Sunteți pe pagina 1din 154

editorial

Dezvoltarea tehnologică din ulti-


mele decenii plasează omul în mijlocul unei
realităţi virtuale, în care acesta descoperă
noi convingeri despre real şi univers, dar şi
noi convingeri despre creaţie. Astfel se face
că pentru artistul postmodernist cunoaşte-
rea vieţii este generată de o serie de tipa-
re de gândire şi practică tehno-culturală
generate de, am putea spune, noile media,
de unde el selectează iconuri virtuale şi le
combină pentru a transmite informaţii ener-
getic-emoţionale. În acest moment artistul
foloseşte libertatea de expresie pentru a
îmbogăţi nu un univers al experienţelor
ci, mai curând, un univers al iconurilor.
Sentimentul de a experimenta nu mai este
acelaşi pe care îl aveau artiştii începutului
de secol XX. Astăzi se poate spune că artis-
tul s-a distanţat de dialectica ce avea ca
obiect tensiunea dintre valorile tradiţionale
şi valorile moderne, realizând o sinteză din
elementele ambelor. El reactualizează în
acord cu ontologiile contemporane elemen-
te date uitării la început de postmodernism
dar, evident, nu renunţă la individualitatea
sa, exercitându-şi libertăţile. Una dintre
acestea e să locuiască noua dimensiune

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 1


spaţială, care răstoarnă fundamental teo- Bunăoară, poezia este sufocată de cuvinte
riile clasice a ontologiei spaţiale, adică să comune, care dau în vileag delirul poetului
locuiască irealitatea. de a verbaliza realitatea. Pe de altă parte, tot
Realizarea artelor sau a imaginilor în poezie găsim un delir al metaforelor, ceea
virtuale iau încet, încet locul celor reale. ce ne arată că poetul (în general la tineri se
Omul de astăzi renunţă la produsele cul- întâlneşte) nu este preocupat să creeze, să
turale clasice în schimbul celor virtuale. În estetizeze o emoţie ci, mai curând, să pună
cazuri rare el transformă produsele virtuale în text discursul unor realităţi aglomerate
în obiecte reale, cum se întâmplă în cazul de imagini.
printării unui tablou sau a unei scrisori ori a Postmodernismul, prin răsturnarea
unui poem. Efectele virtuale însă vor scădea simbolurilor şi valorilor modernităţii, prin
odată ce ele sunt aduse în planul realităţii. procesul de globalizare a culturii, prin nega-
Totuşi cele mai puternice contribuţii ale rea totală a tradiţiilor forte (Gianni Vattimo)
fabricilor de imagini virtuale au loc acolo se instituie ca un univers haotic în semnele
unde realul se implică energetic-emoţional ce apar sub politica domniei cantităţii (René
în virtual, până la contopire cu acesta. În Guénon). Totuşi civilizaţia este sufocată de
acest sens, jocurile electronice precum şi culturile individuale care se impun în regim
programele de second live au contribuţii de barbarie (Radu Vasile Chialda). Omul
fundamentale. postmodern, ce-şi duce existenţa cu toate
Astăzi omul trăieşte concomitent post-ismele posibile, devine unul agitat, inca-
dimensiunile realităţii şi cele ale cyber-spa- pabil să recunoască un mesaj estetic, se tran-
ţiului. El este continuu conectat la acea sformă uşor într-un mecanism dominat de
formă de cultură, de civilizaţie până la urmă. tehnologie şi îşi construieşte şi fructifică ide-
Individul conectat în realitatea virtuală ologiile şi credinţele în raport cu descoperirea
trăieşte cu toate funcţiile lui vitale într-o ciberspaţiului.
lume pe care o percepe ca fiind reală, într-o În ciuda acestor premise ce stau
dimensiune pe care o parcurge la fel de puternic în apărarea postmodernismului
natural cum ar parcurge o stradă concretă. şi al postmodernităţii, cercetătorii, şi aici
Aflat în dimensiunea cyber-spaţiului omul fac trimitere la logicieni, fizicieni, poeţi
realizează reţele de comunicare, de sociali- şi esteticieni, îşi arată interesul pentru
zare, legi care se aseamănă cu cele a realită- reactualizarea valorilor, a tradiţiei. Pentru
ţii concrete. mulţi dintre ei postmodernismul a intrat în
În cele din urmă, contribuţiile omu- declin consumându-şi istoricitatea. Astfel,
lui tehnologic ne arată că se realizează o Basarab Nicolescu, Teodor Negru, Horia
simbioză a celor două niveluri de realita- Bădescu, Cassian Maria Spiridon, Theodor
te, în care cel virtual dobândeşte calităţile Codreanu şi alţii, vorbesc despre limitele
celuilalt. În terminologia de specialitate, limbajului postmodern şi de posibilitatea
realitatea concretă e cunoscută sub nume- viitorului, anume relaţia interdisciplinară
le de realitate primă, în timp ce realitatea dintre domenii, relaţia nivelurilor de
virtuală e cunoscută sub denumirea de realitate şi reîncântarea lumii, despre
realitate secundă. Cert este că astăzi simbi- viziunea transdisciplinară a lumii. Ideea
oza celor două realităţi ne arată că poeti- sfârşitului postmodernităţii i-a determinat
cele contemporane îşi pierd elemente din pe autori să caute direcţii de urmat în
caracteristicile lor metaforice, de vreme ce cadrul filosofiei, a sociologiei, a culturii, să
nu mai putem considera metaforică viaţa identifice care vor fi problemele viitorului şi
în cyber-spaţiu, ci o realitate, un eveniment cum vor fi căutate răspunsurile. Cert este că
concret, apărut pe calea dezvoltării socio-u- ştiinţele (generale, particulare sau aplicate)
mane. O caracteristică a acestei simbioze vor căuta să-şi aducă aportul întru analiza
este inflaţia de iconuri, de informaţii care relaţiilor existente între diferite limbaje şi să
se revarsă în ariile artelor contemporane. ne prezinte noile opere ale civilizaţiilor.

2 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


vizual & virtual

N ebunul pentru tragicii greci este un la aducerea luminii printre muritori, până la
fel de nucleu pentru acela care se va arăta din focul care arde mocnit în revolta şi aroganţa
epoca lui Shakespeare până în dramaturgia personajului central, până la mânia lui Zeus,
modernă. În concepţia elenilor, nebunii sunt simbolul parcurge o gamă vastă de variaţii
de fapt cei neînţeleşi, cei care vorbesc încriptat semantice. Nebunia lui Io irumpe ca o flacără,
(aşa cum sunt profeţii), cei ce îndeplinesc fapte identitatea o părăseşte şi în femeia-junică se
care depăşesc limitele (momentele de nebunie naşte alteritatea: “Vai mie, turbarea din nou
ale lui Oedip, coşmarele lui Oreste, bucuria mă cuprinde / Şi creieru-mi iarăşi s-aprinde
exuberantă a lui Xuthos la recunoaşterea copi- rănit, / Iar ghimpele strechei mă arde; se zbate
lului). Stările de pierdere a sinelui delimitează / În pieptul meu inima plină de spaimă / Şi
sau topesc în acelaşi trunchi partea văzută cu ochi-mi rotesc ameţiţi. / Furtuna turbării mă
cea nevăzută. Astfel dublul se face prezent, fie smulge din căile mele / Şi limba mi-e neputin-
că face să coexiste, fie că desparte două zone. cioasă; / Iar cugetu-mi tulbure luptă zadarnic
Dar nebunia implică şi tragicul. În fre- / În groaznica furiei tălăzuire”1
nezia fugii, chinuită de tăun, Io cutreieră tărâ- O senzaţie turbionară o copleşeşte pe
muri îndepărtate. Durerea ei amplificată o face Io, iar confuzia ei este nimicitoare. Zeii pedep-
inconştientă, cât timp goneşte ea este depose- sesc pentru că invizibilul nu poate fi explicat
dată de persoana ei, de interiorul ei. Invizibilul în totalitate şi în acest caz trebuie să existe ceva
se adânceşte în ea. Recăpătarea conştiinţei sau cineva care să rezolve hieroglifa necunoaş-
echivalează cu momentele de acalmie, sincope terii. Misterul în concepţia anticilor are forme
în care îşi spune povestea tristă. Uneori Io pare foarte fizice. Astfel, Io goneşte din pricina
doar o păpuşă pe sfori de care dispun zeii – păcatului ei cu Zeus care a mâniat-o pe Hera,
Zeus i-a dăruit un copil, Hera, la rândul ei scă- cu toate că, privit raţional, mitul ei se rezumă
pată de sub control, o blestemă. Întreaga piesă 1 Antologie. Tragicii greci, studiu introductiv şi comen-
Prometeu înlănţuit stă sub semnul focului. De tarii de D. M. Pippidi, Bucureşti, Editura de Stat pentru
Literatură şi Artă, 1958, p. 254

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 3


la alterarea eului. Pentheu plăteşte cu viaţa nu rice în comparaţie cu antecesorii săi. Mult mai
pentru că nu a respectat cultul lui Dionysos, ci dinamice din punct de vedere al construcţiei şi
pentru că el suferă un fenomen aproape vecin cu personaje mult mai umane şi mai credibile,
cu schizofrenia. Are o personalitate multiplă, Euripide este şi un premergător în materie de
fapt relevant nu doar de travestirea sa în feme- ambianţă şi efecte dramatice. Bacantele este
ie, dar şi de violenţa cu care ia decizii capitale. una din scrierile sale dintre cele mai bogate în
Kypris este vinovată pentru amarul destin al astfel de artificii, de altfel preferată şi de mulţi
Fedrei, pe acelaşi motiv ca şi zeul bahic, pe regizori2. Într-un comunicat de presă referitor
motiv că Hippolit o desconsideră ca zeitate, ea la noua lui versiune, Luca Ronconi afirma
o îmbolnăveşte pe Fedra şi dezlănţuie neferi- că teatul antic este ca un magnet care atrage
cirea în casa lui Teseu. Toate personajele care şi se lasă atras, pentru că în simplitatea sa
îşi pierd identitatea se apropie de eroii demi- reprezentativă lasă loc desfăşurării creativită-
tizaţi ai existenţialismului sau ai absurdului ţii. Pentru artistul italian, Bacantele reprezintă
care nu mai văd în ei decât un enorm gol al opera cea mai densă, cea mai sugestivă şi mai
fiinţei şi o imposibilitate de a fi liber. Acesta misterioasă din opusul antic. Conturând aerul
este momentul în care, pentru protagoniştii feeriilor de mai târziu, autorul face un joc din
moderni se arată angoasa. Aşa este şi în cazul alternanţa planurilor vizibil-invizibil şi din
strămoşilor lor. Io aminteşte de frica atotcu- balansul constant dintre părăsirea ego-ului şi
prinzătoare care o năpădeşte; nu este vorba recăpătarea alter-egoului. Fecund în elemen-
de o frică fizică, ci mai degrabă de spaima te teatralizante, textul oferă structuri duale:
înaintea neantului din faţa ei. Este un fel de travesti, transformări (un fel de scamatorii
metaforă. Zările nenumărate prin care goneş- ale lui Dionysos), toate datorându-se nebuni-
te reprezintă haosul şi nesfârşitul. Pentheu ei care-i învăluie pe toţi. Considerat, alături
fuge din faţa mamei sale, dar nu pentru că s-a de Apollon, zeul tragediei prin excelenţă,
speriat de ea ca înfăţişare, ci pentru că nu mai Dionysos poartă cu el un cult al exuberanţei
poate recunoaşte în ea pe fiinţa blândă care decadente, legenda conferindu-i o dublă aură
i-a fost alături, pentru că e despuiat de tot ce încă de la naştere: el întruneşte principiul
are – de identitate, de putere, de autoritate. El feminin şi masculin în aceeaşi entitate şi, deo-
aleargă printr-o pădure necunoscută urmărit potrivă, întruneşte principiile lumeşti şi divine
de femei hibride, rude cu el şi străine în acelaşi fiind zămislit de Semele, fata regelui Cadmos,
timp. Sentimentul derutant îl doboară, abia dar şi de Zeus, tatăl care l-a crescut în coapsa
apoi intervine gestul capital al mamei-fiară. lui, ascunzându-şi pruncul de furia soţiei lui,
Şi Fedra se teme, dar nu de lucruri simple aşa Hera. Semele moare, trăsnită de focul iubitu-
cum ar putea să se citească la suprafaţa textu- lui ei, astfel că fiul zeului se va maturiza în
lui. Temerile ei vin din străfunduri: nu poate preajma Nimfelor cărora părintele îl încredin-
iubi cu adevărat, pentru că dragostea ei este ţase. Lipsit aşadar de elementul masculin din
una maladivă şi pentru că e respinsă în orice familie, se va feminiza la rândul lui – şi nu în
sens; refuzul iubirii este şi refuzul fericirii şi al puţine rânduri el apare figurat cu trăsături
fiinţei ei cu totul. Nerecunoscându-se în noul femeieşti. Simbolurile sale sunt viţa de vie care
chip mistuit de boală şi de chin, ea se simte ca se caţără pe tyrs (toiagul lui) şi o serie de ani-
într-o cămaşă de forţă, ca într-un aparat de tor- male în care se poate transforma: pentru că nu
tură care nu poate fi oprit din felul în care trage trebuie uitat, zeul este unul al metamorfozei,
de corp, întinzându-l, mutilându-l. Mai mult un fel de labilitate somatică îl carcaterizează.
chiar, nimeni dintre cei apropiaţi nu o înţelege,
nici chiar doica, iar senzaţia neplăcută de a nu 2 The Bacchae, regia Wole Soyinka, Royal National Thea-
putea împărtăşi nimic nimănui pentru că toţi tre din Londra, 1972; Baccanti, regia Luca Ronconi, Tea-
tro di Prato, 1977; Bacantele după Euripide, regia Mihai
ceilalţi sunt ecrane sparte dincolo de care nu se
Măniuţiu, Teatrul “Tony Bulandra” din Târgovişte, 2004;
înregistrează nimic, sporeşte angoasa. Le Baccanti, regia Luca Ronconi, Picolo Teatro di Milano,
Dintre cei trei tragici greci, Euripide este 2004; The Bacchae, regia Michael Matthews, Compania
şi cel mai aplecat spre tema iluziei. Desigur, toţi Celebration Theater, West Hollywood, 2007; musical-ul
folosesc procedeul deus ex machina, dar el este The Bacchae, regia John Tiffany, Teatrul Naţional din Sco-
cel mai “înverşunat” în acest sens şi nu doar ţia 2007; Le baccanti, regia Giacomo Bonagiuso, Teatrul
atât, dar piesele sale sunt şi mult mai atmosfe- Selinus di Castelvetrano, 2008; filmul Le baccanti, regia
Giorgio Ferroni, 1961.
4 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
Se poate înfăţişa în taur, în ţap, în leu sau în al timpului, un clovn cu un machiaj viu în
panteră, iar şarpele este unul dintre elemente- spatele căruia se adânceşte negura răzbunării
le care-l însoţeşte. Dionysos înseamnă de fapt divine. Am folosit termenul de „clovn” pentru
confuzia atât pentru Pentheu, cât şi pentru că imaginea pe care o oferă personajul este
Agave şi pentru Cadmos. Până şi Tiresias, pre- una hibridă între comic şi dramatic, ceea ce îl
zenţă constant mistică în tragedia greacă, este apropie mult de teatralitate. Acţiunea împinsă
acum prins de frenezia celebrărilor şi oferă o la extremă poartă în ea însemnul absurdului.
figură deschisă. Menţionăm că episodul întâl- Limita dintre comic şi tragic se şterge astfel că
nirii dintre Cadmos şi Tiresias este considerat se iveşte neînţelesul, confuzia. Discuţia dintre
în critică fiind drept unul comic de vreme ce zeu şi Pentheu denotă o grijă inexplicabilă
ambii renunţă la sobrietate şi la poziţiile lor a celui din urmă pentru persoana lui hilară,
importante deghizându-se în haine colorate pe care însă o percepe ca fiind normală. Din
şi vorbindu-şi aproape cu umor. Pentheus acest contrast ia naştere dramaticul profund.
este cuprins de nebunie progresiv: întâi află Este un dezechilibru ireconciliabil între divin
că Dionysos a pătruns în oraş şi a pornit şi uman: omul a devenit iar o păpuşă în
cortegiile de satiri, sileni şi bacante, cărora li mâna lui Bachus care îi coordonează mişcările
s-au alăturat şi femeile din neamul său; apoi după propria voinţă. Corpul fără suflet şi fără
înnebuneşte în discuţia pe care o poartă cu măruntaie care apraţine acum lui Pentheu este
tânărul necunoscut pe care nu-l poate domina, ridicol şi trist, în egală măsură:
şi ca orice tiran nu poate suferi înfruntarea “(Dionysos iese din palat şi se întoarce
ageră a unui supus; în cele din urmă “vraja” pentru a-l chema pe Pentheus. Acesta apare gătit
se coboară pentru totdeauna pe ochii lui şi se cu peplos lung, încins la brâu, mitră pe cap, tyrs în
lasă în mâinile zeului care-i este străin. Ochii mână. Purtarea lui este din ce în ce mai stranie).
lui Pentheu nu se schimbă aşa cum se schimbă Dionysos: Nerăbdător să vezi ce nu e
cei ai lui Ion la aflarea identităţii lui adevărate, de văzut şi să doreşti ce nu e de dorit, te chem,
sau cum sunt cei ai lui Oedip care nu vor mai Pentheus, ieşi din palat, arată-te privirii mele
vedea decât moartea după momentul cruci- îmbrăcat în straie de bakhantă, cu duhul rătă-
al al descoperirii sinelui. Ochii lui Pentheu cit, ca s-o pândeşte pe maică-ta şi ceata ei. […]
sunt aceeaşi, doar că lor li se dezvăluie un alt Pentheus: Într-adevăr, eu cred că văd
univers, muntele Citeron îşi expune partea sa doi sori şi două Thebe, două cetăţi cu şapte
fantastică, stranie, dar seducătoare. Pentru că porţi. Tu pari a fi un taur ce merge înaintea
Dionysos este un seducător. La fel se întâm- mea; ţi-au şi crescut pe frunte două coarne.
plă şi cu mama lui, cu Agave, ai cărei ochi nu Deci tu erai sălbăticiune? Te văd schimbat în
mai percep decât latura ireală. Persoanjele din taur? […] Dar spune-mi cum arăt? Nu semăn
Bacantele suferă de o absorţie totală în invizibil, cu Ino la stat sau mai degrabă cu Agave, mai-
absorbţie care este egalul morţii în cazul lor. că-mea?
Întâmplările pe care vestitorul le povesteşte Dionysos: Uitându-mă la tine, îmi pare
în rezumat după ce ele s-au consumat în afara că le văd pe ele. Priveşte-te, aici un cârlionţ a
scenei, aşa cum au plăcerea de a face autorii lunecat din locul lui, nu stă cum ţi l-am potri-
antici, sunt până la urmă un fel de timpi sin- vit suv mitră”3.
copaţi în care toţi se află în anticamera dispa- Zeului îi place să se joace. Scena
riţiilor. După se timpul îşi revine la curgerea migrează între cochetărie feminină şi cuvinte
normală, după ce dispar spectrele nebuniei, ce desemnează adevărul crud: mintea rătăci-
lumea este aceeaşi, se pot observa doar efec- tă, irosirea sufletului, obiectualizarea umanu-
tele trecerii prin gaura neagră. Recunoşterea lui. Textul nu vorbeşte despre legăturile lui
fiului ucis, dezlănţuie moartea mamei care Dionysos cu Pentheu, dar legenda ne explică
chiar dacă nu are loc faptic, este prezentă în şi totodată ne deschide noi piste: cei doi sunt
mod absolut. Tragicul în privinţa lui Agave veri. Zeul revine de fapt în oraşul de baştină,
survine din imposibilitatea de a recupera pier- acolo unde mama lui a căzut pradă zeului
derea care nu se referă doar la copilul ei, dar şi şi de unde a fost alungată. Răzbunarea lui
la propria persoană. Fericirea interzisă, într-un atinge cetatea în întregime, iniţial sub formă
mod foarte violent de altfel, implică prezenţa ludică (alaiurile de menade), mai apoi răul şi
thanaticului. Dionysos e un magician nefast
3 Euripide, Op. cit., pp. 172-173

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 5


durerea finală copleşesc sufletele. Întâlnirile 2004 de la Târgovişte6 împinge dublul la un
dintre Dionysos şi regele Thebei conţin în ele macrosemn teatral. Acum regizorul trece în
şi o răzvrătire de ordin genetic. Cel care se află subsidiar violenţa (dorim să semnalăm că
în avantaj este zeul care cunoaşte situaţia şi în temele care conduc ideile principale din creaţi-
felul acesta îl domină o dată în plus pe rivalul ile lui se apropie mult de însemnările lui René
său. Obturat în vizibil, ca şi cum ar fi încarce- Girard7 în marginea tragediilor antice, cu pre-
rat în propria vedere, Pentheu nu va înţelege cădere în marginea textului lui Euripide). Ca
nimic nici după ce invizibilul i se va revela. şi cum ar fi nişte sălbăticiuni dezlănţuite, eroii
Singurii asupra cărora se va simţi un efect sunt despărţiţi de public printr-o plasă de fier.
sunt Cadmos, bunicul pământean al zeului, Pe de o parte scena arde mocmit sau explodea-
şi Agave, mătuşa care cândva îi jignise mama ză brusc, pe de altă parte publicul este închis
alături de celelalte surori. în spaţiul lui ivizibil – pare că toată lumea este
Mihai Măniuţiu încearcă două variante supusă unui pericol şi toată lumea este con-
la piesa amintită, ambele adaptate moderni- damnată la prizonierat. Iar starea de prizonier
tăţii. Şi nu sunt simple adaptări doar fiindcă vine din tragic şi pentru spectatori şi pentru
“dau bine” pentru omul secolului XXI, ci fiind- actori. Măniuţiu îşi costumează personajele (şi
că ele răspund raţiunii actuale, care cu mici e valabil şi în cazul Electrei) cu haine moderne,
diferenţieri este aceeaşi raţiune ca şi în timpu- chiar banale. Uneori trench-ul şi pălăria unui
rile îndepărtate. În spectacolul de la Teatrul personaj feminin într-un singur spot de lumi-
Naţional din Bucureşti4 regizorul transpune nă sau paltonul ponosit al lui Tiresias evocă
totul într-un limbaj parodic, punând accentul veşmântul (exterior şi interior) al Străinului
pe teatralitate, ceea ce relevă şi textul de bază. camusian sau personaje secundare dintr-o
Un fel de teatru hiperbolizat se descarcă pe nuvelă cehoviană. Cutiile, paravanul folosit
scenă, senzaţia care se lasă este aceea a oscilării de scenograf pentru a delimita culisele se
între rizibil şi grotesc. Un fel de râs forţat, ner- rampa luminată, dau senzaţia de sufocare
vos, până la urmă, absurd, se descătuşează în şi trimit spre acelaşi sentiment absurd. Într-
Bacantele. Critica a primit realizarea cu rezerve, un fel parcă s-ar profila undeva, în lăuntrul
Grid Modorcea, în „Cronica română” crezând acestor cutii de carton, personajul lui Daniil
că mizanscena nu-l arată pe Euripide şi nu Harms care s-a închis şi a început să se sufoce
a înţeles scrierea veche: “Şi Mihai Maniuţiu, într-o ladă, moartea fiindu-i însă interzisă8.
regizorul spectacolului, bine a scris pe afiş Neverosimil, oarecum comic, dar şi foarte
«după Euripide», fiindcă nu putea să comită trist – adică absurd. În aceeaşi linie se înscrie
decât un simulacru de spectacol antic. […] şi povestea lui Agave şi a lui Pentheu. În vizi-
Spectacolul este, desigur, o impietate la adre- unile sale scenice, Măniuţiu dă acelaşi răspuns
sa teatrului antic, care presupune din start întrebării: invizibilul este de nepătruns, oricât
ideea de altar, deci de ceremonie sfântă”5. ochii noştri ar căpăta vedere extraretiniană.
Credem că vederea pluriperspectivistă este O montare de la Teatrul Maghiar de
şi cea corectă în teatru şi nu suntem de acord Stat din Cluj aflată sub coordonarea lui David
cu viziunile unice care nu pot fi reconstruite. Zinder9 se află incontestabil sub nimbul jocu-
Textul fiind o canava deschisă poate fi forat lui dintre identitate şi alteritate. Scenografia
în adâncime sau poate fi citit la suprafaţă, cert (semnată de Miriam Guretzky) împarte spaţiul
este că explorarea straturilor în densitatea lor publicului în două, poziţionându-l în oglindă.
aduc elementele de detaliu care pot sugera Scena se prelungeşte sub formă de dreptunghi,
apoi drumuri nebătătorite. Aşa cum în piesa 6 Bacantele după Euripide, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul
discutată, dincolo de cultul bahic (care de “Tony Bulandra”, 2004, cu Liviu Cheloiu (Pentheu), Şte-
altfel nu are nimic din sfinţenia creştină, fiind fan Cepoi (Dionysos)
7 René Girard, Violenţa şi sacrul, traducere de Mona An-
unul orgiastic), atmosfera iluzionistă conferă
tohi, Bucureşti, Editura Nemira, 1995
noi dimensiuni interpretative. Varianta din 8 Daniil Harms, povestirea Lada în Mi se spune capucin,
traducere, prefaţă şi note de Emil Iordache, Iaşi, Editura
4 Bacantele după Euripide, regia Mihai Măniuţiu, Teatrul Polirom, 2002
Naţional Bucureşti, 1997, cu Ovidiu Iuliu Moldovan (Pen- 9 Bacantele de Euripide, regia David Zinder, Teatrul Ma-
theu), Florina Cercel (Agave), Marius Bodochi (Dionysos) ghiar de Stat din Cluj, 2004, cu Sinkó Ferenc (Dionysos),
5 Grid Modorcea, O scenă pentru Bacantele în „Cronica Oldizsár Emöke/Tordai Tekla (Agave), Buzási András
română”, martie, 2004 (Pentheu)
6 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
iar spectatorii sunt aşezaţi de o parte şi de alta, ficaţii multiple care însă converg la unitate. Ea
pe lungimea dreptunghiului. Prezenţele lor se constă în ştergerea fiinţei prin anihilarea eului.
pot descifra vag în penumbră. Eu şi celălalt este Mulţimea de cranii ca de ceară care constituie
relaţia care se prefigurează în aranjamentul imaginea din afişul spectacolului reprezintă
spaţial. Relaţiile tensionate dintre personaje, pe toate personajele fantoşate care ca într-o
care alunecă mai mult în grotesc şi uită puţin sală de teatru părăsită zac în dezordine pe
de umorul textului, implică aceeaşi relaţie. podea.
Menadele acţionează ca un grup, din care se Invizibilul în Bacantele este abisul.
desprinde Agave, despuiată, cu pletele blonde Iluzia face doar posibilă alunecarea în neant.
răvăşite, aflată clar într-o transă a invizibilului. Povestea lui Aiax văzută în piesa lui
Unu şi multiplu, parte şi întreg sunt noţiuni Sofocle este similară din punctul de vedere
relaţionale sinonimice celei dintre eu şi celă- al apariţiei iluziei şi a intruziunii zeului în
lalt. Obiectele centrale resemantizate continuu creierul uman cum se întâmplă şi în Bacantele.
sunt nişte capete înfăşurate în faşa medicală. Lipseşte însă acum atmosferica, primând par-
Prezenţe ciudate, capetele semnifică, în func- tea moralizatoare. Aiax se supune aparent zei-
ţie de acţiune, fie imaginea finală a mamei lor, dar este pedepsit în final pentru încercarea
care desface de pe trunchi ţeasta fiului într-un lui de a se preamări: după moartea lui Ahile
apogeu al pierzaniei, fie recunoaşterea tardivă el concurează pentru a obţine armele acestuia
după ce cadavrul a fost atât de mutilat încât care trebuiau să fie atribuite celui mai viteaz
nu a mai rămas decât o coajă informă din el, dintre aheieni; învins fiind de Ulise el vrea să
fie sacrificiul suprem. Dar capul detaşat de se răzbune şi considerând că a fost pus la cale
corp trimite şi la desfacerea ordinii universale: împotriva lui un complot se decide să omoare
pshyche este despărţită de soma. Şi animus de pe toţi capii aheilor. Lucru imposibil pentru că
anima. Cumva ne putem întoarce la ideea tea- în acest momentu intervine Lussa11, mai precis
tralităţii teatrului, când scena arată precis că intervine Athena care furându-i minţile îl face
totul este o butaforie enormă şi că dincolo de să masacreze o ceată de vite. Iluzia se joacă în
morţii din spectacol nu e decât un înveliş gol, capul eroului. El crede că a săvârşit sacrificiul
care nu are nimic viu înăuntru. suprem şi a înlăturat toţi rivalii trimiţându-i în
Hades în numele Atenei, când de fapt privirea
Oare să nu fie aceasta tragedia tea- lui umbrită nu vede reala dimensiune a fap-
trului – această neputinţă de a umple cu viu telor. În fond, uciderea cirezii de vite nu este
viscerele manechinului? O serie de alţi dubli decât un pretext, când de fapt protagonistul
pot fi depistaţi în spectacol: lumină-întuneric, este pedepsit pentru iniţiativa luată în gând.
spus-nespus, arătat-ascuns. Culoarea albă este Momentul nebuniei lui Aiax, în care nimic nu
şi ea un fetiş al regizorului Zinder, ea face mai este recunoscut, determină fantoşarea lui.
ca puritate iniţială să se transforme în hidos. Atunci el nu mai reprezintă decât un trup des-
Astfel că albul este şi el acum o culoare duală: făcut în care se întrevede un vid enorm. Chipul
sacrul implică în mod axiomatic profanul. păpuşii pe sfori nu-l părăseşte nici pe el. Aici
Într-o cronică realizată pentru acest specta-
11 Termenul este preluat din greceşte şi înseamnă “tulbu-
col, Radu Ţuculescu nota cu fineţe: “Culoare rarea fiinţei”. Jean-Pierre Vernant făcea apropierea dintre
ce semnifică fie absenţa, fie suma culorilor. Lussa şi Thanatos “Când un om este posedat de Lussa şi
Albul se află mereu la extreme, are o valoare mimează gesturile, expresia şi strigătele Gorgonei, devine
limită. În schema clasică a oricărei iniţieri, el el însuşi un fel de dansator al morţilor, un bacant al lui Ha-
este moartea şi renaşterea. Albul apusului des. Teroarea care îl domină, spaima care îl înfioară şi care
(alb mat) şi albul răsăritului (cel strălucitor). îl face să danseze pe sinistra melodie a flautului vin di-
Albul fast şi albul nefast. Albul răsăritului, rect din Infern: în ele este concentrată puterea unui mort, a
unui demon răspunzător care îl urmăreşte pentru a-l sili să-
al purităţii, al inocenţei, al virginităţii. Albul
şi ispăşească păcatele [...]” (Jean-Pierre Vernant, La mort
giulgiului, al spectrelor, al tuturor nălucilor... dans les yeux, Paris, Hachette, 2008, p. 62). În fapt toţi cei
Albul e şi o culoare a revelaţiei, a stării de cuprinşi de Lussa descoperă mai târziu că au pierdut fiinţa,
graţie...”10. Supratema spectacolului se însu- că nu mai sunt decât oameni fără viaţă care-şi duc umbra
mează din semnele teatrale – nuclee cu semni- fără formă pe pământ. Aşa sunt Oedip, Oreste, Electra şi
Clitemnestra, Pentheu şi Agave, Aiax, Fedra – toţi sfârşind
10 Radu Ţuculescu, Dionysos şi flubberul său cel alb... în înainte de a părăsi lumea muritorilor. Moartea lor nu este
„Observator cultural”, nr. 254-255, ianuarie, 2005 decât o certitudine a nefiinţării.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 7


intervine iar imaginea absurdului. Neputinţa de O! Tu, o rază-a zilei ce străluci, şi tu, / O! Soare
a ieşi din cercul desenat de zei, neputinţa de a de lumină dătător, Aias / Vă spune cel din
scăpa de sub vraja care goleşte corpul de suflet, urmă-al lui cuvânt […] / Şi-acuma, bun rămas!
de a stăpâni invizibilul – iată nimicnicia la care Ce-oi mai avea de spus / Voi spune-acolo jos...
este supus şi Aiax. Aram Frenkian afirma pe la Hades... în Infern!”13
bună dreptate: “El se supune pur şi simplu în Aiax invocă elementele naturii, singurele
faţa hotărârii divine şi a puterii sublime din la elememente ale realului care au rămas imuabile.
care ele emană. Nimic mai mult. Este un fel de Lumina pe care o vede, acum cu ochii morţii,
credo quia absurdum, pronunţat înainte de vre- este una orbitoare, cea care-l va purta pe tărâmul
me”12. Gestul final al lui Aiax de a-şi pune capăt invizibilului. Critica14 îl alătură pe Aiax în galeria
vieţii poate fi interpretat drept salvarea sa, el personajelor sacrificiale (împreună cu Antigona).
trecând sub îndemnul propriei voinţe de partea Totuşi neexcluzând această opinie, nu o împăr-
cealaltă a lumii, însă poate fi perceput şi drept o tăşim în totalitate, de vreme ce considerăm mai
acceptare a corpului său vid. Clipa în care vede importantă problema identitară în cazul ambelor
cu adevărat măcelul pe care l-a produs, este cea personaje. Într-adevăr ei practică suicidul pen-
în care personajul se recunoaşte şi, asemenea tru că nu-şi mai găsesc loc acolo unde au trăit
lui Oedip, realizează cât de cumplit poate să fie fericiţi, dar şi pentru că nu se mai regăsesc pe
chipul lui interior. Egoismul prin care care se ei. Mai mult, nu mai regăsesc (nu mai recunosc)
decisese iniţial să omoare şefii aheieni decurge chipul lor frumos de altă dată. Întâlnirea cu
din noaptea fiinţei sale. Cuvintele finale ale urâtul îi determină să recurgă la varinata finală.
peronajului de legendă se aud precum într-o Confruntarea dintre identitate şi alteritate, îl face
incantaţie care coboară viaţa în moarte: “Să duc uneori pe Hades atotputernic.
pân’ la sfârşit ce-mi fost-am pus în gând! / ... 13 Antologie. Tragicii greci, Op. cit., pp. 314-315
O! Moarte, moarte-acum te-ndură şi mă vezi! 14 Rosanna Lauriola, El Ayax de Sófocles: hybris, nece-
/ Curând, curând de taină sta-vom în Infern. / dad y sentido común. Una comparación con Antígona, în
“Emerita - Revista de Lingüística y Filología Clásica”,
12 Aram Frenkian, Op. cit., p. 57 LXXVI, nr. 2, iulie-decembrie, 2008, pp. 217-229

8 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


avatar

P entru teoriile moderne ale receptării, și performare: pentru a-l elucida, trebuie să-l
cititorul este nu mai puțin important și impac- înțelegem (așezând itemii de-a lungul unei axe
tant în ordinea discursului literar decât autorul, semantice) și, de asemenea, să-l «trăim» (prin
și textul, cu instanțele sale implicite. Se are în perceperea jocului semnificantului, intensității
vedere cititorul activ, cel care concrează cu și elocvenței expresiei) (...) în afară de decodare,
textul și singurul care contează în raport cu înțeleasă ca descifrare, lectura literară presupu-
lectorul pasiv. Care sunt însă mai exact impli- ne un proces simultan de investiție afectivă și
cațiile actuale ale lectorului în prefacerea textului proiectivă, determinat de universul operei, de
literar? Într-un eseu clarificator despre teoriile expresivitatea limbii și de particularitățile citi-
lecturii, Paul Cornea amendează reducționis- torului”.1 Pornind tocmai de la această perspec-
mul teoriei semiotice a lui Iser, Jauss, Umberto tivă fenomenologică a receptării textului, Matei
Eco etc., conform căreia cititorul este o funcție, Călinescu semnalează dificultatea unei „poetici
un construct teoretic, numit lector implicit, vir- coerente a lecturii”, întrucât receptarea este
tual, model, ideal. Acesta, e adevărat, răspunde determinată de educație, vârstă, predispoziție
solicitărilor aprehensive ale textului și nivelului și alți factori, care dau caracterul atât de fluctu-
de așteptare al autorului. Dar, avertizează Paul ant al lecturii. De aceea, cercetătorul vorbește
Cornea, dacă avem în vedere doar cercetarea de recitire, întrebând retoric: „Nu descoperim
semiotică, ne îndepărtăm de „realitatea lectu- prin practica relecturii că una și aceeași carte nu
rii”, care trece dincolo de mecanismele ideale reprezintă doar mai multe lucruri pentru mai
de lectură, prevăzute de text și antrenează mulți oameni, ci și mai multe lucruri pentru
lectorul nu doar ca funcție, ci și ca persoană 1 Paul Cornea, Delimitări și ipoteze. Comunicări și eseuri
empatică, care înțelege și simte în mod indivi- de teorie literară și studii culturale, Iași, Polirom, 2008,
dual. Or, „Textul literar este în același timp sens p. 216.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 9


unul și același cititor, în momente sau situații se orientează cu tandrețe violentă asupra lumii
diferite din viața sa?”.2 intime a cititorului, pentru a-l umplea cu con-
Lectura este descoperire de sine și, în ținutul său, pentru a se conecta visceral cu el.
cazul literaturii erotice, o descoperire a propriei Pentru a face corp comun, indisociabil cu el.
intimități. O descoperire hedonistă, antrenând Aceasta fiind și miza oricărui act erotic.
centrii plăcerii și presupunând o (a)cuplare Textul, din rolul clasic de mediator
cu textul, întrucât „satisfacția depinde de sen- erotic, devine în postmodernism agent erotic,
timentul de adecvare a lecturii pe care o are menit să provoace plăcerea simțurilor. În Un
executantul”.3 Și tot Călinescu semnalează, în roman rus, Emmanuel Carrére provoacă deli-
această ordine de idei, o problemă sensibilă berat o lectură a simțurilor, o lectură mastur-
a lecturii hedoniste, existența diferitelor forme batoare, adresată în special iubitei-cititoare,
ale acesteia: „Adevărata problemă ce li se pune dar și celorlalte cititoare ale ziarului Le Monde.
criticului literar și poeticianului lecturii este Autorul prevede o călătorie a iubitei sale cu
cum să includă, nu să excludă, diferitele tipuri trenul şi o îndeamnă să cumpere Le monde,
de lectură de plăcere”.4 din care să citească o nuvelă la graniţa dintre
Așadar, în cazul literaturii erotice, lec- erotism şi pornografie, dedicată ei. Conţinutul
tura de dragul secretului (intimității) cum o excitant ar trebui să funcţioneze şi asupra altor
numește Matei Călinescu, ar putea face distinc- cititoare ale nuvelei, provocând în tren zâm-
ția între tipurile de lectură hedonistă. O carte, gen bete complice, excitaţii în grup şi masturbări
Baise-moi, de Virginie Despentes sau romanul la toaletă. Nuvela ghidează pas cu pas lectura,
autobiografic  La vie sexuelle de Catherine Millet, declarându-și miza performativă: „Scriind toate
de Catherine Millet au suscitat curiozitatea acestea cu două luni înainte ca tu să le citești –
masculină și feminină, în chip diferit. Dincolo dacă le citești, dacă totul merge după cum am
de conținutul sexual manifest, există și un con- prevăzut – , încerc să îmi închipui zâmbetul tău,
ținut tăinuit, cu rezonanță psihologică, antro- zâmbetul unei femei citind, singură în tren, o
pologică, eventual filosofică, care va direcționa scrisoare porno care îi este adresată, dar pe care,
vectorii lecturii în funcție de gen: lectura curi- în același timp, o citesc citesc mii de alte femei
oasă, interogativă și problematizantă a femeii, spunându-și, presupun, că într-adevăr ai noroc.
lectura voluptoasă şi lubrică a multor bărbați, Este o situație destul de deosebită, trebuie să
lectura instinctuală, lectura în niciun caz neutră recunoști, care produce un zâmbet deosebit, iar
a cititorului de orice gen. Argumentul suprem eu cred că a provoca un astfel de zâmbet este un
ar fi aici tipul de lectură deopotrivă gânditoare obiectiv literar exaltant. Îmi place ca literatura
și „frivolă”, implicând meandrele capricioase să fie eficace, în mod ideal mi-ar plăcea să fie
ale fanteziei și trezind fantasme ascunse. performativă în sensul în care lingviștii numesc
Secretul intimității, cel care aprinde ima- enunțul performativ, exemplul clasic fiind pro-
ginația și o face să scânteieze creativ, poate poziția «declar război»: în clipa în care o ros-
indica niște tipuri de lectură în funcție de gen, tești, în fapt războiul este declarat”.5 Intenţia
legate de raporturile foucaudiene de putere însă nu e pornografică, ci privilegiază excitaţia,
ale sexualității. Citim ca să-l cunoaștem mai jocul pe lângă, amânarea juisării. Accentul e pe
bine pe celălalt, iar un bărbat ar putea spune: detaliu, pe încetinire şi amânare senzuală („tre-
citesc femeia care se autodivulgă, ca să știu cum buie să urmezi ritmul meu care, în mare constă
funcționează mintea femeii, cum îi sunt așeza- în a încetini, a întârzia, a reține”). Și pe erotiza-
te instinctele („cum e pe dinăuntru?”, „cum e rea întregului câmp semantic.
când face facere?”, se întreba personajul lui Paul Diferenţa lecturii este fuziune, așadar,
Goma) și pentru a o cuceri. O lectură, deci, care tot sub semnul erotismului. Scrisoarea lui
funcţionează în termeni de putere, așa cum își Emmanuel Carrére devine din performativă,
exercita Ars amandi a lui Ovidiu funcția eroti- interactivă. Trenul se transformă în vehicol ero-
co-didactică. tic, un spațiu al excitației și al dorinței colective.
Scrisul și lectura dețin o putere transfor- Blondele din tren, care fac rând la toaletă, sunt
matoare, întrucât sunt, în termenii lui Roland seduse și conduse spre orgasm de același Don
Barthes, acte de erotism. Scrisul, ca act erotic, Juan - textul.
2 Matei Călinescu, A citi, a reciti. Către o poetică a (re)
lecturii., Iași, Polirom, 2007, p. 128.
3 Ibid., p. 131. 5 Emmanuel Carrére, Un roman rus. Trad. Doru Mareș,
4 Ibid., p. 129. București, Editura Trei, 2008, p. 127.
10 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
avatar

Latinescul confessio, -onis numește nevoia imperioasă a omului de exprimare,


actul mărturisirii, dar deopotrivă pe cel este îndeobște sinceră şi se deschide liber și
al recunoaşterii. Mărturisirea, încorporată voit altui suflet. Pe de altă parte, ea reduce
într-o scriere literară, dezvăluie gânduri- confesiunea la ceea ce este ţinut de regulă
le şi sentimentele intime, care exprimă şi ascuns, la gândurile şi faptele ce apasă
sunt reprezentative pentru viaţa unui om. conştiinţa, greu de spus oricui şi la întâm-
În acelaşi timp, recunoaşterea întreţine ca plare, neluând în seamă şi alte virtuţi ale
atitudine firească sinceritatea persoanei, şi mărturisirii, deloc de neglijat ori mai puţin
implicit vizează rolul confesiunii de a fi relevante, precum autenticitatea conţinu-
o depoziţie pentru acea viaţă. Un termen tului confesiv, valabilitatea confesiunii în
corespondent ar fi cel de confidentia, care în timpul istoric în care se desfăşoară, puterea
latină numeşte încredinţarea. Verbul aso- de afectare asupra cititorului etc.
ciat, confido, -ere, -fisus sum însemna a se Dintre formele confesiunii,
încrede, a fi sigur, a fi convins. Confidenţial scrisoarea şi dialogul intim redau cel mai
indică așadar lucrul comunicat în taină bine rostul confidenţei. Ele ştiu întotdeauna
unui om care inspiră încredere deplină, în cui se adresează. În funcţie de destinatar,
sens generic, unui prieten. se poate cădea în confesiune sau se poate
Puse faţă în faţă, confidenţa pare rămâne într-o zonă de suprafaţă a ei. Căci
o specie a confesiunii, una care reţine un nu oricine poate fi confident, în nici un caz
sens tare al ei. Confidenţa duce la împlinire cititorul anonim, nici măcar atunci când
premisele de care trebuie să dispună orice autorul îl creează în imaginaţie şi ajunge
confesiune, altfel spus, prima este o reuşită să creadă într-un „cititor ideal”. Chiar o
a celei de-a doua, pune în act ceea ce con- precizare prealabilă de alegere a lectorului
fesiunea îşi propune numai. Confidenţa potrivit nu exclude posibilitatea ca textul
nu e niciodată „mascată”, ea rezultă din să fie parcurs cu ochi străini. De aceea,

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 11


orice confesiune destinată publicării iese Aceasta ar fi confesiunea lăuntrică în
din sfera confidenţei. înţelesul propriu al expresiei, a cărei limită
se constituie în imposibilitatea de a ieşi în
& afară, căci tot ce te tulbură înţelegi că îşi
află raţiunea în tine însuţi şi numai tu te
Evagrie Ponticul, în Tratat practic, poţi mângâia. Sufletul e cel care plânge şi
surprinde într-o apoftegmă un înţeles mar- se confesează, tot el este cel care ascultă,
ginal pe care îl poate lua mărturisirea, ca consolează şi vindecă. În alt înţeles, ar fi un
dialog mut cu tine însuţi: „Când dăm peste ideal al confesiunii acesta în care tot ce ai de
demonul acediei să ne împărţim, plângând, spus ţie îţi spui, tu greşeşti, tu te pedepseşti,
sufletul în două: o parte care mângâie şi o tu eşti rănit, singur te vindeci. Dar ca orice
parte care cere mângâiere. Apoi, semănând ideal, devine şi cea mai grea misiune a con-
în noi bunele nădejdi, să rostim descântecul fesiunii. Căci nevoia mărturisirii presupu-
acela al sfântului David: «Pentru ce eşti ne confuzie, neînţelegerea sinelui propriu,
mâhnit, suflete al meu, şi pentru ce mă motiv pentru care faci exerciţiul jurnalului
tulburi?…»”1 intim sau îţi cauţi un confident, care să te
Cum este oare posibil să te mângâi asculte, să te înţeleagă, să te ajute să îţi faci
singur, ce-i poţi spune sufletului tău pen- ordine în gânduri şi în viaţă. Confesiunea
tru a-l linişti? Poţi identifica cu exactitate vrea să iasă din tine.
raţiunile tulburării şi ai apoi forţa să te
vindeci singur? Ai putea înainte de toate să &
fii uman, să-i fii prieten şi să-l priveşti cu
înţelegere, fără a-i spune ceva clar, desluşit. Tot în intimitate, şi în absenţa refu-
David recurge la descântec, dar el crede în giului scrisului, se desfăşoară confesiunea
adevăr că descântecul consolează. Îmi vine în oglindă. Poate părea un pic ciudată
însă greu să-mi imaginez cum ar putea această formă de comunicare cu tine însuţi,
cineva să-şi vindece propriul suflet când nu dar ea este totuşi o confesiune experimen-
mai are nici o nădejde şi, cu atât mai puţin, tată în mod real de toţi oamenii, chiar dacă
acces la magia descântecului. E suficient nu toţi au o percepţie clară asupra a ceea
atunci să resimţi mâhnirea sufletului pro- ce vor să vadă în oglindă. Îl voi urma înde-
priu şi să vezi cauza tulburării în sufletul aproape pe Alexandru Dragomir în reflec-
însuşi? ţiile sale, care încep cu ideea că oglinda
Important rămâne poate să poţi crea reprezintă locul de întâlnire al omului cu
disponibilitatea dedublării sufleteşti, ca şi sine însuşi, locul în care are posibilitatea
cum ţi-ai vorbi ţie însuţi dintr-un alt loc să se uite la sine, să se vadă2. Prima privire
decât acela în care te afli. Doar există posibi- în oglindă este mereu dublată de senti-
litatea de a genera din sine două euri, unul mentul unei străinătăţi, te uiţi la tine ca şi
care trăieşte şi unul care priveşte, unul care cum ţi-ai fi străin. Oglinda redă apoi eul
face şi celălalt care judecă, unul profund propriu şi toate relaţiile lui, bune sau rele,
intim, altul obiectiv. Practic, sunt totuşi cu sine însuşi, cuprinzând visuri, iluzii,
foarte puţini cei care au curajul şi luciditatea ambiţii, invidii, dezamăgiri; toate se văd în
necesare unei asemenea confesiuni. Soluţia intimitatea eului cu reflexia sa. Căci rostul
sugerată de Evagrie Ponticul atinge se pare oglindirii pare a fi tocmai de a identifica
o limită de jos a confesiunii. Este vorba de trăsăturile tale cu cele ale străinului pe care
o retragere deplină a eului în sine însuşi, în l-ai zărit pentru o secundă.
aşa fel încât „înapoi”, mai în interior, mai Oglindirea nu este o întâlnire oare-
profund „în sine” nu se mai poate merge. care, ea este înainte de toate o conversaţie
2 Studiul despre oglinzi este cuprins în Alexandru Dra-
1Evagrie Ponticul, Tratatul practic. Gnosticul, studiu in- gomir, volumul Cinci plecări din prezent. Exerciţii feno-
troductiv, traducere şi comentarii de Cristian Bădiliţă, Edi- menologice, ediţie îngrijită de Gabriel Liiceanu, Editura
tura Polirom, Iaşi, 1997, pp. 70-71. Humanitas, Bucureşti, 2005, p. 13.
12 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
spirituală cu tine însuţi, lipsită de curiozi- să reuşească a contura trăsăturile „străinu-
tatea simţurilor. Chipul tău devine o expre- lui” văzut din afară.
sie a vieţii tale interioare, a eului lăuntric.
Narcis, cu însetarea de a se privi pe sine, &
simbolizează dorinţa umană de a rămâne
singur cu viaţa interioară, de a găsi răgazul Confesiunea tace când interlocutorul
conversaţiei cu sine însuşi. Oglindirea se ales nu se poate detaşa de propriile convin-
desprinde ca o expresie fizică, materială a geri, rămâne surd şi indiferent la perspecti-
trăirii lăuntrice, pur spirituale. În oglindă va ta. Nu e deloc încurajator să mărturiseşti
vrei să vezi ceea ce văd ceilalţi, „străinul” cuiva care nu are nevoie de mărturisirile
perceput din afară, cel pe care tu nu ai pri- altora, aşa cum nu are nevoie de răspun-
lejul să-l întâlneşti decât astfel. În pofida suri, pentru că nu are nici o întrebare, îi lip-
însă a atracției spre tine însuți, care justifică sesc îndoielile şi, drept urmare, problemele.
oglindirea, realizarea existenţei lăuntrice în Pe acesta nu-l vei atinge cu nici o experien-
oglindă nu este cu adevărat posibilă. ţă, cu nici o poveste, cu nici un gând. Deşi ai
După privirea ochi în ochi cu tine vrea, tocmai pentru că este altfel decât tine,
însuţi, de o secundă, urmează recunoaş- tocmai pentru că duci în tine iluzia că te
terea, care niciodată nu vine singură, ci poate sfătui, că autosuficienţa poate fi un fel
dublată de iubirea de sine, și astfel de de înţelepciune. Dar privirea lui îţi spune
dispariția obiectivității. Oglindirea devine o deja că el este stăpânul „celei mai depline
reprezentare iluzorie a vieţii tale interioare. experienţe”, „celei mai frumoase povești
Confesiunea în faţa oglinzii eşuează din de viaţă”, „celui mai serios gând”. În faţa
pricina limitei narcisismului. Ne iubim prea autosuficienţei, confesiunea ţi se opreşte în
mult, devenim subiectivi înainte ca oglinda gâtlej, tace şi trebuie să tacă.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 13


& &

Lucru cunoscut de toţi, nebunia Contactul cu oamenii fiind de cele


„rupe” definitiv posibilitatea de dialog. mai multe ori o falsă comunicare, întâlnirile
Confesiunea devine imposibilă, o confesiu- fiind de asemenea programate şi neproduc-
ne respinsă de starea psihică impenetrabilă tive, o soluţie la îndemână rămâne scrisul.
a interlocutorului. Tot ce mărturisim atunci, Confesiunea ajunge la expresie după ce o
cade în celălalt ca într-un gol. criză individuală a generat dorinţa ardentă
de singurătate. Confesiunea filosofică
& survine adesea ca o încercare de a da sens
experienţelor spirituale trăite, prin inte-
Chiar societatea, în ansamblul ei, grarea lor în „universalitate”. Autenticitatea
poate duce la alienare, în ipostaza unei acesteia devine vizibilă atunci când expe-
bariere puse în faţa confesiunii. Societatea rienţele personale sunt „obiectivate”, când
„depresivă” actuală, care tinde să transforme ele reflectă nu numai destinul celui care se
oamenii în obiecte, nu mai admite termenii confesează, ci condiţia umană în genere.
de vină, intimitate, conştiinţă încărcată, Confesiunea se înclină spre filosofie
dorinţe ascunse, inconştient. Funcţionând pentru a primi de la ea semnificaţii înalte şi
după o logică narcisiacă, ea se îndepărtează o recunoaştere universală. Filosofia acceptă
totodată de subiectivitate. Interesul pe care-l să se exprime confesiv pentru a se re-vital-
reţine asupra individului îl rezumă pe aces- iza după oboseala în care a ajuns în urma
ta la inventarul reuşitelor sale, iar subiectul nenumăratelor ei lupte de justificare în faţa
suferind este privit doar ca o victimă a ştiinţei. Secolul abia trecut nu a fost poate
istoriei3. Această perspectivă psihanalitică decât începutul unei „frumoase prietenii”…
cuprinde în sine confesiunea-boală, a celui
care nu se poate adapta mersului firesc (fragmente dintr-o carte în lucru)
al societăţii, și astfel comunicarea devine
jenantă, o recunoaştere a „neajunsului” în
raport cu mentalitatea vremii. Societatea
reprezintă un obstacol serios, în care nevoia
de confesiune a cuiva poate fi un chip al
inadaptării lui la viaţă şi istorie.

&

Dintr-un prea mult, cum este miraco-


lul iubirii ori extazul din rugăciunea cred-
inciosului, dintr-un prea puţin, cum este
resimţirea plictisului, dintr-o realitate inac-
ceptabilă, cum este moartea proprie, şi din
alte astfel de experienţe se construieşte sin-
gurătatea unui gânditor. Când contingenţa,
întâmplarea, cotidianul cuceresc lumea şi-o
prefac în haos şi confuzie, cel care se mai
miră şi mai luptă încă pentru prezervarea
spiritului este filosoful.

