Sunteți pe pagina 1din 32

turismul religios De curnd s-a dezvoltat i turismul rural ce se concentreaz asupra promovrii folclorului i tradiiilor.

[6] Principalele puncte de atracie le reprezint Castelul Bran, mnstirile pictate din nordul Moldovei, bisericile de lemn din Transilvania ori Cimitirul Vesel din Spna.[7] Alte atracii turistice importante din Romnia sunt cele naturale precum Delta Dunrii, Porile de Fier, Petera Scrioara i nc alte cteva peteri din Munii Apuseni.[8] Ateneul Romn Bucovina este situat n partea de nord a Romniei, n nord-vestul Moldovei. Regiune montan pitoreasc, cu tradiii etnografice ce dinuie nealterate, Bucovina se remarc printr-o activitate turistic dinamic, datorat n primul rnd mnstirilor. Cele cinci mnstiri cu pictur exterioar, intrate n patrimoniul turistic mondial, i pstreaza frumusetea dup mai bine de 450 de ani.[9][10]

Turismul cultural religios reprezinta o forma aparte de turism caracterizata prin setea de cunoastere a indivizilor, prin cautari permanente, prin dorinta de a se informa, educa, regasi sau desavarsi. Prin turismul religios turistii se deplaseaza spre locuri sfinte, morminte, moaste sfinte, biserici si manastiri in speranta regasirii de sine, a cautarilor linistii sufletesti, a impacarii cu eul propriu si cu realitatea. Framantarile, gandurile, zbuciumul sufletesc se diminueaza pana la disparitie in acele locuri in care tursitul se simte mai aproape de divinitate, acolo unde inspiratia divina il ocroteste si il motorizeaza pentru o vreme in sensul rezistentei sau chiar infrangerii obstacolelor reale sau aparente din calea sa spre desavarsire, perfectiune profesionala si morala.

n ultimele decenii ale secolului XX, turismul mondial i-a diversificat formele de manifestare pe plan internaional, ncercnd s valorifice cele mai valoroase obiective culturale si religioase din patrimoniul cultural religios al unei ri.ntre turism i cultur respectiv ntre turism i religie exist nenumrate interaciuni i combinaii pe baza relaiei dintre obiectivul cultural/locul sacru i motivaia turistului n funcie de care se pot analiza mai multe aspecte. Am ales o astfel de tem deoarece asistm la o renatere a acestei forme de turism.Ea este veche de mii si mii de ani, iar acum ia amploare cu ajutorul unei alte viziuni asupra turismului religios i de pelerinaje.Noile sale dimensiuni o fac un domeniu atractiv pentru ageniile de turism, autoritile naionale i locale, touroperatorii, companiile de transport, mediile universitare, administraiile publice,

cele care se ocup de infrastructura general i specific, precum i altele. Organizaiile interne i internaionale vin n ntampinarea celor interesai i elaboreaz modele de succes pe care acetia s le urmeze.Cea mai cunoscut i unic n domeniu este Asociaia Mondial de Turism Religios nfiinat n 2006 n SUA. n lucrarea de faa se disting patru capitole.n primul capitol m refer la conceptul de pelerinaj i alte aspecte teoretice, fac distincia ntre turismul religios i cel de pelerinaje, precum i ntre acesta i turismul cultural.Dei greu perceptibile, diferenele exist i este necesar a fi identificate.n continuare am prezentat patrimoniul i evoluia pelerinajelor pe plan mondial i n Romnia.Ultimul capitol se constituie ntr-un circuit cu titlul n inima andreiana a Dobrogei, unde analiza de pre are o importana aparte.Nu n ultimul rand, perspectivele turismului religios i de pelerinaje sunt expuse n finalul lucrrii ncununand analiza detaliat a datelor culese de la Institutul Naional de Statistic. Premisele turismului religios i de pelerinaje pun n lumin o adevarat oportunitate pe care o au parile implicate i care se dovedete foarte profitabil. Forma veche de turism religios este nlocuit de o noua er (o industrie dinamic, n care se comercializeaz produse turistice de prim rang, care se bazeaz pe calitatea serviciilor de cazare, alimentaie, agrement, transport i care se adreseaz tuturor categoriilor de turiti, fie ei tineri sau n vrst).Romnia este renumit pentru obiectivele cultural-religioase i cea mai mare densitate de lcauri de cult, motiv pentru care ara noastr este favorit succesului n acest domeniu. Important este c turismul religios i de pelerinaje se individualizeaza, ctiga teren i devine de sine stttor, cu beneficii att pentru agenii economici ct i pentru pelerini, cu noi modaliti de manifestare n care tinerii joac un rol important pe viitor i care ne poate asigura o imagine pozitiv pe plan internaional. Capitolul 1.Turismul religios i de pelerinaje Vizitarea obiectivelor patrimoniului istoric, cum ar fi vestigii arheologice, istorice, monumente, castele, edificii religioase, ansambluri urbane i rurale, parcuri i grdini reprezint una din componentele turismului cultural. Se observ c o pondere din ce n ce mai mare, circa 40%, din totalul vizitelor revine turismului cultural, iar ca o cltorie s fie inclus n sfera turismului cultural, ea trebuie sa ndeplineasc trei condiii : s fie determinat de dorina de cunoatere, de cultivare, s aib loc consumul unui produs turistic cu semnificaie cultural (monument, oper de art, spectacol, schimb de idei) si s presupun intervenia unui mediator persoan, document scris, material audio-vizual care s pun n valoare, s realizeze produsul cultural.Dup cum se observ, turismul religios i de pelerinaje este inclus n aceast mare categorie a turismului cultural.

Pelerinajul este un fenomen religios cu dimensiuni foarte largi n timp i spaiu, care decurge dintr-o experien religioas. Originile sale se pierd n timp, iar ca extindere geografic, este aproape planetar, iar a pleca n pelerinaj este un act important n viaa oricrui credincios. Component a antropologiei religioase, acesta este un fenomen ce intereseaz direct sau indirect pe istorici, geografi, economiti, folcloriti, filosofi, sociologi, etnologi i, nu n ultimul rnd, pe teologi. n studiul termenilor pelerin pelerinaj se detaeaz patru mari arii culturale, i anume : - drumul a se ndrepta spre casa lui Dumnezeu pe pmnt pentru a dobndi casa cereasc, mersul implicnd o ncercare i un scop; - ritualul care trebuie ndeplinit n timpul drumului i la sfritul acestuia: rugciuni, cntri etc. - ncercarea de transformare luntric pentru a corespunde cerinelor acceptrii omului n mpria cereasc; - srbtoarea celebrarea unui timp sacru care consacr orice manifestare pelerin. 1.1.Conceptul de pelerinaj Fr a fi o excursie de plcere, pelerinajul mbin conceptul de turism religios cu cel cultural.Concepia despre pelerinaj a fiecrei persoane ce se hotrte s porneasc ntr-o astfel de cltorie depinde foarte mult de nivelul de instruire al acestuia i de apartenea la o anumit religie sau alta.Sau pur i simplu totul se rezum la diferena fundamental ntre un turist i un pelerin.Datorit acestor considerente principale chiar efectele sunt altele pentru fiecare fiin n parte.Abordrile i nuanele prezentate n continuare vor ajuta la formarea unei preri complexe despre termenul de pelerinaj.

Turismul religios, un business de 24 de milioane de euro pe timp de criza Singurul segment al turismului care nu a fost afectat de criza este cel religios, numarul romanilor care fac turism intern de pelerinaj fiind constant in ultimii ani. Mai mult, calatoriile externe cu tematica religioasa sunt in crestere, potrivit reprezentantilor agentiilor de turism si ai Patriarhiei. "Pentru acest an estimam ca aproximativ 40.000 de romani au plecat sau vor pleca in turism de pelerinaj in afara granitelor, cu 10% mai mult decat anul trecut. Acest gen de turism este in crestere in ultimii doi-trei ani", a declarat Alin Burcea, primvicepresedintele ANAT, pentru Mediafax.

Pretul mediu al unui pelerinaj extern este de peste 600 de euro de persoana, ceea ce inseamna ca excursiile religioase reprezinta o piata de peste 24 de milioane de euro pe an. Dintre cei 40.000 de romani, doar 10.000 pleaca prin agentiile de turism, iar restul prin biserici. "Biserica, in loc sa lucreze cu agentiile de turism, si-a facut propriile agentii. Si-au facut agentii nu doar Patriarhia Romana, ci si episcopiile. Cea mai mare problema este ca sunt destul de multi preoti care isi organizeaza grupuri de turisti de capul lor, si nu declara comisionul incasat", a explicat oficialul ANAT. Cresterile sunt confirmate si de catre parintele Constantin Stoica, purtatorul de cuvant al Patriarhiei Romane. Institutia opereaza o agentie de turism cu profil religios, Basilica Travel, care transporta anual 3.000 de pelerini in strainatate.

