Umorul este un ingredient fundamental al comunicarii sociale.

Foarte rara este o conversatie n care cel

putin un participant sa nu ncerce sa strneasca rsul sau sa nu dea o replica amuzanta cuiva. Glumele si
alte comportamente comice, verbale sau nonverbale sunt obisnuite n interactiunile sociale si pot avea
un impact major asupra calitatii interactiunilor. De exemplu, umorul este adesea strategic utilizat pentru
a scadea tensiunea din cadrul unor discutii ncinse sau pentru a nviora o discutie plictisitoare.
Transmiterea si ntelegerea umorului sunt trasaturi fundamentale ale interactiunilor sociale. Deci rsul
joaca un rol important n relatiile sociale, semnalnd prietenia, relaxarea, solidaritatea si este un mijloc
obisnuit prin care indivizii cauta acceptarea celorlalti. Umorul functioneaza pozitiv n cresterea
coeziunii grupului.
Rsul este cu siguranta un fenomen care implica att mintea ct si trupul. Cea mai semnificativa tratare
a problemei rsului si are originea att n filosofie (analog dezbaterii nenumaratilor filosofi asupra
problemei suflet - trup), ct si n antropologie (evolutia omului fata de animale: animalele nu-si
exteriorizeaza rsul). Dimensiunea comica apare n orice arie a existentei si, dupa cum mentionau n
lucrarile lor att Henri Bergson (1911), ct si Helmuth Plessner (1941 - dupa Berger, 1997), are
ntotdeauna un referent uman. Astfel, umorul este automat raportat la trasaturile de personalitate. Cu
toate acestea, ca regula, umorul nu este mentionat n teoriile psihologice de personalitate ( Corsini,
1996). OConnell (1981 dupa Corsini, 1996) a gasit unele dovezi ale diferentelor de personalitate
ntre umorul agresiv (persoanele cu acest gen de umor prezinta o agresivitate crescuta n ansamblul
personalitatii lor) si umorul optimist (oamenii cu acest tip de umor au stima de sine ridicata si se
relationeaza mai usor). El crede ca simtul umorului ar consta n convingerea cuiva despre propria
valoare ca persoana.
Dupa cum rezulta, legatura dintre simtul umorului si trasaturile de personalitate nu e bine precizata si
nu a fost profund studiata.

MOTIVATIA LUCRARII

Aceasta lucrare si propune sa studieze relatia dintre superfactorii de personalitate din modelul Big
Five si simtul umorului. Superfactorii de personalitate din Big Five sunt: extraversiunea,
agreabilitatea, stabilitatea emotionala, constiinciozitatea si autonomia. Desi numele atribuit
superfactorilor difera de la un autor la altul, consensul n ceea ce priveste continutul psihologic al
acestora este destul de mare. Prezentam n continuare semnificatia factorilor si cteva dintre denumirile
sub care sunt cunoscuti (John, 1990; Zlate, 1994; Minulescu, 1996 dupa Albu, 1998):

Extraversia, sociabilitatea si ambitia, atractia interpersonala, afirmarea, puterea, izbucnirea arata

