul intru suflet viu). Aceste texte tradeaza dualitatea antropologica, (trupul cel mai complex sistem de rationalitate plasticizat care inceteaza o data cu moartea , respectiv sufletul suflare a lui Dumnezeu care, cu toate ca este ceresc, se lasa amestecat cu pamantul cf. Grigorie de Nazians); Urmarea faptului ca omul este definit unitar prin natura sa psiho-somatica, denot ikonul antropologic, masura relativa a absolutului in materie, omul-corona creatiei dar si chipul lui Dumnezeu. Caracteristicile somatice ale omului edenic, ca si raportul acestuia cu lumea ce i-a fost incredintata, sunt explicite si in versetele: Si a luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l facuse si l-a pus in gradina cea din Eden, ca s-o lucreze si s-o pazeasca 2,15 / Iar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci 2,17 / Iar coasta luata din Adam a facut-o Domnul Dumnezeu femeie 2,22 / Adam si femeia lui erau amandoi goi si nu se rusinau 2,25. In marturia Sfintilor Parinti, starea omului inainte de cadere era in perfecta relatie cu firea lui nepervertita, cu raportul special pe care Adam il avea fata de natura ce i-a fost incredintata si fata de Dumnezeu, in ascultarea Caruia acesta se afla. Adam si Eva erau creati dupa chipul lui Dumnezeu, asemanarea divina ramanand in potenta, lucru realizabil si perfectibil urmare exercitiului lor duhovnicesc in gradina Edenului, exercitiu in care, din pacate, au esuat prin incalcarea singurei porunci randuite de Dumnezeu pentru ei. n gradina edenic protoparintii erau amandoi goi si nu se rusinau ( Facere 2, 25), iar dupa caderea in pacatul neascultarii, au cunoscut ca erau goi si au cusut frunze de smochin si si-au facut acoperaminte ( Facere 3, 7). Apoi a facut Domnul Dumnezeu lui Adam si femeii lui imbracaminte de piele si i-a imbracat ( Facere 3, 21). Referatul biblic a genezei antropologice ascunde o intreaga teologie, astfel ca rezumarea la sensurile simple ale cuvintelor biblice, fara a lua in considerare intelesurile teologice, este extrem de riscanta. Nu intamplator, tendinta de a acorda o interpretare simbolica multor elemente privind starea omului in Eden (cum ar fi: sensul pomului cunostintei binelui si raului, limbajul de comunicare edenic intre primii oameni, respectiv om si natura etc) a fost si este valid. Cele doua stari, dinainte si de dupa cadere, exprimate nuantat si prin versetele de mai sus, reprezinta fiecare in parte in ce masura ikon-ul antropologic sufer mutaii, urmare greselii protoparintilor. Starea de goliciune paradisiaca nu este atat o stare fireasc fiziologic pentru omul edenic, cat expresia faptului ca Adam, desi stpn peste lumea incredintata lui, desi material prin compozitia somatica, traieste in harul divin, contempla natura duhovniceasca a Edenului, fiinteaza in voia lui Dumnezeu, iar aceasta o facea in virtutea puritatii, simplitatii si a armoniei ce-l inconjura; caci a te supune asezamintelor dumnezeiesti e o icoana a marelui Dumnezeu. Trupurile lui Adam si Eva erau minunate, organele lor corespundeau unei destinatii proprii firesti si nu cunosteau dereglari
2

bolnavicioase. Cu toate acestea ele nu erau inca purtatoare de duh, materia lor nu era iluminata din interior de spirit, ele nu erau inca moate vii, desi ar fi putut sa devina ( Serghei Bulgakov ) . Privitor la caderea omului in pacat, urmarile acestui fapt, relativ concludente, sunt exprimate simbolic intr-o expresie pe care o trecem cu vederea cel mai adesea: imbracamite ( haine / tunica) de piele, expresie care, nici pe departe, nu evoca goliciunea firii somatice, care - de drept era fireasca dupa caderea in pacat. Aceasta realitate degradant este exprimata in capitolul 3, vers. 7, acolo unde aflam ca primii oameni, deschizandu-li-se ochii ( rataciti din orizontul duhovnicesc si descoperind degradarea si abisul lucrarii fara de Dumnezeu ), si-au cusut frunze de smochin si si-au facut acoperaminte, actiune exprimata strict la i de catre persoana umana cazuta in dizgratie prin incalcarea poruncii divine. De ce aceasta expresie: haine de piele? Pentru c exprim clar, nu atat o cadere a omului in pacat, cat transmutarea lui Adam si a generatiilor urmatoare lui intr-o lume net inferioara starii edenice, o lume a degradarii si a materialismului, o lume a stricaciunii si a pieririi, totodata o lume in care fiinta umana e nevoita sa subziste material si sa se confrunte spiritual - legilor hainelor de piele. In acelasi sentiment ramane Grigore Palama cand afirma: fiindca pentru el [ pacat ] am imbracat haine de piele si