3 Cf. Elisabeth Roudinesco, La ce bun psihanaliza?, tra-


ducere de Dara Maria Străinu, Editura TREI, Bucureşti,
2002, p. 42.
14 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
avatar

R ezumat: Cea mai reprezentativă din- mentele definitorii ale operei lui Puccini, care a
fascinat publicul de-a lungul timpului. În acest
tre lucrările lui Pucinni „La Bohème” face
portretul tinerilor boemi din Carierul Latin studio vom încerca să stabilim legatura dintre
al Parisului anilor 1840, cu accent pe relaţia poveste, personaj şi muzică.
dintre Rodolfo şi Mimì. Opera este inspirată Cuvinte cheie: operă, verism, personaj, libret
de romanul „Scènes de la vie de bohème” al
scriitorului francez Henri Murger şi are la bază 1. Introducere
libretul lui Luigi Illinca şi Giussepe Giacosa.
Lucrarea lui Puccini ilustrează portretul tin- Patru prieteni – poetul Rodolfo, pictorul
erilor boemi din Cartierul Latin al Parisului Marcello, muzicianul Schaunard și filosoful
anilor 1840, cu accent pe relaţia dintre Rodolfo Colline – își împart bucuriile și grijile coti-
şi Mimi. În cele patru acte sunt preluate o mare diene într-o mansardă pariziană. Este ajunul
parte din detaliile romanului şi ale piesei de Crăciunului și buna dispoziție le este tulburată
teatru. Prin povestea tragică de iubire a lui de apariția proprietarului, venit să ceară chiria.
Rodolfo şi Mimi, compozitorul a surprins, pe Cei patru reușesc să-l gonească și decid să-si
lângă pasiunea şi frământările sufleteşti a doi petreacă restul serii la cafeneaua Momus. Nevoit
tineri, şi romantismul încărcat cu vervă artistică să zăbovească acasă câteva minute, Rodolfo pri-
din frumoasa epocă (Belle Époque) a Franţei. mește vizita inopinată a vecinei Mimi. Cei doi
Personajele tinere şi povestea acestora sunt ele- se plac, își mărturisesc iubirea și pleacă împreu-

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 15


nă spre cafenea. Prin povestea tragică de iubire de iubitele lor, Mimi și Musetta. Atmosfera este
a lui Rodolfo şi Mimì, Puccini a surprins însă animată scurt de amicii Colline și Schaunard,
nu doar pasiunea şi frământările sufleteşti a doi până la sosirea Musettei, care anunța vizita lui
tineri, ci şi romantismul şi strălucirea artistică Mimi, aflată în agonia bolii. Impresionați, vechii
a Franţei din perioada Belle Époque. Opera lui săi prieteni încearcă să-i ofere confort în mica
Puccini a avut un succes imediat, odată cu pre- mansardă, reamintindu-și toate clipele plăcute
miera din 1896, de la Teatrul Regio, din Torino, petrecute împreună. Mimi își declară iubirea
ce l-a avut ca dirijor pe Arturo Toscanini. Arii sinceră pentru Rodolpho.   Ca și ultim gest de
memorabile, personaje tinere, o poveste de dra- prietenie, cei patru îi fac cadou un manșon
goste sfâşietoare - sunt elemente definitorii ale care să-i încălzească mâine, iar Mimi se stinge
operei lui Puccini, care i-a fascinat de-a lungul împăcată, înconjurată de afecțiunea celor dragi.
timpului pe iubitorii genului şi care a inspirat şi
producţii muzicale moderne precum musical-ul
rock „Rent”, din 1996. 2. Particularităţi structurale
​  O operă caracterizată de un  lirism
pucciniene
seducător, ce aleargă contrastant între bucuria
În perioada fin-de-siecle, în schimb, noua
vieții, entuziasmul iubirii și abisul  speranței, ne
cultură italiană entuziastă şi cosmopolită cerea,
introduce în atmosfera boemă a Parisului anilor
într-o maniera exigentă, ca fiecare creaţie ope-
1830, unde patru prieteni: poetul Rodolpho,
ristică să aducă ceva inedit, creator, o lume
pictorul Marcello, muzicianul Schaunard și
formală proprie, o cristalizare în manieră unică
filosoful Colline își împart bucuriile și tristețile
şi exclusivă corespondenţa muzicii şi drama-
într-o mansardă pariziană sărăcăcioasă, în Ajun
turgiei - situaţie niciodată întalnită înainte.
de Crăciun. Aceasta este seara în care Rodolpho
Acesta poate părea un pas înainte, considerând
o întâlnește pe gingașa Mimi, vecina sa, de
procesul evolutiv ideal – influenţat de Wagner,
care se îndrăgostește pătimaș și alături de care
astfel constituindu-se o nouă dramă muzicală,
începe o frumoasă poveste de dragoste.
de un realism crescut şi o departajare de regu-
Fericirea inițială a cuplului este, însă, umbrită lile şi obstacolele genurilor estetice, implicit
de gelozia și suspinciunea nejustificate ale lui formelor fixe, uneori sacrificându-se inevitabil
Rodolpho.  Mimi, fragilă, i se confesează lui cursivitatea discursului. Ritmicitatea creaţiilor
Marcello, care îi dezvăluie apoi lui Rodolpho  operistice a înregistrat o curbă graduală descen-
boala de plămâni a tinerei, agravată de mediul dentă, compozitorii căutând necontenit posibile
sărăcăcios în care trăiesc împreună. Considerând subiecte, în speranţa găsirii unui argument care
că Mimi ar trebui să găsească un protector bogat ar fi întrunit în egala măsură o dramaturgie
care să-i ofere confortul necesar vindecării, eficace cât şi originalitate prin forma unor noi
Rodolpho propune o despărțire amicală. Câteva expresii.
luni mai târziu, Rodolpho și Marcello, hotărâți Tosca este un exemplu interesant din
să se dedice creației, resimt tristețea despărțirii toate punctele de vedere, înainte de toate,
necorespunzând sub nici un aspect stereotipe-
lor pucciniene. Chiar dacă exprimă o puternică
voinţă proprie, Tosca în actul întâi este mani-
pulată, înşelată de iubit şi antagonistul său,
devenind astfel o victimă pasivă; în actul doi,
suferă cu adevărat pentru iubitul său, dar în
momentele decisive renaşte cu o forţă simila-
ră lui Turandot, ucigându-l pe Scarpia, elibe-
rându-se din suferinţă. Ca urmare, moare în
finalul dramei, din nou înşelată de asupritorul
său; moartea ei din finalul actului trei nu este
similară cu cea a lui Manon si Mimi: Tosca îşi
alege propria soartă, într-un anume sens opu-
nându-se destinului într-o manieră fatalistă.
Din nou, problematica formală se bazează pe
consideraţii ce rezidă în faptul că aparţin în
mod exclusiv unei viziuni operistice fondată
16 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
pe dramaturgie. Pentru o imagine actualizată,
completă şi multiformă a portretului protago-
nistei este necesară reevaluarea ei contextuală,
din punct de vedere al particularităţilor struc-
turale ale operei din care face parte. Exemplul
operei Tosca ilustrează mai mult decât oricare
altul liniile fundamentale proprii acestei evolu-
ţii şi, în mod cert, indică modalităţile prin care
Puccini a reuşit, acolo unde alţii, cu regularitate,
au eşuat. Întotdeauna, o bogată documentare
asupra genezei actului artistic ne oferă aproape
imediat coordonatele necesare. În 1889, imediat
după premiera celei de a doua opere (Edgar),
Puccini îşi exprimă pentru prima oară entu-
ziasmul privind drama lui Sardou, La Tosca,
pe care a vizionat-o în 1895 la Firenze, în rolul
protagonistei având-o pe Sarah Bernhardt.
Chiar dacă acest prim contact nu a avut
iniţial nici o urmare, Puccini a reluat ideea
dramei, dat fiind că în acelaşi timp din punct
de vedere compozitional se confruntă cu noua
sa operă, Manon Lescaut; în această perioadă,
editorul său Ricordi se adresa libretistului Luigi
Illica, cerându-i un prim rezumat al textului
lui Sardou. Manon Lescaut a fost terminată în
1894, Puccini şi Illica lucrând deja La Bohème
(1896); Illica avea deja multe rezerve privind
drama, dar Puccini rămânea entuziast, în final
reuşind a-şi adjudeca subiectul. Natura nemul-
ţumirilor lui Illica şi cele ale colaboratorului său
Giuseppe Giacosa (pe care Ricordi îl implica
în acest proiect până la sfârşitul lui 1895), sunt
semnificative, demonstrând până unde Puccini
şi-a dorit a deschide noi orizonturi prin fiecare
dintre recentele sale creaţii.
La Bohème este o operă lipsită de ceea
ce am putea numi o greutate substanţială a public excepţional al acestor două opere, rezidă
responsabilităţii narative: amândouă dispun de fără nici un dubiu în această caracteristică struc-
lungi pauze cronologice între acte şi, nu numai turală, din moment ce una din calităţile majore
pentru acest motiv, sunt structurate precum o pucciniene constă în capacitatea sa infailibilă
serie de tablouri contrastante, fiecare act dez- de a balansa exactitatea şi importanţa acestor
voltând un ambient propriu şi într-o anumită episoade în economia complexă a contextului
masură, o dramaturgie autonomă. Această dramatic.
structura relativ liberă şi faptul că acţiunea
decurge, în general, având o importanţă mino- 3. Duetul Rodolfo-Mimi
ră, oferă ample oportunităţi de a însera o serie
de mici episoade, momente emotive exagerate
– Chi è là!? act I
care întrerup acţiunea, oferind spatiul necesar
Prima apariţie în scenă a personajului
muzicii pentru dezvoltarea unui discurs liric
Mimi corespunde cu prima sa întâlnire cu
suficient. Aceste episoade funcţionau precum
Rodolfo. Scena redă într-un interval temporal
echivalentul dramaturgic al ariilor de operă de
relativ scurt principalele trăsături ale eroinei
la începutul secolului XVIII, permiţând astfel o
(condiţia socială, starea de sănătate precară),
alternanţă între acţiune şi reverie, situaţie care
deşi replicile sale sunt rare şi laconice. În prima
întotdeuna a constituit inima melosului operei
secţiune a scenei, discursul melodic al persona-
italiene. Un element important al succesului de

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 17


jului feminin se caracterizează printr-o unformitate a
laturii sonore, datorat repetării obsedante a sunetului
la (dominanta tonalităţii re major, în care este plasat
momentul muzical). Fiecare replică este subliniată prin
separarea de restul discursului prin pauze: Scusi./ Di
grazia/ mi s’è spento il lume./ Vorrebbe?.../Non occorre.
Individualitatea personajului este subliniată de dubla
intonare în planul acompaniamentului a leitmotivu-
lui, ce va însoţi fiecare apariţie a eroinei pe parcursul
operei. Următorul moment al acestei scene se caracteri-
zează prin participarea minimă a personajului feminin.
Replicile sale sunt lapidare, cu conţinut preponderent
de negaţie, eroina dorind să ascundă vecinului său
starea de sănătate în care se află: No..., nulla. Cea mai
semnificativă intervenţie a sa este contrastantă celor
anterioare atât prin dimensiunea microstructurii melo-
dice, cât şi a caracterului său intonaţional, ce depăşeşte
sfera recitativică, mergând până la conturarea unei linii
melodice clare, cu un conţinut intervalic simetric, repe-
titiv. Elementul de unitate al planului melodic îl consti-
tuie repetiţia sunetului la, constantă melodică regăsită
şi în fragmentul anterior.
Deşi planul melodic corespunzător personajului
feminin este discontinuu, sintetic, sonoritatea generală
este împlinită la nivelul acompaniamentului, ce prelu-
crează unul din principalele leitmotive ale operei, cel al
bolii lui Mimi. Celula secundă a acestui element melodic
cu rol simbolic este transpusă în octave succesiv des-
cendente, determinând astfel dinamizarea discursului,
ce va culmina în plan dramaturgic cu leşinul eroinei.
Acelaşi caracter discontinuu, lapidar, al discursului
corespunzător personajului feminin va caracteriza ulti-
mul fragment al acestei scene. Alături de intervenţiile
scurte de tip responsorial ale lui Mimi, regăsim către
final un segment melodic mai amplu, cu caracter reci-
tativic, construit pe baza repetiţiei sunetului si cu scurte
divagaţii către alte structuri intonaţionale. Aspectul
declamativ ale intervenţiei personajului este evidenţiat
de alcătuirea acompaniamentului, redus la o serie de
pedale acordice.

4. Aria lui Mimi Si,


mi chiamano Mimi! (act I)
Deşi discursul muzical este plasat în tonalitatea
re major, structura intonaţonală a acestei idei melodice
cu rol simbolic este marcată de prezenţa numeroaselor
elemente alterate (sib, fa becar, sol#), ce destabilizează
centrul tonal, ce evoluează treptat către tonalitatea
dominantei (la major) instaurând, prin disonanţele
creeate, o atmosferă ambiguă, de nelinişte, ce se va con-
tura drept caracteristica psihologică principală a per-
sonajului. Combinaţia dintre mersul treptat şi salturile
succesive, precum şi dinamizarea progresivă a laturii

18 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


ritmice, prin utilizarea formulelor punctate, Toate aceste elemente de natură sonoră
va contribui la realizarea unei imagini sonore sunt puse în slujba expresivităţii textului, liris-
vii, plină de vitalitate, ce corespunde descrierii mul melodiei dezvăluind trăirile inocente şi în
eroinei în cele trei apariţii ale leitmotivului: Mi acelaşi timp profunde ale eroinei, dragostea sa
chiamano Mimì ma il mio nome è Lucia.. (Toţi mă pentru acele lucruri ce vorbesc depre farmec,
numesc Mimi, dar numele meu este Lucia), Son iubire, primăvară, vis şi poezie: Mi piaccion que-
tranquilla e lieta ed è il mio svago far gigli e rose lle cose, che han si dolce malia, che parlano d’amor,
(Sunt liniştită şi fericită, şi bucuria mea este di primavere.../ che parlano di sogni e di chimere..../
să fac crini şi trandafiri), Mi chiamano Mimì, e quelle cose che han nome poesia (Îmi plac acele
perchè, non so (Toţi mă numesc Mimi, dar de ce, lucruri, ce au acea dulce vrajă, ce vorbesc despre
nu ştiu). dragoste, despre primăvară../ce vorbesc despre
Compozitorul încadrează declamaţia visuri şi himere.../acele lucruri ce au ca nume
specifică recitativului în contextul ariei, men- poezia). A doua frază a perioadei deţine funcţia
ţinerea unui fir melodic conducător în plan de rezolvare a tensiunii acumulate în segmentul
secundar evitând acel dezechilibru metric al anterior, linia melodică având un traseu prepon-
discursului, impus de liberatatea unui recitativ. derent descendent, formulele scalare repetitive,
Totodată, această alternanţă a tipurilor de dis- caracterul secvenţial al juxtapunerii lor, ritmica
curs permite exprimarea unei palete vaste de simplă, bazată pe valori de optimi şi pătrimi
idei, imagini şi sentimente: leitmotivul lui Mimi constituind mijloacele de realizare a detensio-
este asociat cu latura subiectivă a portretului nării discursului. Deşi planul superior al acom-
său, cu sentimentele şi trăirile sale, iar discursul paniamentului păstrează ostinaţia de sincope
repetitiv, declamativ, cu preocupările sale coti- a succesiunilor de acorduri, ele vor reprezenta
diene: La storia mia è breve..A tela o a seta ricamo doar elementul de latenţă dinamică a segmen-
in casa e fuori (Povestea mea e scurtă...Brodez tului. Totodată, accentuarea laturii melodice a
pe pânză sau mătase, acasă şi afară). A doua acestui final de perioadă, precum şi a semnifi-
perioadă a acestei secţiuni introduce un nou caţiei textului este realizată prin dublarea melo-
motiv melodic, ce va fi asociat de asemenea cu diei principale (în modalităţi diferite) în ambele
câteva din apariţiile ulterioare ale personajului. planuri ale acompaniamentului. Cadenţa finală
Din punct de vedere intonaţional, se observă o a frazei secunde va fi urmată de un scurt dialog
valorificare preponderentă a structurilor scala- de tip recitativic dintre cele două personaje par-
re, a diatonismului, în contrast cu leitmotivul ticipante la scenă (Mimi şi Rodolfo), ce aduce o
anterior. Un alt element de contrast cu perioada notă de culoare în discursul intens melodizat al
antecedentă îl constituie latura metrică, măsura primei strofe. Concluzia primei secţiuni va fi
de 2/4 fiind înlocuită cu cea de 4/4, ce conduce reprezentată de reluarea ideii melodice cu rol
la o redimensionare a frazei muzicale, în corela- leitmotivic, de această dată linia melodică fiind
ţie directă cu modificarea agogică. fragmentată prin pauze datorită intenţiei com-
Din punct de vedere ritmic, tensionarea pozitorului de a evidenţia inflexiunile vorbirii
frazei prin deplasarea către registrul acut este directe, contrastul întrebare-răspuns din replica
susţinută de o divizare progresivă a valorilor, eroinei: Mi chiamano Mimi, il perchè, non so.
de la pătrime la optime, triolet şi şaisprezecime, A doua secţiune a ariei comportă aceeaşi
proces ce va culmina cu punctul de maximă structură bistrofică mică, însă materialul melo-
tensiune a segmentului, marcat de sunetul cel dic utilizat este diferit de cel expus anterior.
mai înalt al frazei. De asemenea, din punct de Prima perioadă este simetrică la nivelul orga-
vedere tonal, acest punct culminant va fi marcat nizării frazale, cele două segmente componente
de o inflexiune modulatorie către tonalitatea fiind similare în plan sonor. Linia melodică are
do# minor. Deşi acompaniamentul urmăreşte o construcţie simplă, bazată preponderent pe
principalele repere sonore ale planului vocal, formule scalare, motivele componente ale frazei
structura sa nu este exclusiv izoritmică în raport având un traseu ascendent, întrerupt de salturi
cu discantul. Mai mult decât atât, alcătuirea în sens contrar, ce diversifică discursul melo-
sa acordică, precum şi izoritmia sa orizontală, dic. Latura ritmică este redusă la valorificarea
bazată pe succesiuni de sincope, contribuie la a două valori, pătrimea şi optimea, aspect ce
dinamizarea frazei melodice, la crearea tensiu- determină o uniformitate a desfăşurării melo-
nii dramatice, rezolvată ingenios printr-o suc- dice, o cursivitate a discursului. Expresivitatea
cesiune de formule ornamentate prin utilizarea liniei melodice principale este pusă în evidenţă
trill-ului şi a acordurilor în arpegiato. prin simplificarea scriiturii generale, discantul

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 19


acompanaimentului dublând traseul vocal, iar primul soare este al meu). Dorinţele sale de
planul inferior fiind limitat la o pedală pe sune- dragoste sunt evidenţiate de repetarea obsesivă
tul dominantei, îmbogăţită pe alocuri cu sunete a expresiei è mio, concretizată în plan muzi-
cu rol armonic. cal prin repetiţia motivică. Acompaniamentul
Preocuparea pentru evidenţierea liniei contribuie, prin ostinaţia acordică sincopată
melodice solistice are drept scop final subli- din planul inferior, la accentuarea tensiunii dis-
nierea conținutului textului, ce reprezintă o cursului, planul superior dublând linia melo-
nouă dezvăluire a personalităţii eroinei, a unor dică principală în octave. Totodată, succesiu-
aspecte desprinse din viaţa sa cotidiană, cu nile acordice tensionate, acordurile cu septimă
reflexii adânci în trăirile sale interioare: Sola nerezolvate contribuie la realizarea acumulării
mi fo il pranzo da me stessa, non vado sempre a tensionale.
messa ma prego assai il Signor./ Vivo sola, solet- Ultima frază valorifică acelaşi motiv de
ta,/ là in una bianca cameretta: guardo sui tetti e bază al perioadei B1, însă procesul transformă-
in cielo (Mănânc singură ce îmi pregătesc, nu rii sale va avea ca punct de plecare ipostaza din
merg prea des la slujbă, însă mă rog mult lui cadenţa frazei anterioare; unitatea melodică a
Dumnezeu./ Locuiesc singură, singurică,/ într-o întregului segment va fi dată de transformarea
cămăruţă albă, cu priveliştea către alte acoperişuri şi continuă a unei formaţiuni unice, devenită pe
spre cer). Fiecare detaliu aparent banal primeşte, parcurs o nouă entitate, cu contur ritmico-me-
prin cuvintele personajului, o semnificaţie din- lodic diferit de cel iniţial. Ultima secţiune a ariei
colo de realitatea imediată, astfel încât întregul reia parţial prima articulaţie (doar perioada
pasaj subliniază singurătatea lui Mimi, rugă- A1), de această dată într-o nouă sintaxă, mai
ciunile sale ascunse, aspiraţia sa tainică spre o tensionată, mai dinamică decât cea iniţială. Deşi
viaţă mai bună; aceste sublinieri primesc şi o planul melodic principal suportă modificări
reflectare în plan sonor, prin modificarea tem- intonaţionale nesemnificative, acompaniamen-
po-ului în finalul fiecărei fraze, rărirea mişcării tul se desfăşoară pe mai multe planuri ce se
contribuind la accentuarea sensului cuvintelor. identifică pe alocuri, succesiunile de sincope
A doua perioadă aduce o nouă modificare a fiind completate de dublarea liniei solistice în
tempo-ului, precum şi un nou conţinut motivic, discant (uneori cu aportul registrului grav).
dispus în trei fraze distincte. Motivul de bază al
acestei perioade conţine atât elemente de dina- 5. Recitativul lui Mimi Sa dirmi,
mism, prin gruparea de optimi, cât şi valenţe
lirice, prin prezenţa latentă a unei structuri
scusi (act III)
scalare descendente (ornamentată) evidenţiată
În ciuda caracterul liber al desfăşurării
prin valori mari (doimi), astfel încât prelucrarea
discursului, recitativul poate fi delimitat în
sa ulterioară va acoperi întreaga arie expresivă,
trei segmente delimitate prin pauze prelugite
de la tensiune şi dramatism, la lirism melanco-
de coroane. De asemenea, remarcăm înrudirea
lic.
motivică a celor trei fracţiuni de formă,
Din punct de vedere dramaturgic, pri-
compozitorul plecând de la un număr redus de
mele două fraze se succed evolutiv, conform
celule melodice, pe care le transformă pe baza
unei succesiuni de tip secvenţial desfăşurată
repetiţiei, secvenţării sau variaţiei intervalice.
ascendent, ce va avea ca punct final culminaţia
Primul segment (actul III) se remarcă prin
expresivă a acestei perioade, marcată atât de
absenţa acompaniamentului, libertatea decla-
sunetul la2, cât şi de dubla sa intonare, în con-
maţiei partidei solistice fiind sugerată de indica-
textul structurării repetitive a frazei secunde.
ţia Andante a piacere. Procedeul tratării microce-
Motivul iniţial al perioadei va primi o configu-
lulare este vizibil în plan intonaţional, unitatea
raţie melodică şi ritmică nouă, mai diversificată,
de bază fiind reprezentată de saltul descendent
ce se va simplifica la repetarea sa în finalul fra-
de terţă, transpus succesiv descendent în diver-
zei. Demersul dramaturgic are ca scop eviden-
se ipostaze melodice (augmentat prin repetarea
ţierea exprimării directe a aspiraţiilor persona-
unui sunet, inversat). Fiecare apariţie este sepa-
jului, a bucuriilor sale simple, a unei iubiri ino-
rată de cele anterioare prin pauză, astfel încât
cente aparent împlinită, ce ascunde nevoia unei
este pusă în valoare fiecare replică din discursul
iubiri reale: ma qundo vien lo sgelo/ il primo sole è
vorbit al personajului: Sa dirmi, scusi/ qual’è l’os-
mio/ il primo bacio dell’aprile è mio!/ il primo sole è
teria/ dove un pittor lavora? (Ştiţi să-mi spuneţi,
mio (Dar când vine dezgheţul/ primul soare este
vă rog/ care este cârciuma/ unde lucrează un
al meu/ primul sărut al lui aprilie este al meu/
20 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
pictor?). Totodată, finalul frazei introduce un
nou interval, cvinta descendentă, repetat ulte-
rior, sub forma răspunsului de mulţumire al
personajului – Grazie - în acelaşi spirit al unită-
ţii motivice. Diversitatea discursului sonor este
dată de latura ritmică, alcătuită preponderent
din formule de triolet în diverse configura-
ţii, diviziunile unităţii de bază realizându-se
conform necesităţilor impuse de text. În cel
de-al doilea segment (m. 188-193) este utilizat
recitativul acompaniat, o dată cu intervenţia
orchestrei discursul partidei solistice evoluând
către o simetrizare a pulsaţiei ritmice şi metrice.
Formulele de triolet au un caracter uniform,
unicul element de varietate fiind reprezentat
de utilizarea pauzelor, ce separă microunităţile
melodice. Din punct de vedere melodic, remar-
căm o fragmentare a frazei în trei motive, sepa-
rate prin pauze. Primele două formule au la
bază mersul cromatic descendent şi se înlănţuie
secvenţial, iar ultimul motiv aminteşte de secţi-
unea anterioară a recitativului prin saltul final
de cvintă descendentă.
Acompaniamentul acordic urmăreşte
traseul cromatic descendent al liniei vocale,
în acelaşi timp configurând o succesiune de
acorduri cu septimă nerezolvate, ce sugerează
neliniştea, nerăbdarea eroinei: O buona donna,
mi fate il favore/ di cercarmi il pittore Marcello?/
Ho da parlargli! (O, bună doamnă, îmi faceţi
favoarea/ să-l căutaţi pe pictorul Marcello?/
Trebuie să-i vorbesc!). Ultimul segment repre-
zintă replica variată a celui anterior, utilizând
aceleaşi formule cromatice descendente, finali-
zate cu o celulă scalară urmată de salt de cvintă.
Observăm aceeaşi segmentare a frazei în trei
risticile unor fraze propriu-zise, mai mult decât
motive, precum şi raportul de tip secvenţial
atât, dimensiunile şi componenţa lor intonaţi-
dintre primele două. Structura acompaniamen-
onală impun discursului un aspect segmentat,
tului rămâne în acelaşi tipar de tip acordic,
sub forma unei juxtapuneri motivice. Prima
precum şi în sonoritatea disonantă, dată atât de
perioadă debutează cu expunerea leitmotivului
componenţa structurilor armonice, precum şi
lui Mimi în partida acompaniamentului, căruia
de relaţia dintre ele.
îi este suprapus primul motiv, caracterizat prin
repetabilitatea sunetelor, ce pune în evidenţă
6. Aria lui Mimi ritmul natural al vorbirii. Discursul precipitat
Donde lieta usci (act III) al eroinei este evidenţiat şi de ritmica diviza-
tă, finalizată natural cu o succesiune de valori
Deşi se încadrează în acelaşi tipar al tris- mari, asemeni unui final de frază din vorbirea
troficităţii utilizat anterior, cele trei secţiuni ale directă.
ariei sunt diferite la nivelul materialului sonor, Deşi următoarea frază are dimensiuni
totodată manifestând un caracter fragmentat, ample, caracterul fragmentat al discursului este
mozaicat în interiorul fiecărei articulaţii. Deşi evidenţiat de delimitarea fiecărui motiv prin
putem schematiza alcătuirea fiecărei perioa- pauze ritmice sau legato de expresie, fiecare
de după modelul clasic al delimitării în fraze, dintre ele cu o componenţă ritmico-melodică
segmentele componente nu comportă caracte- diferită. Primul motiv se impune prin trase-

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 21


ul cromatic descendent şi formula de triolet, se succed contratimpat, ornamentări superioa-
al doilea, prin omogenitatea intonaţională şi re ale sunetelor, acorduri în arpegiato, figuri
ritmică, al treilea motiv reprezintă climaxul arpegiale ascendente şi descendente. Ultima
expresiv al perioadei prin atingerea sunetului frază, ce reprezintă reluarea identică a primului
cel mai acut prin salt, iar ultima microunitate segment al perioadei, este finalizată cu intona-
are rol cadenţial. Remarcăm, alături de gradaţia rea în acompaniament a unui fragment din cel
tensională realizată pe baza acestei juxtapuneri, de-al doilea motiv asociat personajului Mimi,
o evoluţie a sensului textului. Eroina vorbeşte întâlnit în aria Mi chiamano Mimi. Dacă debutul
despre trăirile sale aparent impersonal, însă din primei secţiuni fusese marcat de leitmotivul ce
cuvintele sale transpare durerea singurătăţii, a întruchipează trăirile, sentimentele personaju-
reîntoarcerii la o viaţă pe care acum, după des- lui, secţiunea a doua, o dată cu rememorarea
coperirea iubirii, o consideră fără sens, asemeni unor detalii din viaţa sa de zi cu zi, reia motivul
florilor sale brodate fără miros: torna sola Mimi melodic ce deschide segmentul cu caracter con-
al solitario nido./ Ritorna un’altra volta a intesser fesiv din aria eroinei din actul I, întregind astfel
finti fior! (Mimi se întoarce singură la cuibul său portretul lui Mimi: Ascolta, ascolta. Le poche
singuratic./ Se întoarce încă o dată sa faca flori robe aduna che lasciai sparse./ nel mio cassetto stan
artificiale). chiusi quel cerchietto d’or,/ e il libro di preghiere./
Planul tonal instabil, alcătuit dintr-o Involgi tutto quanto in un grembiale e manderò il
pedală pe acordul de lab minor, este diversifi- portiere. (Ascultă, adună puţinele lucruri pe care
cat cu elemente cromatice, prezente în planul le-am lăsat risipite./ În sertarul meu este încuiat
superior al acompaniamentului, iar succesiu- inelul de aur/ şi cartea de rugăciuni./ Înveleste
nea de sincope din planul inferior contribuie la totul într-un şorţ şi voi trimite portarul sa le
intensificarea stării de nelinişte, de încordare ia).
ce domină întregul fragment. Ultima frază a Ultima perioadă debutează într-o sono-
acestei perioade reprezintă de fapt conluzia ritate neobişnuită, tonalitatea la major aducând
întregii secţiuni, atât datorită aspectului melo- un contrast sonor neaşteptat, compozitorul
dic caracteristic formulelor cadenţiale, cât şi a dorind să evidenţieze momentul de maximă
centrării tonale clare (cadenţă perfectă pe tonica intesitate dramatică al acestei arii: deşi Mimi
tonalităţii dominantei). Totodată, sensul textu- spune adio iubirii sale, ea lasă lui Rodolfo un
lui impune delimitarea clară a finalului de peri- semn de aducere aminte a dragostei lor: Bada!
oadă, prin caracterul închis al expresiei: Adio, Sotto il guanciale c’è la cuffieta rosa./ Se vuoi,
senza rancor! (Adio, fără ranchiună!). A doua se vuoi, se vuoi serbarla a ricordo d’amor! (Ai
perioadă, deşi păstrează acelaşi caracter frag- grija! Sub pernă este boneta mea roz./ Dacă
mentat, poate fi delimitată în trei fraze distincte, vrei, păstreaz-o pentru a-ţi aminti de dragos-
cu alcătuire omogenă, cursivă, similitudinea tea noastră!). De această dată, discursul revine
sonoră dintre primul şi ultimul segment dând la structura mozaicată de la început, fiecare
naştere unei simetrii structurale. Prima frază se exclamaţie fiind asociată cu un motiv melodic;
impune prin melodicitatea liniei vocale, eviden- de asemenea, aceste microunităţi au o compo-
ţiată prin contrastul dintre formulele scalare şi nenţă melodică diferită, precum şi dimensiuni
salturile neaşteptate, prin economia mijloacelor contrastante, în funcţie de expresia din text
ritmice, prin diatonismul traseului intonaţional, corespunzătoare, de la două sunete la motive
precum şi simplitatea scriiturii acompaniamen- mai ample. Formulele ritmice utilizate sunt la
tului, alcătuind suprapunerea unei succesiuni fel de diverse, incluzând atât grupări statice, cât
de acorduri cu rol de susţinere armonică şi a şi combinaţii de diferite diviziuni ale timpului,
variantei transpuse a liniei melodice principale. astfel încât alăturarea lor creează acea impresie
A doua frază are o alcătuire ritmico-me- a limbajului vorbit. Punctul culminant, repre-
lodică mai diversă, procedeul juxtapunerii moti- zentat de sunetul si2, are drept corespondent la
vice dând naştere unei asocieri între formule nivelul textului expresia ricordo d’amor, compo-
înrudite şi organizări melodice contrastante. zitorul evidenţiind astfel adevăratele trăiri ale
Elementul de unitate al frazei îl constiutie latura personajului, până atunci ascunse în enumera-
ritmică ce cunoaşte o scurtă dinamizare doar rea aparent indiferentă a lucrurilor rămase în
în formula cadenţială (valori de şaisprezecimi), camera sa. Acompaniamentul contribuie la ten-
funcţia de vitalizare a discursului, rolul de sionarea discursului prin amplificarea sonorită-
forţă motrice deţinându-l acompaniamentul, ţii, prin dublarea melodiei în octave, precum şi
alcătuit dintr-o varietate de formule: valori ce utilizarea tremolo-ului. Ultima frază a ariei rea-
22 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
duce în plan sonor motivul principal al secţiunii la vie de bohème, de Henri Murger, plasează
mediane, expus în partida acompaniamentului, narațiunea muzicală într-un fermecător Paris al
iar planul vocal reia, într-o componenţă melodi- anilor 1830, urmărind viețile a patru prieteni  :
că diferită, expresia de încheiere a primei secţi- poetul Rodolpho, pictorul Marcello, muzicianul
uni, Adio, senza rancor..Astfel, segmentul capată Schaunard și filosoful Colline, captivi ai unui
funcţie concluziv-sintetică pentru întreaga arie. trai sărăcăcios, specific artiștilor acelor timpuri.
În pofida neajunsurilor, viețile protagoniștilor
7. Concluzii sunt înseninate de  prietenia lor sinceră și de
iubirea adevărată pe care eroul Rodolpho o
cunoaște alături de misterioasa și delicata Mimi.
Inspirată deopotrivă de romanul „Scènes de
la vie de bohème” al scriitorului francez Henri
Murger şi de adaptarea acestuia pentru teatru,
Referințe bibliografice
opera „La Bohème” are la bază libretul lui Luigi
Illica şi Giuseppe Giacosa. Aceştia au preluat
1. Adami, G., „Giacomo Puccini”, Epistolario,
o mare parte din detaliile romanului şi ale
Oscar Mondadori, Milano, 1982
piesei de teatru, printre care combinarea celor
2. Amico, F.D, ”Naturalismo e decadentismo in
două personaje, Mimì şi Francine, într-unul
Puccini”, Milano, 1962
singur (Mimi) şi moartea personajului principal
3. Arbasino, A., ”Giacomo Puccini in AAVV,
feminin. Prin povestea tragică de iubire a lui
Nuove interviste impossibili”, Milano, 1976
Rodolfo şi Mimì, destine de visători şi tragice
4. Andrieş-Moldovan, E., „Prototipuri feminine
deopotrivă, Puccini a surprins însă nu doar
în creaţia pucciniană”, Editura
pasiunea şi frământările sufleteşti a doi tineri, ci
Mediamusica, Cluj, 2007
şi romantismul şi strălucirea artistică a Franţei
5. Bottero. A., ”Le donne di Puccini”, Lucca,
din perioada Belle Époque. Opera lui Puccini
1984
a avut un succes imediat, odată cu premiera
6. Cameroni F. „La Bohème. Scene della Scapi-
din 1896, de la Teatrul Regio, din Torino, ce
gliatura parigina di Enrico Mürger precedute
l-a avut ca dirijor pe Arturo Toscanini. Mai
dai paradossi del Pesimista, dai cenni biografici
târziu, în 1946, acelaşi Toscanini avea să dirijeze
e dagli studi critici raccolti dal medesimo su E.
„La Bohème”, în interpretarea NBC Symphony
Mürger e sulla Bohème”, Editura Sonzogno,
Orchestra, special pentru o înregistrare radio.
Milano, 1872, pg. 243 (traducere)
Arii memorabile, personaje tinere, o poveste de
dragoste sfâşietoare - sunt elemente definitorii 7. Carner, M., „Puccini.A Critical Biography”,
ale operei lui Puccini, care i-a fascinat de-a London, 1992
lungul timpului pe iubitorii genului şi care a
inspirat şi producţii muzicale moderne precum 8. Degrada F., „Indici della Rivista musicale ita-
musical-ul rock „Rent”, din 1996. liana: annate XXXIII, Qaderni della Rivista itali-
ana di Musicologia”, Ed. Date, Olschki, Firenze,
Emoționanta capodoperă romantică, 1968, pg. 123
ce este considerată a fi una dintre cele mai 9. Degrada, F., „Music musicians publishing:
fascinante creații lirice universale, revine 175 years of Casa Ricordi, 1808-1983”, First edi-
pe scena Operei clujene spre entuziasmul tion Binding, Hard Cover in Slipcase Publisher,
melomanilor, după o absență de aproape doi 1983
ani. Cunoscută drept o operă a contrastelor, 10. Mila, M., „La novita di Boheme”, in Giacomo
care oscilează între tragism şi veselie, ”Boema” Puccini, a cura di C. Sartori, Milano 1959
(”La Bohème”) a avut premiera mondială în 11. Rubboli, D., „Giacomo Puccini. L’ultimo di
anul 1896, la  Teatro Regio  din Torino, atingând una’bottega’ di musicisti”, Maria Pacini Fazzi
un succes fulminant. A devenit de îndată o editore Lucca, 1990
referință operistică internațională și unul dintre 12. Sbârcea, G., „Giacomo Puccini, viaţa şi
cele mai frecvent prezentate spectacole pe opera”, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită,
marile scene ale lumii, atingând performanța Editura Muzicală a Uniunii Compozitorilor din
a nu mai puțin de o sută de reprezentații la R.S.R., Bucureşti
celebra  Opéra-Comique  din Paris, până în anul 13. Sbârcea, G., „Giacomo Puccini”, Editura
1903. Opera structurată pe patru acte, al cărui Muzicală a Uniunii Compozitorilor din
libret are la bază cunoscuta nuvelă  Scènes de România, Bucureşti, 1959

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 23


avatar

Dincolo de inevitabila dialectică fapt iluzia existenţei, un fel de temniţă a spiritu-


real-ficţional, vorbim de necesitatea trăirii lui înşelat de propriile trăiri, de perisabilitatea
evenimentelor în orizontul existenţei. Dacă şi fragilitatea infinită a clipei.
realitatea perceptivă, determinată prin lumea Ce este de fapt existenţa? Exist în măsu-
senzaţiilor directe (procese psihice fundamen- ra conştientizării propriei gândiri (apud Réne
tale, de ordin inferior), reprezintă existenţa Descartes), mai exact, fiinţez atâta timp cât
tare, singulară şi ireversibilă, autentică, (care sunt simultan obiectul şi subiectul conştiinţei
vizează lumea esenţelor eidetice, cum ar spune de sine a actului gândirii, a reflecţiei obiective
unii fenomenologi), dimpotrivă, în spiritul asupra propriei fiinţări, altfel realitatea în sine
idealismului plantonician („mitul peşterii” din nu există: nu gândesc, nu exist. Cu toate acestea,
Republica), această realitate senzorială este de nu pot nega faptul că respir şi simt orice dure-

24 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


re în trup şi pot afirma cu certitudine că sufăr taină de Creator sunt sau rămân neexploatate
chiar în lipsa totală a gândirii. Dacă fiinţele sau nici măcar necunoscute, totuşi, ficţionalul,
non-reflexive nu gândesc că există şi par mult în calitate de structură aparte a virtualului sim-
mai fericite decât cele care se pricopsesc cu bolic, determină fiinţei umane capacitatea de a
actul gândirii, sau mai grav cu actul gândirii proiecta reprezentări atemporale nereprezen-
de sine şi în sine, oare „acestea” putem spune tate încă de imaginarul colectiv, (întrupat mai
că nu există? târziu în ceea ce Gustav Jung numea imaginar
Întradevăr, unele teologii creaţioniste colectiv).
afirmă că lumea văzută a fost adusă la viaţă Dacă este să ne referim la virtualul din
tocmai pentru a încununa creaţia nevăzută, cadrul operelor literare, evident el se manifestă
aceasta fiind la rându-i stratificată în funcţie atât în operele cu caracter realist, dar mai cu
de natura realităţilor participante la Slava seamă în cel fantastic, unde fantasia reprezin-
Celui Ce Există: „Şi a creat Dumnezeu Cerul şi tă tocmai apogeul ficţionalităţii. Ficţionalismul
Pământul” şi a văzut apoi că toate sunt bune aprioric, categoria prin care fenomenul imagi-
foarte (Cf. Facerea Cap. 1- vers. 1, 12, 18, 21, 25). narului literar sucombă în cadrul creativităţii
Dacă Marele Creator se autointitulează „Cel Ce umane a jucat şi va juca în continuare un rol
Există”, probabil fiinţele create, indiferent de fundamental în evoluţia culturii şi civilizaţiei
originea temporală a existenţei lor, nu există în umane. Dilema etică ce răsare acum la orizont
sensul tare al cuvântului, ci au doar graţia par- în postmodernitate este invadarea realului de
ticipării la „Existenţă”, în funcţie de bunăvo- ficţional-virtual, de unde, impresia generală
inţa intenţionalităţii lor, aflate în permanentă că Realul este insuficient, că nu poate satisface
devenire. Prin urmare, nu suntem decât nişte întotdeauna nevoile ontologice şi metafizice
invitaţi-oaspeţi mereu chemaţi la Cina Cea de ale fiinţei umane.
Taină a Realităţii Absolute, care, în principiu, Perspectiva aceasta o descrie foarte
nu poate fi decât Una Singură, de unde şi încă- eficient în ultimul timp, antropologul ateu
păţânarea fundamentaliştilor monoteişti de a Richard Dawkins, prin celebra sa teorie a meme-
se supune doar Unului, considerând Pluralul lor. Teoria s-a afirmat pentru prima dată în
sau chiar Trinitatea inadmisibilă. anul 1976, odată cu publicarea primei cărți a
Cu toate acestea, suntem chemaţi la lui Dawkins, Gena egoistă, care promova o con-
Regăsirea Fiinţei în Sine, dar şi aceasta e posibil cepție despre evoluție centrată pe un anumit
doar în sensul unei Revelaţii de tip second tip de genă, introducând astfel în vocabularul
hand. Noi nu putem decât să ne împărtăşim geneticii termenul de memă, care ulterior a con-
din Fiinţă, să fim copărtaşi şi coparticipanţi la tribuit la întemeierea domeniului memeticii. Pe
Misterul Existenţi Unice. Prin urmare, fiinţa scurt, memele ar fi un fel de entităţi bio-vir-
umană, probabil singura creatură creatoare (în tuale, bio-arhetipuri care se hrănesc tocmai
virtutea asemănării cu Chipul Creatorului), cu necesităţile ficţionale ale fiinţelor raţionale
nu este decât un experiment metafizic al Marelui avansate, cum sunt homo sapienşii, cu ideile,
Creator. Fiind astfel rezultatul unui experi- aspiraţiile, năzuinţele sau creaţiile noastre de
ment divin, modelaţi în virtutea asemănării cultură, care intră în lumea noastră în special
Chipului, o reflecţie îndoită a realităţii, fiinţăm prin artă şi tehnologie.
în măsura în care ne înţelegem propria natură După Dawkins, memele pot fi
creatoare. fragmente de idei, limbaje, melodii, linii ale
Ficţionalul este, aşadar, o categorie apri- modei, abilități, valori morale și estetice sau
ori, prima virtute virtuală înscrisă în ADN-ul orice altceva. Mema se autopropagă ca o unitate
lui Homo Sapiens Sapiens. Doar dacă sapă de informație culturală, şi se comportă sub
adânc în sine, Homo Sapiens este cu adevărat multe aspecte asemenea unei  gene  (unitate de
un Sapiens, cu alte cuvinte, dacă îşi recunoaşte informație genetică). D. Dennett definește mema
latura ficţională a fiinţei. Problema e că dincolo asemenea unei idei, un tip de idee complexǎ
de Eu nu prea găseşte decât un Sine alterat, care se constituie într-o unitate memorabilă
care nu-şi află locul în multitudinea de poten- distinctă. Se răspândește prin intermediul
ţialităţi îngrămădite în sâmburile Fiinţei. Dacă unor vehicule care sunt manifestări fizice ale
majoritatea categoriilor existenţiale criptate în memei.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 25


După H. Plotkin, mema reprezintă o Teoria memeticii, pusă în prim-plan de Richard
unitate de moștenire a culturii, analoagă genei Dawkins, este probabil cea mai cunoscută
din planul biologic. După R. Brodie (2010), încercare de a aplica gândirea evolutivă a culturii.
mema este o unitate de informație care se poate Aceasta încearcă să stabilească o analogie foarte
transmite prin comunicare și care influențează puternică între evoluția la nivel cultural și evoluția
comportamnetul uman. Termenul de memă biologică. Memetica începe cu o caracterizare
include o legătură între evoluția culturală și abstractă de selecție al unui proces care necesită
evoluția biologică. Dacă genele se transmit entități care se reproduc. Memetica consideră
prin intermediul celulelor sexuale, memele faptul că entitățile, care au capacitatea de a
se transmit prin comunicare. Memele se pot face copii fidele ale ei, sunt nevoite să explice
transmite atât vertical, cât și orizontal, chiar în această asemănare între generații. În modelele
cadrul aceleași generații, spre deosbire de gene biologice standard ale evoluției, se presupune
care se transmit vertical, de la o generație la alta. că genele sunt replicatori relevanți. Genele iși
Datorită modului lor de răspândire, memele, fac singure copii, acestă abilitate explicând
au fost asemănate cu virusurile, denumite de ce organismele descendente seamănă cu
virusuri ale minții. Memele intră în creier fără să părinții lor. Dacă cultura este inclinată către
vrem, prin repetiție, prin asociere. Desigur că evoluție, prin urmare, devine necesar să se
memele se pot transmite de multe ori în mod găsească o formă culturală reproducătoare ce
spontan de la un individ la altul, deși de obicei explică moștenirea culturală. Memele au acest
ele sunt trasmise intenționat, prin mijloacele rol.
de comunicare în masă. Astăzi noi trăim într-o
socitate informațională în care mijloacele de Mema și  memetica  sunt analoage
comunicare în masă s-au dezvoltat într-un genei și geneticii. Memetica, noţiune ce
ritm extraordinar. utilizează conceptul de memă, presupune
comportamentul unor coduri și scheme
Daniel C. Dennet propune o ierarhizare informaționale și corespunde, în acest fel, unei
a selecției memelor. Primul pas ar fi selecția științe proprie memelor, al căror obiect de
naturală a memelor, în acest caz muzicale, studiu este tocmai evoluția culturală a fenomenelor
exemplificând printr-o situație în care un în timp. În acest context, patrimoniul genetic și
strămoș al oamenilor a început să bată pentru cel cultural coexistă sub același spectru, având
prima oară cu niște bețe într-un butuc, fără în vedere structura prin care ele continuă să
un motiv, dezvoltând un reflex, care ar putea se transmită. Memele pot evolua prin selecție
să lase martorii indiferenți sau i-ar putea irita naturală, într-un mod asemănător evoluției
cât să îi gonească. Pe de altă parte ar exista biologice. Spre deosebire de gene, care pot
posibilitatea să inspire la nevoia de imitare a fi caracterizate ca sisteme discrete, memele
aceastei acțiuni. Contribuie astfel la nașterea creează legături complexe, fiind imposibilă
și răspândirea acestui virus al executării la izolarea lor in ceea ce ar putea fi numit un
„tobe”, a cărei natură pur informațională are anumit bagaj cultural si restabilirea unei legături
darul de a genera un model de comportament. de cauzalitate.
Al doilea ar fi selecția inconștientă; unul dintre De asemenea, în lucrarea Viitorul nos-
toboșari începe să fredoneze, iscând un cor de tru post-uman, Francis Fukuyama dezbate în
fredonări. Această acțiune poate fi descoperită contextul dezvoltării impresionante a tehno-
ca fiind plăcută, dând curs unei tranziții logiilor virtuale, precum şi pe marginea teze-
graduale a selecției inconștiente. Cel final, anume lor expuse de Dawkins, următoarea dilemă:
selecția metodică este etapa în care structura se unde plasăm de fapt fiinţa, în imediatul real,
dezvoltă căpătând un rol activ în selecție. sensibil, perisabil, temporal, sau, dimpotrivă,
Termenul de memetică se referă la în veşnicia imaginarului de dincolo? Cu alte
modelul  evoluționist  al transferului de informație cuvinte, cine este mai reală: lumea vizibilă,
bazat pe conceptul de memă. Memetica a fost perceptibilă prin intermediul simţurilor, sau
folosită pentru a oferi explicații noi ale evoluției lumea invizibilă, imperceptibilă în mod direct,
umane, inclusiv teoriei de  altruism, originile de dar a cărei sturctură atemporală este incontes-
limbă și de conștiință și evoluția creierului uman. tabil mai edificatoare pentru a susţine Fiinţa?