capacitatea de orientare a personalitatii catre exterior, modul de implicare n actiune, sociabilitatea
persoanei.
Agreabilitatea, adaptabilitatea sociala, placerea, nivelul socializarii, amabilitatea, dragostea se refera
la calitatile emotionale ale persoanei si la comportamentele ei prosociale.
Constiinciozitatea, conformitatea, dependenta, responsabilitatea, prudenta, autocontrolul, interesul
pentru munca, puterea realizarii vizeaza modul concret, caracteristic al individului de a trata sarcinile,
activitatile, problemele care apar n viata lui; cuprinde trasaturi cum ar fi ordinea, disciplina,
responsabilitatea sociala.
Stabilitatea emotionala, controlul emotional, emotionalitatea, neuroticismul, adaptarea, anxietatea,
afectul arata caracteristicile emotionale ale persoanei (calm, multumit, emotiv) si diferite dificultati
emotionale (anxietate, depresie, iritabilitate).
Cultura, intelectul, curiozitatea intelectului, inteligenta, subtilitatea, deschiderea, independenta,
grija/atentia se refera la functiile intelectuale (creativitate, inventivitate, deschidere la experienta).
Motivul studierii relatiei personalitate simtul umorului sta la baza ncercarii de a integra simtul
umorului ntr-un tablou al trasaturilor de personalitate, pentru a cerceta ulterior ipoteza ca liderii cu
simtul umorului au mai putina autoritate asupra subalternilor lor dect cei fara simtul umorului.
TEORII ASUPRA SIMTULUI UMORULUI
Umorul a constituit un mare interes n ariile teoriei si cercetarii psihologice. ntr-adevar, aceasta
preocupare dateaza cu mult nainte de lucrarile teoretice ale lui Freud (Wit and Its Relations to The
Unconscions, 1905 si Humor, 1928 dupa Berger, 1997).
Anthoni Ludovici (1932) mentioneaza ca toate teoriile despre umor pot fi clasificate n doua grupuri:
cele care sunt de acord cu teoria filosofului Thomas Hobbes (1840 dupa Ludovici, 1932) si cele care
nu sunt de acord cu aceasta. Ce a spus Hobbes despre umor? El afirma n Treatise on Human Nature
urmatoarele: Oamenii rd de ghinioane, esecuri si indecente, n care nu exista comicul. De
asemenea, oamenii rd de infirmitatile altora. As putea conchide ca pasiunea rsului nu este altceva
dect o glorie subita, nascuta dintr-o formare subita a superioritatii n noi nsine, prin comparatie cu
infirmitatea altora sau cu a noastra proprie. Ceea ce a vrut sa spuna Hobbes este ca atunci cnd gasim
umorul n ceva, rdem fie de esecuri, prostie, defecte morale sau culturale subit descoperite la cineva,
fata de care ne simtim instantaneu si momentan superiori, de vreme ce n acel moment noi nu suntem
ghinionisti, stupizi, si asa mai departe. A te simti superior n acest mod nseamna sa te simti bine.
nseamna sa obtii ce vrei. nseamna sa cstigi! Lucru valabil si cnd rdem de noi nsine: o parte
a noastra poate rde de alta parte a noastra.
De la Hobbes porneste teoria lui Charles R. Gruner (1997) despre umor, numita teoria superioritatii.
Gruner sustine ca a rde este egal cu a cstiga, deoarece nseamna a obtine ceea ce-ti doresti, iar acest
lucru provoaca placere.
Subtezele sale sunt urmatoarele:
1. Pentru fiecare situatie comica exista un cstigator.
2. n fiecare situatie comica exista un nvins.
3. Gasirea nvingatorului din fiecare situatie comica si a ceea ce acesta cstiga nu este un lucru usor.
4. Gasirea nvinsului si a ceea ce acesta pierde n fiecare situatie comica este un lucru si mai greu.
5. Situatiile comice pot fi ntelese cel mai bine prin cunoasterea a cine ce cstiga si a cine ce pierde.
6. ndepartarea din cadrul unei situatii comice a ceea ce s-a cstigat sau s-a pierdut, duce la pierderea
elementelor esentiale ale situatiei si la lipsirea de umor a acesteia.
Long si Graesser (1988 dupa Wyer & Collins, 1992) au afirmat ca stimulii ce provoaca rsul sunt
reprezentati de orice eveniment social sau nonsocial, cu aparitie intentionata sau neintentionata, care
este perceput ca fiind amuzant. Trei aspecte ale acestei definitii conceptuale sunt notabile:
1. Stimulul pentru reactia de rs poate fi un lucru spus de o persoana, un comportament nonverbal
executat de o persoana sau o combinatie a acestora. Evenimentul stimul poate include si aspecte
noncomportamentale ale unei situatii. ntr-adevar, un raspuns la comic poate fi adesea stimulat de un
numar de trasaturi verbale, nonverbale si contextuale care se prezinta sub forma unor configuratii, nici
una dintre acestea, izolata, nefiind suficienta sa provoace rsul.
2. Evenimentele-stimuli care provoaca rsul pot fi att intentionate ct si nonintentionate.
3. Un raspuns la o situatie comica este definit n termeni de reactie cognitiva subiectiva a unei persoane
sau, mai acurat, ca modul n care o persoana percepe aceasta reactie (n mod specific, amuzament) si
mai putin n termenii unui raspuns observat la stimuli. Desi zmbitul, rsul si raspunsurile fiziologice
sunt adesea corelate cu astfel de reactii subiective, ele pot aparea si fara acest motiv. Cel mai evident n
acest caz este exemplul ca reactiile subiective pot produce placere sau fericire care sunt experentiate din
motive care n-au nimic de-a face cu perceptia ca ceva este amuzant. Rsul poate rezulta si dintr-o
situatie jenanta sau din eliberarea de tensiunea produsa de furie. n alte cazuri poate reflecta
nerecunostinta, politete sau conformitate la opinia aparenta a celorlalti ca ceva este amuzant. n alte
situatii, rsul se transforma n ncntare, satisfactie (ca si atunci cnd cineva gaseste n mod neasteptat o
solutie la o problema). n acord cu aceasta definitie, aceste reactii nu indica n mod necesar prezenta
umorului.
Daca provocarea rsului trebuie operationalizata ca auto-raportare a subiectului legata de propriile
reactii subiective, acest lucru nu poate fi evaluat la bebelusi sau la persoanele incapabile sa transpuna
verbal aceste reactii. Totusi, aceste dezavantaje metodologice sunt depasite de avantajele conceptuale
ale definitiei, care reda multe situatii n care rsul este provocat n lipsa amuzamentului.

