Calmul este maestrul

Calmul este calitatea necesar zi de zi,in viaa cotidian, dar i in situaiile speciale.

Calmul cumpnete necazurile de zi cu zi i nenorocirile ce marcheaz existena;

inltur efectele fascinaiei moleitoare i vtmtoare. Se tie c efervescena
fizic sau psihic are ca efect dezorganizarea, are manifestri care depesc scopul
propus i victimele sunt aruncate in zone pe care nu le-au dorit, sunt inelai de
propria exaltare. (ex: de ajustat forma frazei!)

Este un furt in dauna forelor vitale, care pentru a deveni afective trebuiesc supuse
voinei cluzitoare a Celui de Sus, i, deci, supuse tuturor fazelor de deliberare
mintal. Calmul este regulatorul vieii, iar dttorul calmului real este unul singur,
Isus Hristos! "Pacea Mea o las vou, pacea Mea v-o dau vou". Fraul raionamentului
este de dorit s-l dm Creatorului nostru, cci numai Cel ce l-a creat tie cel mai
bine s-l foloseasc. Calmul, pacea instaurate in noi inine, putem auzi murmurele
Duhului Sfant care ne indeamn s acionm spre o altfel de via decat cea
obinuit, cea lumeasc. Viaa interioar a Duhului este geneza tuturor mijloacelor
nobile de a la infptui. Duhul Sfant slluind inuntrul nostru este Cel ce rmane
drept i ine piept tuturor impotrivirilor i silniciilor vieii. Doar El rezist tuturor
ispitelor de la fiecare cotitur de pe drumul parcurs de la natere pan la moarte.
Sub scutul calmului Duhului Sfant pasul este sigur i scopul bine precizat. Omul
capt noblee divin tocmai pentru c in el vieuiete ca parte a dumnezeirii.

Entuziatii sunt intotdeauna inelai in ardoarea nestpinit pe care o las s fiarb

in ei, i, care ca un vin ineltor (butur amgitoare), turnat in pahar, le ia clara
viziune a lucrurilor, inlocuind-o cu o logic special construit pe temelia iluziei. Cine
se mai mir dac hotrarile luate sub stpanirea acestei exaltri dau loc la o serie
de gesturi in dezacord cu naiunea.

Se confund mult prea des, i mai ales in secolul nostru, activitatea cu agitaia.

Activitatea este aciunea soluiei mentale, izvorat dintr-o deliberare judicioas,

infptuit in linitea sufletelor sfinite de voina divin.
Agitaia corespunde unei nevoi instinctive, comun tuturor acelora care confund
deliberat, voit actul reflex (instinctiv) cu actul gandit.

Primul degradeaz vitalitatea funcional, in timp ce al doilea este insi expresia

vitalitii in serviciul inteligenei. Urmrile agitaiei sunt remucrile i uneori,
lenea. Muli sunt cei ce pleac fr scop, se opresc fr motiv, merg cand intr-o
parte, cand in alta, pan cad de oboseal, iar intunericul nopii le ascunde calea de
intrare.

Din mijlocul eforturilor dureroase, o voce ru intenionat ii aprob ins i-i

indeamn s mearg mai departe c sunt pe calea bun. Fragilitatea spiritului lor ii
impiedic s analizeze just: cui aparine vocea? cui aparine indemnul? Dei, sunt
intim urmrii de zdrnicia eforturilor svarite, totui sunt mulumii de a se
autoinela prin indoielnica lor activitate, fac o concesie rului in propriile viei.

Omul de trire sfant, cretin, trebuie s fie totdeauna in stare de aprare.