Turismul cultural-religios apare ca un tip de turism diferentiat de celelalte forme de turism,cuprinde atat cultura materiala cat si cea spirituala,reprezentand o forma de valorificare a resurselor antropice.Acesta trimite obligatoriu la notiunea de patrimoniu care reprezinta componene materiale(monumente,orase de arta siturile arheologice gradini,edificii de natura religioasa sau militara) si imateriale (sarbatorile si manifestarile culturale) a identitatii oricarei societati. Turismul de factur religioasapare n a II-a etap a evoluiei turismului,numit etapa pseudo-turistic, ce coincideperioadei evului mediu timpuriu imijlociu pn n epoca renaterii.Pelerinajele religioase se ndreptauspre Roma i Ierusalim pentru cretini,Meka i Medina n Arabia Saudit pentrumusulmani, Lhasa i sanctuarele din Indiai Indochinapentru buditi, muntele Fujipentru japonezi. Turismul religios ca parte a turismului cultural este acel tip de turism care are ca scop vizitarea edificiilor religioase cu implicatii de ordin spiritual.Diferenta dintre aceasta forma de turism si celelalte o constituie motivatia religioasa a turistilor. Formele de manifestare a acestuia sunt diverse: -vizite la locasurile sfinte; -pelerinajele religioase; -taberele religioase pentru tineret. Vizitele la locasurile sfinte pot fi facute individual sau in grupuri organizate cum sunt pelerinajele sau taberele religioase,se practica de o anumita categorie de persoane si vizeaza atat promovarea valorilor culturale cat si cele spirituale, de

aceea nu se poate face distinctie intre turismul cultural referindu-ne la vizitarea edificiilor religioase si turismul religios. Pornind de la notiunea de turism cultural-religios se poate vorbi de 2 mari tendinte de calatorii: -calatorii unifunctionala,care are un singur scop de natura religioasa, calatoriile religioase efectuate la locasele cu icoane facatoare de minuni; -calatorii plurifunctionale,care imbina aspecte religioase ale calatoriei cu cele culturale care permit vizitarea unui numar mare de obiective turistice. Turismul religios are o vechime de secole, manifestat de cele mai multe ori sub forme pelerinajului, el implica din partea turistilor un anumit nivel de instruire si de cultura pentru a putea aprecia obiectivele din punct de vedere al arhitecturii, al valorii si semnificatiilor spirituale.Scopul acestui tip de turism ,dincolo de nevoia de cunoastere si de placerea estetica este dorinta unei experiente divine.Aceste este motivul care sta la baza pelerinajelor determinate de traditii religioase(pelerinajul la Mecca) sau cele legate de evenimente si manifestari specifice(moaste,icoane facatoare de minuni). Oricare ar fi motivele ce stau la baza sa,fie ca este vorba de interes istoric sau doar devotament spiritual, turismul religios atrage un numar mare de turisti.

http://www.slideshare.net/analozici/turism-religios#13614480700391&hideSpinner

1. Notiuni teoretice despre turismul religios Turismul religios este o forma de turism care exista, de secole si care mai pastreaza nca unele trasaturi, n privinta pelerinajului propriu-zis, dar care a evoluat enorm. Astazi turismul religios implica din partea turistilor un nivel de instruire si un grad de cultura ridicate care sa permita aprecierea obiectivelor cultural-religiose din punct de vedere al arhitecturii, constructiei, valorii, semnificatiilor spirituale si continutului de obiecte de arta. Se pastreaza nca pelerinajele determinate de traditiile religioase din diferite tari (pelerinajul obligatoriu la Mecca), sau cele legate de evenimente si manifestari specifice (moaste de sfinti, icoane facatoare de minuni). Turismul religios este un fenomen complex care se afla n continua transformare si diversificare, pastrndu-si nsa elementul de baza care l-a consacrat: religia. Turismul de factura religioasa apare n a II-a etapa a evolutiei turismului, numita

etapa pseudo-turistica, ce coincide perioadei evului mediu timpuriu si mijlociu pna n epoca renasterii. Pelerinajele religioase se ndreptau spre Roma si Ierusalim pentru crestini, Meka si Medina n Arabia Saudita pentru musulmani, Lhasa si sanctuarele din India si Indochina pentru budisti, muntele Fuji pentru japonezi. Turismul religios este acel tip de turism care are ca scop vizitarea edificiilor religioase cu implicatii de ordin spiritual. Notiunea de religios s-a dezvoltat de la ntelegerea motivatiilor turistilor. Diferenta dintre aceasta forma de turism si altele o constituie motivatia religioasa a turistilor. Formele de manifestare ale turismului religios sunt diverse: _ vizite la lacasurile sfinte; _ pelerinaje religioase; _ tabere religioase pentru tineret. Taberele religioase pentru tineret se desfasoara n toata lumea n perioada de vara. n cazul Romniei, conform strategiei propuse prin programul Orizont 2025, autoritatile vor sprijini bisericile de diferite culte, n special pe cele care ajuta tinerii cu probleme sociale. El poate fi individual sau n grup organizat cum sunt pelerinajele si taberele religioase. Se practica de catre o anumita categorie de persoane si vizeaza att promovarea valorilor culturale, ct si a celor spirituale. De aceea nu se poate face o distinctie neta ntre turismul cultural, referindu-ne la vizitarea edificiilor religioase, si turismul religios. Spre exemplu, turistii care merg la manastiri din curiozitate, din nevoia de a cunoaste locuri si lucruri noi, atrasi de frumusetea lor prin arta, prin faptul ca sunt situate n locuri mai retrase, pitoresti dar si prin viata deosebita pe care o duc cei ce locuiesc n ele, n momentul ntlnirii cu lacasul de cult ei se transforma subit n pelerini: si schimba vestimentatia, aprind o lumnare, se nchina la icoane. Impactul a operat ceva n el. ntlnirea cu sacrul modifica motivatia exterioara a calatoriei, vizitatorul descoperind si o motivatie interioara, de alt ordin dect cel pur turistic. Pornind de la notiunea de turism cultural religios se poate vorbi de doua mari tendinte de calatorii: - Calatorie unifunctionala, care are un singur scop de natura religioasa. Un exemplu foarte bun n cazul Romniei sunt calatoriile religioase efectuate la lacasuri cu icoane facatoare de minuni: manastirea Neamt, manastirea Agapia, Sihastria sau Nicula. Participantul la acest gen de calatorie este strict pelerinul. - Calatorie plurifunctionala, care mbina aspectele religioase ale calatoriei cu cele strict culturale, si care permit vizitarea unui numar mai mare de obiective turistice. Atunci cnd elementul de atractie pentru turisti se afla ntr-un monument sau alta forma a patrimoniului cultural de factura religioasa, se poate vorbi de turism n spatiu religios.

O alta tendinta a ultimelor decenii ale secolului trecut este de a petrece un sejur n apropierea unor lacase de cult renumite. Astfel, multe ansambluri monahale si-au realizat propriile case de oaspeti n care primesc un numar redus de credinciosi si n care trebuie respectate anumite norme pe durata sederii, pentru a nu perturba ordinea activitatii monahale. ntre turism si religie exista nenumarate interactiuni si combinatii pe baza relatiei dintre locul sacru si motivatia turistului. Centrele de pelerinaj sunt mijloace moderne de promovare a spiritualitatii si culturii n contextul ecumenic local si international. Acestea au rolul de a dirija, coordona si controla procesul de organizare al pelerinajelor. Acestea ofera o serie de servicii cum ar fi: _ excursii pentru crestini din tara si strainatate; _ pelerinaje pentru pelerini de alte confesiuni, n special din Europa Occidentala; _ tururi de orase; _ expeditii si tabere de studii; _ cazare n case de oaspeti si spatii de primire ale bisericii, n Romnia; _ consiliere pelerinaje; _ servicii de informare pentru turismul religios. Se considera ca pelerinajul modern este un pact pe care industria turismului l-a ncheiat cu religia. Cei care sustin diferente fundamentale dintre turism si pelerinajul religios puncteaza disensiunile majore. Pelerinajul este vazut ca o calatorie la locuri sfinte, ntlniri sau manifestari cu caracter religios. Dupa opiniile bisericii, pelerinajul nu vizeaza doar influentarea pshicului prin instalarea linistii sufletesti, mplinirea spirituala ci considera ca o cale de atingere a acestei stari este biciuirea fizicului. Calatoria n sine, la locurile sfinte, ar trebui sa fie o penitenta, o suferinta necesara pentru atingerea unui anumit nivel spiritual. Ca urmare confortul, relaxarea, distractia si alte forme de distragere nu ar avea ce cauta n pelerinaj. Vazut n felul acesta, pelerinajul are prea putine puncte comune cu turismul. Turismul avnd la baza o motivatie religioasa este mult promovat de agentiile de turism, nsa ne ntrebam daca se poate desfasura acest tip de turism fara participarea reala a celor din destinatiile vizate. De cele mai multe ori, Biserica prefera sa organizeze ea singura aceste pelerinaje, grupul sa fie nsotit de preot, care pe parcursul deplasarii sa desfasoare activitati specifice: rugaciuni, discutii pe teme spirituale etc. n finalul unui tur, facut dupa toate regulile Bisericii, se acorda chiar un certificat ce atesta acest lucru. n acest caz, activitatile colaterale sunt reduse la minim iar noi ne ntrebam n ce masura acest demers este turism. Pe de alta parte nsa, dintotdeauna turismul a fost considerat o forma de calatorie

sacra sau spirituala. Trebuie sa pleci, sa iesi din mediul tau obisnuit pentru a te regasi. Calatoria cu orice scop nseamna o desprindere, o experimentare care influenteaza si de multe ori schimba.

Originile si implicatia ortodoxiei in istoria poporului roman Mareste imaginea.