26 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


avatar

Editura Spandugino și-a făcut o datorie volume, are drept argument unele eveni-
de onoare din a aduce în lumina tiparului mente neplăcute, restricții, jigniri, nedreptăți
scrierile lui Solomon Marcus cu o perse- absurde trăite în tinerețe de Solomon Marcus
verență și un ritm demn de toată lauda. ca tânăr etnic evreu în perioada legionară
Profesionalismul editorului iese pregnant în antonesciană, dar și după aceea.
evidență și prin realizarea tehnică a volu- Cum însuși Solomon Marcus o spune,
melor care se disting prin eleganța formei, ,,volumele ”Răni deschise” reprezintă reacția
sobrietatea, dar și imaginea caldă a coperților, mea la evenimentele pe care le-am traversat”.
toate realizate într-o unitate care fac din fieca- De aici putem trage concluzia că volumele au
re volum o carte de bibliofil. un caracter autobiografic, ceea ce este perfect
Din multitudinea de publicații se disting adevărat. Dar nu este vorba despre autobi-
prin actualitate cele șapte volume din seria ografia concretă cu fapte și locuri și date, ci
”Răni deschise”. Titlul își datorează dramatismul despre cu totul altceva, mai profund și mai
faptului că autorul, deosebit de activ pe plan subtil. Cele șase volume cuprind în fapt
publicistic (ca și în publicistica științifică), abor- elementele unei autobiografii spirituale ce se
dează subiecte stringente pentru societatea coagulează permanent din înșiruirea deloc
contemporană dezvăluind teme dureroase întâmplătoare a capitolelor. Întâlnim un soi
din varii domenii ale vieții sociale, culturale, de pudică modestie la Solomon Marcus care
politice românești. Autorul și le însușește mer- refuză o biografie pragmatică dominată de
gând până la identificare, militând, oferind evenimente concrete, făcându-ne părtași la
soluții, sugerând măsuri. O altă motivație a aventura sa spirituală, la ”reacțiile” sale în fața
titlului, ce se desprinde mai ales din primele evenimentelor. O atitudine identică întâlnim

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 27


și la Constantin Noica, filozoful declarând - Vol. 3 – Depun mărturie
în ”Nota testamentară”: ”Dacă se va interesa - Vol. 4 – Desmeticindu-ne
cineva de activitatea mea cărturărească, îl rog - Vol. 5 – Focul și oglinda
să nu țină seama de următoarele: 1. Biografia - Vol. 6 – Eu doar întreb
mea ce nu are conținut, în bună parte din - Vol 7 – Educația omenescului
voință proprie”, ș.a.m.d. Primele trei volume se referă la aven-
Observațiile Marcusiene cuprinse în tura unui intelectual în perioada comunistă,
cele șapte volume care fac obiectul prezentă- iar subtitlul primului volum exprimă bucuria
rii noastre acoperă într-un ambitus impresi- eliberării cuvântului de sub teroarea interdic-
onant o lungă perioadă de timp ce cuprinde ției ”Șansa de a te putea exprima”, iar al doi-
mai mult de o jumătate de secol și se referă la lea și al treilea abordează elementele esențiale
o multitudine de aspecte. Criteriul de selecție ale epocii: ”Cultură sub dictatură” și ”Depun
a intervențiilor este unul cronologic și nici- mărturie”. Analiza este una decentă, perti-
decum tematic. Cu toate acestea ideile vehi- nentă, fără nuanțe partizane de nici o parte,
culate se asamblează armonios într-un tot dar neiertătoare. Ele oferă autorului prilejul
omogen, spulberând aparenta heterogenitate. de a se autoanaliza odată cu analiza perioadei
Liantul principal al volumelor îl repre- în studiu.
zintă însăși atitudinea lucidă, responsabilă, Solomon Marcus nu a fost nevoit să
a intelectualului de rasă, evoluând într-o retracteze nimic din acea perioadă, dar
societate ce pare că și-a pierdut cârma, dar a explicat mai bine ca oricine, condiția
în același timp tarată, derutată. Parcurgând intelectualului veritabil în acele vremuri.
cele șase volume, vom fi cu toții de acord că Despre acele timpuri, Solomon Marcus
interdisciplinaritatea și transdisciplinaritatea spune: ”Era un fel de joc între ei și noi, ei
reprezintă al doilea pilon al ansamblului de ca să ne capteze, noi pentru a evita capca-
idei vehiculate. Alături de onestitate și since- nele ideologice”. Iar în alt loc: ”sunt jenat
ritate, ele fac deliciul unei lecturi plăcute, dar de unele formulări din acea vreme, cu care
în același timp profunde. astăzi nu mai sunt de acord”. Această frază
Interesante, dar și expresive sunt și sub- ar trebui să ne-o însușim fiecare dintre noi,
titlurile celor șase volume ”Răni deschise”: înainte de a acuza pe alții. Ar constitui
- Vol. 1 – Șansa de a te putea exprima soluția onestă necesară pasului pentru mai
- Vol. 2 – Cultură sub dictatură departe. Lecția marcusiană este simplă,

28 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


clară și, în același timp, strălucită. și progres? Probabil că în această privință
Ultimele patru volume exprimă atitu- unele elemente ar putea fi extrase din dis-
dinea sa critică cu privire la evoluția socială cursul său. Cert este că în afara domeniilor
și culturală în România ultimelor decenii. științifice în care a excelat, Solomon Marcus
Intelectualul rasat, intelectualul desăvârșit, s-a dovedit încă o dată un mare pedagog,
își asumă până la intensități dureroase (Răni sugerând drept subtitlu al ultimului volum
deschise) răspunderea de a trece prin filtrul critic formularea ”Eu doar întreb”, lăsând genera-
evenimente aparent disparate, ca efecte ale unei țiilor prezente și viitoare răspunderea de a
societăți fără cârmă. Le tratează cu un foarte căuta și satisfacția de a găsi. Nouă, în calitate
fin simț al observației, uneori oprindu-se la de recenzent, ca soluție la cele de mai sus,
amănunte, le integrează în ansamblu, dar mai nu ne rămâne decât să spunem alături de
cu seamă știe să extragă esențialul și să ofere Novalis: ”Aparent, mergem înainte!”.
chiar soluții. Volumul șapte se prezintă ca un imens
Observațiile sale și în general critica buchet de flori ale minții, variate și minunate
marcusiană nu are nici o tangență cu ”flecărerile în magnificența lor. Capitolele uimesc prin
media” cu care ne-au obișnuit emisiunile varietatea tematicii, prin neașteptate obser-
audio-vizualului sau presa scrisă. Spre deo- vații fie că este vorba de aspecte obișnuite ale
sebire de atmosfera generală, critica marcusi- vieții fie că se referă la subiecte de înalt rafi-
ană este subțire, fină, dar profundă, cu argu- nament și mare subtilitate a gândirii umane.
mentări raționale irefutabile. Dar de reținut, Volumul exprimă aceeași suferință a auto-
critica marcusiană nu este deloc părtinitoare rului față de rănile care rămân nevindecate,
și nici distructivă, ci din contra, are puternice prin neputința de a interveni în soluționarea
accente constructive, de prospectare a vii- unor boli acute ale sistemelor sociale.
torului și impregnată chiar de un optimism Spiritul Marcusian este ubicuitor în
rațional, binefăcător. știința și cultura românească. Îl întâlnim la
În bună parte este vizată educația, școala, conferințele arhitecților, medicilor, actorilor,
învățământul românesc în general, pe care îl disecă matematicienilor, fizicienilor, abordând sub-
fără menajamente. Vorbea totdeauna în cunoș- iecte variate: fie axioma continuității a lui
tință de cauză. Era invitat la întâlniri cu ele- Arhimede, fie rigorile matematice ale muz-
vii școlilor gimnaziale, cu liceeni, studenți, icii, lingvisticii, spectacolului, fie vorbește
medici, arhitecți, scriitori, etc., și nu refuza miniștrilor învățământului despre valul de
nici o invitație. Purta corespondență cu oricine contraeducație. Intervențiile lui Marcus sunt
îl solicita, chiar și cu copiii. La întâlnirile cu totdeauna critice dar constructive, generând
domnia sa, mereu povestea despre surprinză- adevărate linii de forță, invitând la acțiune, la
toare anomalii ale sistemului pe care le afla și căutare de soluții.
din contactul direct cu corespondenții săi. Interesant este și spiritul de „fair play”
Urmare a acestor experiențe directe, în care îl animă pe Solomon Marcus pentru a ne
aceste ultime volume argumentează necesita- spune că știe că sunt și unii oameni care nu îl
tea înlocuirii învățământului prin terorizarea iubesc din cauza spiritului său critic cu care
elevului, propunând o relație profesor elev a sancționat totdeauna acele personaje fără
armonioasă, biunivocă, cere înlocuirea logicii merite dar abili cățărători ai treptelor acade-
binare eronate (a memoriza și a reproduce) mice sau sociale în general.
cu ”a înțelege” și apoi ”a cunoaște”. Solomon Marcus a trăit din plin sen-
L-am descoperit pe Solomon Marcus timentul înstrăinării de lumea autentică,
foarte aproape de Jean Jacques Rousseau, de lumea reală. Pentru că, spune autorul,
atunci când declară că stimularea exagerată imaginea lumii așa cum o percepem astăzi
a competiției în detrimentul cooperării duce este filtrată și distorsionată prin prelucrarea
la accentuarea egoismului funciar speciei evenimentelor în media modernă care prin
umane. comunicarea despre comunicare ne îndepăr-
Dar a descoperit oare nonagenarul tează de lumea reală. Conferințele sale pun
Solomon Marcus calea pe care trebuie să mereu probleme de interes pentru cititorul
meargă societatea românească spre echilibru obișnuit dar exprimă clarificări fundamentale

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 29


și pentru oamenii de știintă.
Am selectat câteva direcții care, sper că
nu vor rămâne neexploatate:
- Între macro și microcosmos nu există o separație
etanșă. Ba mai mult există o unitate între
mecanica newtoniană și mecanica cuantică.
Ideea este de a descoperi interfața de trecere
de la o legitate la alta
- Simplificăm prea mult pentru a înțelege,
dar teoria holistică trebuie să reașeze
lucrurile în complexitatea lor (teoria
complexității)
- Existența variantelor conjugate care se res-
ping dar nu pot exista una fără de cele-
lalte și nu pot exista singular, nu pot fi
separate și analizate singular.
- Fundamentarea educației în spiritul
firescului a omenescului, pentru a
învăța nu din obligație ci din bucuria
cunoașterii.
- Și acest volum conține câteva imnuri închinate
matematicii, cu atâta căldură și sinceritate
afirmate încât după cele parcurgi începi să
regreți că nu ești unul dintre ei.
- În volumul șapte Solomon Marcus vorbește
despre „Splendoarea ființei umane” în
pasajele unei proze atât de calde încât
ai putea să le așezi alături de poemul
“Cântare omului”.
Este o carte care oferă la fiecare pagină
noi satisfacții, dar care trebuie citită nu pe
nerăsuflate ci cu un creion în mână și care te
întreabă direct: “Vrei doar să trăiești clipa sau
vrei să ai satisfacții mai profunde? “
Solomon Marcus a lăsat o moștenire
fabuloasă- se vor scrie eseuri, teze de doc-
torat, se vor organiza seminarii, conferințe,
congrese, iar scrierile lui vor păstra aceeași
prospețime și aceeași actualitate. Adunând
laolaltă ceea ce a scris – ar fi ideal ca un grup
de cercetători să analizeze, să pună în ordine
– un institut „Solomon Marcus” ar face cinste
oricărei Universități.
În încheiere reformulăm ideea că, în
ansamblul lor, cele șapte volume reprezintă un
opus închegat care ne ajută să descifrăm o societate
Vasile BURLUI

complexă și complexată, aflată într-o perpetuă


zvârcolire derutantă, în căutarea propriului destin.
Dacă cineva s-ar încumeta vreodată să scrie o
istorie a mentalităților societății românești din
ultimele cinci decenii, va trebui să citească ”Răni
deschise”.
30 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
avatar

Deplasarea echilibrului lui Tudor Arghezi, care este o panoramare


a germinaţiei universale văzută din Centru,
olimpian spre Unu obligând, în replică, la focalizarea atenţiei
asupra miezului ei psaltic. Echilibrul olimpian
este deplasat atunci spre polul henologic al
C ând vorbeşti cu surzii trebuie să strigi Naturii, ceea ce transformă aparent această
operă într-un psalterion, iar „nepăsarea sfântă”
ca să te faci auzit, chiar dacă vorba îţi este de
felul ei potolită. Tot aşa, când trăieşti într-o a creatorului ei, împăcat şi cu Dumnezeu
lume secularizată, dominată de scientism şi de şi cu lumea, într–o „luptă cu îngerul”. Dar
metafizică, eşti silit să accentuezi uneori excesiv imperialismul ontologic obligă la aceasta. El se
în direcţia originii acestei lumi, deşi nimic nu-i rezumă la negarea oricărui „dincolo” de Fiinţă,
este mai caracteristic fiinţei tale decât echilibrul sau, printr–o conversie a judecăţii, la afirmarea
dintre Divin şi mundan; dintre Unu şi fire. unei transcendenţe goale. Această formulă, mult
O asemenea unilateralitate viciază îndrăgită de critică, este, la rigoare, un nonsens.
de cele mai multe ori interpretarea poeziei Dacă neantul singur se mai află dincolo de fire,

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 31


atunci dincolo de fire nu se mai află nimic, nici identifici şi să-l localizezi. Belşugul lui care se
un fel de transcendenţă; transcendenţa este revarsă fără sfârşit face lucrurile să fie — în
nu numai goală, ci chiar numai un cuvânt gol. loc să nu fie, le face să iasă din insistenţa lor
Natura bipolară, onto-henică, se reduce atunci preexistentă pentru a exista. Această naştere
la orizontul firii, în care trebuie să aducem este altceva decât „naşterea din curvie”, cum
Sacrul dacă vrem să-l mai păstrăm. spune Evanghelistul (v. Ioan 8, 41), adică altceva
Aceasta este perspectiva „aplatizată”, decât provenirea unui fiind dintr–un alt fiind.
fără dimensiunea adâncimii, din care dl. Geniul religios al poporului evreu se afirmă cu
Nicolae Manolescu, de pildă, îl receptează pe putere în conştiinţa faptului că noi toţi, cei care
Tudor Arghezi declarându-l „poet nereligios” suntem, „avem un singur Tată: pe Dumnezeu”
pe motiv că „transcendenţa argheziană este (Ioan 8, 41). Ceea ce nu înseamnă că nu avem
o transcendenţă goală” (Postfaţă la antologia acasă un tată şi o mamă din sămânţa cărora
„Tudor Arghezi, Poezii”). Opera sa ar fi aceea ne-am născut; dar acest proces orizontal, ontic,
„prin care un spirit nereligios se opune nu ar fi cu putinţă dacă întregul nostru orizont
zădărniciei şi morţii, luând în stăpânire existenţa al firii şi tot ce îl umple cu fiindele existente nu
ce i s-a dat, devenindu-şi sieşi Dumnezeu. ar fi deja deschis, printr-o izvorâre din adânc,
Nu este decât un singur Creator, o singură din ceva care nu este, dar a cărui fire este firea
divinitate, în viaţa şi în poezia lui Arghezi: El însăşi. Acest lucru trebuie bine înţeles: Sacrul
însuşi” (op.cit.). nu este — şi nu vine niciodată în lume pentru
Penibila superbie atribuită poetului a fi; dar complementul său în Natură este
ar deriva dintr-o adoraţie a materiei, dintr- lumea, înţeleasă ca diferenţă ontologică dintre
un materialism funciar al firii sale: „Materia fire şi fiinde. La întrebarea: „Cine eşti tu, acel
suavă sau degradată este mereu tema de care gândul / Se-apropie necunoscându-l?”
lui de candidă uimire” (ibid.). În această (Psalm) — răspunsul este: „Eu sunt cel ce este”.
perspectivă, Sacrul dispare, dar atributele Dezvăluirea integrală a misterului, a tăinuirii,
sacralităţii rămân, nu se ştie cum, revenind este netăinuirea, adică firea ca fire, în care sunt
uzurpatorilor tereştri ai tronului transcendent, cuprinse fiindele în integralitatea lor (alétheia).
rămas gol: „Desacralizarea transcendentului Curiozitatea celui care interoghează misterul
implică sacralizarea făpturii. Sacre devin la este satisfăcută integral, ba chiar cu asupra de
Arghezi viaţa, făpturile pământeşti, plantele, măsură, căci el nu poate cuprinde niciodată
animalele (…) «Divinitatea» argheziană îşi atâta cât taina dezvăluie din sine. Dar atenţie:
pierde atributele sacre, cedându-le omului, dezvăluirea Sacrului, adică aspectul său, firea
vieţuitoarelor, naturii” (ibid.). sa ca aspect (idéa sau eídos) nu anulează misterul
Aceste afirmaţii temerare merită să ca mister, ci îl indică numai, ca sursă a acestei
fie privite mai de proape. Care este atributul epifanii. Misterul rămâne — şi este chiar ceea ce
Sacrului, după care el poate fi recunoscut fără rămâne, pe când în complementul său ontico–
greş? şi unde este localizat Sacrul? Dacă este ontologic totul trece.
să–i dăm cuvântul lui Arghezi însuşi, răspunsul Este aşadar un simplu joc de cuvinte,
său la prima întrebare spune că Sacrul este acela o infatuare obtuză şi o confuzie să spui că ai
care dă întreaga lume; că el este Ziditorul de sacralizat lumea sau că ţi-ai însuşit atributele
fiinţă, Binefăcătorul ce poate fi recunoscut după Sacrului. Locul lui este dincolo de lume, în
inepuizabila lui dărnicie: „Tu nici nu-ntrebi ce planul henologic al Naturii. Nimic din ceea
voi şi mi-l şi dai. / Ce mi-a lipsit, întotdeauna ce este în lume nu este sfânt, ci provine de la
ai, / şi-ai şi uitat / De câte ori şi ce şi cât mi-ai ceva sfânt. Cu atât mai puţin este sfânt totul.
dat. / Hambarul ţi-este plin împărăteşte. / Pe cât Panteismul, cu aparenţele lui generoase, nu
îl scazi, mai mult se împlineşte, / şi de la sine reprezintă în fond decât trecerea la limită a
sacul ce se scoate / Se însuteşte cu bucate. / Dai acestei obtuzităţi arogante care se amăgeşte că a
voie bună, voia bună creşte. / Dai dragoste şi luat locul Creatorului. Teoreticienii panteismului
dragostea sporeşte. / Izvor îmbelşugat a toate, autohton vorbesc despre un Dumnezeu care se
/ Tu nu dai nici un bun pe jumătate / Sau nu-l „coboară” în creaturile sale, dispărând în ele,
dai nicidecum / Aceluia ce toarce şi împânzeşte identificându-se cu ele, — sau despre creaturile
fum. / Când l-am pierdut, n-apuc să ţi-l arăt / care „urcă” şi transced lumea, pentru a se instala
Că mi l-ai pus adaos îndărăt” (Psalm, „Făr-a te pe tronul gol de când vecii al Creatorului:
şti decât din presimţire”). „Făptura protestează contra absenţei divine,
Fecunditatea Sacrului ajunge ca să-l înălţându-se pe sine pe o treaptă de graţie
32 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
şi divinitate” — cum spune dl. Manolescu.
Ambele variante sunt soluţii inconsistente la
o dublă imposibilitate: henologicul nu poate
veni în ontologic, nu poate „coborî” decât
negându-se pe sine, aşa cum nici ontologicul
nu poate „urca” în fundamentul său henologic
decât murind. Există un axis mundi care ţine
separat „cerul” de „pământ” şi nu le dă voie
să se amestece, aşa cum materia nu poate
infuza antimateria. Sacrul şi profanul sunt însă
întotdeauna complementare. Pe dimensiunea
diametrală a Naturii, diferenţa onto-henică are
întotdeauna doi poli: Unul şi firea, inseparabili
dar şi inconfundabili, întocmai ca polii unui
magnet.
Dintre aceşti doi poli ai Naturii,
pozitivitatea punerii primordiale revine
Sacrului. El este fundamentul, silogismul
constituit din Fiinţă şi Intelect, având între ele,
drept termen mediu, Logosul, Logos care la
rândul său este arheul care dă lumea, compusă
din fire şi din totalitatea fiindelor. Mai sus decât
Sacrul nu se află decât Ascunsul, Divinul, a cărui
negativitate refuză orice înţelegere. A conferi
primordialitate firii, sau din ea numai materiei,
înseamnă a întoarce cu capul în jos nu numai
lumea, ci întreaga Natură, din care cosmosul
nu este decât o „emisferă”, partea sa manifestă.
Este ceea ce face distinsul critic când afirmă că
„viziunea poetului e cosmică şi fără religiozitate:
arborii, vieţuitoarele, ploaia, pământul, cerul,
grădina sunt realităţi primordiale. Cerul poeziei „Ascultă pasul Domnului din sân” — îndeamnă
argheziene este răsturnat: făptura nu manifestă poetul. Ceea ce înseamnă că Dumnezeul său
pe Dumnezeu, ci îşi este sieşi Dumnezeu: se dă retrăgându-se; că el este „ceea-ce-apare-
nu materializare a divinităţii, ci divinizare a fără-să-fie”, cum fericit formulează dl. Nicolae
materiei”. „Terestritatea nu exclude sacrul” — Balotă — dar şi „ceea-ce-este-fără-să-apară”.
aceasta este premisa pe care se sprijină toată Cu alte cuvinte: întrucât reprezintă punerea
argumentaţia domniei sale. Dar este o premisă primordială ca atare, Divinul, Unul absolut nu
falsă, de la care Arghezi nu pleacă. „Paradisul există, ci insistă în sine, ca închisul care trebuie
terestru în care omul şi dobitoacele se înfrăţesc” să se deschidă, în trepte, mai întâi în ceruri,
este o idilă care i-ar fi ofensat simţul realităţii, prin limitare internă şi judecată primordial,
nu numai pentru că omul le mai şi mănâncă dedublându-se în Fiinţă şi Intelect, apoi din
uneori, ba chiar destul de des, pe aceste surate cele două eshatii primordiale luând naştere
ale sale, ci pentru că „sfinţenia profană” Logosul, Fiul divin, din care purcede lumea sau
reprezintă o contradicţie în termeni, care nu se spiritul. Dar întrucât s-a deschis deja şi „este”,
poate concretiza în nici un lucru natural — şi el s-a negat pe sine, apărând ca negativitatea
nici în Natura însăşi, luată ca atare. însăşi a punerii primordiale.
Firea şi fiindele din orizontul ei nu Dacă Unul sau arheul Naturii este fertil,
manifestă Sacrul, ci constituie manifestarea matricea firii însăşi, un Deus uberosus, atunci
Sacrului — ceea ce este cu totul altceva. Sacrul firea ca fire este stearpă; ea reprezintă pustia
şi Divinul, cripticul însuşi, taina închisă în din mijlocul căreia poetul aspiră către izvorul
cea mai intimă interioritate, din care acesta profund care nu seacă niciodată. „Când m-ai
provine, rămân nemanifeste în plan ontic, cu făcut, mi-ai spus: de-acum trăieşte” (Psalm);
toate că Sacrul este, la rândul său, epifania psalmistul ţine minte această poruncă, dar
Divinului în planul henologic al Naturii: înţelege prin „a trăi”: a fi în-sufleţit, pătruns de

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 33


„deplasare spre Unu” a echilibrului specific
modului românesc de locuire în Natură,
constând dintr-un liber schimb, în ambele
sensuri, între Sacru şi profan. Începând cu
el, spiritul românesc se proiectează în viitor
preferenţial pe dimensiunea onto–henică a
phýsis-ului, în sensul Unului, adică în căutarea
Sacrului. Pentru adevărata conştiinţă de sine
a acestui neam, nu va mai exista de-acum
viitor într-o lume fără Dumnezeu. „A-L găsi pe
Domnul” devine, începând cu Arghezi, condiţia
sa unică de supravieţuire. Or, a-L găsi înseamnă
în primul rând a-I descoperi lipsa pe altarul
împovărat de dogme în jurul căruia riturile se
săvârşesc în pustiu.

Drumul spre Centru

S
„ ufletul nostru, şubred şi sărac, / Nu
ştie de izvor şi roadă.” (Muntele Măslinilor). El
nu cunoaşte dimensiunea diametrală a Naturii,
ce are la un capăt izvorul şi la celălalt rodul.
„Piscul din Tărie” (ibid.) este mereu ameninţat
cu obnubilarea sub ecranul fenomenal, lipsit de
adâncime, al orizontului ontologic: „Pândit să
crească peste tine / şesul turtit” (ibid.). Aceasta
este perspectiva argheziană.
Poetul întreprinde o ascensiune pe
Munte, în buna tradiţie a strămoşilor săi daci,
pentru a depăşi plafonul de nori al secularizării
Sacrului. „Mai sus, mai sus de nori şi aştri”
(Pe ploaie) — până în „al treilea Cer”, după
expresia paulinică, adică dincolo de sensibil
şi de suprasensibil; „Mai sus, mai sus! Spre
ce? Spre unde?” (ibid.). Divinul nu este găsit,
ci numai căutat, pentru că nu se poate altfel;
lumea întreagă a devenit mai strâmtă decât
sufletul care e întotdeauna un străin pe pământ. cămara sufletului; un insuportabil infern al
De aceea fapta vieţuirii sale constă în aventura platitudinii: „Ce demon am, ce sorţi, ce ţară? şi
căutării sufletului care se întrupează în el — pentru ce pământu-ntreg / Mai strâmt / Decât
şi în primul rând în căutarea Marelui Suflet, boltita mea cămară? / … / Mi-e frig din creştet
a Străinului, ai cărui paşi, cum spunea Trakl la călcâie. / E umed fiecare gând / şi orb! / Mi-e
cam în aceeaşi vreme când au fost compuşi şi sufletul bolnav de râie” (ibid.).
Psalmii arghezieni, răsună mereu prin noaptea Ridicarea pe munte nu duce la un
de argint. Plecând, sau venind? şi una şi alta. sanctuar deja frecventat, al unui zeu ştiut
Nici una nici alta. Unificându-se. Mişcându-se dinainte, ci este un rit de iniţiere prin care
„în sânul său” — adică „în sine”. descântecul ancestral încearcă să deschidă
Astfel, pentru a transforma deşertul lacătul sub care stă zăvorâtă Taina: „Lacăte, cine
steril al lumii într-o grădină a rodirii, pentru te-a închis / La uşa marelui meu vis? / Unde ni-i
ca firea însăşi să-i apară ca un rod al seminţei cheia, unde-i păzitorul, / Să sfarăme zăvorul / şi
primordiale, Arghezi se întoarce cu faţa să vedem în fundul nopţii noastre / Mişcându-se
către începutul absolut al toate câte există comorile albastre?” (Descântec). Acest adamism
— şi determină astfel o foarte caracteristică iniţiatic este faptul cel mai caracteristic şi poate

34 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


cel mai surprinzător al religiozităţii argheziene. al firii, pare imposibilă: „Pribeag în şes, în munte
Poetul se comportă de parcă până la el nu s–ar şi pe ape, / Nu ştiu să fug din marele ocol”
mai fi auzit pe lume de religie şi de religiozitate; (Psalm). O presimţire defetistă se insinuează
ca şi cum românii nu ar fi un străvechi popor otrăvitoare în suflet: „Stai, călăreţ! / Întoarce-ţi
creştin sau nu ar exista atâtea religii între care calul semeţ / Fă un ocol şi lasă / Vecia e mare,
nonconformiştii noştri pot să aleagă; ca şi cum deasă” (Ora târzie). Ca într-un coşmar, „Viteazul
nu s–ar fi scris şi pentru ei acele biblioteci îşi opreşte calul / Unde se-ntunecă de noapte
întregi de teologie şi metafizică… El caută un malul” (Viteazule).
contact direct cu Unul Dumnezeu, o punere De fapt însă, poetul nu se opreşte pentru
„faţă în faţă” ce s–ar fi petrecut la fel şi dacă că nu se poate opri, nici măcar la capătul vieţii.
primul om s-ar fi numit Arghezi, nu Adam. Este Moartea însăşi este o continuare a pribegiei de
în această respingere hotărâtă a oricărei religii aici, către Marea Taină. În clipa pătrunderii în
şi a oricărei filosofii religioase actul de naştere a noaptea ei, „Traista-i gata, cârja-i în pridvor. /
unei religiozităţi poetice, creatoare, care se face Drumul o să fie lung pe lună” (Deşertăciune).
pe sine în chiar clipa fiinţării sale şi nu există Aşa că taurul trebuie apucat de coarne acum
decât pentru cel ce o creează — şi numai atâta şi aici, în această viaţă pământească — singura
timp cât creează. Este un model de religiozitate, şansă care ne-a fost dată pentru a găsi drumul
funcţional — un „pattern”, cum s-ar spune spre Dumnezeu şi odihna în eterna lui pace.
astăzi — care se dispensează de orice dogmă, Care este acest drum? Între ce drumuri se poate
de orice cult şi de orice practică deja constituită, alege?
pentru a avea libertatea de a pune sufletul gol Calea metafizicii este o fundătură, pentru
în faţa Creatorului său, într-o atitudine unică şi că obiectul ei tematic îl constituie „marele ocol”
irepetabilă. spaţio-temporal din care evadarea trebuie să
Acest refuz de a se lăsa anexat, recuzarea se producă. Toate filosofiile sunt vetuste, în
oricărui intermediar între el şi Dumnezeul său măsura în care reprezintă pură ontologie. Un
nu se face în intenţia ipocrită de a se substitui drum închis, un fund de sac — aceasta este
celor respinşi, ori de a mai adăuga şi el o formă toată înţelepciunea lumii, pretinsa ei dragoste
de cult instituţionalizat celor deja existente. de înţelepciune.
Mesajul poetului este clar: religia viitorului, De asemenea, toate teologiile, în măsura
către care el se proiectează profetic, este cea a în care dogmele lor sunt repere ale credinţei
legăturii vii, nemijlocite, cu Divinul. A crede turnate în forme metafizice, sau chiar numai
în maniera lui exemplară înseamnă a locui logic-conceptuale. Trebuie depăşită cunoaşterea
poetic în Natură. Poetul nu este altceva decât prin raţiune, deoarece Dumnezeu Unul,
paradigma credinciosului care-şi este lui însuşi Inefabilul, aşa cum îl numea Damascius, este
propriul său preot. iraţional în sensul că nu se lasă cunoscut cu
Această aventură temerară în nebuloasa această facultate de cunoaştere. Dacă raţiunea
gândurilor pare de două ori condamnată înseamnă lumină, cunoaşterea necesară aici
eşecului. În primul rând pentru că pelerinul trebuie să fie un „întuneric alb”, sau un mod
nu ştie unde şi către ce călătoreşte; sau, ceea de a şti fără să cunoşti, pe măsura misterului
ce este acelaşi lucru, pentru că ţinta lui este însuşi: „Căci cel ce ştie însă nu cunoaşte / Varsă-
necunoscutul. Divinitatea reprezintă pentru el ntuneric alb cu mâna mea” (Epigraf). Ce este însă
„Zăvorul mut din poartă” (Seceta mare), care acest „întuneric alb” pentru Tudor Arghezi?
„se tot fereşte, iată, / Să nu dăm de vreo taină Cum este posibilă vederea lui Dumnezeu —
ne-ncuiată” (Stepele); „Uşile-s bătute-n cuie” altfel decât cu puterea minţii care, potrivit unei
(Caut cheia pe-ntuneric), „oriunde-ţi pipăi pragul, lungi tradiţii metafizice, este unică şi definitorie
cu şoapta tristei rugi, / Dau numai de belciuge, pentru om? Nu este această făptură vieţuitorul
cu lacăte şi drugi” (Psalm, „Călare-n şea, de-a raţional prin excelenţă? Un animal rationale?
fuga pe vânt…”). Poetul vrea să fie asemenea lui
În al doilea rând, pentru că renunţând Dumnezeu tocmai prin faptul că gnosa lui este
la tot sprijinul tradiţiei, pelerinul nu are, în un „a şti” fără „a cunoaşte”; prin această doctă
pribegia căutării lui, nici un toiag de drum. ignoranţă, îşi spune lui însuşi: „Tu eşti asemeni
Drumul său către Centru ar trebui să fie călăuzit celui care / Te-a frământat, te-a căutat şi născocit”
de o metodă, de un méta hódos care să-i dea (Suiş). La drept vorbind, natura pătrunderii în
direcţia şi sensul. În lipsa acestui ghid, evadarea misterul divin este la fel de misterioasă ca însuşi
din orizontul închiderii ciclice, din marele ocol misterul pe care încearcă să-l pătrundă. Dacă

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 35


creştinismul, religia cea mai la îndemână lui a sistemului tetraelementar autarhic, până la
Tudor Arghezi, cea căreia în mod firesc el ar fi colapsul materialist în care toate elementele
trebuit să-i aparţină, nu-l satisface, aceasta e din „cad” pe unul singur (numit de noi „materie”
cauză că din momentul constituirii canoanelor iar de vechii greci „pământ”) — contracţie
sale dogmatice el s-a sclerozat, turnându-se în urmată de o detentă tot progresivă, tot în trepte,
tiparele unei gândiri metafizice. Mircea Eliade până la recâştigarea viziunii iniţiale asupra
atestă că, la un moment dat al istoriei sale, phýsis-ului; dacă aceasta este legea internă a
creştinismul a trebuit să facă acest sacrificiu: să istoriei noastre, atunci Europa şi-a continuat
renunţe la doctrinele lui esoterice, în încercarea, drumul propriu şi propria sa dezvoltare
eşuată de altfel, de a salva unitatea bisericii. organică în ciuda dureroaselor fenomene de
Dar încearcă poetul român să se reîntoarcă la respingere la care grefarea acestei „proteine
„creştinismul originar”? Numai dogmele sunt străine”, care este spiritul evreu, a supus-o. Dar
cele care-l supără? continua sa naştere nu a mai rămas de atunci
În esenţa lui, şi de la început, creştinis- o partenogeneză. Spiritul elin a fost fecundat
mul a fost şi este un mister divulgat; pentru cei de cel iudaic, astfel că astăzi europeanul este un
mulţi el reprezintă doctrina exoterică, păstrată grec creştinat. Chiar dacă geniul evreu a fost
de cult şi transmisă tuturor prin mijlocirea unui învins până la urmă — iar Dumnezeul adus de
corp clerical, care intermediază între credincioşii el în Europa a murit în concept, creştinismul nu
simpli şi taina ce trebuie comunicată. Iisus, cel s-a suprapus mai puţin peste straturile arhaice
pe care adepţii lui l-au numit Hristos, a fost ale religiozităţii autohtone, hibridându-le şi
el însuşi mediator între Dumnezeu şi oameni, mascândule.
primul şi cel mai mare dintre preoţii creştini. Această veche religie, specific europeană,
De aceea, orice tendinţă de eliminare a acestui cu adevărat a noastră, trebuie căutată, desigur,
„releu”, care este sacerdotul, contravine spiri- în misteriile greceşti — dar mai cu seamă (pentru
tului creştin originar şi este privit de acesta cu că taina lor a fost cu străşnicie păstrată) în poezia
suspiciune — şi cu duşmănie de către biserică. lirică şi filosofia presocratică, premetafizică,
Dar, fireşte, în aventura lui singulară, poetul în care aceste misterii au ajuns întâi la cuvânt,
nu este stânjenit de ideosincraziile ecleziastice. precum şi în gândirea neoplatonică. Epoca de
Nimic nu l-ar împiedica să fie un gnostic creş- aur a spiritului grec este o perioadă de criză,
tin — dacă această gnosă l-ar satisface. Dacă grandioasă ca explozia unei supernove, dar
el porneşte pe un drum care este numai al lui, o perioadă de criză, în care Unul nu mai este
înseamnă că această religie, chiar în forma sa cunoscut prin extaz mistic, aşa cum trebuie
primară, iudee, anterioară pătrunderii sale în să fie el cunoscut, dar nici nu este uitat încă.
Europa şi deformării ei la impactul cu spiritul Meditaţia marilor physiológoi, acele péri phýseos
metafizic elin, i-a apărut străină. şi îi este străină care, toate la un loc, alcătuiesc Cartea sfântă a
tocmai pentru că îi interzice un contact nemijlo- Europei, Sfânta noastră Scriptură, reprezintă
cit cu Divinul. ele însele dezvăluirea unui mister; turnarea
Religiozitatea lui Tudor Arghezi are în limbaj artistic şi filosofic a tainei înfloririi
aşadar a se distanţa — dar prin aceasta şi a se Naturii din principiul ei.
raporta — la un univers spiritual străin Europei Criza presocratică este oarecum
şi caracterizat prin geniul religios al poporului similară celei originar-creştine; ea însăşi a fost
evreu, care a penetrat sub forma ambelor religii, provocată de dezvăluirea unui mister — ce-i
creştină şi mozaică, spiritul european, tributar drept, într-o formă artistică şi filosofică. Dar
atât Noului cât şi Vechiului Testament. ceea ce o deosebeşte cu adevărat de atitudinea
Coliziunea celor două galaxii spirituale ebraică nu este faptul că nu se declară deschis
a fost inimaginabil de violentă şi s-a produs o religie, ci acela că filosoful sau poetul grec
la un moment precis al istoriei Europei, care nu intermediază între vulg şi divinitate, ci
începuse de-acum să crească din sămânţa ei săvârşesc gestul arhetipal al întâlnirii nemijlocite
greacă, ascultând de propria ei lege. Trecuseră cu Divinul. Ei nu constituie casta privilegiată a
cinci sute de ani de la naşterea metafizicii, celor cărora Dumnezeul învăluit în nouri şi fum
adică de la restrângerea viziunii aurorale, le vorbeşte de pe „munte” — şi care trebuie
complete, asupra phýsis-ului la o perspectivă crezuţi pe cuvânt atunci când transmit solemni
pur ontologică, la început trinitară. Dacă această poruncile Sale. Ei nu dau mulţimii nişte table
lege internă a istoriei noastre se lasă descifrată de legi pe care Zeus n-ar fi avut încredere să
astăzi ca o contracţie progresivă, în trepte, le depună decât în mâinile lor; nu absolvă de
36 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
păcate aşa cum Dumnezeu însuşi poate s-o facă, căutare zadarnică” afirmă Eugen Simion în
pe motiv că sunt reprezentanţii lui pe pământ. Scriitori români de azi. „Suferinţa poetului nu
Nimic din toate acestea. Poeţii lirici greci şi provine din faptul că Dumnezeu este, fără a se
filosofii presocratici oferă tuturor exemplul arăta, că se relevă şi se ascunde, în acelaşi timp;
unei întâlniri, în propriul suflet, cu Unul-fără- ci din faptul absenţei sale” (Nicolae Manolescu,
al-doilea, şi al citirii directe a tablelor legii, Postfaţă la Tudor Arghezi, „Poezii”). Sursa acestei
acolo, în sufletul fiecăruia, cu ochii propriei frământări „nu este incertitudinea existenţei,
sale minţi. Nu este nevoie de intermediar! — dar certitudinea inexistenţei divine” (ibid.).
spune mesajul lor; e de ajuns să fii om pentru Chestiunea existenţei lui Dumnezeu, pe
ca Dumnezeu să-ţi stea aproape, faţă către faţă. care şi-o pune din când în când orice flaneur
Fii ceea ce eşti! Aceasta este mândra deviză a pe bulevard, este o falsă problemă. E drept
lui Pindar. Dacă eşti cu adevărat om, îl ai pe că şi unii mari metafizicieni au dezbătut-o,
Dumnezeu în tine. dar nu spre cinstea metafizicii pe care o
Ei bine, această religie autentic slujeau. Pentru amatorii de paradoxuri: dacă
europeană, moştenită de toţi europenii de la ar exista, Dumnezeu n-ar exista. El nu „există”
greci, este prin originea ei tracă. Eumolpos, decât neexistând. Numai in-sistând ne-esenţial
întemeietorul legendar al misteriilor din în complementul in-existent al existenţei, el
Eleusis, era fiul lui Musaios, trac de origine şi constituie o realitate — anume arheul realităţii
el însuşi fiu (cel puţin spiritual) al lui Orfeu, însăşi, al realităţii ca atare.
fiul lui Oiagros, regele Traciei. Între Pythagora Potrivit chiar numelui său, existenţa
şi Zalmoxis, regele-zeu al dacilor, au existat semnifică faptul de a sta în afara a ceva. Ea este
legături greu de precizat, dar certe. Iar marii o ek-sistare. Acel ceva în afara căruia stă ceea ce
zei ai panteonului hellen: Dionysos şi Apollon, există este principiul existenţei, arheul firii —
cei care personificau complementaritatea onto- adică ceea ce mai este numit Dumnezeu-Unul,
henică, dintre fire şi Unu, erau şi ei de obârşie sau Dumnezeu-Tatăl. El nu ec-sistă, ci in-sistă:
tracă. stă închis în sine, ascuns sub deschiderea sa.
În aceste condiţii, refuzul lui Arghezi de a Prin definiţie, metafizica îl exclude din
se lăsa iniţiat în misterul divin de gnosa creştină câmpul ei tematic pe Dumnezeu. Ea reprezintă
are semnificaţia unei regrupări instinctive pe o doctrină a planului ontico-ontologic.
poziţia de început a spiritului european — şi, Iar atunci când totuşi vorbeşte despre El, îl
mai mult decât atât: de revenire în reduta ucide prin ontologizare, transformându-l în
religiozităţii autohtone ancestrale, aceea din „fiind suprem” sau „fire ca fire”. Esse est Deus
care însăşi religia greacă a emers, ca din obârşia reprezintă decantatul pur al rătăcirilor teologiei
sa. Desigur, puţine lucruri sunt mai deplin uitate ontologizate.
decât această tracică visio Dei. Mai mult ca sigur, Când Arghezi constată inexistenţa
nu era vorba acolo de o doctrină, ci despre rituri enigmatică a lui Dumnezeu, el dovedeşte prin
iniţiatice a căror amintire s-a pierdut. Dar dacă aceasta că are o autentică întâlnire cu Divinul; că
a murit cultul marelui zeu trac, sufletul a cărui pentru dânsul „a bătut în fundul lumii cineva”
atitudine el o exprima continuă să trăiască. El (Duhovnicească). Enigma este de nepătruns: „Ce
este sufletul europeanului dintotdeauna. noapte groasă, ce noapte grea!” — fără nici
o determinare ontologică: „Ei! Cine străbătu
livada / şi cine s-a oprit? / Ce vrei? Cine eşti, /
Poeta sacerdos De vii mut şi nevăzut ca-n poveşti? / … / S–ar
putea să fie Cine-ştie-Cine… / Care n-a mai fost
şi care vine / şi se uită prin întuneric la mine
M ulţi dintre comentatorii lui Arghezi
/ şi-mi vede cugetele toate” (ibid.). Dar chiar
acest caracter enigmatic, misteric, reprezintă o
susţin că el a eşuat în încercarea de a-l vedea
pozitivitate. Enigma este respectată ca enigmă.
pe Dumnezeu, pentru că, până la urmă, enigma
Ea este determinată precis — e drept, nu
a rămas pentru dânsul tot enigmă; mai rău
ontologic, ci henologic — printr-o cunoaştere cu
chiar: nălucire şi căutare zadarnică, soldată cu
sufletul, nu cu mintea.
„golul cunoaşterii”: „Panteismul liric de care
„Cunoaşterea albă” a poetului-sacerdot,
a vorbit întreaga critică este ilustrat în termeni
acel „a şti fără a cunoaşte” prin care Dumnezeu
mult prea clari, aproape conceptuali, în versuri
şi sufletul se întâlnesc şi comunică este aşadar
ce exprimă senzaţia cunoscută de nălucire, de
un tip particular de cunoaştere, care nu aparţine

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 37


acestei lumi. Niciodată afectivitatea (sentimentul confirmare ontică. Glasul Dumnezeului unic se
şi emoţiile, cum se spune), revendicată insistent aude fără distorsiuni tocmai în refuzul lui de a
pentru poezie, nu-şi dezvăluie mai generos fi: „i-am auzit cuvântul zicând că nu se poate”
chipul, justificând această revendicare, decât la (Psalm, „Sunt vinovat că am râvnit”). Nu se
pătrunderea în transcendent. Sufletul este un poate nici să fie, nici să fie cunoscut — altfel
străin pe pământ — şi la fel Sacrul şi, cu atât decât ca mister care dialoghează cu sufletul.
mai mult, Divinul din care El provine ca din Acesta este mesajul pe care poetul îl aude.
propriul său arheu; El este Străinul. Într-o trăire Atingi un paroxism al orbirii atunci când
religioasă, exprimabilă în limbaj poetic, sufletul confunzi pleroma acestui mister cu neantul.
şi Dumnezeu se au unul pe altul şi stau unul Nemanifestul primordial este loc plin cu tot
în altul — iar această cunoaştere henologică, ce poate fi, cu tot ce trebuie să fie; numai onticul
izvorâtă din „a avea”, nu din „a fi”, se exprimă lipseşte acestui deontic, dar firea însăşi cu toate
printr-un sentiment; un sentiment ce reprezintă fiindele ei, adică lumea întreagă, ia loc şi are loc,
răspunsul sufletului la un semnal venit din adică se petrece, în acest LOC. Ba, mai mult,
lume, în care caz el constituie o emoţie, sau componentele henologice ale dezvăluirii sale
cunoaşterea pe care sufletul o are despre ceva prime, dintru ceruri, adică Fiinţa, Logosul şi
de aceeaşi natură cu dânsul: un sentiment Intelectul, toate se află cuprinse de asemenea
propriu-zis, pur. în sinea Sa, în Dumnezeu Unul. Cosmosul este
Acest sentiment religios poate fi localizat în chaos; lumea este strânsă la „sânul”
analizat, desigur — şi atunci el se transformă lui Dumnezeu, în sinele său. Este aşadar o
într-o meta-cunoaştere, sau în cunoaşterea decepţie fără temei aceea izvorâtă din pretinsa
raţională a cunoaşterii din arheu, a cunoaşterii izgonire din paradis a omului — şi în general
pe care arheul o are despre sine. Dar fie că este a tot ceea ce este. „Vecia” nu a fost nicicând
resimţit direct de un suflet evlavios; fie că este interzisă: „Aş putea vecia cu tovărăşie / Să o
transpus în limbaj artistic de un poet; fie că este iau părtaşa gândurilor mele” (Psalm). Atâta
conceptualizat de un filosof, el rămâne în esenţă doar că în veşnicie lucrurile stau în sine, unele
o cunoaştere: singura cunoaştere adevărată a în altele şi toate în Dumnezeu, că ele insistă
Divinului şi de fapt a întregului plan henologic. deci, nu există; şi că „acolo”, dincolo de lume,
Arghezi ştie fără greş că atunci când se toate sunt complementare şi parcă pe dos decât
cutremură în faţa misterului a cărui inimă bate „aici”: mai marele încape şi stă în mai mic;
în „fundul lumii”, la fundamentul acesteia, el Dumnezeu locuieşte în sufletul omului, Unul
trăieşte clipa de graţie a întâlnirii cu Dumnezeul în unitate: „Să nu se ştie că mă dezmierdai /
viu, pe care şi-l doreşte atâta. Acest Dumnezeu şi că-n mine însuţi tu vei fi trăit” (Psalm, „Aş
întâlnit în mysterium tremendum nu este pierdut putea vecia cu tovărăşie”). Acest curajos „în mine
în tenebre şi tăcere, ci doar cu chipul acoperit, însuţi” arghezian concentrează într–o pilulă
pentru bunul motiv că orice aspect, orice amară pentru lingvişti şi greu de digerat pentru
manifestare ţine de planul dezvăluirii, fie ea de logicieni întreaga viziune a poetului despre
natură henologică, adică în ceruri, în cuprinsul cununia din planul divin, care este o koinonía: o
Sacrului, sau ontologică, în fire şi în lume. comuniune rezultată din întrepătrundere, dintr–
Dumnezeul ascuns este Dumnezeul revelat, un „a avea” pe altul în tine ca pe tine însuţi.
aşa cum el insistă, nu există. În aceasta constă De ce s-ar plânge atunci un astfel de
paradoxul divinităţii: ea nu se revelează decât psalmist? Orice lamento biblic ar suna în gura lui
în măsura în care se ascunde. ca o arie de operetă. Dacă ar năzui întradevăr
Este complet eronat să susţii că relaţia spre Nefiinţă, aşa cum cred unii, atunci el n-ar
psalmistului român cu Domnul este funciar avea numai dreptul să plângă, ci şi să fie plâns.
ontică. Ea este eminamente, dacă nu cumva Dar aşa, când el ştie că sufletul lui n-a părăsit
exclusiv, henologică: o legătură participială, niciodată „cerul”, tristeţea nu-i poate veni decât
nu ideală. Ceea ce poetul-preot ştie despre din uitarea acestui mare adevăr. Atunci se simte
Dumnezeul său nu sunt „proprietăţi” ale părăsit de Dumnezeu tocmai pentru că el însuşi
acestuia, nu sunt aspecte (idei), ci legături, îl uită — şi cere „semnul depărtării” (Psalm, „Tare
participări (lógoi); legături sufleteşti, cu ceva ce sunt singur, Doamne”); nu pentru a evada din
niciodată nu se în-fiinţează şi nu poate suferi lume, ci pentru a nu mai trăi în ea „pieziş”, adică
o ensomatoză decât ieşind afară din sine şi aplecat sub vremi şi potrivnic Creatorului său pe
fiind altceva: propria sa negaţie. Pozitivitatea care-l acuză pe nedrept de toate păcatele sale.
„semnului” divin nu are însă nevoie de o Arghezi are sentimentul tonic al unei
38 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
Naturi în care singurul lucru care nu există este într-o lume fără Dumnezeu; căci singur rămâne
Nefiinţa însăşi. Totul este plin — de insistenţă şi atunci când îl pierde, chiar dacă toate fiinţele şi
de existenţă, inclusiv propria lui făptură: el are lucrurile acestei lumi îi ţin tovărăşie. Or, a nu-l
totul şi este totul — fireşte, în limitele destinului pierde pe Dumnezeu nu înseamnă a-l dezgoli
său, de creatură, finită. „Nu-ţi cer nimic. Nimic şi a-l crucifica pe cele patru stihii ale lumii, ci,
ţi-aduc aminte” (Psalm, „Ruga mea e fără cuvinte”) tocmai, a respecta retragerea şi taina lui şi a-i
— îi spune el Dumnezeului său, cu care vorbeşte primi „îngerul”, adică mesajul său criptic. Altfel,
cântând fără glas. Atunci când mintea îi este Dumnezeu nu mai pune „picioru-n bătătură”.
„nengenunchiată firii de pământ” (ibid.) el se E adevărat că veghea iniţiatică este grea
simte ca o masă îmbelşugată pregătită încă de — şi că spiritul cel mai puternic mai aţipeşte
cu ziuă pentru cina cea de taină. Rugăciunea şi el din când în când, visând atunci urât. Dar
lui nu mai cere atunci nimic. „Nici rugăciunea, suferinţa şi răul acestei lumi nu sunt decât un
poate, nu mi-e rugăciune” (ibid.), ci este numai coşmar. În realitate, când vizionarul pătrunde
deschidere către Divin şi aşteptare pioasă a lucid în „tăcere”, părăsind „zgomotul” lumii,
actului de graţie, aşteptarea oaspetelui de seară el trăieşte aievea un vis frumos, nemuritor,
ce va coborî în cămara sufletului său ca o pe care se fereşte să-l coboare din cer, pentru
lumină: „Sufletul meu, deschis ca şapte cupe, că numai acolo este locul unde el poate să
/ Aşteaptă o ivire din cristal, / Pe un ştergar cu dăinuiască. „Eşti visul meu, din toate, cel
brâie de lumină” (ibid.). frumos / şi nu-ndrăznesc să te cobor din cer
Suntem departe, în această tonalitate grămadă” (Psalm, „Te drămuiesc în zgomot şi-n
afectivă, de lamentaţiile vechilor profeţi evrei şi tăcere”). Când este „pândit în timp”, în orizontul
de sfâşierile ascetice ale creştinilor. O „nepăsare fiinţării, Divinul se vede scintilant, pâlpâind
sfântă” coboară în inima psalmistului român, între apariţie şi aparenţă: „Pari când a fi, pari
un senin echilibru şi o împăcare cu tot ce-i în când că nu mai eşti” (ibid.). În fond, orice
cer şi pe pământ — acestea toate condiţionate epifanie îi trădează adevărata natură şi orice
numai de menţinerea legăturii cu Absolutul. descripţie a lui este absurdă fenomenologie
EL nu trebuie pierdut! Singurul lucru pe care a ceva ce nu se fenomenalizează niciodată,
poetul îl doreşte este să nu rămână singur ci rămâne veşnic noumenal şi numinos. Dar

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 39


când, concentrându-se în sine, esenţializându-se, înţelege nu-l aduce pe Dumnezeu în lume şi
poetul se reculege, de unul singur, Dumnezeu i nu-l face nici om, nici piatră la care să senchine.
se dă, atunci, ca măsura interioară lui însuşi, care El nu-l vede altfel decât ca pe izvorul etern al
îl măsoară, îl determină şi îl obligă prin aceasta izvorârii cosmice — şi i se adresează numindu-l
să fie, fiind şi El în creatura sa: „Singuri acum, cu acest nume: „Doamne, izvorul meu! / … / Tu
în marea ta poveste, / Rămân cu tine să mă mai eşti şi-ai fost mai mult decât în fire” (ibid.). Dar
măsor, / Fără să vreau să ies biruitor. / Vreau să te tocmai de aceea, pentru că tot ceea-ce-este este un
pipăi şi să urlu: «Este!»” (ibid.). „mai puţin” şi un „cu totul altul” decât Divinul,
Firea reprezintă apoteoza ieşirii Divinului, Creatorul este şi Nimicitorul a toate: pentru că el
prin Sacru, din închiderea sa; ea este împlinirea este perfect, are totul, poate totul, iar un mai mult
faptei sale, zidirea prin ridicarea căreia el însuşi ca perfectul nu poate fi decât aparent. Dedublarea
este Ziditorul. Dar strigătul de triumf: „Este!” Unului prin fire nu-i adaugă şi nu-i scade acestuia
nu înseamnă că Dumnezeu este, ci că fapta lui, nimic. Singura punere reală, singura pozitivitate
prin care el este Dumnezeu, a fost înfăptuită — şi şi realitate autentică este cea primordială. Restul
că astfel lumea a ajuns să fie, minune spre a se — haloul de lumină ce înconjoară o enigmă.
vedea. De fapt, ceea ce pândeşte psalmistul în
timp nu este timpul însuşi, ci complementul său: Rugăciunea poetică,
veşnicia; iar în fire el nu caută firea ca fire, aşa cum
fac metafizicienii, ci ceea-ce-dă-firea: in-sistenţa din între enstază şi extaz
ec-sistenţă, léthe din alétheia. El nu poate, dar nici
nu vrea să iasă din cercul vicios timp-eternitate,
pentru că acesta nu reprezintă pentru dânsul
o antinomie, ci o complementaritate: bipartiţia Î ntr-un cunoscut interviu acordat lui Ion
dintre izvor şi rod, dintre ceea ce dăruieşte şi Biberi, Arghezi mărturisea: „Voiam să trăiesc o
darul acestei dăruiri. Odată găsit izvorul profund experienţă, nu o dogmă. Nu sunt atare om. Mi-e
al Naturii, Dumnezeu va putea fi „pipăit” în toate indiferentă forma de religie”. Iar în altă parte:
cele ce sunt. Dar este o himeră că aceasta reprezintă „Îmi lipsea acel Dumnezeu care nu era nici în
„sacralizarea imediatului ontic”. Numai „Pentru cărţi, nici în biserici şi pe lângă care au trecut
că n-a putut să te-nţeleagă / Deşertăciunea lor de oamenii şi nu l-au văzut.”. Poet fără concepte
vis şi lut / Sfinţi-au lăsat cuvânt că te-au văzut / şi fără concepţii, el respingea odată cu toate
şi că purtai toiag şi barbă-ntreagă” (Psalm). Cine teologiile şi cu toate filosofiile încercarea însăşi de

40 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


a te apropia de Dumnezeu prin raţiune. Domeniul mai privi în urmă, cu acest creştinism barbar,
de aplicabilitate al acesteia este ceea-ce-se-vede: care nu a înţeles nimic nici din religiozitatea
fenomenalizarea spaţio-temporală; dezvăluirea; iudaică, precreştină, nici din spiritul elin, pe care
aspectul; ideea. Or, Arghezi este „Sătul de ce aceasta venise să-l altereze. El repune chestiunea
se vede, flămând de nu se vede” (Psalmul mut). religioasă pe terenul ei propriu, care este planul
Ceea ce respinge el este însuşi spiritul occidental henologic al Naturii. Dacă este posibilă în vreun
ontologizat; o visio Dei secularizată, realizată în fel, legătura omului cu divinitatea nu poate fi
această lume a lui hic et nunc, în care Dumnezeul decât directă, în miezul firii, acolo unde se mişcă
mort a devenit ens realissimum, summum ens, sau mereu „viermele cel neadormit, care ridică totul
esse purum et simplex. la suprafaţă”. Sfera firii este această suprafaţă,
La începutul procesului de creştinare egal depărtată de centru, pe care Arghezi vrea
a barbarilor romano-germani, Sf.Augustin a s-o evite. Pe el nu-l interesează ceea ce este ridicat
orientat decisiv patristica occidentală în direcţia la suprafaţă, înainte de a şti cine este cel care
căutării Sacrului în lume, susţinând cu tărie că provoacă această ieşire la vedere, cu mişcarea
drept răsplată pentru credinţa credinciosului lui fără odihnă de intrare în sine. Un prim câştig,
acesta îl va putea vedea pe Dumnezeu rămânând ferm, al căutărilor sale este deci rezultatul, numai
în propiul său corp: „Spun deci că îl vom vedea negativ, că Dumnezeu nu este şi nu trebuie căutat
pe Dumnezeu în corp” (De Civitate Dei, XXII, 29). printre cele ce sunt.
Când ceea ce este perfect va veni, deci în clipa Punând piciorul pe celălalt tărâm, Arghezi
manifestării Divinului, „ochii trupului vor avea ştie însă că nu şi-a încheiat aventura, ci de-abia
funcţia lor şi vor fi la locul lor, iar spiritul se va şi-a început-o cu adevărat. Trei căi se deschid
servi de ei prin mijlocirea corpului, care va fi în faţa ochilor săi obişnuiţi acum cu întunericul.
spiritual” (ibid.). Introducând obscura noţiune Una este închiderea totală a sufletului în sine,
de „corp spiritual”, care n-ar fi totuna cu spiritul adică en-staza. Alta: deschiderea totală a sufletului
— „Căci Dumnezeu este spirit” (ibid.) —, Sf. — în plan henologic! — şi astfel dispariţia lui
Augustin coboară în fond sufletul pe pământ, în imens, prin contopire cu Dumnezeu-Unul.
pretinzând că urcă trupul (spiritualizat) la cer. Aceasta este ec-stazul mistic. Cea de a treia, calea
„Acolo (în ziua a şaptea a săptămânii mistice, n.n.) de mijloc, propriu-zis religioasă, este păstrarea
noi ne vom repauza şi vom vedea; vom vedea şi monadei sufleteşti, ca unitate individualizată în
vom iubi; vom iubi şi vom lăuda” (ibid.). Este Logos, dar totodată orientarea ei spre Unu, într-o
afirmată aşadar echivalenţa dintre cunoaştere şi aşteptare a venirii acestuia, care este o continuă,
iubire, proprie într-adevăr planului henologic, o veşnică naştere întru iubire. A rămâne în Logos
dar această „vedere” care este cunoaştere şi iubire înseamnă pentru un suflet a se iubi pe sine, a iubi
se face… cu corpul. orice alt sine-însuşi, a iubi Logosul ca Monadă
Interpretând obtuz cuvintele lui Pavel: a monadelor — şi a iubi pe Cel-căruia-nu-i-se-
„Fie ca El să lumineze ochii inimii voastre”, potriveşte-niciun-nume în calitatea de limită a
corifeul necontestat al patristicii latine înţelege că înălţării sale în ierarhia celestă.
„orice carne va vedea mântuirea lui Dumnezeu” Aceste trei atitudini henologice nu sunt
(ibid.). Oculi spirituales in corpore spirituali nu toate religioase. Închiderea sufletului în sine, cu
înseamnă nimic altceva decât expresia convingerii ruperea legăturilor în care Logosul ţine laolaltă
lui că este posibilă pătrunderea ontologicului în prin iubire, reprezintă prevaricaţia luciferică
henologic — sau, în alţi termeni, „ridicarea la radicală, revolta Răului însuşi împotriva
cer” a ceea ce este. „Carnea” va reînvia, va deveni cuprinderii universale într-o singură armonie,
nemuritoare şi va călători prin Sfânta Sfintelor, invizibilă. Enstaza este atitudinea propriu-zis
în intimitatea cea mai adânc tăinuită a Divinului, antireligioasă. Ea constituie identitatea autentică
populând un cer nou şi un pământ nou: „Vom a spiritului oriental, pe nedrept reputat de a fi
vedea corpurile în noul cer şi în noul pământ” religios ori preponderent mistic. Yoga clasică şi,
(ibid.). De fapt, această aşa-zisă resurecţie nu este pe urmele ei, buddhismul semnifică opoziţia la
decât o mortificare a Sacrului, prin imposibila Divin pe însuşi terenul acestuia, o revoltă în cer,
contopire a cerului cu pământul, unificare în cu mult mai rea decât cel mai ateu materialism, la
urma căreia, ca să zicem aşa, una din împărăţii ale cărui atacuri cerul rămâne de fapt intangibil.
dispare. Cerul se mută pe pământ. Răul se află în paradis, pus acolo încă înainte
Primul pas pe care Arghezi îl face în de facerea lumii, coautor al Creaţiei, gata să
tentativa lui de întâlnire cu Dumnezeu va fi deci ispitească deja prima creatură din gaura de şarpe
să rupă definitiv şi fără echivoc, să rupă fără a a libertăţii sale, pe care Dumnezeu n-o încalcă

