Sunteți pe pagina 1din 174

CURS UNIVERSITAR General maior (r) dr.

EUGEN POPESCU

DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

General maior (r) dr. EUGEN POPESCU

DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

Repere istorice, definitia, obiectul si specificul Izvoare, subiecte primare (originare) si derivate Neutralitatea, recunoasterea, succesiunea si raspunderea statelor Suveranitatea si legitimitatea recurgerii la forta Cetateni, straini si refugiati Autoritatea teritoriala a statelor

Editura ALMA MATER Sibiu 2007


3

Descrierea CIP a Bibliotecii Nationale a Romniei POPESCU, EUGEN Drept international public / Eugen Popescu. Sibiu : Alma Mater, 2007 Bibliogr. ISBN 978-973-632-356-0

341.1/.8(100)(075.8)

Toate drepturile acestei editii apartin autorului

Tiparit la editura Alma Mater Sibiu str. Aurel Vlaicu, nr. 1, Sibiu - 550327 - Romnia tel. 0269-234332, 0722219414 fax. 0269 234332 www.editura-amsibiu.ro e-mail: tipografia.am@gmail.com
4

Ubi societas ibi jus -

Proverb latin care spune ca acolo unde exista societate exista si drept, ceea ce nseamna ca statul si dreptul sunt inseparabile. Daca statele se gasesc ntr-o multitudine de relatii de interdependenta, pe plan international nu se poate concepe comunitatea internationala n afara normelor, principiilor si institutiilor de drept international, care sunt o creatie a statelor si au aplicare obligatorie n relatiile dintre ele.

LISTA DE ABREVIERI
ANM Arme de Nimicire n Masa

CED Comisia Europeana a Dunarii CIJ Curtea Internationala de Justitie CIRC Comitetul International al Crucii Rosi CSCE Conferinta pentru Securitate si Cooperare n Europa ECOSOC Consiliul Economic si Social al Organizatiei Natiunilor Unite EUMESAT Organizatia Europeana pentru Exploatarea Satelitilor Meteorologici EUROCONTROL Organizatia Europeana pentru Siguranta Navigatiei Aeriene EURODAC Sistemul European de Identificare a Amprentelor FMI GATT IATA Fondul Monetar International Acordul General pentru Tarife si Comert Asociatia Internationala a Transporturilor Aeriene

ICAO Organizatia Internationala a Aviatiei Civile ICNUR naltul Comisariat al Natiunilor Unite pentru Refugiati INMARSAT Organizatia Internationala pentru Sateliti Maritimi OIR Organizatia Internationala pentru Refugiati OSCE Organizatia pentru Securitate si Cooperare n Europa OUA Organizatia Unitatii Africane UE Uniunea Europeana UNCTAD Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare UNKRA Agentia Natiunilor Unite pentru Reconstructia Coreei UNRWA Agentia Natiunilor Unite de Ajutor si Lucrari pentru Refugiatii Palestinieni din Orientul Apropiat

1. Repere ale codificarii dreptului international Concluzionnd evolutia dreptului international se poate aprecia ca el s-a transformat n urmatoarele directii mai importante:12 trecerea de la dreptul international clasic n cea mai mare masura oligarhic si plutocrat ntr-unul al ntregii comunitati internationale; acest lucru nseamna ca vechea ordine juridica, ce armoniza n principiu rivalitatile unor state libere si suverane, a fost nlocuita de o ordine juridica noua, care urmareste sa serveasca interesele tuturor statelor, mari si mici, nu numai ale marilor puteri; se promoveaza n acest mod principiul cooperarii n cadrul unei comunitati internationale organizate si institutionalizate; dreptul international contemporan realizeaza trecerea de la dreptul international clasic, care era un drept al statelor, la un drept international al statelor si oamenilor; acest lucru nseamna ca chiar daca dreptul international contemporan are ca fundament raporturile dintre state el se preocupa si de soarta indivizilor, ca destinatari directi ai unor norme de drept international; avem de-a face aici cu protejarea umanitara, a individului, protectia internationala mpotriva crimei organizate a crimelor savrsite de persoane particulare sau n cadrul sistemului de drepturi ale omului; dreptul international din zilele noastre face, de asemenea saltul de la un drept de coordonare n perioada dezvoltarii sale clasice, la un drept de promovarea intereselor pe termen lung, fara a-si pierde nsa caracterul sau coordonator; el tinde sa reglementeze n formele specifice problemele generale ale globalizarii umanitatii, n afara problemelor pacii si razboiului, cele ale
1

Raluca Miga Besteliu Drept international public, vol I, editura All Beck, Bucuresti, 2005, pg 17 9

subdezvoltarii, energiei ca loc de ntlnire si conflict al marilor puteri, protectia mediului, criminalitatii, terorismului, etc. Toate aceste aspecte vizeaza si codificarea dreptului international ntruct aceste idei sunt continute n normele principiile si institutiile create de comunitatea internationala cu scopul unei bune convietuiri ntre statele, popoarele si natiunile lumii contemporane. Necesitatea precizarii si sistematizarii normelor de drept international este o actiune dificila datorita diversitatii izvoarelor sale, impreciziei unor norme cutumiare, ambiguitatii si imperfectiunii unor reglementari internationale existente. n codificarea normelor de drept international se consemneaza doua moduri de gndire n ce priveste continutul si limitele acestui proces. Astfel, ntr-o opinie mpartasita n general de unii juristi americani si englezi, codificarea ar avea numai un rol enuntiativ, de enumerare si evidenta a acestor reguli si institutii, nefiind nevoie de referire la un sistem coerent aplicabil n relatiile internationale. Juristii europeni sustin codificarea normelor internationale de drept ca fiind un concept care ia n consideratie un sistem, o opera n cadrul careia se realizeaza un ansamblu coerent de reguli adecvate momentului, in care se opereaza ntr-un caz concret de conditii internationale. Unele norme pot fi abrogate, altele modificate, completate sau create norme noi, astfel nct sa corespunda cel mai bine diversitatii de probleme internationale ce trebui solutionate. Din experienta de pna acum rezulta ca procesul codificarii trebuie sa aiba att scopul de constatare, precizare, sistematizare ct si pe cel de dezvoltare. Ambele moduri de gndire sunt valabile att de lege lata si de lege ferenda. Astfel, codificarea dreptului international are n vedere att conventiile multilaterale de interes general, ct si codificarea dreptului international prin norme noi, ce vizeaza reglementari viitoare. Dreptul international se codifica prin urmatoarele forme principale:
. 10

a. codificarea oficiala si neoficiala; prim vizeaza codificarea efectuata de stat ntr-un efort comun si multilateral si cea de-a doua este realizata de oameni de stiinta din domeniu sau de diferite organizatii stiintifice neguvernamentale; b. codificarea generala si codificarea partiala care se refera la ansamblul normelor internationale, respectiv numai la anumite ramuri sau domenii ale acestora; c. codificarea principiilor generale si codificarea amanuntita care se refera fie la principiile cu caracter general consacrate n dreptul international, fie la anumite norme, reguli si institutii cu caracter special care se aplica ntr-un spatiu si timp concret determinate; d. codificarea universala si codificarea regionala cu relevanta privind aplicabilitata pentru toate statele lumii sau numai pentru anumite state, grupuri de state ori zone geografice concrete. Din punct de vedere istoric preocupari de codificari ale dreptului international au aparut din antichitate, continundu-se cu evul mediu si epoca moderna si prinznd contur de abia in epoca contemporana (la unele dintre ele am facut deja referiri). Primele preocupari n domeniu sunt consemnate de istoricii dreptului ca apartinnd filozofului englez Jeremy Bentham, filozof de factura utilitarista care ncearca o codificare a normelor de drept international n special n cele doua lucrari ale sale intitulate Principles of International Law (1786 si 1789) si Introduction to International Code(1827). O alta ncercare apartine abatelui Gregoire, din insarcinarea Conventiei Nationale franceze din 1792 de care am mai vorbit n acest capitol. Istoria dreptului consemneaza, de asemenea, si alte ncercari de codificare a normelor internationale de drept care au ramas ineficiente mai ales datorita ncercarilor de codificare totala, un demers greu de realizat. Asa se cunosc de pilda eforturile profesorului John Bluntschli din Heidelberg n lucrarea sa intitulata Dreptul international modern
11

al statelor civilizate, sub forma de cod(1868), proiectele de cod ale americanului David Field (1872) si italianului Pasquale Fiori (1889), ncercarile de codificare ale lui Dupplessix (1906), cele ale lui J. Internoscia (1910) si Cosentini (1937). Din ncercarile de realizare a unor modificari neoficiale efectuate de unele organizatii internationale neguvernamentale, istoria aminteste n mod deosebit de activitatea desfasurata de Institutul de drept international (GAND n 1873), Asociatia de Drept international (creata n 1873) si Institutul American de Drept International( nfiintat n1912). Codificarea oficiala ncepe nsa sa se realizeze ncepnd cu secolul al XIX lea n cadrul unor congrese sau conferinte internationale: Congresul de la Viena(1815), Congresul de la Paris (1856) si Conferinta de la Geneva din 1864. aceste ntlniri de lucru internationale au codificat regimul juridic al fluviilor, ntr-o mare masura dreptul diplomatic, dreptul marii, unele norme de drept al conflictelor armate. etc. Un pas decisiv n codificarea dreptului international l-au facut Conferintele Internationale de la Haga din 1899 si 1907. Acestea au codificat normele ce reglementeaza solutionarea pasnica a diferendelor dintre state, legile si obiceiurile razboaielor, calitatea de beligeranti, combatanti, prizonieri. etc., precum si a armelor si actiunilor militare permise n purtarea razboaielor. Urmatoarele conferinte internationale au continuat opera de codificare a normelor internationale de drept. Astfel, Conferintele de la Haga din 1929 si 1930 au realizat o codificare a normelor privind cetatenia, apele teritoriale, proprietatile straine, unele norme de drept al razboiului. etc. Dreptul razboiului sau cum mai este cunoscut, dreptul conflictelor armate sau dreptul international umanitar a fost codificat de Conferinta de la Geneva din 1949 prin cele patru conventii internationale care se refereau la protectia prizonierilor de razboi, a
12

bolnavilor, ranitilor si a naufragiatilor, precum si a populatiei civile. Aceste instrumente de drept international au fost completate n 1977 de cele doua protocoale aditionale referitoare la conflictele armate internationale, precum si la cele fara caracter international.2 Dupa terminarea celui de-al doilea razboi mondial codificarea dreptului international intra n linie dreapta sub egida organizatiei Natiunilor Unite (ONU). Prin articolul 16 al Cartei Natiunilor Unite n cadrul Adunarii Generale se initiaza si se centralizeaza procesul de codificarea normelor de drept international. n anul 1947 a fost creata o comisie speciala numita Comisia de drept international ca organ subsidiar al Adunarii Generale care are ca sarcina fundamentala tocmai procesul de codificare al domeniului de care ne ocupam. Ca urmare a eforturilor acestui organism al ONU, statele prin reprezentantii lor oficiali au reusit sa elaboreze numeroase norme, reguli, principii si instrumente de drept international ntre care le mentionam pe urmatoarele cu domeniile n care s-au remarcat;32 Conventia de la Viena din 1961 relatii diplomatice; Conventia de la Viena din 1963 relatii consulare; Conventia de la Viena din 1969 dreptul tratatelor; Conventia de la Geneva din 1958 si Conventia Montego Bay din 1982 dreptul marii; Conventia adoptata la Conferinta Generala a Organizatiei Internationale a Muncii din 25 iunie 1957 abolirea muncii fortate; Conventia adoptata de Adunarea Generala a ONU din 26 noiembrie 1968 imprescriptibilitatea crimelor de razboi si a crimelor contra umanitatii;

2 3

Eugen Popescu op. cit pg 29-76; 248 282. idem 13

Declaratia Adunarii Generale a ONU din 14 decembrie 1974 privind protectia femeilor si copiilor n perioade exceptionale si de conflict armat; Declaratia Adunarii Generale a ONU din 9 decembrie 1975 privind protectia tuturor persoanelor mpotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante; Codul de conduita pentru responsabilii cu aplicarea legilor adoptat de Adunarea Generala a ONU la 17 decembrie 1979; Conventia adoptata de Adunarea Generala a ONU la 10 decembrie 1984 privind interzicerea torturii si a altor pedepse sau tratamente de cruzime, inumane sau degradante; Declaratia adoptata de Adunarea Generala a ONU din 29 decembrie 1985 cu privire la principiile fundamentale de justitie referitoare la victimele criminalitatii si abuzului de putere; Rezolutia Adunarii Generale a ONU din 12 decembrie 2000 asupra protocoalelor aditionale din 1977 privind dreptul conflictelor armate. Procesul de codificare al dreptului international va continua ntruct va trebui sa raspunda nevoilor internationale de reglementare a relatiilor internationale ntr-o lume a globalizarii, complexa si contradictorie.

14

2. Obiectul dreptului international Orice stiinta are propriul sau obiect de studiu si de reglementari prin care se distinge si se particularizeaza. Dreptul international are ca obiect, n principal, relatiile dintre state. Din sfera dreptului international nu fac parte relatiile dintre persoane fizice sau juridice apartinnd diferitelor state, care sunt reglementate de dreptul international privat, ct si alte raporturi cu caracter obstesc, de binefacere, culturale, stiintifice etc. Asadar, nu toate relatiile dintre state formeaza obiectul dreptului international, asa cum vom vedea n continuare. Daca pe plan intern, statul ca putere unica, cu drept de elaborare a legislatiei proprii privind conduita cetatenilor sai, a caror aplicare se asigura prin conformare si prin constrngere, pe plan international, raporturile dintre diferitele componente ale societatii internationale au o existenta cu totul diferita. Societatea internationala nu dispune de un forum suprastatal care sa subordoneze toate statele, iar cetatenii acestora sa i se supuna neconditionat. De asemenea, societatea internationala nu dispune de un organ legislativ, de elaborare a legilor internationale care sa fie nsusite si aplicate de comunitatea internationala fara sovaire asa cum se ntmpla in dreptul intern. Raporturile dintre statele societatii internationale sunt asa cum arata la timpul sau Nicolae Titulescu raporturi de coordonare si nu de subordonare. Statele au atributul de suveranitate, ele nu se supun unei autoritati internationale superioare, sunt entitati juridice egale si independente. n relatiile dintre ele statele stabilesc relatii de cooperare, principii, norme, reguli si institutii pe care se obliga sa le respecte. Regulile care guverneaza relatiile dintre state au aparut de-a lungul istoriei n procesul de coexistenta dintre state, cunoscnd dezvoltari odata cu evolutia generala a societatii internationale. Aceste

15

relatii au devenit tot mai complexe datorita nevoilor tot mai mari de colaborare si a unor probleme de rezolvat tot mai complicate. Dreptul international public raspunde nevoii de a reglementa relatiile internationale pentru a satisface nevoile comune ale statelor la un moment dat. Prin urmare, n sfera dreptului international intra relatiile dintre state, n care acestea se manifesta n mod suveran si egale n drepturi, ca titulare ale puterii unice pentru popoarele pe care le reprezinta. Un alt tip de relatii internationale, care fac obiectul dreptului international l reprezinta relatiile dintre state si alte subiecte de drept international. n general, raporturile dintre state care se stabilesc n cadrul societatii internationale sunt denumite relatii internationale. n nteles general acest termen desemneaza mai multe feluri de relatii sau raporturi, care au ca trasatura comuna aceea ca depasesc limitele interne ale statelor. Relatiile internationale nu formeaza n totalitatea lor obiectul de reglementare al dreptului international public. Pot exista relatii politice care sa nu fie de natura juridica, ele nefiind norme de drept international elaborate prin acordul dintre state. Statele pot participa la raporturi internationale nu n calitate de subiecte primare de drept international, ci de pilda, ca subiecte de drept civil: contracte, drepturi de proprietate, obligatii etc. n literatura de specialitate se face distinctie ntre: a. relatiile dintre state si dintre acestea si celelalte entitati ale societatii internationale, n primul rnd organizatiile internationale, carora li se recunosc statutul de subiecte de drept international; b. relatiile internationale la care participa persoane fizice sau juridice din diverse state, care pot avea caracter politic, civil, economic, cultural, sportiv, tehnic, religios, caritabil etc.

16

Dintre toate relatiile mentionate, formeaza obiect al dreptului international numai acelea care se stabilesc ntre state, ntre state si celelalte entitati componente ale societatii internationale, subiecte de drept international. Relatiile internationale care fac obiectul dreptului international nu pot exista n afara unui sistem de norme care le reglementeaza. Procesul de creare si aplicare a normelor de drept international formeaza ordinea juridica internationala existenta la un moment dat n societatea internationala. Asadar, obiectul dreptului international l reprezinta acele relatii internationale, reglementate de ansamblul regulilor de drept international, oglindite n ordinea juridica internationala. ntelegerea corecta a obiectului dreptului international ne permite ntelegerea domeniului de reglementare a acestei ramuri de drept, precum si distinctiile pe care trebuie sa le facem ntre dreptul international si alte ramuri ale stiintei dreptului. O prima deosebire trebuie facuta ntre dreptul international public si cel privat. n dreptul roman Publicum ius est quod ad statum rei romane spectat, privatum quod ad singularum utilitatere adica dreptul public era acela care privea organizarea statului roman si dreptul privat interesul particularilor. Asa cum am mai aratat, denumirea de public care se adauga dreptului international se face tocmai pentru a-l deosebi de dreptul privat. Desi ambele ramuri de drept contin elementul de extranietate nu toate raporturile juridice ce contin acest element sunt si raporturi juridice de drept international public. Spre deosebire de dreptul international public, dreptul international privat este reprezentat de un ansamblu de norme juridice interne, specifice fiecarui stat, care reglementeaza raporturile de drept intern, dintre persoane fizice si juridice si care au n continutul lor elementul extranietatii. n cadrul conflictelor de legi ce apare cu prilejul desfasurarii raporturilor de mai sus, legile interne dintre doua sau mai multe state
17

devin concurente, iar normele de drept international privat ale fiecarui stat solutioneaza tocmai acest conflict de legi concurente. Prin urmare spre deosebire de obiectul dreptului international public, cel al dreptului international privat cuprinde acele raporturi juridice dintre persoane fizice sau juridice care pot fi civile, comerciale, de munca etc. care au n continut un element strain. ntre dreptul international si dreptul intern exista importante deosebiri, ele fiind doua sisteme de norme si doua tipuri de drept distincte, cu obiect de reglementare, izvoare, trasaturi si metode diferite. Cu toate acestea ntre obiectele lor de reglementari exista si importante asemanari, ele coexista, se completeaza si se influenteaza reciproc. Astfel, statele organizeaza prin reglementari interne aplicarea tratatelor internationale, a normelor si institutiilor de drept international public. Dreptul intern este cel care stabileste statutul juridic al statului n relatiile sale externe si conditiile de desfasurare a raporturilor cu alte state sau organizatii internationale. n acest mod, prin dreptul intern, statele stabilesc conduita externa a organelor sale reprezentative, problemele privind cetatenia, statutul juridic al strainilor, diferitele proceduri n cadrul infractiunilor cu caracter international. Problema se pune si n sens invers, ntruct dreptul international public influenteaza uneori substantial sensul unificarii unor concepte si reglementari de drept intern. Daca dreptul international reprezinta interesele ntregii umanitati, atunci statele au obligatia de a-si adapta propria legislatie la exigentele si la regulile de drept international, proces numit si internationalizarea dreptului intern. Se remarca pe aceasta linie efortul facut de Romnia n cadrul O.N.U., a altor organizatii internationale, n mbunatatirea relatiilor sale cu tarile occidentale, cu SUA, modificarile efectuate legislatiei interne ce au decurs din nevoia de a accede n NATO si Uniunea Europeana. n legatura cu asa zisa problema a prelevantei dintre cele doua domenii ale dreptului, literatura juridica ne pune la dispozitie cele doua
18

conceptii fundamentale care s-au cristalizat n decursul timpul, cea monista si cea dualista. Curentul monist, considera dreptul ca o structura unitara ce cuprinde norme cu caracter obligatoriu indiferent cui sunt adresate, subiectilor de drept intern sau international, existnd o singura ordine juridica. De aici apare deosebire fundamentala ntre monisti. Unii cum sunt sustinatorii lui H. Kelsen grupati n scoala normativista sustin primatul dreptului international n raport cu cel intern. Se porneste de la ordinea juridica universala a dreptului natural jus naturale est quod natura omnia animalia docuit (dreptul natural este acela pe care natura l nvata tuturor fiintelor nsufletite, adica oamenilor). Conform acestei orientari statele si ntemeiaza competentele n cadrul ordinii universale. O alta orientare monista atribuie primatul dreptului intern asupra dreptului international, sustinatorii apartinnd scolii de la Bonn, reprezentata n special de unii doctrinari cum ar fi M. Wenzel, E Kauffman, A.Zorn s.a. Situndu-se pe pozitiile filozofice ale lui Hegel, ei sustin ca raporturile dintre state sunt de fapt exclusiv raporturi de forta, care genereaza starea de razboi. Dreptul international este conceput ca o emanatie a dreptului intern al statelor, o proiectare a dreptului intern n viata internationala. Cea de-a doua conceptie a prevalentei este cea dualista. Aceasta conceptie a fost caracteristica secolului al XIX-lea si nceputul secolului al XX-lea. Situndu-se pe pozitia doctrinelor pozitive, dualistii sustin ca dreptul intern si cel international sunt doua sisteme juridice distincte, care activeaza pe planuri diferite, cu subiecte, obiect si trasaturi proprii, care nu se intersecteaza n nici un fel. Trendul actual al abordarii acestei probleme este unul pragmatic, ntruct nici una dintre aceste doua conceptii de gndire nu a fost confirmata n mod absolut n practica. O rezolvare pragmatica este data de Constitutia Romniei.
19

Astfel, articolul 11 din Constitutia Romniei obliga Romnia sa-si ndeplineasca cu buna credinta si ntocmai, obligatiile ce-i revin din tratatele la care este parte. Toate tratatele ncheiate de Romnia fac parte din dreptul intern. Daca un tratat international ce urmeaza sa fie ncheiat contravine Constitutiei el nu poate fi ratificat dect dupa revizuirea acesteia (pozitie dualista). n materie de drepturile omului Constitutia Romniei acorda prioritate dreptului international n raport cu cel intern, daca acesta contine dispozitii mai favorabile.4 Cu toate asemanarile dintre ele ntre dreptul international si dreptul intern exista importante deosebiri de natura juridica n ce priveste obiectul de reglementare, dar si modul de elaborare a normelor juridice, subiectele de drept, sistemul de aplicare si de sanctionare a normelor juridice. Avnd ca obiect de reglementare relatiile dintre subiectele de drept ale societatii internationale, dreptul international sta la baza politicii externe a statelor, interconditionndu-se cu aceasta. Dreptul international este principalul factor de influentare si coordonare a politicii externe a statelor n directia asimilarii unor valori comune n relatiile dintre ele. Daca principalul instrument de realizare a politicii externe a statelor este diplomatia, atunci putem spune ca ntre dreptul international si politica externa a statelor este o relatie de interactiune si influentare reciproca. Astfel, prin politica externa, statele creeaza si aplica dreptul international. La rndul sau dreptul international influenteaza politica externa a statelor, el stnd la baza normelor de drept pe care aceasta se ntemeiaza. Putem admite, ca n general, corelatia dintre dreptul international si politica externa a statelor se realizeaza pe modelul corelatiei dintre dreptul intern si cel international pe care am prezentato.

Constitutia Romniei (revizuita), 2003, art. 11 si art. 20. 20

Chiar daca dreptul international sta la baza elaborarii normelor pe care se ntemeiaza politica externa, trebuie sa se tina seama de faptul ca el este creat prin acordul de vointa al statelor, neputnd fi codificat unilateral, n functie de politica externa a unui stat sau altul. Dreptul international contemporan exercita o influenta pozitiva asupra politicii externe a statelor, deoarece normele principiile si institutiile sale sunt ndreptate spre asigurarea securitatii internationale, a pacii si bunei vecinatati ntre popoare. O politica externa care este contrara aspiratiilor de pace ale popoarelor, care si bazeaza existenta pe razboi, terorism, crima organizata se situeaza in afara normelor de drept international fiind ilicita si contrara acestuia. Dreptul international nu are ca obiect de studiu si reglementare morala internationala. De ce totusi n manualele de drept este mentionata asemenea distinctie ntre dreptul international si morala? Acest lucru este consemnat pentru a scoate n evidenta raporturile dintre obiectele acestor doua sisteme. Si dreptul international ca si morala internationala au ca obiect relatii internationale, dar stabilesc sisteme de drepturi si obligatii, comportamente si conduite, a caror aplicare este diferita. n timp ce normele de drept international sunt obligatorii si susceptibile de a fi aplicate n mod exceptional prin forta, regulile moralei internationale prefigureaza comportamente, care nu dau nastere la obligatii de ordin juridic si nu pot fi impuse prin forta de constrngere a nici unei autoritati internationale centralizate si nici a statelor. Respectarea moralei n viata internationala este deosebit de importanta si se impune prin forta opiniei publice internationale, n primul rnd. Este de subliniat faptul ca se impune ca regulile simple ale moralei si echitatii, care trebuie sa reglementeze relatiile dintre persoane sa devina legi supreme n relatiile dintre state, regulile moralei, sa se transforme n norme de drept international. ncheiem prezentarea obiectului dreptului international cu cteva consideratii privind curtoazia internationala, care sunt reguli, de
21

asemenea fara caracter juridic, dar care se manifesta n viata internationala ca o expresie a respectului dintre natiuni. Curtoazia internationala nu face obiectul de reglementare al dreptului international, nsa n relatiile dintre statele libere, suverane si egale n drepturi s-au materializat si permanentizat unele uzante cum ar fi acordarea onorurilor potrivit rangurilor si titlurilor recunoscute unor personalitati, unele ceremonii cu caracter protocolar, respectarea unor reguli de bunavointa, simpatie, solidaritate, a unor valori comune sau unicate ale statelor ce intra n relatii bi sau multilaterale cu altele. Toate acestea nu sunt norme de drept international, dar sunt respectate si apreciate de state, ele fiind ceea ce romanii numeau comitas gentium comity curtoisie. Unele reguli de curtoazie au tendinta de a se transforma n norme de drept international, ceea ce are drept urmare intrarea lor n cadrul obiectului de reglementare al acestuia. 3. Trasaturile ce individualizeaza dreptul international public. Jus cogens n dreptul international n continuare ne propunem sa concluzionam, dezvoltam si completam principalele caracteristici ale dreptului international, reprezentnd diferenta specifica, n raport cu alte ramuri si domenii ale stiintei dreptului, a altor stiinte sau forme de reflectare spirituala a relatiilor internationale. n caracterizarea dreptului international pornim de la definirea sa care cuprinde constatarea ca normele de drept international sunt rezultatul unui acord de vointa al statelor. Am explicat aceasta trasatura care evidentiaza faptul ca numai statele suverane, independente si egale n drepturi pot fi creatoare de norme de drept international si tot statele se angajeaza ca odata elaborate, aceste norme sa fie respectate. Dreptul international are un caracter coordonator fata de dreptul intern, care este subordonator. Aceasta nseamna ca odata elaborate regulile de drept international stau la baza conduitei externe a statelor,
22

care trebuie sa se conformeze acestor norme. Subiectele de drept international, n principal statele suverane si egale n drepturi, asa cum vom vedea ntr-un alt capitol, si cladesc relatiile internationale pe norme si principii de drept international, pentru a putea coexista n cadrul societatii internationale. Nici un stat, fie el mare sau mic, nu mai poate face exceptie de la utilizarea normelor de drept international n relatiile lui cu alte state. Izvoarele dreptului international se deosebesc de cele ale dreptului intern si sunt materializate n principal prin tratate si cutume internationale. Nu insistam asupra acestui aspect ntruct problema fiind de maxima importanta are locul sau bine stabilit n economia lucrarii de fata. O alta trasatura a dreptului international consta n specificul modului de aplicare a normelor, regulilor si institutiilor sale, precum si felului n care se asigura respectarea acestora. Pe plan intern, normele de drept sunt elaborate de catre organele constitutionale ale statului si sunt aplicate de alte organe, ale aceluiasi stat, ntre puterile statului existnd separatie deplina (ntre organele legislative, administrative si judecatoresti). Organele legislative elaboreaza legislatia statului, organele administrative si judecatoresti aplica normele juridice la situatiile de fapte concrete, solutioneaza litigiile n legatura cu aceasta aplicare, nlatura ncalcarile acestor norme acolo unde este cazul, uzitnd de forta coercitiva a statului. n societatea internationala nu exista astfel de organe. Statele ori reprezentantii lor creeaza normele de drept international si tot ele, ca subiecte primare de drept, organizeaza ndeplinirea lor. Dar, asa cum am mai aratat, n anumite conditii, cnd situatia impune si cu mandat ONU, se poate utiliza si forta n relatiile internationale, ca o masura nsa exceptionala, de nedorit. n dreptul international nu exista organe supranationale de drept, care sa creeze sau sa aplice normele de drept pentru toate statele.

23

Exista nsa organe de rezolvare a divergentelor dintre state create tot de state, special n acest scop. Ajungerea diferitelor litigii dintre state n fata acestor organe este insa apanajul statelor care si asuma obligatia de a respecta hotarrile luate, deciziile avnd un caracter consultativ pentru participanti. Procedura executarii silite ca institutie de drept international, nu exista n viata internationala, Specificul caracterului obligatoriu pentru state, a normelor de drept international reprezinta o trasatura distincta si inconfundabila cu situatia din dreptul intern. Creatorii de drept international, adica subiectele acestuia, n principal statele, atribuie creatiei lor caracterul obligatoriu si si impun n mod liber, suveran si independent hotarrea de a fi respectat. Desi normele de drept international au caracter obligatoriu, n viata internationala nu exista sanctiuni pentru a determina la aplicare. Aici dreptul international ar semana ntr-un fel cu dreptul constitutional. Lipsa sanctiunii nsa nu afecteaza natura juridica a acestora. De aici decurge alta trasatura distincta si anume specificul constrngerii n dreptul international, institutie care nu dispune aici de nici un fel de organ pentru a fi administrate sanctiuni. Constrngerea n dreptul international este o exceptie primordiale fiind relatiile de conformare a statelor. Vorbind de trasaturile specifice ale dreptului international am lasat n ncheiere sa facem cteva referiri la jus cogens, o problema de interes n dreptul international contemporan, controversata si larg dezbatuta de personalitati, organe si forumuri stiintifice de drept. Dreptul international este un drept consensual, ceea ce nu nseamna ca statele trebuie sa si exprime n mod expres acordul pentru fiecare din normele sale. Acest lucru nu ar fi nici posibil si nu este nici necesar, din moment ce exista consimtamntul societatii internationale. n anumite situatii statele pot sa formuleze unele obiectii, rezerve cu privire la unele norme de drept international. Este vorba de unele norme, de unele institutii si norme noi sau altele, care devin la un
24

moment dat desuete sau n cazul unor noi state care apar n societatea natiunilor. n toate aceste cazuri, precum si n altele asemanatoare statele pot formula n mod individual limite sau rezerve fata de o regula, norma si institutie sau alta. Acest lucru se poate ntmpla, daca toate aceste reguli nu fac parte din ceea ce se numeste jus cogens norme imperative de la care statele nu pot deroga. n dreptul international contemporan jus cogens a cunoscut o permanenta extindere, ca urmare a cresterii rolului normelor de drept destinate sa apere pacea si libertatea popoarelor, care nu mai pot admite ntre ele relatii bazate pe forta, amenintare si razboi. Ordinea juridica fie ea interna sau internationala trebuie sa cuprinda n mod necesar si norme imperative, ceea ce nseamna ca jus cogens nu este caracteristic numai dreptului international, ci oricarei ramuri de drept. Spre deosebire de jus cogens din dreptul intern, care poate fi identificat cu ordinea de drept, n dreptul international ordinea internationala nu poate fi absolutizata, ntruct ea nu este spraordonata vointei statelor, creatoare ale dreptului international prin vointa lor consensuala. Statele nu se subordoneaza unor organe legislative care sa elaboreze normele de drept si nici unor organe jurisdictionale cu competente obligatorii. Continund sa caracterizam specificul lui jus cogens n dreptul international trebuie sa aratam ca si n domeniul sau de reglementare, ntelesul de norma imperativa este acelasi ca si n dreptul intern. Adica, n dreptul intern normele imperative sunt acele norme, care nu sunt susceptibile de abatere sau derogare. Spre deosebire de acestea, normele supleative permit alegerea conduitei. Aceasta asemanare nu anuleaza caracteristicile proprii pe care l are jus cogens n dreptul international. Cea mai importanta problema care se pune aici este aceea de a sti care norme au caracterul de jus cogens, problema aparent simpla, dar de fapt foarte complexa si esentiala, de drept international. De aceea, dezbaterile asupra criteriilor
25

care stau la baza stabilirii caracterului de jus cogens n dreptul international sunt foarte diverse si deschise. Examinarea ctorva din aceste opinii contradictorii ne duce la concluzia ca fundamental n decelarea institutiilor n cauza este practica statelor, a celorlalte subiecte de drept international, a institutiilor arbitrare si jurisdictionale internationale. Problema si-a gasit n general rezolvarea n luarea n consideratie a intereselor fundamentale ale societatii internationale, care reprezinta totalitatea statelor suverane si egale n drepturi. Sarcina dreptului international este tocmai de a reglementa juridic, obiectivele majore ale comunitatii internationale (societatii internationale). De aceea se pot considera ca apartinnd lui jus cogens acele norme si institutii de drept international care sanctioneaza pe cei care atenteaza la pacea si securitatea internationala. Probleme de jus cogens n dreptul international sunt acelea care reglementeaza eradicarea razboiului, instaurarea si mentinerea pacii, asigurarea libertatii si suveranitatii popoarelor, a egalitatii n drepturi a acestora, a utilizarii fara discriminare a marii libere, a spatiului aerian sau cosmic etc. Tratatele internationale au de asemenea caracter de jus cogens pacta sunt servanta, iar n cazul tratatelor multilaterale se interzice statelor parti sa deroge de la ele, prin acorduri inter se. n practica juridica internationala sunt nenumarate cazuri de jus cogens mai ales n ce priveste latura tehnica ce nu implica confruntarea normei de drept cu finalitatea acesteia.

