http://www.romfest.org/rost/sep2005/basarabia.

shtml

Basarabia 1940. Dovezile unei tradari (I)

Pe data de 26 iunie 1940, prima nota ultimativa a URSS adresata Romaniei, solicita
imperativ "rezolvarea imediata a chestiunii inapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice",
dar cererile "guvernului URSS catre guvernul regal al Romaniei" cuprind, de fapt,
doua puncte:
1. Sa inapoieze cu orice pret Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Sa transmita Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele
potrivit cu harta alaturata."
27 iunie 1940. Respectand termenul cerut de nota ultimativa, guvernul Romaniei
remite un raspuns in care se arata "gata sa procedezela discutiunea amicala si de
comun acord a tuturor propunerilor emanand de la guvernul sovietic." (ibidem, p.
81).
In aceeasi zi, guvernul sovietic revine cu o a doua nota, in care someaza guvernul
Romaniei sa restituie Basarabia si nordul Bucovinei in termen de patru zile (deci
pana la incheierea zilei de 1 iulie), stipuland ca pentru 28 iunie, deci a doua zi,
orasele Cernauti, Chisinau si Cetatea Alba sa fie deja ocupate de trupele sovietice
(cf. loc. cit.). Era deci clar ca acestea erau concentrate pe un dispozitiv ofensiv, chiar
la granitele Romaniei. Culmea, sovieticii asteptau raspuns din partea autoritatilor
romanesti pana la aceeasi data. La ce bun sa mai pretinzi ca astepti un raspuns
pentru 28 iunie, daca avertizezi ca, in aceeasi zi, trupele tale vor ocupa un anumit
aliniament?
Raspunsul roman remis la data ceruta, deci a doua zi, a acceptat predarea teritoriului
dintre Prut si Nistru, desi se plange de termenul scurt, referindu-se si la ploile si
inundatiile care au stricat caile de comunicatie (ibidem, p. 82).
Iata cum caracteriza Grigore Gafencu, in Jurnalul sau, schimbul de note ruso-roman:
"Notele rusesti sunt abile ca forma si fond, moderate ca ton si de o perfidie foarte
bine socotita. Notele noastre sunt gresit concepute si foarte prost formulate. La
pretentiile rusesti referitoare la drepturile istorice si etnice ale Rusiei asupra
Basarabiei, nu am raspuns nimic: nici o punere la punct, nici un contra-argument,
nici un protest. Ne-am multumit sa raspundem - pentru a castiga timp, pretinde
Ministerul de Externe, - ca suntem gata sa stam de vorbaRusii au inlaturat cu multa
indemanare intentiile dilatorii cuprinse in nota noastra de raspuns, aducandu-ne
numaidecat la cunostinta programul de evacuare. (Nemtii au informat Guvernul
sovietic ca raspunsul nostru, dilatoriu in forma, inseamna totusi o acceptare.) Fapt e
ca ne-am plecat in fata fortei, fara s-o spunem si fara sa staruim asupra bunului
nostru drept. Nu am respins argumentarea sovietica, ci ne-am declarat gata, dupa ce
am luat cunostinta de ea, sa stam de vorba."
Cabinetul Ministrului de Externe, la data aceea Constantin Argetoianu, in redactarea
notelor de raspuns romanesti a recurs la o formula ce s-a vrut abila: Guvernul roman
"se vede silit sa primeasca conditiile de evacuare", evitand vreo recunoastere, fie a
apartenentei istorice, fie a dreptului Rusiei sau URSS asupra Basarabiei. Dar sovieticii
nu puteau lua decat ca pe o evacuare, ceea ce ei considerau o ocupare vremelnica a
unor teritorii rusesti de catre armata si administratia romana.
Notele de raspuns romanesti au fost formulate dupa intrunirea, de doua ori in
aceeasi zi, de 27 iunie 1940, a doua Consilii de Coroana: primul la ora 12.20, al
doilea dupa ora 21.00. Istoricul Gheorghe Buzatu, a carui lucrare se bazeaza pe un
considerabil efort de documentare in arhive romanesti si straine, precum cele de la
Moscova, atat inainte cat si dupa 1989, nu ezita sa afirme: "Mai inainte de orice se
impune a consemna ca, in viziunea noastra, pentru intreaga evolutie a Romaniei in
cursul celui de-al doilea razboi mondial se poate identifica o singura cauza a
cauzelor: decizia cercurilor guvernante de la Bucuresti din 27 iunie 1940 de a se da
curs notelor ultimative sovietice privind Basarabia si nordul Bucovinei."
Vreme de decenii romanii au fost inoculati cu ideea ca guvernul de atunci nu avea de
ales in fata agresivelor pretentii rusesti. Numai cercetatorii care s-au apropiat fara
idei preconcepute au pus finalmente in evidenta faptul ca starea de spirit defetista,
repetata pana la stereotip de generatii de istorici, colportata chiar si azi de
majoritatea lucrarilor cu acest subiect, preluat de politicienii cu o cultura istorica
sumara, a fost creata si intretinuta cu multa grija de conducatorii de atunci ai tarii.
In ciuda aparentelor, Basarabia a fost abandonata cu nepasare si cinism de la cel mai
inalt nivel, deoarece anumite personalitati politice de varf fusesera demult prinse in
jocul unor interese regionale care, odata intretinute cu inconstienta sau, mai grav,
interesat, conduceau cu necesitate la un astfel de deznodamant. Printre acestea,
activitatea diplomatica a lui Nicolae Titulescu s-a inscris ca unul dintre cei mai nefasti
factori care au dus, in final, la instrainarea acestor teritorii. Deasupra ei insa, politica
si atitudinea Regelui Carol al II-lea, de indiferenta, inclinare spre compromis si
concesie fata de pierderile teritoriale din 1940, atata vreme cat cedarile nu ii
amenintau pozitia, incepe sa fie tot mai bine documentata.
Examinarea unor surse de informare (arhive publicate, memorialisti, istorici), in
contextul evolutiei situatiei politice internationale si a pozitiilor succesive pe care s-a
repliat statul roman, va permite cititorului sa traga concluziile corespunzatoare.
Analiza va pleca de la modul de desfasurare a celor doua Consilii de Coroana,
infatisat de istoricul Gh. Buzatu, si va pendula in jurul seismului reprezentat de
fatidica data care va fisura statalitatea Romaniei, in amplitudini temporale tot mai
largi, ingloband in acest cerc profiluri umane, grupuri de interese, evenimente,
capabile sa demonstreze ca pozitionarea temporala a acestui epicentru este
rezultatul deplasarilor vizibile survenite in campul tectonic al politicii europene, care
au surprins invechitele strategii de securitate romanesti in menghina unor forte de
care nu au vrut sa tina cont la timp.
Revenim, cu istoricul Gh. Buzatu in data de 27 iunie 1940. "Carol al II-lea si
comilitonii sai, guvernul condus de Gh. Tatarascu au recurs, pentru dispersarea
responsabilitatilor, la autoritatea a doua Consilii de Coroana (...) primul, cu incepere
de la 12,20 (pentru dezbaterea continutului notei ultimative), iar al doilea, dupa ora
21,00 (pentru examinarea reactiilor dupa prezentarea aceleiasi note ultimative
sovietice din 26 iunie 1940)." (ibid., p. 242).
Folosind Jurnalul lui Carol al II-lea, istoricul constata ca la primul Consiliu de Coroana
au participat 27 de ministri si consilieri regali, a caror pozitie exprimata prin vot
