LITERATURA EDUCATORI DEFINITIVAT

SPECII LITERARE:
1. Basmul cult
2. Povestirea
3. Nuvela
4. Romanul

NUNTA ZAMFIREI GEORGE COBUC

LUCEAFARUL - MIHAI EMINESCU

SARA PE DEAL - MIHAI EMINESCU

REVEDERE - MIHAI EMINESCU

SCRISOAREA III - MIHAI EMINESCU

TESTAMENT - TUDOR ARGHEZI

PASTELURI - VASILE ALECSANDRI

MIORIA

METERUL MANOLE

LEGENDA VRANCIOAIEI

CAPRIOARA - EMIL GARLEANU

AMINTIRI DIN COPILARIE ION CREANGA

POVESTEA LUI HARAP ALB ION CREANGA

VIZITA I.L.CARAGIALE

D.L GOE I.L. CARAGIALE

PUIUL ION ALEXANDRU BRATESCU VOINETI

ISPRAVILE LUI PACALA PETRE DULFU

APUS DE SOARE BARBU TEFANESCU DELAVRANCEA

O SCRISOARE PIERDUTA I.L.CARAGIALE

SPECII LITERARE
BASMUL
Particularitatile basmului cult:
Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta lupta
intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult:
-clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, ediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea
raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular,
dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA
definitie si caracteristici
Povestirea (lb.slava povesti) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu
un pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la
intamplarile relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai
putin pe personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv - evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva
(se deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale
realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa
(receptor = cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca spune, nu ca
scrie, iar cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea
imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului
(atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o
atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in Hanul Ancutei, unde cativa calatori se aduna in
jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt
precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise (spre
deosebire de nuvela).
2

- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta
elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul
launtric al personajelor.
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman.
Adesea ea era confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie
terminologica pentru aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al
XVIII-lea, al XIX-lea, povestirea se va delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in
prezentarea unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. (Hanul Ancutei de M. Sadoveanu).
In literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile
Voiculescu.

NUVELA
NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA
- Specie a genului epic, in proza, de dimensiuni relativ reduse (se situeaza intre schita si
roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care
implica un numar redus de personaje.
- Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
- Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in
subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine
relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
- Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror
caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
- Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat,
ceea ce confera verosimilitate.
- Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii
propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie
de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate
psihologic) sau sunt portretizate succint.
- Rolul detaliilor semnificative.
- Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle,
it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta
de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.
NUVELA Comparativ cu alte specii epice in proza:
- Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
- Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela
- tendinta spre obiectivare a nuvelei (naratiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii
Povestire
- caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)
- autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul
- povestirea poate porni de la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale sau
insolite), dar perspectiva narativa sustine iluzia autenticitatii
Tipuri de nuvela:
- dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
- dupa tema: istorica, psihologica, fantastica, filozofica, anecdotica, sociala.
3

NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice;
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor, letopisete, lucrari istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica (in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada
pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc);
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind
precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se
realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente,
relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute
nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

ROMANUL
Definitie:
Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate
desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata
si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

Clasificare:
1. Romanul Doric :
Doric - prima varsta a romanului, o varsta a iluziei si inocentei genului (sec. XVIII- XIX)
Trasaturi:
- lume omogena, rationala;
- aici intra romanele traditionale care se vor oglinda vietii;
- morala tuturor triumfa asupra moralei unuia singur;
- eroii sunt energici, ambitiosi si constituie tipologii;
- ele sunt scrise de obicei la persoana a treia de catre narator omniscient;
- timpul e urmarit liniar;
- se incadreaza romanul fresca, cronica si istorie.
Mara de I.Slavici, Rascoala, Ion de L.Rebreanu, Morometii de M.Preda, Enigma Otiliei De
G.Calinescu.
2. Romanul Ionic:
Ionic - a doua varsta a romanului, o varsta a constiintei de sine.
Trasaturi:
- prefera analiza si confesiunea
- sunt scrise de obicei la persoana a intai
- naratorul devine personaj
- personajul e singuratic, izolat
- firul temporal nu mai e cronologic
- unitatea de perspectiva, o singura constiinta unifica realitatea si ii confera coerenta
- compozitia este moderna
- modul de expunere dominant este monologul
- finalul este deschis
Ultima noapte de dragoste, prima noapte de razboi de C.Petrescu, Patul lui Procust, Adela de
G.Ibraileanu, Concert de muzica de bach, Maytrei de M.Eliade.
4

3. Romanul Corintic:
Corintic - infatiseaza o varsta a ironiei (a doua jum. a sec XX)
Trasaturi:
- subiectul e ambiguizat, ascuns
- disparitia eroului
- personajele par masti, marionete, trase de sfoarele autorului - papusar
- eroii sunt in eterna cautare a sinelui, in conflict cu sistemul politic si social, traiesc experiente tragice
- cultiva parodicul, atipicul, ludicul, alegoria, simbolul, caricatura, masca.
- deconstructia formelor epice
Crai-de-Curte-Veche de Matei Caragiale, Creanga de aur de M.Sadoveanu, Cartea milionarului
de. St. Banulescu.

Nunta Zamfirei
de George Cobuc
Poezia Nunta Zamfirei a aparut in anul 1889 in revista Tribuna si a fost remarcata de
criticul Titu Maiorescu.
In intentia poetului de a realiza o monografie a satului romanesc, Nunta Zamfirei trebuia sa
faca parte dintr-o epopee nationala alaturi de poezia Moartea lui Fulger. Apar in aceste doua poezii
ceremonialele nuntii si inmormantarii.
Nunta Zamfirei ilustreaza ceremonialul de nunta taraneasca din zona Nasaudului. Atmosfera
este una de basm, fabuloasa, feerica, dar daca inlaturam acest cadru de basm avem de-a face cu o lume
reala.
Poezia este formata din mai multe tablouri.
Primul tablou cuprinde primele trei strofe, este un tablou introductiv in care suntem informati
de viitoarea nunta a fetei imparatului Sageata cu Viorel.
Urmatorul tablou este cel in care aflam de raspandirea vestii despre nunta si cuprinde
urmatoarele doua strofe. Farmecul acestor strofe reiese din impletirea realului cu fantasticul.
Tabloul al treilea cuprinde pregatirile pentru nunta si este cel mai lung tablou al poeziei.
Tabloul al patrulea prezinta ceremonialul propriu-zis al nuntii.
Tema poeziei Nunta Zamfirei o constituie datina, ca parte a temei satul si taranul, pe care o va
cultiva George Cosbuc. Ideea este ca nunta, moment arhetipal al unirii principiului masculin mirele
cu mireasa arhetip al principiului feminin, inseamna un act de importanta cosmica, fiindca este
punctul de generare al unei lumi, reprezentata de micul print, care se va naste.
Subiectul il formeaza datina nuntii sau, altfel spus, o imagine fizica si spirituala a satului, intrun moment semnificativ al specificului national. De aceea ea trebuia sa faca parte din acea epopee
populara, pe care voia s-o scrie George Cosbuc, cand era redactor la Tribuna din Sibiu. Momentul
publicarii ei este semnificativ, fiindca moartea prematura a lui Mihail Eminescu punea problema, daca
va mai fi posibila aparitia unui poet, care sa exprime specificul national. Reprodusa dupa publicarea ei
in Tribuna din Sibiu, in revista Convorbiri literare, poezia arata ca, de fapt, continuatorul lui
Eminescu, pe linia poeziei de specific national, era George Cosbuc. Chemat la Bucuresti de Titu
Maiorescu, poetul va publica volumul Balade si idile, in care lumea satului este vazuta intr-o
atmosfera senina, ca in Bucolicele lui Virgilius. Aceste idile ca: Rada, Pastorita, Numai una,
Manioasa, Nu te-ai priceput, La oglinda, Dusmancele, Cantecul fusului, Braul alcatuiesc ciclul
poeziilor de iubire, care se incheie cu Nunta Zamfirei.
Structura epica a baladei construieste imaginea unei nunti dupa modelul popular romanesc.
Acest model interfereaza planul realitatii sociale cu planul basmului. Eroina este o printesa
ideala: Icoana-ntr-un altar s-o pui / La inchinat. Este un arhetip, construit pe principiul
Frumosul: Frumoasa cat eu nici nu pot / O mai frumoasa sa-mi socot /Cu mintea mea, ca si la
Eminescu, in Luceafarul (Oprea frumoasa fata). De aceea eroina este petita des de un sir de printi,
dar ea 1-a ales pe Viorel:Un print frumos si tinerel, / Si fata s-a-ndragit de el, /Ca doara tocmai
Viorel/l-a fost menit.
Vestea nuntii s-a raspandit atat de repede incat: Si patru margini de pamant / Ce strimte-au
fost in largul lor si sunt instiintati, chemati: Toti craii multului rotund. Oaspetii se pregatesc in
5

mod deosebit pentru acest eveniment: Si-atunci din tron s-a ridicat / Un imparat dupa-mparat / Si
regii-n purpur s-au incins, / Si doamnele grabit au prins / Sa se gateasca dinadins, / Ca niciodat.
Hiperbolele inunda textul spre a sublinia caracterul exceptional al intamplarii: Nuntasi din nouazeci
de tari / S-au rascolit, Venit-au roiuri de-mparati, / Cu stema-n frunte si-mbracati / Cum astazi nus. Alaiul mirelui este arhetipal: Radvan cu mire, cu nanasi, /Cu socrii mari si cu nuntasi, / Si
nouazeci de feciorasi / Veneau calari. El este spiritul, teleion, sugerat prin simbolul zece, si,
impreuna cu cei nouazeci de feciori, fac o suta, simbol al desavarsirii. Alaiul miresei il intampina: Si
ca la mandre nunti de crai, /Iesit-a-n cale-ales alai /De sfetnici multi si mult popor, /Cu muzici multen fruntea lor. Traditia presararii de flori in calea mirilor semnifica urarea ca viata sa le fie ca-n
rai: Si drumul tot era covor/De Hori de mai.
Zamfira este: Frumoasa ca un gand razlet, / Cu trupul nalt, cu parul cret, / Cu pas usor ca
un prototip ideal de frumusete in conceptia populara. Dansul arhetipal al nuntii, din interiorul bisericii,
este exprimat prin hora jucata-n exterior de flacai si fete. Ospatul de dupa ritualul nuntii este redat prin
hiperbole: Iar la ospat! Un rau de vin!/ Mai un hotar tot a fost plin / De mese, si tot oaspeti
rari. Ospatul este, de fapt, sacrificiul care se face in planul material pentru a genera, pe baza legii
armoniei si echilibrului, valorile spirituale, arhetipale. Interferenta dintre basm si realitatea satului o
gasim si cand se descriu oaspetii. Ei sunt personaje care sugereaza universul rural romanesc: Sosit
era batranul Grui/Cu Sanda si Rusanda lui, /Si Tintes cel cu trainic rost / Cu Lia lui sosit a fost, / Si
Bardes cel cu adapost / Prin munti salhui, sau personaje de basm: Barba-Cot, feti-voinici, fetifrumosi, principi falnici, Penes-imparat, Mugur-imparat, barbosii regi, sfetnicii-nvechiti in legi.
Nunta are durata arhetipala de patruzeci de zile si se incheie cu o urare rostita de Mugur-imparat:
Cat mac e prin livezi, /A tatia ani la miri urez!/Si-un print la anul! bland si mic, /Sa creasca mare
si voinic/ Iar noi sa mai jucam un pic/ Si la botez!
Specificul national este exprimat prin: mituri, traditii, jocuri, obiceiuri, datini, ritualuri, nume, imagini,
portul construind un univers rural romanesc.
Caracterul romantic al poeziei consta in faptul ca eroii sunt exceptionali in imprejurari
exceptionale. Zamfira este o eroina romantica, exceptionala prin frumusete nu doar fizica, asa cum o
sugereaza simbolul trandafirului: Un trandafir in vai parea ci si spirituala: Rosind s-a zapacit de
drag. Ea este structurata pe sentimentul de iubire: Si fata s-a-ndragit de el. Viorel este frumos si
tinerel, estecel mai drag, vine insotit de nouazeci de feciorasi. Acest caracter exceptional este
subliniat in legatura cu toti eroii: Dar ca Sageata de bogat /Nici astazi domn pe lume nui. Caracterul exceptional este subliniat si de comuniunea om natura ca mit sau ca motiv, fiindca in
versul: Si soarele mirat sta-n /ocavem sugerat mitul Sfantul Soare, dar si motivul comuniunii.
Tema, eroii, subiectul degaja un sentiment de bucurie, de se mira si soarele: Ca l-a ajuns siacest noroc, /Sa vada el atata joc / Pe-acest pamant! De aceea hora, ca joc arhetipal, legat de mitul
Sfantul Soare, este descrisa cu atentie: Treipasi la stanga linisor / Si alti trei pasi la dreapta lor; / Se
prind de mani si se desprind, / Se-aduna cerc si iar se-ntind/Si bat pamantul tropotind/ In tact
usor. Jocul dupa tilinci, adica fluiere, un flacau la doua fete, cu clopotei pe pulpe, este specific zonei
Nasaudului, de unde este poetul. Aceasta pretuire a folclorului, a datinii, a mitului, evaziunea in
basmul popular sunt elemente care dau un caracter unic intamplarii si eroilor, adica o profunda
structura romantica. Elementele realiste vin din faptul ca aceste ritualuri, traditii, datini, basme apartin
unui univers social rural romanesc, ca si eroii Tintes, Bardes, Sanda, Grui, fiindca poarta nume
autohtone.
Ca si in cazul lui Creanga, constatam faptul ca George Cosbuc este un erudit al culturii
populare. Atitudinea critica este redusa la cateva elemente de umor, cu care-1 insoteste pe Barba-Cot
sau pe barbosii regi, fiindca de-i pornesti sunt greu de-oprit.
Elementele clasiciste se fac simtite prin faptul ca eroii au un aspect ideal in imprejurari ideale,
prin elementele care sugereaza conceptul de armonie si echilibru (trambiti, muzici, tilinci), prin
cultivarea modelului moral al lumii rurale romanesti.
Stilul lui George Cosbuc este romantic, cu elemente clasiciste si realiste. Astfel, metaforele de
tip romantic: Icoana-ntr-un altar s-o pui, roiuri de-mparati se impletesc cu aliteratiile: Prin
vulturi vantul viu vuia, cu simbolurile vegetale: Un trandafiriu vai parea, cu epitetele
realiste: mers istet, gand razlet, parul cret, barbosii regi, sfetnicii-nvechiti, cu simboluri
ca: semn din steag, brau de-argint, Soare/e mirat sta-n loc. Analiza in profunzime aduce
argumente pentru apartenenta lor la mai multe estetici. Astfel, metonimiile: Sunt grei batranii de
6

pornit, / Dar de-i pornesti sunt grei de-oprit! Sarea piticu-ntr-un picior sunt atat de subtil
contextualizate, incat nu se pot face distinctii de apartenenta la o anumita estetica.

Luceafarul
de Mihai Eminescu
opera apartinand romantismului
Criticul Titu Maiorescu, in articolul Directia noua in poezia si proza romana, din 1872, nota:
Cu totul osebit in felul sau, om al timpului modern, deocamdata blazat in cuget, iubitor de antiteze
cam exagerate, reflexiv mai peste marginile uitate, pana acum asa de putin format, incat ne vine greu
sa-l citam imediat dupa Alecsandri, dar in fine, poet, poet in toata puterea cuvantului, este d. Mihai
Eminescu.
Dupa un deceniu de la aceasta observatie a lui Maiorescu, capodoperele lui Mihai Eminescu
stateau marturie a geniului sau creator, a uimitoarei sale capacitati de sinteza si a modului extraordinar
in care a schimbat si innoit limbajul artistic romanesc. Una dintre aceste capodopere este opera literara
Luceafarul. Poemul se incadreaza in curentul literar romantism, doua dintre trasaturile specifice
fiind: folosirea antitezei si utilizarea ca sursa de inspiratie a folclorului.
Antiteza, procedeu artistic dominant in acest poem, se evidentiaza inca din prima parte a
poemului, prin opozitia dintre lumea pamanteasca, a fetei de imparat: Din umbra falnicelor bolti,
Spre umbra vechiului castel si lumea nepamanteasca, a Luceafarului: Colo-n palate de margean,
Eu sunt luceafarul de sus. Antiteza se realizeaza si la nivelul descrierii tanarului Catalin, in raport cu
Luceafarul. Infatisarea umana a primului: Cu obrajei ca doi bujori/ De rumeni, bata-i vina, este in
contrast evident cu cea non-umana a celui de-al doilea: Din negru giulgi se desfasor/ Marmoreele
brate, Si palid e la fata, Iar umbra fetei stravezii/ E alba ca de ceara. Conturarea cadrului
pamantesc, in care Catalin si Catalina isi implinesc dragostea: Sub sirul lung de mandri tei,
Miroase florile de tei se face in contrast cu lumea cereasca, in care este evidentiat zborul
Luceafarului: Un cer de stele dedesubt / Deasupra-i cer de stele, Si din a chaosului vai/.../Vedea can ziua cea dentai/ Cum izvorau lumine. De asemenea, prin utilizarea pronumelor personale ei si
noi, se subliniaza in poem antiteza dintre fiintele umane, muritoare, a caror viata este limitata, fiind
pusa sub semnul destinului si fiintele ceresti, nemuritoare: Ei au doar stele cu noroc / Si progoniri de
soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc / Si nu cunoastem moarte.
O alta trasatura care evidentiaza apartenenta poemului la romantism este utilizarea ca
sursa de inspiratie a folclorului. Mihai Eminescu a avut ca sursa de inspiratie basmele romanesti Fata
din gradina de aur si Miron si frumoasa fara corp, pentru a crea in Luceafarul atmosfera specifica
basmelor, inca din incipit: A fost odata ca-n povesti / A fost ca niciodata., dar si pentru a prezenta
iubirea imposibila dintre doua fiinte apartinand unor lumi diferite. De asemenea, s-a inspirat din mitul
romanesc al Zburatorului, pentru a descrie elementele spatiale care definesc lumea terestra in care fata
de imparat isi desfasoara existenta: Din umbra negrului castel, dar si una din intruparile
Luceafarului: Pe negre vitele-i de par. Mitul Zburatorului apare in poem ca simbol al visarii,
aspiratiei si revelatiei.
Tema poemului este conditia omului de geniu. Inca din primul tablou aceasta tema este
sustinuta de sublinierea trasaturilor Luceafarului, ca fiinta superioara, dotata cu atribute deosebite.
Aspiratia catre inaltimi, cautarea absolutului, dorinta de cunoastere, dorinta de inaltare spirituala, de
atingere a unui ideal superior, sunt cateva dintre atributele omului de geniu, reprezentat in poem de
catre Hyperion. Omul de geniu este construit in text, asa cum apare si in viziunea lui Schopenhauer,
prin raportare la omul obisnuit. Acesta din urma este reprezentat in text de fata de imparat, careia, in
ultimele versuri ale operei, Luceafarul ii adreseaza un firesc repros: Ce-ti pasa tie, chip de lut/ Dac-oi
fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/
Nemuritor si rece. Anumite motive poetice prezente in text, specifice romantismului, sustin tema
poeziei: motivul luceafarului, al stelelor, al cerului, al lunii, al marii, al visului, al castelului, al fetei de
imparat, al Zburatorului, al teiului, al zborului cosmic.
7