Pentru a furniza o perspectiva asupra umorului, sa urmarim pe scurt cteva abordari teoretice existente.
Primele doua abordari se focalizeaza pe factorii motivationali, a treia se concentreaza pe factorii
cognitivi, iar a patra ncorporeaza att factorii motivationali, ct si cei cognitivi.

Teoriile motivationale ale umorului

a.1. Teoriile arousal-ului si reducerii arousal-ului
Anumite teorii presupun ca umorul reflecta reducerea arousal-ului. Freud (1928 dupa Berger, 1997)
afirma ca reactiile de rs la stimuli sunt motivate de nevoia de a reduce tensiunea sau arousal-ul (adesea
relationata cu agresivitatea sau cu impulsurile sexuale) pe care indivizii le inhiba si nu le exprima
direct. Acest arousal poate fi indus de trasaturile situatiei stimul sau poate exista naintea aparitiei
situatiei. Astfel, diferentele individuale n aparitia rsului sunt presupuse a fi reflectari ale diferentelor
n intensitate ale emotiilor (suprimate sau reprimate) care se asociaza cu stimuli relevanti n functie de
situatia comica.
O conceptie mai generala a umorului a fost propusa de Berlyne (1969, 1971 dupa Wyer & Collins,
1992). Acesta a presupus existenta unei relatii U-inversate ntre arousal-ul psihologic si trairea placerii.
Astfel, placerea creste initial odata cu arousal-ul pna la o anumita valoare optima, iar apoi scade,
atingnd n final un punct la care arousal-ul devine specific agresivitatii. Berlyne a presupus ca
cresterea rapida a placerii este resimtita ca umor. Exista putine dovezi ca scaderile n arousal-ul masurat
fiziologic consecutiv finalului rizibil al unei glume sunt corelate cu estimarile subiective ale umorului
produs de gluma (Mc Ghee, 1983; Lefcourt & Martin, 1986 dupa Wyer & Collins, 1992). Astfel,
reducerea arousal-ului fiziologic nu este o conditie suficienta a umorului.
Lasnd deoparte validitatea lor empirica, conceptia lui Freud si cea a lui Berlyne sufera ambele de lipsa
generalizarii.
Teoria lui Berlyne pare aplicabila numai la glumele sau la alti stimuli n care o situatie specifica
anterior construita de arousal apare naintea declansarii evenimentului-stimul comic.
Conceptul freudian corespunde presupunerii ca trasaturile situatiei rizibile sunt asemanatoare cu
aspectele experientei din trecut a unei persoane n care aceasta si-a reprimat reactiile emotionale.
Datorita diversitatii enorme a stimulilor pe care orice individ i considera comici, ar trebui postulate
numeroase emotii reprimate.
a.2. Teoria superioritatii si a discreditarii
O a doua conceptie generala despre umor ( din care exista versiuni istorice Bergson, 1911 si
contemporane La Fave 1976, Levine 1969, Zillman & Cantor 1976 dupa Schmidt, 1994) presupune
ca oamenii si deriva placerea din sentimentele de stapnire si control. Rsul si amuzamentul raportate
la diformitatile sau esecurile altora pot reflecta o ncercare de a mentine sau restabiliza aceste
sentimente. Astfel, aceasta conceptie priveste amuzamentul ca un produs al comportarii sociale (Wills,
1981 dupa Schmidt, 1994). Wills noteaza ca acest raspuns este cel mai pronuntat atunci cnd este
imposibil sa fie cenzurat. Astfel, umorul este mai degraba produs de ghinioanele oamenilor, considerati
indezirabili social, dect de ghinionul oamenilor care sunt stimati social.
Aceasta conceptie este utila n mod particular n evaluarea raspunsurilor la bancurile etnice, dar este
limitata n abilitatea de a cuantifica reactiile la multe alte tipuri de evenimente, cum ar fi cele care
reflecta nefavorabil propria persoana a unui individ. Mai mult, desi esecurile inamicilor i fac pe
oameni fericiti, ele nu sunt ntotdeauna comice. De aceea, discreditarea altora sau sentimentul
superioritatii fata de altii nu este nici necesar, nici suficient pentru a strni rsul.
Teoria incongruentei
Cea mai generala conceptie a umorului presupune ca umorul este stimulat de constientizarea sociala a
incongruentei dintre doua obiecte sau evenimente ori dintre conceptele asociate lor. Koestler (1964
dupa Wyer & Collins, 1992) postula ca umorul rezulta din aplicarea simultana a doua planuri separate
de gndire sau sens la aceeasi informatie ori experienta. Cel mai simplu exemplu este juxtapunerea a
doua planuri semantice. Cu toate acestea, planurile gndirii care sunt reunite n cele mai multe glume
sunt adesea niste scheme mult mai complexe de cunostinte.
O conceptie mai recenta si mai formala a umorului, care se focalizeaza pe procese cognitive ce stau la
baza strnirii rsului a fost propusa de Suls (1972,1977,1983 dupa Schmidt, 1994). Suls presupunea
ca n momentul n care este relatata o gluma, informatia initiala prezentata activeaza un bloc de
cunostinte care poate fi utilizat pentru a interpreta informatia. Aceste scheme stabilesc un set de
expectante generalizate privind tipul informatiei ce urmeaza. Dar oamenii dau de o noua informatie
care deviaza de la expectantele lor (care nu poate fi interpretata folosind conceptele activate de
informatia initiala). Apoi cauta n memoria lor diferite concepte si scheme, adesea selectate dintr-un
domeniu diferit de cunostinte, care pot fi utilizate pentru a ntelege noua informatie n vechiul context.
Ea necesita adesea o reinterpretare a informatiei originale, iar aceasta reinterpretare produce umorul.
Suls a comparat ntelegerea unei glume cu o sarcina de rezolvare de probleme n care comprehensiunea
este analoga solutiei problemei. Prin extensie, oamenii au succes n gasirea solutiei, ei traiesc placerea
astfel, iar aceasta placere este reflectata n amuzamentul pe care-l raporteaza.