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 41


niciodată. Sufletul, creat in principio, este liber infernul poate fi imaginat, aceea este enstaza
să aleagă dacă intră în comuniunea celestă a henologică, pentru că ea reprezintă însuşi Răul:
sufletelor, adică în Biserica Logosului, structurată negarea Sacrului în el însuşi, dizarmonia principială,
prin philadelphía, prin agápe — sau dacă se separă en arché, conflictul originar cu Dumnezeu, acasă la
trufaş, considerându-se principiu de sine stătător. el, faţă în faţă, atentatul la unificarea prin care el
Această superbie caracterizează enstaza. este Unul; o lovitură de pumnal înfiptă în inima
Arghezi cunoaşte posibilitatea acestei Dumnezeului viu. Acolo unde este Dumnezeu,
reci şi mândre Nirvana, care nu-l tentează însă acolo este şi Diavolul; Fărtatul şi Nefărtatul din
niciodată. În Vraciul, Prinţul sau chiar în Suiş, el miturile noastre antegonice. De aceea, depăşirea
reperează ipostaza „Arhanghelului mare taciturn, pseudoreligiozităţii occidentale, rudimentară,
/ Neliniştit de greaua lui putere.” (Suiş). Sufletul dar relativ nevinovată, prin transferarea întregii
egolatru se izolează în orgoliul său uriaş ca într– problematici din orizontul ontologic în cel
un mormânt ceresc, tratând întreaga împărăţie a henologic, nu înseamnă încă accesul la un teren
cerului ca pe un cimitir de suflete moarte: „Cel ce ferm, ci abia pasul decisiv pe nisipurile mişcătoare
s-a ascuns aici de lume / A vrut un stei sălbatic fără ale veritabilei ispite. Să pătrunzi în sfera Sacrului
nume / şi-o grădină-n jurul mormântului departe înseamnă să trăieşti în pericol; înseamnă să ajungi
/ De orice mort, de orice moarte” (Inscripţie pe totodată în imediata apropiere a Răului.
mormânt). Acestui suflet, rodnic totuşi, care poate La antipodul enstazei luciferice, dar
da naştere propriei sale „grădini” în lume, dar situată tot în planul henologic, soluţia mistică
care reduce totul la el şi la al lui, îi spune: „ştii rezidă în depersonalizare şi contopire deplină
suferi, iubi şi mângâia, / Îndepărtat de oameni cu Divinul. Misticul este însufleţit de un orgoliu
şi de tine. / Dar bucurii tânjite şi suspine / Nu încă şi mai mare decât cel satanic. El nu vrea să
aburesc oţelul şi sticlirea ta” (Suiş). Îndepărtarea fie doar pe măsura lui Dumnezeu, ca adversar
de sine este surzenia îndărătnică a sufletului redutabil al lui, ci vrea să fie Dumnezeu însuşi.
care nu vrea să audă chemarea lui Dumnezeu la „Nu unit, ci una cu Unul” — aceasta este deviza
unificare, la iubire şi armonie universală, chemare sa; „Nu îndumnezeit, ci Dumnezeu însuşi”.
pusă de Creator în orice suflet, creatură a sa. Acest orgoliu suprem este însă compensat aici
„Mormânt închis la zgomotul de-afară” (Vraciul), de suprema umilinţă posibilă: misticul renunţă la
omul nirvanic rămâne „închis în turnul morţii” propria sa individualitate, la propriul său suflet,
(Prinţul), moarte niciodată mai autentică decât în la propria sa raţiune primordială, într-o fuziune
satanismul unei veşnicii glaciale, trufaşe, ruptă de extatică în care iese din propria sa monadă,
raţiunile tuturor lucrurilor, de sufletele tuturor dar nu pentru a ec-sista, ci pentru a se absolvi
oamenilor, de biserica celestă a Logosului şi, mai de păcatul originar al individualizării sale ca
cu seamă, de Dumnezeu-Unul, Tatăl, de Unul- unitate în Unu. În consecinţă, el nu mai este
Dumnezeu, pe care îl sfidează cu îndurerata sa în lume un fiind printre alţii, ci firea lui va
singurătate. Enstaza este triumful Răului, plătit cu fi de-acum însăşi firea: complementul ideal al
damnaţiunea la suferinţă veşnică. Pentru sufletul Unului participial, cu care, prin extaz, misticul se
liber însingurat prin propria lui voinţă, căldura confundă. Mitul eschatologic existent pe aceste
iubirii divine este resimţită ca foc al Gheenei, care meleaguri dinainte de pătrunderea creştinismului
îl arde fără să-l mistuie, pentru ca suferinţa lui să spune că după această mântuire prin intrare în
nu aibă sfârşit. sânul lui Dumnezeu „va fi tot o zi”: o perpetuă
Nu–i de mirare că misticii au condamnat fenomenalizare, care niciodată nu trece, dar în
yoga clasică mai mult decât materialismul ateu — care toate cele finite în spaţiu şi timp se petrec şi
şi că în cele din urmă spiritul hindus a eliminat trec.
buddhismul din sfera sa de dominaţie. Ambele Arghezi are nostalgia acestei fuziuni mis-
orientări au în comun faptul că refuză unio mystica, tice şi întrevede posibilitatea disoluţiei în Absolut.
ceea ce pentru spiritul religios defineşte însăşi Sufletului său — cucuvaia din noaptea sfântă
impietatea. „Curentele bhakta, ne spune Rudolf — îi spune: „(Tu) suni lepădarea de sine” (Graiul
Otto, i–au izgonit pe yogini, cu kaivalya lor (ceea nopţii); şi ştie că această supremă renunţare duce
ce înseamnă: stare de mântuire într-un dincolo în centrul de convergenţă a tuturor traseelor
subiectiv) într-un colţ de lume de unde le negau eschatologice, la osia lumii, din care pleacă şi în
posibilitatea de a fi sloboziţi vreodată, în timp ce care se îmbină toate spiţele roţii cosmice: „N-au
această eliberare era acordată tuturor locuitorilor mai rămas multe de-nvins şi de ştiut. / Şoseaua
infernului” (Rudolf Otto, Mistica Orientului şi se strâmtează, cărările se-mbină / Le simţi apro-
Mistica Occidentului). Dacă ceva mai rău decât piate din ce în ce mai mult / Ca spiţele din roată,
42 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
crăpate de lumină” (Restituiri). Pribegia prin timp şi parc-aş fi murit. / Parcă aş fi şi parcă aş fi fost, /
i se pare zadarnică dacă e nesfârşită; ea are Parcă-s pribeag şi fără adăpost, / Un pai, o pleavă,
sens numai dacă fundamentul de neclintit, abisal, un scaiete, / O uşă fără de părete / Sau o fereastră-n
poate fi atins: „Lacăte, cine te-a închis / La uşa gol. / Nu pot nici să mă culc nici să mă scol / şi mă
marelui meu vis? / Unde mi-i cheia, unde-i păzi- trezesc cu cineva umblând, / şi zic că poate-ar fi un
torul / Să sfarăme zăvorul / şi să vedem în fundul gând, / Dar gândul mi-e şi el nedesluşit / De cine
nopţii noastre / Mişcându-se comorile albastre?” a intrat, de cine a ieşit / Din camerele mele, călcate
(Descântec). pe furiş / Fără păreţi şi-acoperiş. / Mi-e frică de
Pierderea identităţii este însă pentru el ceva. Pe-aici, pe undeva, / Se tot petrece, tot câte
semnul distinctiv al misticismului şi sacrificiul pe ceva, / Taine ursuze, chipuri de secunde. / Nimicul
care ştie că ar trebui să-l facă pentru ca, umilindu- se-mpleteşte şi se-ascunde.” (Ora confuză).
se până la neantizare, să se înalţe până la Absolut: Acest entre-deux onto-henic defineşte
„Sângele meu nu-i al meu, / Mi-e teamă să zic rugăciunea poetică argheziană. În Natură este
mie şi să zic eu / … / Ce martor aş întreba / Ca vorba de bipartiţia şi complementaritatea dintre
să-mi răspundă întrucâtva / Măcar dacă sunt?” sufletul său, localizat în plan henologic, şi corpul
(Mă uit). Această „uitare de sine” înseamnă mai spiritual, tetrastihial, al acestuia, având trupul
mult decât un abandon în braţele divinităţii, care material ca unul din cele patru elemente ale sale —
numai ea trebuie să se împlinească prin individ. situat în plan ontologic. Aceasta pe dimensiunea
„Uitarea” mistică este o revenire asupra actului diametrală a Naturii, adică pe axis mundi sau pe
creaţiei în principiu, asupra Creaţiunii însăşi, prin verticala bradului cosmic, cel care ţine depărtat
care sufletele individuale sunt puse, ca seminţe cerul de pământ, unindu-le totodată.
generatoare de fiinde, în matricea primordială a În plan henologic însă, în veşnicia de
Logosului spermatikós. Disoluţia eului este cheia unde sufletul nu pleacă niciodată, poziţia lui
ce deschide tainiţa beatitudinii extatice: „Insul mi intermediară este de fapt o atitudine de mijloc
s-a risipit. / L-am pierdut jur-împrejur, / Ca o ceaţă între enstaza luciferică şi extazul mistic. Sufletul
dintr-un ciur / … / Sufletul îmi umblă beat / Pe sub nici nu se închide prevaricator în sine, refuzând
veac şi peste leat” (Cântec de boală). Sacrul, nici nu i se deschide acestuia fără rezerve,
Trăirea paradisiacă nu reprezintă însă dispărând ca o scânteie în incendiul solar din
pentru Arghezi decât o limită a cunoaşterii, care-l Centru. Scânteia de divinitate care este persoana
bucură doar ca promisiunea fabuloasă a sfârşitului peregrinează către Divin într–o lume care este a
ce coincide cu începutul, dar care-l şi înspăimântă. ei, apropiindu-se în spirală de nucleul de fuziu-
Pentru dânsul pierderea individualităţii în această ne din care a ieşit, păşind ascensional pe suflete
lume („Eu sunt risipit prin spini şi bolovani…” ca pe nişte trepte şi exprimându-se în tot acest
Duhovnicească) este terifiantă, tocmai pentru că timp în lume, ca un fiind printre alţii; dar ca
opreşte prematur înaintarea către acea limită un fiind anume, acela şi nu altul, care manifestă
absolută. Conştient de complementaritatea dintre în esenţă sufletul unic şi inconfundabil pe care
sufletul lui şi contrapartea sa existentă, el nu nimic şi nimeni nu l-ar putea înlocui, nici măcar
acceptă să le disocieze printr-o moarte vie, în care Dumnezeu însuşi. Această demnitate a sufletului,
sufletul părăseşte trupul încă înainte ca acesta demnitatea raţiunii primordiale a omului dar şi a
să moară. Ca doi prieteni, sau ca un păcătos cu oricărui alt lucru natural, de care nici Dumnezeu
duhovnicul său, „cei doi” stau de vorbă într-un nu s-ar putea lipsi, cu toată bogăţia lui inepuiza-
colocviu de taină, neavând de fapt ce să-şi spună, bilă, deoarece este necesară pleromei divinităţii
căci glasul sufletului, întrucât este, este chiar pentru ca ea să fie perfectă — recunoaşterea
existenţa mundană a celui ce vorbeşte. Colocviul aceasta a faptului că sufletul este vrednic să stea
onto-henic, onto-deontic, dintre ceea-ce-este la sânul Domnului ca o steluţă pe cerul veşniciei
şi ceea-ce-trebuie-să-fie, reprezintă o trecere a şi să nu dispară niciodată, nici îngheţând de frigul
vămilor în ambele sensuri, un echilibru olimpian izolării luciferice, nici mistuit în creuzetul nuclear
între existenţă şi inexistenţa insistentă: „Te iau de fuziune al imensei iubiri, se traduce în opera
duhovnic, suflete-n tăcere / Eşti tu măcar sau sufăr lui Tudor Arghezi prin rugăciunea poetică. Aceasta
de-o părere? / Ca să te am eu, bobule de rouă, este o căutare a mijlocului de continuă apropiere
/ M-am împărţit ca ziua, pe din două, / şi m-am de Divin prin obţinerea şi strângerea unei legături
gândit că partea pământească / Celeilalte poate să directe cu divinitatea, care rămâne însă perma-
se spovedească. / Dar ce să-ţi spun? că n-am nimic nent personală. Prin „persoană” se înţelege aici
de spus, / O ceaţă mă pătrunde, pare că de sus, / unitatea ce armonizează în ea o mulţime, finită
şi alta vine nu ştiu de unde a venit, / Parcă aş trăi sau infinită, de determinaţii primordiale — ceea

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 43


ce Pindar numea areté iar Pythagora peraínon- său nu are într-însa nici un secret, nimic inaccesibil,
ta, dar pe care filosofii, îndeobşte, le numesc şi nu presupune nici o tehnică. Secret şi inaccesibil
Multiplu-în-Unu. Intelectul unitor este persoană e numai Sacrul căruia ea îi este adresată. Dar a
în calitate de număr unic şi excelent, care unifică te ruga înseamnă pentru poet a trăi, a-ţi îndrăgi
într-însul mulţimea infinită a Multiplului-în-Unu. viaţa şi a-i spune DA până la capăt, de o mie de
Intelectul înţeles ca persoană constituie astfel ori, de milioane de mii de ori DA, la nesfârşit.
“poarta” de trecere către Divinul rupt de orice Viaţa e sfântă şi merită să fie trăită pentru ea
legături cu planul henologic al Sacrului, către însăşi, fără alt „pentru ce”, deoarece numai trăind
Absolut. Fiecare suflet individual unifică o sub- în lume îţi cultivi sufletul şi ţi-l creşti, adunând în
mulţime a Multiplului-în-Unu, reprezentând prin el tot mai multă iubire, armonizând în el tot mai
aceasta un număr natural finit. Șirul numerelor multe „idei” şi apropiindu-te astfel de armonia
naturale este şi trebuie să rămână complet. Nici universală a iubirii infinite. A trăi pentru a trăi, fără
un număr-suflet nu poate să dispară. Dar în timp „pentru ce”, înseamnă a-ţi aduna în această viaţă,
ce fixarea într-un anumit număr înseamnă revoltă de aici din lume, o comoară depozitată în suflet
luciferică, parcurgerea şirului numerelor naturale, şi constituind sufletul însuşi, în baza căreia, pe
adică trecerea dintr-un suflet în altul, într-o conti- temelia căreia, ca dintr-o sămânţă mărită, o nouă
nuă apropiere de Divin tradusă prin tot mai multă formă de viaţă, mai bogată, poate să înflorească în
iubire, este viaţa cea bună a persoanei, care iubin- lume. Acest cerc vicios dintre existenţă şi condiţia
du-şi aproapele (aproape ce poate fi şi trebuie să ei de dincolo de lume asigură echilibrul olimpian
fie orice lucru natural) îşi spune sie însăşi, privind al bunei locuiri în Natură. Atunci când viaţa îşi
către oricare suflet: „şi acesta eşti tu”. este ei însăşi propria raţiune, Dumnezeu este slujit
Este drept că în poezia lui Arghezi acest cu credinţă. Căci el este Ziditorul, a cărui singură
mesaj filadelfic, de iubire a sufletelor frăţeşti, aflate faptă este zidirea lumii.
toate în îmbrăţişarea Logosului, pare mai stins Morala argheziană apare atunci ca o citire
decât chemarea Unului-fără-al-doilea, cu care directă în cartea sufletului, liberă de toate tablele
Dumnezeul Vechiului Testament se identifică. de legi, scrise sau nescrise, şi de toţi învăţătorii,
Aceasta pentru că pasiunea lui supremă, aspiraţia profeţii şi proorocii care comunică oamenilor
lui de monoman a fost să stea singur în faţa poruncile lui Dumnezeu, pretinzând că ei singuri
divinităţii, pe care a iubit-o şi a căutat-o cel au fost aleşi să le audă. Binele este, pentru poet,
mai mult. Dar toate celelalte suflete din Biserica armonizarea în suflet a ceea ce vine să se adauge
celestă a Logosului sunt iubite în completitudinea acestuia în urma vieţuirii pe pământ. Răul este
realizării lor, ca lucruri naturale, vii asemenea dizarmonia din raţiunea lui primordială. Comoara
omului şi demne de a fi iubite şi respectate, oricât ar faptelor bune, acelea pe care Dumnezeu le răsplă-
fi ele de umile în întruparea lor lumească. Arghezi teşte dând sufletului pacea şi mulţumirea de sine,
este poetul universului familiar, prietenul de rezultă din sublimarea în plan henologic, adică în
nădejde al gângăniilor, copiilor şi firelor de iarbă, adevărata lui patrie, a relaţiilor cognitive-active
fericit să vadă în toate epifania Sacrului. Harul lui pe care fiecare vieţuitor le are cu toate celelalte
Dumnezeu se face simţit peste tot. El nu coboară lucruri cu care împarte această unică lume. Dacă
numai asupra preoţilor la hirotonisire, ci chiar ceea ce se adună în miezul însufleţitor al fiinţei lui
şi în cartoful lehuz care încolţeşte în pivniţă la se potriveşte acolo, adică i se potriveşte lui şi sună
primele pale de căldură ale primăverii: „Îmbrăcaţi ca un acord în armonia universală, atunci glasul
în straie de iască / Sunt gata cartofii să nască. conştiinţei este bun — şi el îi spune că ceea ce tre-
/ S-au pregătit o iarnă, de soroc, / Cu cârtiţele buia făcut a fost făcut, iar prin această bine-facere
launloc, / Cu întunericul, cu coropijniţa şi râmele. încă un pas spre armonia universală a fost făcut.
/ şi din toate fărâmele / Au rămas grei ca mâţele, Limpezirea misterului acestei armonii vine atunci
/ Umflându-li-se ţâţele. / Auzi? / Cartofii sunt oarecum de la sine. De fapt, singurul mijloc de a–i
lehuzi. / Ascultă, harul a trecut prin ei / Virginal, desluşi taina este acest drum fără sfârşit către ea,
candid şi holtei, / Dumnezeieşte. / Cel-de-sus şi care nu trebuie să se încheie niciodată, aşa cum
din veac binevoieşte / Să-şi scoboare sfintele scule nici pătrunderea Unului în sine însuşi, unificarea
/ Până la tubercule, / şi pentru negul cartofilor lui cu sine, nu se încheie vreodată, rămânând în
cald / Face descântec, ca pentru zmarald. / Într-o acelaşi timp, adică veşnic, perfectă, dusă până la
noapte / Li s-au umplut straiele cu lapte / Ca să-şi capăt. Cu preţul acestei ascensiuni fără sfârşit,
hrănească un pui / În fiecare vârf de cucui” (Har). lumea există mereu, ca o contraparte temporală
Rugăciunea care izvorăşte direct din suflet a veşniciei.
şi e şoptită de acesta direct la urechea Creatorului
44 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
avatar

A trecut ziua anunţată de calendarul din măsură, să nu irite. Cât mă tutuia, doamna, cor-
perete şi a venit noaptea, timp fără calendar la polentă vizibil dar nu supărător, gesticula rotund,
vedere. În lipsa unui bibliotecar personal sau atingându-mă rar, felin, cu o firească intimitate
măcar a unui eunuc care să-mi slujească de de soră, privindu-mă pe sub genele groase şi
secretar, îmi caut şi cobor cu mâna mea cărţile fluturând eşarfa parfumată scump. Uşuratic cum
din raft şoptindu-le numele mic, cum sulta- sunt, mă vrăjise mai degrabă prestidigitaţia ei,
nul şi-ar chema singur iubita de-o noapte din decât magia persană a vorbelor. În femeia asta,
harem, pentru a scurta din ritual. Va fi orgie bănuiesc, s-a pierdut un artist al sugestiei prin
noaptea asta, favoritele mele mi-au promis-o de cuvânt, al hipnozei prin gest. Dacă scria, avea
mult. Jubilez; mâine voi avea iarăşi o zi plină de şanse. Cu stoicism, şi-a răbdat harul în tăce-
semne trimise şi deghizate în ghinioane şi acci- re fără a-l împărtăşi hârtiei, fără a-l transfera
dente, sau numai în zbateri de pleoapă. Acum soţului. Din câte ştiu, şi aşa viaţa sa e o poveste
mă dăruiesc, cu toată vigoarea, haremului de norocoasă, dar discretă. Abilitatea înnăscută
pe rafturi. Doar luna, sinistru ochi de pirat la de a pleda stăruitor şi cu şarm a avantajat-o.
pândă, se uită în mansarda mea. Vorbind bine, şi cu ce talent, şi-a atras prieteni
preţioşi pe care, e clar, îi mânuieşte cu arta rafi-
Sunt căutat de soţia unei cunoştinţe vagi. nată a femeii împlinite ce ştie mecanica secretă
Îmi zice necazul ei – o revendicare de proprietăţi a oraşului ei în toate articulaţiile. Un cămin bine
ajunsă deja la Judecătorie şi, jovial-imperativ, alcătuit e mai de preţ decât cartea uitată prin
îmi cere ajutor. Mă convinge şi, dintr-o iner- biblioteci, gratulată în grabă cu câteva fraze în
ţie nesăbuită, îi promit neîntârziat două, trei istoria vreunei somităţi a clipei. Ca şi alte doam-
minuni. Uit promisiunea dar, mai târziu, îmi dau ne, a stins în pernă artista şi histrionul din ea,
seama că m-a frapat coerenţa, lizibilitatea pledoa- salvându-şi talentul, elegant, în surdină, pentru
riei, doamna tuşând coarde fine, nuanţat, cu o a-l sacrifica binelui domestic.
măiestrie greu de găsit şi la un prozator, dacă Dacă era vreo prozatoare de succes, fie
n-o are din naştere. M-a sensibilizat scăpând şi una genială, în delăsarea mea ucigătoare,
flatări uşoare, credibile, evocând amici onorabili, juram doamnei să-i citesc grabnic opera, pro-
preţuirea ştiută a soţului, simpatii comune – cu misiune ce aveam s-o amân metodic, la date

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 45


fixe. Aşa nu-i amân decât ajutorul promis, Zona îi dă fiori, o stare de febră, ca şi cum
până îl voi uita definitiv. undeva pe obraz i-ar persista pete de mizerie
şi după ce le spală cu săpun fin, după ce le
* freacă cu peria, şi după ce se inundă cu loţi-
Entuziasmul – falsul ce nu-l pot imita. unile lui scumpe. Nu suportă ca o parte din
Ai zice că fervoarea-i spontană, te naşti cu ea trup să-i miroase a hoit, a fiinţă lăsată morţii.
– buboi abia vânând clipa să se dea în vileag. Cum îşi pot permite nişte celule oarecare din
Entuziasmul, omenesc altfel, (nu ştiu pisici zălta- trupul lui să moară, să putrezească la vrerea
te), îmi dă greaţă cu vertij. Asta – azi dar, cândva, lor, cotropite cine ştie de ce boală lumească?
ce încântat aş fi fost să tresar înviorat măcar la Îşi sorbea cafeaua cu înghiţituri
Paşte, la Crăciun. Când exaltaţii îmi par groteşti zgomotoase, nesigur totuşi de partea cui
în animarea lor, nu m-ar bucura nici învierea sunt. Se temea că-l bănuiesc de nefericiri
mea, n-aş jubila aflând de Învierea altuia, şi pământene. Aşi, mă asigură, sufleteşte o duc
nu de aici îşi iau oxigenul prăpăstioşi ca mine. bine că doar am bani şi afacerile merg! Se ştie
Sinceri să fie şi tot nu i-aş crede. Eu, sălbăticitul, Dumnezeu pe proprietăţile stăpânite cu acte,
treaz, la pândă, nu caut mântuirea lumii, nu dar vrea să fie Atotputernic şi pe corpul său.
râvnesc mântuirea mea. Aici însă are dificultăţi: trupul i-a devenit, şi
Scepticul nu disperă, n-are decepţii şi o lui, o sursă de spaime, cedează bolii, suferă,
sfârşeşte senil, tot visând la divorţul proiectat putrezeşte. Acum, când nu mai are probleme
din noaptea nunţii. Suicidul pare gestul exalta- cu sufletul că doar are bani, cum să dea boala
tului tânăr, al optimistului speciei brusc ruinat peste el, să facă el diabet, să aibă hipertensi-
în deziluzii: nu credea că soarta îl persecută une? Cum aşa? Spre deosebire de alţii, el se
anume pe el, alesul. Eu nu-s din rasa entuziaş- respectă şi nu admite! Din proprietăţile sale
tilor. Vrând să arăt avântat, încrezător, mă fac nu se poate fura, îl apără legea, are avocaţi, tot
de râs. Ruşinat, sufăr în tăcere când entuziaştii, aşa nimic din trupul său nu se poate înstrăina,
exaltaţii, cad în capcana fatalităţii, iar unui înve- nu poate muri fără ştirea, fără voia sa. Îl sperii
ninat ca mine îi merge exact cum se aşteaptă – speculând pe terenul lui: ne batem să câşti-
rău, şi fără ghinioane. găm bani, ne batem să supravieţuim, să fim
nemuritori dar, iată, inima, ficatul, un rinichi,
* alt organ se burzuluieşte, ne trădează şi se
Revin în oraş pentru câteva ore într-o sinucide fără acordul nostru; suntem nemuri-
singurătate stranie, ca o survolare a aşezării tori cu o inimă de sinucigaş!
de la câţiva kilometri înălţime. Nu prieteni, nu Vezi? Doar ateii se sinucid, îmi destăinuie
cunoscuţi, nu sentiment. Ce să caute prietenii el. Da, e adevărat, nu-mi amintesc de vreun
mei la cinci mii de metri? Trec prin piaţă, iau preot să se fi sinucis, încerc eu să-i susţin teza
oase pentru câine, şi mă instalez pe o terasă, şi sare din nou: Asta spuneam şi eu! Are o hibă
la soare: Expresso? Nu, la ibric, dacă se poate! Atotputernicul din faţa mea. Se îndoieşte, totuşi,
Discut cu un anonim care căuta un loc şi-o de reînviere, nu-i sigur nici de ziua de mâine şi
vorbă. Se pare că mă ştia din alte întâmplări şi mă întreabă încet: Ia uite cum s-a aşezat zaţul. Nu
trece la subiect: crize metafizice – acum, după ghiceşti în cafea?
un episod bine speculat financiar când şi-a
câştigat, chiar în tribunal, un statut social ono- *
rabil şi cert, mă asigură el în termeni pompoşi. În obişnuita plimbare cu Emil, era o zi
Înţeleg că a moştenit ori şi-a cumpărat un titlu rece de februarie, zăresc femei zorite de frig
de nobil, în lumea asta gata să urce în rang pe ce-mi amintesc cu o nostalgie nesfârşită de
oricine cu cont în valută la două bănci şi trei manşonul vechilor doamne. Uitasem de el: un
carduri în portofel. Îmi dă o carte de vizită şi moft din blană fină, vulpe, nurcă sau un caracul
văd – numele îi este precedat de un prefix: bun, căptuşit şi vătuit, purtat în loc de mănuşi.
von… Politicos, îi dau şi eu cartea de vizită: Precupeaţa cu mâinile în manşonul luat de fan-
nu titluri, nu funcţii, nu antet de academii, nu doseală, cât s-o vadă un doctor sau, duminica,
sigle tricolore. Rar, are puseuri când în crizele la biserică, aspira la o clasă mai sus şi-i spunea-i
sale, neintabulabile la cadastru ca proprietăţi doamnă fără să te simtă că râzi de ea. Manşonul,
private deşi sunt doar ale sale, simte laturi dacă nu era de căpătat, darul rudei mai avute,
de neîngrădit cu sârmă ghimpată, cu zid. Pe se tăia dintr-o blană cu mantoul ori se asorta
acolo, îndoielile lumii îl ajung ca un prurit. cu gulerul hainei de stofă. Căptuşeala din atlaz
46 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
lunecos, dosea buzunare de ţinut batista, rujul, i-am spus-o nici ei, nici mamei. M-am îndră-
oglinda, esenţa de trandafir cu oţet, bun pentru gostit de bunica mea mai devreme decât crede
leşinul la comandă – cam atât. Manşonul se bătrânul pişicher – Freud; nici nu mergeam pe
dorea un capriciu graţios ştiind că o doamnă nu picioare, eram încă patruped când i-ajun-
cară nimic şi nu are altă treabă decât să ajungă, geam în poale, în poalele ce miroseau dulce a
agale, la vreo sindrofie. Visând la manşon, cartofi fierţi şi a fum de ţigară când bunica fuma
revăd cum făptura încătuşată în blană păşea lângă portiţa deschisă a sobei. Dar iubirea mea
rar, lentoarea luminându-i alura festivă. De e o poveste lungă, plină de seri când eu, prinţul
obicei, moftul de manşon se însoţea, la braţ, de vrăjilor ei albe, eram îmbăiat cu apă clocotită
un domn sclifosit şi cu mustaţă, nu întotdeauna stinsă cu fân şi ierburi de sub dealuri, pentru a
soţul. Având de-a face cu doamne, şi bunica mă ridica mai repede în picioare. Bunica ştia şi
purtase, la vremea ei, manşon. A pune mâna descântece cu leşie din cenuşă de brad în care
pe manşonul bunicii uitat printre vechituri spăla dantele şi broderii de la case mari din
echivala cu un deliciu rar, împărtăşit în comun oraş, dantele ce le descosea de pe atlazuri sau
cu moliile, înăuntru zăcând relicvele altui timp: tuluri, de pe olandine şi mătăsuri şi damascuri,
mănuşi brodate, broşe coclite dar cu chihlimbar să le coase la loc – spălate, albite, curăţate de
sau agate adevărate, batistuţe din mătase cu pete; cu mâinile ei imense bunica spăla pentru
dantele şi monograme tocite – toate zăcând în doamnele din târg dantele subţiri şi mirosul
parfumul unui veac gata să-şi dea sufletul în acelor rufe, ce nici nu se purtau întotdeauna la
praful lumii, desfrâu din care, surprins de buni- vedere, îi mai rămânea pe mâini şi în poale, că
că-mea, scăpam doar spălându-mă pe mâini ca nici nu mai ştiam cine este bunica mea. Abia
după cine ştie ce afacere de ruşine. târziu am aflat că lângă bunica fusese şi un
Rar mai zăresc câte o bătrână cochetă bunic, un om bun care, uneori, cânta la vioară
care îmi aduce în memorie, vag, voluptuoasele şi aşa trebuie să fi fost, pentru că aud şi acum
doamne din mahalaua de altădată, şi ele doar o cântecul lui. Bunicul semăna foarte bine cu tine şi
amintire. mi-a spus că am fost prima femeie din viaţa lui pe
care a iubit-o. Ascultam vorbele bunicii despre
* bărbatul ce l-a cunoscut înainte de a veni şi eu
Am haine rămase prin dulapuri de ani de pe lume şi-mi spuneam, fără gelozie, că trebuie
zile; sunt intacte, au toţi nasturii încă şi doar să fi fost un copil bun bunicul, dacă o femeie ca
câteva găuri de molie prin dreptul pieptului, ea l-a iubit. Şi în casa noastră tot timpul se auzea
insectele astea precum gloanţele oarbe căutând un scâncet de vioară, un scâncet de vioară uşor
ceva pe lângă inimă, pe lângă sufletul meu ca de copil. Un cântec aşa de trist încât cred că
lăsând în urmă un fel de decoraţie în minus ca nu voi scrie niciodată poezia pe care am vrut
semn că n-au găsit nimic, detaliu ce arată mai s-o scriu despre prima femeie de care m-am
bine calitatea stofei ce se făcea în vechime, lână îndrăgostit.
în lână, cum se spunea şi cum nu se mai face în
ziua de azi; hainele astea uitate în dulap şi pe *
care nu le pot arunca, nu le pot da de pomană Torturat de îndoieli şi şovăiri fără de leac,
că nimeni, nici boschetarii nu mai poartă mode- pendulând între stări paradoxale de păgân
lul ăsta de sacou cu nasturi la trei rânduri şi creştinat în flăcări negre, Tertullian fulgeră
vestă de greiere, îmi amintesc de anii trecuţi, mustrător femeia drept templul înălţat pe o groa-
de oamenii care s-au dus cu acei ani cu tot. Şi, pă de gunoi. Metafora, de o cruzime ce-ţi iscă
pe şoptite, îmi amintesc ce femei frumoase, şi azi reproşul aprig, nici n-ai zice că se trage
ce femei tinere, au îmbrăţişat mânecile astea, din ocara blajină a lumii de început. Ea, prima
acum doar cârpe şi ulcele, cum li s-au sprijinit răstignită a Crucii, se face curcubeu în sufletul
sânii zvelţi cu umbra lor de suflet pe pieptul meu mâhnit de Cerul încreştinat sub norii de
meu acoperit de stofe fine, prin care şi moliile furtună. Mă înfior căci Tertullian, în Cartagina,
au reuşit să treacă. Ce iubiri erau pe vremuri, ce la două secole după Hristos, nu ştia groapa de
stofe, ce calitate… gunoi aşa cum este astăzi, monument şi brand
pentru lumea nouă, lumea creştină, iar despre
* femeie, despre bărbat, ştim tot atât de puţine.
Am vrut să scriu o poezie despre bunica Nu judeca patima altora, tu – smeritule
mea, prima femeie de care m-am îndrăgostit şi (şi nu îndestul) Părinte, până nu afli haznaua
era iubirea mea de taină pentru că niciodată nu din care îţi tragi cucernicia, până nu afli cum

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 47


fidelitatea zideşte în inima şi în carnea ei cate- poemul primordial, esenţa iubirii, calea spre
drala adevăratei şi singurei Învieri (…Învierea Dumnezeu şi, restul zilelor, nu mai prind puteri
cea incontestabilă pentru că este imposibilă). Peste să mă despart de descoperirea mea inspirată,
veac, fără ea, fără el, altarul speranţei nu renaşte, nu-mi mai scot femeia din suflet, cum nu m-aş
nu învie, iar Dumnezeu s-ar risipi în daruri fără despărţi de mama. Şi vine altă clipă, cu femeia
rost. Mă prosternez femeii ocărâte de Tertullian: acelei clipe, şi adun clipa şi femeia iubirii mele
iubind, uit groapa de gunoi pe care stăm şi mă adevărate ca lacomul speriat de spaima că va
înalţ, lângă genunchiul ei, templu de închinare. muri flămând în inima sa. Şi stivuiesc iubire
peste iubire, adunând avar cămări cu mâncare,
* dulapuri cu haine, rafturi cu hărţi din tărâmuri
Deschid ochii şi nu văd nimic de atâtea fabuloase. Nici nu ştiu ce voi face, când le voi
lucruri care cad peste mine – şi fapte, şi oameni, gusta măcar, când le voi purta, cum le voi
şi întâmplări, şi vorbe, şi începuturi de lumi. străbate.
Cum cad toate peste mine când deschid ochii, În inima mea adun femei peste femei şi,
mă orbesc şi cât ţin ochii deschişi eu nu văd lacom de viaţă, pătimaş, le iubesc pe toate, iar
nimic. Închid ochii şi abia acum văd fiecare bărbatul din mine, Săgetătorul, nu are tăria să
lucru în parte, mă pot gândi aşezat la el, îl pot se despartă de nici una, cum nu s-ar despărţi
simţi, îl pot pătrunde şi-l pot înţelege. Cu ochii de mama.
deschişi nu văd cum şi când lumea peste mine
se prăbuşeşte, să-mi pătrundă prin ochi, adânc *
în trup. Toată lumea, toate lucrurile îmi ţintesc Mirajul din faţa hârtiei care-ţi absoarbe
ochii, anume în ochii mei vor să ajungă şi eu nu clipă de clipă viaţa iar tu, respirând greu în
mai văd. Când înţeleg totul, nu mai văd nimic. urma pixului, abia că nu-ţi dai duhul numai să
Când înţeleg totul, mă ia cu urât aşa cum pe afli mai repede ce va urma pe pagina cealaltă…
unii îi ia cu frig, şi simt urâtul pe şira spinării ca Scriu cu stupoarea personajului căruia autorul,
o sudoare rece. scriitorul nevăzut, îi dictează, şoptindu-i la ure-
che propria lui poveste. Scriu şi aşa aflu ce istorii
* am trăit ieri, azi, ce istorii mă aşteaptă mâine.
Îmi dictează fără întrerupere, fără să ştie dacă
În destinul meu de Săgetător ceva, nu ştiu scriu tot, dacă înţeleg tot, că nici nu ştiu dacă
ce, îmi suceşte capul. Brusc, nu mai judec şi mă să-mi îngădui să iau un răgaz, să nu pierd astfel
pierd de mine însumi încât cred că, prin femeia câteva fraze din preţioasa dictare, pentru a-l
apărută în clipa aceea în faţa mea, am aflat îndemna să-mi aştearnă în faţa pixului altă cale,

48 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


alt destin şi nu ştiu dacă el, citindu-mi gânduri- regii nasc regi, sclavii nasc sclavi! Oricum, între
le, nu mi-o ia înainte fugărindu-mă tocmai acolo noi doi, nu eu sunt alesul, nu eu sunt menit unui
unde poate că şi visam în visele mele ascunse şi destin înalt! Dar, tot vorbind de împrejurări, îmi
care, până în ziuă, le pierd din memorie. Oare permit să-l cercetez ferit de risc, să-l măsor cu
aşa o fi, îmi dictează viaţa pe care o gândesc fără etalonul meu ce nu lasă urme. Îi observ, fără
să îndrăznesc să o afirm? comentariu, limitarea în suprafaţa înţelegerii,
În momentele de răgaz, când mă ridic de îi observ plafonul de înălţime peste care nu-şi
la masa de scris, mă întreb ce să fac cu pixul, aşa ridică ochii. N-aş îndrăzni să-l întreb dacă i se
cum mă întreb ce-aş face cu arma, să am armă. întâmplă să privească stelele, cum n-am de ce să
Să-l încui, să ţin cheia la mine, să-i pun piedica, pun întrebarea asta câinelui meu care, şi el, în
să-i scot pasta cum aş scoate cartuşele dintr- felul lui, mi-i stăpân şi-mi cere autoritar tot ce-şi
un încărcător, nu cumva să se descarce singur, doreşte. Cel din faţa mea mă atrage prin ceea
să nu facă vreo nenorocire, să nu omoare pe ce nu se vede şi esenţa sa nu-i la vedere. Mă
careva? Ce să fac? Să-l pun în lanţ, să-i pun captivează atât cât mai este din el de la privire
un fel de botniţă ca la buldogul neîmblânzit în sus, cu cât se i se ridică fiinţa peste orizont:
şi neînvăţat să umble printre oameni? Să-i partea de frunte peste ochii aproape închişi, o
pun zgardă, să-l flămânzesc? Nu cred să mi se fantă insesizabilă scoasă din uz…
înnoiască permisul să mai port pix… Puţini sunt pregătiţi să vadă ce se întâmplă
peste orizont. Sub, acesta e prefixul în perimetrul
* căruia trăiesc ei, viaţa lor este sub şi tot sub îşi
Detest charisma cum detest şi pe cel ce ştie joacă patimile, pasiunile. Deasupra, peste privire,
mai bine decât mine ce vreau eu. Detest escrocii pentru că ei nu ajung acolo cu ochii, nu se petre-
simpatici, pe cei convinşi peste margini de ţelul ce nimic demn să le atragă atenţia şi nu intră în
lor. Detest pe cei fără îndoieli ce trec de căderi ca raza lor. Adică ei sunt oameni practici, eficienţi,
şi cum n-ar fi. Se poate trăi şi aşa, dacă ei cred că şi n-ai cum să-i contrazici, câtă vreme sunt capa-
sunt ceea ce gândesc, că ei sunt ceea ce le impune bili să ne topească apatia, să ne ardă indignarea,
inconştientul lor de care n-au habar. Dar nu asta-i să ne atragă în cortegiul lor; au energie şi puterea
cheia: charisma e trucul prin care mi se cere mie lor de seducţie face victime în jur, aşa cum curen-
să cad supus în siajul altuia, convins că acela ştie tul electric, peste tot folosul, mai electrocutează
pentru mine calea. Gata oricând să-ţi facă un ser- pe câte unul, oricâte precauţii ne-am lua. Deşi
viciu pe gratis, mă feresc de escroci pentru că-s suntem în pericol în preajma lor, încremenim
fiinţe şarmante, cu bune abilităţi de comunicare şi, fideli, dornici să le răpim o minimă apreciere din
în felul lor, sigur au charismă. Ei îmi aduc ferici- colţul gurii, din privire.
rea, ei se hărăzesc binelui meu, iar eu n-am decât Serios ca un cadavru, şi el pare a fi dintre
să-i aplaud, oroare ce mi-a sudat palmele pe viaţă. acei regi ai pământului, buni organizatori, buni
gospodari, stăpâni ai tuturor defectelor, resenti-
Spre liniştea mea, mi se cere să-i ascult, să mentelor şi patimilor noastre lumeşti de pe urma
fiu mut şi orb. Dar eu aş trăi retras, stâlpnic în cărora, lăsaţi aşa singuri, lăsaţi să facem după cum
uitarea lumii, să împuţinez răul ce-l fac cu sufla- ne taie capul, noi am căpia, de n-ar fi ei să le admi-
rea mea. Aflu acum şi cauza păcatului: mi-am nistreze spre binele fiecăruia, spre binele lor.
pierdut charisma supunerii sub voinţa străină,
mi-am pierdut charisma ascultării de credinţa *
altora! Cum oare, cu cât sporesc urgiile, cu cât
sfârşitul lumii e sigur mai aproape, cu atât
* numărul omenirii creşte? Ca şi cum mamuţii,
Întreaga lui înfăţişare – un accident datorat dinozaurii, în loc să se rărească după ce a dat
eredităţii filtrate prin zeci de generaţii, datorat îngheţul, ei mai abitir s-ar pui. O fi vitalitatea
împrejurărilor în care s-a născut, în care trăieşte spasmului final ce tresaltă fiinţa agonizând
şi doar o parte din înfăţişare i s-a lăsat alegerii în orgasme înainte de stingere, oamenii parcă
sale. Cu aceste virtuţi, cu aceleaşi păcate, în prăsindu-se mai bine din nenorocirea lor, din
urmă cu câteva sute de ani ar fi ţinut un regat, ticăloşia făcută altora? Ne tragem vigoarea,
ar fi condus o flotă peste ocean, ar fi cucerit seva, chiar din forţa malefică, din apostrofa
un continent. Amândoi având aceleaşi virtuţi, ultimei clipe ce ne tot împinge în viitor? De-ar
aceleaşi păcate, destinul lui e să conducă, al meu fi o faptă bună, dacă ziua de mâine mi-ar aduce
– să mă supun, totul după o rânduială veche: liniştea, mulţumirea de mine însumi, lumea

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 49


ar spori calm, potolit, dar eu trăiesc într-un fi avut motivele lor. Mă rog, era un pedagog în
cancer eflorescent, un cancer cuprinzător pe care aveam de văzut şi cum ne vom rata viaţa
care trupul epuizat abia îl susţine. în cel mai plăcut mod, fără pic de strădanie din
Supravieţuiesc bine iar prânzul meu partea noastră, şi nu ca alţi ambiţioşi ce s-au
capătă un melancolic fast princiar, fiind sin- chinuit ani în şir, în lungi ocoluri, ca să ajungă
gurul invitat din generaţia mea la praznicul de la acelaşi final. Îmi amintesc adesea de lecţiile
adio. Ne înmulţim? Da, morţii de până acum sale de anatomie care, altora, li s-ar fi părut
învie din nou să prindă sfârşitul lumii împre- de o oarecare fantezie macabră. În laboratorul
ună cu mine, cel viu încă, ultimul mirat din şcolii el ţinea o ladă mare cu oase omeneşti,
generaţia sa! material didactic adunat doar Dumnezeu ştie
cum şi de unde! Acea ladă trebuia să o cărăm în
* clasă, la orele sale, pentru că omul de serviciu,
Fără niciun motiv la vedere, poate doar un credincios, refuza să pună mâna pe sarcofag,
dintr-o răzbunare a bunului simţ faţă de por- cum îi spuneam noi. Ei, profesorul nostru avea
nirea mea răutăcioasă în faţa mediocrei caste obiceiul să ne ceară să reconstituim din toate
profesorale, cât de gimnaziu, cât de liceu, îmi oasele aflate acolo un schelet omenesc, unul
tot vine în minte imaginea profesorului meu de singur, dar complet până la ultimul oscior, şi
ştiinţele naturii, un boem cu totul de neconce- să-i spunem şi ce os anume lipseşte şi nu l-am
put în spiritul acelui timp. Aproape de pensie găsit în ladă, încât omul acela să fie şi el ca ori-
ca vârstă şi de o statură uriaşă, dublată de care dintre noi… Miza era clară: puneam oasele
osânza informă adunată în ani de nemişcată corect – luam zece! Scotea câte doi, trei dintre
contemplare a timpului ce se pierde fără efort, noi şi trebuia, pe podea, în faţa băncilor să
el îşi agrementa zăbava cu sorbirea îndelungă înşirăm scheletul, fantoma cine ştie cărui spirit
a paharului de vin, de unul singur, poate doar neliniştit ajuns de batjocura noastră. Joaca ne
în plăcerea răsfoirii în tihnă a raftului de cărţi. lua mai toată ora, în vreme ce profesorul moţăia
Avea un fel molcom, moldovenesc, de a se sau citea cărţi ciudate şi luând notiţe după ele.
sinucide în delicii savurate ca pe nişte delicte Când era anunţat că se făcuse ordine în „viaţa”
solitare, eviscerându-şi creierului prin dizolva- omului, arunca un ochi peste întruparea aceea,
re în alcool, după o reţetă verificată cu răbdare mormăia ceva şi trecea notele în carnet – zece
şi blândeţe şi de alţi înaintaşi iluştri apropiaţi la fiecare! Apoi ne spunea că omul nostru va
nouă ca timp şi spaţiu. În necugetarea sa, băut merge în mâini, că încurcasem metatarsienele
mai tot timpul, exalând duhori de cramă adân- cu metacarpienele, ori n-avea să stea drept din
că, venea totuşi cu o punctualitate îndărătnică pricina vertebrelor inversate sau lipsă, ba că
la ore, să predea ştiinţele naturii, el însuşi fiind i-am răsucit mâna, că i-am pus tibia de la stân-
un exemplar încă viu al unei specii rare, de ga la dreapta. Vedea asta dintr-o aruncătură de
mult dispărute din vreme. Tocmai pentru că ochi şi, cu o amăreală de zghihară pe limbă, ne
trezea indignarea tuturor profesorilor, nouă mustra blând. Puţini dintre noi ar fi greşit şi a
ne era drag şi-l ocroteam în felul nostru, fără a doua oară!
îndrăzni a-l vătăma nici cu o privire cât de cât Cu timpul am înţeles de ce colegii lui nu-l
răutăcioasă. Altfel şi el ne proteja cu o înţelegere suportau: între atâţia profesori învârtoşaţi de
de animal mare şi blând, un părinte ce venea importanţa obiectului predat de ei, cu metodică
parcă din altă lume. şi fără, cu moftul la modă că ei fac olimpici naţi-
Fiind gata să ţină locul oricărui alt profe- onali, între atâţia profesori cu orgoliul de a lăsa
sor aflat într-o nevoie, făcusem cu el anatomie, corijenţi şi repetenţi, el mi se pare, acum, un
ceva astronomie şi, dacă ţin minte, câteva ore de bun pedagog. Colegii săi de cancelarie îl vedeau
geologie deşi, ştiutor de orice, aşa cum părea, sigur ca pe un model negativ, un crunt pericol
ne-ar fi predat oricând şi la fel de lejer Japoneza pentru copii. Mai târziu, în ciuda tuturor prin-
ori cursuri înalte de Oceanografie. Părea dispus cipiilor pedagogice şi a titraţilor de la catedră,
să discute pe orice temă, cu şarmul beţivanului am înţeles că profesorul nostru era în felul său
ce se ştie rege pe un colţ de crâşmă. De fapt, de un artist ce ştia să folosească tiparul ca negativ,
aceea şi era persecutat de colegii săi: el nu era cum sculptorul se foloseşte de golul în care toar-
profesor cu „pregătire superioară”, cu grade nă ghipsul pentru a se ivi plinul – opera demnă
didactice promovate, ci, mai degrabă, un peda- de admirat!
gog inteligent şi intuitiv. Deşi toţi îl admiram Ar fi vrut să ne înveţe să vedem, doar să
nu toţi am ajuns beţivi, iar cei care au ajuns – or vedem lumea din jur şi să trecem şi noi prin
50 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
ea schimbând-o cât mai puţin. Aşa credea că e
bine, el, un profesor de ştiinţele naturii, ştiinţă
care, încep să cred şi eu, nu ştie nici cât să pună
oasele la loc pentru a prefigura o fiinţă din care
spiritul a plecat de mult.

*
De-aş trăi măcar cât oasele mele… Dar tot
ce ne dă expresie, semn de emoţie şi sentiment,
ne dă fiorul de frumuseţe, de prospeţime şi de
gingăşie e carnea, carnea mea supusă bucuriei,
iluziei plăcerii, senzualului. Muşcată adânc de
păcat, carnea putrezeşte prima, fiind şi prima
ce ne scârbeşte din tot ce avem, de noi ale-
gându-se doar oasele. Când văd carnea de pe
mine cum se strică, viu încă fiind, îi fericesc pe
vegetarieni şi invidiez regnul vegetal! Şi totuşi,
prin trup, prin corp, prin carnea asta robită de
simţuri, depravată de luxură, cunosc tot ce-mi
este exterior, partea materială a lumii; pe când,
prin sufletul depărtat de tot ce ţine de viciul
şi slăbiciunea cărnii îmi cunosc, din vis în vis,
esenţa variată a lumii lăuntrice.
Altfel, trupul muritor este singura mea
legătură materială cu lumea, prin el mă
cunoaşteţi, arăt şi mă ştiţi aşa cum îmi arată
trupul modelat în carnea păcatului viu – trup
plin de boli şi mizerii în ciuda faptului că
atâtea industrii se ocupă de bunăstarea sa
hrănindu-l, îmbrăcându-l, distrându-l mai
mult decât are nevoie şi răsfăţându-i durerile
cu leacuri ce-mi prelungesc chinul atât de
costisitor. Până când mă voi întreba şi eu:
Doamne, ce mi se-ntâmplă?!