Originile si implicatia ortodoxiei in istoria poporului roman

Poporul roman s-a nascut crestin. Mai mult, crestinismul pe teritoriul romanesc este de origine apostolica. Cu aceste doua afirmatii putin se definesc doua din coordonatele fundamentale ale vietii religioase a romanilor, cu adanci implicatii si cu semnificatii deosebite in Istoria poporului nostru. In istoria raspandirii credintei crestine observam ca majoritatea popoarelor care au adoptat aceasta credinta au facut aceasta intr-un anumit stadiu al evolutiei lor, unele dintre ele chiar la maturitate si, de aceea, vorbim in aceste cazuri de o data precisa a increstinarii unuia sau a altuia din aceste popoare. In aceste cazuri, elementul crestin s-a altoit pe un trunchi inca plin de seva si sinteza s-a inchegat destul de greu, in viata spirituala a unor astfel de popoare supravietuind elemente precrestine alaturi de cele crestine, intr-o simbioza specifica poporului respectiv. Istoria spiritualitatii unui astfel de popor este determinata in buna masura de momentul si intensitatea increstinarii sale. Spre a exemplifica, sa ne gandim la increstinarea popoarelor slave.

Aproape toate popoarele din aceasta grupa s-au increstinat la o anumita data, intrun anumit context istoric. Spiritualitatea popoarelor slave are unele puncte comune, dar ele se si deosebesc in functie de momentul increstinarii fiecaruia, cu toate implicatiile acestuia: originea si traditia misiunii crestine sub actiunea careia se produce increstinarea, fapt ce determina apartenenta poporului respectiv la o anumita grupa de popoare crestine, apoi intensitatea procesului de increstinare, asimilarea acestui element in viata spirituala a poporului la momentul respectiv etc. Anumite fenomene religioase din istoria crestinismului la unul dintre aceste popoare nu pot fi intelese decat raportandu-le la inceputurile crestinismului din istoria

poporului respectiv.

In istoria crestinismului intalnim si cazuri de popoare care nu s-au increstinat la o anumita data, ci s-au format din elemente deja crestine. In aceste cazuri, popoarele respective au asimilat in etnogeneza lor, odata cu alte elemente, si elementul crestin, fara insa ca acesta sa fi fost determinant in etnogeneza lor. Sa luam in acest caz exemplul poporului francez, care s-a nascut din elemente crestine, Galia fiind una dintre cele mai intens increstinate provincii ale Imperiului de Apus, cu mult inainte de formarea poporului francez. Cu toate acestea, desi crestinismul a jucat un rol major in istoria acestui popor, totusi acest element nu a constituit, in mod obligatoriu, o nota distinctiva a poporului francez fata de popoarele vecine.

Spre deosebire de aceste tipuri de increstinare, poporul roman a cunoscut credinta crestina prin alte mjloace si anume prin insusi procesul sau de formare. Increstinarea poporului roman a fost un proces desfasurat concomitent cu etnogeneza sa, tot asa cum invers, etnogeneza poporului roman a fost un proces ce s-a definit si prin increstinarea elementelor din care s-a plamadit acest popor. Etnogeneza poporului roman s-a inchegat din romanizarea geto-dacilor, ori acest proces de romanizare a fost concomitent si impletit cu procesul increstinarii acestei populatii. Geto-dacii romanizati si increstinati au dat nastere romanilor. Din aceasta perspectiva elementul crestin se afirma drept unul din elementele constitutive ale etnosului romanesc.

Mai mult, raspandirea crestinismului in spatiul carpato-danubian-pontic s-a facut in limba latina, astfel ca noua credinta a devenit unul din factorii principali ai promovarii elementelor romane printre geto-daci. Factorul crestin apare in procesul de romanizare de la originea poporului roman cu un rol atat de determinant, incat se ridica la o insemnatate egala cu aceea a romanitatii noastre insasi, acestea fiind coordonatele magistrale ale etnogenezei noastre". Profilul etnic propriu al poporului roman este asigurat tocmai de aceste doua elemente ale etnogenezei sale: romanitatea si crestinismul. Iar legatura dintre aceste doua elemente este data in specificitatea acestui proces, caci misionarii crestini oficiali sau ocazionali au folosit in spatiul carpato-danubiano-pontic limba latina vulgara, inteleasa de oamenii de rand din acest spatiu si aceasta se va constitui intr-o limba de-sine-statatoare. Limba latina crestina folosita in acest spatiu, inca din primele veacuri ale erei crestine, este o limba aici creata, independent de evolutia limbii latine crestine oficiale. Terminologia crestina in limba romana este specifica acestui teritoriu, specifica evolutiei cultural-lingvistice urmata de daco-romani, ceea ce arata ca niciodata romanii nu au depins in nici o forma de Roma crestina.

Credinta crestina in limba latina proprie, primita inca dintru inceputuri si transmisa din generatie in generatie, a devenit la romani "lege stramoseasca", prin care romanii considerau ca se disting de alte popoare si ele crestine, dar de o alta "lege", de o alta traditie. Crestinismul romanesc se constituie astfel intr-una din cele mai valoroase dovezi ale vechimii si continuitatii poporului roman in spatiul carpatodanubian-pontic.

Credinta crestina este predicata pe teritoriul romanesc inca din epoca apostolica. Potrivit unei traditii consemnata in Istoria bisericeasca a episcopului Eusebiu de Cezareea (265-340), cel mai mare istoric din veacurile primare, Sfantul Apostol Andrei a propovaduit si in Dacia Pontica, viitoarea provincie romana Scythia Minor (Dobrogea de azi). "Cand Sfintii Apostoli si ucenici ai Mantuitorului nostru - scria el s-au imprastiat peste tot pamantul locuit, Toma, dupa spusele Traditiei, a luat (spre evanghelizare) tara partilor, Andrei Scitia, Ioan Asia, unde si-a petrecut toata viata pana ce a murit in Efes; Petru a predicat iudeilor imprastiati in Pont, Galatia, Bitinia, Capadocia si Asia... Ce sa mai spun de Pavel care, dupa ce a predicat Evanghelia lui Hristos de la Ierusalim pana in partile Iliriei, a suferit martiriul la Roma sub Nero? Acestea sunt spuse intocmai de Origen, in cartea a treia a Comentariilor sale la Facere (Hist, eccl. III, 1; 1-3).

Traditia ca Sfantul Apostol Andrei a predicat la sciti a fost reluata mai tarziu si de alti scriitori bisericesti. De pilda, calugarul Epifanie (sec. VIII), in "Viata Sfantului Apostol Andrei", afirma ca intre popoarele evanghelizate de el se numarau si scitii. De asemenea, in Sinaxarul Bisericii constantinopolitane se precizeaza ca Sfantul Andrei "a predicat in Pont, Tracia si Scythia". Dupa un alt izvor, pastrat in acelasi Sinaxar, Sfantul Apostol Andrei ar fi hirotonit ca episcop la Odyssos sau Odessos (Varna de azi), pe ucenicul sau Amplias, pe care Biserica Ortodoxa il praznuieste in fiecare an la 30 octombrie. Probabil este Amplias cel amintit de Sfantul Apostol Pavel in epistola catre Romani (16, 8). In schimb, Epifanie monahul spune ca Sfantul Apostol Andrei a propovaduit in provinciile din nordul Asiei Mici, in Tracia si Moesia, hirotonind ca episcop la Odyssos pe Apion. Traditia ca Sfantul Andrei a predicat si in provinciile din nordul Asiei Mici si in Tracia a fost consemnata prima oara la noi de mitropolitul Dosoftei in Vietile sfintilor pe luna noiembrie, ziua 30.

Mult mai tarziu, istoricul bizantin Nichifor Calist (sec. XIV), scria ca Sfantul Apostol Andrei a trecut din provinciile Asiei Mici (Capadocia., Galatia si Bitinia), in "pustiurile scitice" care puteau fi situate in Scythia Maior (in nordul Marii Negre), adica in sudul Rusiei, dar si in Scythia Minor (Dacia Pontica). Dupa ce a predicat in cetatile de aici,

din Scythia Minor, locuite de greci, romani si geto-daci, s-a indreptat spre sud, ajungand in orasul Patras, in Grecia, unde a murit ca martir, fiind rastignit pe o cruce in forma de X. Chiar daca am intelege prin Scitia din textul lui Eusebiu nordul Marii Negre (asa numita Scitia Mare), Sfantul Apostol Andrei tot ar fi trecut prin Dobrogea, caci, plecand spre sud, calea i-ar fi fost mult mai lesnicioasa de aici, pe tarmul apusean al Marii Negre, decat sa-i faca inconjurul tocmai prin Caucaz.

In sprijinul evanghelizarii Daciei Pontice de catre Sfantul Apostol Andrei vin si unele colinde si creatii folclorice dobrogene si din stanga Prutului, care amintesc de trecerea sa prin aceste teritorii, ca si unele toponimice (pestera Sfantului Andrei, paraiasul Sfantului Andrei s. a.). Inseamna ca o parte din teritoriul Patriei noastre a fost evanghelizat chiar de un ucenic al Mantuitorului Iisus Hristos, Sfantul Apostol Andrei. El va fi asezat episcopi si in cetatile Pontului Euxin, in speta in Tomis, asa cum au facut Sfantul Pavel si ceilalti Apostoli, dupa cum relateaza cartea Faptelor Apostolilor.

Primele actiuni misionare de raspandire a credintei crestine in spatiul danubianopontic s-au desfasurat, deci, chiar in epoca apostolica. Dupa cucerirea Daciei de catre romani, aceasta activitate misionara s-a intensificat prin colonisti, prin ostasii crestini din armata romana, prin sclavi, prin negustori si, in secolul al IV-lea, prin captivi crestini adusi de goti din sudul Dunarii la nordul fluviului.