Mijlocul cel mai potrivit de rezisten victorioas pe care Domnul ni-l pune la
dispoziie este calmul - generatorul de hotrari aprtoare. Pe drumul vieii, omul
calm va intampina mai puine ocazii de a deveni prad, cci folosind acest talant
preios care este calmul Duhului Sfant ale crui oapte binevoitoare acoper tot
vacarmul din afar. Omul calm va presimi apropierea pericolului i va putea evita sau
va ti cum s se apese. Dar atenie, pericolele pandesc i pe crrile inflorite i
imbietoare i de aceea atenia, vigilena trebuie meninut treaz chiar i in acea
linite poate aparent. De cate ori, c veni vorba de linite, nu am admirat oglinda
unui lac i ne-am minunat de frumuseea i grandoarea pe care o d calmul acelei
intinderi de ape. Dar ce se intampl cand valul nemicat este tulburat? Toate
resturile descompuse se ridic in mari cantiti la suprafa, apa nu mai este
limpede, reflect imagini alterate de noroiul rscolit.

In acelai timp, apar la lumin numeroase murdrii, nenumrate obiecte, vestigii

ingrozitoare despre lucruri care au fost frumoase, sau inspimanttoare resturi de
forme i mai groaznice, drame necunoscute sau i mai ru, fericiri pentru totdeauna
pierdute.
Contiina nu mai este limpede i este zadarnic de a se mai deosebi ceva in grmada
de idei i sentimente inverunate. In acele momente noi am cedat controlul asupra
propriei persoane acelor duhuri rele, necurate care vorbesc i se zbat. Ce luciditate
poate prezenta un suflet in prada unui astfel de tumult?

Disciplina este cucerirea cea mai de dorit, prin care voina o impune tuturor
exuberanelor, pentru c inteligena trebuie s radieze contient asupra instinctelor
obscure. Este bine de tiut c orice emoie, dup un oarecare timp, sfarete prin a
se impune sufletului aceluia care o exteriorizeaz cu ajutorul gesturilor.

Influena dintre psihic i fizic este adesea puin studiat i se face greeal de a nu
se vedea in aceast reciprocitate decat o manifestare a celor puin evoluai. In
realitate condiionarea psihic-fizic condiioneaz toate fiinele omeneti, in orice
stadiu de evoluie ar fi ele. Se tie c oricat de evoluat ar fi un individ, nu poate
scpa de pericolul automatismului, care se produce i acioneaz in afara disciplinei
ferm menionat de o voin".

Cu cat omul este mai evoluat, cu atat tendina spre automatism pierde din
importan.

Superioritatea unui om se recunoate dup uurina cu care acesta ii schimb

intenia actului spontan in unul voluntar.

Atenie: se vorbete de "intenie", deci acesta este nivelul unde se manifest

puterea disciplinei asupra automatismului. Cel ce s-a deprins s se supun disciplinei,
voinei inalte, venit de la Cel de Sus ii va fixa gandurile i-i va intensifica
dorinele superioare pentru a nimici pe celelalte, fireti.

Trebuie s dea i d intaietate totdeauna efortului Duhului Sfant, micorand

continuu inclinarea spre o sensibilitate nedemn de un cretin. A stpani gesturile, a
poseda disciplina abinerii, a impune tcere vorbelor dearte gata s scape, este o
calitate a sufletelor mari, serioase, dedicate.

Ce naiune clar putem avea despre propriile sentimente unele definite, altele in
curs de definitivare?
Ce realizri se pot prevedea cand aspiraia interioar nu se contureaz decat prin
obscuritatea unor ganduri tulburi i proiecte confuze?

Cum se mai poate recunoate vocea prielnic in mijlocul vacarmului maniei?

Cum se deosebete adevrul sub falsa strlucire a poftelor care il acoper?

Cum suntem vzui in aceast revrsare necontrolat?

Iat de ce iertarea celor ce noi le-am greit este cea mai grea! Stau fa in fa doi
ini: unul calm, altul manios. Cel manios ii dezgolete toat nimicnicia, uraenia
sufleteasc, rutatea, necinstea, josnicia, grosolnia, perfidia i alte pcate cu grij
acoperite sau crezute disprute.