Ca efect, formularea lui Suls (1972) postuleaza existenta unui proces cu doua etape n care:
1. o incongruenta (o deviatie de la asteptari) este identificata si
2. incongruenta este rezolvata sau nteleasa.
Stadiul de recunoastere implica o constientizare ca odata initial activate pentru a interpreta gluma,
conceptele sunt insuficiente pentru a o ntelege. Stadiul de rezolutie implica scotomizarea unui set
alternativ de concepte sau scheme care sa permita informatiei, ca ntreg, sa fie nteleasa. Un esec la
celalalt stadiu poate mpiedica aparitia umorului.
Metafora rezolvarii de probleme a lui Suls (1972 dupa Schmidt, 1994) este utila n conceptualizarea
proceselor pe care le-a postulat. De exemplu, umorul nu este ntlnit dect daca este perceputa o
incongruenta, sau, alternativ, subiectii vad o problema care trebuie rezolvata. n plus, sa presupunem ca
problema exista, dar e foarte usor de rezolvat (finalul este usor predictibil pe baza mai multor
cunostinte generale care sunt accesibile deodata). Atunci, subiectii nu vor resimti o placere mare (umor)
ca urmare a rezolvarii ei. De asemenea, ei nu vor resimti mult umor nici daca problema e prea dificila
(daca incongruenta este perceputa dar setul de concepte care i-ar permite rezolvarea nu poate fi
identificat).

Formularea lui Suls (1972 dupa Schmidt, 1994) permite dinamicii provocarii umorului sa fie plasata
ntr-un cadru mai larg al proceselor de ntelegere. Totusi, pare imposibil sa furnizeze toata gama
metodelor de producere a umorului. Metafora lui Suls este aplicabila n primul rnd ntelegerii
stimulilor comici despre care subiectii presupun aprioric ca vor fi amuzanti. Astfel, oamenii si
formeaza deja scopul de a ntelege ceea ce face sa fie comica informatia n momentul n care o primesc.
n multe situatii aspectul comic al informatiei pe care subiectii o primesc nu este asteptat. n acest caz,
subiectii nu se afla n mod explicit n situatia rezolvarii de probleme (cel putin, problema pe care
ncearca sa o rezolve nu este aceea de a ntelege informatia comica).