Patru dintre elementele de compozitie a textului sunt: incipitul, elementele de opozitie si de

simetrie, imaginarul poetic, compozitia / figurile semantice.
Incipitul operei contine formula specifica basmului: A fost odata ca-n povesti, prin
intermediul caruia cititorul este avertizat asupra structurii narative a textului, care este considerat un
poem epico-liric. Astfel, intamplarile sunt puse sub semnul unui timp nedeterminat (illo tempore), in
care faptele sunt unice si irepetabile A fost ca niciodata.. In aceste conditii, fata de imparat : Din
rude mari imparatesti, va avea atribute unice: O prea frumoasa fata, Si era una la parinti, Si luna
intre stele. Fata nu este doar frumoasa, ci are atributele perfectiunii: Mandra-n toate cele si ale
puritatii sufletesti: Cum e Fecioara intre sfinti.
Elementele de opozitie din text sunt puse in evidenta prin antiteza dintre omul comun,
obisnuit, reprezentat de catre fata de imparat si omul de geniu, reprezentat de catre Luceafar. Ambele
personaje (le putem numi personaje, deoarece textul epico-liric este realizat pe baza liricii
personajelor) sunt unice, exceptionale in lumea lor. Fata de imparat este una la parinti/Si mandra-n
toate cele/Cum e Fecioara intre sfinti/Si luna intre stele, iar Luceafarul este unic, prin raportarea sa ca
astru ceresc, la celelalte stele, dar si prin atributele sale, asemanatoare cu cele ale lui Dumnezeu, ca
Hyperion: Noi nu avem nici timp, nici loc/ Si nu cunoastem moarte.
In opozitie sunt prezentate cele doua infatisari ale Luceafarului: Parea un tanar voievod/ Cu
par de aur moale si Pe negre vitele-i de par/Coroana-i arde pare; O, esti frumos cum numa-n
vis/Un inger se arata Si O, esti frumos cum numa-n vis/Un demon se arata.
Totodata, opuse sunt si cele doua fiinte de care fata este atrasa: Luceafarul este o fiinta
supranaturala, care are doar infatisare umana, dar spirit nepamantesc: Dar ochii mari si
minunati/Lucesc adanc himeric, Si palid e la fata, Iar umbra fetei stravezii/E alba ca de ceara, iar
Catalin este fiinta pamanteasca: Cu obrajei ca doi bujori/De rumeni, bata-i vina.
Imaginarul poetic este evidentiat inca din incipit, prin prezentarea lumii terestre. Sunt
conturate reperele temporale vagi, imprecise, specifice basmului: A fost odata si cele spatiale, care
ofera cititorului imaginea mitului zburatorului, prin sublinierea singuratatii unei tinere fete, aflata intrun spatiu propice sosirii acestei fiinte supranaturale: Spre umbra negrului castel, Privea in zare,
Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l indreapta / Langa fereastra unde-n colt / Luceafarul
asteapta. Totodata, in primul tablou sunt scoase in evidenta reperele spatiale care ilustreaza lumea
cosmica a Luceafarului, in care este invitata sa patrunda fata de imparat: Iar cerul este tatal meu / Si
muma-mea e marea, Si soarele e tatal meu / iar noaptea-mi este muma. Imaginarul poetic include,
de asemenea, elementele prin care se realizeaza descoperirea infinitului spatial si temporal. Acestea
sunt subliniate in partea a treia a poemului, in care este descris zborul Luceafarului: Vedea ca-n ziua
cea dentai / Cum izvorau lumine, Si cai de mii de ani treceau/ In tot atatea clipe.
Compozitia poemului include 98 de strofe de tip catren, cu masura versurilor de 7-8 silabe si
ritm iambic, combinat cu ritm amfibrahic. Textul contine patru tablouri, construite pe alternanta a doua
planuri: terestru-uman si cosmic-universal, aflate in antiteza.
Tabloul I ilustreaza spatiul terestru in care singuratatea fetei predispune la visare: Cum ea pe
coate-si razima / Visand ale ei tample. Apare in acest tablou motivul literar al ferestrei, ca deschidere
spre alta lume, ca aspiratie catre departari, catre infinit. De asemenea, apare motivul visului, deoarece
singura modalitate ca fata de imparat si Luceafarul sa se intalneasca este in vis: Caci o urma adanc in
vis / De suflet sa se prinda., Copila sa se culce / I-atinge mainile pe piept / I-nchide geana dulce.
Tabloul al II-lea subliniaza jocul dragostei in care intra fata de imparat si Catalin. Sunt
evidentiate diferentele de stare sociala dintre cei doi si trasaturile tanarului. Pajul apare ca viclean
copil de casa, copil din flori si de pripas, indraznet cu ochii, ce umple cupele cu vin/ Mesenilor
la masa. El ii arata fetei frumusetea sentimentelor de dragoste si o initiaza in tainele acestora: daca
nu stii, si-as arata/Din bob in bob amorul.
Tabloul al III-lea prezinta zborul intergalactic al Luceafarului. El face o calatorie in timp si
spatiu: Si cai de mii de ani treceau / In tot atatea clipe pentru a ajunge la Demiurg, la momentul de
dinainte de geneza Universului. Dialogul cu Demiurgul ii releva lui Hyperion imposibilitatea de a
deveni muritor si conditia sa diferita de a pamantenilor: Ei au doar stele cu noroc / Si prigoniri de
soarte / Noi nu avem nici timp, nici loc / Si nu cunoastem moarte.
Tabloul al IV-lea evidentiaza intensitatea si profunzimea sentimentelor celor doi tineri, Catalin
si Catalina, care formeaza acum un cuplu: Caci esti iubirea mea dintai / Si visul meu din urma.
Luceafarul este martor mut al iubirii lor, Dar nu mai cade ca-n trecut / In mari din tot inaltul. Cu
8

amaraciune, subliniaza diferentele dintre lumea muritorilor, efemera, supusa destinului si lumea
fiintelor eterne, careia ii apartine.
Viziunea despre lume a autorului este sintetizata prin tema poemului, conditia omului de
geniu si subliniata in finalul poemului, prin care se descifreaza ceea ce Eminescu numea sensul
alegoric al povestii: Aceasta e povestea. Iar intelesul alegoric ce i l-am dat este ca daca geniul nu
cunoaste nici moarte si numele lui scapa de noaptea uitarii, pe de alta parte, aici pe pamant, nu e nici
capabil de a ferici pe cineva, nici de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.
Asadar, finalul poemului scoate in evidenta antiteza dintre lumea omului comun, o lume a
aspiratiilor marunte, o lume supusa destinului, o lume limitata si cea a omului superior, care aspira
catre absolut. In opinia poetului, omul de geniu este constient de conditia sa eterna, raportata la cea
efemera a oamenilor obisnuiti, de care incearca sa se detaseze cu luciditate: Ce-ti pasa tie chip de lut/
Dac-oi fi eu sau altul/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece/ Ci eu in lumea mea ma simt/
Nemuritor si rece.

POEZIA ROMANTICA

Sara pe deal
de Mihai Eminescu
idila - pastel
(autor canonic)
Definitie:
Idila este o specie a liricii peisagiste si erotice, care prezinta in chip idealizat iubirea, intr-un cadru
rustic, fiind ilustrate prin imagini artistice si figuri de stil tablouri din natura si puternice trairi
interioare, cu predilectie sentimentul de dragoste.
Poezia "Sara pe deal" a fost scrisa de Mihai Eminescu la Viena, in 1871-1872, mai intai ca o
varianta a poeziei "Ondina" si a fost publicata in revista "Convorbiri literare" abia la 1 iulie 1885, de
aceea ea se incadreaza in prima etapa a poeziei erotice, perioada dominaia de optimism, in care
imaginea iubirii este luminoasa.
"Sara pe deal" este o idila - pastei, construita cu elemente descriptive de natura, in cadrul
careia se manifesta sentimentul de dragoste, exprimat intr-o viziune specific eminesciana.
Tema o constituie aspiratia poetului pentru o dragoste ideala, o poveste de dragoste ce se imagineaza
intr-un cadru natural rustic.
Ideea poetica ilustreaza intensitatea iubirii, dorinta celor doi indragostiti de a fi fericiti prin
trairea deplina a sentimentului, fapt ce inalta dragostea la valori cosmice, universale, prin puternice si
profunde accente filozofice.
Titlul este specific pastelului si precizeaza timpul "sara" si locul "pe deal", care constituie
cadrul natural in care urmeaza sa se manifeste iubirea.
Structura, semnificatii, limbaj artistic
Poezia este o idila cu puternice note de pastel si este alcatuita din sase strofe si doua secvente
poetice, distribuite astfel: prima secventa cuprinde primele patru strofe, dominate de pastel, in care
notele rustice terestre se impletesc cu elemente ale Cosmosului, ilustrand lirismul obiectiv; secventa a
doua (ultimele doua strofe) este dominata de lirism subiectiv si intensifica accentele de idila, finalul
fiind impresionant prin valoarea absoluta pe care o are iubirea, in numele careia eul liric este gata sa
ofere sacrificiul suprem: "...- Astfel de noapte bogata / Cine pe ea n-ar da viata lui toata?"
Aceeasi idee a sacrificiului suprem in numele iubirii absolute se regaseste si in alte poezii
erotice eminesciene:
"Reia-mi al nemuririi nimb
Si focul din privire,
Si pentru toate da-mi in schimb
O ora de iubire..."
("Luceafarul")
"O ora sa fi fost amici,
Sa ne iubim cu dor,
9

S-ascult de glasul gurii mici

O ora, si sa mor"
("Pe langa plopii fara sot")
Prima secventa poetica. Incipitul il constituie versul de pastel, indicand locul si timpul naturii
personificate: "Sara pe deal buciumul suna cu jale".
Strofa intai a poeziei ilustreaza tabioul inserarii intr-un peisaj natural, in care imaginile
vizuale se impletesc cu cele auditive, cu figuri de stil specifice descrierii, ceea ce motiveaza specia
literara numita pastei. Personificarea buciumului care "suna cu jale" si a apelor care "plang" semnifica
armonia perfecta a naturii cu sentimentele poetului, care aspira spre un sentiment de iubire desavarsita.
Imaginile vizuale si motorii "Turmele-1 urc, stele le scapara-n cale" si cele auditive exemplificate mai
sus compun cadrul natural in care urmeaza sa se manifeste sentimentul de dragoste. Ultimul vers al
acestei prime strofe este si primul vers al idilei: "Sub un salcam, draga, m-astepti tu pe mine".
Strofa a doua imbina alternativ elementele de pastel, descriptive, predominant cosmice, cu
cele de idila, care exprima sentimente Ia fel de inalte, ce confera o sugestiva deschidere spre Univers.
Elemente simbolice ale Cosmosului "luna pe cer" si "stelele [...] pe bolta senina", care constituie
motive romantice, sunt in relatie semnificativa cu ochii iubitei "Ochii tai mari cauta-n frunza cea rara",
ultimul vers al acestei strofe accentuand nerabdarea si dorinta arzatoare a trairii sentimentului de
iubire: "Pieptul de dor, fruntea de ganduri ti-e plina".
Strofele a treia si a patra redau imaginea rustica a satului, in stil panoramic, de la nori, raze, la
stresini, case, fantani, stane, fluiere, omul obosit, adica de la general la detaliu: "Nourii curg, raze-a lor
siruri despica,/ Stresine vechi casele-n luna ridica,/ Scartaie-n vant cumpana de la fantana,/ Valea-i in
fum, fluiere murmura-n stana". Imaginea satului se compune din imagini vizuale si imagini auditive,
de la oamenii osteniti care vin de la camp, la toaca si clopotul care, prin personificare, "imple cu glasul
lui sara".
Ultimul vers, "Sufletul meu arde-n iubire ca para", accentueaza, printr-o expresie populara
tipica idilei, nerabdarea, intensitatea dorintei de iubire.
Imbinarea armonioasa a planului uman-terestru cu planul universal-cosmic este sugestiv
relevata de prezenta elementelor specifice fiecaruia dintre ele: "stresine", "case", "fantana", "stana" si
respectiv "luna", "nourii". Trebuie remarcate in mod deosebit in aceste strofe de pastel imaginile
auditive si cele vizuale, care compun tabloul pictural al satului in amurg.
A doua secventa poetica (ultimele doua strofe) reveleaza ritualul iubirii specific eroticii
eminesciene, exprimand emotia si nerabdarea eului liric ca stari sentimentale ale fiorului iubirii, redate
de interjectia sugestiva: "Ah!" care se repeta la inceputul primelor doua versuri. Dorinta indragostitilor
de a trai in profunzime sentimentul de iubire este insotita de declaratie erotici: "Ore intregi spune-tivoi cat imi esti draga". Ritualul este revelat si de verbele la viitor, sugerand gesturi tandre,
mangaietoare de dragoste, daca ea s-ar infaptui: "Ne-om rezima capetele unul de altul/ Si surazand
vom adormi sub inaltul,/ Vechiul salcam [...]" E prezenta aici si ideea proiectiei iubirii intr-un viitor,
candva, precum si ipostaza naturii ocrotitoare a iubirii, care izoleaza cuplul erotic de restul lumii: "sub
salcam", idee ilustrata si in prima strofa. Poezia are si un usor optimism, dat de verbul "surazand",
sugerand bucuria eventualei impliniri a iubirii ideale.
Ideea sacrificiului suprem in numele iubirii ideale, a perfectiunii in dragoste este sugerata si in
finalul acestei poezii:".. .-Astfel de noapte bogata/ Cine pe ea n-ar da viata lui toata?", sacrificiu de
care este capabil numai omul superior, geniul,, singurul care poate aspira spre idealul de iubire.
Limbajul artistic. Armonia dintre planul uman si planul naturii este realizata de Eminescu
prin personificari (buciumul suna cu jale", "apele plang"), natura umanizata aflandu-se in deplin acord
spiritual cu trairile poetului. Comparatiile -"sufletul meu arde-n iubire ca para"-, metaforele -"stelele
nasc umezi"-, epitetele -"luna [...] "sfanta si clara", "inaltul, vechiul salcam"- dau sentimentului de
iubire sensibilitate, emotie, frumusete interioara, intensificand trairile. Sugestive sunt, de asemenea,
imaginile vizuale si imaginile auditive specifice pastelului, a caror imbinare perfecta compun un
emotionant si semnificativ tablou natural, in care sentimentul de iubire se integreaza in mod
desavarsit: - imagini vizuale: "Turmele-i urc, stele le scapara-n cale", "Luna pe cer trece-asa sfanta si
clara", "Si osteniti oameni cu coasa-n spinare/ Vin de la camp ..."etc., - imagini auditive: "buciumul
10

suna cu jale", "Scartaie-n vant cumpana de la fantana", "toaca rasuna mai tare", "Clopotul vechi imple
cu glasul lui sara" etc.
Registrul stilistic este predominant romantic, in care motivele poetice - luna, stelele, cerul,
noaptea - ca simboluri cosmice se imbina armonios cu motivele poetice terestre - salcamul, satul in
amurg, dealul.
Prozodia este deosebita prin masura versului de 12 silabe, ritmul fiind, in mod cu totul
surprinzator, format dintr-un coriamb, doi dactili si un troheu, iar rima este pereche si feminini (ultima
silaba
neaccentuata)
da
o
mare
gingasie,
delicatete
si
puritate
poeziei.
Poezia eminesciana este dominata, ca la majoritatea romanticilor, de tema iubirii si a naturii, care la
Eminescu se innobileaza cu o inaltare cosmica, spatiu in care se regasesc natura si iubirea deopotriva,
ingemanate prin sensibilitate, emotie, vibrare interioara.
Tabloul al cincilea creeaza, impresia unui epilog si revine Ia motivele romantice initiale: sub
stapanirea atotputernica a lunii, ca astru tutelar si martor, se desfasoara spectacolul naturii eterne si al
umanitatii efemere. in Universul ilustrat prin aceleasi elemente ca la inceputul poemului, "pustiuri",
"codri", "valuri", oamenii sunt muritori si supusi sortii, idee filozofica ce se constituie, parca, intr-o
concluzie a poeziei si a existentei intregii omeniri:
"Si pe toti ce-n asta lume sunt supusi puterii sortii
Deopotriva-i stapaneste raza ta si geniul mortii!"
Limbajul artistic este specific liricii eminesciene, construit din modalitati uimitoare atat in ceea
ce priveste lexicul, cat si prozodia sau figurile de stil.
Imbinarea surprinzatoare a limbajului popular si a celui intelectual, insa fara abuz de
regionalisme, arhaisme ori de neologisme, fapt ce particularizeaza stilul acestui poem prin cateva
trasaturi:
- naturaletea si prospetimea limbajului poetic este data de cuvinte populare, regionalisme si
arhaisme folosite: "gene ostenite", "ceasornicul", "suflu-n lumanare", "feresti", "osebite", "raboj",
"prizarita", "colb";
- expresia intelectualizata este prezenta, mai ales, in tabloul cosmogonic, unde Eminescu
sugereaza mituri, idei filozofice, etice, care obliga la cugetare; de exemplu, imaginea haosului
primordial, "pe cand fiinta nu era, nici nefiinta" trimite la imnurile creatiunii din Rig-Veda sau
aminteste de ideile lui Schopenhauer: "stapanul fara margini peste marginile lumii". De asemenea,
sunt prezente expresii livresti, "precum Atlas in vechime", "microscopice popoare", "ne succedem
generatii;
Viziunea contrastanta asupra lumii este realizata prin relatii de opozitie si prin antiteza
specifica poetilor romantici:
- antiteza compozitionala: tabloul cosmogonic cu cel satiric;
- antiteza ideatica: "Unul cauta-n oglinda de-si bucleaza al sau par,/ Altul cauta in lume si in vreme
adevar";
- antiteza la nivelul vocabularului: "Fie slabi, fie puternici, fie genii ori neghiobi", "viitorul si
trecutul"; prin derivare: "fiinta nu era, nici nefiinta";
Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunzator sentimentelor
poetului: "miscatoarea marilor singuratate", "galbenele file", "batranul dascal", "timpul mort", "ironica
grimasa", "universul cel himeric";
Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum Atlas in
vechime", "ca si spuma nezarita", "ca o mare far-o raza";
Personificarile ilustreaza desavarsita familiaritate a poetului cu natura terestra si cosmica
deopotriva: "luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie", "codru-ascund in umbra stralucire de
izvoara", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vecinicie";
11

Metaforele sunt numeroase ca si epitetele si au capacitatea de a vizualiza ideile: "urna sortii",

"colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri";
Prozodia. Versurile sunt lungi, de 15-16 silabe, ritmul este trohaic. in prima parte a poemului,
rima este feminina, iar in partea de satira rima este masculina, ilustrand tonul retoric. Rima este aici
absolut inedita, fapt ce a starnit reactii impresionante in epoca; Eminescu rimeaza in mod surprinzator
substantiv cu pronume, adjectiv cu pronume sau cu adverb, pronume cu substantiv: "mititel/el",
"adanca/inca", "recunoasca-l/dascal", "iata-I/Tatal".

Revedere
de Mihai Eminescu (autor canonic)
elegie filozofica romantica
creatie lirica de inspiratie folclorica
Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul isi exprima direct sentimentele de tristete metafizica, de
nostalgie,
intr-o
gama
ascendenta
mergand
de
la
melancolie
la
nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri Hterare", la
1 octombrie 1879, desi fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul este
simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creatie de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua
modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite si innobilate cu profunde ganduri
filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia si perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii, simbolizata de
codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia efemera, de muritor a
omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin care se
realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca figura
artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia si tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului si admiratia pentru
vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a fost dor,
cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicand totodata si sensul de scurgere
a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia asupra
timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu doua
valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa
implacabila si ireversibila conditia omului muritor si timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia
proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata si pe doua planuri distincte: unul uman si
celalalt al naturii si patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari si celor doua raspunsuri, ale
poetului si, respectiv, ale codrului. Incipitul este reprezentat de vocativul afectuos, sentimental -"codrule"reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului personificat, in
care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum si bucuria revederii,
concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai faci,
dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul
scurgerii unei perioade lungi de vreme, in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezinta raspunsul codrului, formulat in acelasi stil popular, incepand cu o
interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata aici de succesiunea
anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia si forta de
rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/ Crengile-mi
rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ si gonind cantarile;"-, iar armonia afectiva perfecta
dintre om si natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara doina mi-o ascult/
[...] Implandu-si cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al timpului este
12

sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a timpului insemnand
pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot mereu
intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura, devine un
simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului in care accentele filozofice se intensifica, versul "- Ce mi-i
vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice si perene a
codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a
carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ si dei vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil si
implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi
locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu
rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este
eternitatea, in care se inscriu: "Marea si cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna si cu soarele,/ Codrul cu
izvoarele". Acestea sunt si principalele motive romantice intalnite in majoritatea creatiilor lirice
eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile si ideile poetului si ale codrului se afla in relatie
de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta
lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul, doinele si care
gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa
ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor, intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru:
"codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi
locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
- dativul etic, specific creatiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate",
"frunza-mi suna";
- "si"-ul narativ, specific popular: "Si mai fac....", "si de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare
cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om si etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind si aici armonia inconfundabila intre glasul poetului si
acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare insusire a lui
Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, si cu idei culte, de a cobori la acel sublim
impersonalism poporan".