Iat o infiare murdar i ticloas pe care cel in cauz ori o ascunde, ori a
crezut-o desfiinat. Dar nu, in strfunduri rul exist pentru c noi ne-am curat
interiorul i nu Duhul Sfant, i in camera crezut primenit am adus ca locuitor un
duh de amgire i nu de zidire. Mare este ruinea celui ce dezvluindu-se are
asemenea spectacol de oferit! Este nevoie de o mare putere sufleteasc pentru ca
cineva s nu se simt ingrozit vzandu-se aa cum nu i-ar fi inchipuit c este. Sunt
oameni i oameni, ganduri i ganduri. Pentru cel obinuit cu luciditatea obinut prin
calm de la Domnul de a privi adanc in el insui i de a citi acolo adevrul despre sine,
de a tri in adevr i de a se consuma pentru adevr. Sufletul omului calm se
aseamn cu o carte inchis cu trei zvoare, nu se destinuie decat celui care are
cheia. Dar aceast cheie nu poate sta in maini vulgare, cci stpanul nu o d altuia
decat cu bun tiin. De altfel, nici nu este un obiect tangibil pe care s-l poat
manui oricine. Este o cheie ideal: numai cei ai Domnului, cei ce au ales mantuirea au
o judecat ineleapt i puterea de a interpreta.

Sufletul celui calm, care a primit pacea i odihna de la Hristos, Mantuitorul nostru,
nu poate fi prdat i rmane neclintit in faa tuturor incercrilor. Mai mult, aceast
carte atat de temeinic ferecat lumii; chiar de s-ar deschide in faa unei fiine
superficiale, nu ar putea fi niciodat descifrat.

Raiunea acestei taine st in dificultatea pe care o intampin cei uuratici,

superficiali in perseverena studiului, singurul care mrturisete adevrul. Oamenii
calmi nu sunt indifereni! Ei sunt ca i entuziatii pasionai de tot ce ine de
domeniul adevrului, dreptii i frumosului. Ei au ardoare, dorine de mai bine,
admiraie, ins au i un Stpan care le sfinete toate aceste triri interioare. Dar
ce rol are graiul? Din punct de vedere tiinific vorbirea exteriorizeaz gandurile.
Umoritii au inversat, spunand c prin cuvinte oamenii ii ascund adevratele ganduri
i scot la iveal altele, irelevante.

Trecand dincolo de definiii tiinifice sau hazlii s lum aminte la ceva mult mai
important decat disputele inelepilor lumii:

"Inva s asculi tcerea!"

A asculta tcerea in noi inseamn a apleca urechea spre a auzi vorbirea

dumnezeiasc a Duhului Sfant, fiindc tcerea interioar este o sum de oapte,
este vocea Celui ce locuiete in templul nostru; ea nu se aude decat in tihna calmului.
Prin cuvant gandurile capt un trup imbrcat in veminte graioase sau armur de
rzboinic. Prin vorbe ii facem cunoscut Domnului gandul nostru de mulumire, de
laud, de ingrijorare, de ajutor i prin tcere pioas ii vom asculta rspunsul.
Rugciunea prin ascultare este de cel mai mare pre pentru c prin ea ne vorbete
Domnul nou, copiilor Si.

Samburele plin trebuie s fie in toate cele vorbite de noi i Domnului i lucrrilor
insufleite ale Sale. Domnului, pentru c El vede dac vorbele noastre sunt pline de
miez sau goale. Mai puin sau chiar de loc il intereseaz dac sunt multe sau puine,
dac am spus tot ce aveam in plan sau am srit ceva. Dar miez s aib vorbele
noastre i in contactul cu aproapele nostru cci fie c in el slluiete Duhul Sfant
i deci nu ne putem adresa oricum, fie c sperm s-l aducem in turma Pstorului i
iari se cade a fi eficieni in vorbire. Fora care insufleete pe asculttorii tcerii
interioare, chiar i pe vorbitorii eficieni este Duhul Sfant, parte a Treimii divine.
Numai Duhul Domnului ii determin apariia i-i menine ferm existena. A nu vorbi
decat necesarul, a robi cuvintele care voiesc s evadeze din inchisoarea brezelor e
lucru grabnic de cerut i de pus in practic.