n plus, nu toate tipurile de incongruenta prezinta probabilitatea de a crea umor. Dupa cum noteaza
Koestler (1964 dupa Wyer & Collins, 1992), rezolvarea creativa de probleme implica si accesul la un
nou plan de gndire (procesare) a informatiei, astfel nct ntelegerea are loc n contextul cunostintelor
anterioare. Solutia la astfel de probleme poate fi placuta, dar nu amuzanta cu necesitate. Pe scurt,
incongruenta poate fi necesara, dar nu si suficienta pentru producerea umorului.
Teoria revizuirii a lui Apter - teorii umoristice

Cea mai comprehensiva formulare teoretica a umorului a fost propusa de Apter (1982 dupa Wyer &
Collins, 1992) n contextul teoriei sale mai generale despre personalitate si motivatie. Aceasta
conceptualizare are cteva trasaturi atractive. nti, ia n considerare att factorii motivationali, ct si cei
cognitivi. n al doilea rnd, poate fi aplicata diferitelor tipuri de experiente comice. n al treilea rnd,
explica cel mai bine conditiile necesare si suficiente pentru aparitia umorului. Apter a recunoscut faptul
ca informatia transmisa de o gluma sau de o afirmatie ntr-un context social nu consta numai n oameni,
obiecte sau fenomene la care se refera gluma. n plus, aceasta informatie poate include caracteristici ale
vorbitorului si aspecte ale situatiei sociale n care este transpusa gluma. Pentru a ntelege dinamica
umorului, trebuie luate n calcul toate aspectele unei experiente informationale. Apter a propus un set
de conditii necesare pentru existenta umorului, aplicabile nu numai la glume sau desene, ci si la
spiritualism si experiente sociale fortuite care nu au intentia sa fie comice. Apter afirma ca oamenii
interpreteaza informatia ntr-un mod care le furnizeaza o caracterizare acurata a subiectului la care se
refera. Aceasta caracterizare permite generarea inferentelor valide despre atributele mentionate n
gluma si despre evenimentele viitoare pe care le implica. Astfel, conceptele pe care oamenii le aplica
situatiilor pe care le ntlnesc sunt cele care par sa caracterizeze situatiile asa cum sunt de fapt. Ca
urmare, cnd spunem ca cineva este avocat, oamenii presupun, n absenta altor informatii, ca persoana
n cauza are atributele tipice avocatilor. O afirmatie poate fi interpretata ntr-un mod ce reflecta sensul
intentionat de comunicator. Aceasta interpretare se poate baza partial pe scopul aparent al
comunicatorului.
Sa presupunem ca ulterior unei interpretari initiale a informatieistimul, concluziile sugereaza ca
aceasta interpretare este incorecta. Astfel, evenimentele la care informatia initiala a facut referire sunt
de fapt diferite de modul n care au aparut la nceput. Oamenii revizuiesc anumite asumptii pe care le-
au facut initial, iar rezultatul este probabil o reprezentare mult mai acurata a realitatii. Aceste procese
legate de revizuirea perceptiilor n lumina noii informatii sunt similare proceselor de comprehensiune
pe care Suls (1972 dupa Schmidt, 1994) le-a pus la baza incongruentei. Apter (1982 dupa Wyer &
Collins, 1992) a afirmat, totusi, ca existenta lor nu este suficienta pentru a solicita umorul. Alti trei
factori mai sunt implicati.

