PSIHOLOGIA PERSONALITATII

Lect.dr. Romeo Zeno CRETU

Modulul 1

Cuprins:

PERSONALITATEA CA OBIECT DE STUDIU STIINTIFIC

Ipostazele personalitatii
Diferentieri conceptuale
Individul
Individualitatea
Persoana
Personalitatea
Personajul
Definirea personalitatii, tipuri de defintii
Definitiile prin efect extern
Definitiile prin structura interna
Definitiile pozitiviste
Definirea operationala a personalitatii
Acceptiunile notiunii de personalitate
acceptiunea antropologica
acceptiunea psihologica
acceptiunea axiologica.

DESCRIPTIA PERSONALITATII
Descriptia personalitatii in termeni de unitati tematic descriptive
trasaturi personale,
factori de personalitate,
deprinderi / habitudini comportamentale,
motive,
EU (self-concept),
roluri sociale,
atitudini,
constructe personale.
Descrierea personalitatii in termeni de laturi sau dimensiuni componente ale
personalitatii

1
TEMPERAMENTUL

Definirea temperamentului
Tipologii temperamentale
Tipologii temperamentale substantialiste
Tipologii constitutionale
Tipologii psihologice
Tipologia psihofiziologica
Tipologii psihosociologice
Tipologii psihopatologice
Limitele tipologiilor temperamentale
Probleme general-teoretice ale temperamentului
Este temperamentul innascut sau dobandit?
Relatia dintre tipul ANS (activitatea nervoasa superioara) si temperament

2
 PERSONALITATEA CA OBIECT DE STUDIU STIINTIFIC

Ipostazele personalitatii
Antropologul american Ralph Linton, inca din 1945, consema in cartea sa
Fundamentul cultural al personalitatii (1945): Personalitatea ca realitate
psihologica, constituie o preocupare veche, la fel de veche ca specia umana.
Conceptul modern de personalitate si studierea procesului de formare a personalitatii
sunt fenomene foarte recente, mai noi chiar decat studiile despre cultura si societate.
Linton era de parere ca incepand cu omul-maimuta, diferentele interumane de ordin
psihocomportamental au inceput sa fie sesizate, acestea fiind prezente prin utilizarea
unor atribute descriptive distincte: iuti, repezi, calmi, prosti, inteligenti, apatici,
irascibili etc. Multa vreme insa aceste diferente individuale au fost considerate firesti,
naturale, neatragand atentia cercetatorilor.
Rezulta necesitatea de a studia doua ipostaze ale personalitatii:
1. personalitatea ca realitate, fenomen existential
2. personalitatea in calitate de concept, obiect de investigare / teoretizare.
1. Ca realitate, personalitatea reprezinta totalitatea psihologica ce caracterizeaza un
om particular; este omul concret, viu, empiric, fizic, rational, pasional etc., deci asa
cum exista in realitate si nu ca o abstractie sau asa cum se prezinta in mintea
infierbantata a filozofilor. Personalitatea ca realitate este diferita de la om la om ca
structura, alcatuire si mod de manifestare.
2. In calitate de concept, personalitatea este obiectul cel mai complex al psihologiei.
Personalitatea inglobeaza in sine intreaga psihologie umana. Practic se considera ca
nu exista experienta psihologica subiectiva neintegrata in personalitate sau care sa nu
serveasca la cunoasterea personalitatii.
Unii autori sustin ca psihologia personalitatii isi manifesta tendinte
expansioniste indiferent de modul de interpretare sau de ipostaza in care este analizata
aceasta. Foarte rapid, cercetatorii au ajuns la un acord consensual asupra faptului ca
personalitatea ocupa locul central in psihologia umana. Dwane Schultz:
Personalitatea ocupa un loc proeminent in psihologie din ratiuni teoretice si
practice. Teoretice: personalitatea este cadrul de referinta fundamental pentru
definirea omului si valoare explicativa a celorlalte notiuni. Daca celelalte concepte
psihologice nu ar fi raportate la personalitate, atunci valoarea lor ar fi limitata si nu ar
permite intelegerea omului. Practice: personalitatea constituie prima si cea mai
dramatica realitate cu care luam contact in toate sectoarele vietii noastre. In realitate
nu ne intalnim cu senzatii, perceptii (aluzie la modul didactic-atomist de studiu propus
de psihologia generala), ci cu senzatii / perceptii ce apartin cuiva anume;
personalitatea e un ghid de modelare (de altfel principalul) concreta a omului (de
formare / schimbare a personalitatii umane).
Mielu Zlate (2000) expune alte ratiuni care reliefeaza centralitatea personalitatii :

3
 personalitatea coreleaza ,sudeaza toate elementele componente ale vietii
psihice;
personalitatea integreaza activ componentele vietii psihice, si le
subordoneaza scopurilor voluntar formulate, propuse;
personalitatea da viata tuturor mecanismelor vietii psihice, le orienteaza /
directioneaza, le forteaza sa interactioneze, le ordoneaza sa se diferentieze,
stratifice, ierarhizeze;
personalitatea faciliteaza selectarea diferitelor mijloace pentru punerea in
functiune a mecanismelor psihice;
personalitatea asigura utilizarea personalizata a mecanismelor psihice, deci
diferentierea lor de la persoana la persoana. Chiar daca baza / materialul e
asemanator, manifestarea, realizarea lor concreta difera (spre exemplu: de la
senzatii, perceptii etc. la performanta intelectuala);
personalitatea este cea care valorifica maximal procesele psihice este deci
instanta valorizatoare. In lipsa personalitatii, toate mecanismele psihice,
chiar dezvoltate, nu ar avea acelasi impact asupra vietii psihice.
Concluzie: personalitatea trebuie interpretata ca un mecanism psihic integrator si de
aceea, toate celelalte componente sunt evidentiate in plan performantial.

Diferentieri conceptuale
Linton: principala problema ridicata de definirea personalitatii este una de
delimitare. Aceasta intrucat exista foarte multe confuzii si o lipsa de coerenta intre
autori. Confuziile intre termeni sunt explicate si prin aceea ca unele concepte au fost
preluate mai mult sau mai putin critic in psihologie din biologie, fizica etc. Lipsa de
coerenta e generata de multitudinea perspectivelor de analiza, amalgamarea
termenilor si presupozitiilor cu privire la modul de functionare. In contextul initial de
studiere a personalitatii, Linton considera ca descrierile personalitatii pareau a fi harti
din secolul al XVII- lea cu contururi destul de exacte, dar cu continuturi nebuloase.
De aici rezulta necesitatea realizarii unor delimitari conceptuale. Exista o serie de
termeni adesea utilizati aleator si intersanjabil: 1. individ, 2. individualitate, 3.
persoana, 4. personalitate, 5. personaj.
Pentru delimitare lor este necesar sa introducem distinctia intre planul biologic si cel
social:

BIOLOGIC SOCIAL
Individ Persoana
Individualitate Personalitate

Individul reprezinta ansamblul insusirilor morfofunctionale, biologice

innascute / dobandite care asigura adaptarea la mediul natural.
Insusiri caracteristice individului:
este in intregime determinat biologic;
4
 cuprinde sfera larga a acestui concept; individul este luat ca reprezentant al
speciei (animala, umana); termenul are aplicabilitate generala si nu
restrictionata exclusiv la universul uman;
individul este acea entitate individualizabila, distincta.
De-a lungul evolutiei, aceaste insusiri biologice se diferentiaza, se specializeaza, se
coreleaza in asa fel, incat, la un moment dat, are loc individualizarea procesul prin
care se ajunge la individualitate.
Individualitatea este individul al carui continut s-a diferentiat, capatand o nota
distincta, originala (chiar valoare functionala). Sa luam un exemplu din regnul animal:
cineva care are doi pui (de caine, pisica sau orice alt mamifer) de aceeasi varsta,
proveniti de la aceeasi mama, ar putea observa usor ca pe masura ce acestia cresc se
diferentiaza vizibil in modul lor de raspuns comportametnal la unul si acelasi stimul
(solicitarile stapanului). Acest fapt face transparenta individualizarea lor.
Corespondenta in plan social a individului o constituie persoana.
Persoana reprezinta ansamblul insusirilor psihice care asigura adaptarea la
mediul social. Caracteristicile persoanei ar fi:
persoana este determinata socio-cultural, omul apare ca membru al societatii;
sfera acestui concept este mai limitata, se aplica numai omului, chiar numai
omului normal din punct de vedere psihic. Deci, in stadiile incipiente ale
dezvoltarii psihice sau in starile patologice grave (in care procesele psihice
centrale sunt abolite) nu avem persoana, ci individ.
Echivalentul in plan social al individualitatii este personalitatea.
Personalitatea reprezinta organizarea, diferentierea, specializarea persoanei,
adica a acelui ansamblu de insusiri psihice care se valorizeaza diferentiat. Omul apare
acum in calitate de creator de valori, nu doar de consumator de valori.
Personalitate = persoana + valoarea