Scrisoarea a III-a
de Mihai Eminescu
Marele nostru poet, luceafarul poeziei romanesti, valoare de nepretuit in literatura romana, Mihai
Eminescu a scris numeroase pagini de literatura, in special poezie. Scrisoarea III-a a fost publicata la 1
mai 1881 in revista "Convorbiri literare", unde poetul a si debutat.
Tema este exaltarea trecutului glorios si critica prezentului decazut, adica o abordare in
perspectiva romantica a temei istoriei. Ideea este ca adevaratul patriotism se exprima prin lupta pentru
apararea fiintei nationale, prin afirmarea constiintei nationale.
Compozitia este romantica, fiindca se bazeaza pe o antiteza, insa este alcatuita din patru tablouri,
dupa un model clasicist.
Primul tablou este format din mai multe secvente.
13

Secventa intai este visul unui sultan, care vede cum luna se coboara sub forma de fecioara si-i propune o
insotire simbolica:
Las sa leg a mea viata de a ta in bratu-mi vino,
Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o .Este o implinire a unui destin prestabilit, care nu poate
fi schimbat:
Scris in cartea vietii este si de veacuri si de stele
Eu sa fiu a ta stapana, tu stapan vietii mele.
Sensul acestei insotiri este aparitia si expansiunea islamismului, asa cum este sugerat in cel de al doilea
vis prin simbolul arborelui, asa cum si crestinismul este simbolizat prin arborele iesit din lesei, Mladita
cea Sfanta, Domnul Iisus Hristos:
Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare,
Care creste intr-o clipa ca in veacuri, mereu creste.
Umbra arborelui se intinde peste Europa, Asia si Africa. In frunzisul sau se auzeau strigate de batalie,
invocarea lui Allah si frunzele se indoaie deasupra Romeinoua, adica a Bizantului. Trezit din somn,
sultanul o vede pe frumoasa Malcatun, atribuie acest vis prorocului islamic Mahomet si il interpreteaza ca
prevestind expansiunea Imperiului Otoman. Visul devine realitate si armatele turcesti ajung la Dunare.
Al doilea tablou este al bataliei de la Rovine, dintre Mircea cel Batran si Baiazid. Poetul imagineaza un
dialog intre cei doi conducatori militari. Baiazid este orgolios, violent, laudaros si evoca victoriile sale
asupra armatelor Europei. Pentru a-si satisface acest orgoliu, nu a pregetat sa provoace moartea a sute de
mii de oameni. Mircea reprezinta poporul roman, este calm, curajos, respecta legea ospitalitatii, este
demn, patriot: N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid / Care nu se-nfioreaza de-a ta faima,
Baiazid!. Mesajul concentrat in aceste versuri este patriotic, afectiv si deci romantic.
Momentul luptei este plin de miscare si ilustreaza parca ideile lui Titu Maiorescu din conditia ideala a
poeziei. Pentru a sugera miscarea ideilor poetice, a violentei luptei, el foloseste multe verbe, metafore,
simboluri, comparatii, hiperbole, repetitii, epitete, realizand un text dens, de o mare forta expresiva,
tocmai pentru a arata forta sentimentului de dragoste fata de tara a strabunilor.
Tabloul urmator este al taberei romane de dupa batalie, unde unul din Fiii falnicului Domnscrie o
carte, adica o scrisoare, in stil popular: S-o trimita dragei safe, de la Arges mai
departe.
In partea a doua avem o satira virulenta la adresa societatii contemporane, in centrul careia sta demagogul
politic liberalul ca prototip al arivistului: Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget, Cu
privirea-mparosata si la falci umflat si buget, Negru, cocosat si lacom, un isvor de siretlicuri, La
tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri. Se poate face o paralela la arivistii lui I.L.Caragiale, din
piesa O scrisoare pierduta, fie la Catavencu, fie la Agamita Dandanache grecotei cu nas
subtire, pocitura cu bulbucatii ochi de broasca. Demagogia patriotarda a parlamentarilor
corupti: Dintr-acestia tara noastra isi alege astazi solii!, ca sa legifereze abuzul: Ne fac legi si ne pun
biruri, ne vorbesc filosofie,este de-o actualitate evidenta, fiindca fonfii si flecarii, gagautii si
gusatii, /Balbaiti cu gura stramba sunt stapanii astei natii!.
Solutia din final este romantica. Poetul il cheama pe Vlad Tepes sa-i adune pe acesti arivisti corupti,
venali, ipocriti, mincinosi, tradatoriin doua temniti large, ca sa incapa toti si sa le dea foc.
Scrisoarea III este o sinteza de romantism, realism si clasicism. Caracterul romantic este
exprimat prin tema, prin compozitie, prin structura exceptionala a eroilor Mircea si Baiazid, prin
imprejurarea exceptionala a luptei de la Rovine, prin structura
afectiva a eroilor (Mircea patriotism, Baiazid ura), prin versificatia populara a scrisorii fiului de
domn, prin folosirea antitezei, prin evaziunea in vis, prefigurand evolutia islamismului, prin evaziunea
poetului in trecutul istoric, cand realitatea
Razboiului de Independenta era tot atat de eroica.
Caracterul realist consta in faptul ca tema, eroii, conflictul, subiectul sunt luate din realitatea socialistorica, in spiritul critic, ceea ce 1-a determinat pe criticul Garabet Ibraileanu sa-1 considere pe Mihail
Eminescu o culme a spiritului critic in Moldova (Garabet Ibraileanu Spiritul critic in cultura
romaneasca), comparandu-1 cu I.L.Caragiale.
Elementele clasiciste sunt reprezentate de valoarea general-umana a eroilor (Mircea este patriotul,
Baiazid cuceritorul, demagogul arivistul), care au valoare de prototipuri. Satira este o specie
clasicista, ca si scrisoarea. Apoi eroii sunt luati din viata claselor dominante, iar stilul folosit de Mihail
14

Eminescu este inalt, asa cum remarca Titu Maiorescu. Textul are un scop moralizator, deci clasicist.
Scrisoarea III este un model al stilului eminescian, care se caracterizeaza prin claritate, acuratete,
concizie, conceptualizare, functionalitatea figurilor de stil, expresivitate, modele creative romantice,
sintagme-modul, adica unice, cuvinte-modul care au sensuri noi, muzicalitate, rime rare, aliteratii,
asonante, repetitii, interogatii retorice, dialoguri.
Cel mai incarcat de podoabe stilistice este fragmentul bataliei de la Rovine, unde avem o adevarata
tornada de mijloace artistice:
- epitete: poala verde, capete pletoase, negruluipamant, caii salbateci, flamura verde,
zid inalt, mare turburata.
- comparatii: ca nouri de arama, ca ropotul de grindeni ca vijelia ca si crivatul si gerul, ca
un zid, ca potop, ca o mare. -metafore: calaretii roiesd\ dupa un semn, nouri de arama,
sagetile in valuri se toarna, grindin-otelita, large uliti.
- hiperbole: cata frunza cata iarba, innegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi.
- metonimii: codrul clocoti de arme si de bucium, coifuri lucitoare ies, pe copite iau in fuga
fata negrului pamant, lanci scanteie, arcuri se intind, urla campul, si de tropot si de strigat,
umbra mortii se intinde, se clatina siruri, sagetile suiera, se naruie tot cerul, calca totul
in picioare, durduind soseau calarii, se-mprastie a dusmanilor siraguri, veneau a tarii steaguri,
paganitatea e ca pleava vanturata, orizonu-ntunecandu-l vin sageti.
- repetitii: care vine, vine, vine, tot mai mare si mai mare.
- simboluri: flamura verde, a tarii steaguri, dupa un semn.
- aliteratii: codrul clocoti, vajaind ca vijelia, plesnetul de ploaie. Preponderenta metonimiilor, a
rimelor rare, a ritmurilor alternante, a metaforelor, care dau relief ideilor, exprima, de fapt, vigoarea
spiritului eminescian. Ritmul cristalizeaza ideea poetica, de aceea continua alternanta si marea varietate a
ritmurilor utilizate de Eminescu dau conturul timbrului unic, care, asa cum arata Garabet Ibraileanu, este
o trasatura fundamentala a originalitatii actului de creatie. Prin spiritul critic, prin structura narativa, prin
prototipurile create, Scrisoarea III poate fi interpretata si ca un poem de factura realista.

TUDOR ARGHEZI
Tema si viziunea despre lume
Testament - opera apartinand modernismului
Creator al unui univers poetic de o frapanta originalitate, Tudor Arghezi se impune in prima
jumatate a secolului al XX-lea, ca un artist cu o viziune unica in literatura romana. Ilustrand
modernismul interbelic, poetul a avut o contributie remarcabila la innnoirea lirismului romanesc, atat
prin problematica, dar si prin mijloacele artistice folosite.
Poezia Testament deschide primul volum al autorului, aparut, sub titlul Cuvinte potrivite,
in 1927. O trasatura care atesta apartenenta poemului la modernism este utilizarea si amestecul
tuturor registrelor stilistice. El a afirmat ca la dispozitia scriitorului sta campul intins al limbii
poporului si nu doar un manunchi de cuvinte alese care ar putea fi socotite, in mod nejustificat,
numai ele proprii literaturii artistice. Din registrul intins al limbii, scriitorul poate folosi orice categorie
lexicala, chiar si cuvinte de la periferia limbii, considerate altadata degradate, in masura in car vorbele
pot sa marturiseasca mai pregnant gandurile creatorului. Garabet Ibraileanu afirma despre Tudor
Arghezi ca se misca cu succes estetic pe cel mai intins registru al limbii romane. In poezia
Testament, acest aspect este evidentiat prin utilizarea unei mari varietati de termeni. Sunt prezente
arhaisme: plavani, usure, hrisov, sarici, ocara, regionalisme: facui, gramadii,
neologisme: canapea, indreptatirea, obscure, termeni religiosi: Dumnezeu, Domnul,
termeni din limbajul popular: bube, zdrente.
In opinia mea, tema textului si viziunea despre lume a autorului sunt exprimate in aceasta
poezie prin referirea la estetica uratului, concept ilustrat in lirica europeana, in secolul al XIX-lea,
prin poeziile scriitorului francez Charles Baudelaire, in volumul intitulat Les fleurs du mal (Florile
raului).
Se observa ca in text Arghezi nu foloseste antiteza (ca in romantism), pentru a pune in evidenta
lumina, prin contrast cu intunericul sau pentru a scoate in relief frumosul, prin contrast cu uratul. El se
15

foloseste de estetica uratului pentru a demonstra ca poetul are capacitatea de a transforma uratul in
frumos, nepoeticul in poetic, materialul in spiritual: Din bube, mucegaiuri si noroi/Iscat-am frumuseti
si preturi noi. Arghezi sustine ca nu exista experienta umana care sa nu poata fi transformata in fapt
artistic si din care beneficiarul produsului estetic sa nu poata extrage o pilda semnificativa.
Tema textului este rolul artistului, poezia fiind o arta poetica. O prima idee prin care se face
referire la aceasta tema este concretetea limbajului artistic. In viziunea lui Arghezi, scriitorul este un
artizan, un mestesugar, care trebuie sa gaseasca cea mai potrivita forma pentru a exprima ideile sale:
Am cautat sa le supun si din materia lor plastica sa le modelez, dupa gand si simtire cu vesmant nou,
pentru idee, pentru sentiment. Cuvintele par a se materializa in textul lui Arghezi, fiind de o
concretete uluitoare: Veninul strans l-am preschimbat in miere, Batranii au adunat printre
plavani/Sudoarea muncii sutelor de ani, Stapanul ca un tap injunghiat, Intinsa lenesa pe
canapea/Domnita sufera in cartea mea. O alta idee care subliniaza tema textului este aceea a rolului
pe care artistului trebuie sa si-l asume, acela de voce a poporului caruia ii apartine. El considera ca
vocea artistului trebuie sa exprime durerile si nazuintele inaintasilor sai. El se considera exponentul
clasei sociale din randul careia provine: De la strabunii mei pana la tine/Prin rapi si gropi
adanci/Suite de batranii mei pe brinci. Astfel, rolul poetului este de a arata lumii intregi suferinta
poporului sau: Durerea noastra surda si amara/O-ngramadii pe-o singura vioara. Se observa legatura
indisolubila dintre poet si stamosii acestuia, ramura obscura, oameni simpli, robi cu saricile,
pline/De osemintele varsate-n mine. Fata de acestia, Arghezi are o datorie pe care trebuie sa o duca la
indeplinire. Astfel, actul liric se transforma in militantism social.
Patru elemente de constructie a textului importante pentru evidentierea viziunii despre viata
a autorului sunt: titlul, incipitul, figurile semantice, elementele de prozodie.
Titlul, un substantiv abstract, comun, are, prin multitudinea de consoane, o sonoritate grava. In
sens propriu, substantivul desemneaza un act juridic prin care o persoana isi exprima dorintele ce
urmeaza a-i fi implinite dupa moarte, in special vizand o mostenire materiala. In sens figurat, titlul
face referire la mostenirea spirituala pe care autorul doreste sa o ofere urmasilor, constand in opera sa
artistica. Titlul poate face trimitere si la o pozitie ferma a autorului, la o atitudine estetica transanta, de
la care poetul nu accepta sa faca abatere. In aceasta situatie, s-ar putea vorbi despre atitudinea de
recuperare a uratului, de metamorfozare a acestuia in valori ale artei eterne. Totodata, termenul ofera si
sugestii religioase, evocand textele sacre: Vechiul si Noul Testament, poetul subliniind aceasta idee si
in cuprinsul operei: Am luat cenusa mortilor din vatra / Si am facut-o Dumnezeu de piatra.
Incipitul Nu-ti voi lasa drept bunuri, dupa moarte, / Decat un nume adunat pe-o carte
marcheaza, printr-un dialog imaginar tata-fiu, una dintre ideile de baza ale textului, legatura cu
urmasii. Verbul la forma negativa nu voi lasa are un impact puternic asupra cititorului, iar
pronumele ti subliniaza adresarea directa a poetului catre cititor. Se stabileste astfel contactul intre
cei doi poli ai comunicarii, eu-tu, determinand instantaneu un inalt nivel al emotiei lirice. Se deschide
calea confesiunii poetice, precizandu-i cursul simbolic: discursul vizeaza destinul unui creator si al
unei opere. Atitudinea poetului oscileaza intre modestie si constientizarea deplina a propriei valori
revarsate in opera. Echivalarea averii agonisite intr-o viata doar cu un nume adunat pe-o carte poate
parea expresia unei judecati despre sine mult prea severe. De fapt, aceasta mostenire, aparent marunta,
integreaza un intreg univers, cel literar, care, prin esenta lui, nu este perisabil precum bunurile
materiale.
Elementele de prozodie contribuie la modernitatea textului, Arghezi dovedindu-se inovator si
la nivelul organizarii strofice si la cel al prozodiei. Strofele inegale, de la patru la 18 versuri, sugereaza
stari emotionale diferite, frangeri bruste ale discursului poetic si continuari largi, explicative, de mare
vibratie sufleteasca, tonalitati variate ale frazei. Rima este imperecheata, alternand rima masculina, in
care accentul cade asupra ultimei silabe, cu cea feminina, in care accentul cade pe silaba penultima, iar
masura este variabila, fiind cuprinsa intre 9-11 silabe.
In poezia Testament sunt prezente numeroase figuri semantice, care nunateaza si sporesc
puterea de evocare a imaginilor, potentand considerabil realitatea prezentata. Epitetul dublu durerea
noastra surda si amara, oximoronul izbaveste pedepsitor, inversiunea iscat-am, toate contribuie la
expresivitatea deosebita a textului. Metafora este frecvent intalnita: Intinsa lenesa pe
canapea,/domnita sufera in cartea mea poate evoca tentatia reprimata a efectului artistic facil sau
impulsul alinierii scriitorului la o matrice de conceptie sau la un stil care sa fie ale timpului sau.
Metaforele creeaza imagini vizuale: cenusa mortilor din vatra, auditive durerea.....o-ngramadii pe-o
16

singura vioara, gustative veninul strans l-am preschimbat in miere. Dupa cum se poate remarca, in
constituirea metaforelor intra termeni din toate registrele stilistice, ca intr-o concludenta demonstratie
artistica despre forta de sugestie a limbajului arghezian. Enumeratia Din bube, mucegaiuri si noroi,
completata de versul Iscat-am frumuseti si preturi noi constituie fraza-cheie a textului, promovanduse astfel ideea ca in arta nu exista urat sau frumos, ca in arta uratul nu are niciun sens, ca numai
exprimarea artistica gresita poate genera uratul, numai tehnica artistica lipsita de talent pot duce la
realizarea unei opere literare inestetice. Poetul recurge, pentru prima data in lirica romaneasca, la
zdrente, din care face muguri si coroane, transfigurand materia primara si ridicand-o la o inalta
treapta artistica.
Astfel, textul se constituie intr-o opera de mare importanta artistica, intr-o arta poetica, in care
autorul isi exprima viziunea artistica despre creator, un text programatic, care creeaza un univers liric
singular in intreaga literatura romana.

VASILE ALECSANDRI
PASTELURI
1.Pastelurile lui Alecsandri transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin solemnitate.
2. Cele mai multe pasteluri sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului.
3. Natura din poeziile lui Alecsandri e statica, inghetata in secvente generice.
4. Sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase.
Tema - Pastelurile lui Alecsandri transpun imagini ale naturii, create in nota solemna.
Continutul - Poeziile din acest volum al lui Alecsandri transpun peisaje in imagini descriptive:
umeri dalbi, ca un roi de fluturi, soarele rotund si palid etc. In general, imaginea artistica a unui pastel
este creata pe denotative plasticizante (cum sunt epitetele cromatice: albi, dalbi; comparatiile
concretizatoare: ca un roi de fluturi), iar Vasile Alecsandri respecta acest canon. Poeziile surprind
natura de-a lungul celor patru anotimpuri, dar cele mai multe sunt pasteluri de iarna. In general, eul
liric este coplesit de frumusetea naturii si isi exprima fara rezerve admiratia. "Miezul iernei"
infatiseaza un tablou de noapte feerica de iarna privit pe geam, "Balta" aduce o imagine animata de
fauna exploziva, "Malul Siretului" este un pastel despre o dimineata de vara, "Oaspetii primaverii"
surprind aspecte ale primaverii timpurii etc.
Vasile Alecsandri poate fi considerat creatorul pastelului in literatura noastra, caci inainte de el
existau doar incercari timide (la Heliade Radulescu si Vasile Carlova). Pastelurile sale (publicate in
volum in 1875) transfigureaza un tablou de natura caracterizat prin solemnitate coplesitoare. Miezul
iernei este una dintre poeziile reprezentative in acest sens, deoarece propune un tablou grav ale carui
amanunte sunt sintetizate in metafora sacralitatii (natura-templu): "Fumuri albe se ridica in vazduhul
scanteios / Ca inaltele coloane unui templu maiestos / Si pe ele se asaza bolta cerului senina,/ Unde
luna isi aprinde farul tainic de lumina". Elementele peisajului evoca imaginea unui lacas indumnezeit:
muntii par altare, copacii imbracati in nea seamana cu o orga uriasa, aburii care se inalta la cer creeaza
impresia unor coloane. Solemnitatea imaginilor este conferita de neclintirea stranie a unui tablou de
iarna hiperbolizat prin asocierea cu imaginea unui templu urias. De altfel, cele mai multe pasteluri
sublimeaza peisajul iernii, anotimpul preferat al poetului. Imaginile descriptive surprind aspecte
generice: in poezia "Iarna", fulgii de nea sunt un roi de fluturi albi, tara poarta o haina argintie, copacii
par fantasme albe, iar in pastelul "Miezul iernei" zapada este un lan de diamanturi. Astfel de sintagme
simple, care evoca imagini usor de reprezentat in minte, au intrat in constiinta generala ca emblema a
poeziei lui Alecsandri. In toate pastelurile sale apar aspecte ilustrative pentru fiecare tip de peisaj.
Balta, in pastelul cu acelasi titlu, invaluita in aburii diminetii, este animata de o fauna surprinsa in
atitudini tipice: "Serpii lungi se-ncolaceaza sub a nufarilor floare / Ratele prin mosunoaie dupa trestii
se ascund"; dupa cum, in pastelul "Malul Siretului", salcia pletoasa devine imaginea ilustrativa a
luncii.
Registrul imagistic alecsandrian este construit pe denotative plasticizante, preferinta poetului
indreptandu-se catre epitetul simplu, adeseori diminutival, ceea ce confera un sentiment tonic, de
optimism senin, aproape tuturor textelor sale. Astfel, soarele este rotund, palid sau voios, salcia
17

pletoasa, viespea sprinteioara. In poezia "Balta", Alecsandri alegorizeaza peisajul printr-o imagine a
nuntii: " Balta-n aburi se ascunde sub un val misterios / Asteptand voiosul soare ca pe-un mire
luminos". Fascinat de finetea peisajului, adeseori poetul subliniaza stranietatea unei naturi cunoscute
sau chiar banale, devenite pe neasteptate de nerecunoscut intr-un moment al zilei sau prin schimbarea
anotimpului. De pilda, instalarea diminetii, invazia luminii deasupra apei intunecate ii reveleaza
imagini magice, adeseori asociate cu figuri spectrale. Comparatia aburilor noptii cu fantasme apare
frecvent in poezia lui. Fantasma este o aparitie misterioasa, incerta si fascinanta, iar uneori repede
clarificata, ca in finalul pastelului "Miezul iernei", unde fantasmatica silueta amplificata de lumina
lunii este a unui lup ce se alunga dupa prada-i spaimantata. Pentru Alecsandri, fantasmele sunt blande
mistere crepusculare (Negoitescu), ca in pastelul "Malul Siretului": "Aburii usori ai noptii ca fantasme
se ridica / Si, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despica./ Raul luciu se-ncovoaie sub copaci ca
un balaur / Ce in raza diminetii misca solzii lui de aur". Peisajul straniu se defineste aici prin simboluri
mitice; comparatia raului cu un balaur amplifica sensul hieraticei risipiri a noptii sub efectul razelor
care se nasc. Rasaritul soarelui, moment misterios si fascinant, se estompeaza sub efectul imaginilor
tonice in care este surprins faptul zilei, cand viata luncii pare ajunsa la apogeu. In Pastelurile lui
Alecsandri, sentimentul liric este, in general, unul de extaziere in fata naturii grandioase, exprimata
exploziv si cu o admiratie fara rezerve, ca in pastelul "Miezul iernei": "O! tablou maret, fantastic...";
exclamatia retorica subliniaza aici relatia pe care o statorniceste eul liric cu realitatea transfigurata;
este vorba despre evadarea din postura de spectator, pe care Alecsandri o adopta in raport cu natura
sublimata. Tot asa, in pastelul "Sfarsitul iernii", isi exprima bucuria, participand afectiv la
transformarile naturii: "O, Doamne! Iata-un fluture ce prin vazduh se perde!/ In campul vested, iata,
un fir de iarba verde". Alteori, coplesit de minunile peisajului, poetul se indreapta spre o stare
contemplativa, dar meditatia sa este scurta sau reprimata, ca in finalul pastelului "Malul Siretului": "Si
gandirea mea furata se tot duce-ncet la vale /Cu cel rau care-n veci curge, fara-a se opri din cale./
Lunca-n giuru-mi clocoteste; o soparla de smarald / Cata tinta, lung la mine, parasind nisipul cald".
Evidenta intentie de a medita asupra trecerii timpului, inoculata de imaginea raului, care-n veci curge,
nu este intrerupta doar de neasteptata aparitie a soparlei, ci de viata insasi, care clocoteste, se supune
trecerii si devenirii. Dar cand isi formuleaza cugetarile, sunt scurte si sententioase: "Sfanta munca de
la tara, izvor sacru de rodire,/ Tu legi omul cu pamantul in o dulce infratire!.../ Dar lumina amurgeste
si plugarii catre sat / haulind pe langa juguri se intorc de la arat. "("Plugurile"). Pastelurile lui
Alecsandri inoculeaza un sentiment de tihna si bucuria de a trai prin imagini de evocare a simplitatii
naturii.
Referinte critice
"Pe tehnica mai libera a pastelului pictural s-au grefat, deci, la poetul nostru doua
surprinzatoare trasaturi de afinitate cu arta si cu poezia extrem-orientala. Este atat instantaneul
sugestiv, alcatuit spontan din componente detasate, nelegate intre ele, cat si radiatia, adesea colorata a
unor corpuri asupra altor corpuri "(Edgar Papu, Din clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77)
"Iarna ramane pentru Alecsandri un camp imens de senzatii, de asociatii. Pe plan vizual ne
intampina orizonturile mari, toate nuantele livide ale cerului, cand de otel, cand de plumb, cand de
opal, pacla densa, promoroaca, soarele palid, galbiu, norii negri, incarcati de geruri, luna ca o icoana
de argint. Aceasta din urma, imaginea selenara, desteapta asociatii teribile si sublime, de naufragii
polare". (Edgar Papu, Din clasicii nostri, Ed. Eminescu, 1977, p. 77)
"Luate in totalitate, pastelurile prezinta o lirica a linistii si a fericirii rurale, un horatianism.
Pentru intaia oara se canta la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditatia la masa de scris,
fantasmele desprinzandu-se din fumul tigarii, somnolarea in fata sobei cu catelusul in poala". (G.
Calinescu Istoria literaturii romane de la origini pana in prezent, Ed. Minerva, 1984, p. 300)
"Alecsandri nu este numai un deschizator de drumuri, ci primul nostru scriitor complet, cu
opera demna de a fi mentinuta real, si nu doar in ipotetic, in toate cele trei compartimente ale ei:
poezie, teatru si proza. Lagunara liric, lagunele lirismului sau se intind pe spatii respectabile si in stare
a profila integral o sensibilitate artistica; cosmoidala dramatic, in suma comediilor prin care ne
18

vorbeste inca lumea lui apusa, Despot Voda inseamna in schimb irumperea unui personaj romantic in
peisajul oriental-occidental al culturii noastre; bine randuita in clasicitatea expresiei, ea se releva intr-o
proza de nedezmintita perenitate, careia elementele ce o incadreaza in istorie ii convin pe linia insasi a
vietii estetice". (I. Negoitescu, Istoria literaturii romane, Bucuresti, vol. I, Ed. Minerva, 1991, p. 90).