Raspandirea crestinismului la geto daci inca din primele trei secole ale erei crestine este atestata de unele marturii literare, cum este cea provenita de la Tertulian (240), care in lucrarea sa intitulata "impotriva ideilor", afirma ca "Hristos stapaneste si in tinuturile sarmatilor, dacilor, germanilor si scitilor". O alta categorie de marturii privind vechimea crestinismului pe teritoriul Patriei noastre o constituie terminologia crestina latina, folosita in acest spatiu. In acest sens amintim urmatorii termeni: Dumnezeu, cruce, inger, sfant, botez, biserica, altar, tampla, duminica, sarbatoare. Craciun, Paste, Rusalii, Paresimi, ajun, preot, cuminecatura, rugaciune, inchinare, caslegi, carnelegi, lege, credinta. Zau, raposat, priveghi, mormant, cimitir, martor, urare, juramant, binecuvantare, blestem, pacat, pagan, drac etc.

Cei mai multi din acesti termeni se refera la secolul al IV-lea, perioada decisiva a increstinarii provinciilor danubiano-pontice. Majoritatea acestor termeni sunt de natura populara, derivand din limba vorbita curent in provinciile romanitatii orientale si oglindind realitati si evolutii de sensuri din aria acestor provincii. Multi dintre acesti termeni, pastrati numai in limba romana, reprezinta creatii specifice

ale romanitatii dacice.

In sfarsit, cea mai importanta categorie de marturii privind vechimea, raspandirea si continuitatea crestinismului la daco-romani sunt de natura arheologica. Alaturi de numarul mare de inscriptii crestine, marturiile arheologice sporite considerabil in urma cercetarilor din ultimele decenii, atesta patrunderea crestinismului in spatiul carpato-danubian-pontic inca din primele trei secole si intensificarea acestui proces incepand din veacul al IV-lea. Sa amintim in acest sens: donariul de la Biertan (sec. IV), cu inscriptia : Ego Zenovius votum posui; gema de la Potaissa (Turda), (sec. IV), cu inscriptia paleocrestina Ihtis; altarul de la Cluj-Napoca (inceputul secolului IV), cu inscriptia adausa: sttl (sit tibi terra le-vis - sa-ti fie tarana usoara); Biserica crestina de la Slaveni-Olt (secolul IV) s. m. a..

Intensitatea vietii crestine la Dunarea de Jos in secolele III si IV este documentata mai ales prin mentionarea multor martiri din aceasta zona, care nu pregetau sa-si dea viata pentru credinta lor in fata persecutiilor, sustinute fie de unii imparati romani, fie de catre gotii pagani, care au stapanit in secolul al IV-lea o parte din teritoriul geto-dacilor. Dintre sfintii martiri care au patimit la Dunarea de Jos in secolele III-IV mentionam: Pasicrate, Valention, Iuliu Veteranul, Nicandru si Marcian, Preotul Montanus si sotia sa Maxima, Episcopul Irineu, Dasie, Epictet si Astion, Emilian de Durostorum, Donat Diaconul, Romul Preotul, Silvan, Venust, Hermes, Lup, Ermil Diaconul, Stratonie Temnicerul, Claudiu, Castor, Sempronian si Nilcostrat.

Dintre martirii crestini mentionati pe teritoriul Patriei noastre o semnificatie deosebita o au sfintii: Zoticos, Attalos, Kamasis si Filipos, prin faptul ca in anul 1971 au fost descoperite moastele lor intr-o cripta de la Niculitei, judetul Tulcea si depuse cu mare cinste la Manastirea Cocosu din apropiere.

Alaturi de acesti martiri amintim si pe Sfantul Sava Gotul (12 aprilie 372), martirizat in timpul persecutiei initiate de Athanaric al gotilor. In legatura cu martiriul Sfantului Sava, care era de origine din Asia Mica, este mentionat si numele preotului Sansala, in zona raului Buzau, fapt ce atesta prezenta unei vieti crestine organizate la nordul Dunarii in secolul al IV-lea.

De altfel, prima organizatie bisericeasca pe pamant romaneasc, este atestata inca de la sfarsitul secolului al III-lea, fiind vorba de Episcopia Tomisului. Aceasta isi avea resedinta in cetatea Tomis, Constanta de astazi, si foarte curand a ajuns sa dispuna

de statutul de autocefalie, in sensul ca intaistatatorul ei, desi nu avea rang mitropolitan, nu depindea de o alta mitropolie, ci direct de Patriarhia de Constantinopol. Episcopia Tomisului exercita jurisdictia peste intreaga Scythie Minor si se crede ca si peste crestinii aflati la nordul Dunarii, adica in sudul Moldovei si estul Munteniei. De la anul 451 Episcopia Tomisului a fost ridicata la rang de arhiepiscopie, iar in secolul al VI-lea ocupa locul al II-lea in randul Arhiepiscopiilor autocefale ale Patriarhiei Ecumenice. In acelasi secol al VI-lea a purtat si titlul de mitropolie si avea in dependenta 14 scaune episcopale aflate pe teritoriul dintre Dunare si Marea Neagra. Dintre episcopii si apoi arhiepiscopii de Tomis amintim pe: Evanghelius la sfarsitul secolului III; apoi Efrem, Titus, Bretanion, Terentius si Teotim I in secolul IV; Timotei, Alexandru si Teotim II in secolul V, Paternus care se intituleaza "episcopus metropolitanus" si Valentinian in secolul al VI-lea.

O alta dimensiune a crestinismului daco-roman in secolele IV-VI o constituie inflorirea unei culturi teologice inalte de limba latina la Dunarea de Jos. Acest fapt, care dovedeste in plus intesitatea si vechimea vietii crestine in aceasta zona, este evidentiat prin operele unor scriitori bisericesti de aici, chiar daca unii dintre ei si-au scris lucrarile pe alte meleaguri. Ioan Casian si Dionisie Exiguul, ca sa-i amintim pe cei mai reprezentativi, desi au activat in Italia si Galia, erau de origine din Scitia Minor si depuneau marturie despre tinuta vietii religioase crestine din aceasta zona.

Avand in vedere aceste aspecte ale raspandirii crestinismului si ale formarii primelor organizatii bisericesti pe teritoriul carpato-danubiano-pontic, pe care le-am schitat mai sus, ne putem totusi face cat de cat o imagine despre procesul de romanizare a populatiei geto-dacice stimulat considerabil de crestinism, ca si acela al raspandirii crestinismului prin elemente romane specifice acestei zone.

Urmarea acestui proces a fost nasterea poporului roman, ca popor latin si crestin de traditie rasariteana. Atat romanizarea populatiei geto-dace, cat si increstinarea ei au fost atat de intense si unitare pe intreg spatiul locuit odinioara de geto-daci, incat migratia popoarelor, venite in valuri peste pamantul daco-roman, n-a putut opri si nici afecta grav formarea poporului roman ca popor latin si crestin. Migratia popoarelor a adus cu sine multe prejudicii populatiei bastinase si a dus la incetinirea procesului istoric de dezvoltare complexa a acestor populatii, dar n-a putut disloca si nici influenta formarea, continuitatea si afirmarea poporului roman in acest spatiu.

Beneficiind de o civilizatie superioara, populatia autohtona romanizata si

increstinata a exercitat o puternica influenta, cel putin asupra unora dintre populatiile migratoare care, pe teritoriul de astazi al Romaniei si cu concursul populatiei bastinase, au venit in contact direct cu crestinismul, fapt care avea sa insemne un moment hotarator in evolutia lor istorica. Opera lui Ulfila ( 383), de origine din Asia Mica, cel care a predicat la nordul Dunarii in limbile greaca, geta si latina, in acelasi timp traducand Biblia in limba gotilor, nu poate fi conceputa separat de mediul cultural din Campia Dunarii si de contributia hotaratoare a elementului autohton latin.

Din aceasta perioada a secolelor V-XII s-au descoperit o serie intreaga de marturii arheologice ca: vase de lut avand incizat semnul crucii (Botosana-Suceava; SipoteSuceava, Horga-Vaslui, Murgeni-Vaslui, Bacau); tipare sau matrite de os pentru confectionarea unor obiecte de cult crestine (Botosana-Suceava, Secuieni-Neamt, Danesti-Vaslui); vase de lut lucrate la roata cu semne de cruci (jud. Vaslui); doua cruciulite de plumb (Hlincea-Iasi) si una din roca vulcanica (Dodesti-Vaslui); trei inele de bronz, avand incizate simboluri crestine (Stoicani-Galati) ; doua crucirelicvar din bronz (Adjud-Vrancea); un capac de cadelnita lucrat din bronz, de provenienta bizantina (Cosna-Suceava); o cruce pectorala din bronz (CampulungMuseel); mai multe cruci de bronz (Eratei-Medias) s. a. Aceste marturii dovedesc cu prisosinta continuitatea vietii crestine si intensitatea s-a religioasa in randul populatiei bastinase a protoromanilor si apoi a romanilor.

La cumpana celor doua milenii ale erei crestine, in cultul Bisericii romanesti se strecoara limba slava, folosita si de clasa cneziala romaneasca si care va fi introdusa mai tarziu si in cancelariile domnesti din Tara Romaneasca si Moldova. Dar, cu toate ca limba slavona a fost folosita ca limba liturgica la romani, in sensul ca Sfanta Liturghie si celelalte slujbe bisericesti se faceau in slavoneste, totusi, predicarea cuvantului lui Dumnezeu si spovedania s-au facut, fara intrerupere, in limba poporului, in limba romana. Faptul ca limba romana a fost permanent folosita in Biserica se evidentiaza prin aceea ca, in momentul aparitiei primelor texte biblice in limba romana, chiar daca acestea nu ni s-au pastrat decat in copii ulterioare, ele reflectau o structura lingvistica evoluata, care avea la baza, in mod necesar, un indelungat trecut de traditie orala.