Iata cateva diferentieri intre persoana personalitate. Phillipe Lersch: persoana se

refera la forma fundamentala a fiintei umane, de aceea trebuie studiata de psihologia
generala, care urmeaza o conturare a conceptiei de ansamblu asupra omului si a
locului sau in lume. Personalitatea se refera la particularitatile psihice individuale,
forma de manifestare a vietii psihice la omul practic, la particularitatile prin care un
om se distinge de altii si exterior. Cineva este personalitate numai in raport cu
altcineva. Personalitatea are referinte foarte largi. J. Nuttin (1985): spre deosebire de
persoana care desemneaza individul uman concret, termenul de personalitate este o
constructie stiintifica elaborata de psihologi, pentru ca ea, psihologia, sa-si formeze o
idee la nivel de teorie stiintifica asupra manierei de a fi si a functiona a organismului.
Aceasta reconstructie teoretica se face incepand de la comportamentul observat, de la
dispozitiile, trasaturile si relatiile constatate, astfel incat sa atinga ansamblul final,
care da socoteala diferitelor fenomene ce caracterizeaza persoana umana.
Personajul presupune doua acceptiuni foarte strans legate:
1. manifestare in exterior a personalitatii;
5
 2. mai riguros: omul ca rol social.
Exista cateva categorii de personaje:
sociale joaca roluri dezirabile, asteptate si valorizate de o societate data;
volitive joaca roluri autoimpuse dupa scopurile, aspiratiile si expectantele proprii;
masca persoana abordeaza roluri straine personalitatii sale, tocmai pentru a o
ascunde. Mastile sunt ca un invelis protector al personalitatii, constituind fie un mod
de disimulare, fie un refugiu / mecanism de aparare al acesteia. Distinctia personaj
personalitate:
Personalitatea este originala, creatoare. Personajul reprezinta rutina, automatizare, se
conformeaza unor reguli scrise, norme.
Intre personalitate si personaj exista si interactiuni: existenta personalitatii face
posibila manifestarea personajului, dar exersarea indelungata a acestuia din urma
influenteaza durabil personalitatea. Personalitatea poarta amprenta personajului pentru
ca rolul performat de fiecare il modeleaza din interior. Ambele sunt realitati dinamice,
nu ne nastem cu ele, ci devenim personalitate, personaj.
Intre acestea doua pot exista relatii 1. de echilibrare, corespondenta, concordanta; 2.
de disonanta, discrepanta (adesea iau forma dedublarii personalitatii).

Definirea personalitatii, tipuri de defintii

Este unul din cele mai dificile demersuri, deoarece literatura beletristica a
ingreunat posibilitatea de definire strict stiintifica, psihologica a personalitatii. Ea a
creat o serie de controverse privind omul, personalitatea:
personalitatea este universala sau unica?
personalitatea este simpla sau complexa?
personalitatea este unitara sau plurala;
coerenta sau incoerenta?
Exista definitii foarte numeroase. In consens cu ideile lui Gordon Allport
consemnate in cartea Structura si dezvoltarea personalitatii (1981), avem in vedere 3
tipuri de definitii ale personalitatii:
1. definitii prin efect extern
2. definitii prin structura interna
3. definitii pozitiviste.

1. Definitiile prin efect extern se concentreaza pe doua aspecte:

modul de manifestare a personalitatii;
mai specific: efectele produse in comportamentul altora.
Cand afirmam ca cineva are personalitate, acela poate modifica personalitatea altora.
G. Allport exemplifica: personalitatea nu este altceva decat un numar de trasaturi
atragatoare si eficiente din punct de vedere social; personalitatea este suma totala a
efectelor produse de un individ asupra societatii; personalitatea este ansamblul de

6
deprinderi / actiuni care influenteaza cu succes alti oameni; raspunsuri date de un
individ la altii ca stimuli; ce cred altii despre tine.
Toate acestea creeaza premisele cunoasterii personalitatii. Daca personalitatea nu s-ar
exterioriza, nu ar putea fi cunoscuta.
Limitele definitiilor prin efect extern sunt:
pulverizarea personalitatii: daca cineva influenteaza diferit oameni diferiti,
rezulta ca avem personalitati diferite? Absurd!
se stabileste o legatura stransa, aproape cauzala intre personalitate si
manifestarea ei externa. Cine nu influenteaza nu are personalitate sau doar cine
produce efecte observabile are personalitate?
G. Allport afirma ca principala eroare este aceea de a se confunda personalitatea cu
reputatia.

2. Definitiile prin structura interna: pleaca de la asumptia ca personalitatea este o

entitate obiectiva, eventual ceva valoros. Se recurge la doua modalitati concrete de
definire:
tipul sac de carpe/ omnibus: personalitatea este un ansamblu de elemente,
fara a face diferentiere/corelatie. Personalitatea este suma totala a dispozitiilor,
tendintelor, instinctelor etc.
tipul esentialist: se incearca detasarea unor elemente centrale, definitorii.
R. Linton sustinea ca personalitatea este ansamblul organizat al proceselor si starilor
psihice ale individului. Dupa el, nucleul personalitatii il reprezintau deprinderile.
Una din cele mai bune definitii structurale este data chiar de G. Allport:
personalitatea este organizarea dinamica in cadrul individului a acelor sisteme
psiho-fizice care determina gandirea si comportamentul sau caracteristic.
El atrage atentia ca fiecare termen din aceasta definitie are o semnificatie:
personalitate este organizare, deci presupune structurare, corelare, ierarhizare;
dinamica: organizarea presupune transformare in timp, poate evolua / involua;
sisteme: elementele legate in mod necesa, non-intamplator; psihofizice: natura
sistemelor nu e exclusiva, ci combinata; deci personalitatea apare ca o corelatie trup-
suflet / minte-corp; determina: personalitatea este instanta activa sau factor de
determinare din interior a conduitei (motiveaza, directioneaza, declanseaza gandirea,
comportamentul); definitia surpinde ambele planuri de manifestare a personalitatii:
exterior si interior. Caracteristica majora a personalitatii este unicitatea sa.
Avantajele acestui tip de definire a personalitatii ar fi date de posibilitatea de
surprindere a continutului personalitatii, a elementelor comportamentale si chiar a
celor structurale.
Limitele sunt date de faptul ca desi aceste definitii surprind bine natura, ele nu
furnizeaza informatii despre geneza personalitatii.

3. Definitiile pozitiviste sunt orientate impotriva celor structuraliste-esentialiste.

Aceasta structura interna, chiar daca exista, nu poate fi studiata direct, este
7
inaccesibila stiintei. Ceea ce cunoastem despre personalitate nu sunt altceva decat
operatiile facute atunci cand recurgem la instrumente de diagnoza sau cunoastere a
personalitatii. De exemplu: la un test, cunoscand aplicatia testului, structura interna
este un mit, un simplu construct legat de un nume propriu. Cel mai bine este sa
emitem ipoteze despre ea si sa o operationalizam.
Din punct de vedere pozitivist, personalitatea este conceptualizarea cea mai
adecvata a comportamentului unei persoane in toate detaliile sale pe care omul de
stiinta o poate da la un moment dat.
Behaviorismul aduce o definitie de tip extern, considerand ca personalitatea
poatefi redusa la relatia stabila dintre stimulul extern si reactia comportamentala
(celebra paradigma experimentala S --> R); ceea ce intervin intre intre ele nu
intereseaza (negarea personalitatii). Exista o eroare maxima: definitia personalitatii in
functie de metodele imperfecte elaborate pana la acel moment. In realitate, metodele
trebuie adaptate cat mai bine la obiect. Allport a criticat vehement acest ultim tip de
definitie, pericolul acestui tip de definire fiind acela ca personalitatea se evapora in
negurile metodei.
Avantajul definitiilor pozitiviste ar fi dat de incercarea de abordare cu metode
pozitive, obiective a personalitatii.
Totusi, luate izolat, cele trei tipuri de definitie sunt limitate; ficare in sine nu
rezolva problema definirii personalitatii. Probabil ca solutia ar putea fi corelarea si
integrarea lor, astfel incat sa se complementarizeze.