26

4. Tratatul international 4.1. Tratatul izvor principal de drept international Indiferent cum este privit n literatura juridica de specialitate tratatul international este o forma de exprimare a unor norme juridice, un izvor de drept international, caracter care nu poate fi alterat de multitudinea teoriilor sub care este analizat. Asa cum am mai aratat, Statutul Curtii Internationale de Justitie a ONU instituie tratatul ca izvor principal de drept international. Tratatul fiind forma nemijlocita de manifestare a acordului de vointa al statelor, cuprinde norme noi de drept international si alteori, modifica ori anuleaza pe cele existente. Cnd spunem ca tratatul international este apreciat astazi de marea majoritate a juristilor, ca fiind cel mai important izvor al dreptului international avem n vedere trei calitati ale acestuia: contine norme internationale de drept recunoscute de state care se angajeaza sa le respecte, tehnici specifice de elaborare si aplicare a normelor, precum si frecventa mare a utilizarii lui n viata internationala. Evolutia tratatelor urmeaza n mod firesc evolutia dreptului international, n general. Daca n trecut lipsa tratatelor sau numarul mic al acestora au determinat ca formarea normelor internationale de drept sa se faca pe cale cutumiara, n epoca contemporana numarul tratatelor a crescut enorm ca urmare a amplificarii relatiilor internationale, a cresterii numarului statelor suverane, libere si independente, a multiplicarii numarului de organizatii internationale si a cresterii rolului acestora n viata internationala. Astfel, daca n anul 1914 existau aproximativ 8000 de tratate, n perioada Societatii Natiunilor s-au nregistrat nu mai putin de 4838 sub auspiciile acestei organizatii. n

27

prezent numai n cadrul Natiunilor Unite au fost nregistrate peste 35000 de tratate internationale.5 Sporirea numarului de tratate internationale, diversificarea domeniilor colaborarii dintre state, complexitatea problemelor care fac obiectul drepturilor si obligatiilor asumate de state prin tratate internationale le-au impus ca principale izvoare de drept international. Adaugam la aceasta progresele nregistrate n domeniul codificarii dreptului international care n trecut avea un caracter cutumiar n marea majoritate a cazurilor. Complexitatea vietii internationale a generat nevoia reglementarii multitudinilor de probleme de colaborare ntre state (politice, economice, tehnice, culturale, stiintifice, militare, diplomatice etc.). prin intermediul tratatelor. Aceste probleme complexe ridicau nevoia reglementarii precise si usor de dovedit, ceea ce nu se putea realiza prin intermediul cutumei, care asa cum vom vedea, exprima un acord tacit ntre state, uneori foarte greu de probat si generator de dispute contrarii. Un alt motiv de crestere substantiala a rolului tratatelor o reprezinta suveranitatea statelor care a devenit tot mai evidenta, transformndu-se ntr-o conditie sine qua non a afirmarii statelor ca subiecte de drept international. Tratatele fie ca sunt bilaterale sau multilaterale nu pot fi ncheiate si respectate dect ntre state suverane, libere, egale n drepturi. Cutuma nu ofera pe deplin aceasta posibilitate, statele mari se pot prevala de relatii cu alte state invocate ca reguli cutumiare, pe care le impun partenerilor mai slabi. Remarcam si faptul ca n zilele noastre au fost reluate unele idei de eludare a suveranitatii, de diminuare a rolului statelor suverane. Ori, pentru dreptul international slabiciunea statului nu este numai o problema nationala, ci internationala de prim ordin. Un stat slab nu poate ncheia tratate care sa fie respectate, nu poate pretinde
5

Alexandru Bolintineanu, Adrian Nastase, Bogdan Aurescu Drept international contemporan, Editura All Beck, Bucuresti, 2000, pg 30. 28

partenerilor sa le respecte interesele. ntarirea suveranitatii statelor nationale este o problema si de drept international. Constructia statelor nu este o provocare noua, ea se dovedeste absolut necesara n lumea de astazi. Sfrsitul Razboiului rece a lasat n urma o serie de state falite si slabe, care se ntind din Balcani, prin Caucaz, pna n Orientul Mijlociu, Asia Centrala si Sudul Asiei. n anii 90 slabiciunea statelor, ca subiecte de drept international au provocat adevarate dezastre n planul dreptului international umanitar si a drepturilor omului n Somalia, Haiti, Cambodgia, Bosnia, Kosovo, Timorul de Est etc. Fata de aceasta situatie puterile europene si SUA au adoptat o pozitie de indiferenta, considernd ca sunt doar probleme locale. Atentatele din 11 Septembrie 2004 au scos n evidenta faptul ca slabiciunea statelor este o provocare strategica. Terorismul islamic radical, accesul fractiunilor narmate ale unor grupari teroriste la armament inclusiv nuclear, constituie o provocare pentru normele de drept international. Ar merita o analiza pe tema aplicarii si respectarii tratatelor internationale de catre toate fortele implicate n actualul razboi dintre militiile narmate Hezbollah si Israel, de pe teritoriul Libanului. (august 2006). Tratatul international ca izvor principal de drept international are si avantajul crearii si modificarii normelor ntr-un interval de timp scurt, fata de cutuma care implica un proces mult mai ndelungat si, care de multe ori, nu poate fi aplicata n orice situatie concreta de spatiu si timp. Mai mentionam si faptul ca respectarea tratatelor internationale se nscrie ca un principiu de baza al dreptului international contemporan, indiferent ca este vorba de un tratat de pace, de alianta, de arbitraj, de neagresiune, de neutralitate, de prietenie si asistenta mutuala, politico-militar etc. 4.2. Notiuni de drept al tratatelor a) Definirea, clasificarea si formele tratatelor
29

Tratatele ca izvoare principale de drept international contin norme de drept, drepturi, obligatii sau dispozitii fata de care statele si celelalte entitati care formeaza societatea internationala sunt tinute sa le respecte. n sensul cel mai larg al termenului, tratatul este un acord de vointa ntre subiecte de drept international, avnd scopul de a crea, modifica sau stinge drepturi si obligatii juridice, supus normelor dreptului international. Avnd n vedere ca statele sunt principalele subiecte de drept international si ca, n general, acordurile dintre state mbraca forma scrisa, tratatul a mai fost definit ca un acord scris ntre state, care creaza obligatii si drepturi n dreptul international6. Tratatul este asadar actul juridic care exprima acordul de vointa liber consimtit dintre doua sau mai multe state ori subiecte de drept international n scopul nasterii, modificarii sau stingerii drepturilor si obligatiilor dintre parti. Conventia de la Viena din anul 1969 cu privire la dreptul tratatelor, prevede la articolul 2 ca tratatul international reprezinta un acord international ncheiat ntre state n forma scrisa si guvernat de dreptul international, indiferent daca este consemnat ntr-un singur instrument ori doua sau mai multe instrumente conexe, oricare ar fi denumirea lor. Aceasta definitie este mai restrnsa si corespundea nevoii de reglementare a Conventiei la momentul respectiv. Continutul tratatelor internationale cuprind o gama larga de probleme pornind de la principii de colaborare n problemele pacii si razboiului, pna la cele de interes mai limitat ntre parti. Tratatele se pot clasifica dupa criterii mai mult sau mai putin controversate. O prima clasificare a tratatelor internationale este mpartirea acestora n licite si ilicite. n dreptul roman aliud agitur et aliud agi, simulatur, nseamna ca un tratat trebuie sa urmareasca scopuri juste, adica sa fie licit. Pentru ca statele suverane sa poata lua
6

Raluca Miga Besteliu, op.Cit. pg. 95 30

pozitie fata de diversele probleme din cadrul relatiilor internationale, trebuie ca ele sa cunoasca si sa poata sa-si dea seama de ntelesul si scopul tratatelor, de continutul lor. Diplomatia secreta este considerata ilicita, n dreptul international. Caracterul licit sau ilicit se pune nsa n raport cu normele de drept international si mai cu seama fata de cele cu caracter imperativ. Numai tratatele licite, adica cele care respecta principiile si normele jus cogens ale dreptului international, pot fi socotite ca izvoare de drept international. O alta distinctie larg raspndita n doctrina, ncepnd cu cea de-a doua jumatate a secolului al XIX-lea, consta n separarea dintre tratatele cu caracter normativ si tratatele fara caracter normativ. Aceasta clasificare este numita de unii autori ca fiind ntre tratatele-legi si tratatele-contract. Tratatele legi sunt considerate tratate multilaterale generale ori tratate de codificare si au o valoare normativa. Celelalte se compara cu contractele din dreptul civil. Deosebirea esentiala dintre ele ar consta n faptul ca tratatele-legi sunt susceptibile de a fi aplicate de un numar mare de state, n timp ce tratatele contract produc efecte juridice ntre doua sau un numar restrns de state, durata lor n timp fiind mica, obligatiile si drepturile stingndu-se de ndata ce prestatiile convenite au fost duse la ndeplinire. Unii autori considera ca aceasta distinctie este numai teoretica, ntruct ambele forme de tratate contin norme, reguli de conduita cu caracter obligatoriu pentru parti, indiferent daca unele sunt de interes mai general, iar altele sunt de interes local. Altii observa ca nu orice tratat international are caracter normativ, ntruct tratatele contract de pilda contin reguli si norme pentru un numar restrns de state si n probleme strict individuale si deci, aceste norme nu au relevanta n dreptul international. Mergnd nsa pe aceeasi linie, se poate usor observa ca si tratatele legi pot contine norme ce dau nastere la drepturi si obligatii concrete ntre parti, ceea ce pune la ndoiala deosebirea dintre ele si tratatele contract n maniera prezentata mai sus.

31

O alta clasificare, mai putin academica dar foarte des uzitata este distinctia ce se face ntre tratatele multilaterale si bilaterale. Aceasta mpartire are relevanta doar tinndu-se seama de numarul partilor. Si unele si altele contin norme de conduita obligatorie, care deci au un grad mai mare sau mai mic de generalitate, n sensul numarului de participanti la raporturile juridice internationale, au caracter abstract si repetabilitate n aplicare. Deci, normele de drept international au grade diferite de generalitate dupa cum ele apartin unor tratate multilaterale sau bilaterale, Normele de drept international generale care si au izvorul n tratatele multilaterale si normele cu caracter local, care si au izvorul n tratatele bilaterale sunt asemana-toare si apartin deopotriva dreptului international. n functie de normele de drept international pe care le consacra, tratatele de drept international mai pot fi clasificate si n tratate care consacra, repeta ori aplica norme de drept international deja existente si tratate care creeaza norme noi de drept international. Se are aici n vedere faptul ca nasterea unor norme noi de drept nu poate fi o caracteristica pentru izvoarele dreptului, fie el intern sau international, si n consecinta ambele feluri de tratate, din categoriile de mai sus, apartin dreptului international. Se considera distinctie ntre tratatele ncheiate de state si tratatele constitutive ale organizatiilor internationale. Aceste tratate stabilesc structuri si functionalitati proprii acestor organizatii si au ca specific vointa statelor membre de a asigura functionalitatea si continuitatea lor.La rndul lor organizatiile internationale pot ncheia ntre ele tratate internationale pentru a-si promova interesele. Admitnd asadar existenta tratatelor dintre state si dintre organizatii internationale, trebuie sa admitem si existenta tratatelor dintre state si diferite organizatii internationale. Alte clasificari pe care le ntlnim n literatura de specialitate, cum ar fi distinctia dintre tratate deschise si nchise, cu termen de valabilitate si fara termen de valabilitate etc. nu au relevanta pentru
32

dreptul international, ntruct criteriile utilizate nu apartin n mod expres numai acestei ramuri de drept. Consideram necesar sa ne referim n ncheierea acestui subcapitol si la cteva aspecte de lamurire a unor termeni uzitati. n ce priveste termenul de tratat trebuie nteles ca fiind atribuit acelor ntelegeri ntre parti care stabilesc reguli de conduita n domenii generale si importante din viata internationala (politic, economic, militar etc.). Astfel, se poate vorbi de tratate de pace, prietenie, neagresiune, de asistenta mutuala, de comert, navigatie, utilizarea spatiului cosmic etc. Tot tratate se numesc si acordurile de vointa ale statelor pentru reglementarea unor domenii speciale cum ar fi regimul frontierelor, regimul juridic al strainilor, folosirea fortei de munca, regimul stationarii trupelor etc. Cu privire la termenul de conventie acesta este acceptat ca o ntelegere ncheiata ntre state, reglementnd relatiile internationale ntr-un anumit domeniu mai concret, avnd un caracter mai specializat dect tratatul. Conventia nu se ncheie dupa o procedura complicata si solemna ca n cazul tratatului, angajamentele semnate sunt la un nivel mai scazut. Cu privire la termenul de pact trebuie sa aratam ca aceasta denumire este data ntelegerilor care, n general, au caracter solemn si reglementeaza probleme politice sau politico-militare. Termenul de acord desemneaza unele ntelegeri care intervin n cele mai variate domenii, precis determinate (economic, financiar, comercial, cultural etc.). Tratatele internationale pot aparea si sub alte denumiri cum ar fi: Carta, statutul, constitutia, protocolul (uneori protocol aditional), actul (general, aditional, final), declaratia etc. Uzantele internationale actuale nu cuprind reguli obligatorii pentru ntrebuintarea unui termen sau altul. Subiectele de drept international, ca parti ale tratatelor recurg la denumiri pe care le considera cele mai adecvate si reprezentative pentru ntelegerile
33

convenite. De aceea, denumirea tratatelor nu reflecta deosebiri n ce priveste natura juridica, iar forta juridica a acestora nu este cu nimic influentata. b) Conditiile de forma si de validitate ale tratatului international Orice tratat international trebuie sa aiba o anumita forma n care sa se prezinte. De asemenea, materialul pe care-l contine trebuie sa aiba o anumita organizare, care sa exprime ntr-o forma elaborata, coerenta si cronologica problemele de reglementat. Tratatul cuprinde n principiu urmatoarele parti: preambulul, cuprinsul (dispozitivul), partea finala, semnaturile si anexele. n cadrul tratatului continutul se ordoneaza pe probleme, capitole, secvente, parti, titluri, paragrafe, sectiuni si articole. Din acest punct de vedere tratatele nu sunt identice, autorii dispun n mod liber de organizarea interna a acestora. Partile nu au obligatia sa foloseasca toate segmentele enumerate. Numarul de exemplare ale tratatelor depinde de caracterul lor bilateral sau multilateral. De regula tratatele bilaterale se ncheie n doua exemplare, cte unul pentru fiecare parte. Cele multilaterale, ntr-un singur exemplar, statului depozitar revenindu-i sarcina n a multiplica si remite partilor cte un exemplar pentru fiecare. Ca orice act juridic, conditiile de validitate impun unele aliniate de fond n raport cu care se apreciaza un act international avnd calitatea de tratat. Astfel, conditiile esentiale, definitorii ale validitatii tratatului international sunt: calitatea de subiecte de drept international a partilor; acordul liber exprimat al partilor; ntelegerea sa aiba drept scop producerea de efecte juridice; continutul tratatului sa corespunda normelor de drept international. Elementele accesorii (termenul, conditia) nu au diferente notabile fata de cele din dreptul intern.
34

n ceea ce priveste partile la tratat subliniem de la nceput ca acestea trebuie sa aiba calitatea de subiecte de drept international, adica sa posede capacitatea juridica de a ncheia un tratat international. Aceasta calitate o au n principal statele, suverane si egale n drepturi, organizatiile internationale sau alte entitati carora le este recunoscuta pozitia de subiect de drept international. (La subiectele dreptului international ne vom referi ntr-un alt capitol). Toate celelalte ntelegeri care intervin ntre persoane fizice sau juridice din diferite state, ntre acestea si state sau organizatii internationale (cum ar fi spre exemplu acordurile dintre bancile centrale ale statelor), ntre state si persoane juridice ale altor state etc. orict de importante ar fi, nu intra n categoria tratatelor internationale si nu sunt guvernate de normele dreptului international. Manifestarea acordului de vointa trebuie sa fie liber exprimat, fara nici un fel de constrngere. Vointa partilor trebuie sa nu fie afectata de vicii de consimtamnt (eroarea, dolul, coruperea reprezentantului unui stat, constrngerea mpotriva reprezentantilor statului, constrngerea exercitata asupra statului) si sa se stabileasca asupra unui obiect real si licit. Privind caracterul licit al tratatului mentionam Conventia de la Viena din 1969, care introducnd termenul de jus cogens, considera nule tratatele care nu respecta normele imperative din dreptul international. Pentru a produce efecte juridice tratatul trebuie sa stabileasca norme obligatorii n plan international, care sa aiba caracter general si permanent, sa fie aplicabile unui numar ct mai mare de subiecte de drept si unui numar ct mai mare de situatii. De asemenea, tratatele trebuie sa contina norme a caror ignorare sa duca la atragerea raspunderii subiectului de drept international parte la tratat. Efectele juridice ale tratatului trebuie sa se supuna normelor de drept international, ceea ce nseamna ca tratatul trebuie sa stabileasca drepturi si obligatii n cadrul normelor de drept international. Nu sunt tratate internationale acele acorduri intervenite ntre state, persoane
35

fizice si juridice a caror reglementare se afla sub incidenta altor norme de drept: privat, comercial etc. c) ncheierea si semnarea tratatelor internationale n procesul de ncheiere a tratatelor internationale au fost statuate, n special pe cale cutumiara, o serie de actiuni si etape la care participa partile. Acestor reguli, Conventia de la Viena din 1969 le-a dat o valoare supleativa, Conventia oferind mai multe variante pentru cazuri identice. Forma de ncheiere a unui tratat international este cea scrisa, care ofera garantii mai mari privind consemnarea exacta a vointei partilor, precum si conditii mai bune pentru aplicare si tragere la raspundere internationala. Nu este exclusa nsa nici forma verbala a tratatelor, desi consideram ca aceasta nu se practica n viata internationala. O prima problema care se ridica este aceea de a sti care sunt organele competente ncheierii tratatelor. Acestea sunt organele constitutionale ale statelor. Constitutia statelor prevede cine are dreptul de a efectua negocierea, semnarea si ratificarea tratatelor. n majoritatea tarilor democratice, negocierea si semnarea tratatelor se fac de catre organele executive (presedinte sau guvern), iar ratificarea revine parlamentelor statelor respective. n mod practic, tratatele se ncheie numai n mod exceptional de catre organele mentionate, ntruct n majoritatea cazurilor acest lucru se face prin reprezentanti mputerniciti, adica prin institutia delegarii de competenta. ncheierea tratatelor presupune efectuarea urmatoarelor etape: negocierea textului tratatului, semnarea lui si exprimarea consimtamntului statului de a fi parte la tratat. Textul tratatului se elaboreaza prin procedura negocierii ca o prima etapa, un proces laborios si deseori ndelungat, pentru caderea la nvoiala a partilor si care are doua trepte: efectuarea actelor cu caracter preliminar si negocierea propriu-zisa.

36

Actele preliminarii sunt de regula ntocmite ntr-un proces mai ndelungat si mai complex. Negocierea propriu-zisa se desfasoara n mai multe etape, care cuprind: verificarea mputernicitilor asupra competentei delegate acestora de organele constitutionale pe care le reprezinta, ducerea tratativelor si efectuarea procedurilor de parafare a tratatelor. n cadrul organizatiilor internationale, ca de pilda ONU, pentru tratatele multilaterale care se negociaza n conferinte sau organisme subordonate, majoritatea de 2/3 este suficienta pentru a se adopta un text. Negocierea multilaterala devine mai complexa dect n cazul tratatelor bilaterale, ntruct necesita convenirea a numeroase probleme organizatorice si procedurale, care se negociaza si se convin ntre parti. Procedura semnarii tratatelor, poate cuprinde semnarea pur si simplu a acestuia sau ceea ce se numeste semnarea ad referendum. Procedura ad referendum a unor tratate are valoare de autentificare a acestora, dar numai o valoare provizorie. Aici intervine calitatea reprezentantului unui stat care nu are dect mandat de negociere. Semnarea definitiva se face ulterior fie de aceeasi persoana, fie de alta autorizata n mod expres. Problemele referitoare la ncheierea, aplicarea si ncetarea tratatelor internationale au fost reglementate prin Conventia de la Viena din 1969. Aceasta conventie reprezinta o codificare a dreptului international n vigoare cu valoare de lex lata. Multe tratate urmeaza sa dobndeasca forta juridica prin semnarea lor, altele nu au aceasta calitate dect dupa procedura ratificarii. Aceasta ultima categorie de tratate se supun exprimarii consimtamntului statului de a fi parte la tratatul semnat cu valoare de ad referendum, prin procedurile ratificarii, aderarii, acceptarii sau aprobarii. Dintre acestea se detaseaza institutia ratificarii prin care un tratat semnat de persoanele mputernicite este aprobat de organele statului ndrituite prin dreptul intern. Statele prevad expres situatiile n
37

care tratatele internationale se supun ratificarii ori nsusi tratatul ncheiat prevede acest lucru. Ratificarea se constituie ca un document numit instrument de ratificare care se aduce la cunostinta reciproca si se pastreaza la un loc cu tratatul, ca parte componenta a acestuia.7 O situatie de exceptie n practica internationala apare atunci cnd unele subiecte de drept international, daca doresc sa ncheie un anumit tratat, nu sunt de acord cu unele prevederi ale acestuia. Este vorba de institutia rezervei si declaratiilor la tratatele internationale, care este proprie numai tratatelor multilaterale. n cazul tratatelor bilaterale problema nu se pune din motive usor de explicat. Definirea rezervei la un tratat o face Conventia de la Viena din 1969 care prevede, ca notiunea n cauza desemneaza o declaratie unilaterala, indiferent de cum este redactata sau denumita, facuta de catre un stat, atunci cnd semneaza, ratifica, accepta, aproba sau adera la un tratat prin care urmareste sa excluda sau sa modifice efectul juridic al anumitor prevederi ale tratatului n aplicarea lor acelui stat. Partea care si exprima rezerva doreste sa introduca o particularitate n cadrul regimului juridic al tratatului. n esenta sa rezerva reprezinta un aspect pozitiv ntruct ofera posibilitatea participarii la tratate si a acelor state care nu sunt de acord cu unele prevederi, dar se obliga sa respecte celelalte reguli si norme incluse. n general, rezerva modifica obligatiile tratatului si poate fi facuta cu ocazia semnarii si pna la depunerea instrumentelor de ratificare. Spre deosebire de rezerva, declaratia nu are efecte juridice, ea fiind o parere despre o anumita pozitie din tratat. Declaratia poate fi facuta oricnd si are mai mult un caracter juridic dect politic. d) Consideratii privind efectele juridice ale tratatelor. Consideram ca tratatele internationale ncheiate cu respectarea normelor de drept international ndeplinind conditiile de validitate prezentate produc urmatoarele feluri de efecte juridice: obligativitatea respectarii tratatelor;
7

Vasile CRETU, Drept international public, Op. cit., pag. 201-207. 38

ndeplinirea cu buna credinta a obligatiilor asumate prin tratate; aplicarea n spatiu si timp a tratatelor. Privind obligativitatea respectarii tratatelor se invoca principiul efectului relativ al tratatelor, identic cu cel din dreptul civil. Acest principiu leaga partile tratatului prin drepturi si obligatii liber asumate. Prin urmare, tratatele nu produc n general efecte juridice fata de terti (cu exceptiile pe care le vom prezenta n continuare). Raspunderea internationala se bazeaza pe obligatia partii asumata prin tratat, liber exprimata. Respectarea cu buna credinta a tratatelor se constituie ca un principiu de drept international, cu sorginte nca din dreptul roman, Pacta sunt servanda (respectarea cu buna credinta a tratatelor internationale). Atta timp ct tratatele sunt n vigoare, partile au obligatia de a le executa cu buna credinta. Acest principiu fundamental se refera desigur numai la tratatele licite, conforme cu normele dreptului international. Acest principiu este prevazut n dispozitiile Cartei ONU, Conventia de la Viena asupra dreptului tratatelor (1969), Declaratia referitoare la principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea dintre state potrivit Cartei ONU8 etc. n ceea ce priveste aplicarea tratatelor internationale n spatiu, amintim regula ca tratele produc efecte juridice ntre parti, adica ele se aplica asupra teritoriului statelor parti. Deci sfera de aplicare a tratatelor internationale n spatiu este identificata cu ntinderea teritoriului supus suveranitatii statelor parti. Exista nsa si exceptii de la aceasta regula si anume, faptul ca n anumite conditii statele convin reguli ca unele dintre prevederile tratatelor sau ntreg tratatul sa nu produca efecte asupra unor zone din teritoriile lor. Exemple n acest sens sunt asa numitele clauza federala si clauza coloniala prin care statele federale sau coloniale
8

Adoptata prin consens la cea de-a 25-a sesiune a adunarii xxx ONU rezolutia nr. 2625 XXV din 1970. 39

exclud zone din teritoriile sau coloniile lor de sub incidenta efectelor juridice ale unor tratate internationale la care sunt parte. Mai pot fi invocate ca exceptii si tratatele ale caror prevederi produc efecte juridice dincolo de teritoriile lor, cum ar fi cele care reglementeaza marea libera, spatiul cosmic ori zone geografice situate dincolo de suveranitatea statelor cum este de pilda Antarctica, ori obligatia unor terti de a se abtine de la folosirea fortei sau ntrebuintarea unor mijloace nepermise n conflictele armate ori referitoare la protectia victimelor, etc. Toate aceste cazuri, precum si altele asemanatoare fac exceptie de la pacta tertiis nec noccent nec prosunt (tratatele produc efecte ntre parti si nu fata de state terte). Aplicarea n timp a tratatelor internationale implica n primul rnd invocarea regulii generale, aceea de neretroactivitate a legii, prevazuta si de Conventia de la Viena din 1969, leges et constitutiones futuris certum est... Este un lucru absolut cunoscut n toate sistemele de drept faptul ca legile si constitutiile nu pot avea caracter retroactiv. Ele nu reglementeaza dect afaceri viitoare, legea dispunnd numai pentru viitor, ea nu are putere retroactiva. Principiul neretroactivitatii are caracter fundamental este nscris n Constitutie si nu poate fi ncalcat. Retroactivitatea este cel mai mare atentat pe care legea poate sa-l savrseasca. n dreptul international se permite derogarea de la principiul neretroactivitatii daca aceasta derogare este convenita ntre parti si nscrisa n tratat. Asemenea derogari sunt des uzitate n tratate care se refera la probleme cum sunt evitarea dublei impuneri, reglementari cu caracter de protectie sociala, protectie si asistenta victimelor etc. e) Modificarea tratatelor Tratatele internationale nu sunt imuabile, ncheiate o data pentru totdeauna. Daca mprejurarile care au determinat ncheierea tratatelor se schimba, tratatele se pot modifica. Omnis conventio inttelegitur rebus sic stantibus (toate conventiile sunt subntelese ca valabile, daca mprejurarile n care au fost ncheiate ramn aceleasi). Cu toate acestea,
40

chiar daca mprejurarile ramn aceleasi pot interveni unele situatii care sa duca n mod necesar la ncetarea sau suspendarea unui tratat. n aceasta situatie termenii uzitati sunt modificare (schimbari de text), amendare (modificari de mica importanta) sau revizuire (modificari de mare importanta si de esenta). n unele situatii n continutul tratatului cu privire la modificarea acestuia pot fi prevazute, chiar n textul sau, clauze de modificare. Procedura n cazul tratatelor bilaterale este relativ simpla. Mai greu de realizat, dar nu imposibila, este modificarea n cazul tratatelor multilaterale. Modificarea tratatelor se poate face numai cu acordul partilor si numai daca procedura modificarii parcurge acelasi traseu juridic ca la intrarea n vigoare. Se poate nsa ca partile sa convina o procedura mai simplificata, alta dect cea folosita la ncheierea tratatului. n cazul tratatelor multilaterale, procedura fiind mai complicata, dar si datorita regulilor de unanimitate modificarea tratatelor implica activitati laborioase si mai ndelungate. Impunerea regulilor consensului sau al majoritatii simplifica mult lucrurile si este de dorit n initierea procedurilor de modificare a tratatelor internationale. f) ncetarea, suspendarea si nulitatea tratatelor. Tratatele internationale nceteaza de a mai produce efecte juridice daca una din cauzele de ncetare se produce. Aceste cauze sunt determinate de mprejurari si evenimente specifice si constau ntr-unul din urmatoarele cazuri: ncetarea vointei partilor; violarea dispozitiilor tratatului; clausula rebus sic stantibus (schimbarea fundamentala a mprejurarilor); imposibilitatea executarii tratatului; nulitatea tratatelor internationale. ncetarea tratatelor ca urmare a vointei partilor are loc atunci cnd partile nu mai doresc sa continue relatiile pe baza tratatului
41

existent. Acest lucru poate fi continut ca o clauza n tratat sau poate fi convenit ulterior prin denunt unilateral. Denuntarea unui tratat se face printr-o declaratie a uneia din parti prin care aceasta se considera libera de obligatiile ce-i revin. Anterior statul trebuie sa notifice celorlalte parti intentia sa, de regula, cu cel putin 12 luni nainte. Partile la tratat pot conveni indiferent de ce se prevede n continutul lui, ncetarea drepturilor si obligatiilor asumate daca nu mai prezinta interes pentru ele. Tratatul poate sa nceteze definitiv prin vointa partilor sau se convine ncheierea unui nou tratat, care sa i-a locul celui vechi. ncetarea tratatului ca urmare a violarii sale se produce atunci cnd una sau mai multe parti refuza n mod constant sa-si execute obligatiile sau prin actele lor violeaza substantial prevederile tratatului. Practica internationala consemneaza ca aceasta procedura este greoaie fiind foarte complicat de dovedit obiectul violarii tratatului. Schimbarea fundamentala a mprejurarilor, impune de asemenea ncetarea tratatelor. Regula n materie este omnis conventio intelligitur rebus sic stantibus, adica orice tratat ramne valabil atta timp ct mprejurarile ramn identice cu cele din momentul ncheierii sale. Daca a intervenit clausula rebus sic stantibus adica schimbarea fundamentala a mprejurarilor, tratatul poate sa-si nceteze existenta. n cazul schimbarii fundamentale a mprejurarilor, partile pot sa ceara ncetarea tratatului, daca partile celelalte ale acestuia nu convin sa se puna de acord cu noua situatie. Imposibilitatea executarii tratatelor este de asemenea o cauza de ncetare. Aceasta mprejurare poate fi invocata de oricare dintre parti daca obiectul tratatului sau parti ale sale nu mai exista. Disparitia unui stat poate fi un exemplu n acest sens. Partile pot fi puse n imposibilitatea de executare si datorita faptului, ca dupa ncheierea sa, obiectul tratatului nu mai poate fi executat. Ad impossibilia nemo tenetur (nimeni nu poate fi obligat sa execute ceva imposibil).
42

Potrivit prevederilor Conventiei de la Viena din 1969 o parte poate invoca imposibilitatea de a executa un tratat ca motiv pentru a-i pune capat sau a se retrage din el, daca aceasta imposibilitate rezulta din dispozitia sau distrugerea definitiva a obiectului tratatului. ncordarea relatiilor dintre state, care conduc la ruperea relatiilor diplomatice si declararea starii de razboi pot crea situatii de imposibilitate a executarii unor tratate si pot genera ncetarea acestora. Suspendarea tratatelor internationale este prevazuta de Conventia de la Viena din 1969 cu doua variante: ca o clauza nscrisa n tratatul respectiv; prin consimtamntul tuturor partilor. n modalitatile de mai sus se pot suspenda att tratatele unilaterale, ct si cele multilaterale. n cazul tratatelor multilaterale mai trebuie acordul tuturor statelor, neexistnd posibilitatea ca unele parti din tratat sa ramna ca angajate n continuare. Cu privire la nulitatea tratatelor internationale consemnam mai nti faptul ca nulitatea poate fi o cauza de ncetare a tratatelor. n situatia n care conditiile de validitate nu sunt ntrunite pentru ca acordul partilor sa se considere realizat, atunci se ajunge la nulitatea tratatelor, iar partile dobndesc un motiv licit pentru a le denunta. Se cunosc doua cazuri de nulitate a tratatelor. n primul caz nulitatea intervine n urma ncalcarii unei norme jus cogens, iar n al doilea caz nulitatea tratatelor intervine ca urmare a unor vicii de consimtamnt. Nulitatea relativa poate fi invocata numai de partea al carui consimtamnt a fost viciat si poate fi acoperita prin confirmare de catre acelasi stat. Viciile de consimtamnt care duc la nulitatea relativa sunt: violarea dispozitiilor dreptului intern privitoare la competente; eroarea (care se refera la un element de fapt si nu de drept); dolul; coruperea reprezentantului statului.

43

Nulitatea absoluta se poate invoca prin existenta viciilor de consimtamnt rezultate din constrngerea executata asupra statului si acolo unde se constata ncalcarea normelor jus cogens. Ea poate fi invocata de oricare din partile tratatului si chiar de o instanta internationala sesizata oficial sau din proprie initiativa. g) Interpretarea tratatelor Tratatele internationale sunt susceptibile de a fi modificate dupa cum am aratat. De asemenea, tratatul este un document pe textul caruia se negociaza, se poarta discutii n urma carora se ajunge la concesii. Tratatele pot contine unele formulari generale, desuete, ori insuficient precizate, ambigue si uneori chiar contradictorii fata de un element nou care a modificat mprejurarile existente la ncheiere. n aceste cazuri si n multe altele ce pot sa apara, tratatele trebuie sa fie interpretate. Operatiunea de interpretare a tratatelor se manifesta asadar n procesul de aplicare, atunci cnd se impune stabilirea sensului exact si corect al prevederilor lor. Spre deosebire de dreptul intern, n dreptul international, problema competentei pentru interpretarea tratatelor se pune n mod diferit. Tratatele pot fi interpretate de partile sale, dar acest lucru se poate face si de catre un organ de jurisdictie internationala, special desemnat, cum ar fi Curtea Internationala de Justitie, instantele judiciare sau organele de arbitraj potrivit rolului pe care acestea l au n procesul de solutionare a litigiilor dintre subiectele de drept international. Interpretarea tratatelor de catre statele parti este denumita si interpretare autentica, ea fiind cea mai importanta. Interpretarea jurisdictionala intervine atunci cnd partile nu se pot pune de acord asupra interpretarii autentice, acestea supunnd diferendele arbitrajului international sau Curtii Internationale de Justitie. Acest mod de interpretare are forta obligatorie numai pentru partile aflate n litigiu si numai asupra cazului concret n discutie (speta).

44

n anumite situatii si organizatiile internationale sunt obligate sa interpreteze unele categorii de tratate cum ar fi actele lor constitutive, tratatele n care organizatia respectiva este parte cu drepturi si obligatii, n alte situatii n care acestea actioneaza n calitate de subiecte de drept international, n nume propriu fara amestecul statelor. n dreptul international s-au cristalizat unele reguli care sa faca interpretarea tratatelor (buna-credinta, sensul notiunilor de text, ratiune, efectul util, scop), metode (gramaticala, logica, istorica, sistematica), principii (per a contrario, reducerea la absurd, regulus consensus, lex poster derogat priori, res inter alias acta etc.) 5. Cutuma internationala Cutuma internationala consta ntr-o practica generala, relativ ndelungata si repetata a statelor si este considerata ca o expresie de conduita cu forta juridica obligatorie opinio juris sive necesitatis. Cutuma este o regula nescrisa dar cu caracter obligatoriu pentru subiectele de drept. Caracterul sau nescris reprezinta principala trasatura a cutumei care o deosebeste de celelalte izvoare de drept international. Pentru a se constitui ca izvor de drept international cutuma trebuie sa ndeplineasca n mod cumulativ o serie de conditii, astfel: existenta ei ca practica generala; practica unui numar restrns de state nu poate crea reguli generale obligatorii; practica referitoare la cutuma nu trebuie sa fie ntmplatoare, ci rezultatul unor actiuni repetate, n decursul unei perioade de timp, relativ ndelungate; relatiile internationale cu valoare de cutuma trebuie sa rezulte dintr-o practica cu valoare juridica, ntruct exprima o norma cu caracter international. Toate conditiile de mai sus trebuie ndeplinite n mod cumulativ, pentru a ne putea gasi n prezenta unei cutume de drept international.
45

Cutuma nu trebuie confundata cu uzul international sau curtoazia internationala (comitas gentium), care nu are caracter obligatoriu si se aplica pe baza de reciprocitate sau la simpla apreciere a subiectelor de drept international. De asemenea, cutuma internationala nu este un simplu obicei, ntruct obiceiul nu are natura juridica, nu are caracter obligatoriu si nu este o practica recunoscuta de drept. Curtea Internationala de justitie, prevede n statutul sau ca aceasta organizatie internationala va aplica cutuma internationala ca dovada a unei practici generale acceptata ca reprezentnd dreptul. Prin recunoasterea sa de catre state, cutuma exprima o manifestare de vointa a statelor. n cazul cutumei, consensul dintre state se exprima printr-o forma tacita. Datorita acestui lucru n societatea internationala contemporana se manifesta unele dificultati n recunoasterea cutumei ca izvor de drept. Unele state au obiectii si considera cutuma ca fiind elaborata fara participarea tuturor statelor si ca deci, are un caracter nedemocratic. Atunci cnd statele nu-si dau acordul la crearea unor reguli cutumiare pot sa foloseasca diferite procedee diplomatice printre care protestul si rezerva sunt cele mai des folosite. Cutuma este cel mai vechi izvor de drept international din care s-au format ntr-un proces ndelungat si anevoios institutii si norme internationale fundamentale cum ar fi dreptul diplomatic, dreptul international maritim, dreptul conflictelor armate etc. O problema importanta care se pune n istoria dreptului international cu privire la cutuma este cea legata de normele lui jus cogens. Fara a intra prea mult n disputele pe aceasta tema aratam ca se considera ca normele lui jus cogens apartin dreptului international n general. Datorita acestui lucru izvoarele acestor norme le vor constitui tratatele multilaterale generale si cutumele. n acest mod, ncercarile de a limita izvorul normelor imperative numai la cutuma nu sunt justificate. Dimpotriva, principalul izvor al acestora l constituie

46

tratatul si n speta, tratatul multilateral cu caracter general, asa cum am mai aratat. O alta problema controversata n legatura cu cutuma internationala este legata de dovada acesteia. Se considera ca sarcina probatiunii n dovada cutumei este deosebit de complexa si dificila. Sarcina probei cutumiare revine ntotdeauna subiectului de drept international care declanseaza actiunea pentru a-si apara drepturile legale, fie pentru aparare. n aceasta privinta se constata ca n ultimul timp organizatiile internationale n domeniu, n mod deosebit ONU au facut eforturi deosebite n fixarea unor reguli de drept cutumiar si n crearea unor noi reguli cutumiare care cu timpul au devenit norme juridice recunoscute tacit, unele fiind preluate de tratatele internationale. Se constata ca n formarea normelor de drept international general are loc o ntrepatrundere ntre cutuma si tratatul international ca izvoare de drept international. Opinio juris rive necesitatis, exprima cutuma internationala care continua sa joace un rol important n dreptul international contemporan. Cutuma reprezinta practica generala ndelungata si repetata a statelor, considerata de ele ca avnd forta juridica obligatorie. Astfel se formeaza normele de drept international, pe cale cutumiara. Izvorul principal de drept international ramne tratatul, iar cutuma se instituie ca un izvor secundar al acestuia. 6. Principiile generale de drept nca din secolul al XIX-lea n vederea solutionarii numeroaselor litigii dintre state se faceau referiri la principiile generale de drept, pe care statele erau chemate sa le respecte n relatiile dintre ele. O data cu nceputul codificarii moderne a dreptului international referirile la principiile generale de drept ncep sa prinda si un contur consistent scris. Se dau exemple n acest sens unele din conventiile
47

ncheiate la Haga n 1899 si 1907 n vederea solutionarii pasnice a relatiilor dintre state. De asemenea Statutul Curtii Permanente de Justitie Internationala din 1920, a prevazut principiile generale de drept recunoscute de natiunile civilizate, ca izvoare de drept alaturi de tratate si cutuma. n acceptiunea Statutului Curtii Internationale de Justitie prin principiile generale de drept ca izvoare ale dreptului international se are n vedere ansamblul principiilor comune marilor sisteme juridice, contemporane, susceptibile sa fie aplicate n cadrul relatiilor dintre subiectele de drept international. Principiile generale de drept sunt reguli al caror continut se manifesta n continutul altor dispozitii si reguli cu caracter normativ, norme juridice de maxima generalitate prin intermediul carora sunt create si aplicate celelalte norme juridice internationale de drept. Ca o particularitate retinem ca din teoria si practica juridica internationala principiile de drept international sunt mprumutate din dreptul intern, ele fiind comune marilor sisteme de drept (englez, francez, german sau american) si se impun ca principii fundamentale majoritatii statelor lumii. Se remarca aici faptul ca unele notiuni de drept penal, civil, administrativ etc., intern sunt considerate ca notiuni cu valoare de adevar n drept si pot fi luate n considerare ca atare si n dreptul international. Din Statutul Curtii Internationale de Justitie si din practica internationala n materie, rezulta ca cele mai uzitate principii de drept sunt considerate urmatoarele: buna credinta n ndeplinirea obligatiilor conventionale; contractus optima fidei ceea ce nseamna ca tratatele internationale sunt create prin acordul de vointa al partilor, ca ele trebuie interpretate si aplicate cu buna credinta; respectarea regulilor de interpretare a tratatelor lex posterior derogat priori legea ulterioara deroga celei posterioare;

48

generalia specialibus non derogant legea generala nu deroga de la legea speciala; pacta sunt servanda; allegans contraria non audiendus est alegerea unui lucru contrar nu este permisa; priori in tempore potir in jure anterior n timp, mai puternic n drept; principiul egalitatii partilor; autoritatea de lucru judecat; principiul raspunderii pentru prejudiciile cauzate; dreptul la aparare al partilor; principiul represiunii universale ubi te invenero ibi te judicabo (statul pe teritoriul caruia a fost gasit un infractor este competent sa-l judece, chiar daca infractiunea a fost savrsita pe teritoriul altui stat); principiul caracterului just si licit al tratatelor aliud agitur et aliud simulatur; principiul imposibilitatii transmiterii delegarii de competente al nsarcinatilor delegatus non protest delegare sau, de le gata potetos, non delegata s.a.m.d. Privind valoarea si considerarea principiilor generale de drept ca izvoare de drept international se constata multe opinii contradictorii, asupra carora nu facem referiri. Mentionam nsa pozitia unora care considera echitatea izvor de drept international. A solutiona un referend ex aequo et bono (n conformitate cu echitatea) nu este acelasi lucru cu aplicarea dreptului international; aplicarea echitatii n locul dreptului international se poate nsa face, doar cu acordul expres al partilor. Echitatea poate fi considerata ca un izvor material de drept international, ci nu unul formal, neconstituind ca atare o norma a acestuia si neputnd avea natura juridica.