Credinta crestina a fost la romani si in Evul Mediu, ca si in perioada de inceput, unul dintre factorii care au promovat si aparat fiinta nationala a romanilor. Acest lucru se poate vedea si din procesul de reorganizare bisericeasca a romanilor in contextul intemeierii statelor feudale romanesti centralizate. Intemeierea mitropoliilor romanesti, in Tara Romaneasca la 1359, in Moldova la 1401 si Transilvania la o data greu de precizat, dar in aceeasi perioada, a insemnat evolutia organizarii bisericesti

existente pe o noua treapta, corespunzatoare dezvoltarii social-politice a statelor feudale romanesti. Momentele respective din istoria Bisericii romanesti atesta si ele insele existenta indelungata a unei vieti bisericesti la romani, iar faptul ca in acele momente romanii au luptat sa obtina numirea de ierarhi pamanteni, constituie o dovada in plus a unei indelungate traditii romanesti. Hotararea sinodala data de Patriarhia Ecumenica la 1359, prin care se incuviinta stramutarea lui Iachint de la Vicina la Curtea de Arges, devenit astfel Mitropolitul Tarii Romanesti, prevedea ca "toti clericii din acea tara si toti cei sfintiti calugari si laicii sa-l respecte si sa i se supuna lui".

Acest document atesta atat existenta unui cler local, cat si prezenta monahismului, existent pe aceste plaiuri inca din secolele IV-V. Biserica romaneasca s-a adaptat, deci, transformarilor prin care a trecut societatea romaneasca de-a lungul timpului si acest lucru s-a impus din orientarea permanenta a Bisericii noastre de a fi intotdeauna alaturi de popor.

Din primele momente de afirmare istorica si culturala a poporului roman ca individualitate distincta, cu deosebire de la inceputul celui de al doilea mileniu al erei crestine - in perioada de constituire a cnezatelor si a statelor voievodale Biserica romaneasca a avut rolul sau, participand la viata poporului in mod constant, pozitiv si constructiv.

Slujitorii Bisericii noastre au fost implicati in miscarile nationale si populare prin care se manifesta dorinta de dreptate si de libertate a poporului, vointa de unitate intre toate provinciile si de neatarnare fata de marile puteri statale straine care il frustrau de drepturile sale legitime, ii incalcau samavolnic hotarele. Slujitorii altarelor strabune, mari ierarhi, preoti si monahi, nu au pregetat a-si dovedi, ori de cate ori sa ivit prilejul, nu doar simpla adeziune la lupta pentru infaptuirea aspiratiilor nationale, ci participarea totala cu deplina convingere si cu hotarare, adeseori pana la suprema jertfa - dand astfel masura identificarii lor cu idealurile si lupta poporului.

Pe de alta parte, Biserica noastra ortodoxa nu numai ca a infrumusetat aceasta tara cu atatea asezaminte, dar si-a adus contributia la crearea multor valori spirituale ale neamului, a depus toate stradaniile si toata sarguinta pentru pastrarea si necontenita lor sporire si stralucire, pentru cunoasterea si pretuirea lor de catre celelalte popoare. Fapte si acte de patriotism si de devotament crestin, uneori inregistrate in analele istoriei si in documente de epoca, alteori ramase intr-un total

anonimat - aura a smereniei.

Una din slujirile din trecut ale clericilor Bisericii Ortodoxe Romane a fost aceea de a fi sfetnici de taina ai domnitorilor. Sirul acestora ar putea incepe cu Cuviosul Nicodim cel Sfintit (+1406), ca sfetnic al lui Mircea cel Mare si Batran (1386-1417), sa amintim apoi pe mitropolitii Teoctist I (1453-1477) si Gheorghe (1477-1508), din vremea lui Stefan cel Mare (1457-1504); pe Varlaam al Moldovei (1632-1653) din vremea lui Vasile Lupu (1634-1653) ; pe Teodosie al Ungrovlahiei (1668-1672 si 1679-1708), din timpul domniei lui Constantin Brancoveanu (1688-1714) s. a. In Transilvania, Biserica Ortodoxa a fost leaganul romanilor, credinta ortodoxa devenind cea mai concreta forma de exprimare si conservare a specificului romanesc.

Preotimea satelor noastre ardelene a impartasit intotdeauna soarta taranilor, ducand aceeasi viata plina de lipsuri materiale, prestand corvezi, platind biruri si dari si neavand drepturi sociale ca si cei pe care ii pastoreau. Pentru acest fapt, preotimea a fost mereu alaturi de taranime in lupta acesteia pentru un trai mai bun. La inceputul secolului al XVIII-lea situatia romanilor transilvaneni s-a agravat printro conjuctura generala nefavorabila: peste teritoriul lor marile puteri urmareau echilibrul european si isi incercau armele, fie pe campul de lupta, fie prin retelele diplomatice. Rusia se afla in ofensiva modernizarii. Austria se intarea in granite cu aliante politice schimbatoare, Imperiul Otoman - dupa pacea de la Carlovitz (1699) se refacea in intentia altor atacuri si inlocuia la romani domniile pamantene. Se dovedea tot mai mult ca romanii nu mai pot fi neglijati prin mentinerea acelorasi forme de dominanta : Constantinopolul cauta o carare administrativa prin domnii fanarioti, iar Viena o carare de politica religioasa spre o indepartata Roma, carare cunoscuta sub numele de uniatie (care de fapt si de drept se oprea in acel veac la Viena).

Prin unirea unei parti a romanilor ardeleni cu Biserica Romei la 1698-1701, in mod samavolnic, poporul roman a simtit ca prin incercarea de a-1 rupe de la Ortodoxie se intentioneaza nu numai

desprinderea lui din unitatea cu fratii din Principate si deznationalizarea lui treptata, ci si privarea sa de "legea lui romaneasca.

In fata acestei primejdii care ameninta nu numai credinta sa ortodoxa, ci si unitatea

sa nationala, poporul roman a luptat cu indarjire prin Sofronie de la Cioara, Oprea Miclaus, Inochentie Micu si multi altii, prin a caror jertfa s-a evidentiat inca odata stransa legatura dintre Biserica si credinciosi. Aceasta stransa legatura dintre preotime si masele taranesti a culminat in Transilvania, in timpul rascoalei de la 1784, condusa de Horia, Closca si Crisan. La aceasta mare miscare au participat si multi preoti de sat, activand in felurite chipuri: conducatori de grupe, gazde, informatori, transmitatori de stiri, strangatori de fonduri pentru drumul lui Horea la Viena s. a. Rolul acestora in miscare reiese clar dintr-o "petitiune" a nobilimii din Comitatul Albei, adresata, in timpul rascoalei, contelui Anton Jankovics, comisar imperial in Ardeal, in care se spune: "Deoarece preotii romani sunt aceia care atata mai cu seama poporul la revolutiune, din aceasta cauza sa se publice ca in oricare sat va erupe o revolutiune, acolo preotii romani, primarii si juratii cu trei insi langa dinsii, se vor pedepsi cu moarte, in conformitate cu legile patriei". Cum acelasi lucru era cerut si de nobilimea din Comitatul Hunedoarei, care, in suplica ei catre acelasi potentat, cerea "sa se pedepseasca intr-un mod exemplar preotii romanilor care, sub pretextul religiunii, invata plebea ca sa extermineze pe unguri".

Dintre preotii participanti la rascoala amintim pe Popa Dumitru din Certeje, care in 1782 a insotit pe Horea la Viena, spre a cere dreptate pe seama celor asupriti; popa Ioanas Cazan din Mesteacan, Popa Ionita Dadei, care a purtat o circulara a lui Horea la Lupsa si de acolo la Mujina; preotii Dumitru din Cincis si Mihai din Bacia, luati prizonieri impreuna cu alti tarani, de locotenentul Kallyani; preotul Zaharia din Bratea, care cheama pe tarani cu arme la sine acasa, pentru nevoile rascoalei; popa Danila din Criscior, la casa caruia nobilii trebuiau sa aduca raspunsul la ultimatumul din 11 noiembrie 1784, caci altfel se va ataca Deva; preotul Petre Iancu din Lupsa caruia, la o adunare, Closca ii cerea "sa ia cu sine Sfanta Cuminecatura spre a putea impartasi pe cei ce se vor imbolnavi"; popa Ioan din Leheceni, care, in piata Vascaului, isi exprima dorinta zicand: "De ar aduce Dumnezeu pe rasculati aici, caci de nu ne va fi mai bine, mai rau nu poate sa fie"; popa Vasile din Pintic, care aduna pe sateni noaptea in biserica si le citea o scrisoare a lui Horia, indemnandu-i sa fie gata pentru inceperea rascoalei, care va fi vestita prin tragerea clopotelor; popa Avram din Uibaresti, cel ce in timpul atacului de la Ribita, din turnul bisericii indemna poporul la lupta; popa Gheorgnita Nicola din Albac, fost capitan al rasculatilor si duhovnic al lui Horea; popa Niculae diin Orastie, care trece in Tara Romaneasca sa ceara ajutoare pentru rasculati; preotul Nicolae Rat din Maierii Balgradului, care a scris testamentele lui Horea si Closca, i-a impartasit si i-a insotit la locul de supliciu. Aici, pana a frant cu roata pe Closca, a stat langa Horea, tinandu-1 "cu mana pe dupa cap", dar cand a inceput sa-1 franga cu roata si pe acesta - vazand "atatea chinuri"- acolo sus pe "esafod", a "cazut lesinat jos" si a trebuit sa fie dus cu carul acasa, caci isi pierduse simtirea - si multi altii.