Definirea operationala a personalitatii

Reprezinta un mod alternativ de definire, derivat din vizunea pozitivista. Potkay:
aceasta definitie ar trebui sa reprezinte un fel de stadiu pentru celelalte definitii ale
personalitatii, reusind sa furnizeze si posibilitatile de cercetare ale acesteia.
Definitia propusa ia in considerare mai multe elemente:
diferentele individuale;
dimensiunile comportamentale ce pot fi interpretate ca un continuum de acte
comportamentale, la capatul acestui continuum stau extremele dimensiunilor
comportamentale.
Spre exemplu:
extraversie introversie
constiinciozitate delasare
sociabilitate nonsociabilitate
dominanta - subordonare
conformism nonconformism.
Pentru simplitate si pentru usurarea intelegerii si localizarea acestor dimensiuni
comportamentale, Potkay propune o scala cu sapte trepte. Ceea ce se amplaseaza la
extreme caracterizeaza cel mai bine personalitatea ceea ce este plasat la mijloc este

8
mai vag, mai ambiguu conform lui Potkay. Deci, relevante sunt extremele. Aceste
dimensiuni reprezinta trasaturi de personalitate.
Trasaturile, astfel definite, sunt caracteristici interne corespunzatoare unei
pozitii extreme pe scala comportamentelor. Cum trasaturile exista in combinatii
variate/ proportii diferite, este posibila determinarea unor profile de personalitate.
Profilul de personalitate reprezinta o combinatie de trasaturi; rezumatul grafic
al personalitatii.
Definitia operationala a personalitatii: personalitatea unui individ este un set de
elemente de-a lungul dimensiunilor comportamentale, fiecare corespunzand unei
trasaturi, de unde rezulta un profil unic, diferit de la un individ la altul.
Un exemplu dat de Potkay: avem trei personalitati imaginare; la ele se testeaza trei
dimensiuni comportamentale, in trei situatii diferite (invatare/ la clasa-C, munca-M,
petrecerea timpului liber-TL).

Structura unei personalitati nu este adesea atat de simplificata asa cum apare in
tabel. In realitate, comportamentele umane nu tind asa evident spre extreme. Pentru a
diferentia riguros cele trei personalitati ar trebui sa realizam profilele de personalitate:

9
 Autorul considera ca definitia operationala a personalitatii se apropie mai mult
de modul de intelegere a personalitatii, asa cum o realizeaza specialistii, dar si
profanii. Din analiza grafica putem retine:
credinta, in faptul ca oamenii se manifesta la fel, constant in diferite situatii
(rezulta din tabel);
cand sunt implicate numai unele dimensiuni, indivizii pot fi foarte asemanatori,
chiar identici (exemplul lui Marius si al lui Mircea la sociabilitate);
credinta in existenta diferentelor individuale intre oameni; dupa unii acestea ar
da esenta conceptiei despre personalitate (profilele, pozitionarea diferitelor
trasaturi care sunt comune tuturor);
nu numai savantii pot cunoaste personalitatea, ci fiecare om se poate cunoaste;
fiecare are propria interpretare de sine / a conceptului de sine prin care se
intelege.

Acceptiunile notiunii de personalitate

Exista trei mari acceptiuni care au importanta teoretica si practic-aplicativa:
1. acceptiunea antropologica
2. acceptiunea psihologica
3. acceptiunea axiologica.

10
 1. Antropologia filosofica prezinta interes deoarece, aceasta incearca sa
raspunda la intrebarea care este esenta omului? Diferitele orientari filosofice au
pareri diferite: antropologia filosofica clasica esenta omului e data, imuabila;
existentialismul esenta este ceva accidental, perisabil, care nu are durabilitatea /
persistenta in timp.
De-a lungul timpului a aparut o disputa: filosofia sociala si alte orientari
filosofice/ psihologice pun accent pe mediu mai ales cel social. Ele pornesc de la
ideea ca la nastere omul nu este o personalitate, ci doar un candidat pentru dobandirea
atributului de personalitate. Aceasta se dobandeste prin preluarea, asimilarea
conditiilor de mediu extern, social. B. Watson sustinea ca suntem ceea ce facem si
facem ceea ce ne cere / impune mediul.
Aceasta acceptiune antropologico-filosofica spune ca personalitatea este ansamblul
relatiilor sociale (preluate, interiorizate, cristalizate in individ si in relatiile sale
obiective). Ea este foarte larg raspandita in psihologie. Sara Hampson (1982):
personalitatea e o constructie sociala.
Relevanta acestei acceptiuni este data de faptul ca:
se subliniaza rolul factorilor externi in formarea personalitatii, geneza ei;
ne ajuta sa intelegem ca valoarea, semnificatia, calitatea personalitatii depind
de calitatea relatiei sociale, a mediului (de la nivelul societatii la microgrup).
Spre exemplu: familia structurata duce la o personalitate optima, echilibrata, pe
cand familia dezorganizata, la o personalitate dezechilibrata. Se poate produce
contrariul (de exemplu in carentele educative);
ne ajuta practic sa intelegem cum trebuie sa actionam asupra personalitatii.
Astfel, daca dorim sa formam o personalitate, mai intai actionam asupra
mediului, cream mediul optim. Daca dorim sa schimbam personalitatea, atunci,
intai modificam mediul, nu ne adresam direct personalitatii, ci mediului;
are si o implicatie pedagogica: profesorul trebuie sa organizeze, sa imbine
aptitudinea cu mediul, relatia sociala. Rezulta constructia sociala a clasei(de
exemplu, asezarea in banci dupa relatii, influente etc.).

2. Acceptiunea psihologica: personalitatea este ansamblul conditiilor interne.

Apare necesitatea de a raspunde la intrebari: Care este natura acestor conditii interne?
Care sunt caracteristicile lor? Care e rolul indeplinit de ele?
Conditiile interne au fost cel mai bine definite de S. Rubinstein care arata ca
aceste conditii interne sunt de fapt cauzele externe care au fost interiorizate; cauzele
externe actioneaza prin intermediul conditiilor interne care nu sunt altceva decat
primele. Deci, de la nastere, exista conditii interne, mai ales de natura biologica,
fiziologica; acestea sunt numeroase. Pe masura ce cauzele externe actioneaza, ele sunt
asimilate si conditiile interne se amplifica / diversifica. Apar si conditii interne de
natura strict subiectiva (insusirile psihice). Personalitatea reprezinta asadar ansamblul
insusirilor psihice.

11
 Insusirile psihice constituie sintetizari / generalizari ale unor dominante ale
proceselor psihice (nu simple insumari). De exemplu: spiritul de observatie. Aceste
insusiri sunt: 1. relativ stabile; 2. definitorii pentru om / personalitatea umana; 3.
exprima esenta personalitatii; 4. generalizate (utilizabile in diferite situatii); 5. unice,
irepetabile, ireductibile.
Insusirile psihice programeaza personalitatea umana, ceea ce este benefic pentru ca
pot anticipa comportamentul personalitatii respective.
Relevanta acceptiunii:
in personalitate un rol important il are si constructia interna a omului.
Constructia interna mediaza, filtreaza influentele externe, deci personalitatea nu
depinde numai de exterior. Calitatea manifestarilor exterioare / a
comportamentelor depinde de calitatea insusirilor / conditiilor interne;
in plan educational nu trebuie neglijata constructia interna: individualizarea
invatamantului, tratarea diferentiata a elevilor. De exemplu: aplicarea de teste
cu nivel de dificultate de la usor spre foarte greu. Fiecare va merge pana unde
poate. Mult mai bine decat formarea claselor diferite.