49

7. Principiile dreptului international Din orice studiu de drept international nu lipsesc principiile acestuia numite de unii autori si principii fundamentale. Desi nu sunt izvoare de drept international le tratam la acest capitol, tocmai pentru a se nlatura confuziile ce s-ar putea face si pentru a sublinia faptul ca pe lnga normele ce reglementeaza concret relatiile dintre state, principiile dreptului international domina ntreaga sa materie. Ele contin cele mai generale reguli de conduita indispensabile pentru ntemeierea si dezvoltarea relatiilor prietenesti dintre state, pentru pacea si securitatea societatii internationale. Principiile dreptului international au fost codificate ntr-o serie de documente internationale. In primul rnd consemnam Carta ONU apoi, unele tratate multilaterale generale sau regionale, precum si hotarri adoptate de unele organizatii internationale, ntre care se disting rezolutiile ONU. Declaratia referitoare la principiile dreptului international privind relatiile prietenesti si cooperarea ntre state, n conformitate cu Carta ONU9, formuleaza urmatoarele principii ale dreptului international contemporan principiul neagresiunii, nerecurgerii la forta sau amenintarea cu forta; principiul solutionarii pasnice a diferentelor internationale; principiul neamestecului n treburile interne, al neinterventiei n afacerile interne ale unui stat; principiul cooperarii internationale, obligatia statelor de a coopera ntre ele; principiul dreptului la autoderminare a popoarelor; principiul egalitatii suverane a statelor;

Adoptata prin Rezolutia Adunarii Generale a ONU nr. 2625 din 14 octombrie 1970. 50

principiul respectarii cu buna credinta a obligatiilor internationale asumate (pacta sunt servanda). La aceste sapte principii consacrate si recunoscute de 37 de ani au fost adaugate alte trei n continutul Actului final al Conferintei pentru Securitatea si Cooperarea in Europa, semnat la Helsinki n 1975, ntr-un cadru european, regional si nu universal. Aceste principii sunt urmatoarele: principiul inviolabilitatii frontierelor de stat; principiul respectarii integritatii teritoriale a statelor; principiul respectarii drepturilor omului si a libertatilor lui fundamentale. Cele zece principii ale dreptului international prezentate, formeaza un decalog, care trebuie respectat de catre toate statele. Toate aceste principii trebuie aplicate n mod egal si fara rezerve, ele formeaza mpreuna un tot unitar, un criteriu coerent care trebuie sa constituie baza relatiilor dintre popoarele lumii. Respectarea acestor principii este asadar cumulativa si nu alternativa. Principiile dreptului international au un caracter obligatoriu facndu-se deosebirea dintre acestea si principiile eticii sau regulile de curtoazie (comitas gentium). De asemenea se impune sa retinem ca aceste principii au un nalt nivel de abstractizare si de extrema generalizare. Ele apartin lui jus cogens, avnd un caracter imperativ si dau expresie protectiei juridice a valorilor fundamentale ce intervin n viata comunitatii internationale si n relatiile dintre subiectele de drept international. Principiile dreptului international au fost elaborate n practica internationala, avnd la baza acordul de vointa liber exprimat al statelor si drept izvoare, tratatele si cutumele internationale (n principal). Din analiza principiilor mai sus enumerate se poate desprinde cel putin o concluzie certa care merita sa fie analizata si anume, ca toate au mai mult sau mai putin tangenta cu folosirea fortei n viata internationala.

51

De aceea consideram ca n jurul utilizarii fortei se cupleaza toate celelalte principii, si n general, ordinea internationala. Restrngerea treptata si eliminarea razboiului a constituit tema majora a numeroase documente internationale si de doctrina. Limitarea regurgerii la forta n perioada interbelica a fost una din principalele preocupari ale Societatii Natiunilor. Analiza juridica a Pactului Societatii Natiunilor scoate n evidenta vointa statelor membre de a nu recurge la forta si la razboi pentru solutionarea litigiilor posibile n relatiile internationale. Un alt moment important privind interzicerea fortei din viata internationala l-a constituit Pactul de la Paris (1928). Pactul ncheiat atunci cunoscut ca Pactul Briand-Kellogg prevedea renuntarea la razboi ca instrument al politicii nationale. Partile acestui tratat, au declarat solemn n numele popoarelor pe care le reprezinta ca ele condamna razboiul mijloc de reglementare a diferentelor internationale si recomanda renuntarea la el ca instrument de politica nationala. Ratiunile care au determinat statele semnatare sa adopte aceasta pozitie rezulta chiar din preambulul tratatului care mentiona: ... convinsi ca schimbarile n relatiile lor mutuale (ntre state n.n.) nu trebuie sa fie cautate dect prin procedee pasnice si sa fie realizate n ordine si pace si ca orice putere semnatara care va cauta de acum nainte sa-si dezvolte interesele nationale recurgnd la razboi va fi privata de beneficierea prezentului tratat10. Dar asa cum avea sa declare ilustrul om politic Nicolae Titulescu, razboiul mai ramnea posibil n urmatoarele trei situatii: n caz de legitima aparare, pentru a face fata obligatiilor articolului 16 din Pact (aceste situatii se mentin n Carta ONU mutatis mutandis), precum si n caz de denuntare a obligatiilor asumate de catre unul sau mai multe state semnatare.11
10 11

Dumitru Mazilu, Dreptul pacii. Tratat., Ed. All Beck, Bucuresti, 1998, pag. 59. Nicolae Titulescu, Documente Diplomatice, Ed. Politica, Bucuresti, 1967, pag. 93, 840-841. 52

Conventiile de la Londra din anul 1933 precizau cu claritate notiunile de agresiune si agresor. Din pacate proiectul de definire a agresiunii, prezentat n anul 1933 Comisiei Generale a Conferintei de Dezarmare de la Londra a fost respins, dar statele au continuat n directia definirii agresiunii si agresorului prin tratate bilaterale, n special cu vecinii. Dezastrul produs de cel de-al doilea razboi mondial a generat unanimitatea statelor lumii de a scoate razboiul din viata internationala, n afara legii. Interzicerea agresiunii prin Carta ONU a fost efectuata n anul 1945, desi se mentionau situatii n care prevederile Cartei ONU admiteau recurgerea la forta armata. Un prim obiectiv pentru atingerea scopului de excluderea razboiului din viata internationala a fost adoptarea principiului interzicerii folosirii fortei si amenintarii cu forta, pas consemnat ca principiu n Carta ONU. Aceasta prevedere a fost dezvoltata ulterior prin adoptarea mai multor rezolutii de catre Adunarea Generala ncepnd cu Rezolutia 95/II din 1946 (prin care, cele 51 de state membre au achiesat la ideea ca interzicerea razboiului de agresiune, proclamata prin Statutul Tribunalului de la Nrnberg face parte din dreptul international). n continuare Declaratia referitoare la principiile dreptului intelectual privind relatiile prietenesti si de cooperare dintre state, n conformitate cu Carta ONU (document la care ne-am referit anterior cnd am enumerat principiile dreptului international) si Declaratia cu privire la cea de-a XXV-a aniversare a ONU (Documente ONU A/XXV), afirma dreptul la autoaparare al popoarelor aflate sub dominatie coloniala, dreptul fiecarei natiuni de a-si hotar n mod liber calea dezvoltarii. Se clarificase o problema fundamentala care nsa nu era finalizata ntruct nu se rezolvase problema definirii agresiunii si stabilirea unor criterii mai precise pentru aceasta problema. Acest lucru s-a realizat prin adoptarea la 14 decembrie 1974 a Rezolutiei 33/4 a

53

Adunarii Generale a ONU privind definirea agresiunii si a conditiilor ce trebuie ndeplinite. Trebuie sa mai spunem ca prevederi privind interzicerea recurgerii la forta si amenintarea cu forta, a eliminarii razboiului din viata internationala se gasesc si n alte documente ale unor organizatii internationale ca Organizatia Statelor Americane, Organizatia Unitatii Africane, Liga Araba sau n cadrul unor instrumente de drept international adoptate la diverse reuniuni internationale precum Conferinta CSCE de la Helsinki din anul 1975. Retinem nsa ca ONU a consacrat dreptul exclusiv al Consiliului de Securitate al ONU de a constata existenta unui act de agresiune, chestiune pe care o vom dezvolta ntr-un alt capitol. Ca o concluzie, putem arata ca prin elaborarea si adoptarea Cartei ONU cu mbunatatirile ulterioare aduse acestui document, amenintarea cu forta si folosirea fortei au fost interzise prin dreptul international. La aceasta se adauga prevederea Cartei potrivit careia statele membre ONU trebuie sa rezolve diferendele dintre ele prin mijloace pasnice pentru a nu primejdui pacea si securitatea comunitatii internationale. Totodata, se proclama si principiul neamestecului n treburile interne ale statelor. ONU nu autorizeaza interventia n chestiuni care apartin esential competentei interne a unui stat si nici nu obliga pe membrii sai sa supuna asemenea probleme spre rezolvare organismelor internationale substituind statul n cauza. Asadar, observam ca n dreptul international contemporan, se interzice razboiul de agresiune, se extind situatiile si domeniile de interdictie a folosirii fortei si amenintarii cu forta si s-au creat institutii de raspundere internationale, pentru cei care violeaza regulile de drept al razboiului, de protectie si asistenta a victimelor. Legat de toate problemele prezentate se ridica nsa o ntrebare pertinenta n legatura cu folosirea fortei si amenintarea cu forta: care sunt limitele juridice ale utilizarii fortei n eventuala ordine juridica mondiala? La aceasta ntrebare vom raspunde ntr-un alt capitol,
54

ntruct problema este legata n primul rnd de suveranitatea statelor si necesita cteva explicatii mai detaliate. 8. Jurisprudenta si doctrina dreptului international. Prin jurisprudenta se ntelege un ansamblu de solutii si hotarri pronuntate de catre organele de jurisdictie n legatura cu problemele de drept sau institutiile juridice examinate cu prilejul desfasurarii actului de justitie aflate pe rolul acestora. n literatura juridica jurisprudenta mai este ntlnita si sub denumirea de practica judiciara. n unele sisteme de drept intern cum este cel anglo-american, jurisprudenta este considerata izvor de drept, cunoscut sub denumirea de precedent judiciar, adica a unei solutii pronuntate anterior n cauze asemanatoare. n dreptul nostru jurisprudenta nu este considerata izvor de drept, ntruct nu creeaza, ci aplica norme de drept. Ea este nsa considerata ca avnd valoare orientativa pentru instanta de care se tine seama sau nu (nu are caracter obligatoriu), contribuind la aplicarea corecta si unitara a normelor legale. n ceea ce priveste doctrina, aceasta reprezinta creatia celor mai reputati specialisti n stiinta dreptului, operele acestora, alte creatii ale unor organizatii stiintifice de drept. n dreptul intern, nici doctrina nu este considerata izvor de drept ntruct ea numai constata, sistematizeaza, comenteaza sau interpreteaza si nu creeaza norme de drept. n dreptul international problema jurisprudentei si a doctrinei se pune cam n aceeasi termeni utilizati n dreptul intern. Asa cum am mai aratat Statutul Curtii Internationale de Justitie prevede la articolul 38 ca alaturi de tratat, cutuma si principiile generale de drept, hotarrile judecatoresti si doctrina specialistilor celor mai calificati ai diferitelor state, constituie mijloace auxiliare pentru determinarea normelor de drept.

55

n legatura cu jurisprudenta se considera ca hotarrile judecatoresti nu elaboreaza norme de drept international. Nici chiar hotarrile Curtii Internationale de Justitie nu sunt izvoare de drept international, ntruct ele nu au valoare obligatorie dect pentru partile aflate pe rol si numai cu privire la cauza aflata n litigiu. Hotarrile instantelor internationale fie ele penale sau de alta natura sau arbitrare servesc numai ca mijloc de constatare si interpretare a unor norme de drept international. n acelasi timp, jurisprudenta internationala nu poate fi pusa pe acelasi plan cu cea a statelor, deoarece instantele internationale nu sunt alcatuite din reprezentantii statelor. Cu toate acestea, jurisprudenta internationala, contine solutii date sub autoritate internationala, care pot oferi exemple si pot fi invocate n cazuri similare pentru solutionarea altor cauze care se ivesc. n acest mod, hotarrile organelor internationale de drept au un rol auxiliar n determinarea normelor existente de drept international si n crearea altora noi. Unele dintre ele s-au dovedit novatoare, cu un continut valoros pentru aplicarea generala, retinndu-se ulterior, recunoasterea generala a lor de catre societatea internationala. Analiznd relatia national international n dreptul international se poate spune ca jurisprudenta nationala poate contribui la precizarea sau mbogatirea continutului normelor aplicabile ntr-un raport juridic international. n acest mod pentru lamurirea unor norme de drept international se invoca adeseori si hotarri ale tribunalelor interne, nationale pentru a se rezolva litigii din domenii cum ar fi: dreptul maritim si fluvial, dreptul diplomatic, dreptul penal, dreptul comertului international, etc. n ce priveste doctrina, nu de putine ori, instantele internationale, statele recurg la opinia unor juristi de nalta calificare din dreptul international, pentru clarificarea unor norme de drept ambigui, lacunare, imprecise sau contradictorii. Doctrina serveste n mod

56

deosebit la interpretarea unor norme de drept international si la sistematizarea acestora. Doctrina, deci nu este izvor de drept international, are rol creator de drept prin creatiile specialistilor n domeniu, avnd un rol important n dezvoltarea stiintei dreptului international. n doctrina juridica internationala se includ nu numai lucrarile stiintifice ale unor personalitati renumite n materie, dar si lucrari ale unor importante forumuri mondiale cum ar fi Asociatia de Drept International si Institutul de Drept International. De asemenea un rol deosebit de important n cazul doctrinei dreptului international contemporan, revine Comisiei de Drept International a ONU, nfiintata n 1848. Tot n aceasta ordine de idei se retin n doctrina internationala si unele opinii separate ale judecatorilor Curtii Internationale de Justitie, prin caracterul lor elaborat, documentat si competent. Doctrina internationala de drept desi nu are caracter de izvor de drept international, este conceputa ca un puternic mijloc auxiliar, care poate avea un rol important n crearea, dezvoltarea si aplicarea normelor de drept international. 9. Alte izvoare de drept international. Articolul 38 mentioneaza n Statutul Curtii Internationale de Justitie ca n conditii concrete, care se refera strict la anumite cazuri, hotarrile Curtii se pot baza si pe principiile echitatii. Conditia fundamentala este aceea a acordului partilor aflate n litigiu. La problema echitatii n dreptul international am mai facut referiri la nceputul acestei lucrari. n acest loc dorim sa facem numai cteva precizari. Echitatea nu poate fi socotita dect un izvor material de drept international, din aceleasi motive ca si n cazul jurisprudentei si doctrinei internationale. Ea poate fi socotita mai mult ca un fundament
57

moral pentru regulile juridice. Echitatea nu poate avea nici rolul de a completa lacunele dreptului international si nici de a nlocui aplicarea acestuia n timp si spatiu. Problema solutionarii unui diferend prin aplicarea regulilor echitatii este foarte limitata. n dreptul international nu se admite sa se practice ex aequo et bono, adica o solutionare a unei cauze nu dupa drept, ci dupa constiinta judecatorului. Acest lucru ar nsemna solutionarea unor litigii exclusiv pe principii morale si nu juridice. S-ar recurge n acest mod la acceptarea dreptului natural pentru a fi generalizat n cadrul dreptului international ori s-ar putea absolutiza acele norme de drept intern, n care principiul echitatii este larg utilizat (anglo-american spre exemplu). Nu n ultimul rnd s-ar putea confunda izvoarele formale ale dreptului international cu principiile generale de drept, ceea ce am vazut ca poate fi o eroare inadmisibila. Semnalam faptul ca problema echitatii n dreptul international este o tematica viu disputata n teorie, dar ca n practica, att n ceea ce priveste definirea notiunii si limitele aplicarii n solutionarea diferendelor, ct si n ceea ce priveste uzitarea ei de catre Curtea Internationala de Justitie ori particularitatile pe care le reprezinta n dreptul international. Problema care se pune n continuare este aceea de a sti daca decalogul cum l-am numit de izvoare ale dreptului international satisface nevoia de creare de drepturi si obligatii ntre state n actuala dezvoltare a societatii internationale. Si aceasta problema, cea a izvoarelor dreptului international este larg dezbatuta n literatura juridica. Se discuta contradictoriu n special n legatura cu calificarea actelor organizatiilor internationale si actelor unilaterale ale statelor, la care vom face cteva referiri. Actele organizatiilor internationale, reprezinta o problema mult disputata n doctrina dreptului international. Problema consta n esenta n aceea de a le considera sau nu izvoare de drept international. Sunt eliminate din start acele acte (hotarri) care se refera la cazuri
58

particulare de functionare propriu-zisa a organizatiei cum ar fi de pilda cheltuielile bugetare, organizarea interna, problemele de personal etc. Ramn n discutie acele hotarri care au legatura cu crearea normelor de drept international, formulari de regula generale de conduita si principii calauzitoare, n relatiile internationale. Unii autori opineaza ca din moment ce n Carta Natiunilor Unite se prevede ca Hotarrile Adunarii Generale au valoare de recomandare, ele nu au forta juridica obligatorie pentru statele membre, ci numai o valoare politica si morala. De aceea, aceste acte sau hotarri nu pot fi echivalate cu norme juridice, si nu pot constitui izvoare de drept international. n acest mod s-a cristalizat, ceea ce se numeste n doctrina notiunea de soft law care acopera documentele adoptate de state n cadrul ONU si altor organizatii sau forumuri internationale. Se spune ca denumirea de soft law se acorda acestor hotarri ntruct ele nu pot fi ncadrate n categoriile izvoarelor de drept recunoscute n dreptul international. n cadrul categoriei de soft law ar putea intra rezolutiile Adunarii Generale a ONU, documentele politico-juridice cu un caracter mai larg (ca de pilda Actul Final al Conferintei pentru Securitate si Cooperare n Europa de la Helsinki din 1975), alte documente internationale din domeniul economic, n care obligatiile statelor sunt enuntate vag etc. Se ncearca sa se resistematizeze izvoarele dreptului international, soft law-ul desemnnd un drept n care forta de constrngere este mai slaba, mult diminuata, mergnd de la caracterul obligatoriu pna la cel facultativ privind respectarea hotarrilor n cauza. O alta conceptie se refera la considerarea rezolutiilor ONU ca izvoare noi de drept cu un caracter mai special. Cele mai multe referiri sunt n legatura cu forta lor juridica n functie de particularitatile de vot ale statelor. De asemenea se sustine regula estoppel-ului (partile nu pot reveni asupra unui angajament anterior si absolutizarea principiului democratic al majoritatii, care pna la urma impune hotarrea).
59

Prezentarile de mai sus au fost facute cu titlu informativ. n acceptiunea dreptului international se considera ca actele privind conduita statelor vizeaza fie drepturi, fie obligatii pe care statele membre si le asuma n vederea realizarii obiectivelor convenite. Ele exprima, de asemenea si reguli generale de comportament ntre subiectele de drept international. Aceste acte pot avea o forta juridica diferita si fac obiectul unor izvoare de drept international. n acelasi timp, altele pot avea caracterul unor recomandari adresate statelor, fara forta juridica, dar sunt respectate de state n temeiul solidaritatii si bunei credinte. Izvoarele de drept international pot fi asadar considerate acele acte ale organizatiilor internationale cu caracter obligatoriu avnd calitatea de jus cogens. Acestea sunt hotarrile Adunarii Generale, Consiliului desemnat si altor organizatii internationale, care prin acordul statelor membre au convenit sa dea acest caracter hotarrilor si actelor adoptate de ele. Actele unilaterale ale statelor, ntr-o privire generala nu sunt izvoare de drept international, sunt create de catre un singur stat si apartin dreptului sau intern. n conditiile n care actele unilaterale ale unui stat sunt emise n domenii de interes international, problema se schimba. Se dau cteva exemple de asemenea acte unilaterale ale statelor: declaratia de razboi, declaratia de neutralitate n caz de conflict armat, pozitia unui stat fata de diferite probleme internationale, denuntul unilateral al unui tratat international, declaratia cu privire la recunoasterea unui alt stat, unei aliante sau organizatii internationale etc. Desi asemenea acte exprima acordul de vointa dintre doua state sau unui numar restrns de state, ele afecteaza si alte subiecte de drept international, altele dect partile n cauza. Comisia de drept international a ONU considera ca intra n categoria de izvoare de drept international actele unilaterale ale statelor destinate sa produca forta juridica, prin crearea, recunoasterea, salvarea sau modificarea unor
60

drepturi, obligatii sau situatii juridice opozabile si altor state sau altor subiecte de drept international. Pentru a considera ca un act unilateral al unui stat intra n categoria izvoarelor de drept international, acesta trebuie sa ndeplineasca si unele conditii de fond. Astfel din practica internationala rezulta ca acestea trebuie sa exprime n primul rnd acordul de vointa al entitatii statale n discutie. De asemenea el trebuie sa-si fi manifestat public vointa si intentia de a produce efecte juridice n planul relatiilor externe. n al treilea rnd actul respectiv trebuie sa fie elaborat n termenii si pe baza normelor de drept international. n ceea ce priveste legislatia interna si hotarrile instantelor judecatoresti nationale, acestea nu pot constitui izvoare de drept international. n unele cazuri se pot constitui ca o recunoastere de catre un stat sau altul a unei anumite reguli de comportament intentional. Legile interne pot constitui uneori elemente ale procesului cutumiar sau mijloc de dovedire privind existenta unei cutume anume. Un exemplu n acest sens l reprezinta modalitatea prin care legea nationala ar putea influenta formarea cutumei, prin aplicarea n dreptul intern a normelor cuprinse n tratatele internationale si prin ratificarea sau aderarea statului respectiv, n calitatea sa de subiect de drept international.

61

10. Statele subiecte primordiale (originare) de drept international Statele sunt subiecte primordiale de drept international sau subiecte originare. Ele au calitatea de subiecte principale n raport cu alte entitati nestatale, considerate n categoria subiectelor de drept international secundare. n literatura juridica statul este conceput ca fiind o colectivitate umana care traieste pe un anumit teritoriu, avnd o structura specifica de organe cu care si exercita puterea si care se bucura de suveranitate, conditie esentiala pentru a fi subiect de drept international. ntruct problema suveranitatii este fundamentala pentru ntelegerea statului ca subiect de drept n cadrul societatii internationale contemporane, vom trata acest postulat de drept international, separat, ntr-un capitol de sine statator. Statele au mai fost calificate ca subiecte universale de drept international deoarece ele si exercita drepturile si si asuma obligatii n orice domeniu al relatiilor internationale, fara limite de spatiu si timp. Statul are calitatea de subiect de drept, att n raporturile juridice care reflecta ordinea juridica interna, ct si pe cea internationala. Calitatea de stat suveran i confera acestuia dreptul de a conduce societatea interna, ct si de a dezvolta relatii n plan international. Orice subiect de drept si exercita drepturi si si asuma obligatii. Se impune sa analizam care sunt drepturile si obligatiile fundamentale ale statului n calitatea sa de subiect de drept international. Asa dupa cum se stie prima personalitate ce s-a ocupat de aceasta problema a fost n epoca iluminismului Emmeric de Vattel care de pe pozitiile apararii dreptului natural facea deosebirea dintre drepturile indivizilor si cele ale statelor care si au nsa originea n dreptul natural.
62

Codificarea drepturilor si obligatiilor statelor ca subiecte de drept international n epoca moderna si contemporana a fost facuta n numeroase documente internationale. Desi pna n prezent nu s-a reusit sa se elaboreze o serie de criterii unitare pentru a se pune capat discutiilor cu privire la aceste probleme, se considera tot mai mult ca statele ar avea n principal urmatoarele drepturi fundamentale: dreptul la existenta libera; dreptul la egalitate suverana si dreptul de a dispune libere de soarta lor, de a-si croi propriile destine; dreptul la pace si securitate; dreptul la integritate teritoriala si inviolabilitatea frontierelor; dreptul la legitima aparare; dreptul de a coopera cu statele lumii si a ncheia tratate cu acestea; dreptul de a fi tratate n mod egal si nediscriminatoriu; dreptul de a avea acces nelimitat la cuceririle stiintei si tehnicii; dreptul de a face parte din organizatiile internationale; dreptul de a face comert etc. n ce privesc obligatiile statelor ca subiecte de drept international acestea sunt corelative la drepturi si se refera n principiu la: respectarea independentei si suveranitatii celorlalte state; nerecurgerea la forta si la amenintarea cu forta; neamestecul n afacerile interne ale altor state; rezolvarea pe cale pasnica a oricarui diferend; ndeplinirea cu buna credinta a tratatelor internationale; obligatii privind protectia mediului, protectia si asistenta umanitara n caz de conflict armat s.a. Definitia cea mai completa a statului a fost data de Conventia de la Montevideo din 1933, adoptata de SUA si statele latino-americane cu privire la drepturile si obligatiile statelor. n aproape toate tratatele de drept international, statul este tratat ca acel subiect de drept international care poseda urmatoarele elemente constitutive: teritoriul, guvernul si capacitatea juridica de a intra n relatie cu alte state.

63

11. Organizatiile interguvernamentale subiecte derivate de drept international Organizatiile interguvernamentale au personalitate juridica internationala. Potrivit Comisiei de Drept International a Adunarii Generale a ONU organizatiile interguvernamentale sunt o asociatie de state, constituita pe baza de tratat, nzestrata cu o constitutie si organe comune si posednd o personalitate distincta de cea a statelor membre. Analiznd aceasta definitie, consacrata n doctrina si n practica internationala, rezulta ca organizatiile interguvernamentale au calitatea de subiect derivat de drept international. Aceasta, pentru ca aparitia lor este rezultatul acordului dintre state, care sunt subiecte originare de drept international. Statele hotarasc asupra nfiintarii, scopurilor, mecanismelor internationale, principiilor de functionare etc. a organizatiilor interguvernamentale. Prin nsasi vointa statelor acestor entitati le este conferita o personalitate juridica distincta, cu drepturi si obligatii, personalitate ce difera de cea a statelor membre. Drepturile si obligatiile asumate de catre organizatiile interguvernamentale sunt limitate n raport cu vointa statelor care au convenit asupra lor. Acestea nu se confunda cu cele ale statelor. Organizatiile internationale nu au aceleasi elemente caracteristice precum statele (populatie, teritoriu, guvern) nu se pot prevala de atributele suveranitatii, nu pot fi guvernate de institutii specifice statelor cum sunt neutralitatea, recunoasterea, succesiunea, dupa cum vom vedea. Conventia de la Viena din 1969 adauga la definitia data de Comisia de Drept International, calitatea participantilor care trebuie sa fie neaparat, aceea de stat suveran. Astfel, prin organizatii internationale se nteleg organizatiile interguvernamentale. Organizatiile care nu au ca membri statele, cum sunt diferitele organizatii neguvernamentale, nu pot fi subiecte de drept international.
64

Calitatea de subiect de drept international a organizatiilor interguvernamentate se poate rezuma la urmatoarele conditii obligatorii cu caracter cumulativ: sa fie constituite si sa functioneze prin acordul statelor, ca subiecte primare de drept international; sa functioneze pe baza unei conventii (tratat); sa posede personalitate juridica internationala care sa se manifeste n raporturile de drept international, pe baza normelor, institutiilor si principiilor acestuia. Organizatiile interguvernamentale pot fi clasificate astfel: a) dupa vocatie: cu vocatie universala; cu vocatie regionala; cu vocatie subregionala. b) dupa ntinderea sferei de activitati: cu caracter general; cu caracter limitat. c) dupa posibilitatile de aderare: nchise; deschise. n cadrul primului criteriu organizatiile interguvernamentale cu vocatie universala sunt Organizatia Natiunilor Unite (ONU), institutiile sale specializate si alte organizatii (Conferinta Natiunilor Unite pentru Comert si Dezvoltare UNCTAD, Acordul General pentru Tarife si Comert - GATT). n cadrul organizatiilor internationale regionale se disting Organizatia pentru Securitate si Cooperare n Europa (OSCE), Uniunea Europeana, Consiliul Europei, Organizatia Statelor Africane, Liga Araba si Asociatia Statelor din Sud-Estul Asiei. Organizatiile internationale subregionale sunt organizatii interguvernamentale cu arii geografice si obiective mai restrnse. Dintre acestea mentionam Comisia Dunarii, Consiliul Nordic (state din
65

nordul Europei), Cooperarea Economica a Marii Negre s.a. Numarul organizatiilor internationale de acest gen este foarte mare si n continua crestere. 12. Elementele constitutive ale statului si tipologia statelor Personalitatea juridica a statului este pusa n evidenta de caracterul si elementele sale componente: populatia, teritoriul, guvernul si capacitatea de a intra n relatii cu alte state. a) Populatia reprezinta comunitatea umana permanenta si organizata, relativ numeroasa, pentru a putea rezista prin resurse proprii si a forma ratiunea si substanta unui stat. Populatia reprezinta totalitatea persoanelor (indivizilor) de pe teritoriul unui stat, subordonata jurisdictiei acestuia. Numarul, repartitia geografica, structura, miscarea naturala a populatiei (mortalitatea, natalitatea, divortialitatea, nuptialitatea, fertilitatea) si tendintele ei n dezvoltare, trendul acesteia, formeaza obiectul de studiu al stiintei numita demografic. n ce priveste statul ca subiect de drept international, numarul populatiei nu influenteaza aceasta calitate. n lume exista state foarte mari, mari, mijlocii si mici sub raportul numeric al populatiei, care au aceleasi drepturi si obligatii n societatea internationala. Populatia aflata n interiorul granitelor unui stat cu caracter permanent (cetateni) sau temporar (straini) se supune jurisdictiei statului respectiv. Strainii au nsa un statut juridic diferit dupa cum vom vedea ntr-un alt capitol al lucrarii noastre. b) Teritoriul este delimitat de granita (frontiera) si reprezinta spatiul asupra caruia statul si exercita autoritatea sa pe plan intern si international. Teritoriul unui stat cuprinde solul, subsolul, apele teritoriale, marca teritoriala si coloana aeriana de deasupra solului si apelor sale. Asa cum nu se poate concepe un stat fara populatie, tot asa el nu se poate concepe fara teritoriu.
66

Teritoriul reprezinta spatiul geografic de ntindere limitata si constituie una din premisele materiale fundamentale, naturale a existentei statului. Puterea statului asupra teritoriului sau poarta denumirea de suveranitate teritoriala, parte integranta a suveranitatii de stat n ansamblul sau. Teritoriul de stat variaza de la o tara la alta. Marimea sa, ca si n cazul populatiei nu poate avea nici o relevanta n dreptul international. Indiferent de marimea teritoriului, statele sunt egale din punct de vedere al normelor de drept international. c) Guvernul reprezinta cel de-al treilea element constitutiv al statului. Este o structura de organe care exercita puterea asupra ansamblului teritoriului si populatiei. Puterea statala, exercitata prin guvern se organizeaza potrivit principiului separatiei si echilibrului puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca n cadrul democratiei constitutionale, n marea majoritate a statelor. Guvernul asigura realizarea politicii interne si externe a statului si exercita conducerea generala a administratiei publice. Formele de organizare ale guvernului, modul de realizare a separatiei puterii n stat difera de la un stat la altul. Important pentru dreptul international este ca statul sa-si exercite autoritatea n mod suveran. Guvernele poarta diferite denumiri. n afara de cea de guvern el se mai gaseste sub denumirea de consiliul de ministri sau cabinet. Guvernele pot fi de mai multe feluri, n functie de mai multe criterii: guverne democratice (cum sunt majoritatea guvernelor statelor libere si suverane); guverne militare (formate din cadre militare si instaurate n general printr-o lovitura de stat); guverne de coalitie (formate din doua sau mai multe partide sau grupari politice);
67

guverne provizorii (guverne tranzitorii); guverne marioneta (aflate n dependenta fata de un stat strain, cu ajutorul caruia se mentin la putere). Tratatul dintre SUA si tarile latino-americane la care am mai facut referire (Tratatul de la Montevideo din anul 1933) a inclus ntre elementele constitutive ale statului si pe aceea de a avea capacitate de a intra n relatii cu alte state. Acest lucru nseamna ca statul trebuie sa posede calitatea de a ncheia tratate, de a purta convorbiri, a participa si semna documente internationale n nume propriu. De asemenea, statul ca subiect de drept international trebuie sa posede competenta de a prezenta o reclamatie n instantele internationale, dar si pe aceea de a raspunde la actele ilicite ndreptate mpotriva sa ori n legatura cu el. Interventiile statelor n relatiile internationale trebuie sa se ntemeieze nsa pe normele, principiile si institutiile dreptului international. Cea mai simpla si cea mai generala clasificare a statelor este mpartirea lor n republici si monarhii. Republicile pot fi parlamentare, semiprezidentiale si prezidentiale. La rndul lor monarhiile sunt constitutionale specifice zilelor noastre si absolutiste, n special cele din evul mediu. Statele suverane au forme de organizare diferite. n functie de structura se deosebesc state unitare si state compuse. Statele unitare reprezinta o singura formatiune statala care dispune de un singur rnd de organe ale puterii. Existenta organelor centrale si locale ale puterii n stat nu influenteaza caracterul unic al puterii exercitate pe plan intern si extern. Majoritatea statelor lumii sunt state unitare. Statele compuse sunt asociatii de state de mai multe forme, care prin natura lor pun diferite probleme n legatura cu calitatea statului ca subiect de drept international. O prima categorie de asemenea state o reprezinta uniunea personala. Desi sunt conduse de o singura persoana n cadrul acestei asociatii de obicei formata din doua state, membrii si pastreaza suveranitatea, statele sunt complet autonome. Aceasta unitate de state este specifica monarhiilor europene mai vechi. Statele membre
68

ale uniunii ramn subiecte de drept international, actioneaza n nume propriu si cu reprezentare proprie. O asemenea forma de stat a fost Principatele Unite n perioada domnitorului Alexandru Ioan Cuza (Moldova si Muntenia n perioada 1859-1861 pna la constituirea statului unitar). Uniunea reala completeaza peisajul statelor compuse cu o asociatie de state (de obicei tot doua) n care statele sunt conduse tot de o singura persoana, dar pe plan intern se prezinta ca doua autoritati distincte, iar pe plan international ca un singur subiect de drept international. Uniunea reala are organe comune n primul rnd n domeniul extern, dar pot exista asemenea organe si n alte domenii (economic, aparare, finante, politic etc.) Uniuni reale de state au existat sub forma dualismului austroungar (1867-1919), Islanda si Danemarca (1918-1944), Muntenia si Moldova (1861-1862). Confederatia de state este o asociatie dintre mai multe state n cadrul careia statele ramn subiecte de drept international. Confederatia se ntemeiaza pe un tratat, act constitutiv prin care statelor membre li se permite sa posede organe proprii, legislative sau executive. n cadrul Confederatiei exista un congres sau diete ca organ comun al statelor membre. Statele se unesc n confederatii n special pentru a nfrunta n comun pericolul razboiului. Desi este formata din state suverane, ntr-o oarecare masura, conform tratatului ncheiat, confederatia poate participa la unele actiuni n plan international. Organul comun congresul este reprezentativ, cu forta juridica limitata sau inexistenta. n dreptul international confederatia este acceptata ca o etapa de tranzitie spre federatie. Confederatii au fost SUA (1778-1787), Germania (1815-1866), Elvetia (1815-1798), Egiptul, Libia si Siria (1971) care au ncheiat un tratat constitutiv al Confederatiei Republicilor Arabe etc. Federatia reprezinta o uniune de state n cadrul unui singur stat, membrii pastrndu-si organizarea lor proprie, dar dispunnd de unele
69

organe politico-administrative comune (parlament si guvern federal, armata si politie federala, unele organe ale administratiei de stat etc.). Federatia mai este numita si stat federal, ntruct statul federal este subiect de drept international. Statele membre pot fi si ele subiecte de drept international, dar ntr-o masura mai limitata. Desi se aseamana, statele federale se deosebesc prin modul de organizare si dispersia puterii n cadrul membrilor. n cazul SUA de exemplu, statul federal este singurul subiect n drept international, statele membre neavnd aceasta calitate. Federatia statului elvetian este astfel conceputa: cantoanele elvetiene au dreptul de a ncheia tratate ntre ele, dar si cu alte state, tratatele avnd nsa un caracter mult mai limitat dect al statului federal. Numeroase state au adoptat modelul federatiei ca forma de stat cum ar fi alaturi de SUA si Elvetia la care ne-am referit mai sus si Rusia, Australia, Austria, Brazilia, Canada, Germania, Mexic etc. Federatia de state nu este identica si nu trebuie confundata cu federatia diferitelor organizatii din acelasi stat sau state diferite cum ar fi federatiile profesionale sau de alta natura, interne sau internationale ca Federatia Mondiala a Tineretului Democrat, Federatia Sindicala Mondiala, Federatia Internationala de Box, Federatia Internationala de Fotbal Amator (F.I.F.A.) etc. Asociatia de state, din punct de vedere al dreptului international nu se ncadreaza la nici una din corporatiile de mai sus, problema subiectelor de drept international neavnd nici un suport n realitate. Exemplele cele mai uzitate de asociatii de state n care lipseste natura juridica sunt Commonwealth-ul (Comunitatea Britanica de Natiunii) si Uniunea Franceza (1946-1960). O forma mai deosebita de stat n zilele noastre o reprezinta Vaticanul. Dupa formarea statului unitar italian, Roma resedinta bisericii catolice, a devenit capitala Italiei. n anul 1929 se ncheie Tratatul de la Lateran ntre Italia pe de o parte si Sfntul Scaun pe de alta parte. Prin acest tratat, cu toate limitele sale, i s-a recunoscut
70

Sfntului Scaun calitatea de stat cu denumirea de Vatican. Chiar daca este un stat mic (44 ha), Vaticanul este recunoscut ca subiect de drept international. n ce priveste tara noastra, Constitutia prevede urmatoarele: Romnia este stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil. Forma de guvernamnt a statului este republica. Romnia este stat de drept, democratic si social, n care demnitatea omului, drepturile si libertatile cetatenilor, libera dezvoltare a personalitatii umane, dreptatea si pluralismul politic reprezinta valori supreme... Statul se organizeaza potrivit principiului separatiei puterilor legislativa, executiva si judecatoreasca n cadrul democratiei constitutionale... Romnia ntretine si dezvolta relatii pasnice cu toate statele si, n acest cadru, relatii de buna vecinatate, ntemeiate pe principiile si pe celelalte norme general admise ale dreptului international12.

13. Neutralitatea statelor. Neutralitatea reprezinta pozitia unui stat de neamestec ntr-un conflict armat, existent ntre alte state, precum si de neparticipare la aliante sau tratate cu caracter militar. Ca institutie a dreptului international, neutralitatea este o stare juridica si n acelasi timp politica a unui stat ca subiect de drept international, care consta n abtinerea de a participa n nici un fel ntr-un conflict dintre doua sau mai multe state. Statul neutru nu poate participa la aliante militare si nu are nici un fel de angajamente cu beligerantii. De asemenea, statul neutru ntretine relatii firesti obisnuite cu toate statele, indiferent daca acestea se afla angajate sau nu n conflicte armate.