*
Vreau un kilogram de mere, am eu o poftă
de ceva crud şi proaspăt, şi intru în piaţa plină
cu mere pe alese. Tone, tone de mere să iau pe
alese tot ce-mi doresc. Sunt îndemnat să le aleg
pe cele mari, pe cele frumoase, pe cele mai roşii,
mai gustoase – toate merele îmi stau la îndemâ-
nă după soiuri şi livezi, să iau să gust, să mănânc
pe săturate şi să duc şi acasă. Umblu, privesc şi
până la urmă aleg câteva mere, şapte-opt, le pun
într-o pungă, vânzătorul le cântăreşte şi plătesc:
Doi lei! Am ales tot ce mi s-a părut mai bun din
tonele de mere din toată piaţa şi ajung acasă cu
ceea ce am ales: un kilogram de mere – doi lei.
Acum văd că toate celelalte mere, ca un poten-
ţial de a alege, au dispărut din posibilitatea de
a le avea, eu deja alegând. De vreme ce am ales,
nici un alt măr nu va mai fi al meu, nu voi mai
muşca din el; de vreme ce am ales o cale, toate
celelalte căi, mii de căi rămase altora – mie mi

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 51


s-au închis iar viaţa mea are de urmat doar calea ratezi eşecul ca pe o împlinire greşită. Blondul e
ce mi-am hotărât-o, în condiţii ideale fiind calea bun, roşcatu-i Iuda (M. Pastoureau) dar ştiu inşi
dorită de mine. Cum ne dăm seama de ceea ce nici-nici. Abia cei indecişi, nici-nici, sunt otră-
vrem, de ceea ce dorim; de ce să alegem ceva în viţii! Şi pentru mine viaţa e alegere, voinţă în
loc de altceva, de ce să ne alegem o cale decât act, câtă vreme am simţire. Când refuz să fiu eu
să nu alegem nimic? De ce prima care alege e însumi tare, anume atunci îl vreau lângă mine
partea subiectivă din noi, cea de necunoscut, de pe cel slab – opţiuni clare.
nestăpânit… Legănat ca păianjenul, ezit între ceea ce
Asta să fie drama libertăţii – alegerea? Şi văd şi ce nu s-a văzut încă. Amânarea nu-i un
totuşi, nu se poate să n-ai nostalgia posibilităţi- păcat când tu eşti rodul alegerii. Ezitarea ia gus-
lor pierdute la răspântia în care te-ai hotărât pe tul voluptăţii, de început incert, cât timp căile,
unde să mergi mai departe… Vouă nu vi se pare toate, îmi mai sunt deschise, iar ce n-a fost să fie
că nu ştiu ce truc de trickster face Vânzătorul şi încă trece prin faţa mea uimită, până să dispară
merele cele frumoase rămân mai departe pe definitiv.
tarabă să le dea, ştie el cui, să le aleagă?
*
* Amice, mă interoghezi degeaba de ani
Şi de aici, din Curteşti, de la cinci, şase buni, ca prieten, ca duşman şi – degeaba; nu ştiu
kilometri distanţă, aud sirenele şi alarmele nimic despre tine, nimic să te recunosc dintre
din oraş. Le aud mai estompat, mai vătuite, ceilalţi, nimic să te înalţe, să te salveze dintre
dar simt presiunea şi starea de şoc provocată ai tăi. Nu te îngrijora: nu ştiu nici despre alţii,
celor de aproape, amintindu-ne că, dacă ni se nu ştiu nimic despre lume şi abia la asta mi-am
lasă un răgaz, nu-i decât răgazul dintre două folosit viaţa, să mă hotărăsc cu sinceritate, cu
sinistre. În sat sirenele se aud ca prin vată, mai convingere, că nu ştiu nimic despre mine, iar
rar – năpasta pare, va să zică, mai îngăduitoare. în toată necunoaşterea mea, nu depăşesc cu o
La câţiva kilometri de mine alarmele şi boabă ignoranţa lui Socrate, deşi a trecut ceva
sirenele îmi spun că lumea vie continuă să vreme de la dezastrul său care, aşa îl simt încă,
existe înconjurată de urgii, continuă să se este al fiecăruia dintre noi. În nesăbuinţa mea,
îmbolnăvească, să aibă accidente, să sufere şi cred că nici tu nu ştii mai multe despre mine.
să moară, în vreme ce, aceeaşi lume, se zbate Amice, uită, uită tot ce ţi-am spus, n-am
din răsputeri, se chinuie încercând să trăiască dreptul să-ţi zgândăresc orgoliul neştiinţei tale;
în linişte, să se bucure şi să fie fericită, cu viaţa nu-i moral, nici demn, să strivesc trufia cuiva
asta aşa cum este şi cu care vrea să se împace. avertizându-l că, în ciuda credinţei sale, nu ştie
Se zbat, se zbat mult oamenii pentru liniştea nimic despre sine. Socrate, da, Socrate avea
lor; ce mult se zbat pentru binele lor pe care, certitudinile sale şi nu voi pretinde că ignoranţa
abia aşa, îl alungă. mea e mai profundă, mai înaltă, decât a sa! Dar
Cum sunt la distanţă şi nu fac distincţii tu, amice, poate chiar ştii mai multe decât el,
mai fine, până la nivel de indivizi, acelaşi om, poate ştii mai multe decât mine, iar eu n-am
poate chiar prietenul meu ce-şi caută tihna, şi dreptul să-ţi contrazic credinţa. Fii fericit cu cât
uneori şi-o găseşte cu un preţ imens, acelaşi om ştii, mult, puţin sau deloc, şi păstrează-te ast-
cheamă salvarea, cheamă pompierii – prietenul fel spre binele celor care te iubesc până îţi vor
meu se chinuieşte sau moare în timp ce aleargă, întinde fiertura de cucută.
în răgazul lui scurt, după clipa de fericire care,
şi lui, i se cuvine pe drept. *
Dacă aş fi scriitor, aşa cum aş vrea să fiu,
* nu mi-ar ajunge o viaţă să pot să scriu Jurnalul
Alegerea nu-i doar câştig, e şi anularea măcar al unei zile cu tot ce mi se întâmplă în
căii norocoase până la acea alegere. Şi fericită interior – de când mă trezesc, până mă trezesc
fiind, alegerea tot pierdere este. Greu te va pără- din nou, sau când ar trebui să pun hotarul între
si nostalgia după cărarea ocolită, pe unde, ştii zile. Nici jurnalul unui singur gând să-l scriu,
bine, nu vei mai păşi. Scapi de obsesia ratării, viaţa asta nu-mi ajunge.
scapi de coşmar, dar nu şi de dorinţa de a păstra
încă teama de acel coşmar. Făţarnici, ochii tăi *
lăcrimează în Calea robilor, spre dezastrul după După o zi plină trecută în oraş, vin acasă,
care sufletul tău tânjea. Te resemnezi greu când la Curteşti, strivit, nimicit, bătut mărunt şi
52 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
fără urme, doar cât să mi se înmoaie oasele,
cât abia să mă ţin pe picioare. Fac duş iar apa *
curge de pe mine întâi neagră, mirosind a Arde lemnul lângă mine. Rugul se lasă
toate scursorile, apoi gri, până să fie transpa- mistuit în numele meu, să mă încălzesc în
rentă, fără miros. Gata, ar trebui să mă simt răcoarea serii. Se lasă mistuit de flacără, cum
curat! E o iluzie. Mizeria continuă să curgă se mistuie Cartea în mâini cât o citesc; filă cu
oricâtă apă aş da. Şi de miros, ce să spun filă mă pătrunde căldura lemnului în frigul
– hazna desfundată. Fac risipă de burete şi lumii; se face lumină în jurul meu ca un nimb
săpun, rămân în cada cu apă fierbinte încă un peste pământ; se face lumină de la litera citită;
ceas, mă jupoi de un rând de piele şi, odată cuvânt din cuvânt; tăciune din tăciune; suflet
cu mizeria, îmi curge sânge dar nu scap de din suflet. Şi gheaţa nopţii din păgân în păgân
miros, nu scap de oasele frânte, de umilinţă. se trece.
Nările mele simt mirosul despărţirii vieţii de Binele ca o ispită pentru creştinul cel slab,
moarte, vină care nu mai este a cărnii. Mi-aş o ispită de la care trebuie să se reţină! Doar dacă
turna cenuşă în cap cu ruşinea că lumea înce- îl va face din instinct, aşa cum respiră. Să fii
pând de la mine se spurcă, de la mine miroa- virtuos? Dar şi când ai toate virtuţile, mai tre-
se, că eu alung mireasma de rai din lume, de buie încă una să le-adaugi: la timpul potrivit să le
la mine se împuţeşte şi restul pământului. trimiţi pe toate la culcare. (Nietzsche)
Dar nu-i creştineşte să-mi pun în cârcă atâta
semeţie, că singur eu aş tulbura odorul unei *
lumi întregi. Umilit de mine însumi, îmi duc Amân orice, ferm, cu bună ştiinţă; amân
şi eu murdăria mea iar ceilalţi or să mi-o după grafic, pe calendar. N-o fac pe loc, îngădui
suporte, cum şi eu, greşitul, suport murdă- o zi, două, de ochii lumii, să pară că mă clatin,
ria şi urâţenia lor, a greşiţilor mei. Cadavrul slăbiciunea dându-mi fineţe şi subtilitate. Apoi
unor sfinţi dacă miroase plăcut, şi acesta e un amân ferm, spre mirarea tuturor. Am început cu
semn al sfinţeniei lor, atunci eu – cu mirosul mici lecţii amânând să iau lumea în seamă, ezi-
meu de hoit viu – sigur vin din direcţia opusă tând să-mi arăt stropul de credinţă, de bunătate,
sfinţeniei, opusă raiului. păsuind până şi urgenţa clipei. Aşa am ajuns
maestrul de acum. Zic: joi fac ceea ce ezit de ani!
* Şi, chiar joi, plouă, mă doare măseaua, temeiuri
Anonimii doar consumă şi suferă în tăce- excelente să alung împlinirea, ce voluptate rară,
re, suferă şi consumă până la capăt. Pe când să las altui veac fapta care, mai ieri, nu răbda
viaţa unor contemporani celebri mă uluieşte. zăbavă. Sorocul trece în sec şi mă calmez de
Ajung pe Lună, găsesc leacuri de vis sau fac parcă am şi făcut ce-mi jurasem mie, ce jurasem
averi dându-ne iluzii fabuloase. Faţă de soarta altora. Cât timp amân, simt dezrobirea, înălţarea,
lor, eu joc un meci lejer pariat pe o sticlă de cum nici o împlinire nu mi le-ar da.
bere, turneu de cartier, după care stau pe tuşă, Îmi aţâţ singur sublimul spasm al amânării,
biet spectator uluit. Iar în jocul real, cu miză, fără iubiri ciufute ori trucuri, ca un moale viciu
nici nu voi intra. M-am împăcat: viaţa mea, al firii. Şi restul lumii amână, dar aici, în poarta
efemer parfum de păpădie, nu-i prioritatea casei mele, arta asta prinde mireasmă exotică,
veşniciei. Cum să cuceresc eu lumea, când nici rafinament ce atinge culmea: resemnarea cu
pe mine însumi nu mă pot stăpâni? Mâinile mi pocăinţă în faţa ploii, în faţa durerii de dinţi!
se mişcă bizar ascultând ca de creiere paralele;
picioarele – la fel; cât despre gură, despre *
limbă, ce să mai vorbesc… Bun creştin, Gracián mă învaţă cum să mă
apăr de remuşcări. Bunăoară, binele să i-l fac
altuia eu, de unul singur, pe când răul, zice, să
Am zile când mi se urăşte de mine, i-l fac cu mâna altuia, prin interpuşi binevoitori
am zile când n-aş mai intra în casă, am zile mie. Toate – numai pentru ca eu să-mi aflu
când n-aş reveni în trupul ce nu mă mai ştie. starea de bine, să o simt cât mai profund; altfel,
Dimineaţa rad în oglindă barba unui străin. făcând eu răul aproapelui voi suferi primul şi
Îmi rad dimineaţa barba, poate într-o zi voi voi fi muşcat de căinţă! Bun creştin, Gracián y
da şi de chipul meu. Şi nimeni nu vede cum Morales mă iubeşte prea mult când mă fereşte
mă port, cum mă mişc anapoda, ca rătăcitul de remuşcări fără să ştie că, fiinţă vinovată şi
pe calea sa de întors acasă. complicată cum sunt, socotesc drept un rău

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 53


făcut cu mâna mea şi dacă-l las pe altul să-şi posibil–imposibil. Şi sper să nu sfârşim,
facă singur răul. Tot eu, becisnic cum sunt, n-aş iarăşi, răstigniţi pe aceeaşi cruce manihei-
cere altuia să-mi blesteme rivalul, să nu mă ştiu că şi nu pe alta, aflând la Înviere că, de
dator unui slujbaş străin. Rămân în credinţa fapt, şi schimbând cuvintele, părăsind
că blândul călugăr de sub sutana iezuiţilor se matricea de formare a lumii, nu schimbăm
joacă cu mine când vrea să mă înveţe să fac răul nimic cu adevărat, nimic din esenţă.
(un rău baroc, cu siguranţă) şi să mă feresc de
remuşcarea, de usturimea lacrimii celui ce mă Dragul meu,
urăşte. Da, îmi pot imagina, pot visa fantasme îţi scriu şi-ţi citesc aceste rânduri cu
să abat răul dinspre mine peste capul vreunui ochii în oglindă, cum mi le-aş scrie, cum
mizerabil, cu condiţia ca epistaxisul să rămână mi le-aş citi mie, aşa să înţeleg, aşa să ţin
în virtual, grozăvie ce nici măcar în cuvinte n-aş minte.
traduce-o pentru că la mine şi acest joc este un
pericol, câtă vreme se umple de sângele meu *
hârtia pe care gândesc răul altuia. Ştiu prieteni cu fobii de înălţime şi ei nu
Şi încă mă întreb: o fi făcut cineva un urcă munţii, pe când eu am fobii de adâncime,
inventar al nenorocirilor care pot cădea pe iar coborârea, căderea în mine însumi, mă
om, pe un singur om, până să-l schilodească tulbură, mă ameţeşte… După cât de des visez
definitiv din condiţia sa, până să-l arunce într-o că zbor, sunt convins că în alte vieţi am făcut-o
disperare străină speciei? Cine să aibă această încât şi spaima prăbuşirii, ca şi bucuria de a
răbdare, cine să aibă o viaţă atât de lungă, frate pluti, mi-au rămas scrijelite în fiinţă. Câtă vreme
Gracian… visez zborul, câtă vreme gândesc şi scriu despre
* zbor, îmi închipui înălţimile de sub mine peste
Viaţă ascunsă? Cei vechi ne îmbie, cu care mă prăbuşesc cu spaimele mele de pasăre
înţelepciune, să ne trăim viaţa în ascuns, să nu – sunt un zburător, eu sunt zborul. Când îmi voi
ne dezvăluim altuia trăirile, credinţa, durerea şi găsi semenii, voi înţelege: zborul nu-i o raritate
nici faptele noastre chiar şi, toate acestea, cât din printre ai mei.
pocăinţă, cât din prudenţă. Este şi decent să taci
în suferinţă, în pătimirile tale, să nu laşi înafară *
peste ce lasă păpădia să se vadă, laptele gri al Ajung în oraş, vreau să cotesc spre blocul
misterului adevărat curgând şi trecându-se pe meu dar nu-i posibil. Cu solemnitatea gravă
dinăuntrul ei. În spiritul celor vechi, un jurnal, rezervată ultimei călătorii, strada este blocată de
în sensul deja clasic, nu-i de închipuit, pentru un cortegiu funerar. În viaţă, trebuie să fi fost o
că ar vorbi despre tine. Şi vorbind despre inti- persoană valoroasă mortul, probabil un profesor,
mitatea vieţii mele, apropierea de cei din jur ar pentru că înaintea prapurilor, înaintea năsăliei
creşte, un motiv să mă detest fără drept de apel. cu pomeni, un şir de uniforme de elevi au pe
Spuneam aşadar, nu mai vorbesc de mine, nu braţe pernuţe cu distincţii şi o fotografie imensă,
mai vorbesc de ceilalţi decât de la ochi în sus, în culori. Pe ultimul drum dus, mortul îşi poartă
deasupra orizontului. toate decoraţiile primite cât a fost viu, şi diplo-
me, şi cupe, şi premii. Ţine să-mi spună că, acum,
* pe lângă mine, nu trece un oarecare… Cineva îmi
Dragul meu, vorbeşte de proiectele răposatului – un idealist,
îţi scriu aceste rânduri cu ochii în un utopic. Aplaud şi eu în rând cu ceilalţi că nu
oglindă, să mă concentrez în mine însumi şi-a pus în practică toate ideile; norocul nostru că
pentru că risc o eroare grea: vreau să lenea de provincie l-a sabotat, norocul lumii că
renunţ la cuvintele bine–rău, frumos–urât. n-a fost vreun despot capabil s-o mâne cu biciul
Vreau să nu mai gândesc în aceste cuvinte să ridice piramida utopiilor sale.
ca în sentinţe de netăgăduit asupra unor Într-o lume dornică de spectacole de tot
stări, fapte, categorii, sau cum vrei să le felul, cortegiul e totuşi straniu de subţire. Ce multă
spui. Tu ce crezi? lume lipseşte de parcă numai cei care sunt în
O viaţă tot am greşit judecând spatele mortului au mai rămas vii din tot oraşul.
lumea, judecându-ne pe noi, doar în inte- Puţină dar ce elegantă e lumea la o înmormântare,
riorul acestor cuvinte, răstignindu-ne în ce plăcută şi drăguţă în tăcerea şi discreţia ei… De
răs-crucea lor. Vreau să gândesc pe alte ce nu-i oare lumea aşa în toate zilele, căci la noi în
axe, tăiate în altă cruce: necesar–inutil, oraş, câte puţin, în fiecare zi se moare.
54 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
*
De regulă adorm târziu şi dorm prost.
Când mă culc, o fac de parcă m-aş instala pe
trambulina unui bazin de înot: sunt încordat ca
un arc, cu gâtul strâns şi, cu capul în pernă, gata
de salt, gata să mă arunc în apele somnului oricât
de adânci or fi, cu orice risc. Când să mă arunc,
îmi amintesc în ultima clipă de luciditate că te
poţi îneca şi în somn – şi somnul îmi trece…
Îmi înving spaima şi, optimist, în pat,
înainte să adorm sau înaintea insomniei, îmi
fac proiecte, planuri amănunţite cu ce am de
înfăptuit până dimineaţă, cu ce să mă ocup în
timpul somnului, cu ce-mi propun să-mi umplu
bezna, ce voi visa şi la ce teme am de aflat
soluţia până în zori. Aşa îmi proiectez afacerile,
planurile de profit şi pierderi, reglez amorurile şi
inamiciţiile, aşa îmi tratez bolile şi invidiile, aşa
îmi potolesc setea de glorie. E adevărat că după
ce întocmesc planul de bătaie, strategiile, după
ce stabilesc lunga ordine de noapte cu multele
ei puncte pentru dezbatere – făptura somnului,
făptură modestă şi cu puţine puteri, se sperie
de corvoada ce o aşteaptă şi fuge din aşternut,
dezertează de la datorie, lăsându-mă cu ochii
în tavan. Dar se întâmplă şi să o vânez şi atunci
o pun la treabă, o pun să salahorească pentru
mine cât e noaptea de lungă. În zori mă trezesc
odihnit, cu temele făcute încât ies în oraş ca orice
ins banal, fără întrebări, fără mirări, şi cumpăr şi
eu de doi lei mere aşa, de ochii lumii, să nu se
creadă că n-aş avea treabă pe aici.

*
Afară e rece fără să ningă, fără să plouă ori
să bată vântul – sub un cer acoperit cu totul de o
fontă cenuşie ce nu arată că poate fi străpunsă de
nicio pasăre, de niciun suflet ce-ar scăpa dintr-un
trup de om. Pe o asemenea vreme, legătura noas-
tră cu cerul s-a rupt. Singura mea speranţă e în
focul din mansardă, acum liniştit într-o grămă-
joară de jar. Focul, prieten de încredere, gata să-i
las în seamă tot avutul, focul – lucrul cel mai de
preţ din toată casa mea. În rest, afară cerul coboa-
ră ameninţător spre pământ odată cu întunericul
încât pot privi fonta grea fără să mai ridic ochii.
Să fie ca în Agheu (1.10), când iudeii trândăviţi
sunt ameninţaţi de Domnul Savaot cu lipsa unor
roade dar şi că cerul se va încuia, încât nu va mai
da nici rouă…? Am pierdut şi ieşirea spre cer dar
am pierdut şi roua care este un fruct al seninului
şi nu al norilor. Ce poţi pretinde mai mult de la
o zi de 13, 13 noiembrie care, iată, a căzut într-o
marţi. Nopţi de noiembrie…

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 55


avatar

Frumosul și sublimul sunt două Burke, Immanuel Kant, Georg Wilhelm


concepte filosofice, două categorii estetice, Friedrich Hegel, Arthur Schopenhauer.
care se regăsesc atât în artă, cât și în viața Sublimul presupune un grad superior al
de zi cu zi. Frumos e ceea ce este artistic, iar bucuriei. Iar filosofii moderni accentuează
a trăi frumos înseamnă a trăi după anumite principalele teorii ale sublimului, deosebind
reguli ce provoacă plăcere și bucurie. Pentru frumosul de sublim. Omul este atras de
frumos se cere o lege care se transpune în sublim prin felul de apreciere a obiectelor.
fenomen. Însuși dragostea de înțelepciune Dacă de frumos se alătură oricine și fiecare îl
presupune cunoașterea frumosului, poate aprecia după propriul gust și propriile
deoarece numai spiritul e frumos; în timp alegeri ori dorințe, atunci sublimul se află la
ce lucrurile simple pot obține statutul de un alt nivel.
frumos doar în măsura în care sunt pătrunse În filosofia modernă, frumosul este
de spirit. De aici observăm că frumosul definit ca un concept ce are două perspective
nu e ceva subiectiv, ci trebuie acceptat de percepție: pe de o parte, frumosul poate
de toți. Căci, frumosul este ceea ce place fi caracterizat prin anumite canoane estetice,
în mod universal fără concept. Frumosul iar pe de altă parte, frumosul ține de gustul
creează plăcere ochiului, iar cel pasionat fiecăruia și oricine numește frumosul după
de artă caută frumosul pretutindeni. Iubim propria viziune. Frumosul este frumos în
ceva frumos, pentru că presupune anumite raport cu sine. Nu există nici o regulă care
proporții și măsuri, armonie. Frumosul să oblige pe cineva să recunoască ceva ca
determină unele condiții, însă fiecare vede fiind frumos.
un lucru după propria viziune, educație și Prin studiul filosofic asupra
cultură. Putem spune că avem nevoie de frumosului, gânditorii moderni au constatat
frumos pentru spirit și starea de bine. că această categorie estetică se conturează
Un accent aparte pentru frumos și prin armonie și eleganță. Mulţi sunt de
sublim o au gânditorii germani: Edmund părere că frumosul constă într-o anumită
56 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
concordanţă, echilibru şi proporţie. Însă, deoarece frumuseţea nu are nevoie de
proporţia este strâns legată de însuşirea ajutorul gândirii noastre. Frumuseţea
de a fi convenabil şi reprezintă măsura încântă privirea oricui. După părerea
unei cantităţi relative. „Frumosul este un acestui filosof, frumuseţea în general nu este
concept care nu se pretează măsurătorilor.” legată de anumite măsuri precise comune
(Edmund Burke, Despre sublim şi frumos, diverselor tipuri de plante sau animale.
p. 134). Dacă proporţia este una dintre Cu toate acestea, există unele proporţii
elementele esenţiale ale frumosului, atunci esenţiale pentru frumuseţea fiecărei specii.
această însuşire trebuie să apară sau din Căci, modalitatea creează frumuseţea ce
proprietăţi naturale, sau prin însuşirea unor ţine de o anumită formă, nu măsură.
măsuri de a fi convenabile. Uneori ceea 1. Un exemplu care
ce sufletul spune că e frumos, poate să demonstrează principiul că proporţia nu
nu fie atribuite la frumuseţea proporţiei. întotdeauna cauzează frumuseţea constă în
Frumosul este atât un concept, o categorie aceea că florile sunt plante frumoase prin
estetică, cât și o valoare. Iar judecățile de diversitatea lor de forme şi culori, fără a se
valoare nu reprezintă o cunoaștere, ci o contura niște proporţii oarecare.
apreciere care sunt atât universale, cât şi 2. Un alt exemplu ar fi – lebăda,
particulare. care este considerată o pasăre frumoasă, dar
Pentru gânditorii Burke, Kant, Hegel, nu are proporţii frumoase, având gâtul mai
Schopenhauer frumusețea este subiectivă, lung decât restul trupului și o coadă foarte
desemnând o apreciere, un sentiment sau scurtă.
o trăire aparte. Iar gândirea frumoasă are Ideea generală de frumuseţe depinde
ca rezultat principal – adevărul estetic, de tradiţie şi de proporţiile naturale, iar
care trebuie să fie și logic, rațional. Nu diformitatea apare din lipsa proporţiilor
se poate oferi o regulă generală a ceea ce obişnuite. Deci, frumuseţea este o trăsătură
înseamnă frumosul. Immanuel Kant spune puternică şi reală. În cazul omului, frumuseţea
că frumosul interesează în mod empiric apare cu privire la corpul său. Frumosul
doar în societate. Dar acest interes indirect îşi are rădăcinile în proporţie, deoarece
pentru frumos determinat de sociabilitate nu persoana care domină anumite proporţii
are vreo importanţă dacă nu este considerat este frumoasă. Proporţiile considerate ca
ca aflându-se în relaţie cu judecata de gust fiind temeiurile frumuseţii trupului uman
a priori. se întâlnesc de obicei la trupurile frumoase.
În viziunea lui Burke, frumosul În esenţă, frumuseţea constă în proporţie
este acea însușire a ființelor și a lucrurilor sau necesitate şi reprezintă o calitate a
care stârnește iubire sau un alt sentiment lucrurilor care acţionează în mod mecanic
asemănător, cum ar fi plăcerea; unde apare asupra spiritului omenesc prin intermediul
frumosul, există o formă de plăcere. Totuși, simţurilor.
frumosul trebuie deosebit de plăcut. Dacă Pentru Immanuel Kant, frumusețea
frumosul se referă la însușirile ce pot fi înseamnă perfecțiune. De aici, filosoful
percepute prin simțuri pentru a simplifica german menționează faptul că perfecțiunea
lucrurile, atunci starea de plăcere creează estetică este însoțită de o oarecare satisfacție,
o anumită senzație. Şi pentru Arthur devenind frumusețea însăși. Între această
Schopenhauer, frumosul desemnează un perfecțiune și cea logică există o tensiune
sentiment ce ţine de plăcere. Sentimentul permanentă. Indiferent de natura sa,
de plăcere sau neplăcere semnifică frumosul înseamnă relație între obiect
reprezentarea care nu desemnează nimic și subiect, bazată pe principiul plăcerii.
în obiect, pentru că celelalte senzaţii pot fi Frumosul ca idee estetică trebuie judecat
raportate la obiectiv. potrivit dispoziției finale a imaginației
Edmund Burke susţine că un lucru pentru o împreunare a conceptelor artistice.
este frumos fără a îl cerceta îndelung, „Judecata de gust constă în aceea că ea

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 57


numește frumos un lucru doar potrivit „Necesitatea frumosului artistic
acelei proprietăți prin care el se orientează derivă din lipsurile realității nemijlocite.”
după modul nostru de a-l percepe”. (Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Prelegeri
(Immanuel Kant, Critica facultăţii de judecare, de estetică, p. 159). Frumosul artistic are
p. 120). Deci, pentru Kant, frumos e ceea chemarea să prezinte fenomenul vieții, mai
ce place fără concept și fără interes, adică ales pe acela a vieții spirituale. Idealul cu
fără categoria intelectului, fiind importantă adevărat frumos stă la baza faptului că
judecata estetică. frumosul nu există decât ca unitate totală
Kant ne-a făcut să înțelegem că și subiectivă. Prin ideal, Hegel amplasează
judecata de bun gust constituie o adresare frumosul artistic, fiind necesar şi de câteva
celuilalt. Simțul comun presupune o facultate canoane specifice pentru a reprezenta
de recunoaștere a frumuseții, judecățile frumosul. Idealul este o frumuseţe ce
de simț comun fiind judecăți estetice. vine din spirit, iar arta este reprezentarea
Determinarea judecății de gust ne conduce idealului.
spre comuniune. Din punct de vedere a Arthur Schopenhauer sugerează
lui Kant, activitatea esențială a judecății că frumosul ține de voința eliberatoare,
constă în faptul de a reflecta frumosul. prezentată de-a lungul diverselor grade ale
Putem conchide că Immanuel Kant a căutat artelor. Pentru acest gânditor, frumosul are
să explice experiența frumosului, care nu scopul de a fi obiectiv și astfel provoacă
exprimă doar o reacție de gust subiectivă o plăcere estetică mai mare sau mai mică.
atunci când găsim că ceva este frumos. Semnificația formelor frumoase „ne transpun
Când cineva găsește ceva ca fiind frumos, din cunoașterea simplelor relații, aflată în
atunci consideră că acel ceva este frumos. slujba voinței, în starea de contemplație
Esențiala definiție a frumosului estetică”. (Arthur Schopenhauer, Lumea
la Immanuel Kant rămâne a fi aceea că ca voință și reprezentare, p. 241). Pentru
frumosul este ceea ce place în mod universal contemplarea calmă a obiectelor, omul
fără concept, ca obiect al satisfacției necesare. se desprinde forțat de voința proprie. Iar
O culoare poate fi declarată frumoasă, dar când spunem că un obiect este frumos,
cu adevărat se consideră frumoasă numai exprimăm ideea conform căreia obiectul
în cazul în care este pură. Deci, nu se poate frumos reprezintă rezultatul contemplației
construi idealul unor anumite frumuseți. noastre estetice.
Totuși, omul e capabil de un ideal al Avem nevoie de frumos, precum
frumuseții. rațiunea are nevoie de cunoaștere.
În opinia lui Georg Wilhelm Friedrich Frumosul determină anumite condiții, însă
Hegel, frumosul trebuie gândit și înțeles ca fiecare vede un lucru după propria viziune,
idee într-o formă determinată, adică un educație și cultură. De frumos se alătură
ideal. Spunând că frumusețea este idee, oricine și fiecare îl poate aprecia după
Hegel subliniază faptul că frumusețea și valorile estetice sau propriul gust. Fiecare
adevărul semnifică unul și același lucru. om este ca un judecător competent pentru
Astfel, observăm că frumosul cere a fi a considera ceva ca fiind frumos. Iar atunci
adevărat în sine însuși. La Hegel, frumos când frumosul nu mai este privit ca un
înseamnă o infinitate şi o oarecare libertate element al lumii înconjurătoare, utilitatea
de sine însăşi. Frumosul desemnează acestuia scade. În cele mai multe cazuri, ceea
nașterea sensibilă a spiritului absolut și ce este frumos, fiind o categorie estetică, nu
astfel filosoful caracterizează frumosul prin deranjează ochiul și este indicat imediat de
două aspecte: frumosul natural și frumosul către om conform canoanelor estetice.
artistic. Gânditorul spune că frumosul nu În filosofia modernă, sublimul este
se găseşte doar în artă, deoarece găsim definit ca cea mai puternică emoţie simţită
frumuseţe oriunde: în natură, în viaţă etc. de către om. Sublimul înseamnă ceva
Acestea formează frumosul natural. încântător la nivel înalt sau ceva îngrozitor

58 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


care emoționează puternic. Observăm că că-l putem gândi, dovedeşte existenţa
sublim este compus din sub și límen, ultimul unei facultăţi a sufletului care depăşeşte
element însemnând „prag” sau „prag al orice unitate de măsură a simţurilor”.
ușii”, intervenind o contradicție. Astfel, (Immanuel Kant, op. cit., p. 87). Din
sublímen sugerează un efort ajuns la pragul perspectiva kantiană, în fața a ceva sublim
de sus al unei uși sau chiar a oricărei apare o reacție de reținere sau împotrivire.
situații. Iar sublimis înseamnă o ridicare de Sublimul se situează în zona de apropiere a
pe pământ în aer, orientată către ceruri, esteticului cu eticul, spune Kant, deschizând
presupunând ceea ce este înalt, mare, disponibilități morale omului.
puternic, nobil, glorios, celebru, superb, Conceptul hegelian al sublimului
perfect. Gradul cel mai înalt al sublimului este apropiat de cel al a lui Immanuel Kant.
este uimirea, iar gradele mai mici reprezintă Însă, spre deosebire de Kant, unde sublimul
teama și respectul. Esențial este faptul că nu se află în nici un conținut al naturii, ci
sublimul se referă la emoții puternice și numai în sufletul uman, în măsura în care
încântare absolută. conștientizăm că suntem superiori naturii
Prin studiul estetic cu privire la din noi; Hegel nu oferă o analitică, ci mai
sublim, filosofii numesc sublimul ca o spaimă degrabă o latură simbolică a sublimului,
încântătoare. Sublimul oferă nobilimii un axându-se mai mult pe legătura dintre
grad mai înalt ce afectează mintea. Această sublim și sacru, plecând de la diferența
categorie estetică superioară se asociază cu dintre frumusețea idealului și frumusețea
o anumită trăsătură dinamică a sufletului. sublimului.
În toate timpurile, esenţa sublimului consta Pentru Arthur Schopenhauer,
în faptul de a hrăni sufletele pe cât e posibil, caracterul sublim își are originea în voință,
pentru a îmbogăţi spiritul uman. Emoţiile care nu este stimulată de obiectele apte
puternice nu pot fi considerate sublime, pentru provocare. Acest individ poate
dacă ele nu lasă o stare sufletească. Deci, remarca greșelile lui, nedreptatea față de
sublimul este ceea ce copleșește pe fiecare el însuși, dar și va privi fericirea, fără să-l
și îmbogățește spiritul. Sublimul duce la afecteze puternic. Sentimentul sublimului
sentimentul de sacru; însă, nu orice obiect apare prin conștientizarea nimicului al
sublim are această proprietate. propriului nostru trup în fața unei mărimi.
Burke consideră că sublimul depinde Astfel, la Schopenhauer sublimul apare în
de careva modificări a suferinței sau a urma unui contrast dintre „insignifianța
groazei, iar întunericul poate fi privit ca o și dependența sinelui nostru ca individ”.
sursă a sublimului prin uimirea beznei sale. (Arthur Schopenhauer, op. cit., p. 246). La
Înspăimântarea întunericului se datorează acest gânditor, sublimul se referă atât la artă,
negrului care este o întunecime parțială, cât și la modul de viață și este un sentiment
fiind amestecat cu lucrurile din jur. Burke gradual, reprezentând un efort de ridicare
susține și că simţămintele ce provoacă starea la starea de contemplație pură, chiar dacă
de sublim sunt imitaţia şi ambiţia. Sublimul există un pericol ce te amenință, spune
reprezintă ceea ce este mare în mod absolut, filosoful. Atunci când omul contemplând
referindu-se la ceva care este „mare dincolo mai mult timp, se ridică deasupra lui însuși
de orice comparaţie” (Edmund Burke, op. și deasupra dorinței lui, el se află cuprins
cit., p. 130). Pentru a afla cât de mare este de sentimentul sublimului și astfel se
ceva, e nevoie de altceva ca mărime pentru găsește într-o stare înălțătoare. De aceea,
a le compara, adică ceva care pare mai mic. obiectul care provoacă starea de rang înalt
Kant crede că sublimul apasă sufletul se numește sublim.
şi totodată îl ridică deasupra lui însuşi, Sublimul uimește, arătându-
deoarece sufletul depăşeşte orice unitate și superioritatea, provocând o emoție
de măsură a simţurilor. Am putea adăuga puternică, prin care ajunge să fie respectat.
că „sublim este ceea ce, prin simplul fapt Alături de acest respect, virtutea conferă

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 59


măsură sublimului. Sublimul trezește în Sublimul apare de-odată, neavând răgazul
suflet respectul, datorită gradului său de pentru mai multe momente de invocare.
atracție, dar și de respingere totodată. Din În esență, sublimul este echivalent cu
acest motiv, sublimul este considerat cea frumosul excepțional, care place tuturor și
mai importantă valoare estetică. Pronunțând mereu, dar nu orice frumos. Însă, deosebirea
cuvântul „sublim”, majoritatea oamenilor constă în aceea că în timp ce frumosul
ajung la starea spirituală. Sublimul se referă privește forma lucrului se bazează pe
la o persoană, o acțiune, un început, o limitarea lui, sublimul privește nelimitarea,
făptuire în plan spiritual, intelectual, moral infinitatea, felul de a întrece măsura. Aşa
sau estetic. Sublimul apare ca o reacție cum cel ce rămâne indiferent în aprecierea
a spiritului de eliberare, fiind o stare unui obiect ca fiind frumos, îl numim lipsit
tensională de dezmărginire cu un caracter de gust; tot aşa despre cel care nu este mişcat
neliniștit. de ceea ce e considerat sublim, spunem că
În concluzie, conceptul de frumos nu are sentiment. Conceptele de sublim și
include ideea că nu putem pune întrebarea frumos sunt bazate pe temeiuri diferite,
de ce place. Frumosul se arată fără nici dar în ceea ce privește mărimea, obiectele
o relație de scop și fără nici o utilitate frumoase sunt mici; întrucât obiectele
și se prezintă singur, fiind specific doar sublime sunt vaste ca dimensiuni, iar cele
omului și trebuie să placă la nivel estetic. frumoase trebuie să fie mai mici. Sublimul
Ne place ceva pentru că este frumos, iar emoționează, iar frumosul atrage; ambele
tot ceea ce este frumos pare a fi eliberat de având sens nobil.
un concept. Așadar, plăcerea frumosului
este dezinteresată. Un lucru frumos creează Bibliografie
simetrie, dar unde este ceva simetric, există
1. Burke, Edmund, Despre sublim şi frumos,
și frumusețe. Deci, frumosul este atrăgător traducere de Anda Teodorescu și Andrei Bantaș,
și trebuie să trezească o plăcere universală. Editura Meridiane, Bucureşti, 1981.
După cum se observă la mulți 2. Kant, Immanuel, Critica facultăţii de judecare,
gânditori, starea de sublim infuzează traducere de Vasile Dem. Zamfirescu-Alexandru
omului atât încântare, cât și nefericire. Surdu și Constantin Noica, Editura Trei, Bucureşti,
1995.
Se află într-o astfel de opoziție datorită 3. Hegel, Georg Wilhelm Friedrich, Prelegeri de
emoțiilor puternice ale fiecăruia dintre noi. estetică, volum I, traducere de D. D. Roșca, Editura
Cu toate acestea, sublimul nu se arată ca fiind Academiei Republicii Socialiste România, București,
înfricoșător, căci ceea ce produce groază nu 1966.
poate înălța și nici spiritualiza. Sublimul 4. Schopenhauer, Arthur, Lumea ca voință și
reprezentare, volum I, traducere de Radu Gabriel
nu amenință, ci se adresează spiritului. Pârvu, Editura Humanitas, București, 2012.

60 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


avatar

Faţa nevăzută a rezidenței literare mai găsești în alte orașe mari din țară. Retra-
începe timid: cu teama de a dezvălui prea gerea mea aici e simplă. Firea mea e fibră
puţin, prea încet. de om puternic, de a treia cezariană. Asta
înseamnă că-mi voi petrece vremea cu oameni
2 octombrie: Ajunsă de câteva ore în sau activităţi care-mi plac, de care mi-era dor,
Iaşi, am ieşit să mă plimb prin curtea muzeu- ca după o anumită vârstă când nu mai ai timp
lui Pogor, în apropiere de anexa Adelei Kogăl- de pierdut făcând lucruri care nu te inspiră.
niceanu, care este şi locul unde voi fi cazată Scrisul şi colajele mele literare, discuţii cu
toată luna. Anexa cuprinde trei camere unite oameni dragi din Iaşi pe care îi voi revedea
de un hol în forma unui T, unde am găsit pe după luni întregi, poate chiar ani. Zilele şi
rând, tacâmuri de bucătărie, cafetieră, maşină serile FILIT. O lungă recluziune, departe de
de spălat, aragaz, frigider şi aspirator. Baia e viaţa mea din Bucureşti. Despre cum toate
pe stânga şi se ramifică în două zone: toaleta acestea se vor străpunge în colţurile fiinţei
şi duşul. Cum îmi place mie să zic „strictul mele. Despre respiraţia leneşă care mă-ncear-
necesar, în design minimalist”. Camerele sunt că atunci când sunt departe de casă.
înalte, prea înalte, noaptea tavanul pare un
negru nesfârșit. Centrala termică funcţionea- Am cules nucile din curtea Pogor
ză continuu, cu toate astea, nopţile sunt reci. într-o farfurie de plastic pe care am aşezat-o
În timpul zilei e cald şi atunci deschid ambele în mijlocul mesei de scris. Pe uşile camerelor
ferestre din camera mea. Prin ele văd pisici noastre scrie „Persoanele gazate sunt rugate
jucăuşe, melcişori lipiţi de ziduri cărămizii ca la plecare să lase cheia de la cameră la
şi oceanul turcoaz care se întinde paralel cu gardian (program 16:00 - 08:00) sau la secreta-
strada. E o casă stranie, frumoasă, care geme riat (08:00 - 16:00).” Gazarea noastră literară e
din interior, din pământ. cumva firească. Nu e uşor să trăieşti în Casa
Scrisului.
Iașul are o liniște aparte, pe care nu o

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 61


În seara de 3 octombrie dormeam în Pe 4 octombrie, Valentin a ajuns în Iaşi,
pat ca într-un leagăn. Îmi balansam corpul în cu ocazia FILIT-ului. Pe 8 octombrie s-a întors
tandem cu vântul de afară, în faţă, în spate, la Bucureşti. Cât timp Valentin a dormit aici,
în faţă, în spate, în timp ce îmi simţeam Casa Scrisului s-a numit Casa Cuplului. De
capul ameţit ca după diazepame. Sânii mei când a plecat, mâinile mele sunt iarăşi reci.
erau acoperiţi de coaste. De la orizontală mă
vedeam cioturoasă. Din tavan, caloriferul tri- Cafea de la Starbucks, băută pe iarba
mitea raze în toate culorile, încălzind camera verde şi curată între Palatul Culturii şi mall-
rece. Pisica mea era doar piele şi os... de cât ul Palas. Comenzi de meniu vegan de la
timp stătuse lipită de tavan şi de când era Mamma-Mia şi Dopo Poco. Ştrudele cu măr
la Iaşi? Caloriferul ciupise din ea, lăsând în de la simigeria Petru. Plimbări pe pietonala
urmă o dermatită urâtă. Din când în când, Ştefan cel Mare, de la Casa FILIT (Piaţa Uni-
din spaţiul gol al paturilor aproape unite se rii) la Casa Poeziei (Casa Dosoftei) şi înapoi.
ivea o mână de femeie acoperită cu bijuterii Casa FILIT e un cort alb, nemărginit, vizitat
de epocă, din secolul trecut. Deasupra mea, şi populat de minţi deosebite, literare. Acolo
femeia se mişca ritmic, tăcută şi previzibilă, i-am ascultat pe Ioana Nicolae, Ruxandra
prinsă într-o rutină, dragostea ca un exerciţiu Cesereanu şi pe Vesna Goldsworthy într-
mecanic, în timp ce-mi şoptea cum bijuteri- un dialog moderat de Radu Vancu. Vocea
ile sunt „prietenele” de nădejde ale oricărei alintată, de copil, a Ioanei ponderată de un
femei. Nu reuşeam să o surprind, să îi cunosc discurs impecabil, inteligent, despre ultimul
privirea, să îi ating pomeţii, căci în locul ei roman, „Pelinul Negru”. O întâmplare care
feţei, distingeam doar un cerc difuz, din care s-a petrecut acum douăzeci de ani şi iată, care
ieşeau cuvinte stranii într-o limbă elegantă, abia acum şi-a găsit drumul pe hârtie.
moartă. Mă descopeream geloasă. Puţin după
ora patru jumătate m-am trezit. Transpiraţia La serile FILIT sălile erau aproape pline
mea trecuse în pijamaua de bumbac, până şi şi asta mă încuraja. Cel mai mult, întâlnirea cu
fruntea îmi era umedă. Sub şi între cele două Mircea Cărtărescu şi Olga Tokarczuk. Cea
paturi - aproape unite - nu era nimic. Rămăse- mai spectaculoasă a fost seara cu Jeff Lindsay
sem doar cu o stare febrilă.

62 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


şi Vlad Tăuşance. Trăiam în FILIT ca într-o În zilele următoare, vreau să culeg date
sectă, prinşi în idei grandioase, omagiind despre cenaclurile ieşene: Junimea, OuTopos,
cultura. Stăteam cu spatele la societatea care Club 8 şi Salonul de Literatură. Dacă Radu
ne dorea superflui. „Dacă cineva vrea să (Andriescu) ar fi editorul acestui text, m-ar
fie liber, conştiinţa lui ce poate să facă?” ne ruga să nu consider Club 8 un cenaclu literar
întreabă Gao Xingjian. Rămăşiţele FILIT-ului. get-beget. Întâlnirile desfășurate de-a lun-
Un alt titlu potrivit pentru această confesiune. gul timpului la Casa Pogor, în amfiteatrele
Rămasă cu un soi de bucurie eufonică, îmi Facultăţii de Litere, în Galeriile Pod-Pogor, în
umplu corpul de dragoste pentru viață şi sunt Casa Dosoftei (Casa cu arcade) reprezintă un
recunoscătoare că iubesc literatura. La FILIT punct de cotitură sau chiar de lansare pentru
sunt înconjurată de atâţia oameni cărora le mulţi scriitori români. Văzute ca locuri mis-
pasă. terioase, unde timpul pare să încetinească,
acestea apar ca niste vortexuri atemporale, în
8 octombrie: Ultima zi de FILIT. O interiorul cărora, mințile literare își revarsă
duminică lungă în care a plouat cu licurici idei dintre cele mai diverse, care sunt ulterior
mărunţi şi indecişi, precum în manuscrisul contemplate sau disecate fără menajamente
meu, „Scriitorul din Meroruf”. L-am condus de un colectiv aparte, la care se poate accede
pe Valentin la gară. Trăiam într-o contradicţie: atunci când tai zgomotul.
pe de o parte îmi doream să plece, să rămân
singură ca să pot munci aprig - iată, precum Pe facebook, am redus lista de prieteni
o fac acum - pe de altă parte îmi doream să - de „Closed Friends” - la zece. Mă cutremur
rămână, dintr-un reflex de prezervare a rela- la gândul că şi ăştia zece stau în piuneze.
ţiei. Voiam să se ducă acasă, în apartamentul
nostru din Bucureşti, ca să stea cu cealaltă Luăm des prânzul la restaurant Casa
pisică. Totodată, nu voiam să pierd Casa Pogor. Azi mi-am comandat un borş călugă-
Cuplului. Am fi putut să lucrăm împreună, resc din legume cu sfeclă roşie. Iar Adela a
fiecare în patul lui, la proiectele lui. Tentaţia mâncat o ciorbă-n versuri de văcuţă cu tăiţei
de a nu mă izola. Nevoia acută de a împărtăşi de casă. Mâine voi testa supa Dacia Literară şi
totul cu partenerul meu. De a nu păstra nimic poimâine supa Convorbiri literare.
doar pentru mine. L-am urcat în tren, mi-am
Henyerium, povestiri în Casa cu arca-
luat rămas-bun şi am ieşit din compartiment
de, creşte de la o zi la alta, în lumina noilor
fără să mă uit în urma mea, în urma lui, în
comentarii şi interpretări. Zilele trecute am
urma trenului. Mă încurajam: „Fii piatră”.
pregătit nişte întrebări pertinente, moderne
Paşii mei de la gară spre Pogor, în dreptul
despre toate acestea, urmând să văd care
Râpei Galbene, rememorau începutul relaţiei,
dintre scriitorii şi criticii stabiliţi în Iaşi vor
un început presărat de reacţii puerile care
răspunde anchetei. Ştiam că odată deschisă
astăzi nu-şi găseau locul în Casa recunoştin-
poarta nostalgiilor aş fi avut acces la nişte
ţei şi a iubirii. Cu trei ani în urmă, invocam
amintiri minunate. Trebuia în primul rând
o ceartă, o ură temporară, pentru a putea să
să-mi combat nesiguranţa şi să pun întrebări
plec sau pentru a-l lăsa să plece unde avea
chirurgicale care să taie ceaţa în care erau
treabă.
învăluite toate aceste fragmente uitate. Cu
9 octombrie: Se aspiră camera alătura- fiecare pas făcut în direcţia proiectului, cu fie-
tă, camera cu numărul doi unde a stat tradu- care interviu luat, cu fiecare discuţie purtată
cătorul Christian (Santacroce), de la care - din mi se confirmă că lucrez la restaurarea unui
cauza unei amnezii abrupte - nu am apucat segment de istorie literară la Iaşi.
să-mi iau rămas-bun. În camera trei scrie şi
Despre OuTopos: cum grecii au două
doarme Enrique Javier Nogueras Valdivieso,
înţelesuri pentru cuvântul utopie. Eu-topos
traducătorul spaniol care va termina bursa
sau eutopia (loc bun) și ou-topos sau outopia
literară - ca şi mine - la finalul lunii. Am spălat
(fără loc). Tinerii OuTopişti s-au considerat
hainele ieri, pe ale mele şi pe ale lui Enrique.
niciunde. Ei au creat locul care nu poate exis-
Am aranjat hainele pe uscător, simţindu-mă
ta şi au fugit de locul în care nu se întâmplă
ca într-un flagrant parteneriat domestic.
nimic.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 63


Nesiguranţa domină fiecare paragraf, a Adelei. Unde locuiesc acum e doar o anexă
ca şi cum artistul ar merge pe o aţă subţire. care-i poartă numele. Încerc să mă păcălesc.
Cred că fac o eroare să analizez atât de mult. Mai bine să întreb cum şi-au petrecut sihăs-
Cred că ar trebui să las Henyerium-ul liber, tria ceilalţi rezidenţi? În fiecare zi vorbesc
să îşi spună singur propria poveste. Eu sunt cu trandafirul lui Manasia. Împărtăşesc o
doar un mesager. Nimic mai mult. Atât timp senzaţie, trăiesc o senzaţie. Cineva bate la uşă.
cât nu mă opresc din scris, totul va fi bine. Adela vrea să mergem la masa de prânz. Îmi
Simt asta, ştiu asta. Trebuie să astup vocea spune că o ciorbă pe zi ajută, că doar una face
rea. Vocea publică care minimizează efortul, silueta frumoasă, cea de legume. Îmi spune
talentul sau priceperea celorlalţi. Vocea care să nu mâncăm mai mult de atât ca să nu veş-
nu s-ar gândi că un om e recunoscut pentru tejim. Îmi tremură mâinile, deşi nu am băut
proiectele şi eforturile sale de până atunci, cafea. Respiraţia mea stă-n expectativă, ca o
ci mai degrabă, s-ar gândi că trebuie să fie burtă de femeie însărcinată. Inima ca o broşă
ceva acolo, mult mai uşor, mai facil, pentru de diamant împovărată de perle. Doar nu am
care acel om a primit un premiu, o bursă, o să vorbesc cu Adela despre asta. E totul doar
recunoaştere sau o promovare. Este o voce o senzaţie, doar un truc.
malignă care îi determină pe cei judecaţi să
nu-şi găsească locul şi să se simtă stingheri. E Faţa nevăzută a rezidenței literare se
foarte greu să astupi vocea care vrea ca Adela termină abrupt: cu teama de a fi dezvăluit
să dea rateu, vocea care vrea ca Adela să fie prea mult, prea repede. De asta nu-mi voi mai
insignifiantă. petrece serile cu Adela.

Am aflat de la Cătălin (Ştefan) că Adela Am cunoscut-o, a fost o tânără încântă-


Kogălniceanu a murit violent. Nu vreau să toare.
cunosc detaliile, căci altfel nu aş putea să mai
Ana Săndulescu a beneficiat de o rezidenţă
stau aici. Cum ieşi din curtea Muzeului Pogor,
FILIT pentru scriitori români, acordată de Muzeul
faci stânga, mergi spre Casa Gane, la capătul Naţional al Literaturii Romane Iaşi (octombrie 2017)
străzii, încă o dată stânga, a doua casă e cea

64 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


interviu

Poezia nu poate fi o copie fotografică


a naturii şi realităţii, dar nici
irealitatea deplină ea nu poate fi.

Paul Gorban: Dumneavoastră sunteţi unul dintre traducătorii


care nu sunt legaţi de limba română doar prin învăţarea acesteia, ci
şi prin apropierea de casa şi opera unor importanţi scriitori români.
Vom vorbi la un moment dat despre arta traducerii, dar până acolo

Leons Briedis haideţi să vorbim puţin despre copilăria dumneavoastră. Propun să


ne întoarcem în casa părintească şi să depănăm amintiri. Ştiu că v-aţi
născut într-o familie de învăţători, de cărturari în oraşul Madona, situat
în centrul Letoniei. Descrieţi-ne în câteva cuvinte oraşul copilăriei lui
Leons Briedis. Vorbiţi-ne în acelaşi timp despre starea spirituală şi
culturală a locurilor natale. Ce v-a marcat devenirea lirica?