3. Acceptiunea axiologica: in decursul existentei umane, omul asimileaza nu

doar experienta de cunoastere, ci si practica. El asimileaza si sisteme de valori
naturale si spirituale, chiar semnificatia existentei umane in general, criteriile si
procedeele de valorizare. Toate acestea (mai ales ultimele) se instituie in personalitate
ca factori si mecanisme reglatoare ale personalitatii. Deci, omul isi ataseaza si o nota
de valoare. Personalitatea reprezinta ansamblul de valori. Exista doua nivele de
valorizare a personalitatii:
simplu, rezulta din modul de structurare a personalitatii (mai elevat la
persoana X decat la persoana Y ca mod de organizare);
nivelul produselor realizate de om, care face saltul de la consumator la
producatorul de valori. Aceasta acceptiune trebuie interpretata cu prudenta;
superficial ar putea duce la teorii nestiintifice, chiar retrograde (ex: rasismul, in
care valoarea o reprezinta albii).
Relevanta acceptiunii:
omul este inclus in teoria si sistemul valorilor
din punct de vedere practic se ajunge la valorizarea mediului social.

Concluzii cu privire la personalitate:

1. personalitatea este o entitate sintetica bio-psiho-sociala si cultural-valorica;
2. personalitate poarta functiile epistemice, pragmatice, axiologice (cunoaste,
actioneaza, valorizeaza);
3. personalitatea este produsul imprejurarilor (atitudine proeminenta in educatie)
si creatoare de imprejurari (in ontogeneza sa).

12
DESCRIPTIA PERSONALITATII

Exista doua modalitati de a descrie personalitatea;

in termenii unitatilor tematice descriptive (utd)
in termenii de dimensiuni, laturi, componente etc.
Precizare: una din primele sarcini ale unei stiinte este aceea de a descrie obietul sau de
observatie; de a preciza care sunt proprietatile si caracteristicile acestuia. Intrebarile
cheie pentru acest demers sunt: Ce este personalitatea? Cum este ea?
Descriptia incepe prin a fi substantiala si sfarseste prin a fi relationala
(surprinde componente si relatii intre elemente). Descriptia este un demers precizat
inca de filosofia fenomenologica si neopozitivism. Ea a fost preluata si in psihologia
personalitatii, unde a condus fie la delimitarea laturilor componente, fie la precizarea
unor unitati minimale de analiza.

1. Descriptia personalitatii in termeni de unitati tematic descriptive

Unitatile tematice descriptive (utd) nu sunt de ordin comportamental concret, ci
sunt inferate, nu pot fi observate direct, nemijlocit. Practic, sunt constructii mentale/
ideale care conduc spre surprinderea aspectelor comune, ale conduitelor unui individ.
In plus, conduc la ipoteze deduse din constanta prezumata sau anticipata a
comportamentelor / conduitelor. In ambele cazuri aceste aspecte sunt degajate pe baza
inregistrarii covariatiei (corelatiei) acelor elemente care fac obiectul observatiei.
Categorii de utd:
1. trasaturi personale,
2. factori de personalitate,
3. deprinderi / habitudini comportamentale,
4. motive,
5. EU (self-concept),
6. roluri sociale,
7. atitudini,
8. constructe personale.
Fiecare utd a generat tipuri de teorii ale personalitatii, ulterior integrate in modele
explicativ-interpretative ale personalitatii. Acestea au fost subsumate unor perspective
distincte de abordarea a personalitatii, care in final au devenit traditii de abordare a
personalitatii.

1. Descrierea personalitatii in termeni de trasaturi:

Cel mai simplu mod de a descrie o persoana in vederea explicarii / prevederii
comportamentului sau, consta in a presupune ca aceasta poseda o serie de trasaturi.
Comportamentul apare ca manifestare, expresia a acestor trasaturi. Acesta este si
modul la care recurge profanul. In plus, savantul, cercetatorul, ar trebui sa raspunda la

13
intrebari precum: Ce sunt trasaturile?, Care e natura lor?, Care sunt relatiile
dintre trasaturi?, Care sunt caracteristicile, proprietatile lor?.
Trasaturile reprezinta particularitati relativ stabile ale personalitatii (plan
general). In plan comportamental, trasaturile sunt predispozitii de a raspunde la fel
(invariant) la o varietate de stimuli, situatii-stimuul. Altfel spus, trasaturile sunt seturi
de acte covariante sau patternuri invariante determinate de o variabila latenta
consistenta.
Trasatura se exprima printr-o eticheta verbala aplicata unor comportamente
comune, specifice care sunt intalnite in diferite contexte. Ea rezuma si condenseaza
aceasta varietate si mutitudine de comportamente specifice. De exemplu: timiditatea
rezuma stangacie, hipersensibilitate, consumul energetic mare. In psihologie exista
foarte multe descriptii de acest gen. G. Allport a elaborat o teorie cu privire la
trasaturi in care sustinea ca exista doua tipuri; unele comune pentru toti oamenii,
acestea neputatnd fi considerate trasaturi de personalitate in adevaratul sens al
cuvantului; altele dispozitionale / individuale, numai acestea putand fi trasaturi de
personalitate (la randul lor subimpartite in trasaturi: 1. cardinale, 2. centrale, 3.
secundare).
Phillipe Lersch sustinea ca trasaturile sunt
de comportament (modul cum individul se exteriorizeaza, fara a preciza
originea lor, nu le sustine cauzal. De exemplu: mai multe persoane au trasaturi
de sociabilitate, dar la fiecare, cauzele sunt diferite: interne, mimate/
neautentice etc).
de performanta (capacitati, abilitati care-i permit performanta). Spre exemplu:
inteligenta, creativitatea, adaptabilitatea. Se refera la toate aspectele exterioare.
de esenta (aspecte interne, subiective, proprii, specifice individului. Surprind si
aspecte pur interne).
Exista astazi o multitudine de instrumente diagnostice ce urmaresc determinarea
trasaturilor (California Personality Inventory H. Gough; California Q-sort J. Block
etc).
Pasii ce trebuie urmati ar fi:
determinarea trasaturilor
stabilirea relatiilor dintre trasaturi pentru a se ajunge la depistarea structurii
personalitatii.
Avantaje: - simplitatea demersului. Aceasta descriptie este foarte apropiata de cea a
profanului (ex: nu necesita instrumente foarte complicate), de experienta cotidiana.
Dezavantaje: - termenii folositi pentru determinarea trasaturilor nu sunt mereu
obiectivi, de multe ori au continut confuz, imprecis, variabil de la un instrument la
altul; - pentru ca aceste trasaturi sunt inferate, in procesul de atribuire pot aparea erori,
rezultand deformarea (voluntara sau involuntara) imaginii personalitatii; - descriptia
de acest fel se centreaza mai ales pe interior, pierzandu-se din vedere rolul factorilor
de mediu.

14
 2. Descriptia personalitatii in termeni de factori este foarte apropiata de
precedenta. Difera de modul cum se ajunge la stabilirea factorilor de personalitate
(folosind tehnica analizei factoriale de prelucrare statistico-matematica, ce presupune
reducerea unui numar foarte mare de trasaturi la la un numar restrans de factori).
Analiza factoriala nu este decat o simpla tehnica, ea nu furnizeaza informatii despre
semnificatia psihologica a factorului care e determinat prin analize si interpretari
foarte riguroase.
Factorul de personalitate este diferentiator (o personalitate difera de alta).
Analiza factorilor face trecerea de la descriptia calitativa a personalitatii la cea
cantitativa (unul din avantajele acestei descrieri pentru ca aceasta atrage un grad mare
de obiectivitate, rigoare ce lipsea primeia). Foarte multi autori au folosit analiza
factoriala (Cattell 16P.F., Guilford, Eysenk). Big Five (Digman, 1990; Goldberg,
1990, Costa & McCrae, 1993) reprezinta cea mai extinsa abordare factoriala a
personalitatii la ora de fata.
Limitele: - exista probleme ridicate de constanta personalitatii si universalitatea
trasaturilor; - fiind foarte generali, acesti factori nu diferentiaza personalitatea, ci
evidentiaza ceea ce este comun unei intregi populatii si nu ceea ce este specific
fiecarei persoane!