poate fi sintetizata astfel: 11 voturi contra cedarii Basarabiei, 10 pentru, 5 pentru
discutii, 1 rezervat (Gh. Tatarascu). "Surprinzatoare este concluzia Regelui Carol al
II-lea pe marginea bilantului: desi cei mai multi (11) s-au pronuntat impotriva,
suveranul observa in chip cu totul straniu: Rezultatul votului a fost pentru primirea
ultimatumului.... Iar mai jos: De la inceput s-a vazut tendinta catre cedare... "
(ibid., p. 243).
Aceasta ciudata socoteala, fie ca a consemnat cu intentie in mod gresit rezultatul
votului, fie ca grabita concluzie reprezinta o mostra de "wishful thinking" (varianta
catre care inclin), il pune pe Carol al II-lea intr-o postura foarte grava. Faptele nu
confirma deductia istoricului Gh. Buzatu, care, "bazandu-se" in continuare pe
Jurnalul lui Carol, desi ii acorda, ca si istoricul Alex Mihai Stoenescu, o credibilitate
redusa, si pe jurnalul lui Petre Andrei, prezent la acel Consiliu, afirma: "Regele nu
specifica ce atitudine a exprimat el insusi; putem doar sa banuim ca nu (sublinierea
autorului, Gh. B.) era pentru cedare sau ca era consternat de cele survenite" (loc.
cit.).
Cat de departe era Carol de acest sentiment (pe care-l mima, dupa cum isi
"machiaza" propriul jurnal, scris pentru cultivarea unei imagini favorabile), putem
judeca pe baza unei serii intregi de gesturi, declaratii, atitudini si initiative de politica
externa ale monarhului, anterioare si posterioare momentului.
La al doilea Consiliu de Coroana, in seara aceleiasi zile, alaturi de cei 27 de consilieri
regali si ministri a fost invitat si Alexandru Vaida-Voevod, miscare calculata pentru
obtinerea din partea acestei figuri emblematice a Romaniei Mari a unui surplus de
legitimitate pentru actul cedarii. Rezultatul votului consemnat de suveran cu omisiuni
(nu specifica pozitia lui Gheorghe Tatarascu, primul ministru, si pozitia generalului
Florea Tenescu), este: 19 pentru acceptarea ultimatumului, 6 contra (Nicolae Iorga,
Victor Iamandi, Silviu Dragomir, Traian Pop, Stefan Ciobanu, Ernest Urdareanu), 1
vot expectativ (Victor Antonescu). Propria pozitie este indicata prin cuvintele: "Am
incheiat Consiliul printr-o scurta cuvantare in care am spus ca este ziua cea mai
dureroasa a vietii mele [...] Ca consider ca se face o mare greseala de a ceda fara
nici o rezistenta aproape un sfert de tara, dar ma vad coplesit de avizul marii
majoritati a acelora carora le-am cerut sfatul. Am plecat fara a da mana cu nimeni,
adanc amarat si convins ca urmarile celor hotarate vor fi foarte rele pentru tara..." .
In realitate, greseala elementara de aritmetica arata intentia lui intima, favorabila
cedarii, pentru a scapa de presiunile externe ce-i amenintau coroana. Atitudinea lui
exetrioara este pur formala, de parada, inclusiv jurnalul "intim", evident scris pentru
a fi citit de catre altii. Machiavelisme care au reusit sa insele oameni politici de buna
credinta precum Iorga si Gafencu. Astfel, tot in Jurnal, Grigore Gafencu consemneaza
relatarile lui Iorga despre faimosul consiliu, potrivit carora regele face figura demna:
"Iorga imi istoriseste apoi despre Consiliul de Coroana in care a sustinut cu hotarare
rezistenta, fiind aprobat de foarte putini. Regele foarte bine. (A avut cuvinte de lauda
pentru idealul in care a crescut si pentru educatia pe care a primit-o in parte de
la Iorga). In schimb militarii au fost lamentabili. Ministrii, tineri pe care am fost
condamnati sa-i ascultam pe rand, si mai lamentabili; iar Tatarascu, pelicanul
sonor si Argetoianu - odiosi. Demni au fost reprezentantii Ardealului si ai
Basarabiei.". Astazi ne dam seama ca pentru un jucator politic de calibrul lui Carol
era o pura distractie sa-l insele pe Iorga asupra atitudinii lui reale mizand anume pe
orgoliul de fost dascal al persoanei lui, in timp ce afisa, in fata Consiliului de
Coroana, intransigenta patriotica. Cu aceeasi atitudine martiala se manifesta si fata
de primul ministru:
"In dimineata zilei de 28 iunie m-am prezentat suveranului pentru hotararea
decisiva, care trebuia comunicata Moscovei pana la ora 11.
Drept raspuns, regele mi-a inaintat spre semnare Decretul de mobilizare, spunandu-
mi: Iata raspunsul meu de rege si soldat! Am implorat suveranul sa lase
guvernului sarcina sa examineze senin situatia, precum si consecintele pentru tara si
pentru viitorul ei, a respingerii ultimatumului.".
Judecand acest gest, istoricul german Andreas Hillgruber e de parere ca reactia
regelui era calculata "din dorinta de a parea activ in ochii opiniei publice".
In continuarea lucrarii Din istoria secreta a celui de-al doilea razboi mondial, autorul
pune doua intrebari legitime:
"Astazi, dupa mai mult de o jumatate de veac de la evenimentele examinate, este
desigur cazul sa ne intrebam in modul cel mai serios daca:
1. Nu ar fi fost posibila respingerea notelor ultimative sovietice?
2. Participantii la Consiliul de Coroana, pe umerii carora Regele Carol al II-lea,
dupa cum am vazut, arunca (in postura de...memorialist) intreaga
responsabilitate a pierderii Basarabiei si Nordului Bucovinei, nu cumva au fost
 intoxicati in chip premeditat pentru a li se forta optiunile si, daca asa este, in
ce imprejurari, de catre cine si de ce?" (op. cit., p. 244).
Pentru ca, la Consiliul din seara zilei de 27 iunie 1940, generalul Florea Tenescu si
premierul Gheorghe Tatarascu au facut expuneri sumbre asupra situatiei politico-
militare a Romaniei, care au influentat intr-o masura covarsitoare votul ce a urmat.
Urmam, in continuare, lucrarea istoricului Gh. Buzatu si referintele bibliografice
continute.
"Dupa Petre Andrei, datele prezentate de generalii Tenescu si Ilcus ar fi fost
uluitoare, decisive in a intari convingerea ca Romania nu putea sa reziste unei
agresiuni din partea URSS, combinata eventual cu atacurile Ungariei si Bulgariei.
Astfel, la aviatie raportul intre Romania si URSS era de 0 la 5, iar in ce priveste
fortele de infanterie: Romania dispunea de 40 de divizii, comparativ cu 141 divizii
(URSS, Ungaria si Bulgaria laolalta)! Totul trebuia sa conduca (si a condus!) la
intarirea concluziei celor prezenti ca Romania nu avea alta cale de urmat decat
acceptarea pretentiilor teritoriale ale Kremlinului." (idem).
Aflat in posesia unor date indubitabile, istoricul Gh. Buzatu contrazice ferm
prezentarea catastrofista a situatiei, la care s-a raliat si primul ministru, Gheorghe
Tatarascu: "Cifrele avansate au fost, desigur, exagerate. Mai intai ca nu cunoastem
existenta nici unui plan de actiune comuna a celor trei state in cazul in care Romania
ar fi respins notele ultimative ale Moscovei. In al doilea rand, generalul Tenescu,
evaluand separat fortele sovietice, a identificat:
100 divizii de infanterie
20 brigazi de cavalerie
7 divizii motorizate