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 65


Leons Briedis: Este adevărat, m-am care încercam să le realizăm pentru a surpa
născut în cătunul Grantiņi (Prundiş), judeţul din interior imperiul. O făceam cu ajutorul
Madona, iar părinţii mei erau pedagogi la şcoala Cuvântului poetic care, în fond, a fost arma
din localitatea Pamati (Temelie), tatăl era pedagog noastră de eliberare naţională, armă pe care
de matematică, în timp ce mama – de limbă şi am folosit-o împotriva tancurilor sovietice.
literatură. Tatăl meu îşi dorea foarte mult ca eu Am obţinut, în cele din urmă, datorită visului
să devin matematician, dar se vede că limba şi nostru, surparea imperiului. Mergeam prin
literatura m-au atras mai mult decât matematica. diverse şcoli din Riga şi din provincie şi ţineam
Aceste localităţi se află la răscrucea drumurilor, discursuri şi citeam oamenilor poeme patriotice.
pe unde trecuseră fie că din vest spre est sau în Pe cât puteam, încercam să stabilim legături cu
direcţie inversă: ruşi, suedezi, polonezi, francezi tradiţiile şi poezia populară, interzisă atunci de
care, după cum se vede, au lăsat urme adânci în regim. În timpul studiilor mele la Facultatea de
sufletul meu. Dar natura şi împrejurimile extrem Filologie reuşisem să organizez chiar primul
de frumoase m-au determinat să scriu versuri ansamblu de artă populară, cu care concertam
încă de pe când aveam doar cinci anişori, pe prin diverse cluburi de la ţară. Încercam astfel să
care le-am publicat ulterior în presa letona din reanimăm tradiţiile interzise, inclusiv şi pe cele
Riga, la vârsta de 7 ani. Din această regiune îşi cu caracter religios. Chiar în centrul Rigăi se afla
trag rădăcinile multe personalităţi de vază din cimitirul vechi şi părăsit, în care erau îngropate
artă, cultură şi literatură; marii romantici şi marii marele somităţile politice şi literare din timpul
însinguratici se trag din aceste ţinuturi. Acestei Republicii independente, unde noi, studenţii, ne
regiuni îi este caracteristică un lirism moderat, cu strecuram clandestin noaptea pentru a le curăţa
accente deosebit de dramatice şi tragice, cu ritm de buruiene şi gunoi, după care ritualic puneam
deosebit de nervos şi intens: „cu imposibilitatea flori pe ele, în semn de preţuire. Cu mai mulţi
de a rămâne în el, dar şi imposibilitatea de colegi de generaţie călătoream prin sate pentru
a-l părăsi”. „Pe pajura sufletului – surâsul cu a curăţa cimitirele şi bisericile, cărora, în cele
reversul strigat”. Încearcă să trăieşti în linişte şi din urmă, le reparam acoperişurile şi orgile. În
pace cu el şi prin aceasta, noi cei din Vidzeme, timpul acesta aveam grijă să popularizăm autorii
ne deosebeam de lumea din celelalte regiuni ale care au trăit în timpul Letoniei independente
Letoniei (Latgale, Kurzeme şi Zemgale), populate (1920-1940), autori interzişi de imperiu în acele
de ţărani sobri şi cumpătaţi. Din locurile natale vremuri. Stabileam legături de colaborare cu
am moştenit inexplicabila tristeţe şi dor de letonii emigraţii (Suedia, Germania, Canada,
călătorie prin lumea imaginară. Probabil că Australia, SUA etc.) care părăsise ţara în 1944
astfel pot explica de ce Odiseu devenise cândva (circa 100.000 de oameni). Amintesc, de altfel, că
unul din personajele mele preferate. Cel puţin, la 25 martie, 1949 aproape 100.000 de compatrioţi
imaginar am cutreierat lumea în lung şi-n lat. de-ai noştri au fost deportaţi în Siberia. Noi
scriam de mână manuale noi de istorie, care se
Paul Gorban: Ajuns la maturitate deosebeau de marele mostre din manualele de
veţi alege, în 1968, să urmaţi cursurile istorie ale regimului.
filologice ale universităţii Letone din Riga. Prin 1968, fiind deja student la Facultatea
Dar peste doi ani sunteţi exmatriculat de Filologie a Universităţii de stat, am citit la
pentru „disidenţă studenţească”. Ne-aţi radioul universităţii patru dintre poemele mele.
putea detalia acest episod? Ştiu ca totul a Imediat am nimerit în centrul atenţiei KGB-ului
pornit de la câteva discuţii libere pe care şi secretarilor de partid comunist, astfel încât,
le-aţi purtat cu colegii, discuţii notate drept la 25 martie, 1970 (ce coincidenţă! – era exact
„naţionaliste”. de ziua deportării letonilor) eu, ca „element
antisovietic” cu încă nouă colegi de facultate am
Leons Briedis: Prin anii 60 generaţia fost exmatriculaţi din Universitate, fără dreptul
mea era numită „ generaţia optimiştilor trişti”. de a intra la vre-o altă instituţie superioară de
Primăvara din Praga, tulburările studenţeşti învăţământ din imperiu. Mi s-a conferit statul
de la Paris, invazia tancurilor sovietice în de organizator a actelor împotriva regimului.
Cehoslovacia, represiile regimului sovietic, ca Nu degeaba prin 1975, când m-am întâlnit cu
să nu mai vorbim de acel fon ideologic, în care Mircea Dinescu, am fost botezat de acesta drept
trăiam şi creşteam. Eram peste seamă de tineri „bătrânul ideolog”. KGB-ul urmărea să intenteze
şi peste seamă de naivi, plini de idealuri, un soi împotriva noastră chiar şi un proces penal, ca să
de hippy cu pletele lungi şi alură de boemă care ne acuze public de antisovietism ca, în cele din
aveau planuri grandioase cu care, cum credeau urmă, să ne condamne la şapte ani în Gulag. Dar
ei, vor schimba lumea. nu ştiu ce s-a întâmplat între timp, căci mai târziu
Noi aveam programe utopice, pe au renunţat la această idee. Mă gândesc că poate

66 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


că din motiv că cei de la Moscova se temeau de Molotov” a fost ocupată de tancurile sovietice.
scandaluri publice. În orice caz, procesul a fost Mai ştiam că locuitorii Moldovei (Basarabia) sunt
suspendat. Nu demult, am aflat de la un fost şef de origine română şi vorbesc în limba română.
al KGB-ului, că în proiectul lor exista şi ideea de Pe vremea aceea, scriitorii de la noi se stăruiau
a mă elimina fizic. Dar faptul că eu eram deja să înveţe limbile străine şi să-i traducă direct
plecat din Letonia m-a salvat. pe autori din limba originală. Acest gest era un
fel de solidaritate tacită împotriva imperiului.
Paul Gorban: În perioada studenţiei Spaţiul roman/dacic era pentru mulţi dintre noi
publicaţi versuri în revistele literare încă necunoscut. Nu prea era cunoscută limba
„Tineretul sovietic” şi „Literatura şi arta”, română, de unde nici cultura şi nici literatura
versuri apreciate imediat de criticii vremii. română nu s-au bucurat de popularitate în
Bunăoară, cu girul Uniunii Scriitorilor Letonia. Acesta a fost motivul principal pentru
din Letonia veţi fi acceptat ca student la care am decis să plec în Moldova.
Facultatea de Limbi străine a Universităţii Primul scriitor cu care am făcut cunoştinţă
din Chişinău, secţia de Filologie şi spaniolă. aici a fost Grigore Vieru. Această întâlnire a avut
Este momentul care vă va apropia puternic loc la 24 septembrie, 1971. Am ajuns la poet prin
de literatura şi cultura română. Aici o veţi recomandarea colegilor mei mai în vârstă, care-l
întâlni pe tânăra scriitoare Maria Macovei, cunoşteau şi care-i publicaseră deja o plachetă de
cu care veţi întemeia după finalizarea versuri în letona, în 1968.
studiilor o familie română-letonă. De altfel, Grigore Vieru m-a primit ca pe un frate,
doamna dumneavoastră poartă suferinţa mai curând ca pe un fiu, asumându-şi grija
acelora deportaţi. Spunem pentru aceia de mine. Am susţinut examenul de admitere
care nu ştiu că familia ei a fost deportată în la Facultatea de limbi străine (limba spaniolă)
Siberia. Vorbiţi-ne despre debut şi întâlnirea a Universităţii de Stat din Chişinău, unde am
cu viitoarea doamnă, despre perioada devenit student. Eram nespus de surprins că,
studenţiei la Chişinău. Cum i-aţi cunoscut prin faptul că îl cunoşteam pe Grigore Vieru, şi
pe scriitorii de acolo, pe Grigore Vieru, colegii lui (L. Damian, V. Teleucă, J. Vatamanu,
Nicolae Dabija, Emilian G. Păun şi alţii. Gh. Vodă, V. Tulnic, A. Ciocanu, E. Loteanu,
M. Cimpoi etc.) m-au primit în rândurile lor
Leons Briedis: Prin anii 70 am fost ca pe un frate de-al lor, cu toate că ei nu mă
exclus nu numai de la universitate, ci şi din cunoşteau nici ca om şi nici ca poet. Această
rândurile tinerilor autori ai Uniunii Scriitorilor, solidaritate frăţească exista aproape între toţi
unde eram deja cunoscut ca poet. Eram interzis oamenii de cultură ai regimului sovietic. Lucru
către publicare. Cu toate acestea, prezentasem care m-a ajutat mult să suport vijeliile sorţii, să
volumul meu de versuri la editură. Dar recenzia nu mă las înfrânt; pentru aceasta le sunt adânc
„internă”, cum se practica atunci pentru recunoscător.
editare, era negativă şi distrugătoare. Conţinea În 1974 m-am căsătorit cu o româncă,
calificativele de „poezie fără de perspectivă, Maria Macovei, a cărei familii fusese, cum bine
politic nestabilă”. Tot atunci mi-am dat seama că aţi şi menţionat, deportată în Siberia şi care,
mulţi dintre prieteni mă părăsiseră. Însă, colegii cred eu, că se simţea prea însingurată. M-am
mei de breaslă mai în vârstă, populari şi bine reîntors în Letonia cu Maria unde între timp
cunoscuţi în Letonia (Imants Ziedonis, Ojārs apăruse prima mea carte de versuri „Copacul
Vāţietis, Vizma Belşeviţa), m-au ajutat şi susţinut de tei - sângele şarpelui”. Titlul ei l-am sustras
moral. În acei ani congenerii mei, cunoscând dintr-o formulă magică a unui descântec „de luat
faptul că sunt o fire care nu acceptă compromisul durerile”. După apariţia volumului de poeme
şi care niciodată nu va „recunoaşte în public vina am fost primit imediat în rândurile Uniunii
sa” şi nu va scrie versuri de conjunctură, fac tot Scriitorilor cu o singură carte. Deşi, ca să fii
posibilul să mă convingă să nu întreprind nici primit pe atunci în Uniunea Scriitorilor, după
o activitate politică, activitate pe care eu, acerb normele regimului, se cerea să ai două cărţi.
cum eram din fire, continuam oricum să o fac. Până în prezent, eu consider cartea de debut
În cele din urmă, colegii mei m-au sfătuit că ar fi una dintre cele mai valoroase cărţi ale mele. Ea
mai bine să părăsesc Letonia. Lucru pe care l-am a avut mare succes atât la cititor, cât şi la critici
şi făcut. Astfel, am ajuns în Moldova, tocmai în şi multe dintre poemele mele au fost incluse în
culmea peripeţiilor sorţii mele, loc în care am manualele şcolare. Cred că prin căsătoria mea cu
găsit tot ce îmi lipsea în Letonia. o româncă i-am determinat pe ideologii sovietici
Despre Moldova, pe vremea aceea, ştiam să mă treacă din statutul de „naţionalist” în cel
doar că este parte componentă a României de „internaţionalist”. Însă această situaţie nu a
care, ca şi noi, în urma pactului „Ribbentrop – durat multă vreme, căci a doua carte a mea a fost

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 67


distrusă de cenzură. ai secolului trecut, unul dintre cei mai populari
După doi ani de studenţie, cei de la KGB poeţi ai noştri, Ianis Rainis (1865 – 1929) a tradus
au dat peste mine în Moldova, propunându-mi şi publicat din creaţia lui N. Bolintineanu. Prin
să colaborez cu ei, adică să-i torn la securitate 1959 a apărut o culegere de versuri a lui Eminescu
pe colegii moldoveni care mă primiseră cu tradusă, din păcate, prin intermediul limbii ruse.
atâta suflet şi atâta sinceritate, ca pe un frate La fel prin intermediul limbii ruse sunt traduse
de-al lor. În schimb, ei îmi promiteau să mă şi editate lucrări din operele lui M. Sadoveanu
asigure cu toate condiţiile necesare de viaţă, să şi Eugen Barbu, precum şi alte bucăţi de proză
călătoresc liber în România, să mă aprovizioneze apărute în presa letonă. Apar de asemenea, în
cu orice literatură. Îmi spuseseră că dacă nu revista „Literatūra un māksla” („Literatura şi
accept mă vor persecuta şi voi fi dat afară şi din arta”) balada „Mioriţa” şi „Meşterul Manole”.
Universitate. Eram revoltat şi eram gata să lupt Din păcate însă, toate aceste traduceri sunt
cu ei dar Maria, care cunoştea prea bine KGB-ul făcute prin intermediul limbii străine, de aceea
ca organ represiv fascist, mi-a spus că nu mă sunt departe de original. Mie, ca om care posedă
vor lăsa în pace până nu-mi vor măcina viaţa şi limba română, mi-a revenit rolul de a fi un
sănătatea. Ea ştia ce spune, căci fusese deportată „deschizător de drumuri” al culturii şi literaturii
cu familia în Siberia şi cunoştea metodele lor. româneşti în Letonia. De 40 de ani mă ocup cu
Atunci i-am spus Mariei că nu pot pleca fără ea. traducerile din română şi acest lucru a devenit
Ea a consimţit să plecăm împreună şi în 1974 am o parte componentă a creaţiei mele poetice. Am
părăsit Moldova. tradus până în prezent peste 20 de cărţi (toate
Consider că cei doi ani petrecuţi în proiectele sunt finanţate de statul leton - n.n.),
Moldova au fost anii de maturizare a viziunii având nespus de multe publicaţii prin presa
mele ca om şi ca poet; şi pot afirma, fără letonă. În majoritatea cazurilor sunt culegeri de
exagerare, că eu m-am născut fizic în Letonia, iar versuri. Pe de altă parte am tradus şi editat şi
spiritual în Moldova. Adică la Chişinău am scris basme populare româneşti, doine, balade, eseuri
prima mea carte de versuri, inspirat de poeticele şi romane. Am tradus şi publicat peste 100 de
lui Mihai Eminescu, Grigore Vieru, doinele şi autori, începând de la doine, balade, Eminescu
baladele populare. Studiam limbile romanice, şi Arghezi până la autorii din timpul de astăzi.
iar în paralel cu ele studiam limba română. Fireşte, fiind poet, prefer să traduc culegeri de
Astfel m-am întors în Letonia cu un bagaj mare poezie. În prezent este gata şi aşteaptă lumina
de cunoştinţe în domeniul limbilor romanice tiparului o antologie întitulată „Poezia română
(spaniolă, italiană, portugheză, franceză şi a secolului XX”. Am nevoie numai de oarecare
română). Bagaj de cunoştinţe care mi-au ajutat suport finaciar din partea României.
mult la traducerea şi popularizarea în Letonia a Cu toate că ne deosebim prin poziţia
literaturii din limbile romanice. geografică, lingvistică şi istorică, venim din
acelaşi izvor al valorilor europene. Deşi, noi
Paul Gorban: Traduceţi din poeţi letonii, trăim sub aureola suedeză, germană şi
precum Tudor Arghezi, Nichita Stănescu, ungro-fină, spiritual noi suntem mai înrudiţi
Lucian Blaga, Ştefan Augustin Doinaş, decât s-ar putea crede la prima vedere. Folclorul
Gellu Naum, Ileana Mălăncioiu etc. etc. nostru, creaţia noastră populară are nespus de
Altfel spus, poezia românească este dusă multe afinităţi cu tradiţia predacică şi tracică.
şi valorificată în Letonia. Spuneţi-mi cum Avem cu voi cu mult mai multe afinităţi
au fost receptate scrierile poeţilor români spirituale, decât cu cel al populaţiei din jurul
şi, mai mult, cum sună lirica românească în nostru (din bazinul mării Baltice; germanii,
letonă. Se spune, de altfel, că prin traducerile estonienii, suedezii –n.n.). De origine noi nu
pe care le faceţi din diferite limbi: spaniolă, provenim de aici, din bazinul mării Baltice.
rusă, engleză, portugheză etc. etc. sunteţi După unele versiuni istorice, strămoşii noştri au
unul dintre putinii „diplomaţi culturali” sosit aici pe la începutul erei noastre, de undeva
care duc spiritualitatea estică în librăriile şi de pe teritoriul hindus. Dar nu poate fi exclus şi
amfiteatrele vestului. faptul că ne tragem din Tracia. Fireşte că miile
de ani care au trecut până acum ne-au îndepărtat
Leons Briedis: Cred că este necesar să unii de alţii. De aceea eu, cel pe care-l numiţi
menţionez că relaţiile literare dintre Letonia „diplomat cultural”, mă simt mai curând ca omul
şi România încep în anul 1882, când în revista care încearcă să lege legăturile rupte, rădăcinile
„Pagalms” („Curtea”) cu pseudonimul Carmen spirituale dintre noi. Caracteristic pentru noi este
Silva apar „Cugeterile unei regine” ciclu setea şi dorul spiritului de armonie şi de frumos,
de aforisme, maxime şi cugetări, ale reginei dorul de sacru şi mitic, dorul de orfismul care ne
Elisabeta din România (1843 – 1916). Prin anii `20 alimentează fiinţa cu eterna energie de viaţă.

68 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


Deşi ne exprimăm în diverse limbaje editat în volume aparte şi care au avut priză atât
poetice, multe dintre cărţile marilor români au la critici, cât şi la cititorii noştri.
influenţat mult viaţa noastră literară. Aş numi În limba letonă versurile lor sună atât de
doar câteva nume (ceilalţi autori, rog, să mă organic încât sunt şi tot odată nu sunt poeme
ierte!): Tudor Arghezi, Lucian Blaga, Nichita scrise în letonă. Aceste traduceri sunt de-a
Stănescu, Grigore Vieru. „Cuvintele potrivite” ale întregul creaţii letone, în aceiaşi vreme ele mai
lui Tudor Arghezi, pe care eu am editat-o în 1975 sunt şi altceva. A fi şi a nu fi în acelaşi timp
la Riga a introdus un val nou în literatura noastră letone, după părerea mea, este cel mai important
calmă şi sobră. Cartea lui Lucian Blaga „Sienāžu la traducerea textelor dintr-o limbă străină în
pārdevējs”(„Vânzătorul de greieri”) care a văzut limba ta. Sau cum spunea scriitorul argentinian
lumina tiparului în anul 1982 s-a dovedit a fi J.L Borges: „Shakespeare se asemuie cu toţi oamenii,
aproape de sufletul nostru şi nu numai prin exceptând faptul că el se asemuie cu toţi oamenii”.
metafora poetică, panteistă şi existenţialistă, ci Şi Nichita Stănescu doar spunea că „Nimic nu este
şi prin gândirea filozofică şi estetică. În schimb altceva. Eu sunt tu”. Iar eu ca traducător aş mai adăuga:
cartea lui Grigore Vieru „Piektdienas zvaigzne” „Şi tu eşti eu. Şi noi împreună suntem Totul”.
(„Steaua de vineri”) ne-a surprins prin marea ei
simplitate şi profunzime, prin imaginile plastice Paul Gorban: Să vorbim şi despre
şi sugestive, prin muzicalitatea frazei poetice, poezia dumneavoastră. Ea este catalogată
prin idealurile spre care aspirăm cu toţii şi care de exegeţi drept una încărcată de tonuri
ne reanimează legăturile strânse dintre natură metafizice. Mulţi critici români vă situează
şi soartă. Secretul succesului lui M. Eminescu şi poetica sub zodia doinelor însă, pe bună
Grigore Vieru, cred eu că se află în acestă simbioză dreptate, alţii spun că de fapt filonul
cosmogonică dintre om şi natură, cosmos şi metafizic vine, ce-i adevărat tot din folclorul
existenţă. Dar cea mai mare surpriză am trăit-o Letoniei, deci dinspre tradiţie, doar că sub
la editarea cărţii lui Nichita Stănescu „Nekas zodia dainelor. Pentru cititorii noştri v-aş
nav cits” („Nimic nu este altceva”), apărută în ruga să ne precizaţi diferenţa dintre doina
1977. Acest volum nu prea mare de versuri s-a românească şi daina letonă.
integrat surprinzător de organic în procesul
nostru literar. Poeţii care aveau pe atunci 20-30 Leons Briedis: Poezia populară letonă, ca
de ani au declarat autorul „Necuvintelor” ca şi cea românească este sacră, sfântă, irepetabilă
părintele lor spiritual. E un caz de excepţie în şi incomparabilă. Prima oară ea a fost adunată
literatura noastră. şi editată de către folcloristul Krişiānis Barons
(1835 –1923). El le-a defini cu numele de „daine”
Paul Gorban: Totuşi să ne întoarcem în scopul de a accentua originea tracică a balţilor,
la problema traducerilor. În ce măsură rădăcina ei sanscrită şi europeană. Cu poezia
traducătorul îşi dă în vileag gândirea şi populară letonă cititorul român poate face
spiritualitatea prin actul traducerii. Sau, cunoştinţă în culegerea întitulată „Daine letone”,
cum comentaţi intersecţia dintre eul editată la editura Hiperion din Chişinău, 1990 în
traducătorului şi eul celui tradus. traducerea soţiei mele, Maria Briede - Macovei,
cu note, comentarii şi prefaţă suficient de amplă.
Leons Briedis: Traducerea nu este o Este o traducere despre care aş spune că este atât
transpunere mecanică dintr-o limbă în alta, ci românească cât şi letonă.
este un proces creator în care lucrezi în mod Fiecare popor e mândru de moştenirea
deosebit cu spiritul şi limba ta, iar traducerea creaţiei sale. El va susţine că posedă cea mai
lasă urme adânci în viaţa şi poetica ta. După frumoasă comoară din lume şi va avea perfectă
mine, traducerea nu este o profesie, ci o soartă dreptate, deoarece el nu va contesta creaţia altui
poetică. Nu este atât expresie cât revelaţie. neam, ci va accentua particularităţile caracteristice
Traducând te cufunzi din ce în ce mai adânc ei: de-a fi incomparabilă, irepetabilă şi veşnică. Şi
în limba ta. Traducerea este un alter ego al tău. ori de câte ori vom caracteriza o creaţie populară
Posibilitatea unică de a fi un alt „eu”. De aceea cu calificative superlative, vom avea dreptate
orice traducere ar trebui să devină o parte căci vom accentua doar valoarea ei naţională ca
componentă a procesului literar de la noi. Spre parte componentă din tezaurul mondial. Şi apoi,
regretul meu acest lucru se întâmplă mai rar nu trebuie să uităm că, la multe popoare prima
decât mi-aş dori. Dar totuşi, câteva culegeri au formă a destinului uman, a fost totuşi poezia
avut această rezonanţă. Printre ele, aş pomeni populară.
culegerile lui T. Arghezi, L. Blaga, N. Stănescu, Poezia populară letonă e un fenomen
A. Blandiana, G. Vieru, S. Augustin Doinaş, G. surprinzător şi misterios. Misterios prin expresia
Naum, M. Dinescu, M. Sorescu, pe care le-am lirică şi metaforică, condensată într-o formulă

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 69


magică de patru rânduri care cuprinde şi de lucru şi la sărbători, însoţindu-l pe om de-a
exprimă veşnicia şi infinitul: Cine cântu l-a cânta,/ lungul existenţei sale, de la primul strigăt al
Cine graiu l-a învăţa; / Cel ce stelele va număra,/ unui nou-născut până la cea din urmă suflare
Spuma mărilor va aduna. Surprinzător prin modul a celui care pleca în nefiinţă şi mai departe – în
de interpretare al vieţii omului, a naturii şi lumea spiritelor: Cântând mă nasc,/ cântând cresc,/
aştrilor cereşti, prin existenţa unei modalităţi de cântând viaţa mi-o trăiesc,/ cântând Laima eu văzui /
gândire filozofică, a unei poetici moderne şi prin în grădina domnului. (Laima este aici zeiţa fericirii,
structura textului extrem de arhaică. iar grădina domnului în mitologia populară este
În cartea sa „Munca şi ritmul” cercetătorul o entitate „păgână” şi precreştină).
german Biuher, citind notele de călătorie prin Poezia populară „se năştea, creştea, trăia
Letonia ale unui compatriot de al său din secolul odată cu omul, iar după moartea acestuia, îl
XVIII, scria: „Pe vremea secerişului am dat peste însoţea pe cântăreţ în lumea spiritelor”, dincolo
numeroşi cosaşi, care îşi însoţeau mişcările cu de linia orizontului, la Măicuţa Soare (în letonă
nişte cântări ritmice şi surprinzătoare. Preotul ca şi indoeuropeana veche „Soare” este de
(luteran - n.n.) îmi explica însă că aceste cântece genul feminin; o relictă a matriarhatului), iar
sunt cântecele păgâne (în sensul de rural) ale Luceafărul (în letonă –Auseclis) este un personaj
băştinaşilor...”. Cu alte cuvinte este vorba chiar ceresc foarte important care se căsătoreşte cu
de poezia populară care poartă numele de fiica Soarelui. Dainele aveau cele patru vârste în
„Daine letone”. cele patru anotimpuri, cu cele patru coloraturi
Dainele au apărut în cele mai străvechi ale vocii omeneşti; de la cele mai luminoase de
timpuri şi sunt memoria preistorică a bucurie, primăvară şi copilărie - până la plecarea
neamului nostru. Unii astronomi afirmă că o omului în lumea spiritelor, conturate în ciclul
daină letonă din aşa zisul ciclul „Soarelui” ar numit „daine mitologice”. Viaţa şi moartea nu
fi apărut prin sec. III î.e.n. deşi dainele sunt sunt prezentate separat, ci ele există ca o viaţă
la fel de străvechi ca şi „Rigveda”, strămoşii ce se prelungeşte şi care se deosebeşte de cea
noştri nu le-au înveşnicit prin pergamente şi terestră prin existenţa spiritului în cer şi soare.
nu le-au încrustat în piatră, ci le-au păstrat Ar trebui menţionat că, creaţia populară atât
în cântece, dansuri şi portul naţional. letonă, românească cât şi haikuurile japoneze,
Dainele se cântau zi şi noapte, în zile respiră şi funcţionează direct în cadrul naturii.

70 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


Natura determină tonalitatea şi optimismul lor. legi pentru cunoaşterea şi comportarea omului
În cadrul naturii nici un sentiment nu este tragic în sânul naturii. Sunt ca o zicală, maximă sau
sau pesimist, ci este mereu plin de vervă, viaţă aforism poetic. Din păcate însă, noi nu le mai
şi vitalitate. Este mereu, ca şi natura, în mişcare, receptăm azi ca putere educativă, ci doar ca nişte
schimbare şi transformare, mereu în devenire. imagini frumoase şi sugestive. Iată un exemplu
Aceste poeme miniaturale de patru rânduri se extrem de grăitor: Trecui crângul de argint,/ Nici
cântă permanent, peste tot şi pretutindeni. Avem o ramură n-am frânt;/ De-i frângeam o rămurea,/
o frumoasă tradiţie, sărbătoarea cântecului şi Pădurea m-ar arginta.
dansului care are loc odată la patru ani (inclusă În daina de mai sus „codrul de argint”
şi în analele UNESCO) şi care semioficial/ este graiul nostru, iar „a frânge o ramură”
clandestin a început în 1864, când Letonia încă înseamnă a-i călca legea, ordinea lui şi versul
era sub jugul Rusiei ţariste. Arta corală la noi „Pădurea m-ar arginta” are sensul de pată a
este deosebit de populară. Colective întregi de ruşinii, semn de încălcare a legii codrului de
prin toată Letonia se adună de ziua cântecului argint, a graiului şi tradiţiilor.
şi dansului şi adunaţi în colective de câteva zeci Dainele se cântă oricând şi oriunde. Le
de mii de oameni, uneori până la 40 - 50 de mii, cântau cu mic şi mare. Le cântau până oboseau.
cântă la unison. Toţi acei care au vizitat Letonia Şi fiecare cântăreţ avea în zestrea sa până la
în aceste zile de sărbătoare sunt copleşiţi de câteva mii de cântece. Le cântau, unindu-le prin
măreţia şi grandoarea lor, de spiritul colectiv ca subiect, temă sau tradiţii, unindu-le în cicluri
un singur organism monolit al unui neam, ce s-a convenţionale, cântecele „le depănau în ghem”,
păstrat prin veacuri. ca „să le dezdepene” (să le descânte) când s-a
Avem cam peste un milion şi jumătate face primăvară.
de cântece din care se formează şiragul solar Deşi există pe la un milion şi jumătate
de daine. Fiecare cântec începe, urmează şi se de daine (la peste un milion şi trei sute de mii
sfârşeşte într-o anumită succesiune. Cântăreţul de letoni - n.n.), letonii vor zice că există numai
este obligat să le cânte în aşa fel, încât cântecul prima şi ultima daină, iar celelalte sunt sfârşitul
să coincidă cu evenimentul. Cântăreţul nu are primei şi începutul celei de a doua daină, fapt
voie nici să le anticipeze nici să le întârzie. care le aseamănă mult cu eposul.
Astfel, depinde de măiestria, gustul şi imaginaţia În rândurile de mai sus spuneam că
cântăreţului, una şi aceeaşi daină, cântată în dainele se cântă „depănându-se ghem”, iar„
contexte diferite – la locul şi timpul potrivit cufăraşele pline de cântec” se păstrează în grădina
– devine o modalitate de creare a noi sensuri, cea cu trandafiri, în urzică sau bălegar – în
metafore şi subtilităţi. Aşa cum e însăşi viaţa sau dependenţă de tematica lor. Dainele întotdeauna
cum cel puţin era ea în mediul civilizaţiei rurale, au fost izvorul nesfârşit de inspiraţie pentru om,
în culmea de înflorire a dainelor, când existenţa pentru că le puteai singur ticlui, sau învăţa de la
lor se desfăşura în cea mai strânsă legătură măicuţă, de la tăicuţă, de la soare, de la luna (în
cu natura, universul şi cosmosul, de unde îşi gen masculin! – n. n.) de la tei şi privighetoare,
trag rădăcina de origine tradiţiile şi obiceiurile de la Măicuţa Crângului, Vântului, Soarelui,
creaţiilor populare. Mării, Pământului etc.: Cântă-mi maică,/ Cântă-mi
În acelaşi timp o daină, măiestrit rotunjită, mult,/ Să stau cântul să-l ascult:/ De la pâne de la
perfectă şi independentă ca un mărgăritar din soare / Pe – nţelesul dumitale.
şiragul lung şi mare, de peste un milion şi Orice lucru şi fenomen în daine devine
jumătate de daine, ruptă de context, deseori însufleţit, creând astfel un şir de spirite şi zeităţi
pare neînţeleasă şi chiar absurdă. Polivalenţa care sălăşluiesc atât în împărăţia cerului, cât
lor semantică, datorită formei lor perfecte şi şi în lumea pământeană şi subpământeană. Şi
gândului bine închegat, e în directă dependenţă aceste zeiţe, fiind la chip şi asemănare „cu
de contextul cântat. În câteva cuvinte, dar foarte măicuţa ” soare, se deosebeau prin faptul că
sugestive, daina e în stare să dea o caracteristică erau înzestrate cu o putere magică caracteristică
multilaterală subiectului ales, în stare să ne antropomorfismului din Grecia Antică.
dezvăluie o lume plină de vrajă şi farmec, Dainele se cântau mereu şi pretutindeni,
capabilă să pătrundă în sufletele noastre şi să ne iar melodia lor e în raport direct cu ritmul
emoţioneze. muncii rurale. Melodia – ba în ritm săltăreţ, ba
Creaţia întotdeauna a avut scopuri cu modulaţii calde şi lirice de legănare (ligo) –
educative. Cântecul popular e în stare să nu era decât o însoţitoare pioasă care venea din
afirme binele, să nege răul, să învinuiască şi să urma textului poetic şi metaforic cu scopul să-i
pedepsească pe cel ce încalcă legile fiinţării, să-i înlesnească memorarea lui.
îndrume pe cei abătuţi din cale şi să-i ocrotească Pe vremuri adevăraţi popularizatori
pe cei slabi şi orfani. Dainele sunt Codul rural de ai dainelor erau colindătorii care, cutreierând

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 71


în lung şi-n lat Letonia, învăţau cântece noi şi şcoala, fiind multă vreme singurul mijloc de
şi intrând din casă în casă, cereau voie să educaţie al civilizaţiei rurale. Stabilind în aceeaşi
cânte „Cântecul Domnului Dumnezeu” (aici vreme o legătură armonioasă între existenţă,
Dumnezeu este un nume „păgân” şi precreştin natură, univers şi lumea înconjurătoare sunt ca
ca şi în mitologia hindusă de altfel). Şi după ce elixir şi remediu pentru restabilirea echilibrului
cântau un şir de cântece le dădea câtea o bucată sufletesc. Iar, dacă veţi privi cu mai multă atenţie
de pâne. Iar dacă gazda auzea vre-un cântec poezia populară ca formă încadrată în chenarul
nou, îl invita pe cântăreţ la masă, îi ospăta şi frumuseţii şi armoniei naturii, veţi observa câtă
învăţa cântecul nou de la el. energie şi vitalitate poate sorbi omul din ea.
Dainele exprimă sensibilitatea spiritului Căci poezia populară este puterea vieţii, umple
de a cunoaşte, de a vedea şi simţi lumea, atât sufletul de viaţă şi vitalitate, în aşa fel încât nu
din nemijlocita sa apropiere, cât şi din cele mai mai rămâne nici un loc pentru crize şi depresii.
îndepărtate colţuri ale lumii. Poezia populară letonă, ca orice creaţie
Universul strămoşilor noştri excludea populară din lume, este surprinzătoare prin
noţiunea apocaliptică a morţii. Moartea era marea varietate tematică, prin expresia artistică
receptată ca ceva inevitabil, dar nu tragic. Ea era plastică şi sugestivă, laconică şi concisă,
ca o reîntoarcere acasă, la sânul universului, la concentrată în trei, patru, cinci, şase şi (foarte
măicuţa soare, la măicuţa pământului, a valului, rar) mai multe rânduri.
a cimitirului... Ciclul de un milion şi jumătate de daine
În poezia noastră populară toate spiritele letone sunt clasificate după vârsta omului şi
funcţionează viu, dumnezeu este mereu alături după ciclul solar. Este un ciclu (pe la 44.000)
de lună, natură şi soare: La Palatul de argint / Trei despre munca păstorului şi plugarului în cele
porţi erau:/ Pe una Luna intra,/ Pe alta Soarele,/ Pe-a patru anotimpuri ale anului.
treia Dumnezeu/ Călare pe calul său. Munca pentru lumea rurală e temelia
Dumnezeu în dainele letone e nume temeliilor, condiţia umană a existenţei. Munca
propriu şi nu forţă supranaturală. De multe nu numai că înfrumuseţează plaiul şi casa, ci îl
ori el este prezentat ca cel ce menţine ordinea înnobilează şi pe cel ce munceşte: Hei, fecioare-
în cer, patronează holdele, coboară pe pământ surioare,/ Pe plugari să-i îndrăgiţi,/ Că la mâini şi la
lunecând pe deasupra lanului de grâu, îmbrăcat picioare / Sunt ca merii înfloriţi.
în hlamidă lungă şi cenuşie, poalele căruia, Dainele au salvat populaţia letonă de
atingându-se de spicele de grâu, ca albinuţa asimilare. Letonia fiind o colonie a imperiului
poleniza „ lanurile din spice de aur”. rus, de teamă că vor dispărea limba şi neamul
Puterea creaţiei populare constă în de pe faţa pământului, spiritele iluministe de la
unitatea dintre natură, om, cer şi pământ, răscrucea secolului XIX - XX au lansat un apel
unitate care creează un stil orfic, astrologic, către populaţie ca să culeagă şi să trimită dainele
cosmogonic şi oracular. Unitate care nicicând nu pe numele lui Krişiānis Barons la Moscova,
se învecheşte, ci face ca poezia populară să fie care slujea pe atunci guvernator la moşia lui
transparentă, transcendentă, modernă şi actuală. Stankevici (un nobil rus) şi n–avea dreptul de a
Creaţia populară reprezintă cel mai autentic trăi în ţara sa. Sute de mii de stoluri au luat calea
mod de exprimare a adevărului, răspunzând din Letonia spre Moscova.
celor mai mari nevoi ale omului. Selectându-le, sistematizându-le şi
În daine omul se află în sânul naturii editându-le la tipografia din Ielgava – orăşel nu
mamă, cu legi perene, cu principii orânduite departe de Riga (unde pentru prima oară văzu
şi stabilite de străbuni după cer, lună, stele şi lumina tiparului Nr. 1 al „Glasului” în grafie
soare. Omul este ordinatorul acestei lumi prin latină; ce coincidenţă!), în viaţa poporului leton
cunoaşterea ei şi oriunde nu s-ar afla el: în cer, s-a produs un moment de cotitură istorică -
mare, pământ, sub pământ, în soare - el este acest proces a dat imbold renaşterii şi formării
mereu acasă, fiind pretutindeni însoţit de şirul poporului leton ca stat şi ca naţiune.
mare de măicuţe. Oriunde nu l-or duce paşii În toate timpurile sunt perioade istorice,
de acasă în lume el mereu va ajunge la măicuţa când o generaţia sau alta vine cu declaraţia, că
vântului, cerului, soarelui, pădurii, mării, creaţia populară şi tradiţiile sunt fosile şi expo-
valului, pământului... Stabilind astfel o legătură nate de muzee, demult depăşite de vreme. Dar,
strânsă de rudenie cu cele mai inexplicabile în cazuri extreme de crize şi situaţii depresive,
şi depărtate fenomene din natură şi univers, pline de degradare, reînvie deodată această
dainele vor deveni un adevărat sistem de moştenire spirituală care vine şi ne animează,
educaţie şi învăţământ pentru om. Antrenându- ne întremează şi ne scoate iar şi iar din toate
le memoria, transformându-i în copii ageri şi crizele posibile şi imposibile; mintale, spirituale,
isteţi, dainele erau în stare să înlocuiască cartea existenţiale. În timpul independenţei naţionale,

72 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


când eram ameninţaţi cu tancurile sovietice, noi de revistă. Mă refer la revista „Centaurul.
cântam dainele letone, prin care simţeam pute- Secolul XXI”. Ce notă are această apariţie
rea şi unitatea naţională. Astfel putem afirma în Letonia? Ştiu că revista are tradiţie, fiind
că, cu cântecul popular, noi am învins tancurile publicată încă din 1992.
sovietice.
Leons Briedis: Eu, de fapt, de mic visam
Paul Gorban: Poezia şi credinţa, să editez o revistă a mea. Prin clasa a cincea
poezia şi muzica, poezia şi familia, poezia „editam” caietele şi le transformam în reviste.
şi gândirea, toate acestea formează taina Scriam în ele articole, desenam, publicam versuri
marelui univers creaţional în care vă iden- şi proză etc. „Editasem” astfel vre-o 20 de caiete/
tificaţi. Dar totuşi cum aţi defini dumnea- reviste. De aceea, după independenţă, când
voastră starea poetică? fiecare putea să-şi exprime sinele, fireşte că eu
m-am gândit mai întâi la revistă. Cu atât mai
Leons Briedis: În primul rând eu aş vrea mult, conduceam revista „Grāmata” („Cartea”)
să vorbesc despre starea poetică aşa cum o văd care coincidea cu spiritul de eliberare naţională
eu. Poezia nu poate fi o copie fotografică a naturii şi devenise extrem de populară. Dar ca o fire
şi realităţii dar nici irealitatea deplină ea nu poate independentă, am părăsit-o, înfiinţând cu Maria,
fi. Ea este starea de cuget şi spirit, realitatea unică, revista şi editura noastră proprie. La baza de
inexprimabilă prin alte forme ale creaţiei. În acest formare a revistei noastre am luat ca model revista
sens îmi amintesc de doi pictori de ai noştri care, românească „Secolul XX”, cu care crescusem
plecând în Balcani să picteze şi dând peste natura şi ne maturizasem ca oameni de cultură, atât
care era mai frumoasă ca orice compoziţie şi culoare eu cât şi Maria. Revista noastră se numeşte
a artei plastice, s-au întors acasă, fără să picteze nici „Kentaurs XXI”, iar editura -„Minerva”. Lucrul
un tablou. „Natura este atât de superbă, îmi ziceau la editarea revistei şi a cărţilor ne-a făcut să fim
ei, încît nu am putut picta nimic”. „Ei, vedeţi, le zic la curent cu tot ce se întâmplă în societate. Este
eu, acuma puteţi înţelege, de ce în Balcani numai ca şi cum am fi ţinut degetul pe pulsul tuturor
arta poetică poate să mai funcţioneze”. Deci poe- evenimentelor de la noi şi din lume. Autorii noştri
zia este în stare să exprime inexprimabilul în alte erau profesori din toată lumea. Mulţi dintre ei au
domenii ale artei noastre. Dar pănă la urmă, nici scris special pentru revista noastră şi de aceea ea
cuvântul nu este în stare să exprime întregul fond se află în multe biblioteci din lume, inclusiv şi
de emoţii şi impresii. În asemenea situaţii, poeţii în biblioteca Nobel din Stockholm. Multe dintre
devin romantici şi suferă din cauza inexprimabilu- materialele publicate sunt incluse în programele
lui. Este o boală metafizică a multor curente literare de învăţământ. Studenţii se folosec de materialele
care s-au cufundat în supra-realism, cubism, futu- revistei noastre la scrierea lucrărilor de curs şi de
rism, expresionism etc. diplomă. Pentru editarea revistei „Grāmata” mi
Lumea a experimentat toate mijloacele s-a acordat Premiul de stat, iar pentru activitatea
iar azi, obosită, a renunţat la metafora mea de poet, traducător şi editor am fost decernat
cosmogonică, care este însăşi esenţa poeziei. cu Ordinul naţional al statului leton independent
După mine, secretul poeziei populare letone, „Trei Stele”. Mi s-a conferit bursă pentru merite
româneşti, a lui M. Eminescu şi G. Vieru şi am fost primit şi ca membru de onoare în
constă anume în acestă poetică cosmogonică, Academia de Ştiinţe din Letonia.
în puterea ei de a stabili legătura între eul Prin editarea cărţilor şi revistei noi vro-
liric, natură, cosmos, cer, lună, stele şi soare. iam doar să participăm la educarea noii gene-
Poezia are realitatea sa poetică, care e mai raţii. Vroiam ca ei să fie oameni cât mai culţi,
cuprinzătoare şi mai copleşitoare decât orice mai docţi şi mai înţelepţi ca noi. Lucrul la
altă creaţie, ea este profetică, cosmogonică, revistă şi editarea cărţilor ne-a deschis deodată
orfică şi demiurgică. Poeţii provin de la o lume nouă, o realitate care există dincolo de
profeţii care ştiau să citească în cer, lună, stele această realitate depresivă în care trăim. Este o
şi soare. Nu degeaba atât în România, cât şi în experienţă de viaţă absolut nouă, pe care noi o
Moldova poetul este cartea de vizită. Potrivit transcriem într-un amplu studiu alcătuit din trei
lui Platon poeţii sunt păsărarii care ştiau să volume. Primul volum „Prezent infinit şi etern”
descifreze izvoadele vechi, iar în zoroatrism a apărut deja la Riga în anul 2008. În prezent
poeţii şi azi sunt fiinţele la mormintele cărora lucrăm la volumul doi întitulat „Întruparea
vine lumea ca la profeţii ce le pot dezvălui universului în Cuvânt”. Şi pentru volumul trei
secretele de viitor ale vieţii. avem deja materialele adunate. Rămâne să ne
rugăm de soartă ca să ne dea timp să le putem
Paul Gorban: Sunteţi un important duce pe toate la bun sfârşit. Pentru aceasta avem
editor peste graniţă, traducător şi redactor nevoie de timp, de mândrie şi răbdare.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 73


interviu

Andrei Novac  s-a născut la 1 iulie 1983, în Târgu-Jiu. Este licenţiat în istorie al
Universităţii de Vest din Timişoara, Facultatea de Litere, Istorie şi Teologie; al masterului pe
Relaţii Internaţionale şi Integrare EuroAtlantică, în cadrul Universităţii Bucureşti, Facultatea
de Istorie. Din iulie 2013, este doctor în filologie al Universităţii de Vest din Timişoara, cu
teza  Generaţia 70. Cazul Valentin Taşcu, profesor coordonator Cornel Ungureanu. A publicat
în majoritatea revistelor de cultură din România. Din mai 2009, este membru al Uniunii
Scriitorilor din România. A publicat volumele: Poezii, Editura Newest, Târgu-Jiu, 2000; Miez
de talpă, Editura Eurostampa, Timişoara, 2003;  A nouăsprezecea inimă de înger, Editura
Eurostampa, Timişoara, 2003;  Vârsta sării, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti,
2006, cu o prefaţă de Valentin Taşcu; Locul în care întorc tramvaiele, Editura Timpul, Iaşi, 2008,
cu o prefaţă de Liviu Ioan Stoiciu; Aceiaşi, Editura Brumar, Timişoara, 2011, cu o postfaţă de
Cornel Ungureanu, Regula timidităţii, Paralela 45, piteşti, 2016, Valentin Taşcu, solitarul promoţiei
70, Editura Vremea, Bucureşti, 2016. Este prezent în mai multe antologii. Din anul 2017 este
lector universitar în cadrul Universităţii Creştine Dimitrie Cantemir din Bucureşti.

74 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


Paul Gorban: Andrei, biologic dar şi oraşul apărând tot mai frecvent ca temă în
după debut faci parte din generaţia poetică poeziile generaţiei.
2000. Ai putea fi considerat chiar unul
dintre fanionii generaţiei, pentru că în 2000 A.N.: Eu cred că acel oraş a influ-
ai debutat cu un volum de poeme pe când enţat foarte mult poezia mea, iar cât des-
aveai doar 17 ani. Ce te-a motivat să publici pre Brâncuşi eu consider că este cel mai
acel volum atunci. Cei mai mulţi publicau important produs cultural pe care îl are
atunci prima carte de la 20+. România. Brancuşi practică un limbaj uni-
versal valabil. În artele plastice nu e ca în
Andrei Novac: Dacă am lua în dis- literatură. Chiar dacă Brâncuşi aduce din
cuţie acum generaţia `80 debutul era unde- folclorul românesc motive, stări şi situaţii,
va în jurul vârstei de 30 de ani. Eu vin combinându-le, în literatură, în scriere e
de la Târgu Jiu, oraş care nu e nici Iaşul, cu totul altceva. Putem lua exempul lui
nici Bucureştiul, Timişoara sau Cluj, ci un Marin Sorescu, cu La licieci. Nimeni nu o
mediu mai închis, mai izolat, un mediu în să perceapă mai bine textul decât acela care
care n-a fost nimeni care să ghideze acest vorbeşte limba textului, indiferent de cât de
debut, în sensul profesionist al cuvântului. bine ar fi tradus. Eu am crescut cu imaginea
Nu am nimic de regretat la acest debut, lui Brâncuşi, pe geam am avut întotdeauna
pentru că până la urmă episodul de la 17 ani imaginea Coloanei infinitului. Am sufe-
e o formă a sincerităţii mele pe tot parcursul rit enorm în anii 1996-2000 când din varii
devenirii mele. Dacă aş fi debutat la peste motive coloana a fost demontată şi dată jos.
douăzeci de ani cred că multe din textele M-am bucurat apoi când am văzut că e la
care au fost publicate la acea vreme, în acea loc. Dacă marea majoritate a lucrurior pe
carte, n-ar mai fi fost publicate. Dacă nu mă care le fac sunt opţiuni ale mele, Brâncuşi
înşel, Ioan Flora debutase tot atât de devre- ţine de identitatea mea, şi asta nu doar pen-
me, undeva la 18 sau 19 ani cu un volum în tru că e de la Târgu Jiu, ci pentru că am fost
Banatul Sârbesc pe care ulterior evitase să şi implicat în a diminua din răul pe care
îl aducă în discuţie. Or, mie mi se pare nor- România constant i l-a făcut. Am divagat
mal să îmi amintesc de acea perioadă poe- de la literatură, dar şi Brâncuşi e o formă a
tică pentru că până la urmă el a însumat o sensibilităţii care a pus oarecum amprenta
boemă pe care mi-o creasem în Târgu Jiu al asupra mea.
acelor ani. Am publicat acel volum la vârsta
pe care am regretat-o tot timpul, aceea de 17 P.G.: Dincolo de prezenţa spiritului
ani, pentru că mi s-a părut că libertatea pe lui Brâncuşi în motivarea debutului tău lite-
care am avut-o atunci nu am mai întâlnit-o, rar, îţi aminteşti de atmosfera literară de la
nici măcar în studenţie. În jurul acelor ani Târgul Jiu al acelor ani?
s-a creat o atmosferă, motiv pentru care am
rămas cu acest regret. Acea carte rămâne ca A.N.: La Târgu Jiu ca în orice oraş
o memorie a acelor timpuri, iar literatura foarte mic, deşi e reşedinţă de judeţ, exis-
e o formă de a încerca să rămâi ancorat în tă monştrii sacri ai literaturii, consacraţi,
timp, mizând pe faptul că modul în care ai oameni care se cred dumnezeii acestui
descoperit lumea, ai văzut-o, ai conceput-o domeniu pe care îl stăpânesc şi, evident,
va conta mai târziu. fiind un puşti nu aveam de unde să ştiu
atunci valoarea absolută a lor. Mă bucur că
P.G.: Dincolo de faptul că atunci mă pui în postura de a îmi aminti de asta.
când spunem Târgu Jiu ne ducem fără să Dacă la debut nu prea aveam nicio pro-
vrem la Constantin Brâncuşi, în ce măsură blemă, în perioada studenţiei am publicat
acest oraş ţi-a influenţat scrisul? Generaţia două cărţi la Timişoara, unde făceam facul-
2000 este una din generaţiile literare foar- tatea, pe care le-am lansat evident şi acasă,
te puternic ancorată în realitatea urbană, la Târgu Jiu. Asta e de povestit, e absolut

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 75


haios, pentru că am asistat la un paradox. meu în oraş, mutându-se acolo mult mai
Oamenii aceeia pe care îi consideram prie- târziu. Un scriitor valoros e Grigurcu, pe
tenii mei, şi care veniseră la lansarea primei care e imposibil nu îl cunoşti, şi care e o
cărți, s-au transformat brusc în duşmanii personalitate marcantă în critica literară
mei, eu fiind şi atunci încă un puşti la doar românească. Mai sunt poeţi foarte buni
19 ani. Eu cred în lansările multimedia, acolo pe care îi citesc cu interes: Adrian
foarte scurte dar intense, care să nu plicti- Frăţilă, un poet foarte discret, veritabil, un
sească. Reuşisem să obţin aprobarea să fac poet în adevăratul sens al cuvântului; nu
lansarea la Teatrul din Târgu Jiu, care fiind vreau să omit pe nimeni, dar mai e acolo
nou atunci, avea și o sală superbă. În timp un autor foarte bun care a scris un roman,
ce vorbeau despre cărțile mele ei au început Guvernământul general al genezei, Cristian
să se certe între ei, să se înțepe reciproc, or George Brebenel. Romanul nu s-a bucurat
eu fiind o fire mai directă i-am întrebat de de atenţia pe care ar fi merita-o. A avut
ce se ceartă la o lansare de carte. Ziarele puţine cronici, prea puţine pentru valoarea
locului au alocat în acea perioadă pagini cărţii. La acest roman a lucrat douăzeci şi
întregi subiectului în care „consacraţii” mă cinci de ani. Are şase sute şi ceva de pagini.
bubuiau din toate direcţiile. Acum mi se Sper să vadă din nou lumina tiparului. O
pare haios acel episod, dar atunci am fost reeditare cred ar pune în adevărata valoa-
şocat. Seniorii de 50-60 de ani se războiau re această carte. Ceea ce am apreciat de la
cu mine, cu un puşti. Îmi aduc aminte chiar început la Cristian e că, atunci când a fost
şi titlul unui serial de trei săptămini publi- momentul acelei lansări cu scântei, el neci-
cat în acea vreme la adresa evenimentului tind cartea a refuzat să vorbească despre
care suna aşa: „Un puşti dă lecţii scriitori- ea, deşi a venit altături de mine, în timp ce
lor”. Deşi din titlul articolului ai fi crezut că mulţi din ceilalţi care m-au şi pus la zid nu
eu dau lecţii, în fond era o punere a mea la citiseră nimic, dar vorbeau după impresii...
zid. Dar eu nefiind un tip conflictual i-am Spuneau ceva de genul: „n-am apucat să
lăsat în pace până când tot ei au venit şi au citesc cartea, dar Andrei e băiat bun și, prin
considerat că nu avea rost această supărare. urmare, a scris o carte extraordinară”...
Eu debutasem de fapt la Iaşi, în Convorbiri
literare. La Târgu Jiu era o revistă, care P.G.: Din ce am citit, am descoperit
apoi a dispărut, coordonată de Gheorghe că poezia ta este receptată ca fiind atipică
Grigurcu în care nu am publicat decât foar- generaţiei din care faci parte. Se spune că
te târziu, pentru că nu îmi cerea nimeni nu ai o poezie zgomotoasă, nu ai o poetică
nimic, nu părea nimeni interesat de ceea ce în care pilon e biografismul la îndemână.
scriam eu. Cred că pe parcursul meu literar, Mai mult, s-a observat că nu cazi în capcana
exceptând prima carte care a apărut la o poeziei de gaşcă, şablonată, pe generaţie, nu
editură chiar din Târgu Jiu, celelalte cărţi au practici manierismul unei grupări literare.
apărut la edituri pe care mi le-am dorit. Am Poezia ta te obligă, ca cititor, să intri sau să
publicat la edituri bune din Timişoara, Iaşi, ai o anumită stare, te obligă spre meditaţie,
Bucureşti şi Piteşti. În fine, episodul acela de nu se digeră uşor. E o pooezie a stărilor tari.
la începuturi s-a stins, mai ales apoi când am De ce nu practici şi tu, aşa cum observ în
început să lucrez la instituții din București ultima vreme, poezia comercială, aceea care
când m-am reîmprietenit cu mulţi dintre ei îi face pe cititori să fie mai relaxaţi?
ca şi când nu mai conta că ar fi fost cândva
divergenţe. Dar să nu înţelegem că în oraşul A.N.: Există generaţie, există literatu-
meu nu au fost sau nu sunt scriitori foarte ră, dar fără a îmi face un titlu de glorie, eu
buni. Printre ei amintesc pe Valentin Taşcu, cred că e foarte important să fii singular în
despre care am şi făcut o teză de doctorat. lucrurile pe care le faci în literatură. Nu pot
Taşcu nu era oltean, era clujean, născut la crede în poezia de masă. Totuşi, nu ştiu dacă
Petroşani. El nu era în perioada debutului am avut un model anume. Am fost foarte

76 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


apropiat de Nichita Stănescu, dar scriitorii timpul vieţii, apoi au fost uitaţi... şi invers.
mari nu sunt ancoraţi în nicio generaţie. Nu
înseamnă că eu fiind un singuratic în litera- P.G.: E aici în atenţie succesul pe care
tură aş fi un scriitor mare, asta o vor spune îl poate atinge un scriitor. Cât de important
cititorii şi criticii literari. Faptul că râmân e pentru tine să ai succes, să fii receptat, să
un scriitor singuratic înseamnă că mi-am ai public sau, de ce nu, să poţi câştiga...?
atins într-un fel obiectivul. Important nu e
să aduc în poezie ceea ce probabil trăim şi A.N.: Fiecare dintre noi nu am mai
facem majoritatea în viaţa de zi cu zi, ci mai face aceste lucruri dacă nu am crede că e
curând ca poet cred că e important să aduc o foarte important ca ceea ce facem să fie
lume nouă, personală, care să provoace spi- cunoscut de cei din jurul nostru. În ceea ce
ritul. Cred că, într-o măsura sau alta, în ulti- mă priveşte, am observat că poezia a avut
mele cărţi am reuşit acest lucru. Faptul că un feed-back bun la cititori. Deşi cineva se
nu ne asemănăm între noi este extraordinar, poate trezi şi să spună că nu cititorul sta-
ceea ce ne face să ne şi înţelegem foarte bine. bileşte valoarea sau succesul ci critica lite-
rara... Da, poate şi ea, dar fără nicio supăra-
P.G.: Totuşi, eşti asimilat în genera- re, degeaba te laudă critica dacă nu ajunge
ţia 2000, pornind şi de la biologic... textul la cititori. Chiar dacă ai multe cronici
pozitive la o carte, nimeni în afară de public,
A.N.: Da, biologic sunt din generaţia nu certifică valoarea acelei cărţi. Iar valoarea
asta, dar şi pentru că am debutat atunci, dar reală şi succesul real îl poţi vedea în timp,
eu sunt un tip mai retras. Prin poeziile pe nu imediat după apariţia cărţii. Pentru mine
care le scriu eu zic că dau o definiţie lumii, mai important acum e că poemele mele sunt
nu unei generaţii literare. Tu ştii foarte bine, publicate la edituri bune, că ele au un feed-
nu doar în literatură, ci în arte în general back direct de la cititori, decât să adun un
sunt scriitori care s-au bucurat de atenție în portofoliu de cronici avizate. Deşi apreciez

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 77


este în fiecare lucru şi în fiecare om. Totuşi
poetul nu e un om ca oricare altul, pentru
că el altfel filtrează realitatea şi emoţia. El
trăieşte viaţa, spre deosebire de ceilalţi,
cu o mare intensitate, chiar dacă şi el face
lucruri fireşti. El merge la serviciu şi are şi
viaţă socială. De multe ori el nu lucrează de
acasă, ci din locul în care îi vine starea.

P.G.: În ultima perioadă ne-am întâl-


nit la câteva festivaluri literare sau târguri
de carte, naţionale şi internaţionale. Cât de
important e pentru tine să circuli? Cât de
important e ca un scriitor să iasă în public sau,
mai mult, să intre în contact cu diferiţi editori?

A.N.: Să ştii că toate acestea sunt


importante pentru un autor, indiferent de
vârsta lui. Până să ies în afara ţării am participat
la multe evenimente în ţară. Pentru mine,
bucurie mai mare de a întâlni şi a cunoaște
scriitori nu a existat. Pentru că în preajma lor,
ascultându-i descopeream multe. Îmi aduc
aminte de un episod petrecut la Timişoara,
unde l-am cunoscut pe Anghel Dumbrăveanu,
mult şi le mulţumesc şi oamenilor avizaţi care se plimba prin complexul studenţesc.
care au citit cărţile mele şi au scris despre Pentru mine acel moment a fost primul con-
ele. Faptul că mi se spune că ultima mea tact cu viaţa culturală din Timişoara. Apoi
carte e mai bună decât precedenta e sufici- ne întâlneam zilnic la cantina complexului
ent pentru mine, mă bucură mult. Mai mult sudenţesc, unde amândoi obişnuiam să luăm
decât asta, eu mă bucur când citesc o carte prânzul. Al doilea contact a fost cu Cornel
bună a altui scriitor, iar aici pot considera că Ungureanu cu care sunt şi astăzi în relaţii foar-
dacă eu mă bucur de cartea lui, aşa cum se te bune, el fiind de fapt cel care mi-a coordonat
bucură poate şi alt cititor, atunci noi putem teza de doctorat. Îmi plac întâlnirile care au
contribui prin feed-back la succesul acestui legătură cu chimia dintre oameni. Iar aici în
scriitor. Uite, de exemplu cea mai recentă ţară am parte de multe întâlniri de acest gen,
carte citită care mi-a şi plăcut foarte mult în timp ce acelea din afara graniţelor sunt mai
e Jurnalul lui Radu Vancu. Eu am luat-o reci. Locurile de aici nu mi le poate lua nimeni,
direct din librărie, am citit-o şi chiar îmi şi ele poartă căldura şi amprenta scriitorilor de
place foarte mult. O carte care se vinde bine acasă. În cazul nostru, limba română ne-a
poate face un scriitor de succes, dar mai făcut ceea ce suntem azi. Uite, Matei Vișniec
ales dacă ea este receptată pozitiv de public spunea că, deși locuiește de ani buni la Paris,
atunci succesul e garantat. Până la urmă îi este foarte greu să viseze în altă limbă, decât
cred că literatura română, chiar dacă nu este cea maternă. El spune că poezie e foarte greu
o literatură mare, abundă de o poezie foarte să scrii în altă limbă. Poezia are această capa-
bună. Asta nu înseamnă că nu avem roman- citate de a te ajuta să arzi, lucru care te maci-
cieri foarte buni care, indiferent de premiile nă. Întâlnirile între noi, între scriitori nu o să
primite sau nu, ei rămân autori foarte buni. le poată schimba nimeni niciodată, ele pot fi
Cred că poezia ne salvează pe noi ca litera- fundamentale, te pot schimba, îţi pot creiona
tură, şi chiar ca oameni, pentru că poezia gândirea şi destinul.

78 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


În căutarea unei definiţii
poesis

Cine ştie exact ce înseamnă o bucătărie? Nora IUGA


O bucătărie este o încăpere care aparţine unui
apartament (bucătăria familiei) sau unui local public de
consum (bucătărie de restaurant), uneori e solitară şi
inadaptabilă (bucătărie de vară, construită din scînduri
în fundul grădinii), alteori mobilă şi perfect adaptabilă
(bucătărie de campanie).
Bucătăria se poate folosi în exclusivitate, în acest caz se
bucură de un statut privilegiat (are perdeluţe şi flori pe masă)
sau este neglijată (ca o rudă săracă pe care nu eşti obligat
s-o prezinţi musafirilor). Dar bucătăria mai este folosită şi în
comun şi atunci beneficiază de un tratament egal, analog cu
afecţiunea acordată unui orfan crescut la casa copilului.