MIORIA
Capodopera absoluta a literaturii noastre populare, dovada geniului artistic al poporului roman,
este rezultatul unui proces de creatie seculara, textul baladei armonizand un numar variabil de motive
poetice cu existenta independenta in folclor.
Balada este o specie a genului epic popular in versuri, cunoscuta si sub denumirea de cantec
batranesc, cu un subiect fantastic, legendar, istoric sau familiar, ale carui versuri se canta sau sunt
recitate, acompaniate la un instrument. (balade: fantastice, vitejesti, istorice, haiducesti, pastoresti,
familiale).
"Miorita" sintetizeaza o experienta de viata milenara, pentru a o ridica, prin transfigurare
artistica la rang de valoare general-umana. Datarea genezei baladei este de fapt imposibila, pentru ca
ea este rezultatul unei contaminari succesive intre temele majore ale folclorului nostru.
Tema baladei "Miorita" o constituie o drama din viata pastoreasca, din timpul transhumantei.
Subiectul este simplu: conflictul se naste intre trei ciobani: "Unu-i moldovan/Unu-i ungurean/Si unu-i
vrancean". Cel moldovean, mai vrednic: "are oi mai multe /Mandre si cornute/Si cai invatati/Si caini
mai barbati". Ceilalti doi, cu sufletul cotropit de invidie, si-au pus in gand sa-l omoare pe cel
moldovean. O miorita nazdravana il instiinteaza pe baci de complotul pus la cale. Se pune astfel in
evidenta o prima semnificatie a operei: infruntarea dintre bine si rau. Deznodamantul nu ne este
cunoscut; nu stim daca ciobanul a fost omorat, dar ii cunoastem gesturile, atitudinea, gandurile in fata
mortii.
Partea lirica, urmand celei epice, contine testamentul baciului si rugamintea adresata mioritei
de a alina durerea maicutei sale. Din intreaga poezie izbucneste navalnic, ca un fluviu, vitalitatea
dintotdeauna a omului din popor, dragostea oierului fata de indeletnicirea sa, fata de arta, de viata, de
natura si, mai ales, iubirea filiala fata pentru mama sa.
In structura compozitionala a baladei se pot distinge doua mari parti: una epica, in care sunt
narate faptele, si una lirica si dramatica, in care se exprima gandurile si sentimentele ciobanasului aflat
in fata mortii.
Motivele fundamentale pe care se sprijina balada sunt:
- motivul transhumantei
- motivul complotului
- motivul mioarei nazdravane
- motivul testamentului
- motivul maicutei batrane
- motivul alegoriei moarte-nunta
In text, cele sase motive se distribuie in trei parti. Prima parte corespunde motivelor transhumantei si
complotului, cea de-a doua apartine celui de-al treilea motiv, iar ultima parte celor trei motive finale.
Cele trei parti sunt legate sintactic prin conjunctiile "dar" si "iar" cu valoare adversativa sau
copulativa.
Prima parte, o adevarata expozitiune, are un caracter epic, ce reprezinta imaginea cadrului
natural in care se succed faptele. Astfel, personajele sunt plasate in spatiul romanesc, intr-o atmosfera
de calm si seninatate specifica inceputurilor. Metaforele ne introduc intr-o natura de basm, intr-un loc
al fericirii in care pastorul se simte linistit. Ciobanii sunt prezentati vag la inceput, fiind incadrati in
coordonatele spatio-temporale carora apartin, pentru ca din primele versuri se deduce si timpul
desfasurarii actiunii. E toamna, tarziu, cand turmele coboara la iernat, intr-o miscare mereu repetata
numita transhumanta.
In secventa urmatoare, epicul devine intunecat de gravitatea complotului. Echilibrul se strica.
Se creaza un contrast puternic intre atmosfera paradisiaca din primul tablou si dramatismul situatiei,
sugerat de complot-intriga. Hotararea de omor este determinata de cauze economice, de invidia
determinata de averea mai mare a ciobanului moldovean, care e mai "ortoman". Faptele cu valoare
19

informativa sunt enumerate cu o detasare obiectiva. Poetul anonim se abate de la acest ton o singura
data cand, printr-un dativ etic ("ca sa mi-l omoare"), marcheaza participarea sa afectiva la cele relatate,
dar si dramatismul situatiei in care se afla ciobanasul.
Partea a doua a baladei, desfasurarea, este dramatica in totalitate ca urmare a
comportamentului mioritei. Autorul staruie, mai intai, asupra nelinistii oii nazdravane, evidentiind
zbuciumul ei puternic si rau prevestitor "Dar cea miorita / Cu lana plavita / De trei zile-ncoace / Gura
nu-i mai tace / Iarba nu-i mai place". Dramaticul are acum ca modalitate fundamentala de expresie
dialogul. Prin dialog se releva relatia stransa dintre animalul credincios si stapan, reciprocitatea
sentimentelor dintre ei, perfecta armonie dintre om si profesiunea sa.
Acum intervine elementul fabulos, de basm, prin personificarea mioarei, ce ii aduce la
cunostinta ciobanului hotararea de omor. Tensiunea dramatica este gradata. Printr-un limbaj afectiv,
oita isi indeamna stapanul: "Da-ti oile-ncoace" sau "Iti cheama s-un cane". Complotul este comunicat
abia la sfarsit, cu grija de a nu speria: "Ca l-apus de soare / Vreau sa mi te-omoare". Autorul popular
utilizeaza diminutivele exclusiv in momentele de mare intensitate lirica ("bolnavioara", "fluieras",
"draguta", "ciobanel"), pentru a spori substanta dramatica a baladei.
Raspunsul baciului, construit in partea a treia a baladei, da contur confruntarii omului cu
moartea, capacitatii acestuia de a patrunde tainele universului. Acum se structureaza motivul
testamentului si al alegoriei moarte-nunta.
De aici incolo, creatorul popular converteste totul intr-un emotionant monolog liric, prin care
ciobanasul isi exprima ultimele dorinte inaintea presupusei morti. Sentimentul de profunda dragoste
fata de viata este oglindit de atasamentul fata de indeletnicirea sa. Ciobanul nu isi poate imagina
despartirea, chiar si dupa moarte, de stana, oile sau cainii sai.
Folosirea paralelismului, evidenta in pasajul fluierelor, este un procedeu caracteristic intregii
poezii folclorice. Stihurile sunt acum un fel de refrene, laitmotive ce apar la intervale egale, puse in
evidenta anaforica (repetarea unor cuvinte la inceputul versurilor) a diminutivului "fluieras" si a
adverbului "mult". Dramatismul creste, pe fondul unei seninatati a confruntarii omului cu moartea,
sentiment izvorat din intelegerea profunda a alcatuirii universului, din experienta mitica, retraita, a
baciului moldovean, atingand culmile tragismului in metafora totala, absoluta "cu lacrimi de sange".
Urmatorul motiv, cel al alegoriei moarte-nunta, adevarat punct culminant, este si partea cea
mai concentrata ca substanta poetica. Dorinta ciobanului este ca lumea sa afle ca petrecerea sa din
viata a fost o nunta, la care insa "a cazut o stea" (semnificand inchiderea perspectivei fericirii). Se mai
realizeaza aici si o incarcatura poetica maxima, constand in incifrarea alegorica a unei realitati
etnografice: mortilor tineri, necasatoriti ("nelumiti") li se organizeaza inmormantarea ca o nunta.
Apar acum si simbolurile nelipsite din ceremonialul nuptial: mireasa, nasii, preotii, lautarii si
nuntasii, ca si obiectele rituale traditionale (cununa, lumanarile), ce sunt figurate prin elemente al
cadrului natural (brazi, paltinasi, munti, pasari) si cosmic (soarele, luna, stelele). Contopirea cu natura,
in virtutea unei vechi credinte traditionale, este sugerata de enumerarea de elemente naturale.
Apare insa aici si sentimentul tragic izvorat din neputinta de a stabili dupa moarte legaturi cu mediul
uman, reprezentat de mama. Motivul maicutei batrane da glas dragostei si grijei pentru mama pe care
nu vrea s-o indurereze. Cunoscand bine semnificatiile, ea nu trebuie sa afle despre caderea stelei,
amanunt care i-ar dezvalui imediat realitatea petrecuta.
Momentul, dramatic prin excelenta, prilejuieste o descriere portretistica deosebita, ce
sporeste lirismul. Poetul popular o evoca pe maicuta intr-o chinuitoare cautare. Gesturile sale: "Din
ochi lacrimand / Pe camp alergand / Pe toti intreband / Si la toti zicand" sunt expresia iubirii materne.
Nu este vorba aici de o mama anume, ci de personificarea dragostei plina de ingrijorare si sacrificiu a
mamei eterne. Imaginea mamei este conturata numai printr-un epitet ("batrana") si un detaliu
vestimentar ce indica lumea oierilor ("cu braul de lana"). Zbuciumul fiintei indurerate este foarte bine
evidentiat de cele patru verbe la gerunziu, aflate in rima, care prin grupul sonor"-and", sugereaza un
lung geamat dureros. Efectul este impresionant din punct de vedere stilistic-eufonic si da motivului o
functie estetica.
Portretul ciobanul, de o frumusete parca ireala, este comunicat in text prin intermediul stilului
direct, transfigurat de sentimentele mamei. El exprima idealul de cuceritoare barbatie pe care si l-a
format, de-a lungul veacurilor, poporul nostru: "Mandru ciobanel / Tras printr-un inel; / Fetisoara lui /
Spuma laptelui / Mustacioara lui / Spicul graului / Perisorul lui / Pana corbului / Ochisorii lui / Mura
campului". Frumusetea fizica a ciobanasului este o completare a frumusetii morale. Iubirea de natura,
20

dragostea de viata, de munca zilnica, grija cu care se gandeste la soarta oilor si a mamei sale sunt
calitati sufletesti pe care poetul popular tine sa le puna in evidenta.
Balada se incheie simetric prin repetarea alegoriei moarte-nunta, ce accentueaza caracterul
liric. "Miorita" face loc, dupa ultimul vers, meditatiei asupra sensului ei adanc, mai indepartat, un sens
filozofic. Privind moartea ca pe un fenomen natural, ciobanul se gandeste la destinul lui si al celor
apropiati (oile, mama) in eventualitatea mortii. El este preocupat de savarsirea tuturor oranduielilor
traditionale, pentru implinirea lui ca om (nunta cosmica) si pentru a-si asigura prezenta postuma in
mediul pastoral, atat de familiar.
Originea "Mioritei" nu este cunoscuta. Ea poate sa fi pornit de la un fapt real, ori sa fi fost, la
inceput, doar un bocet, un colind, sau chiar rezultatul intreg al fictiunii. Cert este ca "Miorita" este
numai a noastra, a romanilor.

Mesterul Manole
de Lucian Blaga
Lucian Blaga (1895-1961) a fost unul dintre marii poeti ai epocii interbelice, creatorul unui
sistem filozofic propriu si un dramaturg de certa valoare si perenitate.
Cele zece piese de teatru pe care le-a scris, pornesc de la mituri ("Zamolxe" - 1921, "Mesterul
Manole" - 1927, "Arca lui Noe" - 1944), de la istorie ("Cruciada copiilor"- 1929), sau de la trairi
sufletesti profunde ("Daria" - 1925). Toate se incadreaza in teatrul poematic, prin limbajul liric si
metaforic.
"Mesterul Manole" este o drama de idei de factura expresionista, inspirata din cunoscutul
mit al jertfei pentru creatie.
Tema dramei este destinul creatorului macinat de patima creatiei. In lumina curentului
expresionist, Manole nu-si poate elibera "elanul vital" decat prin implinirea misiunii sale de
Zamislitor.
Drama este o specie a genului dramatic, scrisa in proza sau in versuri si care oglindeste, intrun conflict puternic, datele contradictorii ale realitatii. Deznodamantul dramei este grav, iar
personajele sunt puternic individualizate.
"Mesterul Manole", de Lucian Blaga, se incadreaza in specia mentionata prin mai multe
caracteristici:
Structura specifica textului dramatic, fiind alcatuita din acte (cinci acte) si scene
(subdiviziuni ale unui act, marcate prin intrarea sau iesirea unui personaj). Modul de expunere
dominant este dialogul (care se realizeaza prin schimbul de replici dintre personaje). Fiecare act este
precedat de indicatii scenice (didascalii), episoade epice in care se aude "vocea" autorului.
Exista o intriga (dorinta voievodului de a cladi intr-un loc nefast) si un conflict dramatic acut
(exterior, dar mai ales, interior). Specificitatea lui consta in faptul ca, pe langa conflictul Voda Manole, Voda - zidari si zidari - Manole, exista o contradictie mult mai puternica: lupta Mesterului
impotriva "puterilor" subpamantene care refuza biserica. De aici, se naste conflictul interior care ii
confera lucrarii caracterul de drama de idei.
Universul operei Actul I
Actiunea dramei, plasata "pe Arges in jos" in timpul mitic romanesc, nu mai incepe prin
cautarea locului (ca in balada "Monastirea Argesului"), ci la sapte ani dupa aceasta, intr-o noapte
tarzie.
In camara lui de lucru, printre lumanari aprinse, Mesterul sta la masa" aplecat peste
pergamente si planuri", refacand, chinuit, niste calcule de mult facute.
Cu el se afla doi oameni: staretul Bogumil si Gaman - personaj ciudat "ca de poveste", care
doarme intr-un colt pe podea.
Deznadajduit pentru ca "socotelile sunt bune, dar zidurile se tot surpa", Manole ii cere ajutorul
staretului.

21

Fiecare dintre cei doi apartine insa de alta religie, fapt pentru care nu pot gasi o solutie
comuna; cu toate ca Bogumil mai vorbise despre infaptuirea unei jertfe, acest sfat este pentru Manole
"mai presus de fire", imposibil de aplicat.
Crestin fiind, Manole nu poate accepta aceasta idee, uciderea unui om fiind interzisa de una
dintre cele "zece porunci": "A fost sapat in piatra: Sa nu ucizi. Si alt fulger de atunci n-a mai cazut sa
stearga poruncile". Bogumil este adeptul unei erezii crestine in doctrina careia apare dualismul divindemonic, convietuirea in vesnicie a "bunului Dumnezeu" cu "crancenul Satanail". In aceasta lumina,
daca sufletul ii apartine divinului, iar trupul ii apartine pacatului, jertfa este eliberatoare: "Sufletul iese
din trupul harazit viermilor albi si parosi si intra invingator in trupul bisericii, harazit vesniciei.
Pentru suflet e un castig, Manole, fa-ti cruce larga si picura-ti pe inima ceara aceasta topita: numai
jertfa cea mare poate sa ajute!".
Ca si in balada, locul pe care l-a ales Voda este nefast, oamenii din imprejurimi spunand ca
zidurile s-ar prabusi "fiindca le clatina strigoi nelinistiti".
De altfel, intreg tinutul se afla sub o zodie "nebuna": copiii nu mai cresc, femeile nu mai pot
alapta, iar pe apele umflate ale Argesului plutesc o mie de sicrie cu mortii lor cu tot. Aceste imagini
puternice, prin care se sugereaza prezenta stihiilor ascunse, constituie un element al expresionismului.
Bogumil crede ca toate acestea, ca si daramarea zidurilor se datoreaza "puterilor".
Senzatia prezentei acestora o are si Gaman care, trezit din somnul lui de plumb, evoca
imaginile de apocalips provocate de "puteri fara noima", "puteri fara grai", "necuratele".
Ca si in balada, apare ideea ca noul edificiu nu se va putea ridica decat printr-un transfer de viata:
"Sufletul unui om cladit in zid (spune Bogumil) ar tine laolalta incheieturile lacasului pana-n veacul
veacului". Cuvintele staretului adancesc prapastia dintre Manole-creatorul si Manole-omul; ultimul
considera ca pentru "o isprava atat de intunecata" ar fi trebuit sa cladeasca mai putine altare, sau sa fi
fost, macar un an, calau la curtea domneasca. La modul expresionist. Mesterul trece prin trairi
puternice, dramatice: ii este dor de biserica, isi "aude" pasii sub boltile ei, ii "asculta" clopotele in
inchipuire. Zbuciumul lui Manole devine si mai puternic dupa sosirea Mirei, sotia lui.
Tanara femeie glumeste si se joaca, dar cuvintele ei au sensuri adanci, rau-prevestitoare:
"... dar s-ar putea intampla intr-o zi - pe ea s-o numesti Mira, iar pe mine - biserica ta " (sugestie a
contopirii dintre cele doua iubiri ale Mesterului).
In aceeasi scena, dupa ce intr-un "extaz-strengaresc" sare cu picioarele pe Gaman (care era tot
intins pe podea), Mira exclama: " Tu esti pamantul marele, eu sunt biserica - jucaria puterilor"
(metafora femeii-biserica).
Si Gaman ii cunoaste viitorul Mirei, destinul care nu poate fi schimbat: "Mersul intamplarilor
nu se poate schimba... Lasa-ma sa-ti sarut piciorusele, tu-inger, tu copil, tu piatra."
Actul al II-lea incepe in aceeasi atmosfera de mister pagan, dimineata foarte devreme. Langa
ruinele bisericii mereu reincepute, zidarii ii cer lui Manole (numit acum "Mesterul Nenoroc") sa caute
alt loc pentru biserica. Inspaimantati de bizarele miscari ale pamantului, oamenii ameninta ca vor
pleca.
Solul trimis de Voda nu accepta insa schimbarea locului. Mai mult decat atat, ii aminteste
Mesterului ca depasise termenul cu cinci ani si ca domnitorul nu este dispus sa mai suporte decat o
incercare.
Prins in clestele soartei sale de Creator, Manole fagaduieste ca va inalta lacasul.
Cei noua zidari ii reproseaza decizia luata, dar nu-l pot parasi pentru ca si ei poarta in suflet icoana
bisericii: "Al optulea: Suntem bolnavi de ea. Nu e nicaieri, si totusi dorul de ea e in noi ca un dor de
casa".
Stapanit de acelasi dor, nefericitul Mester accepta sacrificarea unei fiinte si-i inchide pe zidari in
cercul aceluiasi juramant:
" O viata scumpa de om se va cladi in zid, jertfa va fi o sotie care inca n-a nascut, sora sau fiica".
Juramantul este pecetluit de umbra bisericii care se lasa peste zidari si de bataia unui clopot (care se
aude in vazduh).
Actul al IlI-lea
Langa ruinele vechi, un zid proaspat reprezinta "masa" sacrificiului. Nelinistiti din pricina ca
femeia destinata imolarii le-ar putea fi sotie sau fiica, zidarii stau de trei zile, pe cate o piatra, cu fetele
22