Noi il banuim pe generalul roman de tentativa de dezinformare a participantilor la
sedinta Consiliului de Coroana." (ibid., p. 247).
Apeland la o culegere de documente publicate de istorici din Chisinau, intre care cel
mai important reprezinta o nota-raport a generalului sovietic Melikov, care
inspectase trupele Frontului de Sud comandate de generalul Jukov, pregatite pentru
a interveni fie in caz de acceptare, fie de neacceptare a ultimatumului, precum si la
informatiile Biroului II al Marelui Stat Major al Armatei Romane, istoricul arata ca, in
realitate, fortele Frontului de Sud totalizau 32 divizii de infanterie, 2 divizii de
infanterie motorizata, 6 divizii de cavalerie, 11 brigazi de tancuri, 3 brigazi desant
aerian, 16 regimente de artilerie din rezerva lui Jukov, 14 regimente de artilerie de
corp, 4 divizioane de artilerie. Dintre acestea, numai o mica parte vor fi introduse in
Romania: 11 divizii infanterie, 1 divizie infanterie moto, 4 de cavalerie, 5 brigazi de
tancuri, 2 brigazi desant aerian (cf. p. 248).
Iata deci ca cercetarile intreprinse de autorul lucrarii reconstituie un cu totul alt
tablou fata de cel prezentat in Consiliul de Coroana:
"In raport cu efectivele Armatei Rosii, Romania dispunea pentru apararea zonei de
nord-est de cel putin 20 mari unitati tactice (indeosebi divizii de infanterie si de
cavalerie), ceea ce ne ingaduie sa consemnam ca suprematia sovietica depasea
sensibil raportul de 2/1. Putem conchide, asadar, ca in vara anului 1940, in cazul in
care s-ar fi ajuns la o confruntare militara intre Romania si URSS pentru Basarabia si
Nordul Bucovinei, disproportia de forte intre cei doi eventuali beligeranti s-ar fi
dovedit importanta, dar nu zdrobitoare." (p. 249). In plus, planul de operatii militare
ale trupelor Frontului de Sud prevedeau ca limita vestica Prutul, si nu Siretul, cum
sustinusera atat Tenescu cat si Tatarascu! (p. 246). Si asta in conditiile in care Biroul
II al Marelui Stat Major (cel mai autorizat birou de informatii militare) obtinuse
informatii foarte apropiate de realitate asupra efectivelor si a tipurilor de unitati
sovietice, informatii de care "generalul Tenescu trebuia sa fi avut cunostinta" (p.
248).
In aceste conditii, ramane sa pluteasca o mare intrebare privind cauza pentru care
si-a permis generalul Tenescu sa dezinformeze Consiliul de Coroana. Explicatia cea
mai plauzibila este a unui complot. Sau, probabil ca in unele cercuri de la Palat era
deja acceptata cedarea Basarabiei. Cercetarile istoricului Gheorghe Buzatu nu merg
mai departe in aceasta directie; materialul atat de bogat recoltat din arhivele
sovietice deschise dupa 1991 urmeaza a fi exploatat pentru o reconstituire istorica
"pe verticala", pentru a da, confruntand diversele surse, o interpretare cat mai
apropiata de adevar a faptelor de atunci.
Ipoteza complotului poate fi completata cu aceea a unor informatii intentionat
prezentate si exagerate, primite pe diferite canale. In aceasta privinta, primul
ministru de atunci relateaza, tot in memoriul citat, un amanunt interesant: "Cu
cateva zile mai inainte (de 28 iunie n.mea) si suveranul si eu primiseram vizita
unui ofiter britanic care fusese atasat cativa ani de-a randul pe langa misiunea
militara britanica din Moscova si care ne aducea informatii militare impresionante
asupra puterii militare sovietice, atat sub raportul materialului, cat si sub raportul
instructiei, prezentandu-le ca extraordinare
Aceste informatiuni coroborau informatiile primite din alte izvoare si care aratau
armata sovietica ca pregatita si dotata mai ales in aviatie si mijloace motorizate, ca
nici o alta armata din lume".
Un alt merit deosebit al lucrarilor istoricului Gheorghe Buzatu este acela ca elimina
pentru totdeauna teza "luarii prin surprindere" a clasei politice romanesti de atunci,
de preparativele unui atac sovietic. Faptul ca pe agenda diplomatiei sovietice exista o
problema a Basarabiei, ar fi trebuit sa alarmeze statul roman inca din 1937, cand
intr-un ziar oficios din 13 iulie, Jurnal de Moscou, scria ca pactele sugerate de
ministrul de externe polonez Beck, "vor face foarte grea mentinerea amanarii
problemei Basarabiei. In acelasi timp, in pavilonul sovietic al Expozitiei de la Paris
figurau doua mari harti ale Rusiei in care Basarabia era desemnata in mod echivoc ca
un teritoriu care nu facea parte precis nici din Romania, nici din Uniunea Sovietica."
In iunie 1938 conducatorii tarii ar fi trebuit sa fie pe deplin edificati de intentiile
sovieticilor, care nu mai acceptau, in notele diplomatice romanesti expresii
referitoare la Basarabia ca: teritoriu romanesc, malul romanesc al Nistrului s.a.,
si sa accelereze inzestrarea armatei in ansamblu, intarind apararea teritoriului dintre
Prut si Nistru. Un an mai tarziu, existenta si semnificatia protocolului secret al
pactului Ribbentrop-Molotov ajunsesera la cunostinta cercurile conducatoare
romanesti doar dupa cateva zile incheierea lui, pe 23 august 1939. Au existat, in
continuare o sumedenie de indicatii clare ca URSS pregatea un atac in Basarabia
chiar in primele zile de la incheierea pactului Ribbentrop-Molotov, dupa invazia
Polonei rasaritene de catre armatele sovietice, care a inceput pe 17 septembrie
1939.
Fata de primele zvonuri ale pactului dintre Germania si Rusia, stupoarea si panica i-a
cuprins pe cei raspunzatori pentru orientarea politicii externe a tarii (Regele Carol,
Armand Calinescu, Grigore Gafencu), continuatori ai liniei titulesciene, bazata pe
axioma (falsa) a unei adversitati ireductibile dintre cele doua tari.
"Primele tensiuni intre Uniunea Sovietica si Romania au aparut chiar la 20
septembrie 1939, cand Molotov si-a manifestat, in cursul unei convorbiri cu
ambasadorul roman la Moscova, rezerva fata de neutralitatea Romaniei, deoarece,
potrivit unor stiri aparute in presa, trupe poloneze si numeroase avioane poloneze s-
ar afla concentrate pe teritoriul roman in apropiere de frontiera sovietica. Saraoglu,
ministrul de externe al Turciei, a avertizat guvernul roman de intentiile sovietice.
Saraoglu se straduise in zadar intre 23 septembrie si 18 octombrie 1939 sa incheie
la Moscova un pact cu Uniunea Sovietica. Cu aceasta ocazie Stalin sondase, in cursul
unei convorbiri, atitudinea Turciei in cazul cand Romania va fi atacat de o terta
putere."
Numai acest citat ne pune in garda despre existenta a doua avertismente foarte
timpurii asupra intentiilor agresive ale Sovietelor, aflate in pragul fazei de executie.
Ambele sunt primite pe canale oficiale si ignorarea lor nu era posibila decat daca
ambasadorul de la Moscova si guvernul roman in ansamblu adoptau politica strutului,
prefacandu-se a nu intelege, atat incercarea lui Molotov de a gasi o justificare
agresiunii pe care o pregatea, cat si manevrele lui Stalin de izolare a Romaniei. (va
urma)