12

Constitutia Romniei, 2003, art. 1 si art. 10. 71

Din punct de vedere juridic neutralitatea este o forma de manifestare a vointei unor state de a se situa n afara conflictelor militare ntr-un anumit moment sau cu caracter permanent. Cele mai multe manuale si lucrari de drept international fac distinctia ntre neutralitatea clasica si cea permanenta. Neutralitatea clasica sau ocazionala este practicata de regula pentru evitarea implicarii n conflicte armate ale statelor si pe o durata limitata. Istoria neutralitatii ca institutie de drept international este tot att de veche ca si razboiul. ncepnd cu secolul al XIX-lea neutralitatea apare consemnata sub forma de tratate. Neutralitatea apare ca un element esential al suveranitatii statelor, ntruct fiecare stat trebuie sa fie liber de a decide implicarea sa n cadrul unui conflict armat sau dimpotriva, sa adopte o pozitie de neutralitate. Codificarea moderna a conceptului de neutralitate ncepe prin Declaratia de la Paris din 1856, apoi prin Tratatul de la Washington din 1871 (ncheiat ntre Anglia si SUA) si se finalizeaza la Conferinta de pace de la Haga din 1907, prin adoptarea Conventiei a V-a privitoare la drepturile si datoriile puterilor neutre n caz de conflict armat, purtat pe uscat. Acest document este completat de Conventia a XIII-a care se refera la aceleasi probleme, dar la razboaie purtate pe mare. Drepturile statelor neutre recunoscute de catre beligeranti sunt n esenta urmatoarele: inviolabilitatea frontierelor, acceptarea faptului impartialitatii si echidistantei statului neutru, neamestecul n comertul beligerantilor, atta timp ct acestia respecta normele de drept international. Obligatiile statelor neutre pot fi sintetizate n urmatoarele: impartialitatea si echidistanta (stricta egalitate de tratament si necrearea unor situatii mai avantajoase vreuneia din parti), retinerea (abtinerea, de a acorda ajutor beligerantilor) si refuzul de a pune la dispozitie n totalitate sau partial, teritoriul propriu, pentru purtarea de ostilitati ale razboiului.
72

n conditiile societatii internationale actuale, neutralitatea a capatat valente noi. n practica, statele au un rol tot mai activ n efortul lor de a preveni conflictele armate, pentru a nu se ajunge n viata internationala la starea de beligeranta. Politica de neutralitate activa ia tot mai mult locul celei de neutralitate pasiva n viata internationala. Politica de neutralitate activa este o optiune politica si nu are o natura juridica. Ea urmareste dezvoltarea relatiilor prietenesti cu toate statele, fara deosebire, rezerva fata de politica mai agresiva si mai putin agresiva a unor state, neimplicarea n nici un fel de relatii de conflict. Se dau exemple n acest sens n literatura juridica, Suedia si Finlanda. Politica de neutralitate activa nu se confunda cu statul juridic de neutralitate permanenta, care este o optiune de durata a unor state, nelegata de mprejurari conjuncturale de politica externa, care presupune obligatii suplimentare de comportament, altele dect cele prezentate mai sus adica impartialitatea (echidistanta), retinerea (abtinerea) si refuzul de a pune la dispozitia beligerantilor teritoriul lor pentru desfasurarea de operatiuni militare. Vorbim de neutralitate permanenta ca institutie juridica de drept international, cu trasaturi proprii si identitate n planul realitatii internationale doar ncepnd cu secolul al XIX-lea. Din punct de vedere al dreptului international neutralitatea permanenta se dobndeste n baza unor acte interne ale statului care si asuma acest statut. n continuare procedura consta n o serie de acte internationale de recunoastere si garantare din partea celorlalte state exprimate individual sau colectiv. Un stat cu neutralitate permanenta recunoscuta se angajeaza sa nu se implice n nici un razboi. n principal statele cu neutralitate permanenta au urmatoarele obligatii: sa nu participe la nici un fel de aliante politice sau militare ori sa-si asume obligatii care au drept scop pregatirea razboiului; sa nu participe la nici un conflict armat; sa-si pastreze starea de neutralitate n caz de conflict armat;

73

sa nu permita folosirea teritoriului sau pentru exercitii si aplicatii militare cu trupe straine; sa nu permita amplasarea pe teritoriul lor de baze militare, baze de rachete si alte obiective militare; sa nu detina, produca si experimenteze arme de nimicire n masa; sa duca o politica de colaborare pasnica si sa ntretina relatii amicale, de colaborare pasnica cu alte state13. Statele neutre au dreptul la autoaparare. De aceea ele au dreptul de a ntretine forte militare, de a-si pregati teritoriul si populatia pentru aparare si de a fi ajutate de statele prietene, n cazul unui conflict armat. n viata internationala statul cu statut de neutralitate permanenta nu are nici o restrictie de la comportamentul sau ca orice alt stat subiect de drept international, independent si suveran. Cu toate trasaturile sale comune, neutralitatea permanenta a statelor capata caracteristici proprii pentru fiecare stat n parte, n functie de conditiile politice, sociale, economice si militare n care s-a obtinut precum si de parti cu particularitatile statului n cauza. Numarul statelor care au avut si au neutralitate permanenta este redus, aceste state fiind urmatoarele: Elvetia, Belgia, Luxemburg, Austria, Laos si Malta. Elvetia a fost primul stat cu neutralitate permanenta recunoscuta si garantata prin Pacea de la Paris din 1815. n urma Conferintei de la Londra din 1831 si al Tratatului de la Londra din 1867 Belgia, respectiv Luxemburgul au devenit state permanent neutre. Cu toate acestea, n anul 1914 Germania le-a atacat, iar n urma Tratatelor de pace din 1919-1920 neutralitatea Belgiei si Luxemburgului nu a mai fost recunoscuta. n prezent aceste state sunt membre NATO. n anul 1954, parlamentul austriac proclama neutralitatea permanenta intrata n vigoare anul urmator (5 noiembrie 1955 data
13

Vasile Cretu, Neutralitatea n dreptul Conflictelor armate, Revista Gndirea militara romneasca nr. 2 si 3-1995 74

semnarii Tratatului de stat dintre Austria pe de o parte, Anglia, Franta, SUA si U.R.S.S. pe de alta parte). Laosul si Malta sunt state care si-au declarat n mod unilateral neutralitatea permanenta n anul 1962 si respectiv 1983. Desi marile puteri de la momentul respectiv s-au angajat sa respecte neutralitatea Laosului prin Declaratia de la Geneva din 1962, izbucnirea razboiului americano-vietnamez a compromis acel act international. Malta este un stat efectiv cu neutralitate permanenta dobndita n urma Reuniunii de la Madrid din anul 1983, a Conferintei pentru Securitate si Cooperare n Europa. Statul de neutralitate permanenta nu si-a pierdut din importanta n zilele noastre. Evolutia vietii internationale din ultimele decenii impun statelor neutre sa-si actualizeze politica internationala n functie de situatiile create. Discutii se poarta ndeosebi pe respectarea sau nu a atributului de impartialitate a statelor neutre, n sensul ca aceste state pot sa acorde sprijin, exclusiv militar, statelor care pot fi victimele unor agresiuni. Prin urmare, statele cu neutralitate permanenta pot acorda sprijin de mijlocire, care nu implica participarea la ostilitati, statelor membre ONU, ce cad victima agresiunilor. Actiunile de pedepsire a agresorului n acest caz, trebuie sa se duca pe baza de mandat al Consiliului de Securitate al ONU. Aceasta conceptie este cunoscuta n doctrina sub denumirea de neutralitate diferentiata. 14. Institutia recunoasterii n dreptul international Institutia recunoasterii n dreptul international consta n acte unilaterale ale statelor prin care acestea aproba sau dezaproba acte sau institutii juridice existente, cu efect asupra exercitarii calitatii de subiect de drept international si n conformitate cu interesele sale. Recunoasterea internationala se refera la aparitia unui nou stat sau prin intermediul ei sunt recunoscute guverne, beligeranti, insurgenti ori

75

miscarile de eliberare nationala cum a fost cazul n perioada destramarii si lichidarii imperiului colonial. n acceptiunea dreptului international, recunoasterea a fost definita ca fiind procedeul prin care un subiect de drept international, n mod special un stat, care nu a participat la nasterea unei situatii sau la adoptarea unui act, accepta ca acea situatie sau act sa-i fie opozabile, adica admite ca efectele juridice ale acestora sa i se aplice.14 Recunoasterea este asadar un act prin care statele afirma conformitatea cu dreptul sau adevarul a unei situatii privitoare la relatiile cu un subiect de drept international. n acest sens se vorbeste de recunoasterea unui stat, a frontierelor acestuia, a drepturilor sale istorice asupra unor anumite spatii terestre, aeriene, maritime, a statutului de neutralitate, a calitatii de beligerant etc. Problema recunoasterii statelor ocupa locul central n institutia recunoasterii internationale. Recunoasterea internationala a unui stat consta ntr-un act (declaratie) apartinnd unui stat sau grupari de state, prin care se atesta calitatea de subiect de drept international a acestuia. Prin actul multilateral se recunoaste calitatea de membru n societatea internationala. Institutia internationala a recunoasterii statelor se refera la: aparitia unui nou stat, care trebuie atestat n viata internationala; efectuarea unui act unilateral decurgnd din capacitatea statelor de a fi subiecte de drept international; exercitarea unui drept al statelor n calitatea lor de subiecte de drept international; lipsa obligativitatii statelor de a recurge la aceasta institutie. Recunoasterea statelor este un act declarativ, de constatare. Statul nu face dect sa-si exprime acordul cu un fapt deja existent. Noul stat are aceasta calitate din momentul crearii sale si nu prin recunoasterea sa de catre un subiect sau altul de drept international.
14

Documents de la Conferance des Nations Unies sur l Organisation Internationale, San Francisco, 1945, vol. VI. 76

Este foarte important sa se nteleaga faptul ca refuzul de a recunoaste un stat nu echivaleaza cu lipsa acestuia din viata internationala. Noul stat exista indiferent daca este sau nu recunoscut de un numar mai mic sau mai mare de state. Existenta statelor numai n functie de recunoasterea lor de catre alte state, are un nteles mult mai nuantat. Daca s-ar accepta aceasta idee la modul absolut s-ar putea ntelege ca statele ar putea fi ndreptatite sa se comporte arbitrar fata de o entitate pe care nu o recunosc. Pe de alta parte nu exista n dreptul international un forum care sa stabileasca numarul de state care ar trebui sa recunoasca noua entitate pentru a fi admisa n relatiile internationale cu drepturi depline. Un anumit stat este sau nu subiect de drept international el neputnd avea o situatie dubla, dupa cum este acceptat de un stat sau altul. Cu toate acestea, un stat suveran si independent, n mod normal trebuie recunoscut n viata internationala. Prin institutia recunoasterii statul si ncepe afirmarea personalitatii sale pe plan extern. El poate stabili relatii cu statele care l-au recunoscut si se poate manifesta n planul relatiilor internationale multilaterale, inclusiv juridice. n doctrina se mai subliniaza si faptul ca recunoasterea statelor are caracter discretionar. Asa dupa cum am mai aratat, statul suveran nu are nici o obligatie juridica privind recunoasterea unui alt stat, aceasta atitudine fiind la libera sa alegere. Uneori, recunoasterea apare ca o ncarcatura mai mult politica n functie de interesele statelor la un moment dat. Cu toate acestea recunoasterea unui alt stat nu este o concesie facuta acestuia sau o actiune arbitrara. Desi jocul intereselor politice nu poate fi ignorat, acordarea recunoasterii trebuie sa fie conforma cu normele si principiile de drept international. Nerecunoasterea unui stat ntareste caracterul discretionar al actului recunoasterii, indiferent de motivatia invocata: de ordin ideologic asa cum a fost nerecunoasterea imediata de R.P. Chineza si U.R.S.S., sau de natura politica n cazul Ciprului, Republicii Moldova, Transnistriei, Croatiei s.a.
77

Mai trebuie subliniat faptul ca statele nu pot fi recunoscute daca crearea lor a fost ca urmare a unui proces ilicit, cum ar fi de pilda folosirea fortei armate. Institutia recunoasterii a fost mbunatatita si completata cu noile reguli de drept international aparute cu prilejul recunoasterii noilor state desprinse din fosta U.R.S.S. si Iugoslavia. Sediul materiei l ntlnim n special n cele doua declaratii din decembrie 1991 de la Bruxelles, ale statelor Uniunii Europene referitoare la recunoasterea noilor state din Europa de Est si Uniunea sovietica, precum si a statelor, care s-au desprins din Iugoslavia. Ceea ce este esential a fost evidentiat prin acceptarea evolutiei factorilor de conditionare a recunoasterii spre multiplicarea acestora, precum si spre conferirea unui pronuntat caracter conventional procesului de recunoastere. Se are n vedere nu numai capacitatea guvernului n cauza de a-si exercita autoritatea suverana spatiala, dar si legitimitatea crearii sale prin acte licite si n deplina conformitate cu normele de drept international si drepturile omului. n legatura cu efectele juridice, recunoasterea internationala a statelor are efect declarativ si nu constitutiv, att n ce priveste existenta noului stat ct si opozabilitatea acestui stat fata de cel care a facut recunoasterea. Institutia recunoasterii nu creeaza drepturi noi. Noul stat si manifesta drepturi si obligatii n raporturi juridice internationale, chiar daca el nu este nca recunoscut de alte state. Existenta unui stat nu este conditionata de actele de recunoastere ale celorlalte state. n problema caracterului declarativ si constitutiv al recunoasterii statelor exista dispute mai ales pe plan international, ntruct pe plan intern, majoritatea specialistilor au adoptat pozitia pe care am prezentat-o si noi aceea de acceptare a caracterului declarativ al institutiei internationale de recunoastere a statelor. Recunoasterea guvernelor este o alta manifestare a institutiei recunoasterii internationale. Problema se pune numai atunci cnd se

78

recunoaste un guvern nou, instalat prin revolutie sau lovitura de stat si nu prin procedurile constitutionale uzuale. De regula recunoasterea unui stat presupune si recunoasterea guvernului sau. n practica nu de putine ori recunoasterea statului nu presupune neaparat si recunoasterea guvernului. Obiectul recunoasterii guvernelor este diferit de cel al recunoasterii statului. Refuzul recunoasterii unui guvern ori a unei forme noi de guvernamnt, nu priveste asadar recunoasterea statului, care continua sa existe. Asa s-a ntmplat spre exemplu n Romnia, n care evenimentele din decembrie 1989, au schimbat regimul politic fata de care se punea problema recunoasterii sale, Romnia ca stat si ca subiect de drept international, continua sa existe. n practica, nerecunoasterea autoritatii care conduce statul creeaza probleme statului n relatiile sale externe. Recunoasterea guvernelor are un caracter declarativ; ntre recunoasterea statelor si cea a guvernelor exista un raport de interdependenta. Se apreciaza ca recunoasterea unui guvern nou trebuie sa fie interdependenta de legitimitatea sa; este suficient ca el sa fie stabil si sa-si exercite autoritatea n mod efectiv. De asemenea, pentru a fi recunoscut, exercitarea autoritatii guvernului trebuie sa se faca asupra ntregului sau teritoriu sau asupra celei mai ntinse parti din el si sa se bucure de sprijinul majoritatii populatiei. Daca pe lnga aceste criterii, noul guvern si asuma si responsabilitatea ndeplinirii obligatiilor internationale nu exista nici un motiv, potrivit normelor de drept international de a fi recunoscut. Ca si n cazul recunoasterii statelor, recunoasterea internationala a guvernelor este o problema viu disputata nca, n doctrina juridica internationala. Astfel, doctrina Tobar, admite interventia n treburile interne ale altor tari, si n acest sens, subordonarea statelor, altora mai puternice. Aceasta doctrina a fost utilizata pentru justificarea

79

interventionista n regiunile democratice din America de Sud si apoi preluata n alte cazuri similare. nca din 1930, ministrul de externe al Mexicului, se opunea doctrinei Tobar, ctitorind alta, numita Estrada, care prevedea ca nici un guvern nu are dreptul de a se pronunta asupra legitimitatii altuia. Curajoasa si progresista fata de doctrina Tobar, doctrina Estrada minimalizeaza nsa rolul institutiei recunoasterii ca mijloc de normalizare a relatiilor internationale. n practica internationala statele se abtin astazi sa mai recunoasca guvernele, institutia recunoasterii statelor fiind suficienta. Alte aplicatii ale institutiei recunoasterii internationale o reprezinta recunoasterea beligerantei si insurectiei. Problema se pune n situatiile razboaielor civile, atunci cnd rasculatii contra guvernelor, au cucerit o parte din teritoriul statului asupra careia exercita autoritatea, dispun de organe proprii de conducere si duc operatii dupa reguli militare. Daca terte state si chiar guvernul unde au loc evenimentele, recunosc unilateral calitatea de beligeranti a insurgentilor, cele doua parti aflate n conflict au obligatia de a aplica regulile razboiului, normele dreptului international umanitar. n acest caz, insurgentii (rebelii, rasculatii) au o serie de drepturi si nu mai pot fi judecati dupa regulile dreptului penal intern. n ce priveste insurgenta ca recunoastere n dreptul international, acesta s-a identificat cu recunoasterea miscarilor de eliberare nationala din perioada destramarii imperiului colonial. Se cunosc numeroase exemple mai ales dupa cel de-al doilea razboi mondial de recunoastere a insurgentilor. Numeroase state au stabilit relatii oficiale cu organele si conducerea insurgentionala, le-au sprijinit n lupta lor de a deveni state independente, aceste miscari avnd un rol activ n viata internationala. n acest sens, recunoasterile internationale ale insurgentilor au constituit o perioada premergatoare recunoasterii unor noi state independente care si vor dobndi suveranitatea si calitatea de subiect de drept international.
80

Recunoasterea internationala se exprima prin forme diferite. Mai nti recunoasterea internationala poate fi de jure, deplina si definitiva. n aceasta forma recunoasterea este irevocabila, efectele ei stingndu-se numai odata cu ncetarea statului ca subiect de drept international. Recunoasterea de facto, are caracter limitat si provizoriu si poate fi oricnd revocata. n multe privinte recunoasterea de facto este o etapa n calea recunoasterii de jure. n al doilea rnd, recunoasterea poate fi explicita sau implicita. Recunoasterea explicita poate consta dintr-o declaratie oficiala, transmiterea unor mesaje, note diplomatice, scrisori diplomatice, telegrame etc. Recunoasterea implicita (tacita) este subnteleasa. n practica un act de recunoastere tacita consta n recunoasterea ca statele si vor mentine reprezentantii diplomatici sau un tratat bilateral intervenit cu noul stat. Admiterea participarii statelor sau guvernelor la lucrarile diferitelor organizatii internationale nu sunt echivalente n dreptul international cu aplicatii ale institutiei recunoasterii internationale. Aceasta, ntruct n cadrul O.N.U. (precum si la alte reuniuni internationale) participa uneori state care nu sunt recunoscute reciproc. De asemenea, admiterea statelor ntr-o organizatie internationala nu presupune recunoasterea individuala de catre statele membre si nici existenta unei obligatii n acest sens. Se admite nsa ca daca un stat voteaza mpotriva admiterii unui nou membru, acel stat se opune recunoasterii noii entitati statale si invers (recunoastere tacita). 15. Succesiunea statelor O alta institutie fundamentala cu largi implicatii n dreptul international o reprezinta problematica succesiunii statale. Pe parcursul existentei lor statele sufera o serie de transformari, unele lipsite de
81

importanta, dar altele cu consecinte juridice pe plan international. Astfel, statele pot fi divizate, alteori ele pot fuziona ntr-unul singur. n alte cazuri n locul unui stat vechi apare altul de o esenta noua, diferita de a celui nlocuit. Modificarile de teritorii ale statelor, n urma carora parti din propriile teritorii trec sub autoritatea altui stat, comporta efecte juridice n plan international. Ceea ce urmareste dreptul international prin institutia succesiunii statelor este aceea de a cunoaste n ce masura rapoartele juridice internationale ale statelor sunt modificate cu prilejul diferitelor transformari pe care teritoriul lor le sufera. Institutia succesiunii statelor rezolva tocmai aceasta problema, adica transmiterea unor drepturi si obligatii ale unui stat, catre alt stat. Statele succesoare nu preiau nsa n totalitate, n mod automat, drepturile si obligatiile statelor predecesoare. Acest lucru nseamna ca succesiunea statelor nu are caracter universal. n dreptul international institutia succesiunii statelor este deosebit de controversata. Problematica de care discutam trebuie tratata nuantat si nu rigid. Astfel, n cazul succesiunii statelor, dreptul intern nu se suprapune n mod automat peste dreptul international. n unele situatii statul succesor nlocuieste ordinea juridica existenta cu alta, care corespunde esentei si intereselor sale. Statul succesor nu este obligat sa preia drepturile si obligatiile statului predecesor, asa cum se prezinta ele n momentul succesiunii. Pe de alta parte, tot ca manifestare a suveranitatii ale, statul succesor poate fi interesat el nsusi de mentinerea unor raporturi juridice ce privesc n mod diferit tratatele, obligatiile de drept privat, arhivele, datoriile de stat, unele angajamente politice etc. Totodata, comunitatea internationala nu este interesata ca prin disparitia unui stat sa dispara n totalitate unele relatii internationale ale acestuia, benefice pentru comunitatea internationala, care corespund telurilor si intereselor umanitatii. De asemenea sunt unele obligatii
82

asumate de statul predecesor, care trebuie sa fie asumate n mod obligatoriu de statul succesor, oricare ar fi noua lui esenta si pozitie n viata internationala. Cele mai importante forme de modificari teritoriale care duc la aparitia unor noi state si care pun n dreptul international problema succesiunii sunt: a) fuziunea sau absorbtia; presupune reunirea mai multor state ntrunul singur, asa cum a fost procesul formarii statelor unitare europene, inclusiv statului national romn; n zilele noastre exemplul tipic de reuniune prin absorbtie este reunificarea Germaniei, n 1990 sau revenirea Hong-Kong-ului la China la 1 iulie 1997; b) dezmembrarea statelor este procesul invers reuniunii, care presupune destramarea statalitatii unei tari mai mari si formarea altora mai mici; este cazul destramarii marilor imperii iar n zilele noastre Coreea, URSS, Iugoslavia si Cehoslovacia dupa anul 1989; c) separarea statelor este procesul numit si secesiune; el se petrece atunci cnd dintr-un stat se desprinde alt stat (cum a fost cazul Norvegiei desprinsa din Suedia, Pakistanului sau Bangladesului desprinse din India, Vaticanului desprins din Italia, Taiwanului desprins din China etc.); d) cesiunea teritoriala si cedarile teritoriale; problema se pune atunci cnd o parte din teritoriul unui stat trece n administrarea si suveranitatea altui stat, fara a crea un stat nou (exemplu Alaska trecuta de la U.R.S.S. la S.U.A. ori cedarea teritoriilor romnesti n urma dictatului de la Viena catre URSS, Ungaria si Bulgaria. Desigur ca n ultimele exemple, cedarea teritoriilor s-a facut fara vointa Romniei); e) schimbarea tipului si esentei statelor; problema se pune, de exemplu, cu privire la relatiile internationale legate de institutia tronului n cazul trecerii de la monarhie la republica; o situatie
83

aparte care a fost analizata si de literatura noastra de specialitate a fost trecerea de la statul capitalist la cel socialist, dupa anul 1989, probleme deosebite privind succesiunea statelor au aparut cu privire la trecerea de la statul socialist (comunist) la statul democratic de tip occidental. Un tip aparte de succesiune n dreptul international a reprezentat-o noile state care s-au format n urma procesului de lichidare a sistemului colonial. Consideram ca aceasta situatie nu poate fi de sine statatoare. Fiecare stat nou aparut poate fi analizat prin prisma celor patru feluri de modificari teritoriale mentionate mai sus, cu specificatia ca att metropolele, ct si noile state aparute au particularitati distincte. Principala problema ivita n materie de succesiune pentru statele care s-au eliberat de sub colonialism, a fost problema tratatelor internationale ncheiate de fostele metropole. Atunci cnd au devenit suverane noile state au nceput sa-si manifeste atributul de subiect de drept international n nume propriu si independent de metropola, majoritatea tratatelor semnate de metropole fiind abolite. ntre institutia succesiunii statelor si succesiunea din dreptul civil intern exista o mare diferenta. Deosebirea esentiala consta n faptul ca n timp ce n dreptul intern sunt reguli clare cu privire la succesiuni, n dreptul international nu s-a ajuns pna n momentul de fata la convenirea unor norme de aplicabilitate generala. Principala problema care se pune n dreptul international nu are caracter patrimonial, n primul rnd, ci se refera n mod deosebit la transferul suveranitatii spatiale, a autoritatii teritoriale. Sediul materiei succesiunii statelor, se gaseste n Conventia referitoare la succesiunea statelor cu privire la tratate, adoptata la Viena n anul 1978 si Conventia referitoare la succesiunea statelor n ce priveste bunurile, arhivele si datoriile, adoptata de asemenea la Viena n anul 1983. Din aceste documente internationale rezulta ca prin succesiunea statelor trebuie sa se nteleaga substitutia unui stat cu altul n
84

drepturile si obligatiile ce privesc autoritatea teritoriala. Asadar, institutia succesiunii statelor este o problema de exercitare a suveranitatii statelor, o nlocuire a unui stat cu altul privind atributul suveranitatii teritoriale; statul predecesor transmite catre statul succesor drepturi si obligatii referitoare la exercitarea suveranitatii spatiului statal. Rezolvarea pe baza dreptului international a multiplelor probleme care se ivesc n legatura cu institutia succesiunii statelor, presupune cunoasterea si aplicarea urmatoarelor principii fundamentale: a) statul succesor nu are calitatea de mostenitor asemanatoare dreptului intern si nu i se aplica normele juridice ale acestuia; b) statul succesor nu preia suveranitatea predecesorului lui, fiecare are personalitate juridica internationala distincta; c) succesiunea statelor produce nlocuirea ordinii juridice vechi cu cea a noului stat (statul succesor poate prelua n parte sau deloc ordinea juridica existenta); d) problema obligatiilor statului predecesor este un atribut al suveranitatii noului stat (noul stat poate prelua n parte sau deloc obligatiile internationale ale statului predecesor); Situatiile tipice ale succesiunii statelor: a) mentinerea tratatelor internationale referitoare la teritoriu semnate de statul predecesor, cu urmatoarele particularitati: respectarea regimului frontierelor de stat si a normelor de drept international referitoare la transportul energiei electrice, regimul juridic al transporturilor internationale etc. respectarea neutralitatii si a zonelor demilitarizate; respectarea prevederilor tratatelor opozabile erga omnes precum si a obligatiilor jus cogens; mentinerea calitatii de membru al organizatiei internationale, numai dupa ce noul stat si-a exprimat acordul de vointa n acest

85

sens si dupa aplicarea regulilor generale privind ncheierea tratatelor; ncetarea tratatelor politice si militare ale vechiului stat; b) bunurile si creantele statului predecesor aflate pe teritoriul acestuia se transmit statului succesor; c) datoriile statului anterior fata de alte state sau creditori straini se transmit n principiu, astfel: respectul regulii proportiei echitabile adica, datoria se transmite n raport proportional cu proprietatea, drepturile si interesele succesorului; statul nou independent, nu mosteneste datoriile statului predecesor, daca tratatul nu prevede asemenea clauze; daca statul anterior continua sa existe, el ramne dator n continuare; statul succesor preia si datoriile constatate de autoritatile locale sau centrale, care s-au facut n interesul exclusiv al teritoriului preluat. d) statul succesor nu preia raspunderea internationala a unor acte ilicite ale statului predecesor; e) succesiunea arhivistica priveste toate documentele care la data succesiunii apartineau statului predecesor conform legislatiei sale interne si erau pastrate direct sub controlul statului ca arhive, indiferent de obiectul acestora15: n cazul transferului de teritoriu situatia arhivei se stabileste prin acordul statelor respective; daca nu sunt asemenea acorduri se respecta regula potrivit careia partea din arhivele de stat necesara pentru administrarea normala a teritoriului n cauza se pune la dispozitia statului caruia i s-a transmis teritoriul;

15

Conventia referitoare la succesiunea statelor n ce priveste bunurile, arhivele si datoriile, adoptata la Viena n 1983, art. 19-31. 86

f) problema raporturilor dintre statul succesor si particulari se pune n general pe doua planuri si anume: drepturile patrimoniale obtinute de particulari n mod licit, trebuie respectate de catre statul succesor (teoria drepturilor cstigate); dreptul de optiune a locuitorilor teritoriului transmis de a alege ntre cetatenia celor doua state; ambele state au obligatia de a nu crea situatia de apatrie, n virtutea unor comandamente de respectarea drepturilor omului.

16. Raspunderea internationala a statelor Dreptul international are finalitati complexe la nivelul societatii internationale, referitoare la buna conlucrare a statelor, a pacii si securitatii popoarelor, precum si n apararea si promovarea valorilor general umane, a drepturilor si libertatilor fundamentale ale omului. n acest sens, normele si institutiile de drept international stimuleaza, influenteaza si determina comportamentele subiectelor de drept international. Nu orice conduita a subiectelor de drept international, n speta a statelor, are relevanta din punct de vedere juridic, ci numai aceea care cade sub incidenta normelor de drept international. Conduita statelor poate sa fie conforma normelor de drept international sau dimpotriva, sa contravina acestora. n primul caz avem de-a face cu o conduita licita, legala, iar n al doilea caz cu o conduita ilicita, ilegala. Conduita statului se exprima n anumite actiuni sau inactiuni (abtineri) de a savrsi anumite fapte, prin care se exercita drepturile si se ndeplinesc obligatiile asumate. Conduita ilicita a statului consta din actiuni sau inactiuni contrare prevederilor normelor de drept international savrsite de acesta ca subiect de drept international. n orice ramura de drept ncalcarea normelor juridice,

87

atrage raspunderea juridica a vinovatului, dreptul international neputnd face exceptie. Ca orice norme de conduita obligatorii, normele, principiile si institutiile dreptului international, trebuie sa fie respectate, fara rezerve, de catre toate statele, organizatiile internationale si nationale, precum si de persoanele fizice care lucreaza n planul relatiilor internationale. n cazul normelor de drept international asigurarea respectarii lor se poate realiza si prin exercitarea constrngerii de catre state n mod individual sau colectiv, prin aplicarea masurilor coercitive admise n dreptul international. Angajarea raspunderii internationale n actualele conditii ale dezvoltarii societatii internationale are o mare importanta n pastrarea ordinii internationale, pentru mentinerea securitatii si pacii n lume. Prin raspundere n dreptul international se ntelege acea institutie a sa n virtutea careia statele si celelalte subiecte de drept international sunt obligate sa suporte consecintele conduitei lor ilicite, n relatii internationale. n dreptul international pot fi trase la raspundere n primul rnd statele, dar si diferite organizatii nationale si internationale, persoane fizice n calitatea lor de organe ale statului, ct si diferite persoane particulare atunci cnd comportamentul ilicit al acestor persoane, lezeaza un alt stat sau pe cetatenii altor state. Asadar principalul subiect al raspunderii internationale este statul, ori de cte ori comportarea sa este ilicita, violeaza un angajament international sau nesocoteste o norma sau alta de drept international. Raspunderea internationala este o relatie de la stat la stat, ea nu exista n principiu, dect n favoarea unui stat si n sarcina altui stat16. Ideea ca statele nu pot avea raspundere internationala, ca ele raspund numai fata de ele nsele, nu mai poate fi astazi sustinuta,
16

Charles Rousseau Droit international public, Neuvieme edition, Tome V., 1983, pag. 8-10. 88

ntruct ar nsemna domnia anarhiei, bunului plac si abuzurilor de tot felul n viata internationala, justificate cu norme de drept international. Semnalam si ncercari de negare a raspunderii internationale a statelor n temeiul ncalcarii suveranitatii lor. O conduita internationala a unui stat care este ilicita si contravine regulilor de drept international nseamna de fapt prevalarea abuziva de atributul suveranitatii sale. Raspunderea se sprijina ntotdeauna pe violarea unor reguli de drept international imputabile statului respectiv. Dupa cum vom vedea n capitolul urmator, suveranitatea de stat nu poate fi privita astazi ca o putere absoluta, fara respectarea normelor de drept international, a drepturilor altor state, precum si a drepturilor omului. Raspunderea internationala a statelor nu este rezumata la o simpla raspundere de drept civil ca o suportare a consecintelor cauzate altor state sau cetatenilor lor pentru anumite pagube materiale. Statele raspund n primul rnd pentru declansarea razboiului de agresiune, care este considerat cea mai grava dintre crimele internationale. De asemenea, statele trebuie sa raspunda pentru delicta comisiva sau delicta omisiva pentru actele care constituie amenintari sau violari la adresa pacii internationale, drepturilor omului, dreptului marii, dreptului aerian sau dreptului asupra spatiului cosmic, energiei nucleare, mediului etc. Organizatiile internationale pot fi subiecte ale delictului international si pot fi tinute sa raspunda n masura n care actele lor, conduita lor, afecteaza un stat sau altul, relatiile internationale, n general. Potrivit normelor de drept international, raspunderea internationala poate fi si n sarcina unor persoane fizice, sefi de state si de guvern, ministrii, altor persoane oficiale care comit fapte ilicite n calitatea lor de reprezentanti ai statului, potrivit principiului his quibus res publica commissa est (acei carora li s-a ncredintat grija statului raspund de ordinea si suveranitatea lui).

89

Pot comite nsa fapte ilicite condamnate de normele dreptului international si functionarii unei organizatii internationale. Angajatii acestor organizatii au o raspundere internationala mai limitata, ntruct, n general, raspunderea revine organizatiei care va fi obligata sa acopere prejudiciul creat n locul angajatului propriu. n mod similar, o persoana oarecare, care comite actiuni sau prin acte omisive ncalca normele de drept international poate fi trasa la raspundere internationala. Asadar, raspunderea internationala poate fi angajata n raport cu subiectele comisive sau omisive de delicte internationale. Astfel vom avea de-a face cu delicte (acte ilicite, infractiuni) comise de state prin organele lor si delicte comise de persoane particulare. Conditiile raspunderii juridice a statelor stabilesc angajarea raspunderii acestora n urmatoarele mprejurari: a) conduita ilicita, exprimata printr-o actiune sau inactiune care contravine prevederilor si institutiilor de drept international; b) existenta unui prejudiciu material sau moral care sa afecteze relatiile internationale; c) ilicitul (delictul international) trebuie sa fie imputabil statului respectiv sau organelor sale; d) existenta raportului de cauzalitate ntre conduita ilicita si rezultatul produs; e) existenta vinovatiei; f) inexistenta cauzelor de nlaturare a raspunderii internationale (consimtamntul statului, constrngerea autorizata de dreptul international, forta majora, starea de necesitate, legitima aparare). Limitele fata de care se angajeaza raspunderea internationala a statelor variaza de la nesocotirea unor norme si principii simple, nesocotirea unor tratate sau cutuma, pna la declansarea razboiului de agresiune. Normele conventionale si cutumele internationale stabilesc caracterul ilicit al conduitei, iar ncadrarea juridica poate fi facuta de
90

instantele internationale, o organizatie internationala, de statele aflate n conflict n urma unui acord sau de un stat tert acceptat ca mediator de ambele parti. Raspunderea internationala mbraca forme diferite: politica, morala, materiala si penala, n raport cu caracterul conduitei si cu efectele juridice pe care le genereaza. Raspunderea politica a statului se poate angaja pentru orice act ilicit susceptibil de a fi sanctionat. Raspunderea internationala poate fi privita n primul rnd ca o expresie a asumarii consecintelor unor fapte ilicite. Statele traiesc n comunitatea internationala, si-au cstigat independenta si actioneaza ca state suverane, dar aceasta nu nseamna ca pot actiona ntr-o libertate absoluta. Fiecare stat trebuie sa accepte si sa permita libertatea celorlalte state. Pe de alta parte, societatea internationala, nu poate ramne indiferenta fata de comportamentele statelor care o compun, atunci cnd acestea nu sunt n conformitate cu regulile dreptului international. Spre deosebire de dreptul intern, n planul relatiilor internationale sanctionarea politica se interfereaza puternic cu normele de drept international. Astfel, statele pot primi o multitudine de sanctiuni politice cum ar fi: ruperea relatiilor diplomatice, excluderea din organizatiile internationale, boicotarea relatiilor cu alte state, ntreruperea relatiilor economice, politice, comerciale, unele masuri de limitare a suveranitatii si chiar folosirea fortei, asa cum vom vedea n capitolul urmator. Istoria cunoaste nenumarate sanctiuni politice. Astfel dupa cel de-al doilea razboi mondial se cunosc normele luate de statele nvingatoare mpotriva Germaniei. Un alt exemplu se poate da n legatura cu boicotarea Republicii Sud-Africane pentru a o determina sa renunte la regimul de apartheid. n prezent comunitatea internationala a luat o serie de masuri politico-militare asupra Irakului, Republice Democrate Coreene, Siriei sau Iranului. Rolul cel mai important n

91

aplicarea sanctiunilor politice revine n prezent ONU n limitele atributiilor conferite de statele membre. Raspunderea morala este o latura importanta a raspunderii internationale care se refera mai mult la curtoazia internationala, dect la normele de drept international. n aceasta categorie intra cererea de scuze de catre statul autor al faptei catre statul lezat. Uneori scuzele se pot transmite printr-un ceremonial anume. Raspundere morala a statelor este si atunci cnd un stat considerat vinovat sanctioneaza agentii sau cetatenii sai pentru comportamente ilicite si sanctionabile fata de alt stat considerat ofensat. Uneori raspunderea morala poate capata si expresie materiala, atunci cnd un stat, acopera prejudiciul material al unui angajat al sau, produs n alt stat. Astfel, ca urmare a vinovatiei de asasinare a unui diplomat, nalt functionar, militar etc. aflat n misiune, statul vinovat pe lnga obligatia de a-si cere scuze si de a aplica sanctiuni vinovatilor, poate suporta si plata unor despagubiri catre familiile afectate. Aceste masuri se numesc n dreptul international satisfactii prin care se exprima dezaprobarea actelor dezonorante si contrare onoarei si demnitatii. Raspunderea materiala se refera la obligatia repararii pagubelor. Acest mod de raspundere poate fi de sine statatoare sau mpreuna cu cea politica sau morala. Indiferent cum apare raspunderea materiala ea se face sub forma restituirilor si despagubirilor. Prima forma este ceea ce romanii numeau restitutio in integrum si consta n ndeplinirea cererii unei parti de a fi repusa n situatia anterioara litigiului. Acest lucru nseamna a repune un stat n drepturi, n ntregime adica exact n situatia n care se gasea anterior ncheierii unui act juridic international, prin presupunerea ca acel act nu a existat niciodata. Situatia initiala se reface n forma si continutul pe care le-a avut. Restituirea este o forma de reparare n natura prin ntoarcerea bunurilor sau a valorilor preluate ori prin nlocuirea acestor bunuri cu bunuri similare. Exemple tipice ce pot fi date sunt litigiile dintre diferitele subiecte ale raspunderii internationale dupa schimbarea de regim politic sau n urma
92

razboaielor. De exemplu, restituirea bunurilor si a valorilor ridicate de statul agresor n timp de razboi de pe teritoriul altui stat, victima a agresiunii. Daca bunurile nu mai pot fi restituite se va plati o dezdaunare baneasca denumita reparatie. Aceasta reprezinta raspunderea materiala a statului agresor. Cea de-a doua forma a raspunderii materiale este ceea ce se numeste despagubire. Aceasta se angajeaza daca reparatia n natura nu este posibila. n general ea capata forma unei despagubiri banesti. n Romnia postdecembrista problema reparatiilor s-a pus si se mai pune nca fata de familia regala si a altor numeroase persoane victime ale regimului comunist. Multe litigii de acest fel au fost rezolvate pentru romnii de Curtea Internationala de Justitie. n viata internationala nu se mai practica despagubirile numite contributii impuse de statul nvingator, pentru ca perioada dreptului nvingatorului a trecut. Indiferent de vinovatia declansarii razboiului, statul nvingator dicta conditiile pacii, inclusiv cele ale raspunderii materiale. n general prin tratatele de pace ncheiate dupa cel de-al doilea razboi mondial, raspunderea materiala a avut ca temei juridic raspunderea pentru agresiune si acoperirea prejudiciului cauzat de statul agresor. Raspunderea penala n dreptul international are relevanta numai asupra persoanelor fizice care reprezinta statul, n cazul crimelor contra pacii, crimelor de razboi si crimelor mpotriva umanitatii sau de catre persoane care actioneaza cu titlul personal, n cazul altor infractiuni cu caracter international17. Este de remarcat faptul ca institutia raspunderii penale si n dreptul international se sprijina pe sintagma din dreptul roman societas delinguere non potest (o societate nu raspunde penal). Explicatia consta n aceea ca dreptul roman a respins ideea raspunderii penale a persoanelor juridice considerate ca simple fictiuni. Aceasta aptitudine o are numai omul, singura persoana reala. Prin
17

Explicatii pe larg n Eugen Popescu, Drept international, public, op. cit. pag. 76151. Anexa 1, 3, 6, 9, 10. 93

urmare, raspunderea penala nu poate fi angajata dect fata de persoane fizice. Personificarea reala a persoanelor juridice nu este posibila, deci nici a statului, ntruct ar duce implicit la raspunderea penala colectiva, n vadita contradictie cu regulile de drept international. Raspunderea penala este prin urmare un atribut al omului si nu al statului. Mentionam ca n dreptul penal intern actual, raspunderea penala a persoanelor juridice se pune n termeni diferiti fata de dreptul international. 17. Conceptul de suveranitate Atunci cnd am definit statul am aratat ca el este o straveche institutie umana formata dintr-o structura de organe cu care si exercita puterea suverana n limitele unui teritoriu. Statul este principalul subiect de drept international, subiect originar si fundamental, n raport cu ordinea interna si cea internationala. Ca entitate suverana, statul se prezinta ca o colectivitate umana, organizata si independenta. Caracterul suveran al puterii statale i confera ndrituirea de a conduce societatea n interiorul granitelor sale si de a stabili raporturi cu alte state si subiecte de drept international, n exterior. Suveranitatea confera statului legitimitatea politica si juridica de a-si exercita puterea. Suveranitatea statala consta n exercitarea de catre stat a puterii sale n mod independent fata de puterea altor state, n dreptul statului de a-si rezolva, n mod liber si conform vointei sale, problemele interne si externe, fara nici un amestec din afara si fara a ncalca suveranitatea altor state, normele si principiile dreptului international. Suveranitatea de stat se manifesta n exercitarea nestingherita a functiilor interne si externe ale statului, prin exercitarea de catre acesta, n mod liber, a prerogativelor autoritatii de ordin politic, economic, cultural, a jurisdictiei asupra teritoriului si populatiei.