trase de neodihna. Aparitia lui Manole agita spiritele, cei noua acuzandu-l de tradare, tocmai cand "la
bataie de-o sulita" aparuse Mira, "femeia din miazazi". Acum se vadeste rolul de instrument al
destinului pe care-l avusese Bogumil: el raspandise in vale, vestea ca Manole va jertfi o fiinta, iar Mira
venise sa impiedice aceasta cumplita fapta. Cu sufletul sfasiat, Manole ii cere sa plece, dar zidarii se
opun; in fata lor, Mesterul ramane singur, asemeni ciobanului din "Miorita".
In comportarea tinerei femei, totul este seninatate, desi cumpana destinului sau se aplecase spre
genunea mortii. Cel care ii da vestea ca va fi imolata este chiar Manole: "Tu ai venit sa scapi un om de
la moarte... Astfel sufletul tau se vadeste cel mai curat (...) Acum esti aici inca o data: nici caprioara,
nici izvor, ci altar" (metafora femeii-altar). Vazuta ca un joc " de vraja alba si intunecata magie",
imolarea Mirei constituie punctul culminant al dramei. Aici, cantecul de dragoste al celor doi soti,
tulburator cum n-a mai fost altul, isi modifica armoniile devenind cantec de moarte.
In actul al IV-lea, zidurile sunt deja ridicate, iar pe locul jertfirii Mirei cade un manunchi de
raze. Stapanit de patima creatiei, Manole isi biciuieste zidarii, pentru a-si potoli dorul de biserica. De
la actul jertfirii, lumea a devenit confuza pentru Mesterul Nenoroc, mirat ca biserica a fost inaltata in
doar sapte zile (cate i-au trebuit si lui Dumnezeu sa creeze lumea). Abia acum afla Manole ca el a pus
si ultima caramida deasupra Mirei si ca ea a zambit pana in ultima clipa. Vestea trezeste scanteia
luciferica din sufletul lui Manole, care se revolta impotriva lui Dumnezeu: "Temeliile lumii sunt fara
noima. Cand El a cladit, ce a jertfit?"
Ca in cuvintele lui Bogumil (care spunea ca Dumnezeu si Diavolul isi schimba, cand si cand,
"obrazarele"), Manole isi vede zidarii (si pe el insusi) ca pe niste "draci": "Aprindeti padurile sa se
vada de departe ca aici zece draci cladesc o biserica lui Hristos ".
In actul al V-lea, Voda, boierii si multi calugari vin sa vada minunea. Printre zidari se vorbeste
ca Manole va fi osandit, dar el nu aude decat vaierul din zid al Mirei. Cu toate ca Voda este multumit,
Mesterul nu mai are decat o dorinta: de a fi lasat sa traga el clopotul "pentru aceea care cantare de
clopot n-a avut". In timp ce Manole intra in biserica, boierii si calugarii uneltesc sa-l piarda: primii,
pentru ca Mesterul "va putea oricand un altar si mai frumos sa-nchipuiasca"; ceilalti pentru ca
Manole "s-a impotrivit crucii" si a inaltat un lacas al lui Anticrist. Toti ii cer lui Voda sa-l osandeasca,
in timp ce multimea il apara. Iesind pe acoperis, Manole se pregateste sa sara, in timp ce Gaman ii
prevesteste sfarsitul: "Sufletul tau se desprinde din trup, lumina se invarte, cerul iti pare jos ca un
scut. Gandul tau zboara, trupul tau cade ca o haina care te-a strans si mult te-a durut."
Manole se arunca de pe acoperis, alegand moartea ca mijloc de refacere, in etern, a casniciei
intrerupte. Un alt element al speciei il constituie existenta unor personaje complexe, purtatoare a
cate unui conflict de constiinta (trasatura a dramei de idei): nu numai Manole umbla cu icoana bisericii
in suflet, ci si zidarii sunt "bolnavi de ea", iar Mira accepta jertfa pentru "a da suflet" lacasului.
Personajele:
Manole este personajul principal, al carui nume apare si in titlu. Mesterul il reprezinta pe
creatorul din toate timpurile, iar destinul lui este simbolic. Personaj construit in maniera
expresionista, Manole vrea sa ridice biserica pentru a-si elibera elanul vital, forta interioara atat de
puternica. Prabusirea continua a zidurilor conduce la un conflict psihologic acut: "Launtric, un demon
imi striga: Cladeste! Pamantul se-mpotriveste si-mi striga: Jertfeste!"
Sfasiat intre cele doua porunci, personajul traieste o stare de incertitudine privitoare la
necesitatea jertfei, transformata apoi intr-un chin de neinchipuit. Particularitatea personajului blagian
consta in patima care-l stapaneste ca un blestem: "inalte, si tu, parinte Bogumile, rugati-va sa nu mai
salasluiasca in nimenea patima cladirei ca in Mesterul Manole cel de cumplita amintire".
Pedepsit "cu dorul de a zamisli frumusete", Mesterul este un nefericit.
Uitat de Dumnezeu, in timpul celor sapte ani (cand n-a putut realiza creatia si cand rugile lui
nu sunt ascultate), Manole savarseste un gest luciferic: accepta jertfirea unei fiinte umane, i se
substituie divinului hotarand moartea cuiva. Cand soarta o alege pe Mira, Mesterul traieste o durere
care nu incape in cuvinte, dar dorul de biserica trebuia potolit. Initial, lacasul trebuia sa fie o copie
micsorata a creatiei divine. Nereusind aceasta, Manole devine un alt om: imolarea Mirei o face fara sa23

si dea seama, iar in zilele urmatoare pare a fi stapanit de demoni. Trairile sufletesti puternice ale
personajului (chinul, instrainarea, vinovatia, pacatul, patima) il incadreaza in expresionism.
Mira este un personaj impresionant, al carei nume ar proveni, dupa unele opinii, din cuvantul
grecesc "Moira" (soarta). Venita "de peste apa", ea aminteste de mitul bisericilor scufundate, scoase
prin secarea apei. Asa s-ar explica, poate, confuzia de planuri din cuvintele ei (adresate lui Manole):
"... dar s-ar putea intampla intr-o zi - pe ea s-o numesti Mira, iar, pe mine - biserica ta". Femeielumina, din miazazi, Mira reprezinta jertfa sacra, prin intermediul careia se releva divinul. In ipostaza
umana, Mira este tanara, vesela, iubitoare, ingenua, miloasa, potrivita sa-si ia locul "in ceruri", cum
spune Mesterul.
Cei noua zidari nu poarta nume, fiind intaiul, al doilea etc. Ei reprezinta forte ale naturii (apa,
lumina, vantul, intunericul) fiind construiti in maniera expresionista. Tot expresionista este si forta
extraordinara a "puterilor" (adevarate "personaje" malefice).
Gaman este si el un personaj ciudat, ar putea fi Pamantul (cum il numeste chiar Mira), aflat in
somnie, in epoca anterioara vietii.
Voda este un domnitor atemporal, simbolic.

Caprioara
de Emil Garleanu
Lumea marunta a celor care nu cuvanta din opera lui Emil Garleanu nu este numai o lume
pitoreasca, de un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si plina de neliniste si intrebari, isi are
dramele ei mute, zguduitoare uneori.
Schita este o opera epica - o naratiune in proza, de mici dimensiuni, in care se relateaza o
singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece intr-un
interval de timp scut, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
In schita "Caprioara", Garleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci caprioara, impinsa de
sentimentul sau matern se jertfeste in locul iedului ei iubit.
Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste, edenice. Intr-un astfel de
cadru, "pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului" se afla caprioara si iedul ei. Intr-o scena plina
de tandrete, iedul "si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui si cu ochii
inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa a
iedului".
Acestei situatii initiale ii urmeaza cauza actiunii, caci linistea se tulbura cand in sufletul de
mama al caprioarei "incolteste un simtamant staruitor de mila", fiindca, venind vremea intarcatului,
trebuie sa se desparta de puiul ei.
Acest sentiment, acest gand si necesitatea implinirii lui constituie mobilul desfasurarii actiunii
care urmeaza. Imbarbatandu-se, caprioara porneste impreuna cu iedul spre tarcurile unde vrea sa-l lase
singur, convinsa ca "acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului si de iscusinta vanatorului". Pana acolo
mai erau insa de strabatut locuri primejdioase si in drumul lor caprioara pune la incercare puterile
iedului, care face fata tuturor incercarilor.
In cale apare insa padurea intunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca aici se afla lupul.
Presimtirea caprioarei devine fapt implinit si observand "ochii lupului stralucind lacomi", ea se
jertfeste pentru pui. Lupul, vazand prada mai mare, uita de ied si se repede la ea. Prabusita in sange,
caprioara nu moare pana ce puiul, inspaimantat, nu se topeste in adancul padurii. Numai atunci ea
"simte durerea, iar ochii i se turbura de apa mortii". Astfel se consuma o drama zguduitoare din lumea
celor care nu cuvanta, careia ii cade victima nevinovata caprioara. Ea apare intr-o ipostaza umanizata,
in postura unei mame iubitoare, afectuoase si grijulii. Ca orice mama, se zbuciuma ("in sufletul ei
incolteste un sentiment staruitor de mila"), traieste durerea apropiatei despartiri ("Si cum se uita, cu
ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de durere"), dar cand este cazul se
imbarbateaza si isi duce hotararea pana la capat. Ajungand in inima padurii intunecate "ca un iad" este
prevazatoare, trecand cu grija din poiana in poiana. Instinctul matern o face sa presimta primejdia si
atunci cand nu mai exista alta solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului. Spiritul de sacrificiu
izvoraste din profunzimea sentimentului dragostei materne, manifestat permanent, constant si duios.
24

Textul literar este o impletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura dintre cele doua
moduri de expunere este asa de stransa, incat nu se poate vorbi de pasaje descriptive si narative,
intrucat in tesatura epica a scrierii sunt strecurate elemente descriptive ce sunt reliefate prin
intermediul comparatiilor si al epitetelor. Aceasta caracteristica a textului se observa inca din primul
fragment, cand, infatisand caprioara care isi dezmiarda iedul, autorul foloseste epitetele "muschi gros,
cald", "bot ... catifelat si umect, "blana moale, matasoasa" si comparatia "cald ca o blana".Procedeul
este folosit in tot textul, unde se mai intalnesc epitetele fiinta frageda", "salturi indraznete" "sarituri
ametitoare", "behaind vesel", "hrube adanci", "inima intunecata", "straluceau lacomi", "zbieret adanc,
sfasietor" etc. si comparatiile "se opreste ca si cum ar mirosi genunea", "se avanta ca o sageata",
"picioare subtiri ca niste lugere", "inima padurii intunecata ca un iad" s.a. prin care sunt punctate unele
elemente de cadru sau stari sufletesti ori sunt caracterizate diferite actiuni relatate prin naratiune. Se
remarca, de asemenea, lirismul covarsitor al textului, caci autorul reuseste sa-l faca partas pe cititor la
drama consumata, sa-l implice direct, mai ales afectiv, atat prin pilda de iubire si de jertfa a caprioarei,
cat si prin aducerea acestor aspecte in prim plan, reliefate prin folosirea verbelor la indicativ-prezent:
"sta", "se lasa", "linge", "culca", "deschide", "isi azvarle", "ramane", "se topeste" etc.
Astfel, "actiunea se desfasoara dinamic, intr-o succesiune rapida de situatii", iar comunicarea
sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un stil grav, sobru".
TEMA SCRIERII
Autorul converteste un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar
de sacrificiul suprem.
COMPOZITIA. EXPRESIVITATEA VALORILOR ESTETICE
Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea a prevesti deznodamantul tragic.
Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: pe muschiul gros, cald, ca o blana a
pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul, cu botul mic, catifelat si umed pe
spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire aluneca
usor pe blana moale, matasoasa a iedului.
Este o scena de familie plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si
o comparatie. Armonia, linistea si impacarea sunt punctate pentru a scoate si mai bine in relief lupta
sfasietoare din sufletul de fugarnica al caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama
adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei,
dar de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la
eterna noastra mama.
Acesta este momentul cand puiul de caprioara trebuie sa-si ia destinul pe cont propriu.
Un muget inabusit de durere puse capat framantarii launtrice, si, invingandu-si dragostea
materna, caprioara se hotari sa-si duca puiul la tancurile de stanca din zari, unde va fi in afara de
orice pericol. Acolo, pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor, peste care stapaneau fara nici o
grija, si acolo, l-ar fi stiut ca langa dansa.
Scena moale de pana aici se dinamizeaza, drumul pana la tancuri o impune, singura ei arma de
aparare o constituie miscarea rapida, fuga fulgeratoare, salturile indraznete prin locuri pline de
primejdie si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul, se tine voiniceste si se
avanta ca o sageata .
Amenintarea pluteste in aer, lupul sta la panda, caprioara simte conteneste fuga, paseste
incet. Natura salbatica, grandioasa si inspaimantatoare este descrisa admirabil, ca un drum intre viata
si moarte. De la luminozitatea poienilor viata, se ajunge in inima intunecata ca un iad a padurii
moartea. Intr-o grandoare impresionanta lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza treptat. Iesira
la un alt luminis si continuarea drumului este posibila numai pentru ied, caprioara se va sacrifica
pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu maiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru
ca sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii
caprioarei muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care se
topeste in adancul padurii simbol al salvarii.
Prabusita in sange, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei.
Si numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se
tulbura in apa mortii.
25

Limba folosita de Emil Garleanu este cu totul potrivita fondului de idei, cu expresii plastice si
epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
Schitele lui Garleanu au o insemnata valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de
cunoastere a unor aspecte ale vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o
forma literara accesibila. Lectura acestor schite le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata
din natura si mareste interesul pentru cunoasterea vietuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului
de observatie. Prin forma lor artistica, schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor
estetice ale copiilor.
Pentru ca lectura operei lui Garleanu sa-si atinga scopul educativ si, in special, sa contribuie la
dezvoltarea spiritului de observatie, educatorul trebuie sa-i stimuleze pe copii, pentru a observa
amanuntele redate de scriitor si a le putea reproduce.

Amintiri din copilarie

De Ion Creanga
Amintiri din copilarie reprezinta opera de maturitate artistica a lui Creanga, dovedind un
scriitor pe deplin format, cu un stil rafinat si cu o exceptionala capacitate de fixare a unui univers
uman necunoscut pana atunci in literatura romana. Cartea este un roman al varstei inocente si al
formarii, al modelarii umane. Proiectata in spatiul unui sat moldovenesc de munte de la mijlocul
secolului trecut, copilaria nu reflecta numai dominantele varstei, ci si specificul mediului ambiant. De
aceea, Amintiri din copilarie este si o evocare a satului traditional, un tablou fidel al unei lumi traind
in spiritul obiceiurilor fixate printr-o existenta multimilenara. Principala grija a autorului este insa
evocarea varstei de aur pentru ca, daca prin amanunte Nica este propria sa ipostaza, asa cum i-o
pastreaza amintirea, tipologic vorbind, eroul sau este copilul universal (G. Calinescu): asa eram eu
la varsta cea fericita si asa cred ca au fost toti copiii de cand lumea asta si pamantul.
Izvoarele de inspiratie sunt autobiografice, iar evocarea se face din perspectiva indepartata a
maturitatii, fiind dominata de un impuls afectiv greu de stapanit: nostalgia.
Constructia textuala nu urmeaza rigorile compozitiei clasice. In cele patru parti, scriitorul nu
urmareste o ordine cronologica a desfasurarii faptelor, ci selectarea acelor momente ce constituie
puncte de referinta in formarea eroului.
Partea I se deschide cu evocarea scolii, ridicata prin stradania parintelui, unde s-a adunat o
multime de baieti si fete, printre care si Nica. Dar copiii nu inteleg rostul invataturii, asa ca primesc
in dar pe Calul Balan si Sfantul Nicolai pentru a-i indemna in acest sens. Nica va raspunde
numai la staruintele mamei si ale bunicului David Creanga. Rupt de vatra satului, Nica pleaca
impreuna cu bunicul sau la scoala din Brosteni. Aici, eroul va avea parte de o serie de peripetii:
caderea in Ozana, sederea in gazda la Irinuca, umplerea de raie capreasca, fuga cu pluta pe Bistrita.
Inceputul partii a II-a sta sub semnul lirismului nostalgic, evocarea indreptandu-se asupra casei
parintesti. Apare chipul mamei, odata cu intamplarile din copilarie: uratul de Anul Nou, pupaza din
tei, la scaldat, etc. Rememorarile intereseaza in masura in care au contribuit la formarea lui Nica, ca
om, dandu-i o imagine asupra lumii, imbogatindu-i universul cunoasterii.
Dialogul cu propriul cuget (din debutul partii a III-a) este o modalitate de disimulare a
intentiilor unui artist genial, constient de valoarea propriei creatii. In acest capitol, eroul devenit
adolescent este infatisat urmandu-si in continuare drumul, ca elev la scoala domneasca din Targul
Neamtului, apoi la scoala de catiheti din Falticeni. Scriitorul urmareste procesul formarii
adolescentului Nica in raporturile lui cu viata sociala, cu conditiile in care tinerii urmau scoala.
In capitolul al IV-lea, memoria afectiva a eului narator reface drama adolescentului care, in
toamna lui 1855, paraseste satul pentru a urma seminarul de la Socola. Aceasta despartire reprezinta
dezradacinarea din universul Humulestilor, iesirea din taramul miraculos al copilariei. Lumea in care
patrunde eroul este inferioara celei din care tocmai a iesit, iar Nica se simte aici lipsit de aparare in
fata vietii si a timpului ireversibil. Numarul personajelor ce apar in Amintiri din copilarie este
relativ mare, fara ca portretul care l-i se face sa fie adancit in mod deosebit. Aproape toate sunt
conturate sumar, prin caracterizare directa, prin actiune ori limbaj. Creanga reuseste sa le schiteze o
individualitate prin tehnica detaliului, care ii permite sa nuanteze caracterele. Multe personaje se
retin prin lapidarele si expresivele caracterizari pe care le face autorul: Smarandita e o zgatie de
fata, badita Vasile - harnic si rusinos ca o fata mare etc. Altele seamana cu eroii din basme:
26

Mogorogea e certaret ca Gerila, Nica Oslobanu pare o varianta a lui Chirica din povestea Stan
Patitul. Mai bine conturate sunt portretele parintilor: Stefan a Petrii e barbat harnic si gospodar, dar
dispretuieste invatatura. Ca fire e moale, dar Creanga il lauda pentru placerea de a se juca cu cei
mici si pentru munca depusa pentru a-si intretine familia. Smaranda este fiica de vornic si avand
frati cu invatatura se socoteste superioara sotului ei ca putere de intelegere a lucrurilor. Tipologic, ea
se inscrie in portretul clasic al mamei, ca o fiinta autoritara, dar si cu tact pedagogic, manuind cu
abilitate rasplata si pedeapsa. Absenta portretului fizic concentreaza atentia spre cel caracteriologic.
Creanga o evoca mai intai ca pe o fiinta cu daruri fantastice: cu adevarat ca stia a face multe si mari
minunatii: alunga norii cei negri de pe deasupra satului nostru si abatea grindina in alte parti,
infigand toporul in pamant, afara, dinaintea usii etc. Apoi este vazuta prin modul in care isi
manifesta grija fata de casa si de destinul copiilor. Smaranda este o fire mai aspra, cu vointa
neclintita, care isi iubeste copiii fara sentimentalisme, dar cu un devotament nemarginit.
Insa, dincolo de toate celelalte portrete, Nica este personajul constitutiv al textului, si in jurul
sau sunt reunite toate semnificatiile. Ca structura a unei existente, Nica se contureaza de la
indeterminare la autodeterminare.
Urmarind evolutia scolara a lui Nica, scriitorul surprinde cu luciditate procesul anevoios al
devenirii sale intelectuale. Eroul este: slavit de lenes, un pierde vara impins spre invatatura de
mama si bunicul sau. Ipostazele devenirii releva fatetele personalitatii sale, nu lipsita de
contradictii. Om din doi oameni, framantat din huma din Humulesti, si inzestrat cu har,
apartine si spiritului inalt si lutului din care se trage. Nica se defineste si in relatia cu celelalte
personaje ale operei menite sa infatiseze varietatea firii umane.
Din punct de vedere al artei narative, Creanga este un povestitor desavarsit, impresionand
prin modul in care spune. In aceasta privinta, el se afla intre Ion Neculce si Mihail Sadoveanu,
toti trei alcatuind in literatura romana o serie usor de recunoscut prin elementele comune ale artei
lor narative. Principala trasatura a operei lui Creanga este tendinta scenica, tehnica orala a
spunerii. El scrie ca si cum ar trebui sa-si interpreteze textul, placandu-i sa imite, sa parodieze, sa
exagereze, sa gesticuleze, sa treaca de la monolog la dialog, sa intre in pielea fiecarui personaj. In
nici o imprejurare nu-si uita insa interlocutorii imaginari, carora li se adreseaza direct: Si dupa
cum am cinstea sa va spun sau va puteti imagina (), Insa ce ma priveste? Mai bine sa ne
cautam de ale noastre.
O alta trasatura a operei Amintiri din copilarie este dinamismul anecdotic, uluitoarea
navala a intamplarilor, rapiditatea cu care se deruleaza ispravile. Nu intotdeauna intre ele exista
legaturi de fond, drept pentru care naratorul gaseste formula de trecere, de marcare a schimbarii,
cum ar fi: D-apoi cu smantanitul oalelor, ce calamandros a fost, pastrand astfel coerenta si
unitatea episoadelor.
Adevarata forta a lui Creanga se manifesta cand incepe sa nareze. Atunci, exprimarea este
vie, autentica, fraza, bogata in verbe, devine puternic evocatoare, iar intamplarile si oamenii prind
viata. Creanga isi pastreaza in Amintiri din copilarie, ca si in povesti, placerea de a glumi.
Scriitorul provoaca rasul permanent (cu rare momente de seriozitate nostalgica), privind totul
dintr-o perspectiva care amuza, exagerand, zeflemizand, autoironizandu-se.
Umorul lui Creanga se vadeste mai ales in exprimarea poznasa, mucalita, intr-o siretenie a
frazei, in care cazi ca intr-o capcana. Alteori cuvintele capata forme neasteptate sau sunt asezate in
combinatii surprinzatoare. Astfel, mos Chiospec ciubotarul il intampina pe Nica strigand: He, he!
bine ai venit, nepurcele!, boala de care sufera eroul este o cinstita de holera, iar in postura de
elev acelasi erou este slavit de lenes.
Rasul este starnit si de prezenta termenilor familiari, a caror menire este sa ingroase, sa
exagereze, sa caricaturizeze: fetele sunt dracoase, iar baietii mangositi, prostalai,
ghiavoli, hojmalai etc. Voia buna este intretinuta si de placerea autorului de a presara
naratiunea cu zicale, cu expresii populare si vorbe de duh, prin care se caracterizeaza o situatie, se
ingroasa o trasatura, se face o aluzie ironica sau, pur si simplu, se provoaca rasul (Tot patitu-i
priceput, Ursul nu joaca de buna voie etc).
Acelasi umor este starnit si prin caracterizare ironica (fata Irinucai era balcaza si lalaie de-ti
era frica sa innoptezi cu dansa in casa), prin nume sau porecle amuzante (Traznea, Gatlan,
Chiorpec), prin autopersiflare (Nica era slavit de lenes) sau prin prezentarea unor oameni si
scene care starnesc hazul.
27

Arta lui Cranga nu se opreste insa aici. Limbajul sau il face inconfundabil, prin termenii
specifici folositi, prin modul exprimarii si prin oralitatea stilului.
Cuvintele cele mai numeroase din Amintiri din copilarie sunt de origine populara, unele au
aspect fonetic moldovenesc, multe sunt regionalisme; lipsesc aproape complet neologismele.
Creanga nu povesteste rece, indiferent; el se implica, participa sufleteste, apreciaza, solicita
interlocutorii, si prin aceasta atitudine limbajul primeste accente afective. Autorul isi marcheaza
participarea sufleteasca prin interjectii, exclamatii, dativ etic, etc.
Scrisul lui Creanga este lipsit de metafore, expresivitatea limbii sale provine din comparatii
si din prezenta altor tropi: plangea ca o mireasa, mi-i era a invata cum nu ii e cainelui a linge
sare. Desi scrise, frazele humulesteanului urmaresc sa creeze impresia de spunere. Semnul
distinct al oralitatii este, mai intai, abundenta expresiilor onomatopeice, a interjectiilor si verbelor
imitative (troscpleosc, a bancani, a bazai, huta etc.) dar si multimea zicerilor tipice, a
expresiilor specifice limbii vorbite sau a intrebarilor si exclamarilor. Alteori in text apar versuri
populare sau forme ritmate. Orala e si sinteze frazei. Autorul lasa cuvintele sa se insire dupa o
ordine a vorbirii, si nu a scrisului, unde topica este mai controlata. Dar, in ciuda aparentelor, ne
aflam in prezenta unui limbaj artistic, a unui stil foarte original. Creanga nu copiaza limba
taraneasca, ci o recreaza si o toarna in tiparele unei rostiri individuale, de unde provine si
originalitatea.