3. Descriptia in termeni de habitudini se dezvolta in psihologia behaviorista. S-

a ajuns la concluzia ca psihicul poate fi analizat in termenii relatiei S R. Asocierea
relativ stabila stimul reactie genereaza o deprindere. Personalitate nu e altceva
decat acest ansamblu de habitudini; produsul final al sistemului de habitudini ce se
dezvolta progresiv de la nastere reprezinta personalitate (idee de baza a
behaviorismului).
B. Watson sustinea ca personalitatea este ansamblul de habitudini relativ stabile si
independente, achizitionate prin invatare si determinate prin factori situati in mediul
individului. Daca la nastere, oamenii sunt relativ asemanatori, pe masura evolutiei,
rezulta personalitati diferite (acceptiunea antropologica a personalitatii).
Interesul pentru notiunea de habitudine in psihologie:
este posibil ca pornind de la aceasta notiune sa evidentiem plasticitatea
personalitatii, capacitatea ei de modificare;
notiunea clarifica mecanismul de achizitie a conduitelor si caracteristicilor
personalitatii;
notiunea, orientand spre exterior/mediu social, a compensat deficientele
orientarilor anterioare (ex: introspectionismul).
Limite: se accentueaza prea mult caracterul nemijlocit al relatiei S R, omitand
ceea ce este intre stimul si reactie; se ignora rolul factorilor biologici (chiar ereditari)
si psihologici (ex: rolul experientei traite, proceselor cognitive, simbolice).

4. Descriptia in termeni de motive

15
 Motivele sunt stari interne care determina, impulsioneaza, mobilizeaza,
directioneaza, activeaza individul. Semnificatia acestei descriptii consta in faptul ca se
trece de la aspectul situational la dinamica interna a personalitatii (caracterul
procesual al conduitei cu baza interna). Personalitate este ansamblul motivelor
interdependente.
Probleme: Ce sunt motivele? Cum se organizeaza / relationeaza intre ele?
De retinut: au aparut modalitati diferite de concepere a interactiunii motivelor pornind
de la numarul lor:
teorii monotematice: un singur motiv e esential (ex: Adler vointa de putere)
teorii politematice: pluritate de motive distincte, rezultand o lista de motive
(Mc Dougall s.a.).
teorii atematice: recunosc o multitudine de motive, trebuinte, dar declara ca este
imposibil de realizat o sistematizare a lor.
Avantaje: introduc ipoteza dinamicii personalitatii, cu accent pe schimbare, forta
psihologica, mecanisme susceptibile de a explica schimbarea personalitatii. Pentru ca
motivul sa fie mai explicativ pentru personalitate, trebuie precizate si conditiile in
care se activeaza motivele, devenind stimulante. Abordarea cognitiva a motivatiei, ca
preocupare mai recenta, incearca sa delimiteze atat mecanismele intelectuale, dar si
particularitatile situatiilor concrete. Este considerata experienta individuala, dar e
anticipat si viitorul.

5. Descriptia personalitatii in termeni de EU (self-concept)

In psihologie, atunci cand s-a pus intrebarea care ar fi elementele centrale /
nucleul personalitatii, unii ceretatori au raspuns ca EUL reprezinta acest nucleu. Se
pune accent deosebit pe rolul experientei interioare, subiective; pe maniera in care
omul se percepe pe sine si percepe lumea, cum el traieste, structureaza, elaboreaza
propria experienta de viata, conduitele sale adaptate si manifeste. Psihologia
personalitatii se indreapta tot mai mult spre notiunea de EU, care tine seama tot mai
mult de subiectivitatea individului. Integrarea Eului in conceptia personalitatii s-a
realizat diferit de autori: Allport si Cattell au integrat Eul in teoria trasaturilor;
Hilgard: Eul este un concept unificator necesar intelegerii motivatiei umane;
Krechfield: Eul este nucleul in jurul caruia graviteaza toate trebuintele si scopurile
individului; Jung: Eul ca subiect al constiintei, diferit de Eul ca subiect al psihismului
constient si inconstient; Freud: Eul mediator intre Sine, Supraeu si realiatatea
inconjuratoare.
Notiunea de Eu a dat posibilitatea sa surprinda exact sensul conduitei traite a
individului, a capacitatii de a proiecta si a se autodetermina.
Dezavantaje: - investigarea empirica a Eului e extrem de diferita; - Eul ramane o
notiune generala, speculativa.

6. Descrierea personalitatii in termeni de roluri sociale

16
 S-a dezvoltat o data cu expansiunea psihologiei sociale: statut si rol sunt
concepte fundamentale ale psihologiei sociale ale persoanei.
Personalitatea este ansamblul de roluri jucate de un individ. Personalitatea nu
poate fi descrisa, explicata decat situand individul intr-un context social, in care se
dezvolta, actioneaza actual. Conduitele lui sunt functie de valorile, trebuintele
grupului. Fiecare membru al grupului are drepturi si indatoriri fata de ceilalti, ceea ce
permite realizarea interactiunii dintre ei.
Aceasta descriptie a personalitatii inseamna: - a o amplasa in contexte sociale; -
a o vedea ca asumandu-si si invatand roluri ca urmare a sanctiunilor pozitive/ negative
ale grupului; - a interpreta personalitatea ca un rezultat al apartenentei individuale la
grup / grupuri.
Avantaje: - atentioneaza asupra rolului factorilor sociali, chiar deplaseaza centrul de
greutate de pe dependenta pe interdependenta; - permite cercetarea empirica a
individului.
Limite: desi accentul este pe socializare/ aculturatie, aceste notiuni sunt mai mult
descriptive decat explicative, pentru ca nu se precizeaza suficient conditiile
determinante ale achizitionarii comportamentelor. S-a uitat legatura cu fenomenul
invatarii, ceea ce s-a remediat dupa studierea invatarii sociale. Situeaza determinantii
conduitei exclusiv in afara individului, adica la nivelul grupului in care traieste, astfel
incat individul isi pierde consistenta proprie. Desi sustine unicitatea personalitatii
provenita din modul de combinare a rolurilor, acest unic este totusi impersonal,
rezultatul unor combinatii exterioare ce nu tin cont de capacitatile individului.

7. Descriptia personalitatii in termeni de atitudini

Atitudinea este pozitia individului fata de ceva (obiectul atitudinii). Este o
constructie ipotetica inferata, pornind de la conduitele individuale consistente si
covariante. Nu poate fi observata direct. Are mereu un obiect ce nu poate fi redus la
stimulii externi/interni. Obiectul este tot ce poate deveni fenomen al experientei
personale, pentru ca atitudinile se formeaza prin experimentare. Este o relatie/ produs
al relatiei individ mediu si individ situatie.
Atitudinile nu sunt izolate, rezultand sisteme atitudinale, ceea ce e vizibil in
comportamente. Personalitate este sistemul de atitudini, format de la interactiunea
factorilor ereditari si de mediu intr-o istorie a dezvoltarii individuale. Personalitatea
este contextul in care se organizeaza evenimente biografice ale individului.
Avantaj: Intrucat, atitudinile sunt stabile avem posibilitatea predictiei
comportamentale.

8. Descriptia personalitatii in termeni de constructepersonale

G. Kelly (1952) Teoria constructelor lansa cateva aumptii de baza, pe care se
fundamenteaza conceptul de cosntruct personal:

17
 1. oamenii se comporta precum savantii pentru ca au / isi construiesc teorii despre
universul lor. Pe aceasta baza, ei elaboreaza ipoteze, asteptari, iar in urma
verificarii/infirmarii lor, ei isi schimba punctele de vedere.
2. comportamentele actuale depind de cunoasterea anticipata a cursului
evenimentelor, deci omul nu e reactiv, ci anticipativ.
3. anticiparea depinde de o serie de lentile pe care omul le construieste pentru a
putea sa-si priveasca propriul univers. Aceste lentile se numesc constructe.
Constructele sunt concepte bipolare care ne ajuta sa categorisim asemanari si
deosebiri percepute in mediul ambiant. Sunt mijloace cu care interpretam
situatiile in care ne aflam. Constructele (personale) sunt diferite de notiuni
(invariabile). Spre deosebire de notiuni (etichete verbale), constructele sunt
instrumente de previziune strict subiective.
Personalitatea este ansamblul constructelor care asigura specificul si
unicitatea comportamentelor. Este sistemul constructelor.
Tipuri de constructe:
- personale, ce se diferentiaza de la individ la individ;
- mobile, variabile pe masura ce omul interpreteaza succesiv replicile
evenimentelor. Noile dovezi duc la modificarea constructelor personale in
intregime sau partial.
Avantaje: - o noua modalitate de interpretare a structurii personalitatii; - se propune
chiar o noua metoda de diagnoza a acestor constructe.
Limite: - caracter intelectualist.