94

ntr-o definire mai simpla, acceptata de teoria dreptului international, suveranitatea este atributul esential al statului care nseamna exercitarea suprematiei puterii de stat pe plan intern si independenta acestuia fata de orice alta putere n sfera raporturilor internationale. Elementul cel mai important al unui stat este fara ndoiala puterea, alaturi de populatie si teritoriu. Puterea este un fenomen legat de autoritate, care consta n posibilitatea de a comanda, de a da ordine, de a emite hotarri obligatorii. Autoritatea statului nu mai este astazi personificata, ci ea apartine unor institutii, ea este un aparat, un sistem de conducere de sine statator. n primul rnd puterea n stat este o putere politica, nteleasa aici ca fiind stiinta guvernarii statelor, tot ceea ce se refera la arta de a guverna un stat. Se face deosebirea dintre guvernanti si guvernati, dintre cei ce detin puterea, care comanda si cei care se supun puterii, executantii. Esential pentru cunoasterea caracterului puterii este de a sti cine detine puterea, cum a cucerit-o si cum o exercita. Fortele politice care se afla la guvernare impun puterea lor politica ntregii societati si dicteaza politica internationala a statului respectiv. Puterea de stat pe lnga faptul ca este politica, organizata (institutionalizata) si de comanda ea mai este si unica n sensul ca numai ea are prerogativele sa foloseasca constrngerea, statul dispunnd n acest sens de un aparat specializat. Caracterul puterii de stat este dat nsa de suveranitate care desemneaza calitatea puterii de a fi suprema n interiorul tarii, de a nu recunoaste nici o alta putere deasupra sa si de a fi independenta n exterior, n raport cu alte state. Statul suveran detine puterea si edicteaza ordinea de drept pe teritoriul sau, iar n exterior nu primeste dispozitii de la nimeni si nu este subordonat nici unei forte externe. Aceasta trasatura trebuie privita mai nuantat; ea nu trebuie nici exagerata dar nici minimalizata.

95

Astfel, n societatea internationala contemporana, suveranitatea poate fi voluntar limitata prin aderarea la unele tratate internationale. Ca un trend al societatii internationale actuale se afirma tot mai mult autoritatea dreptului international, preeminenta acestuia fata de dreptul intern n rezolvarea unor probleme complexe cum ar fi: pacea, salvarea mediului, protectia victimelor, situatiile de criza etc. Puterea de stat n contextul international actual nu poate face abstractie de fenomenul globalizarii si a problemelor sale. Puterea de stat trebuie sa dispuna de vocatia globalitatii, n sensul adaptarii sale la noile realitati. Extinderea procesului de globalizare a avut loc pe fondul a doua procese ale deceniului trecut: caderea statului comunist, ceea ce a permis extinderea geografica a statelor bazate pe economia de piata, inclusiv revolutia capitalista n sistemele cu economie planificata (exemplu China); reformele neoliberale care au avut loc n Europa Occidentala, n America Latina si n Asia de Sud. De remarcat este faptul ca n spatiul de exercitare a suveranitatii, statele devin mai dependente prin retelele create. Ordinea mondiala internationala a dobndit o mare forta. Existenta acestei configuratii globalizate la scara planetara, produce numeroase consecinte n planul suveranitatii statelor. Aranjamentul institutional care presupune existenta statului national, a culturii nationale si economiei nationale, nu mai constituie un model ideal pentru state. Politica statelor suverane se adapteaza la actiunile si reactiunile manifestate la scara planetara. Globalizarea nu este un fenomen negativ n totalitate. Ea este o realitate care trebuie analizata si valorizata cu argumente stiintifice. Globalizarea este un factor de integrare a statelor suverane n comunitatea mondiala si ofera spatiu de desfasurare a relatiilor internationale la nivelul unei societati civile, globale, societatea internationala.

96

Analiza stiintifica a notiunii de suveranitate implica unele explicatii de natura sa aduca precizari, pentru a putea ntelege evolutia acestui fenomen n zilele noastre, evolutie ai carei parametrii o vom prezenta n continuarea acestui capitol. n primul rnd suveranitatea este ntr-o legatura indisolubila cu independenta statului. Suveranitatea statului reprezinta garantul independentei iar aceasta este conditia existentei suveranitatii. Independenta statului se manifesta n relatiile internationale, fata de puterea altor state. Pentru a fi independent pe plan extern, statul trebuie sa-si manifeste suprematia n interiorul tarii. Statul suveran si rezolva n mod independent, problemele interne si externe fara nici un amestec din afara. Statul suveran este acel stat caruia i s-au recunoscut cele trei elemente constitutive (teritoriul, populatia, puterea) care privite numai cumulativ asigura independenta efectiva a acelei colectivitati, pentru a fi denumita stat. n al doilea rnd, suveranitatea statelor trebuie nteleasa ca apartinnd natiunilor, organele statului numai o exercita n numele acestora, prin intermediul puterii de stat. n al treilea rnd suveranitatea este deplina si multilaterala, ea exercitndu-se n toate domeniile sociale, politice, economice, militare, culturale, religioase etc. n al patrulea rnd suveranitatea este indivizibila ntruct ea nu poate fi fragmentata, mpartita ntre mai multi titulari, exclusiva pentru ca pe teritoriul aceluiasi stat nu pot exista mai multe suveranitati si inalienabila, pentru ca atributul suveranitatii nu se transfera altor state sau entitati din comunitatea internationala. n al cincilea rnd, suveranitatea presupune egalitatea statelor care nseamna egalitatea juridica, egalitatea n drepturi, respectarea independentei si frontierelor convenite prin tratate internationale, dreptul statelor de a alege sistemul politic pe care-l doresc s.a. Sediul materiei porneste de la Carta Natiunilor Unite, articolul 2, aliniatul (1)

97

care prevede faptul ca Organizatia este ntemeiata pe principiul egalitatii suverane a tuturor membrilor sai. Daca statele nu sunt egale din punct de vedere al numarului populatiei, a ntinderii teritoriale, a puterii economice, militare, a bogatiilor naturale etc., ele sunt egale privind drepturile si obligatiile internationale care decurg din suveranitatea lor. n conformitate cu prevederile dreptului international egalitatea n drepturi a statelor este absoluta si functionala. Principiul egalitatii suverane a statelor antreneaza numeroase efecte juridice si si pune amprenta pe diferitele institutii ale dreptului international. Numeroase aplicatii ale principiului egalitatii suverane a statelor si gasesc materializarea n dreptul statelor de a ncheia tratate, dreptul la reprezentare diplomatica, statutele membrilor diferitelor organizatii internationale, dreptul contractelor internationale, obligatiile respectarii integritatii teritoriale si inviolabilitatii frontierelor de stat etc. Constitutia Romniei da expresia conceptului modern de suveranitate. Astfel, aceasta prevede ca Suveranitatea nationala apartine poporului romn, care o exercita prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si corecte, precum si prin referendum. Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea n nume propriu18. 18. Interzicerea agresiunii armate si legitimitatea recurgerii la forta n dreptul international n dreptul international au fost create o multitudine de norme, principii si institutii prin care se condamna si se interzice n mod expres razboiul de agresiune, care pot duce nsa n mod automat la solutionarea litigiilor dintre state. Razboiul este un fenomen social istoric, determinat de o cauzalitate complexa, constnd n confruntarea violenta a unor colectivitati, popoare si state. Multi se ntreaba daca
18

Constitutia Romniei, 2003, art. 2., alin. (1), (2). 98

celebra definitie a lui Clauzewitz, potrivit careia razboiul este o continuare a politicii prin mijloace violente, mai este de actualitate. Numai prin ntelegerea complexitatii razboaielor n multitudinea determinarilor si manifestarilor lor, din cele mai vechi timpuri si pna astazi, se pot ntelege caile si instrumentele realizarii pacii, iar cercetarea juridica poate fi considerata unul din aceste instrumente.19 Dreptul international impune recurgerea la mijloace pasnice, la negocieri si tratative, la solutii rationale care exclud violenta. Aceasta reprezinta de fapt singura modalitate viabila si logica de reglementare a oricarui diferend, n acelasi timp o componenta fundamentala a securitatii, a edificarii unor relatii internationale bazate pe excluderea fortei, pe ntelegerea si ncrederea reciproca.20 Din pacate, exemplele date n subcapitolul precedent, cnd am aratat problemele actuale de reconstructie a suveranitatii unor state, utilizarea fortei este o practica pe ct de actuala, pe att de nociva. Problema care se pune este nsa aceea de a sti daca recurgerea la forta poate fi legitima, cine poate folosi forta, mpotriva cui si care sunt limitele acceptate de comunitatea internationala. Unii dintre cititorii nostri s-ar putea ntreba pe buna dreptate de ce se mai pune o asemenea problema, din moment ce razboiul ca instrument de reglementare a relatiilor dintre state a fost scos n afara legii, de dreptul international. n conditiile de astazi ale dezvoltarii contemporane, marile dispute pe marginea pacii si razboiului nu se refera strict la principiul suveranitatii, ntruct oamenii nu mai sunt dispusi sa apere suveranitatea n forma ei clasica. Desi statele se proclama egale, nu toate suveranitatile sunt egale, iar slaba guvernare erodeaza n mod inevitabil suveranitatea si respectul comunitatii internationale fata de

19

Dumitru Mazilu, Dreptul international public, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2001, pag. 28. 20 Ibidem, pg. 197-199 99

statul n cauza. Aceste mutatii s-au produs treptat si au facut necesare interventiile umanitare din anii nouazeci. De fapt problema care se pune acum cu cea mai mare seriozitate este aceea a stabiliri dreptului de a decide a cui suveranitate trebuie violata si pe ce temeiuri. Trebuie de asemenea sa se stabileasca prerogativele statelor n acest sens si normele internationale n care se poate actiona. Dupa cum se stie problema a iscat n ultimul timp puternici controverse ntre Statele Unite si aliatii sai europeni. Daca europenii au sprijinit fara rezerve politica americana n urma atacurilor de la 11 septembrie, ei aparusera n rol de critici la adresa SUA ncepnd cu sfrsitul anului 2001, cnd s-a ncheiat razboiul din Afganistan. Cele mai multe acuzatii europene la adresa politicii americane se refera la tratamentul aplicat prizonierilor din Golful Guantanamo, abrogarea de catre americani a tratatului rachetelor antibalistice, neaderarea SUA la Tribunalul Penal International, interventia americana din Irak n scopul eliminarii regimului politic si armelor de distrugere n masa din aceasta tara, sprijinul Israelului n campania din Liban din vara anului 2006 etc. Disputele semnalate nu au lasat pna acum locul consensului, dialogurilor si negocierile ca moduri de rezolvare a disputelor, iar rezultatele nu au cunoscut cel putin pna acum eficienta necesara. Mai mult dect att, europenii se opun n cea mai mare parte doctrinelor SUA, Rusiei si altor state de recurgere la lovitura preventiva contra teroristilor sau statelor care sponsorizeaza terorismul, n care numai aceste state decid cnd si unde sa loveasca cu forta armata. Preocuparea pentru limitarea recurgerii la forta a fost deosebit de activa n perioada interbelica. O serie de instrumente de drept international evidentiaza acest lucru. n acest sens trebuie sa amintim Pactul Societatii Natiunilor, din 28 aprilie 1919 reprodus ca prima parte n cele cinci tratate de pace de la Paris: Versailles, Saint-Germain, Nevilly, Trianon si Sevres. Pactul a intrat n vigoare la 10 ianuarie 1920 si cu toate limitele sale, a consacrat pentru prima data, ntr-un
100

document international oficial de o asemenea anvergura, vointa statelor semnatare, de a nu recurge la razboi pentru a solutiona litigiile posibile dintre ele. Acest instrument de drept international a stat la baza crearii Micii ntelegeri (1921) prima organizatie regionala a Europei al carei obiectiv primordial era tocmai apararea comuna n caz de razboi, precum si a altor acorduri bi- si multilaterale ntre care un rol important pentru problemele pe care le analizam revin Protocolului de la Geneva din 2 octombrie 1924 pentru reglementarea pasnica a diferendelor internationale si Actului general pentru reglementarea pasnica a diferendelor internationale, ambele documente fiind adoptate sub egida Societatii Natiunilor. Un alt moment important pe drumul catre interzicerea folosirii fortei l-a constituit Pactul de la Paris din 27 august 1929 cunoscut sub denumirea de Tratatul general de renuntare la razboi ca instrument al politicii nationale si ca Pactul Briand-Kellogg. Ca instrument de drept international acest document a marcat trecerea de la admiterea licita a razboiului, la condamnarea sa, interzicndu-l si astfel eliminnd stravechiul drept al statelor de a recurge la razboi. Conventiile de la Londra din anul 1933 au definit pentru prima data actele de agresiune directa si indirecta. Potrivit acestor instrumente de drept international nici o consideratiune de ordin politic, militar, economic sau de alta natura nu va putea scuza sau justifica agresiunea. Un stat agresor este acela care comite actiuni sau inactiuni cum sunt: invazia cu forte militare a teritoriului national, navelor sau aeronavelor altor state; blocada navala a coastelor, litoralului ori porturilor altor state; ajutorul si sprijinul dat unor forte narmate de pe teritoriul unui stat care invadeaza teritoriul altui stat;

101

abtinerea statelor si refuzul acestora, de a lua, pe propriul sau teritoriu, orice masuri n puterea lor, pentru a lipsi asa-zisele bande de orice ajutor sau protectie.21 Desi proiectul de definire a agresiunii de la Londra din anul 1933 a fost respins, el a fost nsa utilizat de state n relatiile dintre ele si n conlucrarea n plan international. Un exemplu n acest sens l reprezinta Conventia privind definitia agresiunii adoptata tot la Londra, la 4 iulie 1930, de Iugoslavia, Cehoslovacia, Romnia, Turcia si URSS. Asa dupa cum se stie, toate eforturile pe linia dreptului international de condamnare si interzicere a razboiului au fost eludate de statele care au declansat cel de-al doilea razboi mondial. Ideile si teoriile valoroase nsa, au stat la baza conceptiilor moderne n problematica discutata. Consecintele dezastruoase ale celui de-al doilea razboi mondial au scos n evidenta, nca o data daca mai era nevoie, pericolul numarul unu al omenirii, razboiul. De aceea, conditiile create de razboi au facut posibila unirea eforturilor tuturor statelor pentru scoaterea razboiului n afara legii. n Carta O.N.U. se face primul pas, atunci cnd la articolul 2 aliniatul (4) s-a mentionat ca statele au obligatia ... de a se abtine n relatiile lor internationale de a recurge la amenintarea cu forta sau la folosirea ei fie mpotriva integritatii teritoriale ori independentei politice a vreunui stat, fie n orice alt mod incompatibil cu scopul Natiunilor Unite.22 Carta Organizatiei Natiunilor Unite a fost completata si mbunatatita cu privire la interzicerea agresiunii, cu alte instrumente de drept international, ntre care cele mai importante sunt urmatoarele:

21

Conventia de definire a agresiunii, Londra 1933, art. 1, 2 si 3 precum si Anexa la art. 3 al Conventiei n A. Nartanm, C. Jura, Drept international public, Sinteze pentru examen, Editia a III-a, Editura All Beck, 2002, Bucuresti, pag. 250. 22 Carta Organizatiei Natiunilor Unite, Cap. I., Scopuri si Principii, art. 2., alin. (4). 102

Rezolutia 95/II din 1946 prin care statele si exprima acordul la ideea de interzicere a razboiului de agresiune, proclamata prin Statutul Tribunalului de la Nrnberg; Conventia pentru prevenirea si reprimarea crimei de genocid, adoptata la 9 decembrie 1949, prin Rezolutia 260/III; Declaratia privind respectarea cu strictete a interzicerii amenintarii sau utilizarii fortei n relatiile internationale si dreptul poporului la autodeterminare n Rezolutia 2160/XXI din 30 noiembrie 1966; Conventia asupra imprescriptibilitatii crimelor de razboi si crimelor mpotriva umanitatii adoptata de Adunarea Generala a ONU, la 26 noiembrie 1988, prin Rezolutia 2391/XXIII; Rezolutia Adunarii Generale a ONU 3314, Definirea agresiunii din 14 decembrie 1974; Actele Constitutive ale Organizatiei Statelor Americane, Organizatiei Unitatii Africane si Ligii Arabe; Actul final al C.S.C.E. semnat la Helsinki, n anul 1975. Asadar, odata cu intrarea n vigoare a Cartei Natiunilor Unite, amenintarea cu forta si folosirea fortei au fost interzise prin norme imperative de drept international de jus cogens. Rezolutia nr. 314 a Adunarii Generale a ONU mai sus mentionata, defineste agresiunea si conditiile ce trebuie ndeplinite. Astfel potrivit acestui instrument de drept international folosirea fortei de catre un stat mpotriva altuia constituie proba prima facia a unui act de agresiune. Constatarea si admiterea probei prima facia, asa dupa cum vom vedea, revine Consiliului de Securitate al ONU. Documentul mai prevede ca nici un considerent, de orice natura politica, economica, militara sau de un alt ordin nu justifica agresiunea, ncalcarea suveranitatii altui stat. Razboiul este o crima internationala, iar cei ce l declanseaza raspund international pentru faptele lor.

103

Conform acestui document (Rezolutia 3314 XXIX din 14 decembrie 1974) actele de agresiune armata pot fi considerate, n principiu, urmatoarele: invadarea sau atacarea teritoriului altui stat, ocupatia militara, orice anexiune de teritorii prin folosirea fortei; utilizarea armamentului pe teritoriul altui stat, bombardarea acestuia de catre fortele armate ale altui stat; blocarea porturilor si coastelor unui stat de catre alt stat, folosind fortele armate; atacarea cu forta militare a fortelor armate ale altui stat; utilizarea de catre un stat a fortelor armate ale altui stat, aflate pe teritoriul sau astfel nct prevede acordul ncheiat de statele n cauza; admiterea de catre un stat a comiterii unor acte de agresiune pe teritoriul sau, de catre alt stat; trimiterea de catre un stat, n nume propriu, de forte narmate (altele dect fortele sale armate) pe teritoriul altui stat n scopul savrsirii de actiuni violente de natura celor enumerate mai sus; angajarea statelor n actiuni sau sprijin a bandelor sau grupurilor narmate, forte neregulate sau mercenari care comit acte de violenta pe teritoriul altor state. n concluzie, institutiile si normele dreptului international interzic razboiul de agresiune. Nici o dispozitie din Carta nu autorizeaza Natiunile Unite sa intervina n conflictele dintre state si nici nu obliga pe membrii sai sa supuna asemenea chestiuni spre rezolvare pe baza prevederilor Cartei. Acest principiu nu aduce cu nimic atingere aplicarii masurilor de constrngere asa cum vom vedea n continuare. Prin urmare, regula generala este aceea ca razboiul este interzis din viata internationala, statele nu au dreptul de a folosi un asemenea mijloc pentru continuarea politicii lor n raport cu alte state. Carta ONU contine si derogari de la regula generala de mai sus, care sunt n numar de doua.
104

Articolul 39 al Cartei ONU contine prima derogare n urmatorii termeni: Consiliul de securitate va constata existenta unei amenintari mpotriva pacii, a unei ncalcari a pacii sau unui act de agresiune si va face recomandari ori va hotar ce masuri vor fi luate, n conformitate cu articolele 41 si 42, pentru mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale. Deci, ONU acorda competenta Consiliului de Securitate sa constate daca pacea si securitatea au fost amenintate; apoi, Consiliul de Securitate face recomandari ori hotaraste alte masuri ce vor putea fi luate. Carta ONU admite folosirea legala a fortei ca masura de constrngere prevazuta la articolul 42, pentru a sanctiona agresorii, prin decizia Consiliului de Securitate. Recomandarile pe care Consiliul de Securitate le poate face mpotriva statelor care ncalca normele referitoare la razboi au un caracter de avertizare pentru statul n cauza. Aceste recomandari sunt reluate n articolul 40 care prevede: Consiliul de Securitate poate ca, nainte de a face recomandari sau a hotar asupra masurilor care trebuiesc luate n conformitate cu articolul 39, sa invite partile interesate sa se conformeze masurilor provizorii pe care le considera necesare sau de dorit. Asemenea masuri provizorii, nu vor prejudicia cu nimic drepturile, pretentiile sau pozitia partilor interesate. Consiliul de Securitate va tine seama de modul cuvenit de neexecutarea acestor masuri provizorii. Carta ONU reglementeaza n articolul 51 cea de-a doua derogare potrivit careia, Nici o dispozitie din prezenta Carta nu va aduce atingere dreptului inerent de autoaparare individuala sau colectiva, n cazul n care se produce un atac armat mpotriva unui membru al Natiunilor Unite, pna cnd Consiliul de Securitate va fi luat masurile necesare pentru mentinerea pacii si securitatii internationale. Masurile luate de membrii n executarea acestui drept de autoaparare vor fi aduse imediat la cunostinta Consiliului de Securitate, n temeiul prezentei Carte, pentru a ntreprinde oricnd actiunile pe care le va
105

socoti necesare, pentru mentinerea sau restabilirea pacii si securitatii internationale. Aceasta nseamna ca statele atacate au competenta legala de exercitarea dreptului la legitima aparare individuala sau colectiva. Prin urmare, Carta ONU, permite unui stat suveran sa recurga la forta armata mpotriva altui stat, care, recurge ilegal la forta si-i ncalca suveranitatea. n acest mod se legitimeaza att actiunile de autoaparare ale statului agresat, ct si cele ntreprinse de ONU si alte organizatii n cazul amenintarii pacii sau mpotriva unui act de agresiune. Articolul 51 se refera n mod expres la dreptul la autoaparare colectiva sau individuala si desemneaza ntr-o modalitate directa situatiile cnd statele sunt ndreptatite sa recurga la forta armata pentru apararea propriilor suveranitati, fara autorizarea prealabila a Consiliului de Securitate, nsa sub controlul acestuia si de asemenea, n urmatoarele trei situatii: n caz de agresiune armata; actul de agresiune trebuie sa fie anterior masurilor de autoaparare; actul de agresiune trebuie sa prezinte gravitate. Situatiile n care statele suverane pot recurge la forta armata sunt urmatoarele: a) Dreptul la legitima aparare individuala sau colectiva. Acest drept este conditionat si limitat n timp. Astfel se poate exercita dreptul la legitima aparare atunci cnd suveranitatea statului n cauza a fost ncalcata printr-o agresiune a unui alt stat sau grupuri de state. Dreptul nceteaza n momentul n care Consiliul de Securitate a luat masurile necesare pentru mentinerea pacii si securitatii. n practica internationala, pericolul folosirii abuzive a dreptului la legitima aparare este prezent tot mai mult. Pe de alta parte, timpul uneori, nu ofera posibilitatea utilizarii procedurii nscrisa n Carta ONU. Astfel, dupa evenimentele din 11 septembrie 2001, SUA nu a mai asteptat autorizarea Consiliului de Securitate si uzitnd de articolul 51 al Cartei a declansat actiunile militare din Afganistan n temeiul dreptului legitimei aparari, cu toate reprosurile unor state ale
106

comunitatii internationale. Aceeasi situatie a constituit-o interventia statului Israel mpotriva Libanului, stat suveran si independent, pentru a pedepsi Hesbolah-ul care actiona de pe teritoriul acestui stat, n vara anului 2006. Retinem si faptul ca prin precizari ale Curtii Internationale de Justitie legitima aparare individuala sau colectiva, poate fi folosita de state a caror suveranitate a fost afectata, n conditii bine definite si n mod deosebit cnd se adopta masuri proportionale cu agresiunea declansata. b) Utilizarea colectiva a fortei face aplicabilitatea Capitolului VII din Carta ONU Actiuni n caz de amenintari mpotriva pacii, de ncalcari ale pacii si de acte de agresiune. Utilizarea colectiva a fortei are ca scop restabilirea pacii si se poate lua mpotriva unui stat care ar ameninta securitatea internationala. Aceasta masura are un caracter de exceptie, ea putnd fi luata numai atunci cnd alte masuri politice, economice sau diplomatice nu sunt posibile sau nu au dus la rezultatele scontate. n acest mod ONU a fost angajata n razboiul din Coreea ntre anii 1950-1953, uzitnd de articolul 42 al Cartei, prin decizia Consiliului de Securitate si n baza Rezolutiei 377/V a Adunarii Generale a ONU din 3 noiembrie 1950. Rezolutia 377/V a mai fost aplicata si n 1956 n urma conflictului dintre Egipt si fortele Marii Britanii, Frantei si Israelului. Interventiile armate mai recente, ca si cele mentionate mai sus au nascut nenumarate controverse ntre membrii comunitatii internationale. Dezbaterile referitoare la dreptul de a decide a cui suveranitate poate fi ncalcata si violata si pe ce temeiuri, au adncit si radicalizat prapastia disputelor dintre SUA si aliatii lor europeni. Cele mai serioase dispute privitoare de fapt la unilateralismul american se poarta n jurul suveranitatii si ndeosebi legate de legitimitatea folosirii fortei. Dupa ce au facut aluzie ca s-ar putea sa nu mai apeleze la Natiunile Unite pentru a obtine autorizarea declansarii ostilitatilor mpotriva Irakului, SUA au cerut totusi sprijinul Consiliului
107

de Securitate n luna septembrie 2002 si si-au asigurat votul pentru Rezolutia 1441 a Consiliului de Securitate a ONU, care a rennoit cererea ca Irakul sa se supuna regulilor anterioare. Acestea impuneau dezmembrarea si distrugerea armelor de nimicire n masa. Atunci cnd au fost asemenea interventii la ONU, SUA aveau probe conform carora Irakul ncalca legile internationale si o serie de rezolutii ale ONU, inclusiv Rezolutia 1441. Consideram necesar sa facem cteva precizari referitoare la problema pusa n discutie, ntruct trebuie sa se nteleaga bine regulile privitoare la suveranitate si securitate, invocate si aplicate n ultimii ani de SUA. Articolul 151 al Cartei Natiunilor Unite permite statelor dupa cum am mai aratat, sa ntreprinda unilateral actiuni militare, n interesul propriei lor aparari, ceea ce se poate rastalmaci, legitimnd strategia atacului preventiv. n cazul declansarii ostilitatilor mpotriva Irakului, SUA nu se confruntau cu un atac iminent din partea acestui stat. De aceea, SUA nu au ncercat sa-si justifice actiunile militare n virtutea amendamentului articolului 51 din Carta ONU. Irakul nu era un pericol iminent pentru SUA si de aceea actiunile militare ale SUA s-a nscris mai degraba n categoria ripostei preventive. SUA au motivat ca existenta armelor de nimicire n masa reprezinta o problema speciala, cu un risc enorm la adresa pacii si securitatii SUA si comunitatii internationale. n schimb daca si alte state ar avea asemenea practici belicoase, invocnd doar motivul de mai sus, cu siguranta ca societatea internationala ar avea obiectii serioase, la adresa legitimarii folosirii fortei. c) Dreptul popoarelor de a dispune de ele nsele, recunoaste legitimitatea luptei popoarelor, aflate sub dominatia coloniala de exercitare a dreptului lor la autodeterminare si la independenta si de a deveni state suverane. Rezolutia 2105 din 1965 este sediul materiei unui asemenea drept. d) Dreptul legitimei aparari mpotriva unui atac terorist. Acest drept a fost institutionalizat prin Rezolutia 1368, adoptata la 12
108

septembrie 2001, de Consiliul de Securitate al ONU. Acesta recunoaste ca un act terorist international reprezinta o amenintare la adresa pacii si securitatii internationale. Pe aceasta baza se recunoaste dreptul natiunilor de a actiona violent n legitima aparare, individuala sau colectiva, drept raspuns la un atac terorist international. Aceasta institutie a fost reconfirmata de acelasi Consiliu de Securitate (SCR 1440) n octombrie 2002, dupa ce teroristii au luat sute de ostatici n sala de spectacole din Moscova. e) Masurile coercitive de mentinere a pacii sunt masuri tot mai acceptate pe plan international de tinere sub control international a conflictelor si de promovare a reglementarii pasnice a litigiilor dintre state. Desi aceste masuri sunt luate cu mijloace militare, n dreptul international s-a introdus principiul nonviolentei a acestor forte. Astfel, pentru prima data n istorie, fortele militare sunt folosite nu pentru actiuni militare specifice razboiului, ci pentru a controla si pune capat starilor conflictuale fara razboi. Articolul 24 din Carta Natiunilor Unite consemneaza ca spre a asigura actiunea rapida si eficace a organizatiei, membrii sai confera Consiliului de Securitate raspunderea principala pentru mentinerea pacii si securitatii internationale si recunosc ca ndeplinindu-si ndatoririle impuse de aceasta raspundere, Consiliul de Securitate actioneaza n numele lor. n continuare, articolul 25 al Cartei ONU prevede ca toti membrii ONU sunt de acord sa accepte si sa execute hotarrile acestui organ al forumului mondial. Asadar, n conformitate cu Carta ONU, functia de mentinere a pacii si securitatii internationale a fost ncredintata Consiliului de Securitate. Acesta este singurul organ mputernicit sa autorizeze recurgerea la folosirea fortei mpotriva unui stat, care chiar daca este suveran, actiunile sale pun n pericol pacea si securitatea internationala, suveranitatea altor state. Consiliul de Securitate poate autoriza n acest sens state individuale, grupari de state sau organizatii internationale. n acest
109

context, NATO si Uniunea Europeana au fost organizatii internationale, investite legal sa exercite mandatul ONU n solutionarea situatiilor de criza din fosta Iugoslavie. Astfel, dupa semnarea acordului de la Dayton din iunie 1995, trupele NATO au preluat n luna decembrie a aceluiasi an misiunea de a stabiliza regiunea Balcanilor, n speta Bosnia-Hertegovina. Prin Rezolutia 1088 din 12 decembrie 1996, forta de stabilizare condusa de NATO (SFOR) a fost autorizata sa aplice prevederile militare ale Acordului de pace, n calitate de succesor legal al fortelor IFOR (Forta de Implementare a Pacii). Aceasta autorizare era facuta n conformitate cu prevederile Capitolului VII din Carta ONU, cu privire la impunerea pacii. Misiunea NATO a luat sfrsit pe 2 decembrie 2004, prin operatiunea ALTHEA ceea ce a marcat preluarea misiunii ONU din Bosnia-Hertegovina, de catre forta europeana EUFOR. 19. Persoanele n dreptul international Totalitatea persoanelor aflate pe teritoriul unui stat formeaza populatia acelui stat. Am aratat ca un element constitutiv al statului, alaturi de teritoriu si guvern este populatia. nainte de orice, statul este o colectivitate umana, deci el nu poate exista n afara persoanelor care compun aceasta colectivitate. Populatia umana reprezinta colectivitatea persoanelor fizice care locuiesc pe un anumit teritoriu si ntr-o anumita perioada de timp. Uneori se uziteaza si termenul de resurse umane care reprezinta totalitatea persoanelor fizice ce traiesc la un moment dat ntr-un stat si care pot presta o activitate social-economica. Fara existenta unei populatii, puterea politica a statului ar ramne fara obiect. n absenta populatiei, valorificarea resurselor naturale si derularea proceselor economice, n ansamblul lor, ar fi practic imposibile. Populatia este studiata la rndul ei de numeroase stiinte, n special sociale privind dinamica ei, repartitia geografica a populatiei,
110

volumul si transformarile ei, densitatea, miscarea naturala, mobilitatea teritoriala, structura si urbanizarea acesteia etc. Din punct de vedere al dreptului international, populatia este n general definita ca totalitatea persoanelor fizice care locuiesc pe teritoriul unui stat si sunt supuse jurisdictiei acestuia. Aceasta definitie reprezinta un dublu inconvenient: ea este prea larga, pentru ca include si alte persoane care, nefiind legate de stat prin cetatenie, nu pot fi considerate ca element constitutiv al statului si, totodata, este prea ngusta, necuprinznd si pe cetatenii proprii care, temporar sau definitiv, locuiesc pe teritoriul altor state. ntr-o definitie mai corecta din punct de vedere juridic, populatia ca element constitutiv al statului, cuprinde totalitatea persoanelor fizice legate de stat prin cetatenie.23 n afara cetatenilor pe teritoriul unui stat traiesc si straini, care pot avea un statut permanent sau temporar. n esenta pe teritoriul unui stat pot trai persoane fizice, care din punctul de vedere al dreptului au regimuri juridice diferite. Aceste categorii de persoane sunt: cetatenii statului respectiv, cetateni care au cetatenia statului respectiv, dar si pe a altui stat (bipatrizii); persoane fara cetatenie (apatrizii) si persoane refugiate; alte persoane cu statut temporar (turisti, oameni de afaceri, invitati, participanti la diferite reuniuni internationale etc.). Potrivit reglementarilor actuale, toate persoanele care se gasesc la un moment dat n limitele teritoriale ale unui stat, indiferent carei categorii mai sus mentionate apartin, se supun jurisdictiei interne a statului pe teritoriul caruia se gasesc24, n baza competentei (jurisdictiei) sale teritoriale si personale. Din punct de vedere al jurisdictiei populatiei, fiecare stat se gaseste ntr-o dubla calitate: de stat primitor si de stat de origine. Ca stat primitor, asa cum am vazut, impune ntregii populatii de pe teritoriul sau jurisdictia proprie. Ca stat de origine are dreptul si
23 24

Vasile Cretu, Drept international public, Op. cit., pag. 95. Dumitru Popescu, Adrian Nastase, Florian Camar, Drept international public, Editura Sansa SRL, Bucuresti, 1994, pag. 104, 110-112. 111

obligatia de a-si proteja cetatenii proprii care locuiesc sau se afla temporar pe teritoriul altor state, n baza dreptului de protectie diplomatica. n exercitarea acestor drepturi statul trebuie ca prin regimul juridic al cetatenilor proprii sa nu aduca atingere drepturilor fundamentale ale omului, iar regimul strainilor sa nu prejudicieze interesele altor state sau celor n cauza. Concomitent, statele urmaresc asigurarea unui regim juridic ct mai favorabil cetatenilor sai aflati permanent sau temporar pe teritoriul altor state. Din cele prezentate se desprinde necesitatea compatibilizarii diferitelor regimuri juridice internationale n ce priveste statul cetatenilor si strainilor. Ordinea interna a statului suveran este cea care stabileste, dupa cum vom vedea, conditiile dobndirii sau pierderii cetateniei. Conditiile opozabilitatii acestei cetatenii fata de alte state sunt reglementate de normele, principiile si institutiile dreptului international. O categorie aparte de persoane cu un regim juridic reglementat de dreptul international o reprezinta refugiatii. ntruct problemele acestor categorii de persoane sunt foarte complexe, urgente si uneori dramatice, cu largi implicatii n functionarea normala a societatii internationale, le vom acorda un spatiu suficient, pentru buna informare a cititorilor nostri. Cteva precizari nsa se impun n legatura cu acest subiect. n sensul cel mai larg termenul de refugiat este folosit de catre oamenii politici si publicul larg, pentru a desemna orice persoana care este obligata sa-si paraseasca locul de resedinta, pentru a scapa de persecutie, violenta politica, conflicte armate, dezastre, calamitati naturale, saracie etc. n acest sens notiunea nu face distinctie ntre persoanele care au fost nevoite sa-si paraseasca tara de origine si cele care se deplaseaza n interiorul frontierelor propriilor tari, situatie frecventa n ultimii ani.