Povestea lui Harap Alb

de Ion Creanga
-basm cultTema si viziunea despre lume
Basmul cult este specia genului epic, in proza, de intindere medie, cu o actiune desfasurata pe
un singur plan narativ, cu un numar mare de personaje, reprezentand valori morale si in care este
prezenta lupta dintre bine si rau.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea - alaturi de Ioan Slavici,
I.L.Caragiale si Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura romana atat prin Amintiri
din copilarie, cat si prin povestile si povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere ale sale
ramane basmul Povestea lui Harap-Alb.
Opera se incadreaza in specia literara basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O
prima trasatura a basmului cult este prezenta formulelor specifice. Formula initiala, Amu cica era
odata, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediana, Si mersera si mersera
mentine treaza atentia cititorului si ii suscita interesul, iar formula finala, Cine are bani, pe la noi, bea si
mananca, cine nu, sta si se uita, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trasatura a basmului cult este prezenta cifrelor magice, in Povestea lui HarapAlbcifra magica fiind 3: sunt 3 frati la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Imparat, calul vine sa
manance jaratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, il inalta la cer de 3ori pe Harap- Alb, acesta se
intalneste de 3 ori cu Spanul, la curtea lui Verde Imparat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: tema, relatii spatiale si
temporale, actiunea, relatia dintre incipit si final.
Tema basmului este lupta dintre bine si rau, prezenta in orice basm. In plus, in aceasta opera,
Creanga evidentiaza formarea unui adolescent, care, plecand intr-o calatorie presarata cu numeroase
probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru fortele binelui sunt Harap-Alb si toti cei care il ajuta
(Sfanta Duminica, Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, calul, regina albinelor, regina
furnicilor), iar reprezentativi pentru fortele raului sunt Spanul si Imparatul Rosu, exact cei de care tatal
eroului ii spusese sa se fereasca in calatoria sa. In final, ca in aproape toate basmele culte, raul este
invins.
Relatiile spatiale si temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind impinse mult spre
trecut: Amu cica era odata intr-o tara. Este evident ca reperele de timp neprecizate fac ca cititorul sa
fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice. Spatiul in care se
desfasoara actiunea este un taram al fantasticului, pentru ca include fiinte fabuloase: Gerila, Flamanzila,
Setila, Pasari-Lati-Lungila, Ochila, fiinte care se metamorfozeaza: calul, Sfanta Duminica, fata
Imparatului Rosu, dar si animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
28

Actiunea se desfasoara dupa un tipar specific basmelor: o situatie initiala de echilibru,

dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului si revenirea
la echilibrul initial. Astfel, se precizeaza ca intr-o tara un crai care avea trei feciori, primeste o scrisoare,
de la fratele sau, Imparatul Verde, prin care ii cerea sa-i trimita pe unul dintre fii pentru a-i mosteni
imparatia si a se urca pe tron. Primii doi frati esueaza in incercarea la care ii supune tatal lor, pentru a
vedea daca sunt vrednici ca porneasca la drum. Cel mic reuseste si pleaca, avand cu sine un cal
nazdravan care il va ajuta pemanent pe parcursul calatoriei sale. Naivitatea si lipsa de experienta a
mezinului il vor determina sa accepte tovaratia Spanului, cu care se intalneste in timp ce se ratacise intro padure. El incalca astfel porunca tatalui sau de a se feri de omul span si de omul ros. Este pacalit si
devine rob al Spanului, acesta din urma dandu-se drept nepotul craiului, odata ce sosesc la curtea lui
Verde Imparat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este
supus de catre Span la 3 probe: sa aduca salate din Gradina Ursului, sa aduca dintr-o padure capul plin
de nestemate al unui cerb si sa o aduca pe fata Imparatului Rosu. El reuseste sa treaca atat de primele
doua probe, cat si de ultima, desi, la curtea Imparatului Rosu este supus altor probe. Toate sunt trecute
cu bine datorita prietenilor pe care eroul si-i face pe drum: Gerila, Flamanzila, Setila, Pasari-LatiLungila, Ochila, Sfanta Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de lupta dintre bine si rau. Se observa ca Spanul, personajul negativ
al basmului, reprezentativ pentru fortele raului, joaca un rol aparte in viata eroului. El ii este chiar de
ajutor acestuia, deoarece, la sfarsitul tuturor probelor la care il supune pe Harap-Alb, adolescentul
devine adult. Chiar calul ii atrage atentia stapanului sau cu privire la necesitatea ca Spanul sa existe in
viata lui Harap-Alb: Si unii ca acestia sunt trebuitori pe lume cateodata, pentru ca fac pe oameni sa
prinda la minte...
In acest basm exista o relatie de simetrie intre incipit si final. Incipitul este reprezentat de
formula initiala: Amu cica era odata. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala si de
a-l determina sa accepte conventia conform careia, odata intrat in aceasta lume, va intelege ca fiintele
fabuloase si intamplarile neobisnuite vor popula actiunea. Acest incipit coincide cu fixarea reperelor
spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul din lumea fictionala,
readucandu-l in lumea reala: Cine are bani, pe la noi, bea si mananca, cine nu, sta si se uita. Finalul
inchide basmul, impreuna cu incipitul ca intr-o rama.
Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu usurinta identificat in numele
sau. Astfel, se sugereaza prin termenul alb, statutul initial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin
termenul harap, care inseamna om cu pielea neagra, sclav, se sugereaza statutul de rob, de sluga a
Spanului, dupa ce acesta l-a inselat.
Statutul psihologic subliniaza un caracter inca in formare, avand in vedere ca fiul de crai era la
varsta adolescentei si nu avea niciun fel de experienta a vietii.
Statutul moral pune in evidenta calitatile si defectele eroului. Astfel, bunatatea si milostenia ii
aduc foloase, pentru ca, miluind o batrana in curtea palatului, dobandeste sfaturi pretioase de la aceasta,
atat inainte de plecarea la drum, cat si in timpul probelor la care a fost supus. Generozitatea si lipsa de
prejudecata ii aduc alaturi cinci prieteni, care dovedesc ca nu infatisarea conteaza, ci modul in care pot
ajuta la nevoie. Eroul are insa si defecte, precum: naivitatea, lipsa de incredere in fortele proprii.
Trasatura dominanta de caracter este naivitatea, generata de varsta frageda, de lipsa de
experienta si de neascultarea sfatului parintesc. O scena semnificativa pentru ilustrarea acestei trasaturi
o constituie intalnirea din curtea palatului cu batrana cersetoare. Nicio clipa eroul nu isi pune problema
sa o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era pazit cu grija. De asemenea, nu se
intreaba de unde stie aceasta atatea amanunte despre el, din moment ce nu o mai intalnise niciodata. O
alta scena semnificativa este intalnirea cu Spanul. Eroul nu numai ca nu isi da seama ca Spanul se
deghizeaza de fiecare data cand ii apare pe drum eroului, ca sa para ca sunt 3 Spani, nu unul singur, dar
nici nu banuieste ca acesta ii intinde o capcana, cand il invita sa coboare in fantana. Naivitatea in acest
caz a avut drept consecinta schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relatie cu Spanul, in scena primei intalniri cu acesta, se dovedeste lipsa de maturitate a lui
Harap-Alb, care primeste o adevarata lectie de viata. Desi calul ar fi putut sa il ajute, el il lasa pe erou sa
hotarasca ce ar trebui facut, il lasa sa greseasca tocmai pentru a invata din experienta si a intelege ca
aparentele pot insela. Pentru fiul de crai, prezenta Spanului inseamna invatarea lectiei umilintei, a
ascultarii si astfel, a maturizarii, atat de necesare in devenirea lui ca imparat.
29

In relatie cu calul sau, Harap-Alb se dovedeste a fi un adolescent care are mare nevoie de un
prieten, de un sfatuitor, de cineva care sa il indrume si sa-i poarte de grija. Si aceasta intalnire cu calul ii
demonstreaza fiului de crai ca aparentele insala si ca nu infatisarea este importanta, ci calitatile si modul
cum iti oferi celor din jur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume si viata a autorului in acest basm este magistral subliniata,
atat prin tema, cat si prin constructia personajelor. Creanga nu doreste sa urmeze tiparul basmelor
populare in care eroul este un Fat-Frumos cu multiple calitati, precum: vitejie, echilibru, frumusete,
dorinta de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calitati. El reuseste sa treaca probele la care
este supus cu ajutorul prietenilor sai, a sfatuitorilor precum calul si Sfanta Duminica. Mai presus insa de
probele pe care le trece, fiul de crai se maturizeaza, dobandind experienta, intentia autorului fiind de a
prezenta acest drum al maturizarii eroului prin crearea unui bildungsroman (roman al maturizarii unui
tanar).
Astfel, opera Povestea lui Harap-Alb ramane una dintre cele mai reprezentative scrieri ale
autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirma: A fost gresita opinia ca scrisul lui Creanga
e pentru copii. Creanga e facut sa existe numai pentru adulti sau deloc.

Vizita
de Ion Luca Caragiale

IONEL
Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura romana. El este considerat cel mai
mare dramaturg roman, dar el a scris si nuvele, schite si poezii care reprezinta valori inestimabile ale
literaturii poporului nostru.
Schita Vizita este construita pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate si ceea ce doresc sa para
personajele, ca si in Dl. Goe si in atatea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schitei ,,Vizita, scrisa de catre vestitul nostru
dramaturg si prozator I.L.Caragia-le.El este conturat de autor atat direct,cat si indirect.Portretul fizic al
personajului este abia schitat:Ionel Popescu
Este un copilas foarte dragut in,de vreo opt anisori;asprctul lui exterior fiind prins in doar in
cateva cuvinte:,,l-am gasit imbracat ca maior de rosiori,in uniforma de mare tinuta.Pe scurt este descris si mediul in care traieste eroul:doamna Popescu,,nu se prea vede la plimbare,la teatru,la
petreceri,deoarece este preocupata de educarea fiului ei.,iar domnul Popescu-tatal-este mare
agricultor. Familia are o servitoare,o femei batrana,,,cu o voce ragusita,iar sarbatoritul se joaca
zgomotos in salon,unde ,,pe doua mese,pe canapea,pe feluri si pe jos,stau gramadite fel de fel de
jucarii.
Caracterizarea eroului se face prin onomastica:Ionel este un nume des intalnit,ca,de altfel
popescu.Autorul intentioneaza sa creeze prin acest nume un tip de copil rasfatat si fara educatie.
Caracterizarea indirecta a personajului se realizeaza prin nazdravaniile pe care le face ,de
ziua sa onomastica,in prezenta musafirului.Limbajul personajului este si el mijloc de caracterizare
indirecta.Ionel Popescu are doar cateva replici in intreaga schita, ceea ce dovedeste ca nu prea
cunoaste mijloace de expresie. Copilul e ,,mandru pentru ca-i ,,maior de cavalerie,de aceea
comanda:,,Inainte mars!;joaca are o limita,iar cand musafirul observa ca,,tutunul e otrava, Ionel
raspunde obraznic:,,Datu de ce tragi?.
Caracterizarea facuta de catre alte personaje este si ea pre-zenta:mama eroului inca de la
inceput ii spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri:,,acu,de cand s-a
facut baiat mare,trebuie sa ma ocup eu de el,trebuie sa-i fac educatia.
Paradoxal, obraznicia lui Ionel (fata de jupaneasa sau fata de oaspete)trezeste admiratia
mamei:,,Nu sti ce strengar se face si destept,singurul ei repros fiind:,,Saruta-ma sa-mi treaca si
te iert.
Ionel isi afiseaza proasta crestere in fiecare dintre momentele actiunii: terorizeaza jupaneasa,
face dezordine in casa,nu tine cont de rugamintile mamei,dandu-se om matur.
Fata de mama sa, Ionel se poarta ca un tiran si din manifesta-rile lui de ,,dragoste,nu lipseste o
doza de viclenie.
30

Ionel Popescu este si va ramane un personaj semnificativ al creatiei lui Caragiale,dar si a

literaturii romane.

D-l Goe
de I.L.Caragiale
schia demonstratie
I.L. Caragiale, autor de opere dramatice si nuvele, s-a impus in literatura romana si prin
schitele sale in care infatiseaza o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este si felul in care erau
educati copiii in familiile burgheze, ilustrat si in schita D-l Goe...
Aceasta este o opera epica de mica intindere, cu o actiune simpla, in care autorul infatiseaza un
moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o schita.
In primul rand, ca orice schita, D-l Goe... este o opera epica, intrucat autorul isi exprima
indirect sentimentele de dezaprobare si dispret fata de comportamentul copilului prin intermediul
faptelor si al personajelor. in al doilea rand, scrierea este de mica intindere, caci prezinta doar
momentul calatoriei lui Goe la Bucuresti, impreuna cu cele trei insotitoare ale sale, iar toate nazbatiile
savarsite de Goe pe parcursul drumului - pierderea palariei, blocarea in cabina de toaleta, tragerea
semnalului de alarma - se subordoneaza, in plan narativ, intamplarii principale relatate de autor, ele
structurandu-se in momente ale subiectului literar.
Actiunea este simpla, lineara, ca in orice schita, existand un singur fir narativ care incepe cu
expozitiunea (asteptarea trenului), continua cu intriga (urcarea in tren) si cu desfasurarea actiunii
(pierderea palariei, discutia cu conductorul, disputa dintre mam-mare si conductor, blocarea lui Goe in
cabina de toaleta, ca apoi sa culmineze cu tragerea semnalului de alarma. Odiseea aceasta se va
incheia pana la urma cu sosirea la Bucuresti.
Fiind o schita, si in aceasta opera literara exista putine personaje, dintre care protagonistul este
Goe, personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager si conductorul - actioneaza in
functie de comportarea acestuia, adoptand atitudini diferite.
Ca in orice opera epica, deci si in schita, se face simtita prezenta naratorului, care relateaza
intamplarile in desfasurarea lor gradata, din momentul asteptarii trenului (expozitiunea) pana in clipa
sosirii in Bucuresti (deznodamantul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a, atitudinea
autorului desprinzandu-se din modul in care nareaza si pune personajele sa actioneze. Exista, asadar,
cele trei elemente specifice unei opere epice: narator, actiune, personaje. Modul de expunere
predominant este naratiunea, dar se imbina cu dialogul, care evidentiaza talentul de mare dramaturg al
lui Caragiale.
Prin dialog, dar si prin naratiune, se creioneaza trasaturile personajelor, dar se degaja si un comic
savuros, izvorat din limbajul viu, colorat si natural.
Din cele presentate mai sus se poate spune ca opera literara D-l Goe... are toate notele
definitorii ale unei schite, dar prin talentul autorului ea reprezinta in modul cel mai stralucit specia
literara pe care o ilustreaza.

Puiul
de Ion Alexandru Bratescu Voinesti
Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a nascut la Targoviste in 1868, intr-o familie instarita cu obiceiuri
patriarhale. Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viata Romaneasca cu schite,
nuvele si povestiri. Ele vor forma substanta volumelor in lumea dreptatii -1907. intuneric si lumina1912, Nuvele si schite-1903. A mai scris drama Sorana.
In schita Puiul fiindca tema si subiectul sunt luate din realitatea naturii. O prepelita venita
din Africa isi face in marginea unei padurici un cuib, in care depune sapte oua si scoate sapte pui. Ea
creste puii cu boabele ramase pe miriste. Puiul cel mare a fost prins de un flacau dar acesta ii da
drumul. El nu a ascultaf de mama lui si este mustrat.Puilor le cresc aripile si mama lor ii invata sa
zboare. Sosirea unui vanator aduce o intamplare dramatica in viata prepelitei. Ea izbuteste sa-l insele
pe vanator zburand in apropierea cainelui, pentru ca acesta sa nu poata trage. Puiul cel mare nu asculta
de sfatul mamei si zboara din cuib. Este ranit si cade in lastaris. Prepelita isi da seama ca el este
pierdut, dar isi ascunde durerea. Finalul este anuntat subtil. Miristea este arata, apoi este cules
31

porumbul si cade bruma. Pasarile (cocorii, randunelele) incep sa plece. Prepelita intarzie, fiindca nu se
indura sa se desparta de puiul schilodit si disperat. Venirea crivatului o hotaraste sa plece, pentru a-i
salva pe ceilalti. Puiul ramas singur la marginea lastarisului sta zgribulit de frig. Scriitorul reda
moartea puiului imaginand-o asemeni cu a oamenilor. La inceput, din cauza frigului are dureri mari,
fiindca ingheata. Apoi simte o piroteala si retraieste crampeie din scurta lui viata: carambul cizmei
vanatorului, aripa calda a mamei,-miristea. Moare cu ghiarele impreunate schitand gestul uman al
rugaciunii.
ldeea este moralizatoare, deci clasica. Copiii care nu-si asculta parintii vor trai dramatic
experiente triste si grave, care ii vor face sa inteleaga valoarea sfatului parintesc.
Personajele au un caracter tipic. Prepelita reprezinta tipul mamei iubitoare, puiul cel mare tipul
copilului neascultator. Vanatorul reprezinta tipul ucigasului, raul, cel care distruge si arata raportul
profund gresit dintre om si vietuitoare.
Puiul este o alegorie, adica o povestire cu personaje din lumea animalelor, plantelor, pasarilor,
carora li se dau prin personificare calitati si trairi omenesti. Aceasta alegorie are in vedere cultivarea
unor comportamente sociale morale determinate de ascultarea parintilor. Odata cu cresterea lor, copiii
trebuie sa invete normele de conduita sociala. Ei trebuie sa stie cum sa se comporte in familie, in
societate, in imprejurarile grele ale vietii. Prepelita este asemeni unei mame grijulii preocupata sa le
dea puilor tot ceea ce este mai bun. Ea ii ocroteste sub aripile ei de soare, ploaie, frig. isi pune viatr, in
primejdie, cand vine vanatorul, atragandu-l spre lastaris pentru a-si salva puii. II cearta pe puiul cel
mare cand face prima greseala si din neascultare este prins de un flacau. Cea de7a doua greseala puiul
o va plati scump. Este ranit si nu va mai putea zbura. in inima prepelitei, ca in cea a unei mame, se da
o lupta sfasietoare. Sa .ramana cu puiul schilod sau sa plece ca sa-i salveze pe ceilalti de gerurile
iernii. Scriitorul imagineaza intrebari si raspunsuri umane intre prepelita, si puiul ranit. El atribuie
celor doua personaje sentimente umane sau hotarari ca acea luata de prepelita cand pleaca cu puii
sanatosi. Puiul cel mare este egoistul, care cauta sa scape el, fara sa-i pese de ceilalti. Pedeapsa, pe
care o, ia are un caracter moralizator. Cel care nu-si pune sufletul sau in primejdie, ca prepelita pentru
ceilalti, si-1 va pierde. Va ramane singur in gerul aspru al vietii. De aceea, personajele au un caracter
general, prepelita este iubirea parinteasca a mamei, puiul cel mare este neascultarea specifica tinerilor,
care vor sa-si arate curajul, independenta. Ei calca porunca "Sa cinstesti pe tatal si pe mama ta" si
iesirea in afara legii are consecinte tragice.
Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti.este realist. El utilizeaza termeni expresivi ca:
lastaris, cu sens de padurice, miriste, parloaga, preajma, piroteala, schilod, caramb, alica, herete, a se
pitula. Pentru a ne sensibiliza si pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor si cea a pasarilor
scriitorul utilizeaza alegoria, imprumutand prepelitei, puilor, un comportament uman exprimat si .prin
dialoguri. De exemplu, cand vine vanatorul prepelita le spune puilor:
,,- Eu o sa zbor, voi sa ramaneti nemiscati; care zboara e pierdut. Ati inteles?"
Acest comportament rational al prepelitei este sugerat prin felul in care zboara in apropierea
cainelui pentru ca vanatorul sa nu poata trage, dar ca sa-i indeparteze de cuib si de pui. Aceasta
imbinare intre descriere, naratiune si dialog da textului momente de intensitate ca reproducerea
cuvintelor vanatorului: Unele fagi? inapoi, Nero!"
Scriitorul stie sa foloseasca constructii expresive "ca sub un cort", "ochisorii ca niste margele veni", "a
ramas impietrit", "aripa moarta", "puii au clipit din ochi", "fasaitul unui caine", "bataia pustii", "ca
sticla", "moarta de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburand in rasul pamantului", folosind
comparatii,
metafore,
metonimii,
personificari,
epitete
etc.
Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizeaza termenul expresiv "preajma", epitetul si metafora
"haina alba si rece a iernii , comparatia si aliteratia "senin ca sticla".
Simbolizarea sugereaza intentionalitatea umana: "pica mort cu degetele ghiarei impreunate ca
pentru inchinaciune", asa cum dedicatia de la inceputul povestirii ("Sandi, sa asculti pe mamica!")
arata intentia moralizatoare a autorului Cine nu-si asculta parintii isi pierde viata si sufletul.