Contributia Bisericii Ortodoxe Romane la sprijinirea luptei poporului roman pentru emancipare sociala, s-a concretizat apoi in timpul revolutiei de la 1821, din Tara Romaneasca. Aici trebuie sa pomenim la loc de frunte pe episcopul Ilarion al Argesului, (1820-21; 1828-1845), la care am putea adauga pe Chesarie al Buzaului (1825-1846), care in timpul revolutiei era iconomul Manastirii Antim din Bucuresti, unde s-au plamadit cele mai multe dintre marile idei ale revolutiei. "Conlucrarea episcopului Ilarion al Argesului cu Domnul Tudor din Vladimiri inseamna mult mai mult decat o curajoasa marturie de fapta patriotica si crestina, este o pilduitoare si plina de demnitate lucrare de temeinica zidire spirituala si nationala. Astfel, prin stradaniile sale pline de har, exprimand si o exemplara constiinta patriotica, s-a inscris o pagina epocala in istoria eclesiastica romaneasca, integrata deplin intre paginile istoriei Patriei".

In timpul revolutiei de la 1848, a fost constituit pentru prima data la romani, fie si pentru scurta vreme, un guvern democratic provizorii, prin proclamatia de la Islaz, din 9 iunie 1848. Din acest guvern provizoriu facea parte si preotul Radu Sapca din Celei, ce "era un om de o deosebita energie, care lupta impotriva oricarei nedreptati. Isi crease un deosebit prestigiu in mijlocul taranimii, era iubit si respectat nu numai de enoriasii sai, ci de taranii din intreaga regiune".

Revolutia de la 1848 a consolidat noua ideologie nationala si a raspandit in randul maselor largi ideile libertatii sociale si nationale, care vor sta la baza luptei poporului roman pentru faurirea statului sau national, unitar, liber si independent. In fruntea luptei pentru unire s-au situat carturarii pasoptisti, purtatori ai ideilor inaintate, care au evocat trecutul, au cultivat limba, literatura si istoria nationala, au conceput proiecte si programe, au tiparit manifeste si apeluri, ziare, reviste si carti, au intemeiat asociatii culturale in slujba idealului unirii tuturor romanilor de pe cuprinsul vechii Dacii.

Edificatoare sunt mai ales proiectele ce se fauresc in aceasta perioada, in legatura cu unirea romanilor intr-un stat national, independent si suveran. Astfel, programul luptatorilor moldoveni "Printipiile noastre pentru reformarea patriei", alcatuit la Brasov in anul 1848, prevede pe langa altele unirea Moldovei cu Valahia intr-un singur stat neatarnat romanesc", iar in "Dorintele partidei nationale din Moldova", redactate de M. Kogalniceanu in august acelasi an, unirea celor doua tari era considerata "cheia boltei fara de care s-ar prabusi tot edificiul national". In iunie 1848, V. Alecsandri scria lui N. Balcescu ca dorinta cea mai arzatoare a moldovenilor era "unirea Moldovei cu Valahia sub un singur guvern si sub aceeasi constitutie". Ideea unirii tarilor romane a fost propagata prin presa si intruniri si de luptatorii pasoptisti bucuresteni. Astfel, C. A. Rosetti la 13 iulie 1848, in ziarul

"Pruncul roman" scria urmatoarele: "va intindem mana, frati moldoveni; in interesul nostru comun va cerem unirea..., vom alcatui un singur stat, o singura natie, o singura Romanie", iar Dimitrie Bolintineanu in "Poporul suveran" sustinea, de asemenea, "unirea provinciilor romanesti". In Transilvania unirea fusese ceruta chiar de la inceputul revolutiei. La adunarea de la Blaj din 3/15 martie 1848, alaturi de recunoasterea nationala a romanilor din Transilvania si de alte revendicari, masele populare, prin cunoscutul strigat "Noi vrem sa ne unim cu tara", au cerut unirea cu fratii lor de peste Carpati".

Dupa revolutia din 1848, unirea a devenit problema centrala a intregii vieti politice romanesti, punahd in miscare masele cele mai largi ale poporului. Un rol important in crearea climatului favorabil unirii 1-a indeplinit propaganda unionista, sustinuta cu egala masura de catre luptatorii romani pasoptisti exilati si de elementele democratice inaintate din aproape toate tarile Europei, ca si de catre fruntasii miscarii unioniste din tara.

Clerul era angajat cu toate fortele in marea lupta unionista. Directorul Seminarului din Bucuresti se pune in fruntea luptei preotilor unionisti din Capitala. Filotei, episcopul Buzaului, subscrie primul dintre clerici programul unionist. Mitropolitul Nifon binecuvinteaza miscarea pentru unire in fata unei multimi adunate la mitropolie. Intr-o circulara adresata protopopilor, in ianuarie 1857, Filotei al Buzaului precizeaza ca pozitia clerului in acele imprejurari este "de a inalta rugaciuni Parintelui ceresc pentru unirea si infratirea romanilor intr-o singura vointa si un cuget, ca sa aleaga deputatii lor vrednici de a lor incredere, care sa sprijine si sa ceara drepturile si viata patriei lor" si ii indeamna pe preoti si pe egumeni "ca sa tie Te-Deum si privegheri prin biserici". Intr-o depesa adresata contelui Walewski, Talleyrand informeaza ca "episcopul de Buzau a semnat programul partidului national, i-a binecuvantat cu solemnitate si a poruncit rugaciuni in eparhia sa, pentru succesul ideii pentru care a aderat. Aceasta aprobare a unui membru din inaltul cler, a produs aici o profunda senzatie". In aceeasi corespondenta, comisarul Frantei il mai informa pe seful sau si de vizita pe care a facut-o la Buzau, episcopului Filotei, cu prilejul calatoriei la Iasi, pentru a-1 incuraja sa persevereze in atitudinea adoptata. Vizita aceasta a prilejuit o insufletitoare manifestatie pentru unire. La receptia data la palatul episcopal, multi reprezentanti ai orasului au tinut sa participe, ca semn de adeziune si de simpatie ia ideea unirii. Un alt diplomat francez, George Le Sourd, intr-un raport al sau, arata ca reprezentantii clerului sunt animati de ideile cele mai nationale, iar "episcopul de Buzau, care este un om prudent si intelept, merge in fruntea lor". Pozitia sa patriotica a fost apreciata in mod deosebit de Comitetul Central al unirii, care trimite episcopului Filotei o adresa de multumire, in care il felicita pentru impartasirea cu entuziasm a programei si dorintele romanilor si subscrierea ei". La randul sau, episcopul Calinic al Ramnicului

trimite, la 15/27 aprilie 1857, o circulara protopopilor in care arata ca "poporul roman nu are decat sa ceara pe cale legitima viata politica si nationala..., si spre a cere viata trebuie a se uni intr-un cuget si o vointa" si cere tuturor preotilor din eparhia sa sa oficieze, in acest scop, rugaciuni si slujbe bisericesti. La 29 aprilie/11 mai 1857, comitetul unionist din Craiova adreseaza multumiri episcopului Calinic pentru ca vegheaza in eparhia sa, ca "duhul luminii, al dragostei si al tariei, sa uneasca inima tuturor romanilor in aceeasi dorinta si vointa, pentru binele si fericirea scumpei noastre patrii".

Alaturi de popor, in marea actiune pentru faurirea statului roman modern s-a aflat si Biserica Ortodoxa, prin slujitorii ei. In acele zile de nestavilit avant, slujitorii altarelor au inteles sa mearga pe drumul dreptelor nazuinte si aspiratii nationale ale maselor, dandu-si obolul lor neprecupetit la propasirea patriei, sprijinind cu inflacarare, impreuna cu pastoritii lor, faurirea marelui act istoric: unirea Principatelor. Ierarhii Bisericii, prin predici, cuvantari, articole publicate in ziare, brosuri, demersuri la autoritati, iar unii ca membri ai divanurilor, au depus o intensa si rodnica activitate in sprijinul unirii. Si preotimea de mir de la sate si orase si-a adus contributia ei in actiunea de lamurire si mobilizare a locuitorilor la infaptuirea actului unirii.

Dupa unirea Principatelor a urmat razboiul de independenta din 1877-1878, care a pecetluit cu sange actul de la 8 mai 1877, prin care a fost proclamata independenta de stat a Romaniei. In timp ce pe front ostasii nostri inscriau cu sangele lor pagini de un remarcabil eroism, acasa, fiind vorba pentru noi de un deosebit spirit de sacrificiu in sprijinirea trupelor de pe front. De buna voie, un insemnat numar de tarani, intelectuali, meseriasi targoveti, preoti, monahi si chiar monahii, au cerut sa fie inrolati in armata; cele trei categorii de fete bisericesti, unii in calitate de confesori, iar altii pentru nevoile serviciilor de "Cruce Rosie".

Dintre confesori amintim aici pe arhimandritii Ignatie Serian si Ghenadie Merisescu, protosinghelul Sava Dimitrescu, ieromonahul Veniamin Alexandresau, si preotul Nicolae Budisteanu, la Bucuresti, protosinghelul Agatanghel Gutu, la Craiova, ieromonahii Ioachim Voluntas si Neofit Racovita, la Galati, ieromonahul Irinarh Gredianu, la Braila, preotul Ilie Grigoriu si ieromonahul Narcis Cretulescu, la Tasi, arhimandritul Calinic Popovici, la Regimentul 8 Dorobanti, preotul Ion Lacureanu Protonotarie, la Regimentul 1 Linie s. a.