Florea Tiberian

Basarabia 1940. Dovezile unei

tradari (II)

Intentia agresiva a fost, de altfel, descifrata fara

echivoc de Al. Cretzianu: "Grija prefacuta a d-lui
Molotov si atitudinea unor comandanti sovietici de la
granita, care au intrebat cu severitate pe ofiterii romani cu care au intrat in contact
despre bandele inarmate polone de pe teritoriul roman, erau simptomatice. Ele
dovedeau ca guvernul sovietic isi rezerva posibilitatea de a se referi cu rea credinta
la art. 11, paragraf 5 al Conventiunii pentru definirea agresiunii prin care era
desemnat ca agresor statul care da sprijin bandelor inarmate formate pe teritoriul
sau." (apud Gh. Buzatu, op. cit., p. 61). Este, probabil, motivul pentru care, intre 24
septembrie si 5 octombrie, trupele romane de la granita cu Ungaria au fost dislocate
in Moldova si in Basarabia.
- Informatiile Statului Major al Armatei Romane "despre concentrarea a trei grupuri
de armata in apropierea frontierei ruso-romane, primul la nord de Cernauti, al doilea
cu sase divizii motorizate si alte unitati la 140 km la rasarit, si al treilea in
lungimea caii ferate Tiraspol-Odessa", au fost confirmate in 15 octombrie 1939 de
generalul Palasse, atasat militar al Frantei la Moscova, adauga Al. Cretzianu,
trimitand si la telegrama din aceeasi data a Legatiunii Romaniei la Moscova (apud
Gh. Buzatu, idem).
- Declaratia sefului delegatiei sovietice pentru tratatul militar ruso-leton, facuta
sefului Statului Major al armatei letone ca, la terminarea negocierilor cu Finlanda, se
va produce o actiune sovietica in contra Basarabiei si ca, in acest scop, se gasesc
deja importante contingente concentrate in zonele militare Harkov si Odessa. Ea a
ajuns la urechile lui Grigore Niculescu-Buzesti, insarcinatul cu afaceri roman la Riga,
care a transmis-o, pe 4 noiembrie 1939, lui Alexandru Cretzianu, secretar general
al Ministerului Afacerilor Straine din Romania (cf. op. cit., p. 266).
- Pasajul existent in Jurnalul unui celebru ziarist si apoi istoric american, William
Shirer, citat tot de Cretzianu: "Toata lumea la Moscova, de la Stalin in jos, isi
inchipuia ca Armata Rosie va fi la Helsinki intr-o saptamana de la inceperea atacului.
Erau atat de siguri incat fixasera data de 6 decembrie in vederea atacului din
Basarabia, dar l-au contramandat in ultimul moment" (idem). Cu numai o zi inainte,
pe 5 decembrie, Vladimir Potemkin, loctiitorul lui Molotov, declarase ambasadorului
francez la Moscova "ca Odessa este un port mort de cand a pierdut hinterlandul
Basarabia" (Hillgruber, op. cit., p.96).
- "La 13 decembrie 1939 Carol II, afland de la Clodius ca Germania va apara
Romania numai daca Rusii trec Prutul, deduce ca soarta Basarabiei fusese
hotarata prin pactul Hitler-Stalin de la 23 august 1939."
In primavara, dupa armistitiul intervenit in razboiul ruso-finlandez, soldat cu
satisfactii teritoriale pentru rusi, conducatorii sovietici isi concentreaza din nou
eforturile diplomatice si militare pentru a pregati raptul teritorial impotriva Romaniei.
- "La 30 martie 1940 , D-l Molotov a pronuntat in fata Sovietului Suprem un discurs
in care facand completa abstractie e pactul Briand-Kelogg si de protocolul Litvinov
a afirmat ca nu existau obligatii de non-agresiune intre Uniunea Sovietica si
Romania si punea pe agenda zilei problema Basarabiei.
La 10 aprilie 1940, presedintele Consiliului Comisarilor Poporului a convocat, in
mod brusc, la ora 10,30 seara, pe ministrul Romaniei la Moscova si i-a vorbit, pe un
ton amenintator, de pretinsele incidente de frontiera, care nu trebuiau sa se mai
repete: caci nimic bun nu ar putea rezulta."
- Concentrarile de trupe sovietice la est de Nistru s-au intensificat in prima jumatate
a anului, iar dupa 1 aprilie 1940 ele au fost sistematice. Este inmarmuritoare
absenta unei reactii energice fata de intentiile repetate si evidente ale iminentei
agresiuni rusesti. Apatia si ciudata indiferenta a autoritatilor statului roman, intareste
serios suspiciunea ca Basarabia fusese (tacit?) abandonata.
- "La 22 mai 1940, cand dl. Gafencu a atras atentiunea ministrului Germaniei
asupra concentrarii de trupe sovietice la granita Romaniei, dl. Fabricius i-a raspuns:
Au intervenit in lunile din urma schimbari adanci in raporturile germano-ruse, de
care oricine trebuie sa tina seama, adaogand ca pacea si linistea Romaniei atarna
in buna parte si de intelegerea deplina la care ar putea ajunge Romania cu vecinii sai
de la rasarit. Intrebat in ce fel s-ar putea realiza o asemenea intelegere, dl.
Fabricius a amintit ca rusii se plang ca Odessa este prea aproape de hotar si a
declarat: Deoarece nu poate fi mutata Odessa, s-ar putea impinge mai departe
hotarul".
- "La 23 mai 1940, generalul Florea Tenescu, intr-un memoriu prezentat Palatului,
dovedea ca patrunsese secretele pactului de neagresiune sovieto-german din 23
august 1939 si solicita dispozitii de rigoare: Pactul ruso-german lasa Rusiei
posibilitatea de a ataca Basarabia. Este ultimul moment pentru ca guvernul sa
comunice MStM-ului daca Basarabia trebuie aparata sau evacuata. De aceasta
alternativa depinde pregatirea dispozitivului de aparare sau evacuare in timp util a
materialului militar si a bunurilor mobile. Raspunsul impune extrema urgenta"
Cunoscand, acum, pozitia generalului in fatalul Consiliu de Coroana, se poate
presupune, logic, ca memoriul lui nu a primit vreun raspuns, ceea ce i-a determinat
pozitia defetista ulterioara.
- In jurnalul sau, fruntasul taranist Ion Hudita consemneaza cu surprindere pe 29
mai faptul ca Germania nu garanteaza granita de est a Romaniei. "In acest moment,
atat liderii PNT, cat si Antonescu, la fel ca regele Carol II au avut convingerea ca
Acordul semnat la 23 august 1939 intre URSS si Germania nazista continea si o
prevedere secreta pentru ocuparea Basarabiei de catre sovietici.
Faptul arunca o lumina decisiva asupra comediei jucate de Carol II in Consiliul de
Coroana care a cedat provinciile de Est ale tarii."
- Pe 31 mai are loc demisia ministrului de externe, Grigore Gafencu. Ea corespunde
cu modificarea politicii regelui Carol al II-lea si apropierea de Germania, dupa
infrangerea si ocuparea Frantei. Ulterior, dupa cedarea Basarabiei, Gafencu va fi
trimis ca ambasador la Moscova.
- Zvonul raspandit de agitatorii comunisti si propagandistii Armatei Rosii ca Romania
se pregatea ea sa atace URSS, dar ca URSS o va obliga sa-i cedeze Basarabia si
Bucovina.
- Pe 2 iunie, raspunsul lui Fabricius la demersul formal al lui Tatarascu exprimand
ingrijorarea Romaniei fata de masarile de trupe rusesti la granitele sale, cadea ca un
cinic verdict: "Daca si in ce masura, Romania va fi dispusa a discuta eventualele
dorinte de revizuire ale vecinilor sai, ca de pilda a Rusiei in chestiunea Basarabiei?"
- Incepand cu 15 iunie 1940, exod inexplicabil (?) de populatie evreiasca dinspre
Vechiul Regat inspre Basarabia si Bucovina, unde s-au semnalat apoi, incepand cu 28
iunie, acte de violenta impotriva ofiterilor si soldatilor romani in retragere, impotriva
reprezentantilor administratiei etc. Graba acestor evrei catre provincia din estul tarii,
adica in sens contrar populatiei care parasea Basarabia, se explica prin faptul ca
activistii pro-sovietici din Basarabia si din restul tarii fusesera pusi la curent cu
iminenta invazie, pentru ca ei sa intensifice propaganda in teritoriile ce urmau sa fie
ocupate.
- Materialul informativ prezentat de Biroul II al Armatei romane pe 19 iunie 1940,
care avertiza ca intentia URSS de a intra in Basarabia si Bucovina este foarte
posibila.
- In 22 iunie 1940, cu numai 4 zile inainte de ultimatum, in Basarabia si Bucovina
sunt difuzate manifeste sovietice instiintand populatia de apropiata "eliberare" a
acestor teritorii "de sub jugul boierilor romani, mosierilor, capitalistilor si Sigurantei."
Evident ca autoritatile romane, pana la cei mai inalti factori de decizie in stat, nu
puteau sa nu fie la curent cu aceasta propaganda.
- Oricum, inca de pe 12 iunie, Armata a 4-a inaintase cererea "de a evacua familiile
ofiterilor, functionarilor, clerului, averile de stat, materialele din stocuri, depozitele
fabricilor din provinciile amenintate.", ceea ce Carol nu a aprobat. (ibid., p. 133).
Refuzul regelui nu se explica decat prin dorinta de a parea ca ultimatumul rusesc il
lua prin surprindere.
- Dupa 28 iunie, in timp ce trupele romane din Basarabia dadeau curs
ultimatumului, generalul Glogojeanu din zona Galati ia initiativa de a trece Prutul
pentru a recupera material si armament abandonat in timpul retragerii, actiune la
care trupele sovietice s-au retras in graba, crezand ca romanii contraataca. Faptul
este extrem de semnificativ, deoarece denota ca, din punctul de vedere al marelui
Stat Major de atunci, se putea rezista.