112

Detasndu-se de ntelesul comun, notiunea de refugiat a fost elaborata, de Conventia de la Geneva din 1951 privind statutul acestor categorii de persoane. Conventia a constituit punctul terminus al unei ndelungate perioade de dezvoltari istorice si a cunoscut cum era si firesc amprenta spiritului care exista n perioada imediata terminarii celui de-al doilea razboi mondial. Cu toate actiunile ntreprinse, situatia refugiatilor, a victimelor si persecutiilor din propriile tari pe motiv de rasa, religie, nationalitate, opinii politice, conflict armat etc. nu a cunoscut progrese vizibile. Dimpotriva, persoanele refugiate din varii motive au cunoscut noi suferinte, iar numarul lor a crescut semnificativ, adaugndu-se noi categorii de oameni alungati din locurile lor de bastina, refugiati n urma conflictelor armate, persoane nevoite sa fuga din tara din cauza razboiului, persoane care se deplaseaza n interior etc. Problema refugiatilor este o problema tot att de veche ca si statul si relatiile interstatale, dar ea se pune n cu totul alti termeni n epoca moderna. Cei mai multi considera ca tragedia refugiatilor moderni este adusa n punctul culminant de revolutia bolsevica din 1917 din Rusia, care a generat printre altele si sute de mii de persoane, ce au pornit n bejanie pentru a putea scapa de teroarea rosie. Putem vorbi mai departe de drama refugiatilor moldoveni, armeni, sirieni, kurzi, turci etc. Razboiul declarat de Germania hitlerista a generat milioane de oameni care au fost deportati la munca sau n lagarele de concentrare att de mult condamnate de comunitatea internationala. Cei 56 de ani care au trecut de la semnarea Conventiei din 1951 au scos n evidenta cel putin doua aspecte: pe de o parte valoarea ei juridica si umanitara, iar pe de alta parte dificultatile aplicarii normelor de drept international privind refugiatii ntr-o lume a globalizarii. De asemenea se remarca tot mai mult rolul fundamental al implicarii factorului politic, fara de care nici o problema umanitara sau de orice alta natura nu se poate rezolva. Sadako Ogata, nalt Comisar pentru
113

Refugiati ai Natiunilor Unite, remarca n 1998: Din regiunea Marilor Lacuri pna n Bosnia si Hertegovina, din Cecenia pna n Cambodgia, ni s-a reamintit limitele actiunii umanitare: poate salva vieti si poate cstiga timp pentru solutiile politice, dar nu poate constitui un substitut pentru actiunea politica. Mi-e teama ca, daca lasam actiunea umanitara singura si izolata pentru prea mult timp, fara nici un fel de initiative politice eficiente, paralele, efectele ei se vor diminua, daca nu chiar anula.25 Din acest punct de vedere, Conventia a constituit un barometru al gradului de implicare a factorului politic, si ndeosebi a statelor ca subiecte primare de drept international, n solutionarea problemei refugiatilor. Daca n lumea bipolara statele Occidentale s-au opus sistematic acordarii statutului de refugiat, persoanelor care paraseau comunismul cautndu-si o viata libera n vestul Europei, acum, odata cu prabusirea sistemului comunist din Europa, politica fata de refugiati a suferit schimbari semnificative. n anul 1995 Romnia a adoptat legea si statutul refugiatilor, manifestnd interes fata de situatia acestora si a solicitantilor de azil pe teritoriul tarii noastre. Asa cum apare n literatura de specialitate si n practica statelor, problematica refugiatilor este o provocare si o sfidare continua la adresa comunitatii internationale. n acest capitol ne-am propus numai sa punem la dispozitia celor care studiaza dreptul international public si altor persoane interesate, informatiile minime necesare n scopul cunoasterii sediului materiei si a principalelor prevederi ale dreptului international privind notiunile de cetateni, straini si refugiati. Pentru ultima categorie am rezervat capitolul urmator din volumul de fata.

25

Sadako Ogatas, Actiunea umanitara la rascruce, Revista Romnia de drept Umanitar, Anul VI/1998, nr. 3 (21). 114

20. Cetatenia n dreptul international Notiunea cetateniei este studiata att de stiintele dreptului intern, ct si de stiinta dreptului international public. Cetatenia este o calitate a persoanei fizice, care sintetizeaza ansamblul de relatii de ordin socialeconomic, politic si juridic, dintre aceasta si un anumit stat. Aceste relatii se materializeaza n ultima instanta ntr-un sistem de drepturi si obligatii reciproce dintre stat si persoana fizica aflata sub autoritatea sa. Cetatenia este n totalitate reglementata de dreptul intern si de aceea reglementarile privind aceasta institutie sunt diferite. n dreptul international nsa, chestiunea cetateniei nu se reduce numai la apartenenta juridica a unei persoane fizice la un anumit stat. Ea mai presupune o legatura de ordin juridic speciala, care creeaza dependenta ntre persoana respectiva si statul sau de origine, oriunde s-ar gasi: pe teritoriul altui stat, pe un mijloc de transport international terestru, pe apa, n aer sau n cosmos. Cetatenia este un raport juridic al persoanei fizice cu statul, avnd un caracter personal si viznd numai persoana titularului. Acest raport ncepe odata cu nasterea, exista pe toata perioada vietii, fiind permanenta n timp si nelimitata n spatiu. Statul ca subiect de drept international, suveran si independent si exercita autoritatea asupra cetatenilor sai n mod permanent si indiferent daca cetatenii sai se gasesc pe teritoriul national sau n afara granitelor statului caruia i apartin. Cetatenii la rndul lor, au drepturi si obligatii fata de stat ce decurg din cetatenie, pe care o pastreaza n ntregime, indiferent unde se gasesc. Suveranitatea statului se exprima si prin cetatenie. Astfel, statul este cel care reglementeaza, n exclusivitate, toate problemele referitoare la cetatenie. El reglementeaza modurile de dobndire si de pierdere a cetateniei, drepturile si obligatiile ce decurg din calitatea de cetatean, fata de statul care i-a acordat-o.

115

De asemenea, judecarea diferendelor n materie de cetatenie apartine tribunalelor nationale ale statelor de care depind persoanele n cauza sau pe teritoriul carora si au resedinta. Din punct de vedere istoric, termenul de cetatenie a fost introdus de Declaratia drepturilor omului din 1789, legndu-l de participarea indivizilor unei tari la viata politica. Ulterior, termenul a fost adoptat treptat de toate statele si este nscris n constitutiile acestora ca o institutie fundamentala si indispensabila a statului. Se considera ca termenul provine din latinescul civis romanus si a fost oficializat prin edictul mparatului Caraculla din anul 212 care l-a extins la toti locuitorii imperiului. Termenul si pierde treptat continutul juridic din dreptul roman, astfel nct ncepnd cu perioada de declin a Imperiului Roman, continund cu Imperiul Bizantin termenul este nlocuit cu cel de supus sau vasal n evul mediu. Dreptul international acorda libertate deplina statelor de a stabili regimul juridic propriilor cetateni. Cetatenii unui stat se bucura de drepturile politice si pot avea acces la functiile publice, civile sau militare stabilite n mod suveran de statul respectiv. Dreptul international nsa, poate determina conditiile n care regimul juridic national al cetateniei unui stat este opozabil altor state. Statele pot nega dreptul exclusiv de reglementare a unui stat anume. Ele pot sa nu recunoasca n totalitate sau n parte consecintele juridice pe care regimul juridic al cetateniei unui stat, le are n planul relatiilor internationale, daca acesta ncalca normele si principiile dreptului international. Cetatenia este considerata si un drept fundamental al omului. Astfel, n Declaratia Universala a Drepturilor Omului din 1948 se prevede la articolul 15 aliniatele 1 si 2 ca Orice persoana are dreptul la o cetatenie. Nimeni nu poate fi lipsit n mod arbitrar de cetatenia sa ori de dreptul de a-si schimba cetatenia. O alta institutie de drept international n materie este Conventia de la Haga din 1930 referitoare la conflictele de nationalitate, prin care
116

s-a institutionalizat dreptul statelor de a stabili prin lege cine sunt nationalii lor si dreptul statelor de recunoastere a propriei legislatii n materie de cetatenie, de catre alte state. Conditia este aceea ca legislatia interna trebuie sa fie n acord deplin cu normele si principiile de drept international. Dintre alte institutii de drept international referitoare la cetatenie mai pot fi mentionate cele doua Conventii ncheiate la New York n anul 1954 si 1961 sub auspiciile O.N.U., asa-numitele Conventii multilaterale ncheiate la 13 decembrie 1957 ntre statele membre ale Consiliului Europei, precum si Conventia interamericana de extradare din 15 februarie 1982. Indiferent de regimul juridic national, cetatenia se poate dobndi prin nastere si prin naturalizare. Cetatenia prin nastere se dobndeste n mod automat n urma consecintelor juridice ale nasterii. Noului nascut trebuie sa i se stabileasca cetatenia, el neputnd ramne n afara acestei institutii. n functie de unele interese, traditii etc. cetatenia prin nastere este fie jus sanguinis (copilul primeste cetatenia parintilor indiferent de locul nasterii), fie jus soli (copilul capata cetatenia locului nasterii). n ce priveste Romnia, Constitutia prevede ca Cetatenia romna se dobndeste, se pastreaza sau se pierde n conditiile prezentate de legea organica. Cetatenia ramna nu poate fi retrasa aceluia care a dobndit-o prin nastere.26 Legea organica privitoare la cetatenie nr.21/1991 prevede ca Romnia aplica principiul jus sanguinis n materie de dobndire a cetateniei, ca si tarile latine din Europa, tarile scandinave, Japonia, Filipine etc. Alte state cum ar fi SUA, Anglia, unele tari din America Latina aplica principiul jus soli. Potrivit legii romne, sunt cetateni romni copiii care s-au nascut pe teritoriul Romniei din parinti cetateni romni; acelasi principiu se aplica si n cazul n care numai unul din parinti este
26

Constitutia Romniei, 2003, art. 5, alin. (1) si (2). 117

cetatean romn. Cetatean romn este si copilul nascut n strainatate, daca ambii parinti sau numai unul dintre ei este cetatean romn. n cazul n care, copilul nascut pe teritoriul Romniei are parinti necunoscuti, el dobndeste cetatenia romna. Exceptia copilului gasit a fost elaborata cu scopul de a evita pe ct posibil apatridia. Cetatenia prin naturalizare este cel de-a doilea mod de dobndire a cetateniei, care necesita acte ale autoritatilor statului solicitat si anumite conditii prevazute n legislatia interna a acelui stat. Pe scurt, cazurile dobndirii cetateniei prin naturalizare sunt urmatoarele: cetatenia prin casatorie; dreptul international nu prevede nca norme asupra dobndirii cetateniei prin casatorie; totusi unele state au adoptat n legislatia interna norme care privesc dobndirea prin casatorie de catre femeie a cetateniei sotului; cu toate acestea schimbarea cetateniei sotului n timpul casatoriei, ncheierea sau desfacerea casatoriei nu produc efecte juridice asupra cetateniei femeii27; cetatenia prin nfiere (adoptie); nfiatul capata cetatenia nfietorului; daca ntre legislatiile statelor n discutie apare un conflict de legi, copilul nfiat dobndeste cetatenia statului pe teritoriul caruia se afla; cetatenia prin redobndire sau reintegrare; o persoana fizica poate reveni la cetatenia pe care a avut-o n cazul repatrierii sau al divortului; cetatenia ca efect al sederii (rezidentei) prelungite; unele state prevad aceasta posibilitate, cum este cazul SUA, Canadei, Germaniei, Italiei etc.; cetatenia prin optiune; n cazul transferului de teritorii ntre state, dreptul international, prevede dreptul persoanelor fizice de a-si exprima optiunea cetateniei ntr-un anumit termen; n
27

Conventia asupra cetateniei femeii casatorite, adoptata sub egida ONU n anul 1957. 118

vechile reguli de drept international n care anexiunea de teritorii era admisa, se aplica regula potrivit careia, persoanele aflate pe teritoriul cedat (cucerit) deveneau eo ipso cetateni ai statului nvingator, pierznd vechea cetatenie; cetatenia la cerere; acordarea cetateniei se face la cererea persoanei interesate adresata catre organul ndrituit, conform legislatiei statului caruia i se solicita cetatenia. Pierderea cetateniei este reglementata ca si dobndirea ei de legislatia interna a fiecarui stat. Cetatenia se poate pierde n urmatoarele cazuri: - prin renuntare; orice persoana poate cere printr-o declaratie expresa, n forma autentica retragerea calitatii de cetatean, statului care i-a acordat-o; - prin retragere; cetatenia poate fi retrasa prin aplicarea dreptului intern, pe baza unei hotarri judecatoresti; retragerea cetateniei este o sanctiune a statului mpotriva cetatenilor sai care se fac vinovati de anumite ncalcari ale normelor de drept intern. Ca o regula generala n dreptul international, dobndirea unei cetatenii n modurile enumerate mai sus, atrage de obicei, pierderea cetateniei anterioare. Exista nsa si exceptie de la aceasta regula, situatie cunoscuta sub denumirea de bipatridie. Notiunea de bipatridie desemneaza situatia juridica a unei persoane care detine concomitent cetatenia a doua sau mai multe state. Cele mai frecvente cazuri de bipatridie se ivesc n situatia trecerii la o alta cetatenie, fara a pierde cetatenia statului de origine, precum si n numeroase alte cazuri particulare. Bipatridia poate aduce numeroase complicatii n relatiile internationale si de aceea s-a ncercat n dreptul international crearea unor institutii internationale n materie, dar cu rezultate nca nesemnificative. n principiu situatia juridica a bipatridiei favorizeaza persoana care o poseda.
119

Situatia inversa cu bipatria este apatria, fiind cazul acelor persoane fizice care nu poseda nici o cetatenie ori pe a acelora care-si pierd cetatenia originara, fara sa dobndeasca n schimb alta cetatenie. Descendentii apatrizilor sunt si ei apatrizi numai n cazul statelor care acorda cetatenia dupa criteriul jus sanguinis. Spre deosebire de acestia, cei care se nasc n statele a carei cetatenie se dobndeste jus soli copiii devin cetatenii acelui stat pe teritoriul caruia s-au nascut. Apatridul nu are nici un fel de drepturi n raport cu vreun stat. De aceea el este lipsit de protectia juridica din partea statului, caznd deseori victima discriminarilor, expulzarilor etc. Apatrizii au obligatii privind respectarea legislatiei statului pe teritoriul caruia se afla. n general, regimul lor juridic este asemanator cu cel al strainilor, dupa cum vom vedea. Normele si principiile dreptului international ngradesc aparitia cazurilor de apatrie si limiteaza consecintele negative ale acestor situatii. Cele doua Conventii n materie ncheiate la New York n anii 1954 si 1961 au avut n vedere n esenta recunoasterea dreptului oricarei persoane fizice la o cetatenie, obligatia statelor de a nu retrage cetatenia nici unei persoane si acordarea cetateniei de catre statele semnatare copiilor nascuti pe teritoriul lor, din parinti apatrizi sau necunoscuti.

120

21. Notiunea si componentele teritoriului de stat Teritoriul de stat reprezinta spatiul geografic delimitat prin frontiera de stat, cuprinznd solul, subsolul, apele si coloana aeriana de deasupra solului si apelor, asupra caruia statul si exercita suveranitatea exclusiva. Populatia, structura organelor puterii si teritoriul national sunt premisele esentiale ale existentei statului ca subiect primar de drept international. Relund si completnd unele idei exprimate n capitolul dedicat n exclusivitate suveranitatii statelor, trebuie sa spunem mai nti ca legatura de teritoriu a locuitorilor unui stat a aparut o data cu generalizarea asezarilor statornice ale oamenilor ntr-un anumit spatiu geografic. Ulterior, orice activitati umane au capatat un suport teritorial dat, n care se dezvolta, un anumit spatiu cu care interfereaza, influentndu-se reciproc si care permite ca teritoriul sa fie conceput ca un agent al dezvoltarii si nteles totodata ca materialul (substanta) tuturor tipurilor de interese ale comunitatii teritoriale statale. Dimensiunea teritoriala a existentei umane este vitala: teritoriul ofera apartenenta, mobilitate, experienta, ncarcatura emotionala, orizonturi cognitive, practica sociala etc. Datorita acestui fapt, teritoriul detine un rol foarte important n domeniul de studiu al multor stiinte, care au ncercat sa-l descrie, sa-l analizeze si sa-l nteleaga din cele mai diferite unghiuri. n acest mod se vorbeste de spatiul economic, spatiul abstract (matematic), spatiul mistic, spatiul aviatic, spatii arhitecturale (orizontale, verticale, nude, personalizate) etc., cu referire la simpla proiectie a ordinii coexistentei valorilor religioase, poetice, ideologice etc. admise de un sistem social. n aceasta viziune, spatiul geografic este un spatiu particular, de o mare complexitate si dinamism. Satiul geografic se constituie n obiect de studiu si pentru stiinta dreptului ca suport al relatiilor ntre oameni de natura juridica.

121

n materie de teritoriu, dreptul international consacra conceptul de suprematie teritoriala ca parte componenta a suveranitatii de stat. Aceasta nseamna ca fiecare stat suveran are autoritate asupra unui anumit teritoriu. Asupra unui teritoriu nu se poate exercita dect suveranitatea unui singur stat. Statul are obligatia de a respecta suveranitatea teritoriala a altor state. De aici se ajunge la caracterul exclusiv al suveranitatii teritoriale, statul exercitndu-si autoritatea numai asupra unui anumit teritoriu si are dreptul exclusiv de a-si desfasura activitatea numai pe acel teritoriu. Suprematia teritoriala a statelor presupune, integritatea teritoriala, care obliga statele sa nu aduca nici o atingere teritoriilor altor state. Respectarea integritatii teritoriale a statelor constituie, asa dupa cum am vazut, un principiu fundamental al dreptului international, consacrat de numeroase tratate internationale. Dreptul international admite n anumite limite, utilizarea pe baza de reciprocitate, a teritoriului altor state, cu cordul suveran al acestora, pentru activitati cum ar fi transporturi internationale (rutiere, feroviare, navale, fluviale), activitati comerciale internationale, alte relatii de colaborare. Acordarea unor asemenea drepturi nu aduce nici un fel de atingere caracterului exclusiv al suveranitatii si integritatii teritoriale. Retinem ca, potrivit dreptului international, statele si exercita n mod exclusiv suveranitatea nationala. De asemenea, principiul integritatii si suprematiei teritoriale decurge din egalitatea suverana a statelor, care este un principiu fundamental al dreptului international. Sa mai spunem ca suveranitatea teritoriala exprima, pe de alta parte, dreptul statului de a-si determina ntinderea si competentele pe care sa le exercite n limitele teritoriului de stat. Acest lucru nseamna ca din punct de vedere al sferelor de manifestare, competenta teritoriala a statului suveran este practic nelimitata. Competentele statului se manifesta asupra reglementarii celor mai diverse domenii, n cele mai mici detalii, de la organizarea constitutionala, reglementari din
122

domeniu economic si ordinii publice, pna la aparare si securitate nationala. Privind persoanele, am aratat n capitolul anterior, ca statele si exercita competentele asupra tuturor persoanelor aflate pe teritoriul sau, att persoane fizice, ct si juridice. Constitutia Romniei prevede faptul ca Romnia este un stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil. Teritoriul Romniei este inalienabil. De asemenea, Constitutia prevede ca frontierele Romniei sunt consfintite prin lege organica cu respectarea principiilor si a celorlalte norme si institutii de drept international.28 Suveranitatea exclusiva si permanenta a statului romn asupra teritoriului national este exprimata si de limitele revizuirii Constitutiei n urmatorii termeni: Dispozitiile prezentei Constitutii privind caracterul national, independent, unitar si indivizibil al statului romn, forma republicana de guvernamnt, integritatea teritoriului, independenta justitiei, pluralismul politic si limba oficiala nu pot forma obiectul revizuirii.29 Partile componente ale teritoriului de stat sunt: spatiul terestru, spatiul acvatic si spatiul aerian. Spatiul terestru cuprinde solul si subsolul pna la limita accesibila tehnicii de explorare sau exploatare. Practic el este reprezentat de uscatul aflat sub suveranitatea unui stat. Teritoriul statal terestru poate fi format de o masa continentala compacta, de o insula, de un arhipelag ori o combinatie din toate acestea. Mai trebuie adaugat ca teritoriul unui stat poate cuprinde, alaturi de cel pe care si are resedinta si altele, situate la mare distanta, uneori pe continente diferite, precum si enclave sau teritorii nchise, situate pe teritoriul altui stat. Prin extensie se pot considera ca facnd parte din teritoriu statal si cablurile submarine, precum si navele si aeronavele atunci cnd acestea nu se gasesc pe teritoriul statelor carora le apartin.
28 29

Vezi Constitutia Romniei art. 1 si 3. Constitutia Romniei, art. 152(1). 123

n ceea ce priveste subsolul, acesta intra n componenta spatiului terestru sau acvatic. Statul suveran are dreptul, fara nici un fel de ngradire juridica, de a explora si exploata, n orice fel, bogatiile subsolului (de a le extrage, transporta si prelucra, de a construi cabluri, conducte, tuneluri etc.). Spatiul acvatic cuprinde apele interioare (canale, ruri, fluvii, lacuri sau mari interioare), iar pentru statele cu litoral, n spatiu acvatic mai intra si portiunea maritima, de o anumita latime, numita generic marea teritoriala, precum si alte ape maritime interioare (ale porturilor si golfurilor). Statele cu iesire la mare, dispun de anumite spatii marine aflate n zona lor de interes economic, asupra carora, desi nu fac parte din teritoriul national, exercita anumite drepturi suverane, precis determinate. Aceste spatii sunt: zona contigua, zona economica exclusiva si platoul continental, spatii asupra carora vom reveni cu detalii ntr-un alt subcapitol. Spatiul aerian reprezinta coloana de aer situata deasupra teritoriului national, terestru sau acvatic. Spatiul aerian constituie un element component al teritoriului de stat, fiind supus n ntregime suveranitatii altui stat. n literatura de specialitate se mai vorbeste si de sectoarele polare ale Arcticii, care fac parte din teritoriile nationale ale Rusiei, S.U.A., Canadei, Norvegiei si Danemarcei, conform reglementarilor internationale. Arctica este de fapt spatiul cuprins ntre polul Nord si tarmurile nordice ale Europei, Asiei si Americii de Nord, pe care reglementarile internationale l-au mpartit n cinci segmente, care apartin celor cinci state, mai sus mentionate. 22. Modificarile teritoriale ale statelor Evolutia statelor de-a lungul istoriei a marcat o permanenta modificare a teritoriilor aflate sub autoritatea lor. Razboaiele au fost
124

principalul mijloc de modificare a teritoriilor statale. Cu toate acestea istoria cunoaste si modificari teritoriale pasnice, efectuate prin vointa populatiei sau a statelor n cauza, n baza unor acte de drept civil. O prima notiune care se impune este aceea de dobndire originara de teritorii. Termenul se refera la modurile prin care, n trecut, anumite state si-au extins teritoriile pe seama asa ziselor teritorii fara stapn (terrae nullius), fara ca prin aceasta sa se diminueze marimea teritoriala a altor state. Dobndirea de teritorii n zilele noastre nu mai poate avea caracter originar, ntruct astazi, cu exceptia Antarcticii, care are un regim international special, nu mai exista teritorii nesupuse suveranitatii statelor. Pe de alta parte, excluderea fortei si amenintarii cu forta din relatii internationale, nu mai face posibila folosirea razboiului si a fortei pentru dobndirea de teritorii. Deci modalitatile istorice de dobndire a teritoriilor sunt acum intrate n desuetitudine sau interzise, studiul lor are o mare importanta practica, pentru ca ajuta la rezolvarea litigiilor dintre state care au ca obiectiv teritoriul national. ntre modalitatile de dobndire sau modificare a teritoriului unui stat aplicate n trecut mentionam: a. ocupatia sau descoperirea originara; b. cucerirea sau anexiunea (debellatio); c. prescriptia, dobndirea derivata conventionala de teritorii, de obicei n baza unui tratat (vnzarea-cumpararea, transmiterea temporara de teritorii spre administrare, cesiunea, schimbul, donatia, arenda). Dreptul international contemporan, admite nsa unele modalitati de modificare a teritoriilor. Astfel potrivit principiului autodeterminarii popoarelor, o natiune poate sa iasa din componenta unui stat si sa-si constituie un stat propriu, de sine statator, pe teritoriul pe care este asezata sau sa intre n componenta altui stat.

125

Dreptul international considera admisibile modificarile de teritoriu al statelor numai daca au la baza vointa suverana a poporului care locuieste pe acel teritoriu. Vointa popoarelor de modificarea teritoriului national este determinata de factori economici, politici, istorici, etnografici si de alta natura, care au stat la baza formarii natiunilor. De asemenea, principiul autodeterminarii popoarelor este strns legat de alte principii unanim admise n dreptul international cum ar fi principiul egalitatii suverane a statelor, al integritatii teritoriale, al interzicerii agresiunii si nerecunoasterii rezultatelor acesteia. Formele de manifestare a vointei popoarelor n domeniul modificarilor teritoriale ntlnite n practica internationala sunt doua: actele adoptate de catre organele legislative si consultarea directa a poporului, efectuarea fara constrngeri si presiuni, prin plebiscit sau referendum. Trebuie sa facem o mica precizare, dar de o importanta esentiala. Institutiile de drept international vorbesc de popoare si nu de populatii. Confundarea popoarelor cu populatiile este si o expresie a diferitelor traduceri din limba engleza, confuzia fiind preluata uneori n doctrina si n unele manuale sau cursuri. Populatiile dispuse n anumite regiuni sau zone, n limitele teritoriilor de stat, nu pot cere desprinderea teritoriilor pe care le locuiesc din componenta statului pe criterii etnice, culturale, de limba etc. A nu se confunda aceste populatii rebele cu poporul. Achiesam, asadar, la ideea generala ca numai popoarele, n ntregul lor, pot invoca principiul autodeterminarii pna la despartirea de statul pe care-l locuiesc. Plebiscitul sau memorandumul este o institutie de drept international aparuta n lupta mpotriva anexiunilor fortate si a subjugarii unor natiuni, devenind una din formele de manifestare a dreptului popoarelor si natiunilor la autodeterminare. Consideram ca n zilele noastre plebiscitul nu mai poate fi aplicat astazi ca n Roma antica (hotarrile erau obligatorii numai pentru oamenii simpli, plebe,
126

de unde si denumirea de plebiscit) ori asa cum a fost el aplicat pentru prima data n 1791, cnd, pe baza consultarii populatiei din Avignon, aceasta regiune a fost alipita Frantei. n acceptiunea ce o da astazi dreptul international, plebiscitul nseamna votul ntregului popor. Se constata astfel, ca dreptul international contemporan restrnge sfera modificarilor teritoriale facnd aplicatia principiilor sale fundamentale. Rezolvarea problemelor teritoriale ale statelor nu se poate astazi concepe, dect respectnd normele, institutiile si principiile dreptului international. 23. Frontierele n dreptul international Frontiera de stat este limita reala sau imaginara care delimiteaza teritoriul de stat, spatiul asupra caruia statul respectiv si exercita suveranitatea sa deplina si exclusiva. Frontiera este reglementata de dreptul international ca fiind spatiul aflat sub autoritatea unui stat si delimitat fata de alte state, de mare libera, spatiul cosmic si limitele accesibilitatii tehnicii moderne n adncimea subsolului. De asemenea, din punct de vedere al dreptului international frontiera este limita juridica n cadrul careia statul si exercita atributele suverane, iar poporul (natiunea) dreptul la autodeterminare. Limitele teritoriului de stat nu au aparut o data cu statul. Astfel, n Roma antica frontiera era nteleasa ca un spatiu de protectie militara, ea reducndu-se la acel limes cu sens de dispozitiv militar. Notiunea de frontiera se delimiteaza catre sfrsitul secolului al IX-lea prin tratatele de la Verdun (843) si Mersen (870) n urma carora au fost mpartite unele teritorii ca urmare a victoriilor obtinute n razboi. De-a lungul istoriei lupta pentru mpartirea si rempartirea teritoriilor ntre state a constituit principala cauza a razboaielor. n urma razboaielor prin tratatele ncheiate au fost consimtite zonele de influenta si dominatie, raporturile geopolitice create n urma ostilitatilor. Pentru Europa, actuala configuratie a frontierelor este rezultatul unor
127

distribuiri si redistribuiri de teritorii legiferate de: Pacea de la Westfalia, 1648; Tratatul de la Utrecht, 1713; Congresul de la Viena, 1815; Tratatul de Pace de la Paris, 1956; Tratatul de la Berlin, 1878 si tratatele de pace ncheiate n urma celor doua razboaie mondiale. Frontierele de stat actuale din Africa, Asia si America sunt rezultatul actiunii conjugate a unor factori traditionali avnd puternice radacini istorice, cu factori tinnd de procesele complexe ale formarii, desfasurarii si lichidarii sistemului colonial. Frontierele au jucat un rol nsemnat n relatiile internationale, delimitarea lor fiind n decursul istoriei obiectul unor sngeroase conflicte ntre statele lumii. Si astazi se mentin numeroase litigii teritoriale ntre state. Situatia este departe de a fi rezolvata si mai degraba cronicizata. Mai mult, n ultimul timp pe toate continentele, fara exceptie au aparut noi dispute cu privire la frontierele de stat. Important este, ca litigiile de frontiera, ca orice diferende dintre state, sa se rezolve, potrivit normelor de drept international contemporan, prin mijloace pasnice cum sunt tratativele, bunele oficii, meditatiunea, concilierea si alte mijloace pasnice oferite de institutiile de drept si organizatiile internationale. n societatea internationala actuala, frontierele ar trebui sa reprezinte spatiile n care popoarele se ntlnesc pentru cooperare si buna vecinatate. n conditiile unor tot mai strnse interdependente, notiunea de vecinatate cunoaste o serie de noi dezvoltari si interpretari, cum sunt de exemplu politicile si institutiile regionalismului european, vazute n contextul globalizarii. Dupa 1990, transformarea fostului bloc comunist a generat noi delimitari teritoriale n paralel cu vizibile diferentieri regionale n Europa. Procesul de regionalizare specific Europei de Vest se extinde si asupra Europei de Est, iar consecintele sale produc modificari n noua harta politica, economica, etnica si culturala a Europei. Au fost dezintegrate limitele teritoriale ale unor state federale ca U.R.S.S., Iugoslavia si Cehoslovacia, crendu-se alte state noi si o noua
128

configuratie teritoriala europeana. Peste aceste procese dezintegrative si se suprapune unul dintre cele mai ample procese integrative, extinderea Uniunii Europene si a NATO. Eroziunii vechii ordini a delimitarilor statale stabilita dupa 1918 se opune acum o noua alcatuire geopolitica, plasnd Europa n avanposturile secolului XXI. Dreptul international clasifica frontierele de stat n functie de mai multe criterii astfel: a) Dupa felul spatiilor pe care le delimiteaza frontierele sunt naturale, geometrice si astronomice. Frontierele naturale se stabilesc tinndu-se seama de particularitatile mediului geografic, respectiv configuratia rurilor, naltimilor, litoralului etc. Frontierele geometrice, au forma unor linii drepte, trase ntre anumite puncte, care despart teritoriile statelor vecine. n trasarea unor asemenea granite, de cele mai multe ori, nu s-a tinut seama de factorii geografici naturali si mai mult de interese politice, economice sau militare. Exemple de frontiere geometrice: frontierele din interiorul S.U.A. frontiera dintre S.U.A. cu Mexic, n lungime de 800 km dintre El Paso si Oceanul Pacific; frontierele statelor centrafricane sau din Orientul Mijlociu. Frontierele astronomice se ntlnesc mai rar dar sunt consemnate de doctrina. Denumirea acestor frontiere vine de la liniile astronomice (paralele sau meridiane) care separa de exemplu S.U.A. de Canada (pe o lungime de aproximativ 200 km) sau Coreea de Nord de Coreea de Sud. b) Dupa natura elementelor componente ale teritoriului de stat, frontierele sunt terestre, fluviale, maritime si aeriene. Frontiera terestra separa uscatul (solul) dintre doua state. Facnd aplicatia primului criteriu, frontiera terestra poate fi geometrica sau naturala. Frontiera fluviala separa doua state printr-o apa curgatoare, ru sau de cele mai multe ori fluviu. Configuratia cursurilor de apa este
129

elementul fundamental n trasarea unor asemenea frontiere, astfel: n cazul unei ape curgatoare navigabile, linia de frontiera este considerata linia mediana a cursului de apa; daca cursul de apa este navigabil linia de frontiera este talvegul (linia adncimii celei mai mari, care de obicei se afla pe mijlocul apei); daca apa are mai multe brate, frontiera se stabileste de regula pe bratul principal; atunci cnd apa si schima cursul, frontiera se fixeaza pe noul talveg, adica pe cursul navigabil. Frontiera maritima reprezinta linia exterioara a apelor teritoriale, pe care fiecare stat si-o fixeaza n raport cu legislatia sa interna si normele dreptului marii. Frontierele aeriene sunt acele linii perpendiculare ce pornesc de pe granitele statului respectiv, pna la limita superioara a atmosferei, de unde ncepe spatiul cosmic, de care vom vorbi ntr-un alt subcapitol. O alta notiune legata de frontiera de stat este aceea a modalitatilor juridice de stabilire a acesteia. n general, frontierele se stabilesc prin tratate. n practica, fixarea frontierelor se face prin doua operatiuni succesive: delimitarea si demarcarea. Delimitarea frontierei nseamna operatiunea de stabilire a directiei si o descriere amanuntita a traseului, precum si fixarea pe harta anexa a tratatului. Demarcarea presupune acea operatiune care consta n fixarea pe teren a liniei de frontiera, asa cum a fost stabilita ea prin operatiunea de delimitare. Demarcarea se face de o comisie mixta compusa din reprezentantii statelor parti. Activitatea comisiei are ca urmare fixarea de stlpi de metal, beton sau lemn, copaci, ridicaturi de teren, geamanduri, alte forme de teren si detalii de planimetrie, care pot face ct mai evidenta delimitarea, precum si ntocmirea de procese verbale, fotografii, scheme, marcaje de frontiera n urma operatiunilor efectuate. Dreptul international a retinut si un principiu care a fost aplicat cu succes de unele state n vederea delimitarii frontierelor sale. Acest principiu vine din dreptul roman si are ca denumire uti possidetis

130

iuris30. Potrivit acestui principiu statele au acceptat ca frontierele dintre ele sa fie stabilite n functie de vechile limite administrative trasate anterior dobndirii independentei de catre administratiile coloniale. Comisia de Arbitraj a Conferintei de pace pentru Iugoslavia a recomandat acest principiu n cazul statelor desprinse din aceasta federatie. Principiul a fost reluat si aplicat si n cazul statelor desprinse din fosta U.R.S.S., asa cum prevedea Acordul de la Minsk din 8 decembrie 1991. Remarcam si faptul ca acest principiu nu se aplica exclusiv. Principiul uti possidetis iuris nu poate echivala cu libertatea statelor de a conveni limitele de granita, pe baze conventionale, asa cum doresc ele, fara nici un amestec din afara. Romnia si-a stabilit limitele teritoriale prin tratate bilaterale ncheiate cu Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria, Serbia si Ungaria. Actele normative incidente delimitarii frontierelor Romniei rezida de Constitutia Romniei ntre care mentionam: Ordonanta de Urgenta nr. 105/2001, aprobata prin Legea nr. 243/2002; Hotarrea Guvernului nr.445/2002 pentru aprobarea Normelor metodologice de aplicare a Ordonantei de Urgenta nr. 105/2001 privind frontiera de stat a Romniei, modificata prin Legea nr. 39/2003; alte legi interne si numeroase acorduri internationale. 24. Regimul apelor teritoriale n dreptul international O prima notiune care trebuie explicata n legatura cu apele teritoriale este domeniul fluvial si lacustru care se compune din fluvii, ruri, lacuri, canale, mari sau portiuni de mare. Toate acestea pot fi ape interioare (teritoriale), ape care formeaza frontiera comuna dintre doua sau mai multe state (contigue) sau ape care traverseaza si separa teritoriile mai multor state (denumite si succesive cum sunt de pilda fluviile internationale).
30

Raluca Miga BESTELIU - Drept international public, op. cit. pg. 149. 131

Apele interioare sunt ape nationale; ele fac parte din teritoriul statului pe care sunt situate n ntregime. Facnd parte din teritoriul statului respectiv, apele interioare sunt supuse regimului juridic intern al statului. Prin urmare ele se gasesc sub suveranitatea teritoriala a statului, care stabileste prin norme interne regimul juridic. Conform reglementarilor interne statele folosesc aceste ape pentru navigatie, n scopuri turistice sau economice, pentru exploatarea bogatiilor naturale si pentru nevoile agriculturii, ori utilizndu-le forta energetica. Apele maritime interioare sunt apele marilor interioare, apele porturilor si radarelor, ale golfurilor si ale fiordurilor, situate ntre litoral si linia de baza a marii teritoriale, asa cum vom vedea n continuare31. Un element important al oricarui port maritim l reprezinta acvatoriu. Apele porturilor care formeaza acvatoriu reprezinta suprafata de apa masurata de obicei n hectare, situata n perimetrul portului. O componenta principala a acvatoriului este rada, respectiv suprafata de apa din fata unui port (rada exterioara) sau de la intrarea n port (rada interioara), destinata stationarii navelor la ancora. Apele golfurilor sunt delimitate spre larg de o linie imaginara care uneste punctele cele mai avansate de tarm; distanta dintre ele trebuie sa fie sub 24 mile pentru a construi o linie a apelor golfului. Aceasta nu exclude delimitarile apelor golfului conform principiului uti possidetis iuris, prin traditiune s.a. n ceea ce priveste regimul juridic al apelor maritime interioare, el este identic cu cel mentionat pentru toate celelalte ape interioare din domeniul acvatic si lacustru al statului. La cele aratate mai adaugam reglementarile circulatiei navelor comerciale sau de stat straine, care sunt de domeniul dreptului intern al statului respectiv, care trebuie sa tina seama si de normele dreptului international n domeniu.
31