Multi dintre acestia si, desigur, ca si altii ca ei, au savarsit pe campurile de lupta fapte de vitejie. Se stie, de pilda, ca preotul Gavrila Ursu, confesorul Regimentului 4

Artilerie, pentru asemenea fapte, a fost decorat cu "Virtutea militara". Mai mentionam ca, in cimitirul Manastirii Cernica se afla mormantul monahului erou Iorgu Cosma de Ia Manastirea Ciolanu-Buzau, decedat la Bucuresti in anul 1902 si apoi adus si imnormantat aici. Pe crucea lui sunt insirate localitatile sud-dunarene: Plevna, Vidin, Smardan, Nicopole, Grivita si Rahova, unde s-au dat lupte in 1877, la care poate el va fi participat, caci altfel, desigur, nu ar avea nici un rost amintirea lor in acest loc.

Alaturi de acestia, sute de calugari si calugarite de pe intreg cuprinsul tarii, din propriu indemn, s-au incadrat in "corpul sanitar" al armatei. Deosebit de aceasta, activitatea clericilor romani in timpul razboiului s-a manifestat si prin servicii divine si rugaciuni pentru biruinta, prin pastoralele ierarhilor si cuvantarile preotilor, prin articole si apeluri, prin indemnuri si strangeri de ajutoare in folosul ostasilor de pe front, al familiilor lor, prin ofrande si material sanitar pentru raniti" s. a. Prin toate acestea, Biserica Ortodoxa Romana, prin clerul sau, a "sporit in sufletul ostasilor romani curajul si barbatia, intarind increderea in biruinta deplina si in dreptatea cauzei pentru care luptau". Totodata, si de asta data, in zilele razboiului de independenta, ele au constituit "un nou prilej pentru clericii ortodocsi romani sa dovedeasca continuarea stravechilor datini care demonstrau ca preotii fac parte integranta din popor si ca Biserica indeplineste un rol efectiv in societatea romaneasca" .

La randul lor, maretele realizari infaptuite de poporul roman pe planul emanciparii sale politice si nationale s-au reflectat direct si in viata Bisericii Ortodoxe Romane. Dupa aparitia primelor Seminarii teologice, incepand cu cel de la Socola de langa Iasi (1803) si continuand cu cele de la Bucuresti (1836); Buzau (1836) si Arges (1836), in a doua jumatate a secolului XIX se infiinteaza si primele facultati de teologie ortodoxa romana la Iasi in 1860, de scurta durata, la Cernauti in 1875 si la Bucuresti, cu initiativele entuziaste din toamna anului 1881, ca abia in 1884 sa se deschida oficial cursurile Facultatii de Teologie. Tot in aceasta perioada apar primele periodice bisericesti, incepand din 1839, cu "Vestitorul bisericesc" de la Buzau, continuand cu "Echo ecleziastic" din 1852 la Bucuresti, "Predicatorul" din 1857 la Bucuresti; "Preotul" din 1861 la Iasi, apoi "Biserica Ortodoxa Romana", buletinul oficial al Sfantului Sinod de la 1 octombrie 1874 pana astazi, iar peste Carpati "Telegraful Roman", din 1853, pana astazi s. a.

Dupa unirea Principatelor cel mai important eveniment din viata Bisericii Ortodoxe Romane a fost constituirea Sfantului Sinod al acesteia. La baza acestei infaptuiri statea "Legea sinodala" formulata prin Decretul Organic pentru infiintarea unei autoritati sinodale centrale, publicat la 3 decembrie 1864, impreuna cu

Regulamentul pentru alegerea membrilor Sinodului general al Bisericii Ortodoxe Romane si Regulamentul interior al Sinodului general, incepand cu data de 11 iunie 1865 mitropolitul Ungrovlahiei primea, pe baza unei ordonante domnesti, titlul de "primat al Romaniei" si calitatea de presedinte al Sfantului Sinod. Prima sesiune a Sfantului Sinod a inceput la 1 decembrie 1865 si, in ciuda unor neintelegeri, provocate in jurul legislatiei bisericesti de sub Alexandru Ioan Cuza, Sfantul Sinod sa impus in viata Bisericii ca organul central de conducere si pivotul realizarilor care au urmat.

Dupa cucerirea independentei de stat a Romaniei, impreuna cu prestigiul tarii a crescut si cel al Bisericii noastre, incat era imperios necesara si dobandirea formala a independentei noastre bisericesti sau a autocefaliei. Inca dintru inceputuri, pe vremea Arhiepiscopiei autocefale a Pomisului, sau la intemeierea mitropoliilor romanesti ca si cu alte prilejuri, Biserica romaneasca s-a afirmat cu un larg statut de autonomie, dar a ramas formal in jurisdictia Patriarhiei Ecumenice.

Legislatia bisericeasca din timpul lui Alexandru Ioan Cuza, apoi Legea Organica din 1872 si sfintirea Sfantului Mir la 25 martie 1882 de catre Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, fara a mai cere consimtamantul Patriarhiei Ecumenice, erau nu numai acte prin care Biserica noastra isi declara solicitarea de a i se recunoaste autocefalia, ci si trepte ale afirmarii spre acest statut canonic. In luna aprilie 1885, Patriarhia Ecumenica a emis tomosul de recunoastere a autocefaliei Bisericii Ortodoxe Romane, prin care Biserica noastra era trecuta in randul Bisericilor ortodoxe autocefale si i se asigurau largi perspective de afirmare pe plan intern si extern. Biserica strabuna a folosit din plin aceasta sansa, contribuind pe plan extern la cresterea prestigiului Romaniei, iar pe plan intern la promovarea luptei dusa de intregul popor roman pentru emancipare sociala si realizarea statului national-unitar al tuturor romanilor.

Secolul al XX-lea incepea pentru istoria maselor taranesti din Romania cu una dintre cele mai cutremuratoare ridicari ale lor pentru dreptate sociala. In fruntea taranilor rasculati la 1907 se aflau preotii: Nicolae Bardescu din comuna Valea Ursului Mehedinti, C. Isverceanu din corn. Rogova-Mehedinti, Gh. Nicolaescu, corn. Pietrarile; Margaritescu din corn. Varleni-Valcea; Limberea din corn. Valeni-Podgova, Muscel; Dumitrachescu din com. Dobresti-Muscel; Sachelarie Popescu din oom. Popanzalesti; Spiridon Popescu din com. Brastavat, Dumitru Ionescu din com. Campeni-Muscel. Apoi din judetul Olt: Carp Popescu din com. Titulesti. Din Vlasca: Tecuciuanu, com. Galiteni, Calin Delcea din com. Tarnavele, Badea Cristescu, com. Balanoaia si multi altii.

Aceasta mare miscare taraneasca avea sa accelereze procesul de emancipare sociala, care se incadra deplin in procesul de emancipare nationala si politica a intregului popor roman, ce va culmina cu maretul act de la 1 Decembrie 1918 de la Alba Iulia.

Slujitorii Bisericii strabune si-au adus cu insufletire obolul lor de jertfa in lupta de emancipare politica a poporului roman. Numai in perioada primului razboi mondial, care avea sa se incheie pentru romani cu maretul act de la Alba Iulia, din Transilvania, peste 300 de preoti au fost internati, inchisi sau trimisi in pribegie, dintre care 5 au fost omorati, iar alti 3 au murit in inchisoare; in teritoriile ocupate vremelnic de Austro-Ungaria, zeci de preoti au platit cu grele suferinte, unii dintre ei chiar cu viata, curajul de a imbarbata poporul si de a mentine nestinsa flacara nadejdii implinirilor nationale; iar in campania din 1916-1918, in Armata romana au fost mobilizati un numar de 252 preoti, dintre care 25 au fost dati disparuti si prizonieri, iar 5 dintre ei morti.

Actul de la 1 Decembrie 1918, prin care se constituie statul national unitar-roman, a deschis perspective noi, inclusiv pentru viata Bisericii Ortodoxe Romane. In anii care au urmat dupa primul razboi mondial "ierarhii Bisericii noastre care mai inainte, faceau parte din Biserici separate, se intrunesc sinodal la Bucuresti, incepand cu anul 1921, sub presedintia mitropolitului primat Miron Cristea, se vor depune neincetat stradanii pentru infaptuirea efectiva si canonica a unificarii noastre bisericesti, lucrandu-se in acelasi timp si cu alti factori de raspundere la elaborarea legilor cuvenite in problema unificarii bisericesti. Odata cu sfarsitul primului razboi mondial, cea dintai indatorire a Bisericii Ortodoxe Romane a fost unificarea, adica organizarea ei unitara, sub conducerea Sfantului Sinod din Bucuresti, prin contopirea tuturor organismelor sale.

Unificarea bisericeasca a tuturor romanilor a fost intarita apoi de ridicarea Bisericii Ortodoxe Romane la rangul de Patriarhie, prin legea din 23 februarie 1925, recunoscuta de Patriarhia Ecumenica prin Tomosul din 30 iulie acelasi an. Prin acest act crestea prestigiul Bisericii Ortodoxe in toata lumea crestina. Ridicarea Bisericii noastre la rangul de Patriarhie a fost nu numai o urmare fireasca a autocefaliei acesteia, ci si o consecinta logica a formarii statului national unitar roman. Aceasta pentru ca Biserica Ortodoxa Romana s-a integrat de la bun inceput in viata sociala si nationala a poporului, sprijinind nazuintele lui de unitate, de libertate si de independenta nationala.