Concluzii cu privire la utd:

1. utd ar putea fi ordonat in trei grupe: - internaliste, ce pun accent pe interior,
subiectiv; - externaliste (mediul, societatea, habitudini, roluri); - mixte / de
sinteza (atitudini, constructe).
2. fiecare utd luata in sine e limitata ca putere explicativa a personalitatii. Luate
impreuna apare posibilitatea complementarizarii.
3. este evident progresul de la una la cealalta. Fiecare utd aduce ceva nou,
completand-o si chiar depasind-o pe cealalta. Acestea nu se anuleaza reciproc!
Descrierea prin utd este importanta din punct de vedere teoretic (teorii /
modele perspective de abordare a personalitatii traditii).

2. Descrierea personalitatii in termeni de laturi sau dimensiuni

componente ale personalitatii
Problema: Care sunt aceste laturi/ dimensiuni din care se compune personalitatea?
Opiniile sunt diverse functie de dezvoltarea, evolutia cunoasterii psihologice.
a. Psihologia traditionala: aceste componente/ dimensiuni erau identificate pornind
de la componente mai generale ale vietii psihice, pornind de la procesualitatea vietii
18
psihice. Rezulta ca personalitatea are o componenta cognitiva, afectiva, motivationala,
actionala. Pericolul consta in a reduce personalitatea fie la una din dimensiuni, fie la
conglomeratul pe care-l formeaza.
Aceasta descriptie nu aduce informatii in plus fata de analiza in sine a
componentelor, cel mult se adauga unele caracteristici ca urmare a incluziunii in
personalitate: caracteristice, stabile, constante (altfel tineau de dinamica proceselor).
Dar nu era depistat continutul specific al personalitatii ca entitate unitara si originala.
b. Cand cunoasterea psihologica a evoluat, obiectul psihologiei devenind activitatea.
A aparut si un prototip pentru determinarea componentelor personalitatii. T. Cretu,
Psihologia scolara (1987): vorbind despre caracteristicile activitatii, genereaza
implicit dimensiunile personalitatii. Activitatea are nevoie de:
suport energetic (temperamentul)
operatii, actiuni, instrumente (aptitudini, capacitati)
disponibilitatea de finalizare pe axa scop mijloc (caracterul).
M. Zlate este de acord cu aceasta afirmatie, insa considera ca in personalitate intra si
alte dimensiuni (in afara de temperament, aptitudini si caracter), pe care psihologia
tindea inainte sa le subsumeze si includa in sfera aptitudinilor: inteligenta si
creativitatea. Pornind de la definitia activitatii, ca relatie intre organism mediu.,
autorul arata ca, la nivelul organismului, principala latura relationala, valorica si
reglatoare a personalitatii este caracterul. Relatia cu mediul presupune consum
energetic, diferit de la unul la altul; latura dinamico-energetica este temperamentul.
Consumul energetic are finalitate adaptativa: prin latura instrumentala (aptitudini,
capacitati), latura rezolutiv- productiva (inteligenta) si cea transformativ-creatoare
(creativitatea). Dar, inteligenta are aspecte proprii ce o deosebesc de aptitudini, la fel
ca si de creativitate.
Creativitatea, pana in anii `50, nici nu era luata in seama. Ea nu era considerata
o dimensiune de sine-statatoare a personalitatii, ci un capitol al psihologiei, o
implicatie a dinamicii celorlalte procese psihologice. Inteligenta, ca si creativitatea
are continuturi proprii, caracteristici si functionalitati ireductubile. Intre ele nu exista
o relatie de presupunere reciproca (alt argument ca sunt entitati distincte), mai mult
sunt in opozitie, coreleaza slab. O confirmare in psihologia contemporana americana
este Big Five.

19
TEMPERAMENTUL

Definirea temperamentului
Temperamentul constituie latura dinamico-energetica a personalitatii. Dinamica
deoarece ne furnnizeaza informatii cu privire la cat de iute sau lenta, mobila sau
rigida, accelerata sau domoala este conduita individului. Energetica deoarece ne arata
cantitatea de energie de care dispune individul si modul in care o consuma. Persoanele
se diferentiaza intre ele sub aspectul cantitatii de energie, unele fiind pline de energie,
altele lipsite, devitalizate. De asemenea, unele isi folosesc energia intr-o maniera
echilibrata, in timp ce altele o descarca violent, intempestiv. Temperamentul este
latura personalitatii care devine vizibila inca de la nastere. El se exprima direct si
nemijlocit in conduita individului fie ea verbala, afectiva sau motorie.
Cativa indicatori de recunoastere a temperamentului:
Ritmul si viteza desfasurarii proceselor psihice;
Intensitatea proceselor psihice (in speta afective);
Durabilitatea manifestarilor comportamentale;
Modul de intrare si iesire dintr-o actiune, trecerea de la o actiune la alta;
Impresionabilitatea si impulsivitatea;
Tempoul cu care se desfasoara procesele psihice etc.

Toti acesti indicatori apar in conduita cotidiana a oricarei persoane, insa nivelul lor si
modul intercorelare face ca fiecare individ sa capete un profil temperamental inalt
specific.

Tipologii temperamentale
De-a lungul timpului, plecand de la anumiti indicatori temperamentali, cercetatorii au
incercat sa realizeze clasificari ale persoanelor in cateva categorii majore, astfel incat
persoanele care au fost reunite intr-unul si acelasi tip temperamental sa poata fi
descrise prin similitudine. Astfel, in functie de criteriul de la care s-a plecat, au fost
definite mai multe tipologii temperamentale.

Tipologii temperamentale substantialiste

Reprezinta primele tipologii elaborate inca din antichitate. Hipocrate si Galenus, au
considerat ca temperamentul este dat de amestecul potrivit, temperat (de aici si
denumirea de temperament) al unor umori pe care le contine organismul uman (sange,
limfa, bila galbena, bila neagra). Umorile au constituit asadar criteriul de clasificare
temeperamentala. Daca amestecul echilibrat ar fi dus la un temeperament perfect,
excesul uneia din aceste umori ar fi condus la temperamente imperfecte. Persoanele la
care predomina sngele tipul sangvin ar avea o irigatie bogata, vasele dilatate, fata
surazatoare, fericita si o atitudine optimista. Predominanta limfei tipul flegmatic
20
ar ilustra functii fiziologice incetinite, persoana avand o fata cu trasaturi rotunjite, ar
fi apatica, letargica, iar psihocomportamental lenta, poate chiar inerta. Bila galbena,
produsa de ficat, s-ar asocia cu proemeinenta arcadelor, nasului, iar comportamental
cu o conduita pasionala, impulsivitate, violenta tipul coleric. Bila neagra, ar genera
intensitatea si profunzimea proceselor nervoase, fata ar fi zvelta, ochii plecati, gura
amara, iar psihocomportamental persoanele ar fi interiorizate, autoreflexive tipul
melancolic. Aceasta clasificare nu dispune azi de valoare stiintifica, criteriul de
clasificare si mai ales explicatiile lansate nefiind valide. Totusi, merita apreciata
intuitia de geniu a celor doi autori, in sensul ca acestia au realizat ca temperamentul
are o baza bio-chimica si ca unele tulburari psihocomportamentale sunt date de
dezechilibre situate in acest plan. De asemenea, trebuie amintit ca etichetele celor 4
tipuri temperamentale propuse de Hipocrate si Galenus, sunt in uz si la ora de fata,
insa cu alte continuturi.