Primii doi factori postulati de Apter (1982 dupa Wyer & Collins, 1992) ca afecteaza producerea
umorului intereseaza caracteristicile informatiei. Acestia sunt:
1. Reinterpretarea unei situatii care rezulta din expunerea la noua informatie nu trebuie sa nlocuiasca
interpretarea care paruse a fi corecta. Cu alte cuvinte, noua constructie a realitatii nu trebuie sa altereze
perceptia cuiva despre realitatea aparenta sau sugerata creata initial. (nenlocuirea)
2. Perceptia realitatii care este stabilizata de noua informatie trebuie diminuata n importanta sau
valoare, relativ la realitatea aparenta care a fost initial asumata. Constructul diminuarii va necesita n
final elaborare. (diminuarea)
Asumptiile lui Apter (1982 dupa Wyer & Collins, 1992) despre nenlocuire si diminuare se regasesc
n alte teorii ale umorului. Asumptia nenlocuirii este asemanatoare cu ipoteza lui Koestler (1964
dupa Wyer & Collins, 1992) ca umorul necesita aplicarea simultana a doua planuri semantice la aceeasi
experienta. Astfel, un eveniment care discrediteaza inteligenta cuiva nu este amuzant dect daca
sugerarea initiala s-a dovedit a fi falsa.
Mai mult, diminuarea valorii sau a importantei unei entitati nu constituie ntotdeauna discreditare.
Multe interpretari ale lumii nu sunt ntotdeauna cele mai nefavorabile. Trasaturile unui eveniment
stimul ce pot fi diminuate ca rezultat al reinterpretarii nu se refera numai la oameni sau obiecte.
Asumptia diminuarii poate fi aplicata si comunicarii n sine. Generalizarea constructului de diminuare
propus de Apter (1982 dupa Wyer & Collins, 1992) poate include n sfera sa o varietate larga de
fenomene comice care sunt foarte greu de explicat prin alte teorii. Prin postularea ca diminuarea este o
conditie necesara a umorului, Apter a distins schimbari comice n interpretarea ce caracterizeaza
descoperirile stiintifice, atasarea sensului la visurile unei persoane si reinterpretarea evenimentelor n
ntmplarile misterioase care apar cnd sunt descoperite noi dovezi. n fiecare din aceste cazuri,
realitatea implicata de noile informatii are o importanta sau o valoare mai mare dect cea originala, si
astfel nu mai apare amuzamentul.
Al treilea factor important al formularii lui Apter (1982 dupa Wyer & Collins, 1992) este motivatia:
recunoasterea explicita ca obiectivele de procesare informationala ale unei persoane pot juca un rol n
determinarea reactiilor persoanei la informatie. Apter a lansat ipoteza ca umorul are o probabilitate mai
mare de aparitie numai atunci cnd obiectivele subiectilor sunt de a ntelege informatia si de a se amuza
de ea. Daca subiectii au un scop de procesare mai specific, activitatea cognitiva implicata n atingerea
acestui scop interfereaza cu procese de ntelegere mai generale care produc amuzament.
Scopurile care inhiba experientierea umorului pot fi induse de solicitari externe de a utiliza informatia
pentru un scop particular. Ele pot fi induse chiar de informatie. De exemplu, o gluma ce contine aluzii
la un grup etnic poate conduce la suspectarea faptului ca relatarea si sursa ei au intentia de a discredita
grupul. Aceasta suspiciune poate stimula n mod spontan cautarea informatiilor care confirma
bigotismul sursei sau contraargumentarea validitatii discreditarii. O astfel de activitate poate mpiedica
aparitia umorului.

Teoria lui Apter (1982 dupa Wyer & Collins, 1992) ia n considerare multe fenomene comice care nu
pot fi explicate de celelalte teorii. Teoria nu se restrnge la umorul regasit n glume sau istorisiri care
sunt expectate aprioric sa fie amuzante. Teoria explica si amuzamentul generat spontan n situatii
sociale care nu intentioneaza sa fie comice. Conceptualizarea rolului factorilor motivationali n
chestiunea umorului permite luarea n considerare a multor diferente individuale si situationale legate
de umorul provocat de evenimente sau informatii date. Astfel, se deschide o posibila explicatie pentru
raspunsurile diferite ale oamenilor la aceeasi experienta si pentru reactiile diferite ale unei persoane la
aceeasi experienta, n momente diferite si/sau circumstante sociale diferite. Teoria are si limite. De
exemplu, nu se face diferenta n legatura cu dificultatea ntelegerii unei anumite experiente. Aceste
diferente pot avea un impact substantial n producerea umorului (Zigler, Levine & Gould, 1967 dupa
Schmidt, 1994). Desi efectele motivatiei n chestiunea umorului sunt luate n considerare, mecanismele
cognitive care fundamenteaza aceste efecte nu sunt clar conectate. Prin specificarea mai pronuntata a
proceselor cognitive care stau la baza reactiilor la informatia sociala, se pot elimina aceste deficiente si
se poate dezvolta un concept al umorului din care pot deriva cteva noi predictii empirice testabile si
pot fi ntelese noi fenomene.
Teoria comprehensiunii si elaborarii