Alexandru BOLINTINEANU, Adrian NASTASE, Bogdan AURESCU Drept international contemporan, Editura All Beck, Bucuresti, 2000. 132

Marea teritoriala reprezinta portiunea de mare ori ocean, adiacenta tarmului, de o anumita latime, supusa suveranitatii unui stat mpreuna cu spatiul aerian, solul si subsolul cuprinse n limita respectiva. Limitele marii teritoriale se stabilesc n mod unilateral de catre statele riverane. Cele mai multe state, ntre care si statul romn au adoptat regula celor 12 mile de la tarm, Conform Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii semnata la Montego Bay, n Jamaica, n 1982. Acest instrument international cuprinde prevederi pentru delimitarea unor spatii marine ntre statele vecine, zona economica exclusiva, exploatarea resurselor zonei internationale a teritoriului submarin, combaterea poluarii, cercetarea stiintifica etc. Pe lnga spatiu inclus n marea teritoriala, statele au dreptul de a stabili si regimul juridic al acestei suprafete din teritoriul national. Fiecare stat si stabileste n mod liber, regimul juridic al marii sale teritoriale prin legislatia interna si cu respectarea normelor de drept international. Dreptul de trecere inofensiva prin marea teritoriala este cel mai important aspect al regimului regulilor trecerii navelor straine prin aceasta zona ca expresie a unor norme de drept international, la nceput de origine cutumiara. Normele de drept international nteleg prin trecerea unei nave: navigarea prin spatiul marii teritoriale nspre sau dinspre porturile statului riveran; traversarea marii teritoriale fara a intra n porturi sau n apele interioare. Pentru a fi inofensiva orice nava trebuie sa treaca rapid si n mod continuu. Statele care dispun de mare teritoriala stabilesc harti, atlase si alte documente de navigatie, care trebuie respectate de navele care trec prin marea sa teritoriala. Oprirea si ancorarea n acest spatiu sunt interzise cu exceptia cazurilor de forta majora ori de acordarea de ajutor altor nave aflate n primejdie. Conventia din 1984 introduce termenul de trecere inofensiva care se realizeaza prin respectarea unor
133

reguli imperative. Dintre cele 12 reguli astfel consemnate mentionam cteva: neamenintarea cu forta sau folosirea fortei la adresa suveranitatii statului riveran sau dreptului international; interzicerea exercitiilor sau manevrelor cu orice fel de arme; interzicerea culegerii de informatii care ar prejudicia suveranitatea statului riveran; interzicerea desfasurarii de acte propagandistice; decolarea sau mbarcarea de nave aeriene, de tehnica militara; interzicerea activitatilor de poluarea mediului etc. Navele nucleare se supun unor aprobari prealabile, iar submarinele navigheaza la suprafata cu abordarea pavilionului national. n general, navele militare pot trece prin marea teritoriala. Cele mai multe state, ntre care si Romnia, pretind aprobari prealabile, desi dreptul international nu prevede asemenea reguli. Statele pot stabili si alte reguli pe marea lor teritoriala cu respectarea principiilor si normelor cuprinse n Conventia din 1982 privind dreptul marii. n acest mod el poate stabili unele zone de securitate interzise navigatiei altor state, cu conditia asigurarii trecerii prin rutele maritime ocolitoare. Prin Legea nr. 17/1990 Romnia interzice pe marea sa teritoriala, circulatia navelor care au la bord arme nucleare, chimice sau bacteriologice. Referindu-se la categoriile de nave care pot naviga pe marea teritoriala, Conventia din 1982 stabileste pentru navele comerciale si navele de stat utilizate n scopuri comerciale, exercitarea jurisdictiei statului riveran, n anumite conditii, asupra jurisdictiei statului pavilionului navei. Din acest punct de vedere se aplica reguli distincte privitoare la jurisdictia penala si jurisdictia n materie civila. Astfel, statul riveran poate efectua acte penale asupra unor infractori aflati la bordul navelor: daca infractiunea savrsita aducere atingere statului riveran ori tulbura ordinea publica n marea teritoriala; n cazul reprimarii traficului de stupefiante;
134

daca autoritatile aflate pe nava ori autoritatea statala de care apartine nava, a cerut sprijin statului riveran. De asemenea, nava aflata n trecere pe marea teritoriala se supune legislatiei fiscale a statului riveran, acesta avnd dreptul de vizita, de retinere sau de captura a navelor comerciale straine, de control al documentelor navei, al ncarcaturii acesteia si al documentelor echipajului, de confirmarea produselor interzise etc. Privind jurisdictia civila, de regula, statul riveran nu poate opri o nava pentru exercitarea jurisdictiei civile, dar poate lua masuri asiguratorii pentru obligatiile asumate privind trecerea. Navele militare straine au n marea teritoriala imunitate de jurisdictie. La nevoie, pe baza unor motive ntemeiate, n cazul n care nava militara ncalca legislatia statului riveran, statul n cauza poate obliga nava sa paraseasca marea sa teritoriala. n acest caz, statul sub al carui pavilion circula nava, poarta raspunderea conform normelor si institutiilor de drept international, tratata de noi ntr-un capitol precedent. O problema relativ recent rezolvata n dreptul international a fost aceea a delimitarii precise si uniforme a spatiului marii teritoriale. Asa cum am mai spus, cele mai multe state au adoptat regula celor 12 mile marine fata de tarm. O larga acceptiune n ultimii ani a capatat conceptul de zona economica sau zona economica exclusiva. S.U.A. si Canada si-au extins n mod unilateral zona de pescuit la 200 mile marine fata de tarm, determinnd o reactie similara din partea unor state europene (razboiul codului). Plecndu-se de la aceasta practica, dreptul international reglementeaza zonele maritime asupra carora statele exercita unele drepturi suverane: platoul continental, zona contigua si zona economica exclusiva. Platoul continental poate fi privit din cel putin doua puncte de vedere: geografic si juridic. Din punctul de vedere geografic notiunea desemneaza prelungirea n panta sub apele marii (oceanului) a tarmului
135

unui stat riveran, pna la zona abrupta a acestuia. Pe marginea continentala apa are o adncime de circa 150 200 m, dupa care ncepe taluzul. Continentul abrupt spre marile adncimi ale marilor si oceanelor. Platoul continental contine bogatii naturale de carbune, fier, zinc, dar mai ales petrol si gaze naturale. De asemenea, el este bogat n resurse vegetale si animale marine. De aceea, aceasta zona prezinta o mare importanta economica si, de aici, juridica. Cum se delimiteaza platoul continental? Conventia din 1982 a stabilit doua posibile limite, dependente de la caz la caz de structura si configuratia geografica a terenului: pna la 200 mile marine si pna la maximum 350 mile marine masurate de la liniile de baza ale marii teritoriale. Un caz aparte este delimitarea platoului continental pentru statele aflate fata n fata si pentru care limitele de mai sus nu sunt posibile. n aceste situatii acordul partilor este procedura cea mai larg utilizata, fiind de fapt singura viabila n materie. Problema reglementarii juridice a platoului continental s-a impus dupa cel de-al doilea razboi mondial, atunci cnd exploatarea resurselor maritime si n mod deosebit a petrolului, a trezit interesul statelor. Regimul juridic al platoului continental a fost reglementar dezvoltnd unele norme cutumiare de catre Conventia asupra platoului Continental semnata la Geneva n 1958, precum si de Conventia asupra dreptului marii din 1982. Conform articolului 72 al Conventiei din 1982, statul riveran exercita asupra platoului Continental drepturi suverane de explorare si exploatare a resurselor naturale. Principalele prevederi care reglementeaza exercitarea suverana a jurisdictiei statului riveran asupra platoului continental sunt: nici un stat nu poate dobndi drepturi asupra platoului continental fara consimtamntul expres al statului riveran; forarea n platoul continental pentru orice scopuri este un drept exclusiv al statului riveran; dreptul statului riveran de a implementa insule artificiale sau instalatii destinate explorarii si exploatarii resurselor din zona;
136

dreptul statului riveran de a stabili zone de securitate; cercetarea stiintifica pe platoul continental este posibila numai cu consimtamntul statului riveran; statul riveran nu poate opri un alt stat de a instala conducte si cabluri submarine n perimetrul platoului sau continental, dar traseul lor se stabileste de comun acord ntre statele implicate; statul riveran poate autoriza si alte state sa foreze n platoul sau continental; exploatarea platoului continental nu trebuie sa stnjeneasca navigatia libera sau sa aduca atingere normelor de drept international. Zona contigua poate fi definita ca fiind portiunea de mare sau ocean care se ntinde dincolo de linia exterioara a marii teritoriale pna la o distanta de 24 mile marine masurata de la liniile de baza ale marii teritoriale spre larg. Aceasta zona face parte de fapt din marea libera, dar statele au competenta sa-si exercite anumite drepturi exclusive, precis determinate. Astfel, n acest spatiu statul riveran are drepturi de a controla si preveni ncalcarea legilor si regulamentelor sale din domeniile vamal, fiscal, fito-sanitar si de emigrare. Statul riveran poate lua masurile ce se impun pentru prevenirea si sanctionarea ncalcarii dreptului sau intern, n aceleasi conditii ca si n apele teritoriale. Dreptul exclusiv se refera nsa limitativ la domeniile enumerate, ceea ce nseamna ca statele au o suveranitate limitata n zona contigua. Zona economica exclusiva este un termen relativ nou aparut n legislatia internationala. Conventia din 1982 privind dreptul marii a stabilit ca zona economica exclusiva sa aiba o latime de 188 mile marine, masurate de la limita extrema a marii teritoriale, care este de 12 mile. Aceasta nseamna ca zona economica exclusiva are 200 mile marine masurate de la liniile de baza ale marii teritoriale. Pentru statele care nu pot aplica aceasta regula, Conventia din 1982 lasa loc

137

acordurilor dintre ele, care reprezinta o solutie echitabila si asa cum am mai spus si singura si viabila. Reglementarile juridice ale zonei economice exclusive sunt de natura economica, dreptul international nu ndreptateste statul riveran sa-si exercite suveranitatea teritoriala. n aceasta zona statul riveran poate sa-si exercite: dreptul exclusiv de explorare si exploatare a bogatiilor naturale; dreptul de conservare si gestionare a resurselor naturale; construirea si utilizarea de insule artificiale, instalatii si lucrari cu scop economic (autorizarea construirii si utilizarii unor asemenea instalatii de catre alte state); dreptul de a desfasura activitati de cercetare stiintifica si de a stabili masuri de conservare a mediului; dreptul de pescuit, de utilizare a curentilor marini, a vntului etc.; dreptul de a stabili cotele de pescuit n zona, acordnd un regim preferential statelor fara litoral si celor dezavantajate economic. Trebuie subliniat si faptul ca toate statele lumii au n zona economica exclusiva, libertate de navigatie, de survol, de asezare a cablurilor subterane, la fel ca n marea libera. Se cuvine ca n continuare sa facem si cteva precizari cu privire la regimul insulelor, tinnd seama de notiunile prezentate. Conventia din 1982 face distinctie ntre insulele locuite si nelocuite, delimitare importanta si necesara avnd n vedere unele litigii dintre state, ntre care se nscrie si cel dintre Romnia si Ucraina n legatura cu Insula Serpilor din Marea Neagra. Insulele locuite au mare teritoriala, platou continental, zona contigua si zona economica exclusiva. Dimpotriva, insulele (stncile) care nu pot sustine asezari omenesti sau activitate economica proprie, nu au zonele enumerate mai sus. De aceea, cu prilejul ratificarii

138

Conventiei din 1982, prin Legea nr. 110/1976 Romnia32 a formulat o declaratie cu privire la regimul insulelor, n sensul ca insulele nelocuite si fara viata economica, nu pot afecta n nici un fel delimitarea spatiilor maritime ce apartin tarmurilor principale ale statelor riverane. 25. Marea libera Mare liberum, marea libera este deschisa navigatiei tuturor statelor lumii. Principiul libertatii marilor n afara limitelor teritoriale este admis astazi n mod indiscutabil n dreptul international. Marea libera este acea suprafata a marilor si oceanelor care nu este supusa suveranitatii nici unui stat. Regula de baza n dreptul international cu privire la marea libera este aceea a libertatii de navigatie, deschisa tuturor statelor lumii, indiferent daca acestea sunt riverane sau state fara litoral. n marea libera fiecare stat si exercita propria jurisdictie asupra navelor care arboreaza pavilionul sau. Legat de marea libera trebuie sa mai aratam ca spatiul aerian de deasupra ei, ca si cel aflat deasupra zonei oceanice exclusive si a platoului continental, formeaza spatiul aerian international deschis navigatiei aeriene, dupa cum vom vedea. Principiul libertatii marilor cuprinde de fapt 6 reguli (norme internationale) specifice activitatii n spatiul mare liberum. Acestea sunt a) libertatea de navigatie; b) libertatea de survol; c) libertatea de pescuit; d) libertatea de a instala cabluri si conducte submarine;

32

Legea nr. 110/1996 privind ratificarea Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii de la Monte Bay (Jamaica), la 10 decembrie 1982 si aderarea la Actul referitor la aplicarea partii a IX-a a Conventiei Natiunilor Unite asupra dreptului marii, ncheiat la New York la 28 iulie 1994. 139

e) libertatea de a construi insule artificiale si alte instalatii autorizate de dreptul international; f) libertatea cercetarii stiintifice. Cu privire la navigatie, asa cum am aratat, fiecare stat si exercita autoritatea suverana asupra navelor care i arboreaza pavilionul. Statele, au de asemenea, autoritate plenara si exclusiva pentru navele ce fac parte din flota lor militara. Numai pentru navele civile se pune uneori problema conflictului de competente ale statelor. Conflictul ntre legile civile ale mai multor state se rezolva n conformitate cu normele de drept international privat. Cu privire la conflictul penal de legi, competenta statului pavilionului, desi n principiu este exclusiva, se exercita n unele cazuri n concurenta cu aceea a statului national al persoanei nvinuite sau ntr-un caz de abordaj, ntra n discutie si legea penala a statului pavilionului navei avariate. O alta importanta problema care se pune n legatura cu regimul juridic al marii libere este legata de existenta si aplicarea principiului utilizarii n scopuri pasnice a acestui spatiu international, precizat de Conventia din 1982, care face de fapt aplicarea altor doua instrumente de drept international anterioare: Tratatul din 1963 pentru interzicerea experientelor nucleare n atmosfera, spatiul cosmic si sub apa si Tratatul din 1971 privind interzicerea plasarii de arme nucleare pe fundul marilor si oceanelor. De asemenea, aplicarea principiului libertatii marii libere se face n strnsa unitate cu principiul cooperarii, care presupune faptul ca libertatile ce decurg din utilizarea marii libere trebuie exercitate cu luarea n consideratie a intereselor celorlalte state, a intereselor comunitatii internationale. Conform acestui principiu statele sunt obligate sa-si acorde sprijin reciproc pentru prevenirea si respingerea faptelor ilicite ce aduc atingeri la adresa comunitatii internationale, cum ar fi: pirateria, sclavia, traficul ilicit de marfuri de persoane si substante interzise etc.
140

Statele riverane marii libere, pot exercita si dreptul de urmarire asupra navelor straine, daca exista motive justificate ca aceste nave au ncalcat legislatia statului riveran si numai atunci cnd nava straina se afla n apele supuse suveranitatii acelui stat. Acest drept nu se poate exercita n marea libera. ntruct la prezentarea regimului juridic n marea teritoriala si marea libera, am utilizat unele notiuni cu o circulatie mai redusa, redam n continuare unele explicatii n legatura cu acestea. Limita interioara de la care se masoara latimea marii teritoriale constituie linia de baza, care poate fi normala si dreapta. Linia de baza normala, la litoralul fara sinuozitati, este linia refluxului de-a lungul tarmului, marcata pe harti, recunoscuta oficial de statul suveran. Linia de baza dreapta este linia care uneste punctele extreme ale formatiunilor de insule, stnci etc. strns legate de uscat sau ale deltei unui fluviu, cu punctele cele mai avansate ale litoralului, incluznd si instalatiile portuare cu caracter permanent. Limita exterioara a marii teritoriale este o linie paralela cu linia de baza, aflata la o distanta de pna la 12 mile marine de aceasta. Spatiul de apa aflat ntre linia de baza dreapta si tarm face parte din apele interioare ale statului respectiv. Privind navele maritime, aratam mai nti, ca orice nava nou construita, nainte de a-si ncepe activitatea de exploatare tehnica si comerciala, trebuie sa i se stabileasca n mod oficial identitatea, santierul naval (portul) unde a fost construita si nationalitatea. n urma demersurilor ntreprinse la Registrul Maritim al tarii sub al carui pavilion urmeaza sa-si desfasoare activitatea, nava respectiva primeste certificatul de nmatriculare cunoscut si sub numele de certificat de nationalitate. Dupa cum am mai aratat, din punct de vedere juridic, o nava aflata pe mare este considerata ca o extindere teritoriala a tarii sub al carui pavilion navigheaza. Certificatul de nationalitate da dreptul navei
141

si echipajului la protectie juridica si asistenta din partea tarii pavilionului si a aliatilor ei. ntruct o nava nenmatriculata si fara acte oficiale la bord este considerata nava fara stat ea poate fi privita ca o nava pirat. De aceea, nmatricularea navelor este obligatorie, ntr-o tara oarecare, care poate sa nu fie tara de origine a armatorului. Conditiile de nmatriculare sunt diferite de la o tara la alta, putnd fi mai severe sau mai ngaduitoare. Un caz particular l constituie pavilioanele de convenienta practicate de o serie de tari cum ar fi: Libia, Panama, Cipru, Singapore, Somalia, Honduras, Costa Rica s.a. Aceste tari autorizeaza armatorii straini sa detina sau sa controleze navele comerciale aflate sub pavilionul lor. Armatori straini pot folosi pavilioanele tarilor respective si si pot nmatricula navele n porturile acestor state beneficiind de taxe modeste si deosebit de multe facilitati privind: impozitele, regimul de transfer al profiturilor, taxele fiscale, salariile echipajului etc. n navigatia lor pe mari si oceane navele maritime strabat drumuri statornicite de-a lungul timpului n practica maritima. Cnd aceste drumuri leaga ntre ele porturile aceluiasi stat, ele se numesc drumuri de cablaj. Cabotajul se face sub control vamal, n baza unui permis eliberat de vama statului respectiv. Cabotajul este rezervat de regula navelor nationale, cele straine putnd fi acceptate numai daca dispun de autorizatie speciala eliberata de un organism guvernamental. Aceste reglementari sunt facute pentru cabotajul national. Un altfel de cabotaj este cel international care se desfasoara ntre porturi, apartinnd unei uniuni vamale de tipul Uniunii Europene. Drumurile ce asigura legaturile ntre porturile diferitelor state care nu fac parte dintr-o uniune vamala, situate n acelasi bazin maritim (de exemplu Constanta - Odessa) sau n bazine maritime nvecinate (Constanta - Alexandria) se numesc drumuri maritime internationale. Dintre acestea, cele mai importante sunt drumurile oceanice internationale din care fac parte directiile transoceanice legate ntre ele prin ntretaierea unuia sau mai multor oceane. Acestea sunt caile
142

maritime de curse lungi, strabatute de nave de mare tonaj (nave oceanice). Din punct de vedere al dreptului international, drumurile oceanice ca si drumurile maritime internationale sunt deschise navelor tuturor statelor, n conditii de egalitate, potrivit principiului marii libere. 26. Regimul juridic al canalelor internationale Verigi importante ale drumurilor maritime si oceanice internationale sunt canalele internationale de navigatie. Dreptul international considera canalele internationale drept ape interioare ale statului pe teritoriul caruia s-au construit. Canalele de navigatie internationale sunt cai maritime de comunicatie, construite n ntregime pe teritoriul unui stat pentru a lega doua mari libere n scopul usurarii navigatiei. Cei mai multi autori considera ca regulile de navigatie pe canalele de navigatie internationale sunt reguli cutumiare privind libertatea de trecere. Regimul juridic de trecere prin diferite canale de navigatie internationala este diferit, n functie de dreptul intern al statelor pe teritoriul caruia se afla si de diferite conventii internationale ori tratate bilaterale si multilaterale. Cele mai importante canale de navigatie internationala sunt: Suez, Panama, Kiel si Corint. La acestea am putea adauga, cu unele particularitati, Canalul Dunare Marea Neagra, despre care vom vorbi putin mai trziu. Canalul Suez este situat ntre Africa si Asia, fiind orientat aproximativ de la nord la sud, de la Port Said n Marea Mediterana, la Suez, n Marea Rosie. Situat pe teritoriul Egiptului, Canalul Suez face legatura ntre Marea Mediterana si Oceanul Indian, prin Marea Rosie; el asigura drumul cel mai scurt ntre statele europene si cele situate n bazinele oceanelor Indian si Pacific.
143

Consulul Frantei n Egipt, Ferdinand de Lesseps, a reusit sa obtina aprobarea pentru construirea canalului de catre o companie de constructii condusa chiar de el. ntre anii 1859 1869 are loc executarea propriu-zisa a lucrarii, perioada n care Egiptul se afla sub suzeranitatea Turciei. Exploatarea Canalului are la baza o concesiune de drept privat ncheiata pe 99 de ani, ntre guvernul egiptean si compania care l-a construit. n anul 1888 se ncheie Conventia de la Constantinopol semnata de noua state (ntre care Egipt, Anglia si Franta), care constituie institutia de drept international n materie de Canalul Suez. n anul 1956 Egiptul decide sa nationalizeze canalul, iar n urma crizei create, Consiliul de securitate al O.N.U. din 13 decembrie 1956, recunoaste suveranitatea teritoriala a Egiptului asupra Canalului Suez si cere acestui stat sa reglementeze libertatea de navigatie conform Conventiei de la Constantinopol din 1888. Dupa anul 1975, autoritatile egiptene au facut mari investitii de modernizare a acestei cai de navigatie cu sprijin international, ndeosebi din partea Japoniei, concretizate ntr-un program realizat n doua etape (1975 1980 si 1980 - 1988). Canalul Suez este cel mai lung canal fara ecluze din lume, importanta lui economica deosebita constnd n faptul ca permite navelor sa evite ruta ocolitoare pe la Capul Bunei Sperante, scurtnd distanta cu 17 66 % si consumul de combustibil cu 25 50 %. Dupa modernizari canalul Suez are urmatoarele caracteristici principale: lungimea totala 195 km; latimea la nivelul apei 365 m; pescajul maxim 67 feet; tonajul maxim al navelor cu marfa 260.000 tdw. Traficul se desfasoara zilnic pe Canal, n trei convoaie (doua dinspre nord si unul dinspre sud). n medie o nava tranziteaza Canalul n circa 15 ore la o viteza de 11 15 km/h. Canalul Panama asigura legatura ntre porturile de la Oceanul Pacific si Oceanul Atlantic, scutind navele maritime sa parcurga rute
144

lungi si anevoioase prin Strmtorile Magellan si Drake, sau prin ocolire pe la Capul Hron. Canalul Panama a fost construit pe Istmul Panama de pe teritoriul statului sud american cu acelasi nume. n urma mai multor tratate dintre S.U.A., Anglia si statul Jamaica, S.U.A. obtin, prin tratatul din 1903 dreptul de a-l construi, ntretine si gestiona ulterior, inclusiv de a asigura apararea si securitatea sa. n urma unor cereri repetate, statul Panama obtine prin Tratatul din 1977 ncheiat cu S.U.A., suveranitatea asupra Canalului si zonei adiacente acestuia. n prezent Canalul Panama are un regim de neutralitate, garantat de S.U.A. Canalul Panama a intrat n functiune n 1914. Canalul are o lungime de 82 km si asigura legatura ntre orasele Colon (port la Marea Caraibilor si Ciudat de Panama (port la Oceanul Pacific. Mai mult de 1/3 din lungimea Canalului trece prin teren excavat, iar restul prin lacurile Gatun si Miraflores. Diferenta de nivel dintre cele doua lacuri si apele oceanelor Pacific si Atlantic (26 m) a facut necesara construirea a trei ecluze, care fac parte integranta din Canal. Latimea inferioara a canalului este de 44 m, cea superioara aproximativ 92 m, iar adncimea circa 12 m. Prin Canal pot traversa nave de pna la 65.000 tone, a caror lungime nu este mai mare de 297 m si latimea de 32 m. n medie o nava are nevoie de 10-12 ore pentru tranzitarea Canalului Panama. Canalul Kiel face legatura ntre porturile de la Marea Nordului si Marea Baltica, scutind navele sa parcurga traseul dificil prin insulele daneze. Canalul se afla cu un capat la gura de varsare a fluviului Elba, iar cu celalalt capat aproape de portul german Kiel de unde si-a luat si numele. Canalul Kiel a fost construit de Germania pe teritoriul sau ntre anii 1855 1895. Tratatul de la Versailles internationalizeaza Canalul si l deschide liberei navigatii a vaselor tuturor statelor, att comerciale, ct si militare, n conditii de deplina egalitate. Tratatul prevede o
145

singura conditie de luat n seama si anume, ca statul sub al carui pavilion navigheaza nava, sa nu fie n stare de razboi cu Germania. Canalul Kiel are 98 km, o latime inferioara de 43 m si o latime superioara de 100 m. Pe canal pot tranzita nave cu pescaje de pna la 7,8 m. Canalul dispune de ecluze duble la ambele capete si este traversat de poduri care limiteaza naltimea navelor la 30 m (catargul). Canalul Corint se afla pe teritoriul Greciei si taie istmul cu acelasi nume care desparte Golful Salonic si Corint. Canalul asigura navigatia ntre marea Egee si Marea Ionica, scurtnd substantial distanta pna la porturile de la Marea Adriatica. A fost dat n exploatare n anul 1863. Este un canal taiat n stnca, cu ecluze, ngust, permite circulatia ntr-un singur sens si are o adncime de circa 21 m. Regimul juridic este determinat de Grecia, Canalul Corint fiind considerat apa teritoriala a acestui stat.

27. Regimul juridic al fluviilor internationale Fluviile internationale sunt ape curgatoare ce separa sau traverseaza teritoriile a cel putin doua state si care sunt utilizate n navigatie pna la varsarea n mare. Navigatia fluviala internationala are o vechime milenara. Cu timpul ea a fost mult nlesnita de lucrari ample de regularizare a rurilor si fluviilor, precum si de constructia unor canale navigabile. Astfel, n secolul al XVII-lea, se construieste n Franta primul canal ntre Sena si Loire, numit canalul Briare, care are circa 59 km lungime. Cel mai lung canal este marele Canal Chinez, construit ntre Beijing si Huanghzhou care are o lungime totala de 1782 km. Navigatia pe fluviile, rurile si canalele internationale se face cu slepuri si vase de tonaje diferite, n functie de adncimea senalului navigabil. Astfel, pe Rin pot circula nave avnd un tonaj de pna la
146

5000 tdw, pe Dunare ntre 500 si 15000 tdw, pe Volga pna la 10000 tdw, iar pe Marile Lacuri din America de Nord, nave de 25000 tdw. O caracteristica a navigatiei fluviale consta n trecerea de la navigatia n regim national, la cea n regim international, navigatia pe fluvii, ruri si canale la care ne referim avnd un regim judiciar diferit, n functie de locatia cursurilor de apa. Cele mai importante sisteme de navigatie cu caracter international sunt: Rinul, Dunarea, Oder-Elba, Marile Lacuri St. Lawrence, Amazon, Nil, Congo, Niger etc. n Europa, navigatia fluviala se face si pe Sena, Tamisa, canalele din Belgia (canalul Albert Porturile Bruxelles, Grand) si Olanda (canalele Amsterdam Ron, Wilhelmina s.a.; porturile Amsterdam, Utrecht s.a.). Pe fluviul Rin se nregistreaza un trafic deosebit de intens, continuat pe Main, canalizat ntre Mainz si Bamberg si care se continua apoi cu un canal, Canalul European de 171 km, ntre Bamberg si Kelheim; acesta leaga Rinul, Mainul si Dunarea si a fost inaugurata la 25 septembrie 1992. n S.U.A., sistemul Mississippi, format din fluviul cu acelasi nume, navigabil de la Saint Paul, afluentii acestuia Ohio, Misouri, Arkansas, Tennessee, Canalul Erie (din 1825), Canalul Welland prin lacul Ontario (1833), constituie o adevarata axa de legatura ntre marile cmpii ale unor state din compunerea S.U.A. si Canadei cu sudul maritim. Reglementarea internationala a navigatiei fluviale a aparut ca o necesitate, determinata de importanta economica, politica si sociala a acestui sistem de transport. Astfel, dupa transportul maritim, transportul fluvial reprezinta modalitatea cea mai ieftina, datorata capacitatii mari de transport a navelor fluviale, cheltuielilor de investitii mai reduse, posibilitatea punerii n valoare a unor marfuri de masa cu valoare unitara scazuta (calcarul, marmura, materiale de constructie) etc. Din punct de vedere al dreptului international, trebuie sa spunem mai nti ca fiecare stat riveran este suveran asupra portiunii din fluviul
147

international care-l traverseaza sau formeaza frontiera fluviala. Regimul juridic al navigatiei pe fluviile internationale se deosebeste nsa de cel al apelor teritoriale n ceea ce priveste navigatia, ntruct, potrivit instructiunilor internationale de drept, privitoare la fluviile internationale, aici se aplica principiul libertatii de navigatie. Acest principiu nu a existat ntotdeauna, navigatia pe asemenea cai de comunicatie facndu-se mult timp n baza dreptului de proprietate absoluta a statului asupra portiunii de fluviu de pe teritoriul sau. De aceea, navigatia era reglementata de fiecare stat pe teritoriul pe care era suveran, potrivit intereselor sale exclusive, fara a tine cont de alte interese, ale altor state sau de cele ale comunitatii internationale. O data cu dezvoltarea comertului mondial s-a cristalizat si principiul libertatii de navigatie pe fluviile internationale. nceputul a fost marcat n anul 1177 de Pactul de la Ferrariae ncheiat ntre orasele state Milano, Modena si Venetia. Acest tratat prevedea mentinerea deschisa a navigatiei pe rul Po (Padul), facnd o aplicare limitata a principiului n discutie la un singur fluviu international. n anul 1648 Suedia, Franta si Imperiul German ncheie Tratatul de la Osnabrck, care prevedea libertatea de navigatie si comerciala pe mai multe fluvii internationale. Mai trziu, n anul 1792, guvernul revolutionar francez a confirmat principiul libertatii la navigatia pe fluviile internationale, fiind interesat sa impuna Olandei instituirea dreptului de libera trecere pe Schelde (Escaut) si Maas (Meuse) a negustorilor francezi. Consacrarea principiului libertatii de navigatie pe fluviile internationale a realizat-o Congresul de la Viena din 1815. nainte numai cu un an, Tratatul de pace de la Paris din 1814 stabilea libertatea de navigatie pe Rin. n perioada urmatoare, au fost ncheiate, conform indicatiilor Congresului de la Viena, tratate de libera navigatie pe Oder, Niemen, Elba, Escaut etc. Pentru continentul african a fost reglementata, n urma Conferintei de la Berlin din 1885, Circulatia libera pe fluviile Congo si
148

Niger, iar pentru America, printr-o serie de tratate ncheiate ntre statele riverane se acorda libertatea de navigatie pe Amazon. Cel mai important instrument de drept international n domeniu a fost fara ndoiala Congresul de la Viena din 1815, adoptat si dezvoltat de tratatele care i-au urmat. Din toate acestea se desprind cteva principii cu privire la navigatia pe fluviile internationale, astfel: - statele riverane sunt ndrituite sa reglementeze navigatia pe fluviile internationale n portiunile situate pe teritoriul pe care-si exercita prerogativele suveranitatii exclusive; - statele au dreptul de a constitui organisme internationale pentru reglementarea n detaliu a navigatiei pe fiecare fluviu international; - statele riverane au obligatii de amenajare si ntretinerea fluviilor internationale, fiecare n portiunea care le apartine, cu dreptul fiecaruia de a percepe taxe de la navigatori pentru lucrarile aferente; - navele comerciale au dreptul la libera circulatie pe fluviile internationale n timp de pace, fara nici o discriminare; - navele militare ale statelor riverane au dreptul de a circula numai n sectoarele n care statele de care apartin sunt suverane, iar n celelalte zone cu aprobarea statelor carora apartine portiunea de fluviu; - navele militare ale statelor straine (neriverane) nu au acces pe fluviile internationale. Un moment important al domeniului de care ne ocupam l reprezinta Conferinta de la Barcelona din 1921, desfasurat sub egida Societatii Natiunilor, care a elaborat o Conventie, un statut si un protocol privind cursurile de apa internationale. Aceste instrumente de drept international au reafirmat principiul liberei navigatii si egalitatii de tratament n navigatia pe fluviile internationale, relund si sistematiznd regulile stabilite anterior. Reglementarile mentionate mai sus sunt si astazi valabile ntruct de atunci, nu a mai existat un instrument international care sa faca pasul mai departe. De mentionat ca tratatele referitoare la libera navigatie pe fluviile internationale, nu au fost semnate de toate statele,
149

asa nct, n prezent, nu exista o reglementare generala si uniforma, unanim acceptata pentru toate fluviile internationale navigabile. De un interes aparte se bucura reglementarile de utilizare a fluviilor internationale n alte scopuri dect navigatia: irigatii, producere de energie electrica, alimentarea cu apa a localitatilor etc. Pentru a veni n ntmpinarea unor nevoi de reglementari pentru folosirea fluviilor n alte scopuri dect navigatia, Asociatia de Drept International a elaborat un document cunoscut cu denumirea de Regulile de la Helsinki - 1966. De asemenea Comisia de Drept International a Adunarii Generale a O.N.U. a elaborat tot n acest scop o Conventia cu privire la utilizarea fluviilor internationale n alte scopuri dect navigatia (1997), care a introdus unele principii cum ar fi: colaborarea ntre state n domeniu; echitatea mpartirii cursurilor de ape ntre statele riverane; protectia mediului si lupta mpotriva poluarii. 28. Regimul juridic al Dunarii si Canalului Dunare Marea Neagra Situatia geografica a Romniei impune utilizarea navigatiei de marfuri si persoane pe Dunare, precum si utilizarea Dunarii n alte scopuri dect navigatia. Dunarea a jucat ntotdeauna un rol deosebit de important pentru economia romneasca, pentru dezvoltarea relatiilor politico-economice cu tarile din Europa Centrala si cu vecinii Romniei. Importanta economica si politico-strategica a Dunarii a crescut n intensitate dupa inaugurarea n anul 1984 a Canalului Dunare - Marea Neagra. Importanta Dunarii a crescut n ultimii ani dupa ce aceasta a fost legata de Main si Rin prin Canalul Rin Main Dunare. A fost creata astfel, o magistrala navigabila de 3100 km, care ncepe la Rotterdam n Marea Nordului si se termina la Constanta, strabatnd 11 state
150

europene: Olanda, Germania, Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, Serbia, Bulgaria, Ucraina, Republica Moldova si Romnia. Canalul Rin Main Dunare contribuie la promovarea si dezvoltarea relatiilor internationale ntre statele mentionate, dar ntre acestea si alte state neriverane. Relatiile comerciale au cunoscut o impetuoasa dezvoltare, ntruct s-a redus substantial durata de transport pe apa. Astfel, ruta Rotterdam Constanta se poate astazi parcurge cu un vas cu motor n 10 zile la ducere si 16 zile la napoiere, iar un convoi de slepuri mpinse poate efectua acelasi traseu n 13, respectiv 18 zile. Regimul juridic al Dunarii s-a nascut n urma unei intense activitati internationale desfasurata n mai multe etape. Astfel, un prim proces l-a constituit Tratatul de la Paris din 1856, n urma razboiului ruso-turc cunoscut sub numele de razboiul Crimeei. Aceasta etapa tine pna la primul razboi mondial si este caracterizata n general, prin faptul ca marile puteri ale vremii, ntre care Franta si Anglia, obtin dreptul de a controla navigatia pe Dunare. Tratatul a prevazut libera navigatie, dar marile puteri au avut grija ca acest principiu sa nu fie definit, pentru a se lasa locul unei largi interpretari n functie de propriile interese, ignorndu-se interesele statelor riverane. Sub aspect organizational si institutional, Tratatul de la Paris din 1856 nfiinteaza Comisia Europeana a Dunarii (CED) care prin componenta sa era mai mult o organizatie a statelor neriverane (Anglia, Franta, Prusia, Sardinia, Rusia, Turcia si Austria). Din cte se vede, din CED nu faceau parte state riverane, ntre care Principatele Romne, desi competentele Comisiei se exercitau n principal pe teritoriul romnesc, unde de altfel era si sediul comisiei. Aceasta, ntruct Congresul mpartea Dunarea n doua segmente: Dunarea fluviala si Dunarea maritima. Reglementarile CED vizau de fapt Dunarea maritima. La nceput, CED avea sarcini tehnice; pe parcurs activitatea organizatiei se
151

extinde de la domeniul strict al gurilor Dunarii si la numeroase alte reglementari privind tot cursul navigabil al fluviului, inclusiv sanctionarea contravenientilor. Congresul de la Paris, precum si alte tratate internationale ncheiate pna la primul razboi mondial au conferit CED o serie de competente, ntre care mentionam: a) n domeniul legislativ, elaborarea regulamentului de navigatie si politie fluviala; b) n domeniul judecatoresc, judecarea n prima instanta a contravenientilor si judecarea apelului mpotriva hotarrilor, fara drept de recurs; c) n domeniul administrativ, stabilirea si perceperea taxelor. CED avea imunitate si privilegii; astfel, organizatia se bucura de neutralitate n timp de pace si razboi; de asemenea, personalul administrativ al CED era protejat de institutia imunitatii. CED avea pavilion propriu pentru a iesi de sub influenta oricarui stat. Prin urmare, CED nu avea nici o subordonare, fiind o organizatie suprastatala care leza grav suveranitatea statelor suverane. Mai mentionam n acest sens si faptul ca Tratatul de la Paris din 1856 a prevazut si crearea unei Comisii Permanente a tarilor riverane cu scopul de a fi pregatita sa preia rolul CED, atunci cnd si va ncheia misiunea. Cu toate acestea, Comisia nu a functionat niciodata, n timp ce existenta CED a fost mereu prelungita, iar activitatile ei largite din ce n ce mai mult. Cea de a doua etapa n evolutia regimului juridic al Dunarii l-a constituit Conferinta de la Paris (1921) n cadrul careia s-a elaborat Conventia Dunarii. Trebuie sa mai spunem ca tratatele ncheiate nainte, cele de la Versailles, Saint-Germain, Neuilly si Trianon, referitor la regimul Dunarii, ncalcau drepturile suverane ale statelor riverane dunarene, prin aplicarea regimului de la Ulm. Acesta prevedea asa numitul regim international al Dunarii, care scoteau de sub jurisdictia statelor riverane, uriase suprafete acvatice, pe care le-au
152

trecut sub controlul puterilor nvingatoare. Tarile neriverane aveau acelasi regim ca si tarile riverane, inclusiv dreptul de a face cabotaj pe orice portiune a fluviului international. Conferinta de la Paris (1921) a pecetluit prin Conventia Dunarii, ce reflecta noul raport de forta ntre statele europene, statutul definitiv al Dunarii pna la Conventia de la Belgrad din 1998. Principalele prevederi ale Conferintei de la Paris din 1921, materializate n Conventia cu acelasi nume au fost: - navigatia pe Dunare se deschide tuturor statelor, n conditii de deplina egalitate; - n cursul international al Dunarii se includ si afluentii sai principali: Morava, Drava, Thaya, Tisa, Muresul, precum si toate canalele ce vor fi construite n viitor: - vasele straine puteau face cabotaj n porturile dunarene, respectnd nsa regulile tarilor riverane si cu autorizarea acestora; - porturile si locurile publice de ncarcare descarcare a navelor trebuiau puse la dispozitia tuturor navelor straine n conditii de egalitate; - nfiintarea a doua organe administrative: Comisia Europeana a Dunarii (CED) pentru Dunarea maritima formata din Anglia, Franta, Italia si Romnia si Comisia Internationala a Dunarii (CID) formata din reprezentantii Angliei, Frantei, Italiei si ai tarilor riverane, pentru Dunarea fluviala. Regimul juridic al Dunarii se schimba, suferind unele modificari esentiale pentru Romnia, prin Conventia de la Sinaia din 1938 si Acordul de la Bucuresti din 1939. Conventia de la Sinaia radiaza o serie de mputerniciri ale CED stabilite de Congresul de la Paris din 1856 si la trece n competenta Romniei, care obtine dreptul de a reglementa navigatia pe Dunarea maritima. Prin Acordul de la Bucuresti, Germania hitlerista intra n componenta CED.