am fost stramutati in lumea aceasta vremelnica si pieritoare si am fost osanditi sa traim o viata cu multe suferinte si multe necazuri . Stramutarea nu insemana o schimbare de loc ci o schimbare de relatii, iesirea din dimensiunea cosmica si duhovniceasca edenica care invaluia fiecare lucru creat in parte si cu care omul se afla intr-o comuniune harica, si inaintarea inspre dimensiunea greu perceptibila a unei lumi pe care e nevoit sa o accepte, caci el a determinat-o ( faptul ca omul e nevoit sa accepte starea de fapt determinata de caderea lui din satrea harica este expresiva in acelasi verset 21 al cap. 3, in care se consemneaza: Domnul Dumnezeu a facut lui Adamsi i-a imbracat. Primii oameni accepta resemnati starea de fapt pe care au determinat-o, accepta voia lui Dumnezeu si imbracarea de catre el a hainelor de piele. Astfel, aceasta expresie oglindeste transmutarea acceptata si de neevitat. Sensul cel mai profund al hainelor de piele se regaseste in sintagma: mortalitate biologica (Metodiu de Olimp), ca a doua natura a omului, dup cadere. Sintagma se potriveste consensual cu cea a lui Grigorie de Nyssa care afirma despre Adam ca si-a ascuns goliciunea de jur imprejur cu piei moarte. Aceast stare a lucrurilor face ca viata s se schimbe pentru omul cazut in supravieturire ( Panazotis Nellas ). Adam nu mai gust din plinatatea fiintial a celor zidite si sfintite in Eden. Fiecare zi de dup cadere oglindeste un cumul de eforturi si actiuni menite s asigurea subzistenta firii umane, lupta pentru existenta, lupta pentru fericire, implinire, lupta pentru supravietuire. Omul traieste si dupa cadere in aceeasi dimensiune psiho-somatica, realitatea nu este destramat, este doar coborat n spaiul ingust si efemer al hainelor de piele ( caci dorinta carnii este moarte, dar dorinta Duhului este viata si pace Romani 8, 6). In aceasta situatie, omul isi experiaz drama caderii intr-o realitate palpabil placere durere, satisfactie si deziluzie. Sf. Maxim Marturisitorul vorbeste in acest context de un cerc vicios, nu este cu putinta sa existe vreodata placere fara durere, caci in placere a fost amestecat chinul durerii . Sintagma hainelor de piele e edificatoare pentru afirmatia lui Maxim M., placerea si durerea fiind simtite si traite de la nivelul tangibilului (pielea) la cel al lui psihy. Sf. Grigorie de Nyssa se alatura aceleiasi indeii prin identificarea hainelor de piele cu cugetul trupului. Asadar, caderea condamn omul la asumarea unei stari definite prin mortalitate, degradare bilogica, asumarea trairii experientelor ce-i confer placere doar intr-un cerc vicios cu durerea, asumarea acestei pedepse ca leac i a mortii in acelasi scop: pentru aceasta indat dup pacat Dumnezeu a ingaduit moartea si durerea, nu aducand o osanda asupra unuia care a pacatuit, ci mai degraba oferind un leac unuia care s-a imbolnavit
3

(Nicolae Cabassila) , iar prin moarte este omort nu omul ci stricciunea care-l invaluie (P. Nellas ). Hainele de piele evoca si o realitate paralel celor exprimate mai sus, intrucat degradarea naturii umane si materiale nu se realizeaza decat in contextul unor procese care fac parte din viata de dupa cadere si care nu sunt proprii conditiei edenice (casatoria, experienele de supravietuire munca in sudoarea fetei, nasterea etc). Sf. Ioan Gur de Aur determin dublul sens al hainelor de piele, pozitivist, cel potrivit caruia omul a fost imbracat cu capacitatea naturala de a se supune, de a folosi si de a controla puterile irationale ca un dar si ca o binefacere de la Dumnezeu. Omul nu este condamnat la o degradare constant i fatidic, urmare neascultarii din Eden. Se intrevede, prin firea lucrurilor, cugetarea in spiritul lumii in care a fost coborat, fara ca sa fie strain de ea. Hainele de piele sunt mrturia faptei legii scrise in inimile lor, prin marturia constiintei si prin judecatile lor Romani 2, 15. Aceasta este latura pozitivista a imbracamintii hainelor de piele, context in care fiinta umana se trezeste aruncata in lume si timp, dar nu e strain de legile care le guverneaz. Dei creat dupa chipul lui Dumnezeu, omul se dezbraca de chipul ceresc, dar il ia pe cel pmntesc (Sf. Vasile cel Mare ). Hainele de piele nu sunt proprii firii umane pentru ca proprie si conforma naturii este pentru oameni viata asemanat naturii divine Grigorie de Nyssa. Jertfa hristic dezbrac omul de hainele de piele , asa cum Sf. Ap. Pavel incuviinteaza: dupa cum am purtat chipul celui pamantesc, sa purtam si chipul celui ceresc, caci stricaciunea nu mosteneste nestricaciunea.