O alta teorie, propusa de Robert S. Wyer Jr. si James E. Collins II (1992), bazata n cea mai mare parte
pe cea a lui Apter (1982), se prezinta sub forma a opt postulate. Primele cinci postulate, care se refera la
comprehensiunea informatiei semantice si episodice sunt concordante cu o masa mare de teorii si
cercetari din psihologia cognitiva (Graesser, 1981; Schank & Abelson, 1977; Sperber & Willson, 1986
dupa Wyer & Collins, 1992) si din cognitia sociala (Higgins, 1981; Wyer & Srull, 1986, 1989 dupa
Wyer & Collins, 1992). Postulatele sunt formulate cu suficienta generalitate, astfel nct sa fie
compatibile cu cteva teorii mai specifice ale comprehensiunii. n combinatie cu urmatoarele postulate
ce corespund specific provocarii umorului, teoria permite un cadru conceptual pentru o larga diversitate
de fenomene comice.
Doua aspecte legate de terminologie trebuie notate. nti, desi cele mai multe teorii ale umorului s-au
focalizat pe efectele comunicarii scrise si orale, postulatele acestei teorii se refera la o gama larga de
raspunsuri cognitive la evenimentul-stimul. Un eveniment-stimul pentru producerea umorului consta n
mod tipic ntr-o declaratie scrisa sau orala, sau, alternativ, ntr-un comportament observat. Alte trasaturi
ale evenimentului se pot referi la contextual social n care declaratia sau comportamentul apar. Astfel,
sursa si factorii situationali sunt trasaturi ale evenimentului cu care umorul este potential contingent.

n al doilea rnd, formularea face distinctie ntre comprehensiune si elaborare. Comprehensiunea se

refera la encodarea unui eveniment-stimul n termenii conceptelor anterior formate, alaturi de
inferentele legate de atributele nedeclarative ale stimulului care sunt necesare ntelegerii evenimentului
n contextul dat anterior. Elaborarea, pe de alta parte, se refera la generarea constienta de inferente
despre trasaturile ce nu sunt cuprinse n encodarile initiale si nu sunt necesare ntelegerii, la fel ca si
despre alte procesari ce pot fi stimulate de encodari. De aceea, elaborarea poate consta n inferente
despre atributele continutului stimulului, despre gnduri legate de evenimentele din trecut care pot fi
declansate de stimuli, sau despre evenimente viitoare ce pot aparea ca si consecinta. Cnd evenimentul
contine o comunicare scrisa sau orala, elaborarea poate include gnduri despre plauzibilitatea
comunicarii, motivele acesteia sau caracteristicile sursei.
Postulatul 1 (memoria): Conceptele sau schemele care intra n compozitia unui domeniu particular al
cunostintelor universale (incluznd reprezentari ale persoanelor, evenimentelor, episoadelor) sunt
stocate n memorie ntr-o locatie particulara. Aceasta locatie are o eticheta ce denota continutul de
cunostinte implicat.
Postulatul 2 (encodarea): Un subset de trasaturi care compun un eveniment-stimul initial este interpretat
cu ajutorul schemelor si conceptelor care permit ntelegerea evenimentului si a implicatiilor sale. Cnd
doua sau mai multe seturi alternative de concepte pot fi aplicate, va fi aplicat setul care vine n minte
cel mai repede si mai usor.
a). Daca subiectii au n minte un scop specific, conceptele si schemele pe care le folosesc pentru a
interpreta trasaturile stimulului au cele mai mari sanse de a fi extrase din domeniul de cunostinte
relevant pentru scopul respectiv.
b). Daca scopul subiectilor este acela de a ntelege stimulul, conceptele si schemele utilizate pentru
interpretare au cele mai mari sanse de a fi extrase din domeniul de cunostinte utilizat cel mai frecvent n
trecutul recent.
Postulatul 3: Odata ce elementele unui eveniment-stimul au fost interpretate cu ajutorul conceptelor si
schemelor extrase dintr-un anumit domeniu de cunostinte, alte concepte si scheme din acelasi domeniu
sunt folosite pentru:
a). a forma expectatiile generale privind spectrul conceptelor si cunostintelor aplicabile ntelegerii
evenimentelor viitoare,
b). a interpreta aceste evenimente atunci cnd apar.
Postulatul 4 (incongruenta): Un eveniment-stimul este considerat a fi incongruent atunci cnd nu poate
fi interpretat cu ajutorul conceptelor extrase din acelasi domeniu de cunostinte aplicat si evenimentelor
initiale ce implica aceeasi referinta. Cnd apar aceste incongruente, subiectii ncearca sa identifice
conceptele ntr-un alt domeniu de cunostinte. Daca aceste concepte sunt identificate, atunci
evenimentele sunt reinterpretate n noii termeni.
Postulatul 5 (sensul pragmatic): Daca implicatiile interpretarii initiale a unei comunicari par sa violeze
principiile normative ce guverneaza schimbul de informatii din situatia respectiva, subiectii vor ncerca
sa reinterpreteze comunicarea ntr-un mod ct mai consistent cu aceste principii.
Postulatul 6 (producerea umorului): Umorul este produs numai daca trasaturile inferate n cadrul
reinterpretarii sunt diminuate n valoare si importanta comparativ cu trasaturile inferate pe baza
interpretarii alternative a evenimentului.
Postulatul 7 (dificultatea ntelegerii): Cantitatea de umor ce rezulta din reinterpretarea stimulului este
o functie nemonotona (U-inversata) care are ca variabile timpul si efortul necesare identificarii si
aplicarii conceptelor de reinterpretare.