"Greselile" lui Titulescu

Ministru plenipotentiar la Londra (1922-1927, 1928-1932), Delegat permanent la
Liga Natiunilor (1926-1936), Presedintele Ligii Natiunilor (1930-1931), Ministru de
Externe (1927-1928, 6 iunie 193229 august 1936). Iata o carte de vizita
impresionanta, peste care se suprapune o adevarata hagiografie creata de aparatul
de propaganda comunist. Cantarita de contemporani, statura lui revine la proportii
normale, astfel ca azi putem, in sfarsit, sa ne formam o imagine mai apropiata de
realitate. Si aceasta imagine nu e, trebuie sa o spunem, de loc in avantajul
diplomatului, spulberand "mitul Titulescu" si lasand mari semne de intrebare asupra
activitatii lui, pe care Alex Mihai Stoenescu o caracterizeaza ca fiind "cat se poate de
discutabila" (op. cit., p. 12).
Nicolae Titulescu s-a lansat in politica ca membru al Partidului Taranesc, cu o
puternica ideologie de stanga. "Singurul cerc in care Nicolae Titulescu era pe deplin
acceptat - asa cum ne arata tot C. Argetoianu - era cel francmasonic stangist, care
de altfel a fost singurul ce a protestat la indepartarea lui din functia de ministru de
externe, la 29 august 1936. La nivel de state a protestat doar URSS! Ramanem
socati sa aflam ca Titulescu ii frecventa si schimba informatii, la un nivel care
depasea protocolul, cu Gabriel Pri, secretarul general al Tineretului Comunist
Francez si sef al sectiei de politica externa a ziarului comunist LHumanit, sau pe
ziaristul comunist Pertinax, denuntat public drept spion sovietic." Nu e de mirare,
asadar, ca, in 1935, "...Nicolae Titulescu era denuntat ca agent de influenta sovietic."
(ibid., pp. 75-76).
Incapacitatea lui Titulescu de a justifica, in fata Parlamentului, ciudata si
primejdioasa politica externa pe care o promova, este documentata amplu de autor.
"Ministrul de externe roman, Nicolae Titulescu, nu transmitea in tara toate
informatiile pe care le obtinea, nu informa asupra tuturor intalnirilor diplomatice
avute, uneori falsifica notele de convorbiri si comunica in Romania numai opiniile,
viziunile si interpretarile sale personale". Pe 23 noiembrie 1932, incomodat de
logica stringenta a intrebarilor lui Grigore Gafencu privitoare la interpretarea
ruseasca data pactului Kelogg, acceptata de Franta si Polonia, la care Titulescu
consimtise, "obosit si tracasat", s-a dat singur de gol: Raspunsul, domnii mei, e
foarte usor de dat. Nu aceste state au simtit trebuinta unui nou pact de neagresiune,
ci Sovietele l-au cerut..." (op. cit., p. 87).
A.C. Cuza a amendat prompt aceasta greseala, subliniind perfidia si cinismul
"marelui nostru aliat", Franta: "...si atunci ne-au dat pe noi drept compensatie
Rusiei pentru semnarea tratatului care o intereseaza numai pe dansa, iar pe noi nu
nu intereseaza [...] trebuia guvernul roman sa spuna Frantei, care a intervenit si ne
invita sa semnam, trebuia sa spuna Frantei: noi nu intervenim in aceasta chestiune,
noi nici nu voim sa luam contact cu guvernul rusesc [...] Prin urmare, aceia care au
intrat in legaturi cu Rusia, ministrul de externe roman, care a facut marea greseala
de a intra in contact cu Rusia, pentru semnarea unui pact de neagresiune, acolo este
punctul de plecare al enormei greseli diplomatice..." (op. cit., pp. 87-88).
Este adevarat ca "enorma greseala diplomatica" s-a comis in timpul mandatului
indeplinit de Dimitrie Ghica, predecesorul lui Titulescu la externe, starnind
nedumerirea unui membru al corpului diplomatic, Mihail Sturdza: "...in iarna 1931-
1932, am fost, spre surprinderea mea, informat de catre Principele Ghica, Ministrul
nostru al Afacerilor Straine, ca discutii in vederea unui Pact Romano-Sovietic de
Neagresiune vor incepe la Riga fara intarziere, si ca eram insarcinat sa reprezint
Romania in aceste negocieri." Insa contactul cu sovieticii a fost facut la presiunile
Frantei, atat asupra Romaniei, cat si a Poloniei. Astfel, intr-o conversatie purtata la
inceputul lui decembrie 1931, contele Szembeck ii solicita lui Grigore Gafencu, pe
atunci tanar reprezentant al diplomatiei romane, interventia pe langa ministerul de
resort: "Da-mi o mana de ajutor mi-a spus el. Cunosti problema ruseasca. Ghica
e sovaitor si noi suntem siliti sa facem ceva (...) Franta ne impinge spre Rusia,
trebuie sa negociem."
Comentariul aceluiasi Gafencu, in 1932, arata justetea obiectiilor formulate de Cuza:
"Cand am venit la externe, greseala era infaptuita. Ne aflam, de aproape un an, pe
calea pactelor paralele. Situatia noastra speciala iesise la iveala, cum era firesc sa
fie, in timpul negocierilor de la Riga. Mai mult. Intervenise prima furtuna Titulescu,
care, cu toate ca a dat o zgomotoasa publicitate diferendului ruso-roman cu privire la
formularea pactului de neagresiune, nu a pus capat negocierilor dintre rusi si noi, ci a
mutat doar negocierile pe malul lacului Leman." (ibid., p. 303).
"Zgomotoasa publicitate" se refera la faptul ca, in martie-aprilie 1932, cand inca
nu era ministru de externe, Nicolae Titulescu divulgase presei internationale textele
negocierilor de la Riga dintre reprezentantul Romaniei si al Uniunii Sovietice, inclusiv
scrisoarea strict confidentiala a acestuia din urma, prin care partea rusa urmarise sa
includa pe agenda convorbirilor problema Basarabiei, stratagema evitata de
reprezentantul guvernului roman, Sturdza. Inutil de subliniat ca, din 1918 si pana
atunci, partea romana nu deschisese relatii diplomatice cu URSS tocmai pentru a nu
da curs dorintei acesteia de a introduce acest litigiu in negocieri.
Titulescu "a trimis acele extrase prietenului si protejatului sau, Geraud zis Pertinax,
redactorul de politica externa al ziarului parizian LEcho de Paris. Pertinax a reprodus
scrisoarea, pentru noi inexistenta, a lui Stomoniakov in termenii ei esentiali, cu toate
comentariile necesare, pentru a proclama lumii ca exista o chestiune a Basarabiei..."
(ibid., p. 73). Prin urmare, abia instalat in postul de Ministru al Afacerilor Straine,
Titulescu a intrerupt negocierile purtate in comun de Romania si Polonia pentru
semnarea pactelor de neagresiune cu Uniunea Sovietica, slabind astfel considerabil
pozitia Romaniei. Franta va forta desprinderea Poloniei de Romania in aceasta
importanta chestiune de aparare comuna a frontierelor de rasarit ale celor doua
state, aducand-o in situatia de a semna separat acest pact. "Titulescu scotea astfel
Kremlinul dintr-o dureroasa incurcatura. Pacte de neagresiune fura iscalite fara
intarziere cu toti vecinii Uniunii Sovietice afara de Romania."(ibid., pp. 74-75).
Rezultatul: "Din Arctica pana la Marea Neagra, granite formal recunoscute si
garantate, cu o singura exceptie: GRANITA ROMANO-RUSEASCA" (ibid., p. 80).
In exemplarul Dictionnaire diplomatique, distribuit de Liga Natiunilor tuturor legatiilor
si ambasadelor din lume, Sturdza a mai observat cu neplacere ca Basarabia era
prezentata in sensul intereselor rusesti, ca o provincie aflata intr-o disputa
permanenta intre Romania si Rusia, inca de la inceputul istoriei ei, iar evolutia
structurii etnice si rusificarea ei nu erau de loc prezentate. "Am retrimis, in
consecinta, dictionarul, serviciilor respective, informandu-le ca nu-mi era posibil sa
pastrez intre documentele mele o opera atat de tendentioasa. Mi s-a raspuns ca
mirarea editorilor era mare, deoarece textul relativ la Basarabia primise aprobarea
unei inalte personalitati politice romanesti. Personalitatea nu mi-a fost numita, dar
pentru mine nu ramanea nici o indoiala ca era Nicolae Titulescu, omul Genevei, care,
poate, scrisese el insusi acest text." (ibid., pp. 81-82).
Slabiciunile politicii noastre externe, ca si intrigile lui Titulescu, om pentru care
Gafencu pastra, dealtfel, o admiratie sincera, sunt relatate de autorul Insemnarilor
politice cu umor nu lipsit de amaraciune: "Titulescu a profitat de aceste greseli fara
a incerca de altfel sa le impiedice sau sa le indrepte ca sa-si intareasca si mai mult
influenta asupra politicii noastre externe. Dupa nesuccesul negocierilor de la Riga,
Titulescu, suparat de faptul ca Ghica venise sa le prezideze la Geneva, in calitate de