153

Cea de a treia etapa a evolutiei regimului juridic al Dunarii este materializata n actualele reglementari, instituite dupa victoria aliatilor asupra Germaniei si acolitilor sai. Probleme Dunarii se pune pentru prima data dupa razboi la Conferinta de la Posdam din anul 1945 sustinuta de S.U.A., care au cerut ncheierea unei conventii cu privire la navigatia libera si navigatia pe apele interioare internationale. Problema se reia la sesiunea de la Paris a Consiliului de Ministrii al Afacerilor Externe si la Conferinta de pace de la Paris din 1946, unde s-a discutat libertatea si internationalizarea navigatiei pe Dunare si, unde s-a insistat sa fie trecute asemenea clauze n tratatele ce se vor semna cu Bulgaria, Ungaria si Romnia. Regimul actual al navigatiei pe Dunare a fost stabilit prin Conventia de la Belgrad, n cadrul Conferintei de la Belgrad din anul 1948. La aceasta Conferinta au participat: U.R.S.S., R.S.S. Ucrainiana, Romnia, Bulgaria, Ungaria, Cehoslovacia, Iugoslavia, S.U.A., Anglia, Franta si cu vot consultativ, Austria. n urma dezbaterilor s-a ncheiat o Conventie privind regimul navigatiei pe Dunare. S.U.A., Anglia si Franta au refuzat sa semneze. Principalele prevederi ale Conventiei de la Belgrad din 1948 sunt: excluderea de la gestiunea reglementarilor navigatiei dunarene a statelor neriverane; egalitatea statelor cu privire la taxele si conditiile de desfasurare a navigatiei pe tot cursul navigabil al Dunarii; regimul stabilit de Conventie priveste portiunea navigabila a Dunarii (de la Ulm la Marea Neagra), cu iesire la mare pe bratul Sulina, situat n totalitate n Romnia; navele militare care apartin statelor neriverane nu au dreptul de a naviga pe Dunare;

154

navele militare a statelor riverane navigheaza n apele teritoriale ale statelor carora le apartin si pot patrunde n portiunile de fluviu ale altor state, numai pe baza de ntelegere ntre statele implicate; statele riverane au drepturi de supraveghere vamala si sanitara si au obligatia de a mentine starea de navigatie pe Dunare, efectund lucrari necesare de amenajari si ntretinere; statele riverane au dreptul de a stabili reguli de navigatie pe portiunea fluviala ce le apartine, conform normelor generale de navigatie stabilite de o comisie compusa din reprezentantii tuturor statelor riverane; n zona Portilor de Fier, navigatia se stabileste pe baza ntelegerilor dintre Romnia si Iugoslavia (Serbia n prezent); nfiintarea Comisiei Dunarii, compusa dintr-un reprezentant al fiecarui stat riveran, care are atributii, de coordonare si consultare, printre care: a. supravegherea ndeplinirii prevederilor Conventiei; b. organizarea consultarii statelor dunarene pe diferite probleme ale navigatiei pe Dunare; c. stabilirea sistemului unitar al navigatiei pe baza mandatului primit de la statele membre; d. stabilirea de masuri privind unificarea supravegherii si controlului fluvial; e. coordonarea serviciilor de navigatie. Asa cum rezulta, Comisia Dunarii are rol de coordonare si consultare. Puterea legislativa si jurisdictionala apartine organelor statelor riverane. Daca apar litigii ntre statele riverane n legatura cu navigatia pe Dunare, acestea se aduc n fata unei comisii de conciliere, formata din cte un reprezentant al fiecarei parti n litigiu si un membru, desemnat de presedintele comisiei, dintre cetatenii altui stat, care nu este parte la litigiu.

155

Comisia Dunarii lucreaza n sesiuni care au loc de doua ori pe an si care se desfasoara la sediul sau din Budapesta. Pentru probleme urgente Comisia se poate ntruni ori de cte ori este nevoie. Retinem n plus, ca evenimentele derulate dupa caderea Cortinei de fier, destramarea U.R.S.S., Iugoslaviei si Cehoslovaciei, au generat si nevoia unor noi reglementari n domeniul de care ne ocupam. Astfel, n anul 1999 s-a semnat Protocolul aditional la Conventia de la Bologna prin care Germania, Croatia si Republica Moldova au devenit parti la Conventie. Aceste noi state membre si-au trimis reprezentantii n Comisia Dunarii. De asemenea prin acest Protocol, Germania si-a rezervat anumite drepturi ce decurg din obligatiile acestui stat fata de calitatea sa de membru NATO si U.E. De lege ferenda acest lucru trebuie reglementat si pentru statele care ulterior au devenit membre NATO si U.E. cum sunt: Cehia, Slovacia, Ungaria, Bulgaria si Romnia. n continuare ne propunem sa prezentam cteva aspecte relevante pentru dreptul international cu privire la Canalul DunareMarea Neagra. Situndu-se prin caracteristicile sale constructive pe locul trei n lume dupa Canalul Suez si Canalul Panama, Canalul Dunare-Marea Neagra face parte dintr-un amplu complex de navigatie care include, pe lnga magistrala albastra, lucrari de mare importanta si pentru reglementarile cu caracter juridic. Este vorba n primul rnd, de noul port maritim Constanta-Sud, creat n cea mai mare parte pe seama teritoriului cstigat asupra marii. Acest port va deveni unul dintre marile porturi europene. Portul Constanta este conectat la Coridorul de Transport PanEuropean VII Dunarea, care leaga cei doi poli comerciali europeni: Rotterdam si Constanta, crend o cale navigabila interioara de la Marea Nordului pna la Marea Neagra. Lungimea acestei cai navigabile este de 2.414 km de la Sulina, unde Dunarea se varsa n Marea Neagra pna la Kelheim, de unde continua prin Canalul Main-Rin, traversnd
156

Europa pna la Marea Nordului. Pe teritoriul Romniei lungimea caii navigabile este de 1.075 km. Canalul Dunare-Marea Neagra face legatura ntre portul Constanta si Coridorul VII crend o alternativa de transport cu 400 km mai scurta, pentru marfurile care vin din Orientul ndepartat si Australia prin Canalul Suez si au destinatia Europa Centrala. Conform standardelor Uniunii Europene si ale Natiunilor Unite, Canalul Dunare-Marea Neagra este un canal de tip VI si face parte din clasa F. Canalul este n administrarea C.N. Administratia Canalelor Navigabile S.A., avnd o lungime de 64,4 km, latimea de 90 m, adncimea apei de 7 m si 17,5 m sub poduri. Situat la 35,4 km de Dunare, bratul de nord, Poarta Alba-MidiaNavodari, asigura legatura cu portul Midia prin doua ecluze la Ovidiu si Navodari. Bratul de Nord are o lungime de 27,5 km si o latime de 45-50 m, cu adncimi minime ale apei de 5,5 m. Pentru Romnia Canalul Dunare-Marea Neagra, prezinta o mare importanta n afara navigatiei. Astfel el are contributii multiple n buna gospodarire a apelor interne n Dobrogea, asigura extinderea irigatiilor si n consecinta nfaptuirea programelor de dezvoltare a agriculturii, pe principii moderne, nlesnind alimentarea cu apa potabila si industriala a localitatilor riverane. n acelasi timp, Canalul este un important obiectiv de atractie turistica, ce pune mai mult n valoare litoralul romnesc si ntreaga regiune pe care o strabate. De asemenea, Canalul are o deosebita importanta strategica pentru securitatea si apararea nationala a Romniei n zona de operatii de sud-est, precum si pentru NATO. Din punct de vedere juridic, Canalul Dunare-Marea Neagra este apa interna a Romniei, creata prin eforturile exclusive ale Romniei, iar navigatia pe aceasta cale de navigatie este reglementata de dreptul intern romnesc, care tine seama de normele, institutiile si principiile dreptului international din domeniu.
157

Navele romnesti, cele ale statelor dunarene si cele ale altor state care trec prin Canal sunt obligate sa respecte regulile de navigatie, de supraveghere fluviala, sanitare si vamale, de tranzit prin Canal, de folosinta a bazinelor si instalatiilor portnave, de prevenire si combatere a poluarii, precum si celelalte reguli de exploatare si ntretinerea Canalului, prevazute n legislatia romneasca. Pentru trecerea navelor prin Canalul Dunare-Marea Neagra si pentru serviciile prestate se percep taxe stabilite de autoritatile Canalului, cu aprobarea Ministerului de Finante, iar administrarea si exploatarea sa se realizeaza prin unitatile de stat ale Romniei.

29. Regimul juridic al spatiului aerian Dezvoltarea industriei aeronautice si navigatiei aeriene, usurinta si rapiditatea cu care se trece in acest domeniu din regim national la cel international, implicarea tuturor statelor in traficul aerian de marfuri si persoane, interesul din ce n ce mai mare al comunitatii internationale n domeniu au impus reglementarea juridica internationala si interventia dreptului international. Spatiul aerian national reprezinta coloana de aer situata deasupra teritoriului de suveranitate a spatiului extraatmosferic. Acesta cuprinde: a. spatiul de circulatie aeriana reprezentnd portiunea din spatiul aerian national unde se permite activitatea aeronautica n aer si pe terenurile destinate decolarilor si aterizarilor; b. zonele rezervate cuprinznd portiunile din spatiul aerian national destinate activitatilor aeronautice de scoala de ncercari si omologari;

158

c. zonele reglementate reprezentnd spatii periculoase, zone restrictionate sau zone interzise precum si caile aeriene conditionate si zonele de activitate comuna la granita. Asigurarea cerintelor de dirijare si control al zborurilor impune clasificarea spatiului aerian national n controlat si necontrolat. Spatiul aerian controlat este destinat zborului aviatiei de transport unde se asigura dirijarea si controlul traficului aerian pentru zborul cu instrumente de navigatie aeriana. Restul spatiului aerian este necontrolat. Fiecare stat n virtutea suveranitatii sale, asigura administrarea si exploatarea cailor aeriene proprii, dirijarea si controlul navigatiei aeriene n spatiul sau aerian pentru aeronavele proprii si straine, conform dreptului intern. Aeronavele civile pot zbura n spatiul aerian national numai daca sunt nmatriculate. Prin nmatriculare aeronava capata nationalitatea statului respectiv. Decolarea si aterizarea aeronavelor civile se efectueaza numai pe aerodromurile autorizate cu exceptia cazurilor de forta majora sau fortuite, cnd se poate ateriza cu derogare, pe un aerodrom neautorizat. Aerodromul este suprafata delimitata pe pamnt sau pe apa care cuprinde si cladirile instalatiile si materialele destinate a fi utilizate pentru sosirea, plecarea si manevrarea la sol a aeronavelor. Aerodromul deschis pentru operatiuni comerciale se numeste aeroport. n componenta sa intra obligatoriu aerogara specializata n trafic de calatori sau persoane. Retinem ca aerogara, numita si terminal este sediul conducerii unui aeroport unde se gasesc birourile companiei aeriene respective si ale diferitelor servicii: punctul de control trecere frontiera; vama; serviciul de paza si ordine publica; serviciul de informatii pentru echipaje; serviciul de control, denumit si vigia; serviciul de dirijare la sol a aeronavelor si utilajelor de deservire; serviciul meteorologic; spatii comerciale; sali de asteptare; restaurante etc.
159

Componenta principala a unui aeroport este suprafata de manevra sau pista de aterizare-decolare. Un aeroport dispune de mai multe piste dintre care una, cea principala este dispusa pe directia vnturilor dominante si determinata prin pozitia sa geografica, coordonate si altitudine. Mai mentionam si regiunea de control, delimitata vertical si orizontal care reprezinta partea din spatiul aerian controlat si cuprinde caile de navigatie aeriana respectiv culoarele de zbor. Acestea au o forma paralelipipedica, respectiv snt departajate spatial att vertical ct si orizontal, precum si longitudinal (departajare n timp). Departajarea spatiala de care vorbim are ca scop principal evitarea pericolului de coliziune a aeronavelor n aer, principala departajare si cea mai sigura fiind cea pe verticala. ncepnd cu primi ani ai secolului XX, dreptul aerian ncepe sa devina o noua parte componenta a dreptului international, care reglementeaza navigatia statelor n spatiul aerian. Asa cum am mai aratat, spatiul aerian national face parte din teritoriul de stat, statul exercitndu-si suveranitatea deplina asupra lui. De aceea reglementarea generala a spatiului aerian national se regaseste n dreptul intern al statelor. Pe de alta parte spatiul aerian situat dincolo de limitele jurisdictiei nationale, deasupra marii libere, a platoului continental, a zonei economice exclusive deschis navigatiei aeriene a tuturor statelor constituie spatiul aerian international. n Roma antica spatiul aerian era considerat un bun comun, care apartinea tuturor locuitorilor, un bun fara stapn nominalizat, un res communis. Problema s-a complicat odata cu aparitia avionului, care impunea eliminarea cutumelor din evul mediu ce considerau proprietarul pamntului si ca proprietar al spatiului aerian situat deasupra proprietatii sale.

160

Cu privire la suveranitatea statelor asupra spatiului aerian se cunosc doua principii fundamentale: principiul libertatii aerului si principiul suveranitatii statului asupra spatiului aerian. Principiul libertatii aerului a fost adoptat n 1906 de Institutul de Drept International, la sesiunea sa de la Gand si care prevedea ca spatiul atmosferic de deasupra teritoriilor statelor nu este supus suveranitatii acestora, statele avnd numai drepturi strict necesare autoapararii n acest spatiu. Congresul de la Verona din 1910 facea distinctie ntre spatiul aerian situat deasupra teritoriilor statale, care este supus regimului suveranitatii fiecarui stat si cel situat deasupra marii libere si a teritoriilor neocupate, care este spatiu liber si supus navigatiei aeriene fara restrictii. Institutiile internationale care proclama principiul suveranitatii statului asupra spatiului aerian au fost: Conferinta de la Paris din 1919, Conventia de la Havana din 1928 si Conventia de la Chicago din 1944. Conventia de la Paris din 1919 recunostea statelor suveranitatea completa si exclusiva asupra spatiului aerian de deasupra teritoriului lor. Totodata Conventia promova libertatea de trecere, prin care statele suverane se obligau sa acorde n timp de pace, fara nici o autorizatie, trecerea pasnica a aeronavelor civile straine pe deasupra teritoriului lor. Pe timp de conflict armat nsa, libertatea de actiune a statelor beligerante era asigurata de Conventie. n acelasi timp Conventia prevedea faptul ca spatiul aerian de deasupra largului marii este libera si prin urmare deschis navigatiei aeriene a tuturor statelor. Conventia de la Havanna din 1928 vine n completarea celei de la Paris si ntareste prevederile acesteia. Numeroasele ncercari care au urmat privind ncheierea unui acord international multilateral n domeniul traficului aerian pe timp de pace si razboi nu s-a concretizat pna n prezent. S-a reusit nsa ncheierea unei conventii internationale privind dreptul de survol si escale tehnice intermediare. Acest eveniment s-a materializat n Conventia de Tranzit, adoptata cu prilejul
161

Conferintei de la Chicago din decembrie 1944. Libertatile pe care statele semnatare si le acorda reciproc snt urmatoarele: a. dreptul de survolare fara aterizare a teritoriului unui stat contractant; b. dreptul partenerilor contractuali de a ateriza fara scopuri comerciale (escale tehnice, aprovizionare cu carburanti, schimbari de echipaje); c. dreptul de a debarca pasagerii, marfa si posta luate de pe teritoriul statului a carui nationalitate o are nava aeriana; d. dreptul de a lua pasageri, marfuri si posta din statul partener, daca sunt destinate statului caruia i apartine nava; e. dreptul de a transporta calatori, marfuri sau posta catre/spre terte state. Cu prilejul Conferintei de la Chicago a luat fiinta Organizatia Internationala a Aviatiei civile (International Civil Air Organization ICAO). Aceasta organizatie are din anul 1947 statutul de organizatie specializata a ONU, cu urmatoarele obiective mai importante: urmarirea dezvoltarii sigure si ordonate a navigatiei civile aeriene n plan international; perfectionarea metodelor de construire si exploatare n scopuri pasnice a aeronavelor; promovarea dezvoltarii cailor aeriene (culoarelor de zbor) si a aeroporturilor; nlaturarea piedicilor ce ar rezulta din concurenta neloiala; garantarea respectarii dreptului statelor contractante si posibilitatii fiecarui stat contractant de a participa la traficul aerian international; cresterea sigurantei zborurilor; promovarea si sprijinirea financiara a dezvoltarii navigatiei civile aeriene internationale, n general si cea a tarilor sarace n special.

162

Un eveniment important s-a petrecut n anul 1945 la Havana cnd a luat fiinta Asociatia Transporturilor Aeriene (International Air Transport Association - IATA) ai carei membrii snt companiile de transport aerian ai diferitelor state, cu statut de membrii asociati sau observatori. n cadrul IATA participarea este libera, putnd fi admisa orice societate (asociatie) de transport aerian daca statul de care apartine este membru. Principalele obiective ale IATA sunt: a. promovarea unui trafic aerian sigur, regulat si eficient, dezvoltarea relatiilor comerciale n domeniu, punerea n valoare a cailor de navigatie aeriana; b. promovarea cooperarii ntre societatile de transport aerian care participa direct la traficul international aerian; c. promovarea cooperarii cu organizatiile internationale pentru o buna desfasurare a traficului international aerian; d. desfasurarea unor consfatuiri periodice la care se adopta rezolutii obligatorii pentru membrii asociatiei. Potrivit IATA, navigatia aeriana are la baza Conventia de laVarsovia din 12 octombrie 1929 privind unificarea unor reguli referitoare la transportul aerian international, Protocolul de modificare a acestei Conventii, de la Haga din 28 septembrie 1955, Conventia de la Haga din 1970 si Conventia de la Yul din 1971. Aceste conventii mpart teritoriile survolate n trei zone de trafic (traffic conference areas), pentru fiecare zona existnd cte o conferinta de trafic. Aceste zone sunt: Zona 1 care cuprinde America de Nord, America de Sud si insulele adiacente acestora; Zona 2 care cuprinde Europa inclusiv partea europeana a Rusiei, Africa si insulele adiacente, Orientul Mijlociu (inclusiv Iranul); Zona 3 respectiv Asia si insulele Oceanului Pacific. Dreptul international aerian reglementeaza libertatile de trafic aerian si libertatile comerciale n cinci categorii dupa cum urmeaza:

163

a. libertatea de survol fara escala si libertatea de escala tehnica pentru aeronavele civile care nu efectueaza transporturi pe baze comerciale; b. libertatile comerciale n conditiile stabilite prin tratate bilaterale pentru aeronavele civile care efectueaza servicii comerciale ntmplatoare curse aeriene regulate; c. libertatea de survol fara escala si escala tehnica pentru aeronavele civile care efectueaza servicii comerciale ntmplatoare; d. libertatile comerciale pentru navele aflate n situatia de mai sus se stabilesc cu acordul si n conditiile impuse de statul pe teritoriul caruia se face escala; toate libertatile aeriene pentru aeronavele civile care efectueaza servicii de calatori (zboruri ntre aeroporturile aceluiasi stat); cabotajul aerian se efectueaza de catre aeronavele nmatriculate n statul respectiv, dar poate fi efectuat si de catre aeronave straine, cu aprobarea statului pe teritoriul caruia se executa cabotajul; e. survolarea teritoriului unui stat strain de catre aeronavele de stat, militare, vamale, de politie si posta numai cu autorizarea acelui stat. Dupa cum am mai aratat, prin nmatriculare aeronavele capata nationalitatea statului unde s-a efectuat aceasta operatiune. Semnificatia juridica a stabilirii nationalitatii aparatului de zbor consta n aceea ca la bordul acestuia este incidenta legea interna a statului unde a fost nmatriculat, indiferent de tara n care se gaseste nava aeriana la un moment dat. Problema genereaza o serie de consecinte n planul dreptului international. n vederea reprimarii infractiunilor savrsite la bordul aeronavelor sau care afecteaza securitatea navigatiei aeriene internationale au fost ncheiate urmatoarele tratate internationale: a. Conventia de la Tokio din 1963 referitoare la infractiuni si alte acte savrsite la bordul aeronavelor;
164

b. Conventia de la Haga din 1970 pentru reprimarea capturarii ilicite de aeronave; c. Conventia de la Montreal din 1971 pentru reprimarea actelor ilicite ndreptate contra securitatii navigatiei civile. ntreaga activitate n spatiul aerian al Romniei se desfasoara dupa Codul Aerian Roman care a fost aprobat prin Ordonanta Guvernului nr. 29/1997 modificat si aprobat prin Legea nr. 399/2005. n Romnia, administrarea si exploatarea cailor aeriene sunt ndeplinite de Administratia Romna a Serviciilor de Trafic Aerian - ROMATSA (Romanian Air Traffic Services Administration). Persoana juridica functionnd pe baza de gestiune economica si autonomie financiara, ROMATSA realizeaza functiunile specifice legate de managementul traficului aerian. Cu statut de regie autonoma de importanta nationala, ROMATSA detine monopolul national al serviciilor de trafic aerian si nu primeste de la bugetul statului resurse financiare pentru realizarea obiectului de activitate sau pentru realizarea programului de investitii. A fost nfiintata prin Hotarrea de Guvern nr. 74/1991, modificata si completata prin Hotarrea de Guvern nr. 731/1992. Pentru serviciile de trafic aerian asigurate aeronavelor civile care survoleaza spatiul aerian al Romniei, Regia Autonoma ROMATSA aplica prevederile regulamentului EUROCONTROL (Organizatia Europeana pentru Siguranta Navigatiei Aeriene) la care Romnia este membra din anul 1996. Serviciile de trafic aerian sunt asigurate att aeronavelor civile care survoleaza spatiul aerian national, ct si aeronavelor care aterizeaza sau decoleaza pe/de pe aeroporturile romnesti. Serviciile prestate se refera la activitatea de dirijare din zona aeroportului (aerogarii terminalului) si de ruta (ACC). Sarcina ROMATSA este de a crea un mediu sigur de operare pentru traficul aerian n spatiul aerian al Romniei, n contextul dezvoltarii dinamice a industriei aviatiei

165

civile si schimburilor permanente nregistrate n navigatia aeriana internationala. 30. Consideratii cu privire la dreptul international cosmic

Am, asistat n ultimii ani si asistam n prezent la formarea unei noi componente a dreptului international, aceea a dreptului asupra spatiului cosmic. Expansiunea explorarii si a cuceririi spatiului cosmic ncepnd cu lansarea primului satelit (de catre URSS la 4 octombrie 1957), iar apoi a rachetelor si a navelor cosmice n special de catre SUA si Rusia, a satelitilor de telecomunicatii au generat elaborarea unor norme si principii juridice care sa reglementeze relatiile dintre state n explorarea si exploatarea cosmosului. Dreptul international cosmic stabileste regimul juridic al spatiului cosmic care prevede drepturi si obligatii pentru toate statele. Majoritatea autorilor de drept international, recunosc ca statele nu pot dispune de o libertate absoluta de actiune n spatiul extraatmosferic. De asemenea, n domeniul juridic al spatiului cosmic nu ne gasim ntr-un vacuum juridic si ca urmare statele trebuie sa fie obligate sa respecte un numar de norme juridice care sa ocroteasca interesul comunitatii internationale n aceasta materie. Utilizarea spatiului cosmic dupa bunul plac al statelor care detin mijloace tehnice si sateliti de patrundere n el ar putea genera complicatii si conflicte dintre cele mai grave. Problemele juridice ale spatiului cosmic au fost si sunt tratate n numeroase studii, monografii, alte lucrari de specialitate sub diferite terminologii: metadrept, drept spatial, drept interplanetar, drept astronautic, drept international cosmic, dreptul spatiului extraatmosferic, drept intersideral etc. n ce ne priveste consideram ca cea mai potrivita denumire ar fi cea de drept international
166

cosmic. Suntem de parere ca important este nu sa ne nsusim una sau alta din expresiile de mai sus, intrnd n polemici filozofice interminabile, ci sa luam act de existenta lor realiznd ca exprima de fapt aceeasi notiune. Consideram ca moment initial n codificarea dreptului international cosmic crearea n anul 1958 a unui Comitet special pentru problemele spatiului cosmic de catre Adunarea Generala a ONU. n acest cadru s-au elaborat principalele rezolutii ale Adunarii Generale a ONU referitoare la normele si principiile care trebuie sa se aplice navigatiei n spatiul cosmic si anume: Rezolutia nr. 1721/1961, care elaboreaza si problema principiului libertatii spatiului cosmic; Rezolutia nr. 1962/1963 care adopta Declaratia asupra principiilor juridice ce guverneaza activitatea statelor n exploatarea si utilizarea spatiului cosmic. Ca urmare a documentelor de mai sus s-a ajuns la ncheierea unui tratat spatial n anul 1967 cu denumirea de Tratatul privind principiile care guverneaza activitatea statelor n exploatarea si utilizarea spatiului cosmic, inclusiv Luna si celelalte corpuri ceresti. Dupa adoptarea acestui tratat au urmat celelalte institutii de drept international cosmic purtnd urmatoarele denumiri n ordine cronologica: Acordul din 1968 cu privire la salvarea astronautilor, rentoarcerea astronautilor si restituirea obiectelor luate n spatiul cosmic; Rezolutia Adunarii Generale a ONU nr.34/68 ce a adoptat Acordul din 1972 care guverneaza activitatea statelor pe luna si pe celelalte corpuri ceresti; Conventia din 1972 asupra raspunderii internationale pentru daunele cauzate de obiectele lansate in spatiul extraatmosferic;
167

Conventia din 1975 privind nmatricularea obiectelor lansate n spatiul cosmic; Conventia de la Londra din 1976 prin care se creeaza Organizatia Internationala pentru sateliti Martieni IMNARSAT; Acordul din 1976 prin care se creeaza Societatile arabe pentru comunicatii prin satelit ARABSAT; Acordul din 1979 asupra activitatii statelor pe Luna si pe celelalte corpuri ceresti; Rezolutia 37/92 din 10 decembrie 1982 privind principiile care guverneaza utilizarea de catre state a satelitilor artificiali ai Pamntului n scopurile televiziunii directe internationale care afirma acordul prealabil al statelor receptoare; Conventia din 1983 prin care se creeaza Organizatia Europeana pentru Exploatarea Satelitilor Meteorologici EUMESAT; Conventia din 1985 prin care se creeaza Organizatia Europeana pentru telecomunicatii prin satelit EUTELSAT. Rezolutia Adunarii generale a ONU nr. 41-65 din 11 decembrie 1986 prin care se elaboreaza textul unor principii pentru utilizarea n scopuri pasnice a spatiului cosmic. Una dintre cele mai importante probleme ale dreptului international cosmic este aceea a definirii spatiului cosmic. n lipsa unei definitii clare si sigure care sa fie continuta de toate institutiile de drept international cosmic s-a convenit a se considera ca spatiul cosmic sau extraatmosferic se ntinde de la naltimea care a marcat perigeul cel mai jos (inferior) al oricarui satelit lansat pna n prezent. Prin urmare spatiul aerian, asa cum am aratat n capitolul precedent asupra caruia statele pot revendica drepturi suverane se ntinde pna la limita superioara a atmosferei, adica pna la
168

apropierea perigeului inferior al orbitei oricaruia dintre sateliti. Aceasta este de fapt cutuma urmata pna n prezent si nici un stat nu a protestat mpotriva lansarii satelitilor la aceasta naltime. Problema prezinta interes att din punct de vedere juridic, dar si tehnic, care modifica n permanenta bazele juridice. De fapt securitatea unui stat nu depinde de naltimea la care sunt plasati satelitii cu destinatie militara. Daca gradul de risc pentru securitatea oricarei tari nu depinde de naltimea la care evolueaza satelitii de teledetectare, atunci problema fundamentala rezida nu n delimitarea neta si ct mai precisa a spatiului aerian de cel cosmic, ci n modul de utilizare a satelitilor. Legat de problema de mai sus s-a ivit si necesitatea reglementarii juridice a trecerii satelitilor, de orice (fel) sau a navelor cosmice, prin spatiul aerian national al altor state, fie cu ocazia lansarii lor fie a recuperarii. n capitolul precedent am vazut ca activitatile n spatiul aerian national al statelor sunt reglementate prin conventii si acorduri internationale. Solutia data de dreptul international cosmic la problema enuntata este aceea ca spatiul aerian ce se ntinde deasupra teritoriului national si marii libere a statului care lanseaza vehicule este suficient pentru lansarea si recuperarea navelor cosmice. n situatia n care teritoriul national nu este suficient pentru efectuarea acestor operatiuni, statul n cauza poate ncheia o ntelegere cu un alt stat pentru folosirea spatiului aerian al acestuia ori sa lanseze navele cosmice de pe platforme amplasate n marea libera, recuperarea lor urmnd sa se faca n mod similar. O serie de probleme juridice sunt create si de utilizarea satelitilor artificiali pentru teledetectarea globului terestru. n scopul reglementarii acestor probleme a fost instituit prin Rezolutia nr. 2778 (xxv) a Adunarii Generale a ONU din 1971, un grup de lucru, care a elaborat reglementarile ce se impuneau n acest domeniu.
169

Institutiile de drept international, reglementarile juridice n acest domeniu nu puteau fi dect globale si trebuiau sa aiba la baza respectarea suveranitatii nationale si securitatea statelor. Acest lucru se traduce sintetic n principiul suveranitatii permanente a statelor asupra resurselor lor naturale ca si asupra ntregului teritoriu national. Principiul enuntat presupune pe de alta parte dreptul fiecarui stat de a participa plenar la activitatea de cooperare n cercetarea si utilizarea cosmosului, pornind de la obtinerea accesului prealabil al statelor ale caror resurse si teritoriu urmeaza sa fie explorate prin teledetectare. Se urmareste n acest mod protectia mpotriva abuzurilor, precum si obligatia statului de lansare de a pune la dispozitia statelor ale caror teritorii au fost teledetectate, toate informatiile care s-au obtinut. Cele cteva aspecte prezentate, precum si altele la care nu neam referit au ridicat n practica nevoia elaborarii unor principii care sa stea la baza crearii difuzarii si aplicarii normelor de drept international cosmic, pe care le redam n forma simplificata mai jos: a. accesul liber, n conditii de egalitate a tuturor statelor la exploatarea si explorarea spatiului cosmic pe baza dreptului international si Cartei ONU; b. principiul neaproprierii spatiului cosmic din partea nici unui stat a persoanelor fizice sau juridice; c. principiul utilizarii n scopuri exclusiv pasnice a spatiului cosmic, n interesul mentinerii pacii si securitatii internationale; d. principiul demilitarizarii cosmosului; statele nu au dreptul sa plaseze pe orbita circumterestra sau n spatiul cosmic armamente clasice, arme nucleare, alte arme de distrugere in masa ori instalatii militare;

170

e. luna si celelalte corpuri ceresti sunt patrimoniu comun al umanitatii; f. principiul cooperarii internationale a tuturor statelor, a ajutorului reciproc n tot ceea ce tine de explorarea si utilizarea cosmosului; g. raspunderea internationala a statelor; statul de lansare raspunde pentru prejudiciile produse unui obiect spatial de catre un alt obiect spatial oriunde altundeva dect la sol, daca se dovedeste culpa acestuia; h. principiul nmatricularii obiectelor spatiale; nmatricularea nu are semnificatia acordarii nationalitatii ca n cazul aeronavelor si navelor maritime, ci o dubla nregistrare: n registrul tinut de statul de lansare si ntr-un alt registru tinut de institutia Secretarului General al ONU; din punct de vedere juridic statul de lansare are dreptul si obligatia de a reglementa si supraveghea ntreaga activitate ce se desfasoara la bordul vehiculelor cosmice pe timpul lansarii si recuperarii lor.

171

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA 1. ION M. ANGHEL Dreptul tratatelor, vol. I si II, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2000 2. ION M. ANGHEL, VIOREL I. ANGHEL - Raspunderea n Dreptul international, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 1998. 3. ION BARI - Probleme globale contemporane, Editura economica, Bucuresti, 2003. 4. M.C. BASSIOUNI - A Treatise on International Criminal Law, 2 vol, Springfield, 1973 5. RALUCA MIGA BESTELIU - Organizatii internationale interguvernamentale, Editura All Beck, Bucuresti, 2000 6. RALUCA MIGA BESTELIU - Drept international public, Vol I, Editura All Beck, Bucuresti 2005. 7. ALEXANDRU BOLINTINEANU, ADRIAN NASTASE, BOGDAN AURESCU - Dreptul international contemporan, editia a 2-a revazuta si adaugita, Editura All Beck, Bucuresti, 2000. 8. CORNELIU BARSAN - Conventia europeana a Drepturilor Omului. Comentarii si articole, vol. I. Drepturi si libertati, Editura All Beck, Bucuresti, 2005 9. LESTER BRAUN (coord.) - Starea lumii 1999, Starea lumii 2000, Editura Tehnica, Bucuresti, 2000-2001. 10. IAN BROWNLIE - Principies of international law, Editura Oxford University Press, 2003. 11. IONEL CLOSCA (coord.) - Lumea n care traim, studii si culturi juridice, vol II, Bucuresti 1999 12. IONEL CLOSCA, MARIAN MIHAILA - Drepturile Omului n sistemul natiunilor unite, vol. I, Editura Modus P.H., 1997.

172

13. IONEL CLOSCA, ION SUCEAVA - Dreptul international umanitar - Casa de Editura si Presa Sansa SRL, Bucuresti 1992. 14. IONEL CLOSCA, ION SUCEAVA - Tratat de drepturile omului, Editura Europa Nova, Universitatea Europeana Lugoj, 1995. 15. VASILE CRETU - Drept international public, editie revazuta si adaugita, Editura Fundatiei Romnia de Mine, Bucuresti, 2002. 16. LOUIS DELBEZ - Les Principes gnraux du droit international public. Droit de la paix, droit prventif de la guerre, droit de la guerre, Troisime dition, Presse Universitaire de France, Paris, 1964. 17. PIERRE, MARIE - DUPUY - Droit international public, Prcis Dalloz, Paris, 1992. 18. NICOLAE ECOBESCU, VICTOR DUCULESCU - Drept international public, Editura Hyperion, Bucuresti 1993. 19. AUGUSTIN FUEREA - Manualul Uniunii Europene, Editura Universul Juridic, editia a II-a, 2006. 20. HANS PETER GASSER - Le Droit international humanitaire. Introduction, Institut Henry Dunant, Editions Paul Haupt, Berne, 1993. 21. GRIGORE GEAMANU - Drept international public, Editura didactica si pedagogica, Bucuresti, vol. I, 1981, vol. II, 1983. 22. HUGO GROTIUS - Despre dreptul razboiului si al pacii, Editura stiintifica, Bucuresti 1968. 23. FREDERIC DE MULIELEN - Dreptul razboiului si Fortele armate, Bucuresti, 1990. 24. ADRIAN NASTASE, BOGDAN AURESCU, CRISTIAN JURA - Drept international public. Sinteze pentru examen, editia a IV-a, Editura CH Beck, 2006 25. EUGEN POPESCU - Drept international public - principii si standarde, institutii si organizatii de protectie a victimelor, Editura Alma Mater, Sibiu, 2006.
173

26. EUGEN POPESCU Drept international public, Editura Alma Mater, Sibiu, 2007. 27. CORNEL LIVIU POPESCU - Protectia internationala a drepturilor omului, surse, institutii, proceduri, Note de curs, Editura All Beck, 2001. 28. CHARLES ROUSSEAU - Droit international public Tomes I-V, Sirez, Paris, 1970-1983. 29. ROSEMARY ABI - SAAB, Droit humanitaire et Conflits internes, Paris, 1986. 30. STELIAN SCAUNAS - Uniunea Europeana, constructie, institutii, Drept, Editura All Beck, Bucuresti, 2005. 31. MAX SRENSEN, - Manual of Public International Law, Mac Millan, London, 1968. 32. J.G. STARKE, - Introduction to international Law, London, 1989. 33. J. TAUSCOZ - Droit International, P.U.F., 1993. *** Carta Organizatiei Natiunilor Unite (semnata la San Francisco la 26 iunie 1945); Declaratia Universala a Drepturilor Omului (adoptata si proclamata de Adunarea Generala a O.N.U. prin Rezolutia 217 A III din 10 decembrie 1948); Conventia din 1951 si Protocolul din 1967 privind statutul refugiatilor; Conventia privind dreptul tratatelor (Viena, 1969); Constitutia Romniei 2003.

174