În bucătărie
se află aşa numita
mobilă de bucătărie: un
aragaz, al cărui număr
de ochiuri variază după
starea civilă şi materială
a posesorului, cu sau fără
cuptor. Cuptorul poate fi de
diverse dimensiuni, uneori are
multe butoane pentru reglarea
temperaturii, dar acestea sînt adesea
ineficiente. Dulapul este amplasat de
obicei la perete, pe perete sau în perete şi
este prevăzut cu sertare, rafturi sau bar. În
bar se ţin, cu rare excepţii, uleiul, zahărul,
făina, grişul, orezul şi pastele făinoase. În
sertare se ţin cuţitele, furculiţele, lingurile,
cutiile cu scobitori, storcătoarea de lămîie,
răzătoarea şi, eventual, cleştele de zahăr.
Uneltele folosite în bucătărie sînt de fapt
variantele domestice ale unui instrumentar
de tortură. Am uitat să precizez că
bucătăria este şi cadrul legal destinat
exercitării libere a instinctului nostru
de agresiune împotriva celorlalte forme
organice existente în mediul înconjurător.
Pe masa de bucătărie se spintecă, se
toacă, se răzuieşte, se striveşte, se
foto: Cato Lein pisează, se jumuleşte, se jupoaie... şi toate

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 79


aceste operaţii, mai mult sau mai puţin programului o exasperează. Atunci trece
automatizate, se efectuează zilnic pentru peste orice convenţie şi îşi permite unele
menţinerea echilibrului nostru vital. extravaganţe. O apucă o mîncărime
O bucătărie poate fi un excelent boemă şi primeşte în intimitatea ei poeţi,
mediu de investigaţie sociologică. De prozatori, traducători – mai puţin critici
pildă, dacă întîmplător ciocanul, cuiele, literari. Pe muşamaua tăiată pe alocuri cu
liţa şi lumînarea se află în sertarul cuţitul de pîine sau arsă de ţigară şi-au
dulapului, laolaltă cu tacîmurile poţi sprijinit coatele trei generaţii: Gabriela A.,
deduce imediat că te afli în casa unui Carmen P. şi Mariana M. sporovăind între
intelectual sau a unui artist. Tehnicienii, un morcov şi un cocean de varză despre
inginerii, posesorii de autoturisme (printre realismul magic, umorul englezesc ori
aceştia se numără şi intelectualii, dar ei despre Sylvia Plath. Parcă îl văd pe Vasile
constituie o categorie aparte – au suferit V. lîngă chiuvetă, posedat de proiectul
un transplant – sînt intelectuali cu maşină) unei seri literare „Urmuz“ sau pe Marius
manifestă o grijă specială faţă de unelte, R. pradă unei adînci melancolii, după ce
le respectă, le separă de masa eterogenă a a scăpat din mînă ultima butelcuţă de
obiectelor, le ţin în cutia de scule. Chianti. Chiar şi introvertitul de Ion I. s-a
Uneori în bucătărie se păstrează însufleţit aici, pe scaunul de lemn, pe care
relicvele unor civilizaţii mai vechi: un ţin pledul de plaje de la 2 Mai, cînd mi-a
primus, un fier de călcat cu cărbuni, care făcut destăinuiri despre visatul lui roman.
se închide la vîrf cu un cap de cocoş, o L-am surprins odată în oglinda mare de
piuliţă de aramă, un grătar de sîrmă, un lîngă uşă pe Virgil Mazilescu fardîndu-se.
vătrai. Astfel bucătăria devine un mic Ce ochi putea să aibă, Dumnezeule... şi
muzeu de istorie meşteşugărească – ea ne Dinu A. care îmi tot cotrobăia în sertarul
păstrează nealterată recunoştinţa faţă de cu mărunţişuri pînă cînd s-a îndrăgostit de
geniul creator al înaintaşilor. un cuţit de conserve.
Dar pentru a nu ne îndepărta de O bucătărie poate fi deci un salonaş
subiect; bucătăria mea face parte dintr-un monden sau o cafenea literară, dar, de cele
apartament de două camere şi este folosită mai multe ori, ea care nu se interesează de
în exclusivitate de mine, cu unele mici ţinuta exterioară, ea care în zile de totală
excepţii, cînd Nino – bărbatul meu – îşi apatie miroase a mucegai şi ratare, ea ca o
îngăduie plăcerea de a pregăti o iahnie de cenuşăreasă deznădăjduită, are revelaţia
cartofi sau un orez cu lapte (ştie probabil miracolului. Atunci bucătăria devine un
că divertismentul stimulează creaţia). sanctuar bîntuit de umbre. La masa ei de
Bucătăria mea nu are perdeluţe, nici flori lemn negeluit, noaptea, cînd se sting toate
pe masă, nici faianţă în tonuri pastelate, ea zgomotele zilei, îmi încep aventura, scriu.
poartă permanent o culoare verde a cărei
nuanţă variază după gustul vopsitorilor. ***
La ce foloseşte o bucătărie? Fireşte, cineva călătoreşte fără să plece, fără să
veţi răspunde, la prepararea bucatelor, coboare, lasă uşa deschisă animalelor
mai corect, ea ne pune la dispoziţie un chinuite de carnea lor, vîntului cu buzele
spaţiu adecvat, în care se efectuează verzi, memoriei şi egoismului nesfîrşit al
curent operaţiile de pregătire a celor trei acestui convoi pe care viitorul îl pregăteşte
mese principale şi, ocazional, a meniurilor şi deodată îl aud cum vorbeşte despre
servite la aniversările membrilor de corint cu vocea lui rarefiată încît corpurile
familie, de revelion sau la alte sărbători plutesc sus de tot ca stelele şi piatra nu
de iarnă şi primăvară. La acest capitol te atinge şi fructul nu se lasă muşcat.
bucătăria mea se încadrează în ritualul în corint cuvintele nu se rostesc ele
obişnuit. Sînt zile însă cînd monotonia luminează

80 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


1 august
La ora asta Virgil Mazilescu trebuie să fii ajuns şorţuri, spray-uri şi prosoape de la bazar. Deşi
la 2 Mai. Şi-a lăsat sacoşa cu două cămăşi, sînt gălăgioşi – unii merg cu tranzistoarele
o pijama, periuţa şi pasta de dinţi la gazda deschise la maximum pe strada mare – nu par
lipoveancă şi s-a dus întins la Dobrogeanu să veseli. Se plimbă cu familia aruncînd priviri
întîlnească prieteni. La 2 Mai nu ai nici o şansă dezaprobatoare în dreapta şi în stînga.
să fii singur, mai ales cînd eşti un doimaiot Virgil îşi bea vodca laolaltă cu lipovenii şi le
veritabil, ça veut dire, că faci parte din recită versuri din Guillaume, poetul şi adminis-
aristocraţia aceea veche de artişti şi scriitori, tratorul. E foarte cald. Soarele intră pe fereastra
care încă din timpuri imemoriale (să tot fie deschisă întreg, înconjurat de roiuri de muşte.
vreo treizeci de ani, de cînd Nina a descoperit Unele sînt impozante, au un lustru albastru şi
grădina deliciilor de la Pontul Euxin) şi-a bîzîie. (Mă urmăresc ierarhiile – die Überlegen-
durat aici reşedinţa de vară. De-a lungul anilor heit der schönen Frauen.) Mereu se strecoară
populaţia s-a stratificat – cele trei categorii parazitare aceste paranteze în logica unei
de suflete care respiră aerul sărat, pigmentat descrieri exacte, întocmai ca nişte căţeluşi care
cu miresme de guvizi, turchestani şi bălegar ţi se încurcă printre picioare. Aş vrea să descriu
proaspăt, se disting uşor „după vorbă, după blocul de vizavi. Are şase scări şi opt etaje – al
port“, cum ar spune poetul. Băştinaşii au feţe nostru are opt scări şi zece etaje. „O jumătate
late, măslinii, ochii oblici, cînd se numesc Erdin de kilogram de verde cîntăreşte mai puţin decît
sau Genghiz; ochi albaştri, ciufuri şi bărbi un kilogram de verde...“ începea un poem citit
blonde, braţe tatuate cu ancore şi sirene, cînd la Festivalul de poezie de la Sighişoara... dar
se numesc Vania; poartă cămaşă de dimie şi pentru ca aceşti paraziţi să dispară definitiv nu
brăcinar, cînd se strigă peste ulucă Ion sau mai contează cantitatea unei culori, ci doar acea
Gheorghe. Ăştia sînt doimăienii. Şi doimaioţii statornică, nemişcată şi fără de limite peluză de
au bărbi, dar mai au şi cîini – dalmaţieni, iarbă. „Se văd mingile singure descriind curbe
setteri, boxeri – care răscolesc nisipul fierbinte în aer“ sau „se văd numai siluetele jucătorilor
şi urinează pe sticlele de pepsi şi cico. Femeile lovind cu racheta mingi imaginare“. Dialog cu
lor înalte şi unduitoare se pierd în rochii lungi un bărbat străin: „Blow-up! Iată, avem amintiri
şi largi de pînză topită – preferă maronul comune“.
şi movul închis – prin a căror transparenţă
formele se oferă ochiului cu discreţie. Părul
şi-l strîng în tulpane albe, mătăsoase sau sub
borurile imense ale pălăriilor negre de pai.
Păşesc felin în picioarele goale, purtînd la
glezna subţire un lănţişor fin de aur.
Peste această lume, învăluită într-un abur
crepuscular, au dat năvală doimaiştii.
(Robinetul ăsta se închide tot mai greu. Ar
trebui schimbată garnitura. Stropul de apă se
iveşte prudent la gura ţevii ca botişorul unui
şoarece, apoi se curbează tot mai mult, se
lungeşte, se gîtuie la rădăcină şi cade întocmai
ca un cap mic pe cercul de metal al orificiului
de scurgere. Se aude un zgomot scurt, aproape
vesel. Noaptea simţi picătura lovindu-te ritmic
în creştet. Nu forţa, continuitatea ucide.) Şi
doimaiştii au cîini – pechinezi, şoricari – au
şi maşini, trabanturi şi dacii; la acest capitol
pot să fie uşor confundaţi cu doimaioţii, dar
spre deosebire de aceştia, sînt totdeauna
proaspăt bărbieriţi, poartă costume de balon
cu mîneci scurte şi uneori seara îşi pun cravate
în dungi. Soţiile lor vorbesc tare, îşi cumpără

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 81


poesis

Nicolae TZONE

[în camera de aur la pelişor ferestrele sunt larg deschise…]

în camera de aur la pelişor ferestrele sunt larg deschise a plouat


năpraznic până-n urmă cu o jumătate de ceas / dinspre oraș nu răzbate
niciun zgomot turlele mânăstirii sinaia strălucesc între brazi la câteva
zeci de metri / regina maria este foarte tânără ne întinde mâna firesc
mie și fiului meu nenăscut ca unor prieteni de demult deși ne vedem
pentru prima dată / dragul meu îmi zice sunt nerăbdătoare să te ascult
citeşte-mi poemul cel mai frumos pe care îl vei scrie în secolul următor
în camera de aur poemul capodoperă trece din secolul viitor în secolul
trecut la fel de uşor cum pășește un copil pe un podeţ de lemn pe
partea cealaltă a râului vijelios de munte / citesc tumultos năvalnic
abia respirând poemul capodoperă al secolului viitor reginei maria /
ne îmbrățișează atât de strâns și pe mine și pe fiul meu nenăscut are
lacrimi în ochi / citește-mi-l din nou îmi spune veniți lângă mine aici
pe divan citește-l din nou

*
tzone desprinde vârful piramidei să intre luna în mormântul său
tzone zboară la paris pe-o nuia de zarzăr înmuiată în dunăre 
și intră-n sena până apa îi cuprinde gâtul și bărbia
tzone azi doisprezece august două mii șaisprezece îngenunchează 
pe gresia rece de dedesubtul senei lângă luca și celan
şi le dă viaţa înapoi
tzone tot azi doisprezece august două mii șaisprezece 
82 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
citeşte dumnezeieşte capodopere sub cupola 
bisericii sacré-cœur pentru celan și luca 
reîntorși între cei vii
*
din fântâni nu beau apa ci pământul 
de pe oceane nu apa o fur ci sarea 
nu peştii îi admir ci scheletul lor de cristal 
ţinând în cumpănă carnea de pe el şi solzii
corăbiile care plutesc la orizont nu sunt
importante pentru comorile de pe ele 
ci pentru piraţii ce au fost cândva vii pe punțile lor
o călătorie în inima capodoperei este mai preţioasă 
decât o călătorie în tibet
capodopera e singurul loc din univers 
în care învierea din morţi 
se poate întâmpla fără a fi de față iisus
*
dorm şi-n seara aceasta în braţe cu un poem 
fără seamăn 
nu sunt sigur dacă eu dorm şi visez 
că poemul fără seamăn doarme dus în braţele mele 
sau dacă poemul fără seamăn doarme şi visează 
că eu dorm dus în braţele lui 
adevărul adevărat e un adevăr dublu
adică şi eu dorm şi visez că poemul fără seamăn
doarme un somn greu foarte greu în braţele mele 
dar şi poemul fără seamăn doarme la rândul său 
un somn lung şi profund 
şi visează că eu dorm în brațele lui 
şi nu numai că dormim unul în brațele celuilalt
dar noi doi eu și poemul meu fără seamăn
şi semănam foarte tare la chip
pletele mele sunt aidoma pletelor lui 
inimile noastre seamănă ca o picătură 
de apă una cu alta 
nu este nicio deosebire absolut niciuna 
între sângele nostru
în timp ce dormim noi şi poemul şi eu 
şi-n timp ce ne visăm amândoi unul în brațele celuilalt 
din urechea mea stângă şi din urechea dreaptă
a poemului fără seamăn ies doi pescăruși 
cu pliscurile cascadă de peşti coloraţi 
peşti curcubeu pești floarea soarelui
pești mure negre de pădure și pești zmeură roșie
pești petale de mac peşti lalea şi peşti trandafiri 
pescărușii aceștia sunt nespus de darnici 
în câteva minute suntem îngropați 
și eu și poemul meu fără seamăn
într-un strat gros de peşti coloraţi 
poemul se trezeşte din vis şi începe să înghită cu poftă
peşti coloraţi unul după altul 

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 83


nu uita somnorosule îmi spun mie însumi 
capodoperele se scriu pe solzi de peşti coloraţi 
așa este încă de pe vremea lui iisus 
predicile lui la treizeci și trei de ani
sunt scrise pe solzi de peşti coloraţi
hai îmi repet pune-ţi omule sub pleoape 
solzi de peşti coloraţi 
hai priveşte adânc toţi aceşti peşti coloraţi 
în ochii lor coloraţi ca şi ei 
la sfârşitul privirii este ceva ce nu 
seamănă cu nimic văzut pe pământ 
ori în cer ori în apă 
este ochiul de șoim de vânătoare 
al capodoperei 
și sunt și aripile de șoim legendare 
ale capodoperei
*
rămân cufundat în frumuseţe absolută 
până peste creştetul capului meu 
capodopera e mănunchiul de nuferi 
ce se deschid clipă de clipă
pe apa lacului de la ipotești 
capodopera e această sanda de aur roşu care a căzut 
de pe călcâiul lui ahile pe câmpiile troiei 
cu mult înainte de a muri 
mă încălţ cu ea pășesc pe lac la ipotești
printre nuferii înfloriți 
șchiopătez dar nu mă scufund
capodopera e mama mea la treizeci și trei de ani
țipă iată atât de tare țipă și mă naște pe o velinţă roşie 
ce plutește pe apele dunării 
în fiecare zi la orele unsprezece și treizeci 
și trei de minute
capodopera este acest cărăbuş de pământ roşu 
care trece recunoscător de pe mormântul lui nabucodonosor 
pe mormântul lui alexandru macedon 
şi tot aşa înainte şi înapoi 
ajunge iat-o ajunge chiar acum 
pe marginea mormântului meu din viitor
capodopera mă înmormântează şi mă înviază
și din nou mă înmormântează în timp ce o scriu
capodopera este singurul sicriu
din toate lumile ce au fost sunt sau vor veni
în care nu putrezesc nici cuvintele
nici buzele nici carnea de pe oase 
și nici oasele trupului
*
pe solzi de peşti coloraţi scriu cu braţele cufundate 
până la umeri în propriul sânge 
și capul mi-l cufund cu totul în propriul sânge
picăturile ce-mi curg din păr peste pagini

84 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


sunt singurul meu chip
ce va ajunge în viitor
*
îmi trebuie un profesor bun de uitare un profesor sobru un profesor
domn un profesor boier de uitare / care să aibă mănuşi albe de mătase
în mâini care să aibă pantofi albi de argint în picioare înveliţi în ghetre
fine de asemenea de argint / care să uite în locul meu de fiecare dată
când eu nu sunt în stare să uit
un profesor de uitare sever e o binecuvântare la casa omului şi în
genere la casa poetului / dar de unde să-l iau unde să-l caut cel puțin
s-a născut domnul profesor care să mă înveţe să uit tot ce e de uitat
şi care să mă salveze să nu o mai iau de la capăt încă şi încă o dată
cu fiecare vis nou cu fiecare noapte care vine şi rămâne cu fiecare
dimineaţă care se jură mereu şi mereu că nu mai vine și care dimineață
se teme de mine că îi sfărâm în dinți traheea și bronhiile ori de câte
ori scriu un vers mai frumos / doamne se roagă dimineaţa în fiecare
dimineață doamne nu-l mai încuraja pe insomniacul acesta de neoprit
pe maniacul acesta înspăimântător de îndrăgostit de poezie să tot scrie
capodopere / că e foarte încăpăţânat şi nu se lasă până nu îţi face pe
plac / până când creierul lui nu se umple cu cerneală de capodoperă şi
apoi până când capodopera în nervii ei fini şi în aurul ei fin şi foarte fin
nu se desenează impecabil în caiete secrete / de către braţul lui drept
înfipt în sânge până la umăr și de asemenea de capul său cufundat
tot așa până dincolo de ceafă în propriul lui sânge / vai mie vai mie
doamne atunci el îşi iese din minţi de bucurie cumplită sau poate că
e un ciudat nepereche ca să nu spun pe șleau ciudatul ciudaților de
tristeţe cumplită / şi-mi sare la gât şi mi se caţără pe trahee și bronhii
şi mi le ronţăie până nu mai rămâne nici urmă de ele / şi eu mai sunt
eu fără gât fără traheee și bronhii / mă împietresc mă întăresc mă
înnegresc pentru totdeauna şi nu e drept deloc deloc deloc
*
este o mare onoare că mă visează poemul pe care îl scriu 
poemul pe care cobor în miezul aurului 
cel mai dens aur ce a existat până acum vreodată
ce bine mi-ar prinde o fotografie cu un curcubeu
înfășurat ca un laţ de adio în jurul gâtului
funia de curcubeu nu se povestește de poet poemului 
și nici de poem poetului 
pentru că lumina de soare în trupul multicolor al curcubeului
este tocmai pentru ca poemul să poată să fie
și este de asemenea pentru ca poetul să poată
să-nvețe pe dinafără culorile secrete
de pe chipul poemului
nici zăpada nu se povesteşte de poet poemului 
și nici de poem poetului
pentru că și zăpada este pentru ca poemul să poată să fie 
și de asemenea pentru ca poetul 
să-și spele ochii de praful întunericului 
de peste tot
*

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 85


iartă-mi iubita mea mâna cu care îţi zgârii genunchii 
nici măcar nu îi zgârii ci scriu pe ei 
chiar ceea ce ai vrea să auzi 
chiar ceea ce ai vrea să ştii şi să nu uiţi 
chiar ceea ce ai vrea să cânţi în fiecare secundă
apoi carnea mea îi spune cărnii tale 
sora mea fiica mea mama mea
apoi linia vieţii de la mine din palmă atinge 
linia vieții din palma ta
apoi linia vieţii din palma ta mă sărută 
din creștetul capului până în tălpi
îmi pun capodoperele pe umăr 
închid ochii
*
chem furnicile şi în genunchi în faţa lor să mă audă mai bine şi să ştie
că pot fi şi umil le citesc capodoperele scrise pe solzi de peşti coloraţi /
şi nici o furnică de la fiică la străbunică aproape că nici nu mai respiră
/ este semnul că le place mult ce aud că încearcă să înţeleagă tot ce aud
şi că înţeleg și memorează tot ce aud
chem pescărușii alb-cenușii de dunăre pescăruși cu guşile pline de alţi
şi de alţi peşti coloraţi peşti minunaţi gata pregătiţi pentru a mă lăsa să
scriu capodopere pe solzii lor 
frați pescăruși de ce sunteţi aşa de mieroși de ce vă arătaţi atât de făţiş
iubirea față de mine / ați aflat oare că viața în mine și cerurile din mine
și chiar și moartea din mine se apropie de crepuscul
să nu îndrăznească nimeni să spună că sunt ucigaș de pești că
scriind capodopere pe solzii lor în jurul meu este un cimitir de pești
nevinovați de pești martiri / nu nu nici vorbă de așa ceva imediat după
ce termin de scris o capodoperă chiar înainte de a li se usca cerneala pe
solzi le dau drumul în dunăre uneori și în marea neagră
*
e bine cunoscut că moare repede repede 
cine scrie capodopere în limba română
aud un zgomot bizar pe prispa casei
un linx cu mult negru în cerul gurii 
deschide ușa cu labele
oho și are niște colți atât de frumoși
prietene linx cu mult negru în cerul gurii îi zic
pierde-mă chiar de azi fără urmă în burta ta 
fii binevenit fii binecuvântat 
ospătează-te pe îndelete
nu este însă să fie încă nu este să fie 
linxul cu mult negru în cerul gurii 
nu mă mușcă nu mă sfâșie nicicum
s-a nimerit să fie dintr-un milion de lincși 
cu mult negru în cerul gurii 
cel mai blând uf uf un linx nebun
este un linx care citeşte 
este un linx care crede în capodopere 
este un linx cu un exagerat de mult bun simț

86 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


poesis

Şerban AXINTE

BAD-uri

1.

zbor prin camera ta, prin camera copilului, vă sărut pe rând ca să visaţi
frumos, apoi ies în curte şi mă uit la copacii plantaţi de noi, simt un gust
chimic în gură:

ea se trezeşte, în locul meu e aici un alt bărbat,


micuţa mea vrea să-şi bea cafeaua în linişte, dar totul se rupe, bucăţile
de geam zboară deasupra lor precum hârtia igienică, zboară ca să nu fie
prinse din urmă de nici o amintire senină;

eu scuip un lichid verde la fel cum ea străăăăănută când dă cu ochii de


mine.

2.

uşile ţi s-au trântit în nas, ieşi afară milogule, mi-e ruşine să merg ală-
turi de tine pe stradă, mi-e scârbă, vreau libertate, li-ber-taaaa-te, da, da,
libertatea ta e pentru mine o detenţie fără sfârşit la spitalul de psiatrie;

să fug şi eu în halat şi în papuci de casă precum ceilalţi dinaintea mea,


uite, dorin a murit, a murit, la fel şi părintele irineu, cum stă treaba cu

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 87


sticla aia de cognac, ai văzut, a reuşit să o tragă la el cu o sfoară, o bea
din două înghiţituri, apoi iar în perfuzii, după ce s-a trântit de trei ori în
uşa de la farmacie.

mirosim urât, nimeni nu mai dă doi bani pe noi, ah, aici e o capcană,
uite, ştiu un singur număr de telefon pe de rost, îl formez, nu-mi răs-
punde; telefoanele sunt interzise, ai voie să vorbeşti doar în prezenţa
cadrelor medicale, să te audă toţi, să râdă de tine cât de slab şi prost eşti,
ai văzut, i-ai dat telefonul şi acum trebuie să-l legăm de pat.

pe 29 noiembrie am sărbătorit în întuneric, fără ţigări un an de când era


să-mi stea inima în loc, milimetrismul, da, milimetrismul, am prins-o
complet goală între două reîncarnări, cum naiba e posibil așa ceva.

eram convins că voi fi înjunghiat pe 1 decembrie 2013 la ora 20 în sala


de mese.

3.

a trecut vizita, haloperidol în doze mari pentru cei care vor să uite de ce
sunt aici, să mă distrez şi eu, îl aştept pe tata care îmi aduce două pachete
de ţigări, câteva ness-uri, bani nu are, dacă vrei să îţi aducă infirmierul o
cafea de la automatul de jos trebuie să i-o plăteşti triplu, altfel nu merge;

tata pleacă de acasă abia după ce a terminat de spus toate rugăciunile,


pe vremuri era un fotograf pasionat, acum e singurul om din lume pe
care mă pot baza, mă ridică şi mă ţine în braţe, îmi spune că orice lucru
se poate remedia în afară de moarte, îmi dă să beau o ciocolată fierbinte,
eu am nevoie de un calmant ca să-i răspund la întrebări.

tatăl meu mă supraveghează ca pe o rolă de film, vrea să se interneze


şi el ca să aibă grijă de mine, nedelciuc nici să n-audă de aşa ceva, apoi,
celelalte secţii şi-ar dori să se poată mândri cu aşa pacienţi cum avem
noi, brumaru, axinte, spineanu, domnul decebal, da şi domnul decebal
e aici cu noi.

4.

portretul artistului a fost smuls de la locul lui,


a rămas doar rama utilă şi în actuala ei viaţă domestică

deşi a făcut gestul suprem pentru a fi fericită,


pentru ca nimeni şi nimic să nu o mai tragă în jos
ochii ei au rămas trişti, la fel de trişti ca în acea fotografie veche
în care se recunoştea cu duioşie,

ai încercat să mergi de mai multe ori pe un drum,


drumul închis pentru tine

la un moment dat a crezut că are puteri supraomeneşti

88 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


şi a încercat să se lupte cu un demon din cerul 7
a căzut secerată, bărbatul ei îşi vede de treaba lui,

se îneacă acum cu resturile nediegrate din viaţa voastră.

5.

sunt un personaj problematic, repet aceeaşi greșeală până se plictisesc


toţi de mine, inventez o călătorie pe sub pavilion, aşa voi simţi că trag
aer proaspăt în piept fără să fiu nevoit să ies din întuneric, excursia mea
e programată fix la 3 dimineaţa, atunci mă trezesc, atunci fumez toate
ţigările pe care le-am economisit ieri, îmi pregătesc un ness rece din trei
pliculeţe, îl trezesc pe cătălin şi mergem împreună pe capăt; acolo, dacă
nu facem zgomot şi nu-i trezim pe ceilalţi, infirmierii ne lasă să stăm
pănă vine doamna laura să dea cu clor; ne bem cafelele rezemaţi de scări,
în linişte, aici nu e niciodată linişte, e un forfot continuu, o viermuială
surdă, un vacarm dat pe silencei

sub noi e magazia cu haine, cele mai mari bucurii din viaţă le-am trăit în
camera asta, îmbracă-te, apoi ştampila rotundă şi acasă.

în altă lume se dă deşteptarea la ora 6, după tranchilizantele de seara


trecută somnul nostru e un fel de drog, privesc faţa cuiva şi mi se pare
că văd o femeie tânără şi frumoasă, nu are ce căuta aici, mă uit în altă
direcţie şi văd doi copii cu ochii sinceri şi luminoşi, ei chiar sunt aici, ei
nu stau niciodată întinşi, ei stau aşa între coconii de plapumă şi nu zic
nimic; mai departe în întuneric îl zăresc pe ăla care-şi striveşte ţeasta de
stâlpi, simte o plăcere orgasmatică să rămână înfipt în oţel, am fost de
două ori ieri la dânsul, se simte bine, dar i-e ciudă că nu primeşte nici-
odată pomană;

6.

în mine a murit neconsolat un muzician, continuă să moară, mori dracu-


lui, întunericul de afară îmi pare alb orbitor, ce-mi trebuie muzică acum
când am viermi în cap şi corpul începe deja să-mi boltească;

şi iarăşi totul se rupe, nu mai e timp pentru autoînduioşări,


a trecut vremea noastră,
să fim atenţi la toate gândurile care ne trec prin minte,
putem aduce înapoi toţi demonii, noi suntem ei,
ne călcăm în picioare unii pe alţii, nimeni nu poate ieşi din tub

ne schimbăm între noi măştile, suntem deja mai frumoși.

7.

îţi dau un dos de labă de-ţi moare şi-o mătuşă,


nu am ţigări nici pentru mine,
degeaba levitaţi în spatele meu,

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 89


am deja un înger păzitor;

ceara din ochii mei se topeşte,


încep să disting ceva

toată lumea în halate albe ca în prima mea zi.

am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca mama să nu adoarmă şi totuşi


cineva s-a grăbit să stingă lumina. de atunci ea e ghem de frică, merge la
culcare, ştie că are de ales între două lumi.

..............................................................................................................................

m-am săturat să vă dau dreptate


să trăiesc alături de voi,
să trăiți alături de mine!

voi, excremente,
voi, ochi de muscă,
voi, christoși impotenți,
voi, plângăcioși profesioniști

mai amintiți o dată lumii


că eu sunt de vină pentru sufletele voastre
de scârnă!

acum stau înțepenit de frig


în vara asta insuportabil de lungă
și las pe repeat cuvintele lui giovanni:

am acceptat să trăiesc
numai cu speranța ciudată
de-a convinge toți oamenii
să moară odată cu mine

trăiesc alături de voi, trăiți alături de mine, mă trezesc în mijlocul care-


ului, am vată în nas, am monede lipite pe ochi, pfffffffff, vă aud cum
șușotiți, vă aud cum spuneți că pe mine mă așteaptă o lume mai bună,
da, da, da, o lume cu fișierele virusate de rugăciunile neputincioșilor,
pfffffff, la capătul tunelului nu e decât un ghem din fire de nailon.

da, am bad-uri pe creier,


ies repede, repede din careu
vă binecuvântez cu urină
și mă piș pe creștetele voastre.

90 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


poesis

Andrei NOVAC

prin închisori şi prin libertate

îţi împodobeşti fiecare mână cu flori colorate


teoretic îţi pasă
de fiecare dată mergi mai departe
pe o stradă cu case acoperite
pentru toate inimile de pe pământ

râzi cu gura până la urechi

toate clopotele o să bată azi


tu o să te rătăceşti printre o mulţime de copii
gălăgia lor înseamnă viaţă
o masă lungă de lemn
câteva scaune

o lume care este gata să bată din palme

ai înţeles când este deja seară


că lumea asta se hrăneşte cu propriile ei frici
afară pământul îşi închide mişcările

eu mă uit în oglindă
lumea asta respiră viaţa altfel
are curaj să caute în interiorul ei

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 91


toate bucuriile şi toate tristeţile pământului

de undeva de foarte departe prin mine trec maşini


şi oameni cu copii mici în spate
se agaţă de liniştea mea
lasă în mine păpuşi din cârpe şi şaluri trepidând de emoţie

sunt un aeroport uriaş

lumea mea este altfel


bătăile inimii ei au alt ritm
peste viaţa mea răsare alt soare
peste picioarele mele cad alte frunze
pe lângă mine oamenii se grăbesc altfel spre ei

înainte de culcare

sunt atât de trist pentru că ştiu că nu am timp să mai înţeleg


ei sunt la fel de veseli
fericirea lor nu e dată de timp
ci de felul ciudat în care îşi întind către tine

mâinile, ochii şi viaţa.

poveste curată de dragoste

eu te ţin în fiecare palmă


răstorn toate paharele de pe mesele din jurul meu
agit oceane în paharele pe care le- am sorbit pe nerăsuflate

amândoi

când zăpada se întinde peste lumină


câmpurile de luptă sunt goale
pe ele nimeni nu uită să respire

toţi

sunt plecaţi din acest anotimp


a devenit ca o urmă desenată cu cretă peste un oraş uriaş
apoi un câmp plin cu speranţe agitate

la întâmplare

până la sfârşit o să îmi aduc aminte mirosul ciudat


al dimineţilor în care nu ne cunoşteam
apoi au fost alte anotimpuri
oraşe prin care seara ieşeam să strângem în braţe libertatea

doar noi.

92 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


prin cine trec eu

pentru puţin timp m- am închis în curtea interioară


a unei case cu ferestre mari
şi fântâni arteziene care au secat
cu mult înainte ca lumea să înveţe să uite

apoi am ieşit în stradă şi am luat peste faţa mea


toată agitaţia şi toate culorile unei lumi paralele
prin care nu trec decât trăsuri şi cai

nu ştiu câte lupte s- au dus azi


dar ochii mei sunt cele mai vii fiinţe
prin ei şi eu exist

depărtarea dintre noi se dilată


prin mine trec eu
tot mai liber şi tot mai singur.

albastru

sunt ca într- o mare care se agită constant


ca un oraş
din care pleacă mulţi oameni
şi alţii vin
un val uriaş
incolor
viaţa mea poartă pe palmele ei
suferinţa constantă a lumii
desculţă cu tălpile rupte
dar cu gura râzând până la urechi
viaţa se trăieşte nu se uită niciodată.

ca o viaţă

doar tu mă poţi recunoaşte


lumea îmi pune măşti
şi mă îndeamnă să lupt
cu toată gura cu tot sufletul
până la sfârşit

până când se face seară

apoi toţi se apropie de mine


eu nu vreau să mă opresc aici
vreau să lupt în continuare

până la capăt.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 93


poesis

Liviu PENDEFUNDA

Rugă însuflețite›ntre ceruri și pământ -


un dar
Pe Jupiter și pe Junona plâng și îi implor cu har
să’mi fie martori, nași întru’mplinire. din tine și divinitate,
E ceața o căință și sporul meu e nor un azi ce mi l-ai dăruit,
plutind în puritate o dorință. iubirea mea, e zborul ce adună
o flacără ce arde și’n care
Oricât aș vrea să mor eu mă pierd iubind.
mi-e sufletul cuprins de umilință
și vreau ca El, Înaltul să dăruie iubire, Cuprins de neputința
de împăcare și iertare pe pământ. de-a’i scrie în cuvânt
Pe Jupiter și pe Junona plâng numele magic al stelelor - Elleny,
și sufletu›ți rănit întru lumină îl implor. în noi mereu vibrând,
ca o lumină’n labirint
acord de-albastru sfânt,
Prier iubirea mea, tu însăți ești darul
ce’n suflet primenești altarul vieții
Iubirea mea, în sufletu’mi te simt prin care eu te simt.
acord de-albastru sfânt
în care pașii luminoși ai gândurilor
năvalnici azi răsună, Întrebări
azi când
din vise-au dispărut Te-am întrebat de ce mă simt plutind
uriașele tăceri sculptate pe-un nor,
în carne și alint în apa lui, deși mă scald, bucăți din mine
ard

94 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


și soarele’i ascuns ci în adâncuri stele mor?
Destinul și-a așezat pe față falsu’i fard.

Te-am întrebat de ce mi-e dor și de ce cad


în sus și nu în jos, plutind pe apele-unui nor?
În mine ești cu tot cu nor și razele’ți mereu implor
să te renască steaua mea. Dar tu, te-ai întrebat?

Șapte Bab-ili
divinei Zeițe a Focului din Poesie, Julietei

Tu ești soarele pe care nu’l pot abate din drum și mâinile mele sfarmă
munții pentru ca din focul lăuntric să desfac lapis lazuli, piatra divini-
tății tale.
Șapte aripi se zbat să distrugă aerul ce se răzvrătește în neant și
spulberă gândurile demonilor încununați de șerpi, de fulgere și valuri.

Tu ești devastatoarea din cer și din pământ, cea ce’ți întinzi strălucirea
să oglindești lumina miracolelor din stele, mai puternică decât chiar
focul.
Cele șapte urechi ale văii, în care clopote urci, ascund ca’ntr’o’nchisoa-
re dragostea și ura, înverșunate să răsune’n întuneric fără trecut ori
viitor.

Tu ești imnul primelor raze aducătoare de-adevăr, iar eu îmi constru-


iesc un templu, în loc vidat de sentimente, lipsit de binecuvântarea din
abis; și mor.
Cei șapte ochi ce’nconjură oceanul au uitat să vadă morții aduși pe eșa-
fodul vieții iar eu nu știu să fac minuni și nici să mă mai rog.

Tu ești soarele pe care nu’l pot abate din drum, așa încât mâinile mele
distrug ultimile cărți din biblioteca tărâmurilor încremenite și funebre.
Șapte cercuri cer paznicilor să deschidă poarta și se’ntreabă pe ei cine’i
păzește încât pe noi, păstorii de zei, oare cine ne păstorește și destinul
sorții ni’l călăuzește?

Tu, cea care ești pierdută de călăuza semințelor de lumi, mă poartă


să’ți fiu semn astral și duh ocrotitor, călăuzindu-ne’mpreună’n soartă !

Athanorul din fereastră


Prin porul fântânii, izvorul.
Click dreapta și intră! Acolo
într›un alt clopot te-așteaptă
caleașca cu pânze ce’mbie:
- Ia cheia, deschide zăvorul!
Pe cer se’ntinde un nou labirint
și o hartă;
mereu se transformă și iată:
e nunta visată
de magica-alchimie.

Iar tu, ilustre spirit, click!


Fereastra’ți parcă vie
îmbină timpuri, trupuri –
în mine’i athanorul.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 95


poesis

Lucian PARFENE

Parffy

0.1/
Sunt un sălbatic, crestătură pe ţeava pistolului, mă dau şi eu după glonţ,
îmi accept soarta, inerţia, stau şi privesc pe gaură mortul de la capătul
ţevii... v-am spus eu... am ochi pentru tot, am ambiţie, da... nu sunt un
criminal... nu sunt ceea ce vă imaginaţi... am o funcţie statică, inerţială,
mai bine mă facea mama pro-iec-til, era mai simplu.  Da... acum eram
departe... nici chiar aşa departe ca un glonte fără ţintă ... dar eram.
Acum...   mă mulţumesc cu  geamătul care  se aude, din cine ştie cine.
Da...  Sunt un  pocnet ciudat,  îmi zice  Parffy... sunt fără scrupule, sunt
rău, sunt... pe urmele tale negre de fum!

0.2/
Parffy s-a trezit foarte obosit în dimineaţa asta. A fost noaptea trecută la un chef
cu minotauri unde s-a îmbătat groznic. Pînă la urmă l-a adus un cerber acasă.
Acum stă bosumflat şi cîntă la nai. N-ai ce să-i faci. E tare morocănos cîteodată.

0.3/
Parffy umblă noaptea pe străzile din Iaşi deghizat într-un cuvînt obscen.
Fetele tinere se sperie deseori mai ales cînd dintr-un gang sau dintr-o
scară de bloc, umbra cuvîntului se lungeşte nepermis de mult.

0.4/
Parffy nu are noţiunea timpului. Pentru el zilele sunt de culori diferite.

96 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


De la roşu aprins pînă la violet. De fiecare dată şi le alege după ultima
femeie pe care a iubit-o.

0.5/
Parffy are obiceiuri ciudate. Numără în gînd tot ce vede. Maşini, balcoa-
ne, spaţii goale, îngeri, idei, canale, împarte oamenii pe categorii: cu bun
simţ, cu ochelari sau fără, după cum calcă, după cum tuşesc sau strănu-
tă, după forma inimii, după umbră, precum şi după multe alte criterii pe
care nu le voi mai enumera aici.
Se ştie ca lui Parffy nu îi place ca alcineva să-i gestioneze timpul liber

0.6/
Parffy levitează. Ce vă miraţi aşa? Face lucru ăsta încă înainte de a se
naşte. E un personaj levitator, precoce, spasmofilic, un pic autist, teri-
bilist, da... ăsta e Parffy al meu, vagabondul meu, pungaş de litere, de
idei… El poate ucide un om cu o cratimă, doar ca să se distreze. Parffy
are o imaginaţie al naibii de bogată. Să ni-l tatuăm pe coapse!

0.7/

Parffy e plictisit şi bea bere. Din cînd în cînd aprinde o ţigară de foi. În seara
aceasta e hotărît să nu facă nimic important. Oraşul e un petic de geam, şi e
în ceaţă. Se privesc unul pe altul. Nu-şi spun nimic. Aşteaptă să facă celălalt
prima mişcare. Stau aşa de cîteva ore. Oraşul nu vrea nimic. Parffy vrea să
devină punct şi să o ia de la capăt.

0.8/
Parffy s-a ascuns într-un crocodil şi scrie. Din cînd în cînd îşi aprinde cîte o
ţigară.

“Vezi să nu dai foc la crocodil.”, îi spune o voce.

“Nu încă... Mai întîi trebuie să termin de scris.”

“Bine atunci nu te grăbi.”

“ Nici vorbă...”

“Al naibi crocodil... şi plin de speranţă!”

“Da, da... plin...”

0.9/
Parffy e peste tot dar nu străluceşte decît de ziua lui. În rest face doar
puţin zgomot, puţin fum, puţină lumină. Se vede că e încă bolnav. În fie-
care zi, înainte de fiecare masă înghite conştiincios un pumn de cuvinte.
Aşa i-a prescris doctorul. Parffy e un ipohondru de speţa întîi.

0.10/
Într-o zi, cînd Parffy îşi savura liniştit cafeaua şi se gîndea la problemele
mari ale omenirii, cînd de jos, din parcare, se auzi glasul unei femei care

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 97


începuse să înjure guvernul. Parffy nu se sperie cîtuşi de puţin, îşi şterse
tacticos cu şerveţelul cafeaua de pe buze, se ridică calm de la masă,
închise geamul, încruntă puţin din ridurile frunţii, apoi îşi continuă
netulburat gîndul.

0.11/
Parffy se simte ca o mlaştină. Bolboroseşte în întuneric, are privirea în
ceaţă, corpul greu şi aşteaptă. Din moment în moment în camera lui vor
sosi sinucigaşii.

0.12/
Parffy e trist, stă rezemat în cot, priveşte în gol. Are buzele ţuguiate şi
trage din cînd în cînd dintr-o măsea cariată. I se pare că pentru o clipă
nu-şi mai aparţine, că în capul lui nu mai e nimic, şi-a alungat toate
ideiile, toate gîndurile. Cu greu se ridică din pat şi oftează lung cu
spume în colţul gurii.
Neputincios se lăsă pe vine se dădu cu fundul de parchet, chiar şi aşa, în
poziţia asta, se simte eliberat de orice gînd, de orice ideie.
Asta e… ce pot să fac... aşa face Parffy cînd e trist.

0.13/
Parffy nu e nici pe departe acel om cu faţa brăzdată de cicatrici, cu nasul
coroiat ca de împărat roman, nu are nici părul roşu al vreunui vareg
venit de departe, nu e nici fioros, chipul său de o banaliate biblică arătă
precum al unui corintean rătăcit prin nisipul auriul al deşertului. Născut
aiurea, pe covorul magic al unei refugiate, aspru ca un fir de praf adus
de vînturile calde din sud, în ţara aceea cu formă de peşte, pe care nicio-
dată nu şi-o închipuise ca fiind patria sa, locul iubirii sale, gata să se
sacrifice, gata să deschidă acea uşă a indiferenţei. Gata!
Parffy nu e nici pe departe acel om, Parffy e altceva…

0.14/
Parffy e încruntat şi mişcă nervos dintr-un picior. Astăzii e vineri, e zi
de “Tavernă”, e zi de băut, de vînătoare, de scos cerneala din sepii, de
XXX, astăzi Lu e imponderabil, astăzi va dansa pe mese şi nothing else
matters.

0.15/
Privea pe fereastră cum soarele deşuruba norii. În labirintul lui pătrun-
seră razele soarelui. Privea trist şi fără speranţă. O altă zi, o altă necu-
noscută.
În geam, reflexia sa îi făcu şmechereşte din ochi.
“O luăm de la capăt, domnule Parffy?!”

0.16/
Parffy colecţionează oameni de tot felul. De argilă, plumb, plastic, cau-
ciuc, gips ori plastilină. Are de gînd să-şi facă o armată şi să cucerească
cu ea spaţiile verzi dintre blocuri. La el în cartier e prea multă linişte.

98 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


poesis

Bogdan-Alexandru PETCU

[klaus desenează cu o cretă tocită]

klaus desenează cu o cretă tocită autiști pe parchet el așa zice te credem


mă îi spunem cu toții el nu vrea să îl credem el vrea să vedem autiști îl
avem în fața noastră îi spunem îi dăm o oglindă el ia bicicleta și-o rupe
la goană roțile mănâncă pământul pământul ne mănâncă pe toți până
la urmă e o ordine sau dezordine în toate până la urmă avem nevoie
de concepte până la urmă nimic nu se petrece până la urmă nu avem
răbdare să îl privim pe fereastră încălecăm pe skateboard fiecare și ne
julim genunchii așa cum făceam și când eram mici
klaus plânge în parc ce naiba mă băiat mare și plângi păi și băieții plâng
câteodată zice el râde râdem și noi complezență compasiune glumă
bună nu putem să decidem
klaus hai la mama să te pupe uite ți-am adus o pisică uite cum toarce
urc-o pe bicicletă mi-a spus că vrea să fie explorator să descopere indiile
dar are nevoie de un mp3 bun și poate și de niște baterii îi place rock-ul
a dracu mâță are gusturi bune
decidem noi și klaus
klaus e cumva marginea lumii pentru noi toți marginea lumii
însemnând cartierul până la magazinul ăla în fața căruia un aurolac se
masturba am zis că trebuie să sărbătorim asta într-un fel klaus a decis
ca asta să fie marginea lumii iar interpretarea lui a devenit marginea
universului nostru

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 99


klaus e un băiat mare de treabă visează pisici desenează cu creta se
plimbă cu bicicleta
prietena lui e ayesha prietena lui colecționeaza fluturi la sfârșitul
fiecărei luni îi numără și-i înmulțește cu trei am decis cu toții că ayesha
e nebună deci dincolo de marginea lumii noastre
klaus se supără și plânge iarăși noi îi dăm o portocală jucăm fotbal cu
capul unui câine călcat de-o mașină #lucrurinormale scrie klaus cu creta
pe asfalt după care se pune să doarmă
dormim și noi 
un singur cap pe mai multe perne
klaus se trezește și ne înjură vreau să scriu un poem despre klaus zice el
ți-am adus o pisică hai la mama klaus se simte iubit de-aia nu vrea să
moară și nu o să moară

[poate klaus]

poate klaus nu o să reușească sa facă prea multe cu viața lui 


oricum nu știe ce-nseamnă să faci ceva cu viața ta 
când era mic nu a putut să înalțe niciun zmeu căuta să atingă fetele la
păsărică stătea întins în pat și citea basme klaus era un băiat cuminte
în linii mari îi era frică de taică-su noi râdeam de el și-i trăgeam pan-
talonii jos lui îi plăcea să asculte clopotele când mergea la bunici asta
aștepta toată ziua zicea că e ceva ciudat cu sunetul ăsta un fior o viață
care strigă o viață care are nevoie de locuri mai mari și mai încăpă-
toare motiv pentru care a început să deseneze pești purtați în lesă de
alți pești purtați în lesă tot așa până când a terminat colile blocului
de desen și a zis că-i de ajuns apoi se lăuda gagicilor cu ideea asta
ne părea că e pe filmul lui și chiar așa era tocmai de-aia a ratat tot ce
putea rata 
miodrag zice că despre klaus se poate vorbi ca despre un câine care se
tăvălește în bălțile lăsate de ploaie fericire naivă bolnavă și care poate
fi înțeleasă doar în contextul unui univers de percepție îngust nimeni
nu-l contrazice pentru că știm că îl iubim pe klaus și facem parte din
aceeași generație bolnavă fără speranțe ne întrebăm dacă există viață și
după camus și structuraliști decidem că răspunsul reprezentativ e cimi-
tirul în toată splendoarea și inutilitatea crucilor 
bem bere la pet și ne hotărâm să ne închidem în casă 
klaus face sex cu ayesha noi tragem cu urechea totul e bine frumos și în
echilibru în viețile noastre

[Zăpezile tale]

“Zăpezile tale au fost adunate de mâinile mele, deși 


nu ai să-nțelegi asta, pentru că tu nu înțelegi nimic
din viața ta.” Viața ei ca o coajă de nucă pe care profeții 
târzii cad în genunchi păcălind lumea. Boala ei ca un rataj 
de a trăi printre oameni, drept care sar toți ca satirii 
cu falusul ridicat și-o învață să accepte viața cu brațele 

100 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


larg deschise. Târziu, rar, târziu, nebunie, blocaj, 
clănțănit, mandibulă încleștată ciudat, ciorapi aruncați.
Și peste toate acestea, sperma lăsată pe toporașii unei copile 
numite Ayesha. Dar numele ei e numele ei, cu el o să moară,
îi poate lua oricine ce vrea. Va trăi o vreme în teamă,
va număra ce mai are de numărat din mintea ei – Auschwitz
imens unde ideile sunt scalpate și lăsate să umble în voie
pe coridoare. La un loc cu ele, lăcustele sar într-un picior.
Iar într-un lan de grâu, ea așteaptă să îi crească părul mai lung.

poem ortodox

printre oamenii aceia se plimba preotul


purta în dreapta sa sfântă o cruce
în stânga cea păcătoasă ducea caricatura 
se-oprea la fiecare poartă din sat 
îi dădea nume. scânceau zorii de ziuă.
oamenii auzind lăsau cafeaua pe foc
legau copiii de pomi alături de vaci și de capre
pe care aceștia le luau drept mame

eu locuiam undeva la marginea satului


marginea fiind un mic deal
și vedeam toate acestea
între timp cineva se juca cu șurubelnița prin oasele
plexul gura viscerele – prin toate ale mele
iar eu credeam că sunt eu cel care ține în mână unealta.
până-ntr-o zi când a sărit o piuliță din abdomen
și au murit mama și tata și fratele cel mai mare
le-am făcut o groapă comună
și i-am învelit creștinește cu o pătură de iută

sum

aici clopotul bisericii se-aude pentru a ține sătenii departe


pentru a spune femeilor că-i vremea să facă prunci “sunt 
multe gropi neocupate trebuie să dăm naturii partea ei dreaptă
domnului prilej să ne ierte trebuie să înmulțim frica din lume 
și posibila carne de tun atunci când vine război dinspre ruși”
*
la capătul patului ard candele sânii femeilor își schimbă culoarea
păsările cară paie în cioc membrele articulate ale insectelor
apasă pământul se clatină catapeteasma rămâne intactă
iar preoții îl răstignesc pe gropar și fac o pauză de țigară
**
aici nebunia e singura formă de a-ți păstra oasele tari departe 
de fabrici de taximetre de psihologia secolului XXI pot ieși din 
casă și crede că am ajuns în centrul lumii aici la 30 de kilometri 

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 101


de oraș îmi pot săpa groapa singur și pune zi de zi câteva fire 
de păr ca să mă recunoască atunci când am terminat de visat

ecce homo

printre firele sale de păr trec locomotive scrijelind scalpul 


visează
își curăță înainte de culcare câinele de pureci 
adoarme începe să îi crească antene un copil spune 
suntem doar carne după care își desface câțiva nasturi 
își arată organele care se zbat de parcă era o frică 
de viermi de apă de nebuni care spun că tocmai frica e 
dovada existenței a ceva măreț eu suflet conștiință ș.a.m.d.
s-a trezit transpirat ecoul din cimitirul evreiesc încetase 
păianjenii țeseau o durere înăuntrul cutiei sale craniene 
katja iubita lui de trei ani jumate cu care a făcut 
sex în fiece gară prin care au trecut și-a dat carnea deoparte
și a început să danseze prin casă

requiem for the phantom

alteritatea locuiește cotloanele minții


visează că are alți părinți
pirați somalezi anacronici
caută lâna de aur
corpul simbolic și trupul în acaju
ochii în acaju
viața lui în acaju
capătă o altă formă
klaus aka zwei cântă un requiem
ca un instrument conceput pentru
și a fi mulțumit de el însuși 
locuiește într-o mare de alterități
se îmbracă bea vinul amar în acaju și își spune că
undeva cândva cumva viața

there ain’t no light


sunt o jumătate-de-bărbat-călare-pe-un-corp-simbolic-bolnav 
în venele mele curge același sânge ca în venele tuturor aurolacilor din păcurari 
sfinți cu trupul murdar și haine mirosind a urină
sfinți ce dorm în boscheți lângă animale 
șchioape flămânde și cerșetoare

oare nu vezi doamne din chilia ta că sunt frate cu ei 


ne scârțâie oasele în același fel 
avem nevoie de pâine și de salivă
trupul și sângele tău nu ajung până aici

102 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


poesis

Salvatore Quasimodo

Născut la 20 august 1901 în Modica, şi-a petrecut o mare parte a copilăriei în


di­ferite oraşe din Sicilia ori­entală. Quasimodo publică primele poeme în 1930 în revista
avangardistă „Solaria”. În acelaşi an îi apare primul volum de poezii, intitulat Acque e
terre (Ape şi pământuri). Poeziile, printre care au fost incluse şi câteva scrise la vârsta de
18 ani, amintesc melancolic de ţinutul Siciliei. Doi ani mai târ­ziu, publică Obroe Sommerso,
apoi Erato e Apollion în 1936 şi Poesie, în 1938. Abia în 1946 publică un nou volum de poezii,
inti­tulat Giorno dopo giorno (Zi după zi, 1947), în ca­re devine vizibil an­gajamentul mo­ral şi
tonul epic al criticii soci­ale impus de autor versuri­lor sale. Acesta es­te urmat şi în La vita
non e sogno (Viaţa nu e vis, 1949), Il falso ei il vero verde (Falsul şi adevă­ratul verde, 1954) şi La
terra impareggiabile (Pămân­tul incomparabil). Ultima sa colecţie de versuri a fost Dare e avere
(A avea şi a da, 1966). Înainte de a primi Premiul Nobel al Academiei Suedeze, Salvatore
Quasimodo a câştigat de asemenea premiul San Babila (1950), premiul Etna-Taormina (1953)
şi premiul Viareggio (1958). În 1960 şi 1967 a primit distincţiile „Honoris Causa” din partea
Universi­tăţilor Messina şi Oxford.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 103


FALSUL ŞIADEVĂRATUL VERDE AZI, DOUĂZECI ŞI UNU MARTIE
Tu nu mă mai aştepţi cu inima josnică Azi, douăzeci şi unu martie, intră
a orologiului. Nu contează dacă deschizi Berbecele în Echinox, şi bate
sau scrutezi dezolarea: rămân ore cu coarnele lui tari în stânci şi-n arbori,
aspre, pârjolite, cu bătaie de frunze şi tu, iubito, auzind
neaştep­tată în geamurile bătaia lui, alungi vântul de iarnă
ferestrei tale, înaltă peste două străzi de nori. din urechile tale-aplecate
spre ultimul cuvânt al meu. Pluteşte
Îmi rămân înceti­neala unui surâs, întâia spumă peste plante, palidă,
cerul întu­necat al unei haine, velurul vag înverzind — şi pare că nu neagă
de culoarea ruginii înfăşurat în păr zvonul venit. Şi vestea-aleargă
şi despletit pe spate şi-acel chip al tău la pescăruşii care se-ntâlnesc
scufundat într-o apă abia mişcată. sus, între curcubeie: se înalţă
gălăgioşi cu graiul lor
Lovituri de frunze asprite de galben, asemeni picăturilor ce fluieră
păsări de funingine. Alte frunze căzând prin grote. Tu le-acoperi ţipătul
crapă azi cren­gile şi sar în preajma mea, deschizi larg puntea
răsucite: verdele fals şi cel adevărat cea dintre noi şi vijeliile
din aprilie, acel rânjet dezlănţuit pe care sub pământ le pregăteşte
al certei înfloririi. Şi tu nu înflo­reşti, natura într-un ceas nechibzuit,
nu pui zile, nici visuri să urce dintr-un de-dincolo întreci mijirea mugurilor.
al nostru, nu mai ai ochii tăi Acuma primăvara nu ne-ajunge.
copilăreşti, nu mai ai mâini gingaşe
să-mi cauţi chipul ce-mi scapă? ÎNTR-O SEARĂ, ZĂPADA
Rămâne pudoarea de a scrie versuri Ţie, care-ai rămas îndepărtată după o uşă
de jurnal intim sau arunci un urlet în gol închisă, îţi mai aud plânsul de animal:
ori în inima incredibilă care încă astfel prin munţi, în viforul zăpezii,
mai luptă cu timpul său surpat. urlă văzduhul printre-aşezări de păstori.

SOLDAŢII PLÂNG NOAPTEA O scurtă joacă-mi chinuie-amintirea:


iată zăpada-i aici, rozând
Nici crucea, nici copilăria, nici ciocanul acoperişurile, umflând bolţile vechiului
Golgotei, nici angelica memorie Lazzaretto,
n-ajung ca să zdrobeşti războiul. şi Ursa se precipită roşie-n ceaţă.
Soldaţii plâng noaptea înainte
de moarte, sînt tari, cad Unde-i şoldul de culoarea fluviilor mele,
la picioarele vorbelor învăţate fruntea lunii în mijlocul verii plină
sub armele vieţii. de viespi ucise? Stăruie doliul
Unităţi iubitoare, soldaţi, glasului tău umilit în întunericul umerilor,
anonime ecouri de lacrimi. care-mi plânge absenţa.