Ispravile lui Pacala

de Petre Dulfu

32

Ispravile lui Pacala, de Petre Dulfu, este o sinteza a snoavei populare romanesti. Celebrele
snoave despre Pacala au cunoscut in literatura romana diverse prelucrari (Costache Negruzzi, Petre
Ispirescu, Ion Creanga, Ioan Slavici, Ioan Adam, Alexandru Mitru, Mihai Beniuc), dar nimeni n-a reusit sa
imbine intr-o constructie epica atat de armonioasa si plina de haz, varietatea snoavelor populare
romanesti, prezentand conflictele sociale, familiale si etice, ca Petre Dulfu.
Ispravile lui Pacala cuprinde patru parti. Intr-un fel de prolog autorul arata rolul snoavelor ca
lectura de agrement si-si exprima admiratia fata de frumusetea creatiilor populare romanesti. Scriitorul
face apoi o prezentare sumara a cadrului snoavelor sale, infatisandu-si eroul in felul povestitorului
popular si invitandu-si ascultatorii la aflarea unor ispravi nemaipomenite: Nu azi, nici ieri, hai deatuncea, apa-a curs pe Olt cam multa! / (Sanatate, de la Domnul, celor care ma asculta!) / Undeva, peaici sub cerul scumpei noastre Romanii, / Intr-un sat traia - se zice - un mosneag, ce-avea trei fii. / Cei
mai varstnici, de! Ca lumea! Cand mai buni si cand mai rai, / Cand mai dezghetati la minte, cand mai
prosti, sarmani de ei. / Cel mic insa ... alta fire! Suflet bun, dar mai poznas. / Ca sa faca el un lucru,
cum se faptuieste, as! / Toate le facea sucite si pe dos, de te-ncruceai. / Un natang, cu gura casca iti
parea - cand il vedeai. / Ii ieseau la capat insa toate-asa de minunat, / Ca de fapta savarsita, locului
stateai mirat. / O placere-avea: de lacomi, de neghiobi sa-si rada-n lege! / Si, ca el, la gard prostia cine
mai stia s-o lege?.
Prima parte infatiseaza moartea tatalui si implicatiile mostenirii. Pacala pedepseste prostia si
lacomia celor doi frati mai mari. Partea cea mai ampla relateaza peripetiile eroului ca argat la un popa
hapsan. Partea a treia infatiseaza pe Pacala argat la gospodarul Stancu, unde isi propune sa scoata
dracii din Stanculeasa, nevasta cea infidela. Ispravile lui Pacala au o compozitie simetrica, partea a
patra infatisand intoarcerea lui Pacala in satul natal, devenind acum gospodar instarit, si necazurile
sale, pricinuite de satenii invidiosi si rai.
Elogiul satului natal, al locurilor copilariei este prezentat emotionant, iar formula de incheiere
ne aminteste din nou, de basmele populare: Si-a umblat Pacala, iarasi, nu stiu cat prin cele sate, / Deale lui ispravi, in cale-i savarsind nenumarate. / Dar de la o vreme ce vreti? tot stingher, pe cai straine /
S-a cam saturat si dansul... Si-si zicea ades in sine: / Ce-o mai fi facand satutul, unde-am fost copil
odata?... / L-apucase dor de vatra de atata timp uitata. / ...Si de-o lume pizmuit / In bogata-i locuinta,
multi ani veseli, a trait / Ba, de n-a murit, traieste chiar si astazi... cu acestea, / S-auzim, romani, de
bine! - ispravitu-mi-am povestea. / A facut el, nu e vorba, si pe urma de-ale lui, / Ghidusii nenumarate!
Dar... pe toate sa le spui? / Cand as sta sa-nsir eu toate, cate el a savarsit / Povestirea-mi niciodata nu
ar mai avea... Sfarsit.
Eroul principal prezinta acest contrast dintre aparenta si realitate. In aparenta este un nerod, un
prost, dar ascultatorul sau cititorul isi da seama ca personajul stapaneste cu mare arta tactica
disimularii, arta prefacatoriei. Prostia si buimaceala sunt doar strategii ale lui Pacala pentru a-si atrage
adversarii in capcana si a-i pedepsi dupa cuviinta; sunt modalitati de implinire a menirii sale de erou
justitiar.
Ca si basmul, Ispravile lui Pacala prezinta o actiune in afara unor coordonate precise ale
timpului si spatiului: undeva pe-aici sub cerul scumpei noastre Romanii. Si mai vag sunt prezentate
coordonatele temporale: nici azi, nici ieri, hai de-atuncea apa-a curs pe Olt cam multa, iar formula
introductiva este preluata parca din basm: intr-un sat traia, se zice, un mosneag ce-avea trei fii. Felul
in care sunt prezentati cei trei fii ne aminteste, de asemenea, de basmele populare, staruind asupra
mezinului care impresiona pe toti, de mic, prin ispravile si prin istetimea lui. Ca si in basme, dar intr-o
masura mult mai mica, este prezent elementul fantastic (in capitolele: Flautul fermecat siMoara
dracilor care infatiseaza razbunarile istete ale eroului asupra unui popa lacom, neomenos si hapsan).
Capitolul Moara dracilor cu episodul orbirii dracului ne aminteste de eroul epopeii
anticeOdiseea-Ulise cel care tot prin istetime il orbeste pe ciclopul Polifem. In Ispravile lui
Pacala, dracul nu mai apare ca o fiinta infricosatoare, ca in traditia crestina, ci ca un personaj jalnic
prin naivitatea si prostia lui. Este o viziune asemanatoare cu cea din povestea lui Ion Creanga, Danila
Prepeleac: Usa morii se deschide, cu putere-n laturi data, / Si... rasare-un drac. / Pacala, de pe scaun,
de la foc, / Il masoara cu privirea, far-a se clinti din loc: / - Uite-l ma! ha-ha! sarmanul! Negru, ca din
smoala scos! / - Gol de tot! cu coarne-n frunte! Si ce coada are-n dos! / Va sa zica asa sunt dracii?
Aoleu! Da sluti mai sant, / De-or fi toti la fel cu asta prapadi-i-ar Domnul sfant!.

33

Apus de soare
de Barbu Delavrancea
Barbu Delavrancea este fiul unui carutas din marginea Bucurestiului. isi incepe studiile la
scolile din cartier si este primit ca bursier la Colegiul Sf. Sava. Urmeaza Facultatea de Drept din
Bucuresti si desfasoara o bogata activitate de gazetar. Colaboreaza la Revista literarei. Familia,
Romanul, Revista Noua. Din 1888, dupa ce se casatoreste cu Marya Lupascu, intra in politica, mai
intai la liberali, apoi la conservatori. Este ales in mai multe randuri deputat, apoi ministru. Este si
primar al Bucurestiului. De asemenea, se distinge ca avocat, in procese celebre (de pilda, aparandu-l
pe Caragiale) si i se duce vestea de orator fermecator. A scris nuvele, dintre care mai cunoscute sunt:
Sultanica, Hagi-Tudose, Trubadurul, Zobie, Milogul. Spre sfarsitul vietii scrie o trilogie compusa din
dramele: apus de soare, Viforul, Luceafarul. aceasta creatie constituie capodopera lui Delavrancea.
Apus de soare 1999 (drama istorica).
1. Drama este inspirata din istoria nationala si respecta canoanele romantismului.
2. Titlul constituie, in plan stilistic, o metafora pentru sfarsitul unei epoci aureolate din istoria
romanilor.
3. Conflictul principal urmareste confruntarea personajului cu moartea.
4. In planul secund al piesei sunt conturate si alte laturi ale conflictului, ilustrate de atitudinea
voievodului
fata
de
copiii
sai
nelegitimi
sau
fata
de
boierii
tradatori.
Drama trateaza sfarsitul unei personalitati - Stefan cel Mare - si al unei epoci istorice.
Subiectul
Apus de soare este o drama romantica, inspirata din istoria nationala. Personajul principal al dramei
este Stefan cel Mare, surprins intr-un moment crucial, inainte de a muri. Personajul este introdus prin
prezentarile celorlalte personaje, accentuandu-se latura lui legendara, de voievod neinfrant. Curtea
domneasca este cuprinsa de jale pentru ca Stefan este bolnav, iar doctorii sunt neputinciosi in fata bolii
sale. Personajul este preocupat sa pregateasca urcarea pe tron a fiului sau, Bogdan. El stie ca dupa
moartea sa vor incepe lupte crancene pentru putere si de aceea hotaraste sa-l inscauneze pe Bogdan
inainte ca tara sa ramana fara voievod, ceea ce contravine traditiei.
In afara de aceasta preocupare, Stefan este macinat de gandul ca doi dintre copiii lui nelegitimi,
OAna si Rares, pe care ii crescuse la Curte ca pe niste orfani, nu cunosc inca legatura de sange dintre
ei si sunt in situatia de a comite un incest.Desi batran si ruinat de boala, gaseste mijloacele de a
limpezi aceste doua situatii. Pe Petru Rares il trimite la mama sa, Raresoaia, care ii marturiseste ca este
fiul lui Stefan si fratele Oanei. De asemenea, voievodul ii spune fiicei sale adevarul, recurgand la un
viclesug care ii indulceste situatia de parinte nevoit sa vorbeasca despre lucruri dureroase si vinovate:
el se preface ca doarme si ca vorbeste prin somn, explicandu-i astfel Oanei ca este tatal ei. De
asemenea, identifica grupul boierilor care comploteaza impotriva lui Bogdan. Acestia sunt Ulea,
Dragan si Stavar. Ei vor sa-l urce in scaunul Moldovei pe Stefanita, un nepot al lui Stefan. Voievodul
isi exercita intreaga autoritate: il ucide pe Ulea si apoi il incoroneaza pe Bogdan in mod apologetic,
cerandu-le supusilor sa-i respecte ultimele dorinte: pacea cu turcii si inscaunarea lui Bogdan. apusul
vine ca o alinare, voievodul murind cu constiinta datoriei implinite.
Apus de soare este o drama romantica, inspirata din istoria nationala. Subiectul urmareste
sfarsitul voievodului Stefan cel Mare, figura aureolata a medievalitatii romanesti. De aceea, drama
construieste in spirit romantic un nivel mitic, conturat de replicile evocative, denotatia legendara si
atmosfera grava. insusi titlul dramei constituie o sinteza a subiectului, iar, in plan stilistic, este o
metafora pentru sfarsitul unei epoci legendare. De-a lungul piesei apar o serie de denotative care
sugereaza personalitatea covarsitoare a voievodului; astfel, el este numit leul, vulturul, soimul, zmeulmetofbre care anticipa simbolul soarelui, prin care figura lui Stefan este absolutizata. Pe langa sensul
unicitatii si al vietii, simbolul soarelui mai dezvolta si semnificatia de centru al lumii. Sfarsitul
domnitorului nu este insa urmarit in latura lui profAna ; este doar un apus, o stingere vremelnica,
deoarece el a creat prin domnia sa glorioasa un model pe care istoria il va repeta intr-un moment de
renastere nationala.
34

Conflictul dramei este fixat in plan moral si se desfasoara intre personalitatea unui voievod
legendar si sentimentul strivitor al mortii; batran si bolnav, Stefan isi asteapta sfarsitul intr-o atitudine
de incrancenare, generata de grija lui fata de viitorul tarii, dar si intr-o postura de sublimare mioritica,
prin evocarea mortii ca o doamna in negru. Paralel cu acest conflict, dramaturgul urmareste si ipostaza
de parinte, care are constiinta incarcata. Stefan vrea sa dea o explicatie copiilor sai nelegitimi, OAna si
Rares, dar, incapabil sa le comunice un adevar impovarator, pe Rares il trimite la mama sa, care ii va
spune ca este fiul voievodului, iar Oanei ii marturiseste prefacandu-se ca vorbeste in vis. Conflictul
acesta este de natura psihologica, deoarece dezvolta un tainuit sentiment de vinovatie si totodata il
pune pe aprigul domnitor in fata unei primejdii pe care nu si-o putuse imagina: OAna si Rares, fara sa
stie ca sunt frati, se indragostesc unul de altul. Dramaturgul surprinde aici latura omeneasca a
personajului, slabiciunile si complexele sale. Discrepanta flagranta dintre aceasta ipostaza si
autoritatea despotica pe care o exercita asupra supusilor constituie o trasatura romantica, personajul
acestui curent fiind caracterizat prin imbinarea surprinzatoare dintre calitati si defecte.
Si conflictul politic intregeste portretul personajului prin amanunte care ii subliniaza forta de a se
manifesta ca autoritate absoluta, intr-un moment de prabusire fizica. Ulea, Dragan si Stavar sunt trei
boieri care uneltesc impotriva lui Bogdan, dorind sa-l aseze domn pe Stefanita. Voievodul descopera
conspiratia si rezolva conflictul violent, ucigandu-l pe Ulea cu sabia sa voievodala. Episodul evoca
marturia cronicarului Grigore Ureche despre firea autarhica a domnitorului (de multe ori la ospete
omoraia jara jiudetu), dar si legendele lui Neculce, in care Stefan apare ca intrupare a unei vointe
puternice si inflexibile.
Cele trei laturi ale conflictului (lupta cu moartea, confruntarea cu cei doi copii si infrangerea
uzurpatorilor) amplifica esenta dramatica a operei si deschide noi perspective asupra personajului.
Stefan este surprins cel mai bine in ipostaza sa eroica. Multe personaje vorbesc despre tineretea
lui glorioasa, ceea ce face ca drama sa semene cu un panegiric. Chiar incipitul este construit printr-o
scena in care fetele de la curtea domneasca spala panza si prezinta cu solemnitate faptele legendare ale
voievodului, dialogul lor semanand cu interventia corului din tragedia greaca. In acelasi sens se inscrie
si evocarea facuta de clucerul Moghila in cel de al II-lea act al dramei. Acesta povesteste despre
batalia de la valea Haliciului, cand lesii sunt invinsi in mod neasteptat, in ciuda numarului lor mare;
insistand pe strategia domnitorului, clucerul face voievodului un portret apoteotic, surprinzandu-l in
imagini dinamice: Stefan gaseste o vale larguta si pune la cale o ambuscada, surprinzandu-i pe Iesi
tocmai in momentul in care se credeau biruitori. Dupa ce invinge, cu pierderi omenesti minime, Stefan
ii trimite pe cei trei mii de prizonieri inapoi, la cardinal, cu un mesaj mustrator. Apoi fixeaza hotarul
pana la Nistru cu stalpi de piatra in care daltuieste insemnele Moldovei. Insusi Stefan isi face un
portret, in scena a Ii-a din actul al IV-lea, cand ii povesteste Oanei despre parintele ei, facandu-si de
fapt in mod subtil propria descriere.
Caracterul legendar al eroului se completeaza si prin numeroasele trimiteri mitice; astfel,
moartea lui este anticipata de o serie de anomalii (nasteri ciudate, astre insangerate, intamplari bizare),
iar momentul venirii lui pe lume se situeaza sub semnul a doua simboluri heraldice, caci la nastere a
fost scaldat in sange de vultur si de sarpe.
Abia in punctul culminant al dramei personajul se manifesta plenar, sintetizand toate sugestiile
mitice de pana aici. Momentul este construit pe un discurs de inalta tinuta oratorica (actul al III-lea,
scena VIII); este vorba despre celebrul discurs testamentar al personajului, prin care el isi motiveaza
atitudinea de voievod autoritar, politica sa proturca si dorinta de a-l aseza domn pe fiul sau, Bogdan.
Monologul debuteaza, dupa toate regulile retoricii clasice, cu o evocare a faptelor pe cat de glorioase,
pe atat de dramatice, menit sa capteze atentia auditoriului, dar si sa-i castige simpatia prin reamintirea
faptelor sale de arme. Evocarea devine solemna prin metafore clare si memorabile si atinge apogeul
printr-o enumeratie ampla a tuturor eroilor cazuti pentru tara: Oh!padure tanara!... Unde sunt mosii
vostri? Presarati... la Orbie, la Chilia, la Baia, alLipnic, la Soci, pe Teleajen, la Racova, la
Razboieni... Unde sunt parintii vostri? La Ceta-tea-alba, la Catlabugi, la Scheia, la Cosmin, la
Lentesti... Unde sunt... batranul Manuil si Goian, si Stibor, si Cande, si Dobrul, si Juga, si Gangur si
Gotca, si Mihai Spatarul, si Ilea Huru comisul, si Dajbogparcalabul, si OAna si Gherman, si fiara
palosului... Boldur? Pamant!... Si pe oasele lor s-a asezat si sta tot pamantul Moldovei ca pe umerii
unor uriasi! (Se opreste ostenit.) Suflarea... batranetea... (Sageteaza cu privirile grupul lui Ulea.) Cam cercat sa unesc apusul intr-un gand, ca zic ca sunt crestini, si trimesii mei au batut din poarta in
35

poarta, rugandu-se mai mult pentru ei ca pentru noi, sa lase razboaiele de zavistie si sa se ridice
impotriva primejdiei obstesti a crestinatatii... Le trebuia un om?... Era... A fost... Acum e bolnav.
Sintaxa retorica, incongruentele de efect ori chiar portretele succinte pe care le face imparatilor vecini
constituie elemente specifice stilului oratoric si confera discursului nu doar solemnitate, ci chiar
dramatism.
Abia dupa ce explica fragilitatea aliantei crestine, Stefan face elogiul turcilor pentru ca isi
respecta cuvantul dat, justificandu-si hotararea de a plati tribut Portii Otomane. Asertiunea constituie
argumentul intregii rostiri, incununate apologetic de cuvintele testamentare: Tineti minte cuvintele lui
Stefan care v-a fost baci pana la adanci batranete... ca Moldova n-afost a stramosilor mei, n-a fost a
mea si nu e a voastra, ci a urmasilor vostri si a urmasilor urmasilor vostri in veacul vecilor...
Pe langa faptul ca exprima profundul patriotism al voievodului, monologul transmite si o
atitudine morala de exceptie.
Este vorba aici despre sentimentul respectului fata de stramosi, dar si despre responsabilitatea
fata de urmasi. Fraza aceasta, cu accente aforistice, pregateste rostirea dorintei ultime a domnitorului,
de a-l incorona pe Bogdan, asigurand astfel continuitatea politica a tarii. Drama apus de soare
reaminteste datoria fundamentala a fiintei de a-si pastra constiinta nationala, sentimentul apartenentei
la o natie cu radacini adanci in istorie si cu nadejdea unui viitor stralucit. De aceea, personajul
principal este Stefan cel Mare, considerat soarele Moldovei; el este eroul total, aureolat, care se
impune ca model al lumii medievale, dar si ca efigie vernaculara.
Referinte critice
"[...] in apus de soare dezlantuirea oratorica este extraordinara, sunt parti de inalta si sublima
elocventa, la nivelul poeziei lui Victor Hugo si Eminescu. Enumerarea, simetria, sacadarea, navala
periodica, toate mijloacele bunei retorici infaptuiesc o superba atmosfera epica" (G. Calinescu Istoria literaturii..., Ed. Minerva, 1894, p. 574)."Ce efect nemaipomenit va fi produs oare apus de
soare la lectura marelui orator si actor Delavrancea? Numai cei care au avut norocul sa-i auda
cuvantul la tribuna ar mai putea spune. Textul inca rasunator ne recompune imaginea. Tiradele se
urmeaza o vreme linistit si senin, cu tonuri calde, mangaietore, ca apoi, luand o alura grava, sa
izbucneasca intr-un formidabil bubuit de furtuna. Cuvintele eroului se rostogolesc vijelioase ca apele
unei cascade, rupand totul in cale. Delavrancea isi canta poemul ca pe o melodie si-l rostea ca pe un
discurs, cel mai nobil si cel mai pur pe care l-a harazit posteritatii. E si aici o gradatie, o pregatire a
momentului culminant, insa pe fondul unei gesticulatii nebune, a miilor de alamuri pe care le domina
vocea solemna, voivodala, testamentara, profetica a solistului contopit in simbol cu insusi glasul
istoriei romanesti."