prim-delegat roman, cultivand acolo relatii tot atat de numeroase si de distinse in
lumea internationala ca marele nostru european, s-a urcat in tren, nu fara a fi
sarutat, in prealabil, pe amandoi obrajii, pe ministrul sau de externe, si a venit la
Bucuresti, unde a cerut, nici mai mult, nici mai putin, decat un control desavarsit
asupra intregii noastre politici in afara (...) Tremurand de grija patriei, Titulescu
ameninta pe rege cu demisiile sale si ceru punerea sub interdictie a sefului sau
Ghica, cel sarutat pe cheiul garii Geneva. Lovitura reusi asigurand lui Titulescu
situatia pe care o ravnea, un inceput de intimitate cu camarila...
Controlul, astfel castigat, a intarit pe Titulescu, nu a imbunatatit insa intru nimic
situatia tarii in afara. Pactul de neagresiune cu rusii nu a facut, sub inalta obladuire a
lui Titulescu, nici un progres. Cand guvernul Iorga a cazut..., la dezordinea generala,
interna si financiara, se adaugase si faptul, cunoscut de toti vecinii, ca guvernul
roman nu poate face politica externa si ca ingaduinta de a trata cu Romania trebuie
obtinuta de la europeanul vesnic calator, client nestatornic al tuturor marilor palace-
uri continentale." (ed. cit., p. 295-296).
Gafencu arata, mai departe, ca influenta exercitata de Titulescu asupra relatiilor
noastre internationale a crescut odata cu urcarea lui Carol pe tron, independent de
accederea la putere a guvernelor taraniste: "Sub regele Ferdinand si Bratianu,
Titulescu era cel mult un tehnician abil, intrebuintat din cand in cand pentru a
dezlega o problema externa mai migaloasa. Sub Regenta si Mironescu, parerea sa fu
ceruta in toate imprejurarile mai grele. Faptul insa ca nu avea nici o pregatire
deosebita in anumite chestiuni, indeosebi in cele care priveau politica noastra
orientala, a ingaduit primului guvern national-taranesc sa lucreze in libertate si sa
iscaleasca pactele Kellogg-Litvinov. Sub Carol al II-lea, in timpul carmuirii Iorga,
Titulescu a reusit sa puie cu desavarsire mana pe politica noastra externa si, dupa
conflictul privitor la pactul de neagresiune, si-a intarit aceasta situatie."
In decembrie 1933, Titulescu ii forteaza mana lui I. G. Duca sa scoata Garda de
Fier in afara legii, fapt cunoscut si de Grigore Gafencu, care numai de simpatie fata
de miscarile de dreapta nu poate fi banuit: "Stapan pe mijloacele de informare ale
strainatatii, a participat la alarmarea centrelor apusene cu privire la primejdia
Garzii de Fier si a adus apoi la cunostinta regelui, in calitate de intremediar
dezinteresat, ostilitatea Parisului impotriva lui Vaida, pe care el o provocase."
(ibid., p. 312).
La 9 iunie 1934 Titulescu incheie, cu Litvinov, un acord de reluare a relatiilor
diplomatice romano-ruse. In perioada imediat urmatoare a fost semnata o Conventie
Feroviara de reluare a legaturilor pe cale ferata dintre cele doua tari. In Conventie
"orice cuvant sau expresie care ar fi confirmat sau implicat existenta unei granite la
Nistru erau...inlocuite prin circumlocutiuni...". Primul tren care va trece intre Tighina
si Tiraspol va fi pe 18 octombrie 1935 (ibid., p. 83). Intre timp, pe 16 mai 1935
Cehoslovacia si Uniunea Sovietica incheiasera un pact de asistenta mutuala,
indreptat impotriva unei eventuale agresiuni germane. Asistenta nu era posibila
decat prin tranzitarea teritoriului Romaniei (invecinat cu Cehoslovacia in perioada
interbelica) a ajutorului militar sovietic. (ibid., pp. 17, 81-83).
In notele sale, Armand Calinescu reproduce un comentariu semnificativ referitor la
activitea diplomatica a lui Titulescu. Astfel, insemnarea din 4 iulie 1934: "La comisia
afacerilor straine Titulescu face un expozeu asupra reluarii raporturilor cu Rusia.
Explicatiile asupra recunoasterii implicite a Basarabiei sunt lungi si cam confuze.
Maniu, langa care stau, imi spune: Niciodata nu s-a confirmat mai mult principiul ca
daca vrei sa dovedesti prea mult nu dovedesti nimic. Apoi Titulescu da explicatii
asupra tezaurului, despre care spune ca il pastreaza pentru a face obiect de
compensatie cu tunurile rusesti capturate de noi Maniu imi sopteste ca niciodata
Titulescu nu a facut atatea imprudente ca in discursul de azi."
Andreas Hillgruber constata orientarea prosovietica a activitatii ministrului roman de
externe si ajutorul oferit comunistilor din Spania: "Dupa incheierea Tratatului de
asistenta mutuala sovieto-francez la 2 mai 1935, Titulescu a incercat sa se alature
schimbarii survenite in politica franceza si sa promoveze o politica ostentativ
prosovietica. Intentia lui Titulescu era de a asigura stapanirea Basarabiei. Cu aceasta
era de acord si Regele Carol. Evident, Titulescu a folosit mijloace ciudate. Fara a-l
consulta pe rege, el a acordat ajutor Spaniei rosii permitand cu de la sine putere
trimiterea de arme si munitii prin porturile dunarene, cedand fara multa vorba
guvernului Spaniei rosii avioane comandate de Franta pentru Romania" (op. cit., p.
46). Protestele energice ale Poloniei fata de aceste manevre diplomatice care slabeau
frontul comun romano-polon fata de marele vecin comun de la rasarit, au dus la
inlocuirea lui Titulescu, pe 29 august 1936. "Curand, relatiile dintre Uniunea
Sovietica si Romania s-au inrautatit." (idem).
Dar cu o luna inainte de a fi demis, pe 21 iulie 1936 la Montreaux, Titulescu
semneaza un pact de asistenta mutuala romano-sovietic care permitea trupelor
sovietice sa tranziteze teritoriul Romaniei spre a ajuta Cehoslovacia in cazul unei
agresiuni din partea unei terte tari (se subintelegea Germania).
Romania revenea din nou la statutul din 1877, de tara aflata la discretia trupelor
Imperiului de la Rasarit! Iar durata lor de stationare depindea, ca si in 1877-1878,
de durata campaniei ocupantului impotriva agresorului tarii careia ii acorda fratescul
ajutor. Mai grav, aceasta intelegere era tinuta in secret fata de populatia Romaniei:
"Titulescu voia sa acorde trupelor sovietice dreptul de trecere, cu conditia ca trupele
sovietice sa fie retrase dincolo de Nistru imediat dupa lichidarea agresiunii care ar fi
facut necesara interventia lor (...) Regele Carol era de acord cu acesta. Dupa
inlaturarea lui Titulescu, din cauza noii inrautatiri a relatiilor romano-sovietice,
problema trecerii trupelor sovietice prin Romania a fost mutata pe planul al doilea.
Totusi, inca din toamna anului 1937, Regele Carol, intr-o convorbire cu generalul
Maurice Gustave Gamelin la Sinaia, l-a asigurat pe acesta ca, in cazul unei agresiuni,
trupele sovietice vor putea trece prin nordul Romaniei, insa spunea el opinia
publica romana nu trebuia sa afle nimic despre aceasta.".
Pasajul este foarte important, deoarece demonstreaza continuitatea politicii
prosovietice a lui Carol al II-lea si dupa plecarea lui Titulescu. Chiar daca si-a
schimbat ministrul de externe, nu mai este atat de sigur ca motivul ar fi fost
sanctionarea acestei politici si ingrijorarea Regelui pentru Basarabia. Mihail Sturdza,
afirma ca Titulescu ar fi intervenit intr-o afacere cu armament Vickers, deranjand
interesele lui Carol.
Carol a fost avertizat chiar de unchiul lui, printul Friedrich von Hohenzollern-
Sigmaringen in privinta pericolelor cultivarii unei prietenii cu Uniunea Sovietica., insa
zadarnic: pe 30 aprilie 1938, in plina criza a Sudetilor, "sapte bombardiere
sovietice, fara incarcatura, (au) zburat din Uniunea Sovietica in Cehoslovacia si...au
facut escala pe teritoriul romanesc, pentru care avusesera autorizatia Marelui Stat
Major roman." (Declaratia ministrului Petrescu-Comnen la Berlin, facuta lui
Fabricius). Petrescu-Comnen comunicase chiar, la sfarsitul lui august 1938,
ministrului de externe al Cehoslovaciei singura concesie a guvernului roman fata de
tranzitul militar sovietic: va inchide ochii in eventualitatea unui astfel de survol,
marginindu-se sa protesteze oficial, dar fara consecinte. (ibid., p. 54). Iar Litvinov a
confirmat, la 11 septembrie, ca "Petrescu-Comnen a fost de acord sa permita
trupelor rusesti sa treaca prin teritoriul roman, in cazul cand Liga Natiunilor ar fi
declarat ca Cehoslovacia este victima unei agresiuni." (ibid., p.317, nota 66).