Postulatul 8 (elaborarea cognitiva): Cantitatea de umor ce rezulta din reinterpretarea evenimentului-

stimul este o functie monotona care are ca variabila elaborarea cognitiva a evenimentului si a
implicatiilor care apar subsecvent reinterpretarii. Aceasta elaborare este directionata spre atingerea unui
obiectiv particular de procesare existent n acel moment.
a). Daca subiectii au obiectivul de a ntelege evenimentul si de a se amuza, elaborarea cognitiva se va
referi n mod tipic la aspectele producerii umorului si astfel va mari incidenta umorului.
b). Daca obiectivul de procesare al subiectilor este mai restrictiv, evenimentul este elaborat n functie
de implicatiile obiectivului. n acest caz elaborarea cognitiva poate creste sau descreste incidenta
umorului, sau poate sa nu aiba nici un efect asupra umorului, n functie de relevanta componentelor
reinterpretarii pentru atingerea acestui obiectiv
DEFINITII ALE SIMTULUI UMORULUI
n general, teoreticienii s-au ferit de a da o definitie a umorului, considernd ca a afla ce este umorul
nseamna a descoperi misterul central al filosofiei, si anume, a stabili legatura dintre minte si trup. Cele
mai multe ncercari de a defini umorul s-au limitat la oferirea unor perspective asupra acestuia, privind
umorul din anumite unghiuri. Ca urmare, lucrarea de fata accepta umorul definit si prezentat de teoria
superioritatii a lui Gruner (1997), inspirata din cea a lui Hobbes (1840 dupa Gruner, 1997). n
viziunea lui Gruner, umorul consta ntr-o succesiune de jocuri. Ideea centrala a jocului implica
amuzament, eliberare, distractie, recreere, interactiuni, dar implica si competitie: un cstigator si un
nvins. Prin umor, comportamentul nostru ce indica placere (de obicei rsul, zmbitul, uneori chiotele
de bucurie sau aplauzele) variaza o data cu cantitatea emotionala asociata subiectului comic si
rezultatului neprevazut. Rs egal victorie. A cstiga nseamna a obtine ceea ce ne dorim. A obtine ceea
ce ne dorim, ne face fericiti. Spunem ca ne place sa obtinem ceea ce ne dorim, iar nereusita n a obtine
ceva ce ne dorim ne face nefericiti. Asemenea succesului la jocuri, umorul include n sine victoria (a
obtine ceea ce ne dorim) si perceptia instantanee a ceea ce aduce cu sine victoria. A te simti superior
nseamna sa te simti bine, nseamna sa obtii ce doresti. nseamna sa cstigi! Rsul este reactia
naturala la victorie. Astfel, umorul este echivalent cu sentimentul superioritatii.

Definitia proprie a umorului se inspira att din teoria superioritatii a lui Gruner (1997), ct si din
teoriile care au ca punct de plecare incongruenta (Koestler, 1964 dupa Wyer & Collins, 1992 si Suls,
1972, 1977, 1983 dupa Schmidt, 1994), incongruenta regasita si n definitia umorului din
Dictionarul de psihologie (1997), coordonat de Ursula Schiopu: umorul consta n relevarea
nonsensului si a incompatibilitatii laturilor unor situatii sau fenomene considerate, n virtutea
obisnuintei, firesti. Astfel, daca e adevarat ca orice contrast verifica stimularea sentimentului critic de
superioritate, umorul este raportul fundamental dintre Eu si Univers, care se modifica printr-o
rasturnare permanenta a perspectivei asupra orizontului de asteptare.

Simtul umorului este definit ca "nclinare spre glume si ironii care se ascunde sub o nfatisare serioasa"
("Mic dictionar enciclopedic", 1972). Simtul umorului nu este citit doar printr-o "nfatisare serioasa",
deoarece exista mai multe forme de manifestare ale simtului umorului. Consider ca simtul umorului
este o trasatura de personalitate ce consta n abilitatea de depista cu usurinta solutiile la aspectele
problematice ale vietii si de a le transpune ntr-o maniera comica.

Pentru a depasi empirismul definitiilor umorului si ale simtului umorului n cadrul problematicii acestei
lucrari, apare necesitatea construirii unui chestionar pentru identificarea simtului umorului.