O scrisoare pierduta
de I.L. Caragiale
- comedie
Tema si viziunea despre lume
Comedia este specia genului dramatic, in versuri sau in proza, ce se particularizeaza prin
folosirea categoriei estetice a comicului, categorie bazata pe contrastul dintre esenta si aparenta (dintre
ceea ce sunt personajele in realitate si ceea ce vor sa para), fapt care starneste risul.
Reprezentant de seama al generatiei de scriitori ai secolului al XIX-lea, alaturi de Ioan Slavici,
Ion Creanga si Mihai Eminescu, Ion Luca Caragiale este cunoscut in literatura romana atat prin proza,
reprezentata de schite, momente si nuvele, cat si prin opera dramatica, incluzand comediile O
scrisoare pierduta, Conu Leonida fata cu reactiunea, O noapte frutunoasa, Dale carnavalului si
drama Napasta.
O scrisoare pierduta se incadreaza in specia literara comedie, avand toate caracteristicile
acestei specii literare. O prima trasatura o constituie prezenta tipurilor de comic: de nume, de limbaj,
de caracter, de situatie, de moravuri.
Comicul de nume deriva din numele alese de catre autor, care fac trimitere la caracterul
personajului, starnind rasul cititorului sau al spectatorului. Numele lui Pristanda provine din substantivul
pristanda- joc moldovenesc ce consta in a bate pasul pe loc; prenumele Zaharia provine din verbul
a se zaharisi, adica a imbatrani, iar numele Trahanache deriva din substantivul trahana-coca
36

moale usor de modelat. Numele lui Catavencu deriva atat din substantivul cata-femeie rea, barfitoare,
cat si din substantivul cataveica-haina cu doua fete. Apelativele coana si conu evidentiaza
atitudinea duplicitara a lui Tipatescu si a Zoei: lui Pristanda ii permit sa li se adreseze astfel, in schimb,
pentru cei din jur ei par niste persoane onorabile. Prenumele Agamita este ales in contrast cu
Agamemnon, numele eorului grec, pentru a sublinia diferentele majore dintre cei ce le poarta, iar
Dandanache provine de la dandana, incuractura, boacana, insotit de sufixul ache, sugerand
imbatranirea.
Comicul de limbaj este pus in evidenta prin ticuri verbale: ai putintica rabdare, Stimabile,
onorabile, Curat ca un caine, Curat murdar, prin confuzii paronimice: renumeratie, prin
necunoasterea sensului unor termeni: capitalisti, falitii nostri, prin cacofonii: Va sa zica ca nu le
are, nonsensuri: Sa se revizuiasca primesc, dar sa nu se schimbe nimica, sa nu se revizuiasca primesc,
dar sa se schimbe pe ici pe colo, prin punctele esentiale, Iubesc tradarea, dar ii urasc pe tradatori,
pronuntarea incorecta a unor cuvinte: bampir, famelie, printi-puri, truisme (adevaruri evidente):
o societate care nu merge inainte, sta pe loc, o societate fara printipuri, va sa zica ca nu le are.
Comicul de caracter deriva din incadrarea personajelor in anumite tipuri umane, prin scoaterea
in evidenta a trasaturilor dominante de caracter: Zoe-tipul adulterinei, al femeii voluntare, al cochetei,
Trahanache-tipul incornoratului, Tipatescu-tipul junelui-prim, al amorezului, al cuceritorului,
Catavencu- tipul demagogului, Farfuridi si Branzovenescu-tipul prostului fudul, cetatenul turmentattipul alegatorului nehotarat, Dandanache-tipul canaliei, Pristanda-tipul slugarnicului.
Comicul de situatie este obtinut prin pierderea si regasirea succesiva a scrisorii, prin arestarea
abuziva a lui Catavencu, prin discutiile dintre Zoe si Tipatescu avand ca subiect pierderea scrisorii, prin
discutiile dintre prefect si Trahanache, avand acelasi subiect, prin scena numararii steagurilor, cea a
numararii voturilor, prin rasturnarile bruste de situatie si introducerea elementului-surpriza Agamemnon
Dandanache.
Comicul de moravuri vizeaza satirizarea moravurilor epocii respective: triunghiul conjugal,
adulterul (Trahanache-Zoe-Tipatescu), santajul politic (ame-nintarea cu publicarea scrisorii daca nu sunt
votati in alegeri: Catavencu si Dan-danache), abuzul de putere (Tipatescu), furtul din avutul statului si
slugarnicia (Pris-tanda), demagogia politica (Catavencu, Farfuridi), falsificarea alegerilor.
O a doua trasatura a comediei o reprezinta modul de constructie a finalului, care intotdeauna
este fericit. Scrisoarea este gasita din nou de catre cetateanul turmentat si oferita destinatarului, adica
Zoei, astfel incat Catavencu nu il mai poate santaja pe Tipatescu. Lupta politica dintre cele doua partide
ia sfarsit, deoarece cel ce castiga alegerile nu este niciunul dintre cei doi candidati propusi, ci un al
treilea, Agamita Dandanache, trimis de la centru. Astfel, membrii partidului de guver-namant si cei ai
opozitiei se imbratiseaza, se felicita reciproc si toate conflictele sunt stinse si uitate, ca in orice comedie.
Patru dintre elementele de constructie importante in acesta opera sunt: actiunea, conflictul,
elemente de compozitie, relatii temporale si spatiale.
Actiunea este simpla: Tipatescu, prefectul judetului, trimite o scrisoare de dragoste amantei
sale, Zoe, sotia bunului sau prieten, Zaharia Trahanache. Aceasta o pierde. Este gasita de catre cetateanul
turmentat, de la care o fura Catavencu, liderul opozitiei si adversarul politic al lui Tipatescu. Acesta il
santajeaza pe prefect si doreste voturile sale, precum si cele ale membrilor partidului de guvernamant,
pentru a fi ales deputat. In caz contrar va face publica scrisoarea in ziarul al carui director este.
Scrisoarea este din nou pierduta si gasita tot de catre cetateanul turmentat, care o inapoiaza
destinatarului.
Expozitiunea face cunoscuta lectorului doua personaje: Stefan Tipatescu, prefectul judetului si
Ghita Pristanda, politaiul orasului, care discuta despre un ar-ticol din ziarul Racnetul Carpatilor. Din
aceasta scena se poate deduce rivalitatea politica dintre Tipatescu, reprezentantul partidului de
guvernamant si Catavencu, directorul ziarului, reprezentantul partidului de opozitie.
Intriga este continuta in episodul in care politaiul Pristanda ii povesteste prefectului despre
discutia pe care a ascultat-o pe furis, catarat pe ulucile casei lui Catavencu, despre scrisoarea pe care
acesta gasit-o si care urma sa-i aduca voturile necesare castigarii alegerilor. Pristanda ii spune
prefectului ca nu a reusit sa auda despre ce scrisoare este vorba.
Aceasta veriga lipsa este facuta cunoscuta cititorului, in cadrul desfasurarii actiunii, in actul al
II-lea cand Trahanache, presedintele organizatiei locale a partidului de guvernamant si prietenul
prefectului, ii aduce acestuia vestea ca a avut o intrevedere cu Catavencu si a aflat ca acesta detine o
scrisoare de amor in toata regula, adresata de Tipatescu sotiei lui Trahanache, Zoe. Evenimentele se
37

precipita si se succed intr-un ritm alert. Trahanache vede in scrisoarea aflata la Catavencu doar un fals
josnic, Tipatescu ordona lui Pristanda sa il aresteze pe Catavencu, pentru a recupera scrisoarea, dar Zoe
ii cere politistului sa il elibereze imediat, pentru a negocia cu el conditiile redobandirii documentului.
Catavencu solicita, in schimbul scrisorii, sa-i fie sprijinita candidatura ca deputat. De la Bucuresti,
soseste o depesa, care anunta obligatia colegiului al II-lea de a-l alege cu orice, pret, dar cu orice pret
pe Agamemnon Dandanache, un candidat necunoscut, care urmeaza sa soseasca de la Bucuresti.
Punctul culminant este reprezentat de discursurile candidatilor Farfuridi si Catavencu.
Incercarile acestuia din urma de a dezvalui alegatorilor imoralitatea prefectului si a Zoei sunt zadarnicite
de Ghita Pristanda si de oamenii sai, care provoaca o incaierare.
Deznodamantul este fericit, ca in orice comedie. Catavencu pierde scrisoarea, pe care o gaseste
din nou cetateanul turmentat, care i-o inapoiaza Zoei, Dandanache este ales deputat, iar Zoe ii cere lui
Catavencu, pe care il iertase, sa conduca manifestatia publica si banchetul organizate in cinstea
proaspatului deputat.
Un element esential in constructia subiectului dramatic este conflictul, ce consta in confruntarea
dintre doua sau mai multe personaje cu idei, opinii diferite. In piesa O scrisoare pierduta exista in
primul rand un conflict principal, generat de lupta pentru putere dintre reprezentantii celor doua partide
politice: partidul de guvernamant, reprezentat prin Tipatescu, Trahanache, Frafuridi si Branzovenescu si
partidul din opozitie, reprezentat de Catavencu, Ionescu si Popescu. Conflictul secundar este reprezentat
de suspiciunile lui Farfuridi si cele ale lui Branzovenescu, privitoare la posibila tradare politica a
prefectului Tipatescu.
Relatiile temporale si spatiale nu fixeaza actiunea cu precizie. Aceasta se desfasoara in
capitala unui judet de munte, in zilele noastre, dupa cum precizeaza autorul. Toate evenimentele care
compun actiunea se deruleaza pe parcursul a trei zile, la finalul campaniei electorale si in perioada
desfasurarii alegerilor.
Unul dintre personajele care au o importanta deosebita in aceasta opera este Zoe. Chiar daca
prima ei replica din piesa este Sunt nenorocita, Fanica si pana la finalul operei este infatisata intr-o
permanenta stare de surescitare, de disperare, Zoe este lucida, luciditatea fiind trasatura sa dominanta
de caracter. O prima scena semnificativa care pune in evidenta aceasta trasatura este cea a discutiei cu
Tipatescu, in care se incearca gasirea unei solutii care sa-i scape din situatia compromitatoare in care se
afla. Zoe numeste principiile lui Tipatescu nimicuri politice, detasandu-se perfect de emotii si cautand
lucid cea mai buna cale de a pastra in continuare tot ceea ce a dobandit prin casatoria cu Trahanache,
fara a se compromite in fata societatii.
O alta scena semnificativa este cea cea in care il trimite pe Pristanda sa mearga la Catavencu si
sa-i cumpere scrisoarea cu orice pret, acest lucru demons-trand o perfecta adaptare la situatie, spre
deosebire de impulsivul Tipatescu, hotarat sa il tina in continuare arestat pe oponentul sau politic.
Relatia acestui personaj cu celelalte personaje din opera sintetizeaza pozitia sa importanta in
derularea evenimentelor. In relatie cu Trahanache, Zoe se dovedeste a fi un abil manipulant: Eu te
votez, eu cu barbatul meu!, la drept vorbind, Joitica a staruit mai mult. Prin casatoria cu acesta, ea
o obtinut avere, pozitie sociala inalta, puterea de a influenta viata politica si sociala din judet. In
relatie cu Tipatescu, Zoe isi evidentiaza firea pragmatica. Ea este indignata de atitudinea lui, respinge
propunerea acestuia de a fugi in lume si se hotaraste sa lupte impotriva tuturor, daca telul sau este
amenintat, chiar si impotriva lui Tipatescu.
In opinia mea, deznodamantul comediei evidentiaza conceptia despre viata a autorului.
Alegerile sunt castigate de un personaj-surpriza, Agamita Dandanache, pe care insusi Caragiale il
numeste mai prost decat Farfuridi si mai canalie decat Tipatescu, iar cel care tine discursul final este
Catavencu, tocmai cel ce isi santajase oponentul politic.
In legatura cu finalul piesei, critica literara remarca: Veselia tuturor personajelor din final este
semnul exterior al deriziunii absurdului. Personajele nu realizeaza nonsensul existentei lor, singura
reactie finala la aceasta absenta a lor este veselia inconstienta. (Ion Constantinescu).
MODEL DE ARGUMENTARI
Argumentare text aparinand genului dramatic

38

Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri
literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin
intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.
Fragmentul citat face parte din opera literara ......... , de .......... si apartine genului dramatic,
deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar
structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.

Precizarea actul......, scena........ arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in

desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj.
Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care
o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.

Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt......., care.......... .

Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... .

El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise
de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de
caracter, .......................

Personajul
este
caracterizat
insa
de.......................caruia/careia................. .

In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice:
organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile
scenice.

si

indirect,

prin

atitudinea............fata

Argumentare text apartinand genului epic/unei opere epice.

Fragmentul citat face parte din opera literara......, de......... si apartine genului epic, deoarece
autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al
personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si conflictele.
Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului
prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca..............

Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in
prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista.

Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........

..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de
catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj /
vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........

In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul /

monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a
desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin
insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare indirecta.
Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare
ale personajelor.

Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a

singular / plural.

Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat
valorificand atributele specifice genului epic.

Argumentare text apartinand unei opere descriptive

39

Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv,
deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret,
valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele
prezentate.
Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale /
auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale
(substantive, adjective):..........................................................................................

De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind

un tablou al anotimpului...................si al ....................

Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor:
epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................),
comparatii (............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc.

Epitetul / metafora / comparatia etc..........este foarte sugestiv(a), redand imaginea.

....

Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind

la veridicitatea imaginilor surprinse:................................

Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca

fragmentul citat din opera literara.............................,de....................este o
descriere.

Caracterizare - personaj literar

...............este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in

expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare
directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .

Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din

succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte
personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,

deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).

Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care

doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat.

Eseu Viata micilor vietuitoare

Pentru elaborarea eseului cu privire la tema Viata micilor vietuitoare am ales sa abordez
schita Caprioara de E.Garleanu.
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se relateaza o
singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se desfasoara intr un interval de
timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele literare accesibile
copiilor atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor materne si instinctului de protejare
nutrit de mama fata de pui sau, jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste texte atrag atentia asupra vietii
pline de pericole, asupra sensibilitatii acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne. Lectura acestor
40

texte le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si creste interesul pentru
conoasterea vietuitoarelor contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin forma lor artistica
schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor, autorul convertind
un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar de sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere naratiune si descriere le este prezentat copiilor
tabloul natural, calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile vietuitoare, dar si pericolele
la care sunt expuse. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase pe muschiul gros, cald ca
o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat
si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei
subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului. Este o scena a familiei plina de duiosie si
gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie. Amana linistea si impacarea pentru
a scoate si mai bine in relief lupta staruitoare din sufletul de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai
pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata,
pe care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la eterna
noastra mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul ca de acum
inainte va trebui sa se descurce singur. Un muget inabusit de dureri puse capat framantarii launtrice
si invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotara sa si duca puiul la tarcurile de stanca din zari
unde va fi in afara de orice pericol. Acolo pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste care
stapaneau fara nici o grija , si acolo l ar fi stiut langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o impune, singura ei
arma de aparare o constituie miscarea rapida fuga fulgeratoare, salturile indraznete prin locuri
pline de primejdie si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul se tine voiniceste
si se avanta ca o sageata.
In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna iubirea unei
mame pentru puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor. Amenintarea pandeste
peste tot: lupul sta la panda, caprioara simte, conteneste fuga, paseste incet. Momentul culminant
este descris cu maiestrie dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina
patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care
imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care se topeste in adancul padurii fiind
un simbolul salvarii.
Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...
Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii plastice si
epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata valoare
instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii animalelor, pasarilor, insectelor
si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila.

Eseu argumentativ pe tema Copilaria

Eu consider ca perioada copilarieei este cea mai importanta perioada din viata omului, atat
datorita faptului ca este cea in care desprindem cele mai importante invataminte ale vietii, cat si
datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si
pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa cunoastem lumea,
luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si tot ceea ce este important
pentru viitorul nostru. Este perioada in care ne formam personalitatea invatand care sunt valorile vietii
pe care trebuie sa le pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le dezvoltam
pentru ca mai tarziu la randul nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in Amintiri din copilarie povesteste istoria copilariei sale, traita sau vazuta de
el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul Humulesti. Isi largeste
sfera de sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza ca om.
41

I.L.Caragiale in cele doua schite Vizita si Dl Goe prezinta portretul copilului apartinand
unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati de marele
dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele Bunica si Bunicul atmosfera de basm
a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor oameni de
valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de o
copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si ingamfarea care nu
fac parte din lumea copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in Fetita cu chibriturile de
Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru toti copiii sarmani care
traiesc intr o societatea dominanata de exploatare sociala.
In Dumbrava minunata a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o impletire a
realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in lumea basmelor,
transferandu-si necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta
imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa se
comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de catre marii
scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa se joace impreuna cu
toti copiii indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc si devin
adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i sa-si doreasca in
continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la varsta copilariei.

Tema - anotimpurile
Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele literare
accesibile copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii despre lume a
acestora referitor la trecerea timpului. Astfel, textele care au ca tematica anotimpurile ii familiarizeaza
pe copii cu perioadele referitoare la transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta aspectele
naturii specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa de
transformare. De exemplu, primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar vizual
ci si auditiv ca in poezia La Pasti de George Cosbuc: Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin
de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare. Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului
vestind victoria luminii asupra intunericului si bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si mediteaza
la trecerea timpului (Pastelul Malul Siretului Vasile Alecsandri). Aceeasi apa care se schimba-n
valurele pe prundisul lunecos adoarme la bolboace sapand malul nisipos, sugerand ca viata are
atat perioade mai line cat si perioade mai zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de Toamna,
zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu care matura totul in
viata ei, sugerand distrugerea vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui Alecsandri
exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara ca un roi de fluturi
albi devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care imbraca mandra tara.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care il observa
repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o pierdere, ci ca o
transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine vara care se ofileste si devine toamna si care
amorteste din nou iarna. Frumusetea naturii in fiecare anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu
frumusetea fiecarei etape a vietii.
42

In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si animaliere specifice
fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu viata animalelor. Diminetile zilelor
de primavara folosite pentru munca campului sunt pline de farmec. Personificat, Soarele dulce cu
lumina si caldura apare Pe orizontul aurit, / Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit pe care
oamenii muncesc. ( V. Alecsandri Dimineata)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta bucurand eul
liric: Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului racoarea-i place! / Vine ploaia
bine face!( G.Cosbuc Vine ploaia!. Nu doar oamenii muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci si
micile vietuitoare. Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din Iscoada de V. Alecsandri :
A gasit toata gradina / Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna: Maruntica de
faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia / Asezat in magazine / Pentru
iarna ce-o sa vie (T.Arghezi O furnica). Toamna este anotimpul recoltelor in care primim roadele
muncii de vara: Mere, pere / In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca
de pui. (Demostene Botez, Toamna). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut
provizii pentru vremea rea: Cri-cri-cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de
Craciun / Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de mica( G.Toparceanu - Balada unui greier
mic).
Iarna cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste reparandu-si
uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc
Iarna pe ulita).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de unde isi ia
hrana. El este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte si s-o exploateze ratioanal, sa
o protejeze si s-o conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii sa
inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa le adapteze
mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de schimbarile aduse. De
asemenea, invatand aceste poezii, copiii vor intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si
responsabilitatea lor de a-l pastra functional. In plus, datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri,
vor invata sa aprecieze frumusetea naturii, trezindu-le sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.

43

TABEL SINOPTIC
Morometii

Ion

Marin Preda
Liviu Rebreanu
Autor
1955, 1967
1920
Anul
publicarii
realist, Roman
realist,
Incadrare in Roman
postbelic
obiectiv,
interbelic
context

Ultima noapte de Enigma Otiliei

dragoste, intaia
noapte de razboi

Moara
noroc

cu

Camil Petrescu
1930

George Calinescu
1938

Ioan Slavici
1881

Roman
modern,
subiectiv, de analiza
psihologica,
interbelic
-unicitatea
perspectivei
narative
-timpul prezent si
subiectiv
-fluxul constiintei
-naratiunea la pers.
I
-memoria afectiva
-tehnica jurnalului
-autenticitatea
-substantialitatea

Roman realist, de
observatie sociala
(balzacian),
interbelic
-veridicitate
-atenta observatie a
socialului
-utilizarea detaliilor
-naratiunea la pers.
III
-existenta
naratorului
omniscient
-observarea
umanitatii sub latura
morala
-prezentarea frescei
Bucurestiului
inainte de I RM
-motivul mostenirii

Nuvela realista,
de
factura
psihologica

Caracteristici

-inregistreaza
transformarile vietii
rurale,
ale
mentalitatilor,
ale
institutiilor,
de-a
lungul unui sfert de
secol
-se impune o noua
tipologie
a
personajelor
-prin tema familiei,
romanul dezvolta o
viziune noua despre
lume
-face
apel
la
observatia
psihologica

-reprezentarea
veridica a realitatii
-absenta idealizarii
personajelor
-obiectivitatea
observatiei
-omul este prezentat
ca un produs socialistoric al mediului
in care traieste si cu
care
este
in
interdependenta
-realitatea
ofera
fresca
societatii
transilvanene de la
sf. sec. XIX

Perspectiva
narativa

Narator
obiectiv,
naratiune la pers. III

Narator
implicat,
subiectiv, naratiune
la pers. I

Naratiune la pers.
III, narator obiectiv,
detasat, omniscient,
omniprezent

Viziunea
despre lume

Romanul reconstituie
imaginea
satului
romanesc
intr-o
perioada de criza,
inainte si dupa cel deal Doilea Razboi
Mondial prin:
-tematica
-conflict
-particularitati
de
compozitie
-perspectiva
personajului
Ilie
Moromete
asupra
vietii
si
a
intamplarilor
Tema familiei
Destramarea familiei
si
a
civilizatiei
traditionale taranesti
Tema timpului

Perspectiva narativa
de tip auctorial,
naratiune la pers.
III,
narator
omniprezent,
omniscient,
neimplicat
Conceptia
scriitorului despre
literatura si despre
menirea ei.
Literatura
este
creatie de oameni
si de viata si cere
ca romanul sa se
indrepte spre un
realism
al
esentelor.

Actul de creatie este

un act de cunoastere
si nu de inventie, iar
scriitorul
descrie
realitatea propriei
constiinte:
Sa nu descriu
decat ceea ce vad,
ceea ce aud, ceea ce
inregsitreaza
simturile mele, ceea
ce gandesc eu
Aceasta e singura
realitate pe care o
pot povesti.

Autorul evidentiaza
viata
burgheziei
bucurestene de la
inceputul sec. XX in
raport cu banul prin:
-tema
-structura simetrica
si circulara
-specificul
secventelor
descriptive
-realizarea
personajelor

Concentrata in
cuvintele
batranei
din
incipitul
nuvelei - omul
trebuie sa fie
multumit
cu
ceea ce are

Foamea arhetipala
pentru pamant
Tema iubirii
Tema destinului

Inadaptarea
intelectualului
la
societatea mediocra
Tema iubirii
Tema razboiului

Efectul
dezumanizant
al banului
Tema familiei
Tema destinului
implacabil

Metafora a timpului
psihologic

Prezentarea
societatii
bucurestene
la
inceputului sec. XX
Tema mostenirii
Tema iubirii
Tema parvenirii
Tema paternittatii
Misterul prin care se
caracterizeaza
comportamentul
protagonistei

Tema

Titlul

Asaza tema familiei

in centrul romanului

Numele
personajului
principal

Structura

3 planuri:

3 planuri:

44

Planul

prezent

2 planuri principale:

-analiza
conflictului
interior al lui
Ghita
-urmarirea
procesului
instrainarii
acestuia
de
familie
-urmarirea
procesului de
degradare
morala produsa
de
ispita
banilor
-tematica
-modalitati de
caracterizare a
personajelor
Naratiunea la
pers.
III,
narator
omniscient,
omniprezent,
neimplicat

Spatiul
de
desfasurare al
evenimentelor,
este
mai
degraba ironic
Un singur plan

45