ARGUMENT .pag: 4 CAP 1.Scurt istoric al turismului.pag: 5 CAP 2. Scurt prezentare a judeului Suceava.pag: 9 CAP 3.Forme de turism practicate in judeul Suceava...........pag: 11 CAP 4.Turismul religios in zilele noastre..............................pag:13 CAP 5.Obiective cultural-religioase reprezentative pentru turismul religios in judeul Suceava......................................................pag:15

Studiu de caz .pag: 23

Turismul reprezint ansamblul de activiti prin care omul i petrece timpul liber cltorind n alt localitate sau ar pentru a vizita oameni i locuri, monumente i muzee, pentru a-i mbogi cunotinele generale, pentru a se distra i a face sport, pentru odihn sau tratament s.a Formele de turism pot fi: turism de odihn si recreere,turism

balnear, ecoturism, turism religios ecumenic, turism sportiv,turism de cumparaturi. Turismul religios a aparut din cele mai vechi timpuri avand o importan deosebit in viaa oricui fie prin vizite lacaele de cult in scop religios fie pentru a descoperi multitudinea de stiluri i modele arhitecturale. Aceast lucrare este intitulat Turismul religios in judeul Suceava i este structurat in 5 capitole: Capitolul1: Scurt istoric al turismului. Capitolul 2: Scurt prezentare a judeului Suceava. Capitolul 3: Forme de turism practicate in judeul Suceava. Capitolul 4: Turismul religios in zilele noastre. Capitolul 5: Obiective cultural-religioase reprezentative pentru turismul religios in judeul Suceava. Lucrarea atinge urmtoarele competene cheie 1. Gndire critic i rezolvare de probleme 2. Managementul relaiilor ntre persoane 3. Utilizarea calculatorului i prelucrarea informaiei 4. Comunicare 5. Dezvoltarea carierei profesionale 6.

Iniierea unei afaceri 7. Igiena, securitatea muncii i protecia mediului 8. Tipologia ageniilor de turism 9. Operaiuni tehnice ale ageniei de turism 10. Organizarea ageniei de turism 11. Oferta de produse i servicii n cadrul ageniei de turism 12. Politici i strategii de marketing n agenia de turism 13. Relaii publice i de protocol 14. Negocierea i argumentarea vnzrii produselor i serviciilor turistice 15Norme de dezvoltare durabil Capitolul 1: Scurt istoric al turismului. Turismul a devenit in zilele noastre o activitate la fel de importanta precum cea desfurat n alte sectoare-cheie din economia mondial (industrie, agricultur, comer). Fenomenul turistic este extrem de greu de delimitat deoarece, ca orice activitate uman, cade sub incidena studiului interdisciplinar, antrennd deopotriv

economiti , geografi, psihologi i sociologi. Primele meniuni privind preocuprile de a voiaja, apar n antichitate n operele geografului Strabon. Descrierile lsate de Marco Polo cu ocazia periplului su asiatic (secolul al XIII-lea), cele ale lui Arthur Young (secolul al XVIIIlea) sau, mai aproape de noi, ale lui Henri Monfreid au jalonat preocuprile viitoare privind practicarea cltoriei. Turismul devine un complex fenomen de mas la sfritul secolului al XIX-lea fiind puternic articulat n mediul nconjurtor. Privit ca un fenomen social-economic creator de benifici, turismul a fost defint n variante dinte cele mai felurite: arta de a cltori pentru propria plcere (M. Peyromarre Debord); activitate din timpul liber care const n a voiaja sau locui departe de locul de reedin, pentru distracie, odihn, mbogirea experienei i culturi, datorit cunoateri unor noi aspecte umane i a unor peisaje necunoscute (Jan Medecin); fenomen al timpurilor noastre, bazat pe creterea necesiti de refacere a snti i de schimbare a mediului nconjurtor, cultivare a sentimentului pentru frumuseile naturi ca rezultat al dezvoltri comerului, industriei i al perfecionri mijloacelor de transport (Guy Freuler). Activitatea turistic este bine susinut de un valoros potenial turistic natural antropic difereniat de la ar la ar, n funcie de care sunt organizate diferite tipuri de turism. Mai cunoscute n practica turismului mondial sunt: turismul balnear maritim, cu o larga dezvoltare n teritoriu, practicat pentru cura helioterm sau climateric sau avnd alte motivaii terapeutice; turismul montan i de sporturi de iarn, practicat pe arie larg pentru drumeie, cura

climateric i practicarea sporturilor de iarna; turismul de cur balnear, prin care se valorific nsuirile terapeutice ale unor factori naturali (izvoare termal i minerale, nmoluri, aer ionizat); turismul cultural, organizat pentru vizitarea monumentelor de art, cultur i a

Cap 4: Turismul religios in zilele noastre. Turismul religios este o form de turism care exist, de secole i care mai pstreaz nc unele trsturi, n privina pelerinajului propriu-zis, dar care a evoluat enorm. Astzi turismul religios implic din partea turitilor un nivel de instruire i un grad de cultur ridicate care s permit aprecierea obiectivelor cultural-religioase din punct de vedere al arhitecturii, construciei, valorii, semnificaiilor spirituale i coninutului de obiecte de art. Se pstreaza nc pelerinajele determinate de tradiiile religioase din diferite ri (pelerinajul obligatoriu la Mecca), sau cele legate de evenimente si manifestri specifice (moate de sfini, icoane fctoare de minuni). Turismul religios este un fenomen complex care se afl n continu transformare i diversificare, pastrndu-si ns elementul de baz care l-a consacrat: religia. Turismul de factur religioas apare n a II-a etap a evoluiei turismului, numita etapa pseudo-turistic, ce coincide perioadei evului mediu timpuriu i mijlociu pna n epoca renaterii. Pelerinajele religioase se ndreptau spre Roma si Ierusalim pentru crestini, Meka i Medina n Arabia Saudit pentru musulmani, Lhasa i sanctuarele din India i Indochina pentru buditi, muntele Fuji pentru japonezi. Turismul religios este acel tip de turism care are ca scop vizitarea

edificiilor religioase cu implicaii de ordin spiritual. Noiunea de religios s-a dezvoltat de la nelegerea motivaiilor turitilor. Diferena dintre aceast forma de turism i altele o constituie motivaia religioas a turitilor. Formele de manifestare ale turismului religios sunt diverse: vizite la lcaurile sfinte, pelerinaje religioase, tabere religioase pentru tineret.aberele religioase pentru tineret se desfsoara n toat lumea n perioada de vara. n cazul Romniei, conform strategiei propuse prin programul Orizont 2025, autoritile vor sprijini bisericile de diferite culte, n special pe cele care ajut tinerii cu probleme sociale. El poate fi individual sau n grup organizat cum sunt pelerinajele i taberele religioase. Se practic de catre o anumit categorie de persoane si vizeaz att promovarea valorilor culturale, ct si a celor spirituale. De aceea nu se poate face o distincie neta ntre turismul cultural, referindu-ne la vizitarea edificiilor religioase, i turismul religios.

Spre exemplu, turitii care merg la mnstiri din curiozitate, din nevoia de a cunoate locuri i lucruri noi, atrai de frumuseea lor prin art, prin faptul c sunt situate n locuri mai retrase, pitoreti dar si prin viaa deosebit pe care o duc cei ce locuiesc n ele, n momentul ntlnirii cu lcaul de cult ei se transform subit n pelerini: i schimb vestimentaia, aprind o lumnare, se nchin la icoane. ntlnirea cu sacrul modific motivaia exterioar a cltoriei, vizitatorul descoperind si o motivatie interioar, de alt ordin dect cel pur turistic. Pelerinajele reprezinta clatoriile la un altar sau alt loc sacru

ntreprinse pentru a obine ajutor divin, ca un act de mulumire sau de pocin, sau pentru a demonstra devotamentul. TUDIU DE CAZ. West Teavel. Ce ne definete ca firm? rezervri i emiteri de bilete de avion pentru orice companie aerian i orice destinaie rent-a-car, transferuri, asigurri de cltorie rezervri hoteliere n toate marile orae ale lumii la cele mai bune preuri vnzarea de pachete turistice n strintate- sejururi sau excursii pe orice meridian vnzarea serviciilor turistice n Romnia : bilete de odihn pe Litoralul Romnesc al Mrii Negre, bilete de odihn i vacane n toate staiunile balneoclimaterice i de odihn din Romnia organizare de programe turistice n Romnia pentru turiti strini servicii complete pentru cltoriile de afaceri

organizarea de evenimente: cursuri de pregtire, cocktail-uri de afaceri, team building-uri, petreceri de firm cu diferite ocazii, etc organizare de conferine, n pachet de servicii complet : cazare /alimentaie/transferuri/bilete de avion/alocare sli de conferina echipate/realizare materiale publicitare specifice/asisten i secretariat/primire-predare delegai/programe sociale de recreere pentru participani/excursii post congres,etc. WEST TRAVEL va gsi varianta cea mai buna pentru vacan sau cltoria ta de afaceri, oriunde vei dori s ii ndrepi paii! 23

Ne puteti contacta pe chat (Yahoo Messenger) la ID-ul nostru , " westsv" , intre orele 9.00 - 17.00. Circuit in judetul Suceava- 2zile Ziua 1: plecare ora 08:00 Suceava-Mnstirea Sf. Ioan, ora 10.00 Mnstirea Ptrui, 11.30 Mnstirea Putna,ora 13.00 pranzrestaurantul Cabana Putna Dorina 16.00 Mnstirea Moldovia..cazare la pensiunea Elena 70 RON-noapte Ziua 2 ora 08.30 mic dejun, plecare ora 10.00 Mnstirea Sucevia, ora 13.00 Mnastirea Vorone, pranz la restaurantul Casa Doamnei,

ora 16.00 Mnstirea Humorului, ora 18, sosire Suceava. Pret . 600 ron