Nu exist nici o ocupaie social oricat de absorbant, ca s nu-i permit cuiva

cateva minute pe zi de revizuire a gandurilor. Este absolut nevoie de rezervarea
unui timp proporional cu necesitile luntrice ale fiecruia pentru a asculta in
tcerea creat, voit i serios meninut, sfaturile dumnezeieti, care nu ni se ofer
decat in cea mai desvarit reculegere.

In luptele vieii, omul calm are asupra potrivnicilor un dublu avantaj, cu efecte
prielnice pentru sine i buimcitoare pentru ceilali. Cand fizionomia nu exprim
decat calm este cu neputin s se prevad ce este in spate. De obicei, cel calm este
perceput de cellalt drept indiferent sau slab i cuprins de aceast eroare se
inainteaz nvalnic in disput. Pilduitor in acest sens este dialogul dintre Isus i
femeia samaritean. Sfantul apostol Ioan ne prezint aceast intalnire (Ioan 4:4-12)
ca pe un duel verbal. Hristos are in acest caz de infruntat i de biruit o fiin vie i
puternic, o femeie infipt, mandr, convins de valoarea ei de fptur inzestrat cu
o inteligen vie i o personalitate marcat. Domnul o accept la dialog aa cum este,
se supune tacticii, impetuozotii i regulilor impuse de femeie. De aceea Domnul
procedeaz mai intai fr grab, subliniind aspectul intampltor al intalnirii lor i
evaluandu-i in espectativ rivala.

Dialogul este strlucitor de la prima incruciare de vorbe:

Hristos(scurt): D-mi s beau.

Samariteanca (mandr de originea sa, deci nu accept starea de inferioritate in care

sunt pui samaritenii de iudei; creeaz din start intre ea i interlocutor o distan
care s-i permit s se apere): Cum, tu, iudeu, imi vorbeti mie?!

Hristos (atac): Firesc ar fi s-Mi ceri tu Mie s bei.

Samariteanca (se las pclit de calmul i preteniile nejustificate ale

interlocutorului su i ii permite s devin inamic): Nici gleat nu ai... Nu cumva
eti tu mai mare decat printele nostru Iacov?

Hristos (nu se sinchisete s se apere, s-i justifice preteniile in faa ei, ci o

atac dintr-o cu totul alt discuie): Cine bea din apa pe care o dau Eu nu va mai
inseta niciodat.

Samariteanca (pragmatic i deteapt nu rateaz ansa ce i se ofer): Da, d-mi

apa aceea ca s nu mai vin aici s m obosesc.
Hristos (d lovitura de graie): Cheam-i brbatul.

Samariteanca (prompt i sincer): N-am brbat.

Hristos (se arat a o cunoate aa cum ea nu se atepta): Ai spus adevrul... Ai avut

cinci... .

Samariteanca (cu o sinceritate dezarmant pentru amandoi, cci ea ii recunoate

starea real, iar pe El il face s se mrturiseasc a fi Fiul Celui ce este): Tu eti
prooroc!

Hristos (ii spune principiile credinei): cui i cum trebuie s te inchini.

Samariteanca (sigur pe sine): Va veni Mesia.

Hristos (i se descoper): Eu sunt!

Ca un trznet din cer arztor de var la amiaz cade peste o muritoare declaraia
divin, brusc, total. Cu mana cu care a dat, cu aceea a primit. A fost nereinut,
sincer, deteapt i curajoas, mandr de neamul ei i chiar de necazurile i nevoile
care i-au dat trie de caracter i putere de lupt. Nu s-a lsat induplecat c
vorbete cu un brbat, i inc un iudeu. Nu a fost cldicic, cci Domnului nu-i plac
cldiceii, a fost ea insi, fr ascunziuri. O fire atat de puternic poate primi o
mrturisire de talia celei ce i s-a fcut. In timp ce ea inainta impetuos in dialog,
Hristos o cantrea s vad dac poate duce un adevr aa de mare... S-a dovedit a fi
femeie dintr-o bucat i om de caracter i nu o mironosi.