Florea Tiberian
Basarabia 1940. Dovezile unei tradari (III)

Tabloul situatiei diplomatice, dupa patru ani de ministeriat Titulescu, se prezenta

dezastruos: din 1932 pana in 1936, singurele rezultate concrete ale intensei activitati
diplomatice, purtate intr-o maniera foarte personala, se soldasera cu slabirea
considerabila a pozitiei Romaniei fata de imperiul de la rasarit si izolarea ei fata de
aliati, in primul rand de Polonia, manevre la care a contribuit decisiv si diplomatia
franceza, care spera, in felul acesta, ca o Romanie timorata de pericolul din est va
reveni pe fagasul politicii antantiste, respingand avansurile germane 1.

Slabiciunea (reala) a Romaniei nu putea fi compensata in nici un fel prin intarirea

(formala) a statutului ei juridic ce rezulta din pactul Briand-Kelogg (1928) cuplat
artificial de Titulescu cu conventia pentru definirea agresorului, semnata de Uniunea
Sovietica si Romania in 4 iulie 1933 la Londra. Pentru ca, tot la inceputul anului
1929, prin intermediul Poloniei, guvernul roman primise din partea rusilor
propunerea de a aplica pactul Kelogg printr-un protocol, semnat pe 7 februarie, care
a ramas cunoscut sub numele adjunctului comisarului cu afaceri straine al Rusiei,
Litvinov2.
Reprezentantul diplomatic italian la Bucuresti l-a atentionat in zadar pe Gafencu
despre inutilitatea semnarii protocolului Litvinov "Preziosi s-a straduit in lungi
convorbiri sa-mi explice ca protocolul Litvinov nu inseamna nimic, ca e o cursa
intinsa in care vom cadea, si ca se mira ca eu, atat de inteligent, nu pricep asta".
(Gafencu, op. cit., p. 225). De altfel, Gafencu, pe atunci subsecretar de stat la
comunicatii, fusese pus la curent cu dedesubturile ofertei sovietice de catre
specialistii diplomatiei: "Arion, directorul politicii orientale din minister, mi-a atras
atentia asupra faptului ca toate declaratiile oficiale ale carmuitorilor rusi pana la
cele mai recente note privitoare la pactul Kelogg, iscalite de Cicerin si Litvinov,
aminteau, fie pe fata, fie prin subintelesuri, ca intre Rusia si Romania dainuieste o
stare de razboi, in temeiul careia trupele romanesti ocupa Basarabia. Pactul Kelogg
nu putea sa aiba deci nici un efect intre Rusia si noi. Navalirea ostilor bolsevice in
Basarabia nu ar fi insemnat, dupa teoria bolsevista, un act de agresiune, adica o
tulburare a pacii, ci o simpla operatie de razboi intre doua tari care sunt de atata
vreme in stare de razboi." (ibidem, p. 227).
In aceste conditii, diplomatia romana a "inventat" o formula adaugata textului-baza,
din care sa reiasa, ca intre cele doua tari "dainuie" o stare de pace. Insa acele
cuvinte din preambulul protocolului Litvinov: "Statele subsemnate, in dorinta de a
intari starea de pace existenta intre ele..." nu pot tine locul unui tratat de cooperare.
Starea de pace nu putea fi existenta intre doua tari care nu aveau in vigoare un
Tratat de Pace dupa incheierea primului razboi mondial, cu integritatea teritoriala
recunoscuta de ambele parti. Formulele lui Titulescu, sub aparenta unei subtilitati
inteligente, ascundeau o extrem de periculoasa fragilitate.
In urma intrevederii cu ministrul polonez Szembeck, Gafencu consemneaza, in data
de 24 decembie 1931, doua elemente nelinistitoare: faptul ca "Rusia nu accepta
decat pacte separate" si existenta unor deosebiri de fond intre pactul polonez si
pactul romanesc. "Pactul polono-rusesc se sprijina pe tratatul de pace polono-rus si
pe lamuririle politice si teritoriale prevazute in acest tratat. In al doilea rand, pactul
vorbeste de neviolabilitatea integritatii teritoriale. Iata doua puncte care vor lipsi
din pactul nostru!!"3.
Aflata in aceasta situatie, Romania respingea cu inversunare propunerile repetate
(din 22 octombrie si 20 noiembrie 1934, 13 noiembrie 1936, 20 februarie si 20
martie 1937) ale Germaniei de a ne garanta frontierele si a ne inarma, in schimbul
unor contracte comerciale si a transformarii noastre in avanpost rasaritean menit sa
asigure securitatea Europei Centrale in aceasta parte a continentului, fata de
tendintele expansioniste ale Uniunii Sovietice.4
Alex Mihai Stoenescu este un alt cercetator care admite caracterul de tradare pe care
l-a reprezentat faptul cedarii Basarabiei si a nordului Bucovinei. "Documentele
confidentiale ale ministrului de Externe, date publicitatii de Academia Romana in
1992, arata pericolul in care ne-am aflat permanent, odata cu aparitia
revizionismului si cat de gresita a fost respingerea brutala a garantiilor germane."5
Conluzia autorului: "Cam tot ce a fost gandire de Dreapta romaneasca din aceasta
perioada (...) a pornit de la premisa corecta ca Franta tradeaza Romania pentru o
intelegere cu Rusia, cu sacrificarea Basarabiei, fapt care trebuia sa declanseze o
apropiere sistematica si inteligenta de Germania." (ibidem, pp. 263-264). 6
"Pentru a intelege cat mai bine ca cedarea teritoriilor din 1940 a reprezentat un act
de inalta tradare, ne vom opri cu analiza asupra unui aspect tehnic, dar nu mai putin
important." (op. cit., pp. 281-282, subliniere in text). Aici, autorul se refera la
planurile militare de aparare a tarii, nefunctionale la data ultimatumului rusesc, din
cauza inzestrarii defectuoase a armatei. Intocmit de generalul Ion Antonescu, planul
"Traian" prevedea rezistenta statului roman la o agresiune venita simultan din trei
parti, si la care ar fi trebuit sa recurga militarii in 1940.
"Carol II stia de el. Pentru asta se deplasa foarte des in 1934 la Marele-Stat Major,
unde Ion Antonescu ii facea prezentari detaliate ale planurilor de operatii. Dupa
intocmirea tuturor acestor planuri de aparare, Antonescu a descris si nevoile de
dotare ale Armatei pentru a putea asigura in practica apararea tarii. Aici s-a lovit de
afacerile regelui...Pentru acest motiv, Ion Antonescu era indreptatit sa considere
atitudinea regelui Carol II in 1940 drept inalta tradare, stiind bine amandoi ca se
putea rezista contra agresiunii sovietice. Ajutat de un alt tradator, generalul Florea
Tenescu, Carol II a jucat comedia Consiliului de Coroana." (cf. op. cit., pp. 283-284).
Fata de aceasta veritabila inscenare, pentru a intelege mobilul si motivele intime ale
acestei atitudini ale lui Carol, autorul este de parere ele trebuie cautate si judecate
intr-un context mai larg, incepand din copilarie. Astfel, sursele consultate compun
treptat o alta imagine decat cea "de suprafata": cea a unui print destrabalat, cu
simpatii stangiste si admiratie pentru regimurile autoritare bolsevic si fascist.