Tipologii constitutionale
E. Kretschmer, plecand de la un ansamblu de date si masuratori (determinari
antropometrice, observatii, relatari subiective, masurarea timpului de reactie, probe
grafologice etc.) a ajuns la stabilirea a 4 tipuri constitutionale:
Tipul picnic, se caracterizeaza prin expansiunea cavitatii viscerale, tendinta de a
acumula grasime, statura mijlocie, extremitati scurte, rotunde. Tipul astenic,
caracterizat printr-un aspect longilin, segmentele corpului fiind alungite. Tipul atletic,
caracterizat de dezvoltarea armoniaoasa a scheletului si a aparatului muscular. Tipul
displastic, caracterizat de prezenta unor malformatii congenitale. In plan psihologic,
picnicii s-ar inscrie in tipul ciclotim, iar astenicii in tipul schizotim. Ciclotimul
manifesta treceri rapide sisuperficiale de la o stare psihica la alta (bucurie-tristete,
calm-impulsivitate). Schizotimul manifeta neconcoradata intre aparenta si esenta.
Dupa Kretschmer, constitutia ar determina nu doar temperamentul ci si predispozitia
spre anuite boli. Astfel, picnicul-ciclotim ar fi predispus la tulburarea maniaco-
depresiva (actualmente tulburarea afectiv-bipolara) in timp ce astenicul-schizotim ar
fi predispus la schizofrenie. Temperamentul ar fi acea parte a psihiculuim, care se
afla in corelatie cu structura corpului prin intermediul elementului humoral comun.
Un alt autor, Sheldon (1940), pleca de la cele trei foite embrionare: endoderm,
mezoderm, ectoderm. Fiecare din acestea ar conduce in mod direct la o constitutie
asociata: constitutia endomorfa, mezomorfa si ectomorfa, care la randul lor s-ar asocia
in mod direct cu un anumit tip temeramental: visceroton, somatoton si cerebroton.

Tipologii psihologice
Exista clasificari psihologice foarte vechi ale temepramentului, originea acestora fiind
in diverse orientari filozofice. De exemplu: F. Schiller distingea doua tipuri
temperamentale Naivul, orientat in afara si Sentimental, orientat spre viata
interioara. W. Oswald descria tipul Romantic, preocupat de sine si tipul Savant,
preocupat de realitate.
21
Nietzche, pornind de la Apollon (zeul artelor) si Dionisos, distingea tipul Apolinic
care in viziunea lui se caracteriza prin armonie, echilibru, precumpanire, stapanirea
pasiunii, intelepciune, de tipul Dionisiac descris de autor ca dezechilibrat, impulsiv,
pulsional, cu un puternic dinamism al vietii si cu descatusarea fortelor (intr-o maniera
necenzurata).
Aceste clasificari au inspirat alte tipologii psihologice.

Carl Gustav Jung, plecand de la observarea sensului de orientare a personalitatii spre

interior versus exterior distingea tipul introvertit versus extravertit. Intre aceste doua
extreme, dupa Jung, se pozitioneaza persoanele care au o orientare echilibrata,
prudenta in ambele directii, tipul ambivert. Pentru Jung, extravertitii sunt inclinati
catre dinamismul vietii practice, catre exterior, sunt mai sociabili, comunicativi,
adaptabili. Introvertitii, au tendinta de a se desprinde de lumea externa si de a se replia
asupra propiului psihic, devin izolati, mai putin comunicativi, reflexivi.

Heymans si Wiersma, au realizat o alta tipologie psihologica, fundamentata pe trei

dimensiuni:
emotivitatea (gradul de emotivitate) distinge oamenii emotivi de cei putin
emotivi sau neemotivi;
activismul (gradul de activism) distinge oamenii dinamici, activi de cei pasivi,
spectatori, inerti;
rezonanta (ecoul evenimentelor exterioare asupra trairii psihologice) separa
tipul primar persoane caracterizate de un ecou psihologic slab, care traiesc
aici si acum si care trec peste intamplari foarte usor, de tipul secundar ce
include acele persoane la care evenimentele externe sau actiunile celorlalti lasa
urme adanci, durabile.
EMOTIVITATE ACTIVISM REZONANTA
mare activ primara
mica pasiv secundara

Prin combinarea celor trei dimensiuni (criterii), fiecare cu cate doua pozitii, autorii au
descris 8 categorii temperamentale:

1. E nA P = temperament nervos
2. E nA S = temperament sentimental
3. E A P = temperament coleric/ activ-exuberant
4. E A S = temperament pasional
5. nE A P = temperament sangvinic/ realist
6. nE A S = temperament flegmatic
7. nE nA P = temperament apatic
8. nE nA S = temperament amorf

22
 (Legenda: E= emotiv, nE= neemotiv, A= activ, nA= non-activ/ pasiv, P= primar,
S= secundar).

Din punct de vedere psihodiagnostic, autorii au recurs la construirea unui chestionar

de determinare a tipului temperamental. In practica exista doua proceduri de
determinare a temperamentului unei persoane:
procedura rigida pe baza scorurilor obtinute la fiecare din cele trei
dimensiuni ale chestionarului, persoana este incadrata intr-un singur tip
temperamental, chiar atunci cand scorul acesteia este in zona de mijloc a scalei
de masura (scala tip Likert cu 10 trepte);
procedura flexibila persoana care obtine scoruri de mijloc la una, doua sau la
toate cele trei dimensiuni, poate fi incadrata in doua, patru, respectiv opt
tipologii temperamentale (caz mai rar).
Aceasta tipologie foarte cunoscuta a fost preluata de psihologia franceza. Gaston
Berger, Andre Le Gall au introdus alte dimensiuni complementare pe langa cele trei
initiale:
largimea campului constiintei- ingustarea campului constiintei
dominare- submisivitate
extraversie- introversie
tandrete- insensibilitatea afectiva
aviditatea- nonaviditatea
Astfel, paleta descriptiva a tipurilor temperamentale in mod potential ar fi mai larga.
Totusi autorii nu au reusit construirea unui instrument diagnostic pentru surprinderea
tipului temperamental. Ei au mentinut cele 3 dimensiuni fundamentale, adaugand
maxim o dimensiune in plus. De exemplu: tipul nervos a fost caracterizat suplimentar
de autori prin ingustarea/ largimea campului de constiinta. Prin aceasta rezulta o
diversificarea interna a unuia si aceluiasi temperament. Astfel, temperamentul nervos
poate contine in el mai multe variante:
melancolic: introvertit, inclinat spre reverie;
frivol: se abandoneaza tentatiilor, nu e fixat de nimic, avid de nou;
isteric: rupe legatura cu realul, se abandoneaza pulsiunilor afective;
mitoman: inclinat spre fabulare, compensare golurilor din viata, cu
capricii;
dezaxat: putin emotiv, inchis, receptiv la fapte/ imagini excitante;
hiperemotiv: fricos, cu teama de necunoscut.

H. Eysenck: preia dimensiunea extraversie-introversie de la Jung si adauga o alta

dimensiune nevrozismul (nevrotismul): care se refera la stabilitatea versus
instabilitatea psiho-comportamentala a unei persoane. Conteaza gradul de orientare

23
spre o dimensiune. Daca se depasesc anumite limite se schimba tipul
temperamentului: normal nevrotic psihotic.

Tipologia psihofiziologica
Aceasta pleaca de la considerarea concomitenta a unor dimensiuni obiective si
subiective. Cea mai cunoscuta este tipologia propusa de I. Pavlov, care a studiind
tipurile de activitate nervoasa superioara, descopera o serie de caracteristici ale
proceselor nervoase de excitatie (se refera la starea de activism a celulei nervoase) si
inhibitie (starea de activism mult diminuata).
Pavlov distinge trei caracteristici sau parametri de analiza a acestor doua procese
corticale:
1. intensitatea, energia, forta, de care dispun proceselor nervoase = distinge tipul
puternic versus slab;
2. raportul excitatie-inhibitie = determina echilibrul neuro-cortical altfel spus
arata ce predomina la un moment dat sau in mod constant;
3. mobilitatea psiho-nervoasa = repeziciunea cu care un proces il inlocuieste pe
celalalt.
Aceste trei caracteristici au fost determinate de Pavlov prin metode obiective
(experimente de laborator). Totusi, asa cum arata autorul, ele pot fi observate si prin
metode subiective (exemplu: usurinta de adormire-trezire,viteza de surprindere a
imaginilor diferitelor figuri duble raportata la unitatea de timp). Combinarea acestor
trei criterii de analiza il conduce pe Pavlov la identificarea si caracterizarea a 4 tipuri
temperamentale.