Intenie i neprevzut! Cu ce ganduri s-a produs acest dialog i ce deznodmant

neateptat a avut. Regulile dialogului dintre cel calm i un interlocutor oarecare nu
apar in acest exemplu scriptural foarte clare. Omul calm devine stpan pe deciziile
entuziastului, care in dorina obinerii unui semn de aprobare, sfaresc prin a uita de
pruden. Verva sa sectuiete. Vorbreul spune nu numai tot ce are de spus, ci las
s-i scape i argumentul care il condamn de fapt. Samariteanca il provoac pe Isus
dac tot are atata ap s-i dea i ei s nu se mai oboseasc. Dar de ce atata
osteneal, n-ai brbat s te ajute?! Fr s vrea, vorbreul fr frau ajunge s nu
mai aib nimic de ascuns.

In timp ce omul calm, sub infiare indiferent urmrete pe faa celui vorbre
apariia tuturor dorinelor, indoielilor, speranelor i noteaz cele mai ascunse
micri ale sufletului. Apreciaz situaia i la momentul potrivit apare neprevzutul,
neateptatul calmului. Cand nu mai are nimic de aflat, calmul ii dezvluie fora sa
luntric.

Calmul (sau lipsa acestuia) il poate face pe om sclav sau stpan. Sau, se mai poate
spune c vorba, cuvantul este sclavul, iar, calmul, stpanul. Fr o disciplin riguroas
in vorbire, cuvintele care par cele mai potrivite, pot fi comparate cu acei prieteni
neindemanatici care struie s contribuie la fericirea aceluia pe care cred c il
protejeaz, in timp ce de fapt lucreaz incontient dar sigur la pierzarea lui.
Cuvintele, ca i psrile nu-i pot lua zborul in spaiu fr consecin, fr s lase
urma trecerii lor. Psrile, chiar cand dispar pentru totdeauna las o amintire
vizual, o mrturisire; dei aerul rmane la fel, martorii ii amintesc forma i
culoarea psrii care l-a strbtut. La fel e i cu cuvintele.

S nu uitm c acetia sunt sclavi pe care trebuie s-i eliberm numai cu bun
tiin, altfel ele vor inversa rolurile i ne vom trezi noi ca fiind sclavii vorbelor
spuse in deert, i chiar condamnai de ele.

Liberate fr chibzuin ele devin stpani tot atat de temut, cci nu mai exist
ordine, disciplin, control i msur.

Prin vorbe nesbuite omul e de multe ori gata s se rzvrteasc i chiar s distrug.

i iari ajungem la Duhul Sfant care d omului calmul de a stpani aceti supui
nesupui! Cucerirea calmului este fructul a numeroase victorii repurtate asupra
instinctului.

In memorabilul dialog al lui Isus cu samariteana, El a intruchipat calmul (omul calm),

iar ea instinctul (tipul instinctiv). Victoria a fost a calmului, dar pentru c in cel
invins, in samaritean, smana Domnului a gsit pmant bun, infrangerea ei s-a
transformat intr-o victorie. Plin de bucurie i-a recunoscut infrangerea i a plecat
s vesteasc i altora ce i se intamplase. Nobleea ei este evident de felul in care-
i primete i privete propria infrangere: ca un catig, cel mai mare catig pe care il
poate avea cineva vreodat! Numai bunul Dumnezeu tie de cate ori in viaa noastr
nu am jucat fr s vrem (sau...) rolul samaritenei. Dar de cate ori am rspuns ca ea?
De cate ori infrangerea noastr de ctre un superior in cele cretineti a starnit in
noi, aidoma ei, bucuria catigului i nu dezamgirea infrangerii?