Stangismele lui Carol

"In perioada adolescentei, lui Craol i s-a adus un preceptor elvetian ciudat,
homosexual si urmarit de idei socialiste inaintate. Acest individ, pe nume Mohrlen,
a avut o influenta decisiva, exact in perioada critica, asupra tanarului print,
umplandu-i mintea cu indoieli tulburatoate, mai ales in privinta menirii lui de print
si de ostean si, de asemenea, ii zdruncina ideile asupra religiei....Dar lucrul cel mai
periculos a fost educatia republicana pe care a primit-o..."7 In 1911, avansat la
gradul de sergent, Carol, inca un copil, a refuzat sa imbrace uniforma militara,
replicand asistentei, in cap cu Regele Carol I, ca avea convingeri antimilitariste si
antimonarhice. (cf. op. cit, p. 204).
Carol va renunta, in 1919, la calitatea de Principe Mostenitor al Romaniei, expediind,
in acest sens, o scrisoare tatalui sau, Regele Ferdinand, la 1 august. Pentru a fi sigur
ca avea sa fie publicata, a trimis un exemplar si liderului socialist Toma Dragu.
(ibidem, p. 211).
"Nu exista marturie a unui om politic din preajma lui Carol care sa nu confirme
inclinatiile sale socialiste care l-au si apropiat de fascism si sa nu aminteasca de
predilectia sa de a se inconjura de bolsevici - indivizi care vedeau in regimul
comunist viitorul omenirii (...) De altfel, ideea de republica s-a aflat de timpuriu intre
proiectele sale. In consemnarea din 25 mai 1930, Simona Lahovary reproduce
marturia unei cunostinte, Lala de Beloy, care afirma ca printul Carol i-a spus candva
ca nu vrea sa fie rege, ci presedinte de republica. In anul 1918, el a declarat
anturajului sau: Stiu bine ca in 20 de ani Romania...va fi republica; de ce sa fiu
impiedicat atunci sa traiesc cum vreau?" (ibidem, p. 291).
Autorul lucrarii din care am reprodus pe larg aceste citate construieste ipoteza
conform careia Elena Lupescu ar fi putut intra in anturajul lui Carol ca agenta a
U.R.S.S. Colationarea unor surse care evidentiaza o serie de activitati suspecte ale
acesteia, precum si opiniile unor personalitati avizate ale epocii, par sa sustina
aceasta ipoteza, la care autorul revine de mai multe ori in cadrul lucrarii, volumele II
si III. Pentru scopul textului de fata prezinta un interes faptul ca "...Elena Lupescu
intretinea legaturi informative cu activisti din randurile socialistilor romani, de regula
evrei, si ca printul Carol folosea acest canal pentru a produce campanii de presa
impotriva Bratienilor si a printului Barbu Stirbey." (ibidem, pp. 220-221). Mai mult,
"Ionel Bratianu comunicase cu titlu confidential unor ziaristi francezi ca principele
Carol era in legatura cu rusii, prin intermediul doamnei Lupescu, agenta
sovietica."8. "Nu trebuie sa ne mire faptul ca exact in acea perioada (anul 1925
n.mea, F.T.), in jurul lui Carol au aparut niste indivizi suspecti, care s-au constituit
intr-un fel de grup politic carlist: Acest grup de opozitie a atras o multime de
socialisti, precum si cativa extremisti, ceea ce i-a indreptatit pe adversari sa-i spuna
Carol bolsevicul, din cauza relatiilor sale politice." (ibidem, pp. 221-222).
Ramane in sarcina cercetarilor si a documentelor ulterioare, conchide autorul, sa
lamureasca "...daca comportamentul regelui Carol al II-lea a fost influentat de o
agenta sovietica. Am avea astfel un raspuns si pentru marile enigme ale deciziilor
aberante de politica externa din anii premergatori si pentru prabusirea teritoriala
inexplicabila din 1940." (op. cit., p. 223).

Florea Tiberian
1 Mihail Sturdza mai da in vileag faptul ca Titulescu a escamotat telegrama prin care
Petrescu-Comnen, ministrul Romaniei la Berlin, transmitea, pe la mijlocul lui
octombrie 1934 propunerile Germaniei de a inarma Romania in schimbul unor
facilitati comerciale, astfel ca la 22 octombrie 1934 Goering reinnoia aceste
propuneri, respinse si ele de guvernul roman. (op. cit., pp. 86-89).
2 Cf. Grigore Gafencu, op. cit., pp. 224-225.
3 Insemnari politice, ed. cit., p. 286.
4 Cf. Surdza, op. cit., pp. 16-20.
5 A.M.Stoenescu, op. cit.,. 91.
6 Titulescu s-a straduit, dimpotriva, sa-si manifeste dispretul fata de Germania: "...la
18 martie 1933 (deci la numai doua luni de la numirea noului cancelar nota mea,
F.T.), Titulescu i-a cerut lui Hitler o intrevedere secreta,...Adolf Hitler i-a acordat-o
imediat, deplasandu-se pentru asta la Mnchen, dar Titulescu nu s-a mai dus,
punandu-l pe liderul Germaniei in cea mai penibila situatie." (ibidem, p. 75).
7 Maria, Regina Romaniei, Povestea vietii mele, apud Alex Mihai Stoenescu, Istoria
loviturilor de stat in Romania 1821-1999, vol. II Esecul democratiei romane, Ed.
RAO, Bucuresti, 2002, p. 203.
8 Ibidem, p. 221, citand din cartea printului Paul al Romaniei, Carol al II-lea, Rege al
Romaniei.