Intensitate Echilibru Mobilitate

Sangvinic P E M
Flegmatic P E nM
Coleric P nE M
Melancolic S (lipsit de - -
energie)
(Legenda: P-puternic, S-slab; E-echilibrat, nE-neechilibrat; M-mobil; nM-nonmobil/ inert)

Tipologii psihosociologice
E. Spranger, a plecat de la premiza ca omul, intrucat traieste intr-un mediul
concomitent natural dar si cultural (omul fiind creator de bunuri culturale), urmareste
intodeauna un tel care pentru el reprezinta o valoare. Valorile, in opinia lui Spranger,
determina tipuri temperamentale. Astfel, valorile s-ar asocia in maniera urmatoare:
adevarul-tipul teoretic
utilitatea/ pragmatismul-tipul economic
armonia-tipul estetic
altruistul-tipul social
puterea-tipul politic
uniune spirituala-tipul religios.

24
In contrast cu Spranger, trebuie facuta observatia ca aceasta tipologie este mai curand
una caracteriala intrucat, valorile sunt dimensiuni structurale ale atitudinilor, iar
acestea din urma, alaturi de trasaturi, sunt componente structurale ale caracterului
(prin definitie latura relational-valorica).
K. Horney, plecand de la o serie de observatii (efectuate in cadrul psihanalizelor),
considera ca relatiile interpersonale ar fi criteriul in baza caruia pot fi desprinse
urmatoarele tipuri temperamentale:
tipul complezent: orientat spre oameni, spre nevoile lor;
tipul agresiv: orientat impotriva oamenilor;
tipul detasat: care se indeparteaza sau ramane nepasator fata de oameni.

Tipologii psihopatologice
Acestea sunt mai putin riguroase, intrucat adesea se rezuma la listarea unor insusiri
fara vreun criteriu solid de incadrare.
E. Kahn distingea urmatoarele tipuri: nervos (cu o fenomenologie nevrotiforma),
anxios (sensibilitate si teama exagerate), agresiv-exploziv (impulsivi, violenti, reactii
brutale, netemperate), hipertimic (euforic, optimism exagerat), depresiv (pesimism,
spirit critic exagerat), instabil (cu oscilatii puternice), amoral (lipsit de scrupule),
isteric, bizar, etc.
Schneider, uzand de paralelismul cu anumite tulburari psihiatrice, distingea tipul:
hipomaniac, depresiv, maniac, isteroid, apatic, psihastenic.

Concluziv se poate afirma ca tipologiile temperamentale difera intre ele prin:

1. numarul si natura dimensiunilor considerate in clasificare;
2. numarul tipurilor stabilite (2, 4, 8 tipuri etc);
3. gradul de fundamentare teoretica si metodologica. Unele tipologii (filosofice)
accentueaza rolul deductiei, speculatiei teoretice, altele (psihofiziologice,
psihologice) accentueaza rolul observatiei si al cuantificarii empirice;
4. profunzimea analizei si interpretarii psihologice a tipurilor temperamentale
identificate;
5. utilitatea teoretica dar si practic-aplicativa. Exemplu: cele 4 tipologii ale lui
Hyprocrat, cu revizuirea continuturilor efectuata de Pavlov, se potrivesc in
aproape oricare schema temperamentala moderna.
6. valoarea operationala si posibilitatea de descriere, explicare si predictie a
patternurilor invariante ale fiecarei persoane.

Limitele tipologiilor temperamentale:

1. afirma mai mult decat pot dovedi;
2. unele sunt mai degraba constructii teoretice, baza pe imaginatie si mai putin
verificate empiric sau validate stiintific;
3. desi au pretentia unor modele exhaustive, ofera aspecte si modele partiale ale
personalitatii;
25
 4. caracterul static, de determinare univoca a temperamentului. Exemplu: de la
constitutional la psihologic (fara influente sociale) sau de la socio-cultural
la psihologic (fara biologic/ ereditar);
5. unele tipologii raman simple ipoteze de cercetare (mai mult sau mai putin
plauzibile) ce-si asteapta confirmarea/ infirmarea.

Probleme general-teoretice ale temperamentului

1. ce exprima temperamentul si ce rol indeplineste in cadrul personalitatii?
2. care e natura psihologica a temperamentului?
3. temperamentul e innascut sau dobandit?
4. care e relatia dintre ANS si temperament
5. exista temperamente ideale?
6. exista temperamente pure?
7. cum se exprima cel mai bine temperamentul?
8. poate fi inlocuit un temperament cu altul? care ar trebui sa fie atitudinea
educatorilor fata de temperament?

Este temperamentul innascut sau dobandit?

Marea majoritate a psihologilor a considerat ca temperamentul e innascut.
Argumentele invocate au fost:
temperamentul constituie latura primordiala a personalitatii, prima care
functioneaza si se manifesta chiar de la nastere;
temperamentul e o latura generala si maximal constanta in toata viata
individului;
temperamentul reprezinta manifestarea tipului de activitate nervoasa superioara
(ANS) in planul vietii psihologice, iar ANS e innascuta.
M. Zlate arata ca o implicatie teoretica a acestor argumente, este contestarea
temperamentului ca latura distincta a personalitatii, intrucat este contrazisa flagrant
ideea larg impartasita de personlogi, conform careia omul nu se naste cu
personalitate, ci devine personalitate. Totusi, cum observa si M. Zlate, unii autori
sugereaza ca temperamentul nu e total innascut. Allport: temperamentul se bazeaza
foarte mult pe determinarea genetica (nu exclusiv!). Temperamentul e un aspect al
personalitatii cel mai dependent de ereditate (nu in totalitate!). Buss si Plomin
(1975): temperamentul spre deosebire de alte aspecte ale personalitatii, este mostenit
primar... reprezinta parti ale constitutiei cu care suntem echipati de la nastere.
Diferentele psiho-comportamentale sunt explicate nu nu mai genetic ci si prin
influente de mediu. Ceea ce mostenim nu este un grad specific sau o cantitate de
temperament, ci mai degraba un raspuns potential, aflat la un nivel inalt, mediu sau
scazut al scarii raspunsurilor. Cel care activeaza raspunsurile potentiale este mediul.
Plecand de la aceste asumptii, Zlate arata ca omul poate influenta mediul social, care
la randul lui influenteaza temperamentul. Exemplu: o persoana sociabila creeaza un
26
mediu specific in jurul ei, care o va face sa reactioneze intr-o anumita maniera la
diverse alte stimulari. Personalitatea este, in acest context restrans de analiza,
produsul dintre temperamentul mostenit si mediul supraadaugat. Puterea mediului
asupra temperamentului ar fi totusi destul de limitata.

Relatia dintre tipul ANS (activitatea nervoasa superioara) si temperament

M. Zlate considera ca, de exemplu, doua personane identice din punct de vedere al
ANS (persoanele A si B: ambele puternice, neechilibrate, excitabile = colerice), nu
vor fi identice din punct de vedere temperamental. Mai degraba vor fi personalitati
colerice de nuante diferite. Astfel, tipul de temperament (ANS) nu se manifesta direct,
ci mijlocit de masa legaturilor temporale si alte componente ale personalitatii.
Trasaturile temperamentale sunt mediate, manifestate inegal, astfel ca, aceleasi
insusiri pot implica manifestari comportamentale diferite. Aceeasi idee era sustinuta si
de P.P.Neveanu: tipul determina categoria de temperament; dezvoltarea psihologica
conditioneaza modul concret de manifestare.
Initial, s-a pus semnul echivalentei intre ANS si temperament; s-au definit unul prin
altul. Ulterior, s-a observat ca ANS are un continut mai restrans. P.P.Neveanu: tipul
de ANS nu se transfera mecanic si univoc intr-o anumita caracteristica
temperamentala. Unele particularitati ale ANS se manifesta mai mult (echilibru,
mobilitate), altele mai putin, adesea mascat. Una si acceasi trasatura de tip conduce
insa la manifestari psiho-comportamentale diferite datorita filtrarii prin reteaua de
reflexe conditionate sau prin experientele indirecte (sistemul relatiilor cu lumea).

27