APROAPE O EPIGRAMĂ SPAŢIU


La bar saltimbancul, ţigan O rază egală mă-nchide
melancolic, se-nalţă deodată într-un făgaş de-ntuneric,
tăcut dintr-un colţ şi invită şi în zadar aş evada.
la un rapid spectacol. Haina şi-o scoate, Câteodată mai cântă-un copil
şi în flaneaua roşie-şi îndoaie care nu-i al meu: strâmt e spaţiul
şira spinării pe dos, apucând ca un câine şi surâde cu îngeri ucişi.
o batistă murdară Mă sfâşie. Şi iată, e iubirea de ţară
cu gura. Repetă din nou care mi-e dragă, chiar dacă aud acolo
puntea lui, cu cămaşa căzută şi-apoi abise de lumini, de ape, de stele;
se-nclină-ntinzând farfuria de plastic. Urează, chiar dacă aştept, pustiu paradis,
cu ochi de nevăstuică, zeul ei de suflet şi piatră.
o lovitură bună celorlalţi şi dispare.

Civilizaţia atomică-i la culme. Traducere de A.E. Baconsky

104 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


avatar

Rougemont, Süskind şi alţii, care


s-au referit la mitul lui Tristan şi Isolda,
au tot invocat dihotomia Eros şi Thanatos.
Existenţa acestui „modul, sistem de referin-
ţe reciproce” (Papahagi), pare să oculteze
un alt binom şi anume – Erosul şi Puterea.
Tristan este vasal, el o aduce pe Isolda
pentru seniorul său. Iubirea lui pentru ea Omul a devenit treptat o fiinţă cople-
este, în primul rând, un gest de nesupu- şită de oroarea păcatului. În acest sens,
nere. Thanatosul va fi o altă variabilă care Pascal Quignard susţine că „abisul corpului
va interveni pentru a substitui obstacolul şi frica de plăcere au dus la dispreţuirea
care îl reprezintă datoria faţă de cel sus- lumii exterioare şi la marile imagini ale
pus. Binomul Moarte/ Iubire ne trimite, în infernului”. Patrick Süskind în „Despre
primul rând, la moartea iubirii, la ipostaza iubire şi moarte” ne îndreaptă spre ideea că
în care dragostea dispare. Un alt aspect Orfeu coboară la Hades pentru că nu accep-
al acestei morţi este păcatul, amorul în tă moartea. Am veni cu o precizare, pentru
păcat. Georges Bataille în „Erotismul” pre- că nu acceptă să i se ia iubita, nu admite
ciza că „erotismul negru se dezvoltă treptat ca între ei doi să intervină un impedi-
în conştiinţa unui cuplu de îndrăgostiţi. ment, indiferent care ar fi acesta. Orfeu sfi-
În această conştiinţă apare, sub o formă dează ordinea lucrurilor, adică revizuieşte
crepusculară, ceea ce înseamnă erotismul deciziile unei Potestas. Şi Herbert Marcuse
negru. Posibilitatea păcatului se înfăţişează vine să întărească acest postulat: „Imaginile
spre a se deroba. Insesisabilă, ea se înfăţi- orfic-narcisice sunt cele ale Marelui Refuz:
şează totuşi. Amintirea păcatului nu mai refuzul de a accepta separarea de obiectul
este afrodisiacul ce era păcatul însuşi, ci, (sau subiectul) libidinal. Refuzul are ca scop
în păcat, totul se derobează până la urmă: eliberarea – reunirea a ceea ce a fost separat.
un sentiment de catastrofă sau deziluzia Orfeu este arhetipul poetului ca eliberator
urmează juisanţei”. şi creator”. Este, într-adevăr, vorba despre

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 105


curajul celuia care sfidează ordinea impusă unor forme ale erosului şi ale experienţei
de zeii atotputernici şi el va putea să treacă sexuale, în care au fost recunoscute şi luate
peste frica de ei, dar nu şi pentru frica de în considerare posibilităţi mai profunde ce
incertitudine, adică peste sine. lăsau să se întrevadă suficient semnificaţii
Adam şi Eva au mâncat din Pomul de ordin transfiziologic şi transpsihologic”.
cunoaşterii binelui şi răului şi astfel au păcă- În „Minciună romantică şi adevăr
tuit, devenind muritori. Erosul este în pri- romanesc”, René Girard surprinde faptul că
mul rând cunoaştere (carnală). Traducerea orgoliul îl determină pe poet să „dorească”
Vechiului Testament în multe limbi rele- metafizic, să se opună năzuinţelor telurice,
vă cuvântul a cunoaşte echivalent cu „a să protesteze în faţa datelor concrete ale
avea un raport sexual”. Puterea a încercat existenţei, chiar în faţa propriului corp. Este
mereu să controleze acest tip de cunoaş- orgoliul uman care îl scoate pe artist din
tere. „Iubirea se plăteşte cu pierderea raţi- rând, care îl diferenţiază în cadrul speciei.
unii”, relevă Süskind. Şi aici am putea să Astăzi se tot vorbeşte despre relaţiile sexuale
ne întrebăm cum un om lipsit de raţiune lipsite de dragoste, dar aproape că uităm să
poate rezista în faţa unui sistem autoritar, ne referim la amorul fără relaţii sexuale.
care îşi anunţă dreptul de stăpânire deplină Jean Verdon în cartea „Dragostea în
asupra individului. Dar tocmai în această Evul Mediu: trup, sexualitate, sentiment”
„tâmpire” a umanului prin dragoste putem exemplifică o astfel de situaţie prin scrisori-
identifica un vaccin împotriva sistemului. le de dragoste pe care şi le trimit amorezaţii
Ordinea ideologică a acestuia, cu pretinsele care se găsesc departe unul de altul. Noi
sale raţiuni, nu poate servi cu nimic prostu- am trata acest subiect şi din perspectiva
lui îndrăgostit. Astfel, iubirea îl extrage din poemelor de dragoste care nu au neapărat
matricea unei lumi construite şi impuse. nevoia stringentă a actului erotic, pentru a
Iată de ce biserica, statul clerical, a se produce ca texte pline de senzualitate şi
demonizat această latură incontrolabilă a voluptate. Căci poemul de amor, cu sigu-
umanului, opunând amorului, dragostea ranţă, poate fi o producţie a imaginarului,
pentru Dumnezeu. „Renunţând la divini- a ceea ce este posibil sau, din contră, impo-
tate, eroul renunţă la aservire”, confirmă sibil. Ars amandi, până la urmă nu ţine de
René Girard, dar nu poţi fi liber niciodată împlinirea amorului, ci de întreţinerea lui,
până la capăt. Libertatea presupune alege- de durabilitatea acestui sentiment, dacă e
re. Şi omul alege de ce să fie supus. Adesea să folosim un termen al concreteţii cotidi-
se lăsa subjugat de amor, care era, totuşi o ene, „întrucât satisfacerea dorinţei aduce
prelungire a sa, o emanaţie, o proiecţie care după sine moartea ei, arta de a iubi constă
venea din el. Astfel, putem explica distan- în a face să trăiască această iubire” (Jean
ţarea omului de cele sfinte astăzi. Omul s-a Verdon).
emancipat de Dumnezeu, dar emanciparea Trebuie să recunoaştem că arta iubi-
de Agapé a dus cu timpul şi la abandonarea rii este plină de nebunie. Dar „nebunia”
Erosului. Insul postmodern nu mai caută indusă de Eros nu poate fi aservită, ea nu
iubirea, ci doar o sexualitate satisfăcută, poate fi convertită sau speriată, căci în ea e
adică o iubire fără numen, fără metafizic, „geniul speciei”, în ea rămâne conservată
o dragoste decapitată şi marcată de un fel capacitatea speciei de a se perpetua. Dar
de priapism psihosexual. Platonismele de individul putea fi şantajat în amorul său,
tot felul i se par ciudate şi perverse. Julius prin despărţirea de obiectul pasiunii, prin
Evola în „Metafizica sexului” ne îndreaptă anihilarea obiectului pasiunii, de aceea,
spre această precizare: „Lumea erosului nu omul amorezat păstra totul sub rosa, adică
a început însă doar astăzi şi e de ajuns să în taină sau îşi oficializa povestea pentru a
aruncăm o privire asupra istoriei, etnologiei, o apăra prin legalitate. Regimurile autori-
istoriei religiilor, misteriozofiei, folclorului, tare au ştiut să folosească această pârghie.
mitologiei spre a ne da seama de existenţa Omul putea fi uşor manipulat prin obiectul

106 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


pasiunii sale. Astfel, se explică discreţia şi În comunismul estic, de altfel,
taina aplicate de cele mai multe ori relaţii- familia nu mai era o valoare supremă. Dacă
lor amoroase în dictaturi. Mai bine să nu se aceasta chiar exista, atunci era una care
ştie – iată poziţia individului îndrăgostit în urmează idealul socialist, o „celulă” ideală
totalitarism. Şi dragostea se transforma şi a societăţii sovietice, uitându-se despre
ea într-o formă de rezistenţă, de refulare, o funcţia sa de „celulă socială originară”
supapă a umanului care caută normalitatea (Denis de Rougemont). Iar dacă lipsea,
într-o lume alienată, nebună după o idee, nu era grav. Lenin şi Krupskaia au fost
ideal, ideologie. concubini. În URSS erau susţinute mamele
Dacă iniţial părea că instituţia matri- care îşi creşteau singure copiii (pentru
monială este o rigoare impusă de putere în patria-mumă, desigur). Familia trebuia să
statul antic, atunci în dictaturile trecutului fie la vedere. „Căci societăţile totalitare
recent, familia, adesea, devine o cetate în sunt societăţi ale transparenţei, cârmuite de
care individul se retrage pentru a rezista. principi insomniaci, visând la case de sticlă:
În acest sens, sunt relevante „revoluţiile de care e primul lucru pe care îl face Lenin
bucătărie” ale lui homo sovieticus, care retras când ajunge la putere? Electrifică Rusia”
în intimitatea căminului (30-40 m2) se revol- (Bernard Henri Levy).
ta alături de soţie şi bunii prieteni (copii nu Procesele moralizatoare organizate
participau, căci puteau să se scape cu vorba) pe la şedinţele de partid sau în colectivele de
împotriva regimului, spunând bancuri sau intelectuali (un fel de antiterapie de grup)
discutând în şoaptă despre cele de peste zi. erau, mai degrabă, instrumente de răfuire
A se observa că în dictatură era „practicată” şi răzbunare interpartinică sau de oprimare
mai puţin familia deschisă în care soţii sunt a vreunui membru rebel. Amoralitatea era
liberi să aibă relaţii sexuale cu alte persoa- condamnată, dacă nu erai un bun comunist.
ne. Individul îşi conserva energiile, îşi tăi- Bunul comunist putea şi adesea era amoral,
nuia intimitatea. el practica un fel de hedonism „comunist”.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 107


Şi exemplele sunt antologice: Stalin, Beria dul care iubeşte iubirea ca o conjunctură
etc. Bordelurile care deserveau nomenclatu- socială: „Iubeşte pentru că vrea să iubească.
ra erau de cele mai multe ori create de sin- E unul din acele personaje pe care le avea
dicalişti sau de organizaţiile comsomolului. în vedere remarca lui La Rochefoucauld, că
Desigur, Erosul este şi o formă de n-ar iubi dacă n-ar fi auzit vorbindu-se de
posedare, un instinct de posesiune asupra dragoste” (Jules de Gaultier).
celuilalt. Iubirea este un exerciţiu de pute- Omul revoltat, această fire luptătoa-
re asupra celuilalt. Ea presupune seducţia re, are mereu nevoie să fie dezrobit de ceva.
şi dominaţia. Îndrăgostitul se poate simţi Excesele nu întârzie să apară. Emancipat de
înrobit şi dominat de către o altă persoană, putere, de Dumnezeu, el va încerca să se eli-
aşa cum „să arăţi unei femei vanitoase că o bereze de dragoste, acel instrument care i-a
doreşti înseamnă să-ţi dezvălui eul inferior, servit la dezrobirile de primele două. Omul
repeta adesea Stendhal [...] e războiul neîn- actualităţii noastre, cel care zice: „sex, nimic
duplecat între două vanităţi rivale” (René mai mult, doar sex”, nu mai este prometeic,
Girard). victoria sa este una sisifică. E un Sisif care
Şi Puterea a ştiut să uziteze de această se bucură exaltat că, în sfârşit, şi-a obţi-
componentă erotică, a ştiut să exploateze nut bolovanul emancipării de sentimente
această stare de sclav al unui spectacol şi stări afective şi aşa extaziat îşi strânge
„jucat” în public, al unui Big Brother piatra la piept. Roca rece îl va exaspera
etatist care intervine, reglează, controlează, însă la prima pantă mai abruptă, unde îi
îndrumă. Lectura cărţilor bune, iubirea va simţi cu propria piele toate asperităţile,
pasională, bancurile, umorul subversiv, pe greutatea şi dificultatea inutilă a efortului.
lângă religia tăinuită sau modele occidentale Omul a ajuns un Sisif care a tot căutat să
în vestimentaţie şi accesorii, constituiau aibă ceva tangibil, ceva de ţinut în mână,
spaţiul în care te puteai retrage din regim, neapărat. De aici s-a ajuns şi la limbajul
prin care puteai să te opui acestui control tangibil, concret, opus metafizicului, adică
al căminului tău. Desigur, puterea anume filosofiei, poeziei, poeticii, în general. „Este
acolo ţintea. Şi individul zicea: „Eu şi casa mult mai verosimil ca această experienţă să
mea voi sluji...” şi divinitatea de slujit varia fi fost, în decursul vremurilor, degradată,
sub diferite forme. Uneori divinizat era sărăcită, camuflată sau aplatizată în cazul
celălalt în detrimentul puterii, între putere marii majorităţi a bărbaţilor şi femeilor ce
şi iubire, individul alegea să îşi slujească aparţin unui ciclu cultural orientat în esenţă
sentimentul, obiectul pasiunii chiar: „lupta către materialitate” (Iulius Evola).
se termină, îndată ce unul din combatanţi Dar este concretul pretins, de facto,
îşi mărturiseşte dorinţa şi îşi umileşte e un bavardaj al acestuia. Este limbajul de
mândria” (René Girard). Wikipedia, este cunoaşterea mării fără să te
În acest sens, putem preciza că puterea cufunzi în ea, căci citeşti despre ea pe site-ul
mai degrabă putea manipula orgoliul uman informativ, este concreteţea tip Discovery a
şi nu sentimentele, mândria omului care lui homo erectus care descoperă lumea culcat
trăieşte la vedere sub sticla transparentă a fiind în faţa televizorului, iar iubirile şi le
socialului. Doar în public „dialectica stă- satisface la telefon.
pânului şi sclavului” devenea o pârghie Platon în „Banchetul” indica asupra
de manipulare. Girard elucida faptul că unui fapt esenţial precum că „ceea ce ar
„victoria asupra dorinţei, este întotdeau- trebui să călăuzească pe oameni întreaga
na victoria asupra orgoliului prometeic”, viaţă – fireşte, pe aceia care vor să trăiască
acea vanitate a umanului din opoziţie. Iar frumos – nu-s legăturile de înrudire apropi-
orgoliul este posibil doar într-o societate. ată, nici onorurile, nici avuţia; nici una din
Pustnicul nu are în faţa cui să fie orgolios. astea nu-i în stare s-o facă aşa de frumos ca
La fel şi iubirile unii şi le trăiesc doar într- amorul. Susţin aceasta cu tărie, şi iată de ce:
un mediu social. Este vorba despre indivi- faptelor urâte le urmează ca sancţiune ruşi-

108 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


nea; celor frumoase, râvna pentru cinstire. te obligă la nimic în viaţa reală. Prin poezie
Nu-i cu putinţă fără acestea să facă, nici poţi testa, provoca şi agasa pe celălalt. Iată
statul nici individul, ceva mare şi frumos”. de ce poezia de dragoste este şi o manifes-
Dar statul i-o ia înainte, puterea le tare de Potestas. Este puterea Logosului.
anticipează pe toate. Ea le deduce, le pre- Şi poeţii au făcut-o din plin. Cine ştie de-a
vede, le influenţează. Deşi în zilele noastre adevăratelea cui îi sunt dedicate poeziile
lucrurile par a se fi schimbat, e o aparenţă. de dragoste eminesciene? Hermeneuţii şi
Mass-media, în căutare de sensaţii, tot acolo biografii au tot identificat. Dar cât palim-
ajunge, ea această a patra putere în stat. psest există acolo... Căci poezia amorului
Conducătorii de azi ştiu că un politician de este o poezie a marilor posibilităţi şi absen-
succes trebuie să fie sexy. Politica astăzi e ţe. Chiar şi personajele cele mai concrete
cu sex appeal. În trecut, Hitler, Stalin, aceşti din poemele de dragoste nu sunt neapărat
tătuci ai popoarelor au transmis mulţimilor personaje reale, ci figuri sustrase din galerii
stări de extaz îndrăgostit, un fel de extaz imaginare. Şi marea putere a poetului este
tanatic. Unii îi iubeau într-atât, încât erau în forţa sa de a imagina.
gata să moară pentru ei, pentru cauza lor. Chiar dacă pare un loc comun, se
Şi dictatorii i-au trimis să moară, aşa cum poate spune că omenirea este poetică în pri-
convertirea lui Eros în Thanatos este o mul rând prin imaginaţie şi apoi prin toate
procedură lesne de realizat în regimurile celelalte. Indiferent de epocă şi de spaţiul
tiranice. Şi nu ne referim doar la iubita lui geografic, Erosul rămâne a fi experienţa
Hitler, Eva Braun, un exemplu mai intim de supremă a existenţei umane, chiar dacă în
acest fel. Ne referim la mulţimea de oameni diferite perioade şi în diferite arealuri cul-
care credea în ideologii şi mergea la luptă. turale a fost şi este tratat diferit.
Este starea de hipoxifilie pe care o au cei Mai ieri, la un colocviu, un scriitor de
care mor prin strangulare, spânzurare, exci- generaţie mai veche zicea că nu există astăzi
tarea sexuală provocată de lipsa de oxigen. literatură şi respectiv nici critică literară,
Masele strangulate juisau la parade, iar unii că exegeţii nu mai citesc, că poeţilor tineri
retrăiau paradele în tranşee. doar la sex le e gândul. Mă gândisem atunci
Între amor şi moarte, poezia anunţă la masa mea de lucru şi la teancul de cărţi
creativitatea, o dimensiune feminină a ce îşi aşteaptă rândul lângă un altul ce îşi
naşterii, a procreării. Este discursul artei în aşteaptă metatextul. Nu că m-ar fi supărat
partum. Poezia este adesea un Eros al nea- acea părere, de mult am înţeles că în litera-
tingerii, amor verbal, loc mental al fantezi- tură nu cu supărări se funcţionează, ci m-a
ilor. Cuvintele permit ceea ce mâna nu va făcut să înţeleg că există totuşi o diferenţă,
face niciodată. Erosul poetic e de multe ori ca să nu zic o ruptură, între generaţiile lite-
o istorie veneriană imaginată sau reală, dar rare. Fiecărei generaţie îi place să creadă că
multiplicată, înmulţită prin figurile plastice după ea e potopul, e o zonă de confort în
ale limbajului. Un joc de rol din capul omu- care se ascunde de trecerea timpului.
lui-poet, care iubeşte ce şi cum vrea în text, Care sunt visele tinerilor literaţi? Să
mai puţin în cotidian. Astfel, poezia con- fie doar cele erotice, care poluează literatu-
servă un fel de forţă, ea instituie un soi de ra, după cum cred predecesorii? Dar mi-am
putere. Poetul, care nu este în stare să sărute dat seama că anume ei observă acele pasaje
mâna Doamnei, ştie şi poate să dedice un mai picante din textele recente, ei le citează
poem sărutului franţuzesc. criticând şi uneori ai impresia că juisează la
Marile frustrări şi clacări existenţiale ceea ce nu au putut da ei în texte (cenzură,
pot fi depăşite prin poezie. Declaraţiile nefă- mentalităţi etc). Nu că m-ar interesa porno-
cute în rutina zilei se produc poematic. Este grafia literară, dar observ că doar despre
terapia poetică şi, totodată, marea izbândă asta vorbesc unii din generaţia mai în vâr-
umană. În poezie te poţi ascunde de celălalt stă. Un fel de voyeurism textual?!
şi de tine ca după un paravan. Poemul nu Înţeleg de ce înjură scriitorii azi.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 109


De criză, de cenzura de ieri, de frustrări şi fobii ale
unui scriitor marginalizat de o societate a banului şi a
consumului, de cultura dată spre vânzare, de politicul
flirtând cu artiştii etc. A înţelege ceva nu înseamnă a
avea deschideri estetice spre acest lucru, dar, cred eu,
un exeget, nu doar cu estetica în mână operează, cum
nu operează cu ea ginecologul, andrologul etc.
Or, un critic literar nu e doar un „stilist” şi
„designer” literar, e şi un patolog, un criminalist, cel
care urmăreşte o historia morbi a literaturii. Poezia nu
se mai poate face cu metafore, cu trandafiri pe câmpu-
rile textului. Belle-lettres nu sunt o realitate, poate un
ideal, o utopie, un vis spre care tindem (sau vom tinde
în viitor) dintr-o viaţă a mizeriei.
Poezia injurioasă, care nu e deloc nouă, poetul
latin Catul încă o practica, este şi o formă de refulare.
Poetul înjură, căci nu poate face nimic altceva. Puterea
îl lasă să înjure, este un ritual pe care i-l permite. E ceva
similar cu un ritual al tribului Swazi din sudul Africii
care „se adună în fiecare an, într-o anumită zi, pentru
a-l bombarda pe rege cu insulte. La rândul lui, regele
se dezbracă de însemnele funcţiei şi se întinde pe jos,
în pielea goală, pentru a fi insultat de supuşii săi [...]
Prin acest ritual, indivizii sunt capabili să-şi ventileze
resentimentele determinate de locul inferior ocupat în
societate, iar pentru că fac acest lucru permit sistemu-
lui să continue” (David Kertzer).
Este curioasă această ultimă remarcă cu privire
la susţinerea sistemului puterii prin acest ritual. Dar
totul e o aparenţă şi îmi vin în minte poeţii pe care
regimurile totalitare i-au tolerat, i-au suportat pentru
a demonstra că sunt nişte entităţi socio-politice demo-
cratice. Ceea ce ne scapă însă este faptul că ritualului
îi este destinată o singură zi din an, e ca un impozit pe
putere. Revolta culturală, în general şi cea a poeziei, în
particular, pare să fie admisă de putere, tocmai pentru
a permite această „ventilare” a unor stări tensionale. În
acest sens, puterea vede în cultură şi artă un redresor
util, pe care ea a ştiut să-l creeze şi să transforme cu
ajutorul lui torenţii culturali care pot distruge, spăla
totul în calea lor. A făcut-o facă cu multă abilitate, a
lucrat încet, dar metodic, a discreditat imaginea poe-
tului, l-a declarat nebun, inadaptat, parazit social etc.
Şi societatea chiar aşa l-a văzut. Ca orice supapă însă
cultura nu va salva puterea de fiasco, ci tocmai va fi
falsa miză în care se vor încrede cei care deţin puterea.
Erupţia şi inundaţia se vor produce, înlăturând de
multe ori în mod definitiv toate zăgazurile.
Puterea, care mereu a admis potopul după, va fi
înghiţită de acesta.

110 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


laptopiseţul literar

Dincolo de evoluţia spectaculoasă a reciproc, probabil din nevoia co-părtăşirii


destinului cultural al autorului volumului de sensuri în planurile cultural și moral),
de poeme haiku „Petale în vânt”, dincolo de eul său poetic și-a asumat haiku-ul, nu ca pe
inestimabila valoare a premiilor şi distincţi- un pariu cultural al timpului, cum fac unii
ilor literare pe care le-a obţinut mai degra- literați dornici de „glorie”, ori ca pe un sim-
bă în afara ţării, decât în propria „ogradă plu „exerciţiu liric de exprimare a valorii şi
mioritică” (premiul II pentru cele mai bune talentului”, ci dintr-o motivaţie mult mai
haiku-uri tocmai în ţara de origine a genu- adâncă, nietzscheană, aş spune, ce ţine de
lui, Japonia), afirmăm cu toată încrederea „destinul” său „existenţial”. Haiku-ul s-a
că avem de-a face cu un adevărat magistru instalat în sufletul poetului ca o chemare
în ale haiku-lui. lăuntrică, în sens de trăire lirică autentică,
Poetul Cezar Ciobîcă, lucrător asi- fiinţială, prin urmare, viaţa sa nu mai poate
duu în ale cioplirii frumoase a cuvântului, fi separată de impulsul/nevoia metafizică
nu doar că este creator de micro-poeme (de de a scrie.
gen haiku, senryu, tanka), mai mult, a creat Dacă avem în vedere caracteristici-
o adevărată şcoală a genului pe meleagu- le haiku-ului: poezie scurtă cu formă fixă
rile natale, coordonând un club de haiku, (măsura 5-7-5), ce refuză în mod structural
totodată fiind şi organizator de concur- personificarea, ca şi figură de stil, şi care
suri şi chiar membru al juriului în cadrul se construieşte pe schema unei ghicitori
Concursului Internaţional de Haiku. Așa poetice, în mod direct legată de mirajul
cum autorul însuși mi-a mărturisit (într- naturii, de „înfrăţirea” cu misterele cosmi-
un dialog amical, în care ne-am angajat ce ale fiinţei: spaţiale şi temporale, aceste

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 111


aspecte sunt identificabile în toate cele trei cinantă, plină de încărcătură emoţională
volume de poezie ale sale: Memoria clepsi- şi mai ales de trăiri metafizice personale.
drei, Caruselul anotimpurilor, Petale în vânt. Interesant e că în final, poemele sale se
Evident, nu putem trece peste structura generalizează, devin nişte repere globale,
interioară a micro-poemelor sale: antino- modele atemporale în care nu mai contează
mii metaforice ce schiţează într-un anumit arhaismele sau regionalismele utilizate, ce
orizont hermeneutic însuşirea organică a trădează universul cultural autohton, para-
paradoxului liric, nu doar ca metodă şi stra- doxurile poetice utilizate de autor devin
tagemă de construcţie poetică specifică hai- parte în mod impresionant din patrimoniul
ku-ului, ci mai ales, miza metafizică pe un cultural universal. Nu întâmplător, poe-
fel de „trăire spirituală unică”, dar totodată mele sale pot fi foarte uşor de memorat,
„universală”. citindu-le ai impresia că tu însuşi le creezi
Am putea asemăna antinomiile poe- împreună cu autorul în momentul lecturii.
tice din haiku-urile lui Cezar Ciobâcă, cu Mai mult, având în vedere natura metalo-
un fel de „imperative estetice”, în sensul gică a construcţiilor antinomice, împreună
„imperativelor categorice” ale lui Immanuel cu poetul avem senzaţia vie că transcendem
Kant, însă a căror miză nu este neapărat lumea perisabilă, veche, în amurg, spre o
universalizarea unor sentimente morale, lume a speranţei întru veşnicie, ca eternă
ci a unor sentimente poetice proprii. Nu înnoire a fiinţei.
întâmplător, cititind poeziile sale, ai impre- Să intrăm dar, cu încredere şi visare
sia de deja lú (deja citite), sau chiar iluzia că în lumea metaforei antinomice a poetului,
tu însuţi, în calitate de cititor, eşti co-parti- analizând selectiv mircopoemele din cele
cipant la crearea imaginilor poetice, care nu 5 capitole (cicluri poetice) evidenţiate de
doar că sunt astfel foarte uşor de memorat, autor în volumul Petale în vânt (Primăvara,
ba chiar indică ideea unui memento liric, Vara, Toamna, Iarna, Printre anotimpuri):
atemporal. Poeziile sale parcă nu le citeşti „petale în vânt/trena miresei”; „petale în
pentru prima dată, cu toate că, pentru a le vânt/hainele sperietorii”; „placa de beton/
putea înţelege şi trăi mai bine, ele trebu- un fir de iarbă”; „bătrân pe prispă/ghiocel”;
ie recitite de mai multe ori. Valorificarea „sat îmbătrânit/o barză cu pui”; „plim-
metaforei antinomice, revelatorie, cum ar bare în amurg/doi bătrâni mângâind pri-
spune Lucian Blaga, reprezintă însăşi esen- mii mâţişori”. Identificăm clar, în exem-
ţa lirismului universal. Poezia nu este doar plele date, metaforele antinomice, evident
o exprimare ficţională a trărilor şi emoţiilor/ revelatorii: „petale/sperietori”, „bătrân/
viziunilor proprii poetului, ea este însăşi ghiocel”, „amurg/mâţişori”, „beton/iarbă”
modul autentic de a înţelege şi experimenta (Primăvara). „Rugi pentru ploaie/nemişcată
lumea. Aşa cum omul de ştiinţă sondează pe clopot/o libelulă”: haiku cu o imensă
şi descrie realitatea cu mijloacele raţiunii, încărcătură emoţională, expresie a unei stări
identificând prin observaţie şi experiment existenţiale inefabile; „aniversare/sărmana
sensuri clare şi distincte ale lumii, aşa cum suflă-n puful/unei păpădii”: expresie a unei
artistul (pictorul, actorul, sculptorul) expri- trăiri contradictorii şocante, dar care pune
mă şi înglobează într-un mod unic, exem- în balanţă perisabilul, trecătorul, amurgul,
plar, realitatea înconjurătoare, la fel şi poe- („puful de păpădie”, „sărmana”) cu spe-
tul în dubla sa dimensiune existenţială: ranţa, renaşterea, reînvierea („aniversare”,
profetică şi artistică, contribuie intuitiv la „puful” duce la ideea de renaştere, continu-
procesul de revelare sau, mai degrabă, de itate) (Vara).
permanentizare a misterelor. „Zi mohorâtă/toate vazele pline /cu
Fructificarea oximoronului în formă sânziene” (contrast între ideea de spleen,
de „ghicitoare lirică”, prin haiku-ul pro- nostalgie, regret: „zi mohorâtă”; şi ideea
movat şi însuşit de poetul Cezar Ciobîcă, de speranţă, renaştere, iubire, mister: „vaze
ne introduce într-o lume interiorară, fas- pline cu sânziene”; „blocaj în trafic/fiul

112 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


meu mi-arată/un fluture-n zbor”: observăm semantică „floare de salcăm” – „pubelă”
încărcătura emoţională exterm de sensi- exprimă ideea că până şi „urâtul” dizgraţi-
blă, ce pune în balanţă două stări fiinţale os al banaliăţii citadine („pubela”) nu mai
contradictorii: zgomotul generat de trafic, este o categorie estetică negativă, ci, prin-
determinând starea de încremenire tempo- tr-o magie poetică aparte, se umanizează
rală, oboseală, nelinişte; respectiv imaginea metaforic, „pubela” asociindu-se din punct
magnifică, suavă şi feerică a „fluturelui de vedere al sunetului cu „clopotul”, iar
în zbor”, în opoziţie directă cu „traficul”. din punct de vedere olfactiv, cu „mireasma
Metafora este şi mai suprinzătoare, mai ales florilor de salcâm”. În ciclul Iarna, stările
prin faptul că între cei doi termeni aflaţi în sublime ale interiorului poetului oscilează
antinomie („fluture în zbor” – „blocaj în tra- tranşant între imagini cosmogonice şi esca-
fic”), apare un echilibru terminologic fără tologice surprinzătoare: „Noapte geroasă/
de care nu s-ar putea face trecerea radicală puzderie de stele în/apa termală”; „Noapte
de la o stare la alta: „fiul meu”, sugerând geroasă/ pulberea Căii Lactee/ scârţâind
ideea de puritate, armonie a universului sub tălpi”; şi imagini „boabe de rouă/ultima
infantil, inocent, indiferent total la haosul stea se sfarmă/în pliscul mierlei”: „cânte-
sonor din exterior („blocaj în trafic”). cul mierlei” în acest „carusel” sinestezic,
Găsim însă şi construcţii ironice, sugerând un efect mistic straniu, care, în
vizând o uşoară atitudine critică la adresa cele din urmă, anunţă vuietul ameinţător
unor stări de fapt, chiar dacă acestea sunt al apocalipsei seculare: „slujbă de seară/ în
stări existenţiale (căsătoria, moartea, bătrâ- schitul înzăpezit/doar sfinţi şi cari”; „bise-
neţea, copilăria) „lună de miere/cu gust de rica de lemn-/pe extintorul din colţ,/un
pelin/război iminent”, „clopote-n amurg/ licurici”; „seară de priveghi/se aud doar
salcâmu-şi scutură floarea /într-o pubelă, stelele/căzând din ţurţuri”.
„încă secetă/o bătrână îşi vopseşte/gardul De asemenea, stările poetice oscilea-
în verde”, „din nou la şcoală/în ghiozdanul ză între nostalgie, regret, resemnare, pe de
fetiţei/vuieşte marea” (Toamna). Opoziţia o parte, speranţă, reînviere, lumină, ideea

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 113


începutului unui nou cilcu al vieţii, pe de altă parte: „stână
pustie/doar ceaţa mai umple/doiniţele”; „pod cu vechituri/
sita bunicii cerne/lumina lunii”; „primii fulgi de nea/bătrânul
învăţător/amână dictarea”; „niciun fulg de nea/bunica ne coace
iar/Alba ca Zăpada”, „niciun fulg de nea/fetiţa zgâlţâie-ntruna/
globul de cristal”, „Ziua Copilului- /o bătrână zăbovnd/lângă
şotron”; „aşteptând pensia-/în palma bătrânei/o frunză usca-
tă”: poeme cu o încărăcătură emoţională puternică, de unde şi
capacitatea impresionantă a autorului de a transforma o stare
fiinţială personală, într-o metaforă revelatorie, antinomică,
exprimând totodată efortul metafizic propriu de universaliza-
re a trăirilor.
Încă din titlul volumui, Petale în vânt (poeme kaiku),
avem de-a face cu o exprimare metaforică paradoxală: cuvân-
tul „petale”, simbol al frumuseţii, al naturii în expansiune,
dar şi evidenţiere a unei noi etape în cilcul evolutiv al vieţii
(scuturarea florilor, urmată de polenizare, anunţând practic
ideea de „sfârşit” premergător unui nou „început”), asociat
sintagmei „în vânt”, expresie a unei acţiuni implacabile, posi-
bil distrugătoare, perturabatoare în planul liniştit al naturii,
ori a ordinii în cadrul cosmosului, dar şi factor creator, fără
de care nu este posibilă sinteza contrariilor. În acord cu ideile
poetice anunţate prin metafora simbol din titul, petale în vânt,
vor fi şi motive poetice preferenţiale pentru autor; unele clasi-
ce: „frunza”, „apusul de soare”, „floarea soarelui”, „mireasma
teiului”, „bătrânii”, „bunicii”, „stelele”, „luna”, „ninsoarea”
„prunul”, altele suprinzătoare, inovatore, şocante prin puterea
lor de redare a stărilor sau expresiilor poetice: „sperietoarea”,
„paingul”, „clopotul”, „satul îmbătrânit”, „gara pustie”, „cân-
tecul mierlei”, „casa natală”, „parcul pustiu”.
În concluzie, aş puncta aparent impropriu pentru anali-
za unui volum de haiku-uri, pe ideea de succes, în ceea priveşte
capacitatea reală a autorului contemporan de poezie, de a-şi
promova propria imagine poetică în junglca a-culturală a vremi-
lor, (de care autorul de faţă s-a bucurat şi se bucură în continu-
are), mizând pe două strategii evident non-concurenţiale: iubi-
rea pură de poezie (poetul ca philopoeticos) şi miza (conştientă)
pe ideea paradoxului liric, ambele împletite pe o necesitate
transculturală a postmodernităţii: traducerea poemelor într-o
limbă de circulaţie internaţională, pe care însuşi autorul, în
calitate de profesor de limbi străine (germana, engleză) o va
înfăptui. Nu întâmplător, volumul Petale în vânt apare într-o
ediţie bilingvă: română-engleză, după ce, volumul de poeme
haiku Caruselul anotimpurilor, apare într-o ediţie quadruling-
vică (română, engleză, germană, franceză). Chiar dacă autorul
cunoşte foarte bine pericolul pierderii esenţei lirice prin actul
traducerii, mai ales acolo unde întâlnim expresii, sintagme sau
cuvinte intraductibile (ceaun, ciută, toacă, jerpelitură, uger,
zemos, ison, paing etc), acesta nu ezită să facă public pentru cât
mai mulţi cititori de pozie, propriul crez poetic.

114 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


laptopiseţul literar

După o serie de zece volume de poet și eseist, aici în postură de critic acribios,
versuri, publicate între anii 1997 și 2010, Daniel Corbu, care remarcă faptul că Mănuță
Constantin Mănuță se apleacă tot mai mult „încearcă să cucerească cititorul de poezie
asupra poeziei cu formă fixă, în special prin armonia și desăvârșirea spirituală pe
sonetul, asigurându-și un rol remarcabil care le oferă sonetul”. Și, cu adevărat, C.
între creatorii genului, în care, după Mihai Mănuță face un fel de jurământ de credință
Eminescu, au strălucit Mihai Codreanu, acestei specii poetice: „Sonetul este un cuvânt
Păstorel Teodoreanu, G. Topârceanu, Nicolae frumos / Pe care-l scriu cu multă delectare; /
Țațomir, cărora li se adaugă redutabilii Horia Nu are aripi, nu merge pe jos / Și-n vacanță
Zilieru, Emilian Marcu, cu toții poeți ai urbei nu pleacă la mare…// Scriu un sonet și din
bahluviote, ori Vasile Voiculescu cu ale sale zări apare / Lumina lunii dintr-o altă zare!”
Ultimele sonete închipuite ale lui William (Sonetul).
Shakespeare, iar dintre poeții contemporani Sonetul care deschide volumul și îi dă
îl indicăm pe Paul Miclău, bănățeanul, numele – Un crin se roagă – este mărturisirea
stabilit în urbea dâmbovițeană. Din creația lui poetului, în candoarea-i cuceritoare sugerată
Constantin Mănuță, trei volume de sonete au de albul crinului, că este la vârsta dialogului
reținut atenția până acum: Fior târziu (2011), cu divinitatea, când „Din zori și-a risipit
Neliniști astrale (2013), Plângere postumă petalele pe zare / Apoi le-a așezat pe chipul
(2015). Spunem „până acuma” deoarece, lui Christos!” și că poate depune mărturie
de curând, a confirmat iarăși temeinicia că „Se năștea un crin și se ruga mereu / Cu
aprecierilor că este un sonetist de marcă vorba lui plăpândă chiar lui Dumnezeu!”.
prin publicarea volumului Un crin se roagă Motivul crinului apare în versuri
(Iași, Editura Princeps Multimedia, 2017, precum: „Un gând răzleț e ultima minune
231 pagini). Volumul cuprinde circa 220 de / Prin care-un crin de doruri s-a aprins”
sonete și beneficiază de o pertinentă Prefață, (Cădere), „Dacă un crin mi-a înflorit pe
cu incitantul titlu Sonetul ca o lume, lumea ca buze” (Oale și ulcele); „În lume totul pare-o
sonet, semnată de cunoscutul și admirabilul amăgire / Un crin se-nalță dincolo de fire!”
(Curcubeu în zori); „Într-un târziu voi trece

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 115


peste / Asfințitul crinului de seară” (Rara Ajuns la vârsta bilanțului, poetul
avis); „Un crin aprinde, zorii în dimineți” declară senin: „La mine-n ramuri poame
(Catedrala neamului); „Floarea de crin în roșii ard”, luându-l martor pe Mihai Beniuc
brațe am s-o iau” (Dumnezeu cel Sfânt). – poetul muncitor, după cum îl califică, –
În poezia lui Constantin Mănuță, care zicea „Că pomul vieții este ca grădina /
poetul a crescut în „rugă divină”, căci Unde s-a născut în ciocârlii, lumina!” (Pomul
„Domnul știe și îmi spune / Stai mereu în vieții).
RUGĂCIUNE” (Mereu în rugăciune) și este Raporturile intime ale poetului cu
„părtaș cu Dumnezeu”. De la dialogul tot poezia sunt fără echivoc și poartă amprentă
mai actual necesar cu divinitatea: „Înger din divină într-o veritabilă beatitudine a
ceruri cu drag să mă veghezi / La o cafea să creației, deoarece versurile i le scrie „îngerul
stau cu Dumnezeu la masă” (Strigăt), ajunge luminii trimițând solia”, plasându-l într-o
ușor la motivul fugit irreparabile tempus: stare „vecină doar cu poezia” (Veșnicia),
„Convins de faptul că sfârșitul vine / Umblu recunoscând totodată cu o sinceritate
de-acum mereu numai în dodii” (Șoaptă). debordantă: „Scriu un poem cu mâna
Ca și în celelalte cărți, și în acest volum tremurândă (...) / M-am scufundat cu
tematica este complexă. Sentimentul scurgerii totu-n poezie / Scriu un poem, mă cuprinde
timpului, în varianta grecescului panta rhei, somnul...” (Scriu un poem); „Cât mai trăiesc
îl descoperă în trecerea în pripă a copilăriei, voi scrie noi poeme (...) // Trăiesc și scriu cu
care-i „pasărea cea rară”, care impune un visul între zăbrele” (Noi poeme), „Versurile
acut sentiment al regretului pentru pierderea mele sunt crescute de un Soare” (Bucurie),
identității copilului/copilăriei și ajungerea „Iau din toamna galbenă povară / Și o torn
la vremea „păsărilor negre” purtătoare de în versurile mele” (Gândul toamnei), „Poezia
dileme/întrebări ori prevestiri sumbre „În mea nu moare în veci / Poetul din mine
poarta casei păsări negre bat / Cu ciocuri nu moare niciodată” (Eterna întrebare);
noi și pline de zăpadă” (Primăvara asta). În „Tezaurul de opere postume / Din cer mi-a fi
aceeași idee, la tema gravă a marii treceri fost predestinat” (Întâia lume); „Scriu aceste
trimit versurile „Apusul va-nflori în păsări versuri cu onestitate / Îmi cunosc rostul
călătoare / Când eu plecat din lume voi fi de și-mi știu chemarea ” (Soarele din societate);
multă vreme” (Uitat ca George Lesnea). „Mă „Amiaza-mi bate cu bună credință / Căldura
voi muta, voi pleca la zei / Lăsând în urmă în suflet și în poezie!” (Agonie și extaz).
zilele senine” (Gând). Poetul se autodefinește un „visător al
Elementele cosmice sunt puse în relații zborului ceresc”, cu precizările că „Inima
directe cu cele telurice, „meteorul căzând mea este o floare aprinsă” și „Versul meu
topește ceara albă din cuvânt?” se întreabă este frază înaripată”; pe când testamentul
poetul care „se va muta noaptea într-o stea”, său literar, de o simplitate și sinceritate
ascultă cum „păsările în stele cântă”, coboară debordantă, menționează că „Poezia mea v-o
mirat prin „căile stelare”, „astrele de iarnă las drept moștenire...” (Moștenire), dar și că
mă urlă”, soarele îl ține în palme, același „Numele mi-l las în câte-o carte / Supărat pe
soare care stă „în rugăciune, apoi ascultă „de viață și pe moarte !” (Supărare).
glasul stelei pe orbită”. Stelele participă și ele Fără a face corp distinct în cadrul
la trăirile poetului: „Dragii mei, nu e ușor, / volumului, un grup de șapte sonete dedicate
Să trăiești din întâmplare // Când și stelele te zilelor săptămânii surprind prin tonalitatea
dor” (Refuz). alternativă: „Luni am sădit copacul în
Veritabile mărturisiri de credință sunt astralitate.../ Topește versul în clarobscur
versurile în care aduce elogii poeziei, pe de lună” (Poemul de luni); „Vreau să scriu
care o consideră de origine divină: „Poezia- întorsul poemului de marți / Pe care să-l
mi este singura avere / Moștenită de la citești cu zorii în trifoi...// Alege o strofă albă
Dumnezeu cel Sfânt / Albine n-am, dar mă și rupe patru foi / Cu orice vers, se pare, acasă
hrănesc cu miere / De oriunde-ar fi, în floare ești la frați” (Poemul de marți). În Poemul
pe pământ” (Vedere). de miercuri își face loc incertitudinea: „Un

116 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


demon se ascunde-n plopii mei de ceară?”; Dragostea trăită la cote înalte revine
pe când „Spectacol frumos pe lume este viața în mod obsedant. Iubirea-i apare în diferite
/ Aidoma sunt cuvintele de joi” (Poemul ipostaze: în cea de himeră; „Lumea speranței
de joi), iar „Poemul scris cu har, de dulci din dragostea târzie / S-a scufundat cu totul
melancolii / L-am pus pe înserare... (Poemul în ultima zăpadă” (Dragoste târzie) ori de
de vineri) și Poemul de sâmbătă e „o noapte certitudine: „Am iubit și eu o prea frumoasă
târzie”. Poetul își declară dorința întoarcerii la fată / Și m-am logodit cu nunțile de miere...”
un întreg univers sintetizat simplu Copilărie, (Lume de fantasme) și totuși se închină
pus în acord sentimental cu „codrii de argint” „Iubirii mele plecate într-o barcă / Seara
la vremea când „Din lacrimi rătăcite se naște întâlnită la marele festin” (Crâmpei senin),
iar cuvântul” (Poemul de duminică). „Iubirea apusă, dusă prea departe (...) / În
Poetul trăiește un continuu zbucium ochii tăi vor arde trandafirii / Îndrăgostiți
interior – „Plouă prin gânduri și nu mai de taina dorului de moarte...” (Floarea din
aud / Glasul păsării care în mine zboară” grădină), ori „De dragoste-nflorise un alun /
(Insistență) –, dar soluția găsită pentru În zori și vișinii dădeau în floare” (Cântec) și
atingerea beatitudinii este: „Să răzuiesc declară sincer „M-am întors spre tine, iubire
jivinele din mine” (Sfat) / Fără tine nu este nimic” (Marea iubire).
Deși nu este un dezrădăcinat, spațiul În poezia cu tentă socială poetul
natal este prezent în multe stihuri: „De ce „Constată că țara-i scoasă la mezat / De-un
m-ai dus din locul meu de acasă; / Mi-e dor vânător cu arme-n panoplie” (Țara scoasă la
de dealuri, de dealuri, de pădurea deasă” mezat), dar un imbold îl trimite „Spre cer iar
(Strigăt II), satul copilăriei „Mogoșești de aprinde-voi făclia / Unui pământ pe nume
dincolo de Ciurea / Coborât e din legendă, România!” (Vedere).
asemuit cu veacul”, unde își are geneza Nu puține sunt versurile în care sunt
sinceritatea declarației că „viața mea a invocate nume mari ale poeziei românești:
îndrăgit pădurea / Din fire fiind prieten cu Lucian Blaga, N. Labiș, G. Bacovia, G. Coșbuc,
natura” (Conjunctură). Există un perpetuu Veronica Micle, O. Goga, dar și contemporanii
îndemn spre revenire la baștină: „Un glas noștri: Daniel Corbu ori brașoveanul G.
divin în nopțile senine / Mereu îmi zice să mă Echim. Unele sonete sunt dedicate unor poeți
întorc acasă…” (Natala mea pădure), cu un prieteni apropiați autorului precum Emilian
acut sentiment e durere, căci „Din patru frați Marcu, Vasile Fetescu, Dumitru Spătaru, ori
doar unul mi-a rămas / Semnul de la casă de regretatul Marinică Popescu.
mult a putrezit // Și mă oprește huma să mai Daniel Corbu precizează, în prefața
fac un pas” (Întoarcere). volumului, că registrele sonetelor lui
O altă temă reluată în mai multe Constantin Mănuță sunt două: „unul grav,
poeme este dorul de părinți, regăsită în grefat de existența tragică a ființei, a unei
sonetele Amintirea mamei, Iată, Oglinda filosofii a absenței, altul senin, al bucuriei
mamei, și nu puține elemente autobiografice de a fi, a iubirii râvnite și împlinite. Nu
sunt prezente în multe dintre versuri: „ Viața riscăm o ierarhizare. Cert este că această
mea... fir-ar dracului de viață / Bine-ar fi fost bivalență a registrelor, unul care emană
pe lume dacă nu eram” (Viața mea I), „Mi-a lumină, cu elemente bucolice ori apolinice,
fost viața un grotesc supliciu / După legi și altul al tonurilor sumbre marcate de
adesea m-am condus;/ Am muncit până la tristețe, pe care le schimbă cu mare
sacrificiu / Dumnezeu oare ce are de spus” lejeritate și între care se interpune adesea
(Viața mea II), „Implorând destinul am găsit ludicul, este definitorie pentru întreaga
lumina / Singurătatea în doi aceasta este creație mănuțiană.
vina!?” (Toamna noastră), „Că-n viața asta Un crin se roagă este un volum al
m-am vândut pe mine / De aceea-mi este maturității poetice depline, cu care Constantin
Crucea foarte grea!” (Cruce grea) „Rămas Mănuță mai adaugă o nestemată constelației
orfan fără de tată / Și fără mama albă de sale lirice și își asigură drept de cetate în
uimire” (Rămas ostatic). galeria marilor sonetiști ai literaturii române.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 117


laptopiseţul literar

V oi începe aceste consideraţii cu con- poetul vorbeşte celuilalt. Dar vorbirea sa e mai
vingerea că artificialul, ingineria de vorbe fără curând un act de confesiune, semn că poetul
sens, impostura, făcătura nu intră în discuţie îşi raportează întreaga sa acţiune sub clopote-
atunci când avem în atenţie un poet care crede le sacrului. El îşi trăieşte spaima prin celălalt,
cu adevărat în miracolul poeziei, pe care ca un îşi divulgă dantelăria sufletului raportându-se
budist, îl locuieşte, pe un poet care a înţeles că permanent la templul metafizicii. Vorbele lui
a scrie poezie înseamnă a trăi ca acesta, care ştie sunt de fapt rugăciunile din, şi către celălalt,
că asemenea iubitelor celor mai sincere poezia sunt file ale Evangheliei. Confesiunea devine
se arată doar invocată, atunci când ai în faţă scriere, angoasele sale devin păsări ale cerului,
versurile poetului Daniel Corbu. Această carte, cuvântul său devine pământ. Amorţirea isto-
Manualul bunului singuratic, carte semnată de riei, zornăielile acelora refugiaţi în ferestrele
ozanistul stabilit de vreo douăzeci de ani în memoriei, precum şi buzele tremurânde ale
minunatul târg al Iaşilor, reprezintă o antolog vieţii cea de toate zilele, toate reprezintă în
e de autor (Colecţia Serie de autor a Editurii viziunea poetului „atentate sinistre la liniştea
Princeps Multimedia), ni-l arată pe poetul năs- recurentă”, Documentele Haosului. Dar, poetul
cut în a doua zi de Paşte a lui 1953 cucerit în te pune în postura să-i probezi ritualul propriei
continuare de lirismul de calitate şi de cuvântul Evanghelii: „Voi, cei care nu mă citiţi / care de
metafizic. Volumul de faţă reprezintă o anto- litera Evangheliei mele/ nu vă veţi atinge şi nu
logie de autor, însă în el sunt aduse în atenţie veţi apropia sinapsele voastre / acele versete
şi poeme inedite, scrise de poet în ultimii doi cu zornet pământesc/ sărutate de cenuşa atâ-
ani, poeme care ni-l arată pe Daniel Corbu tor trecute disperări / nu veţi şti cum refuzăm
în imposibilitatea de a truca limbajul poetic, cu metodă biletul dus-întors din jacheta con-
în imposibilitatea de a face compromisuri cu formismului / nu veţi proba odată cu mine
epoca nihilistă pe care o trăieşte, în imposibili- ritualul sălbatic / de îmblânzire a spaimei / şi
tatea de a se dezlipi de singura condiţie socială catharsisul şi izbăvirea păcatului ce va să vină
pe care o are, anume aceea de sclav al metaforei. / apocalipsa de fiecare zi cerul orb agitându-se
Din această postură umilă dar plină de graţie, / pe când Dumnezeu e mort – spuse Nietzsche

118 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


/ e doar obosit – spun eu – şi câteodată amnezic” pe drumul care duce / cu aşteptări de unde
(Scrisoare deschisă cititorilor mei). am venit. /…/Mor atârnat de vise sidefii /
Poetul, în prezenţa îngerilor care îi aduc deloc obişnuit cu sociala băutură / în casa unde
ştirile despre lumea impersonală, îşi caută fiinţa amestec morţi cu vii /mi-au troienit cuvintele
şi demască fără nici un fel de regret pe impos- în gură.” (Eglogă I, Flirtez cu Moartea, ziua-i la
torii de miresme, pe aceia care îşi construiesc răscruce).
viaţa după legile mincinoase ale circului, ale În ciuda faptului că trăieşte vremuri
teatrului, ale culturii slabe, icoanele cetăţilor apocaliptice, în care eroul, aşa cum este văzută
acestui mileniu în apocalipsă. Poetul cheamă această fiinţă creată după chip şi asemănare, se dis-
cuvântul la el, aşteaptă miracolul metaforei, tanţează de tot ce aparţine celor şapte zile onto-
singura nuntă trăită, şi construieşte blazonul logice, în ciuda faptului că îndrăgostiţii găsesc
de arhonte. În acest sens, am să redau aici integral forme multiple de a nega zeii sau forme de a
poemul Blazonul de arhonte, scris de poet în se descoperi ei înşişi marginali, negaţi de zei,
urmă cu puţină vreme, pe meleagurile natale, poetul, aşa cum bine observa Laurenţiu Ulici,
lângă livada mamei Casandra. „Nici mergă- face din singurătate un purgatoriu, un loc în care
tor pe sârmă la circul de stat / nici chelner la muza nu se lasă uşor descoperită. Iată ce spune:
Viena după o spiţă străbună / nici salvamar la «Dacă voi orbi înseamnă că m-au ales zeii/ să
Miami / nici universitar la Heidelberg / nici măresc întunericul./ Acum din tot ce pot vedea
comis-voyajor nonşalant prin oraşele din Orient îţi spun: Nimic nou Catullus/ aceleaşi stin-
/ nici călugăr budist prin peşterile Tibetului / darde himere deznădejdi utopii/ în acelaşi fel
nici rege al Etiopiei în fresca descendenţă fami- orizontul ne minte/ iar vremea elegiei a trecut
lială. / Ce-am ajuns noi, Daniel Corbu? / Biet /.../ Nimic nou Catullus/ în fiecare zi un zeu
călător prin barăcile visului / sclav al metaforei ne reneagă/ şi în fiecare zi un zeu este renegat/
oferind adăpost pentru / nunţile necesare ofe- jocul cu inima femeilor e ca o dresură de lei/ şi
rind/ lecţii mentale de frică şi extaz / purtând se cunosc tot atâtea feluri de a rămâne singuri»
ca pe-o invizibilă torţă / blazonul de arhonte (Epistolă către Catullus).
al cuvintelor / ce nu te-au hrănit niciodată Întreaga operă poetică a lui Daniel Corbu
de-ajuns.” (Blazonul de arhonte). Dacă am privi trădează un sentiment biografic suprarealist.
în urmă, una din cărţile de tinereţe ale poetului, Poetul te introduce în biblioteca lui, printre
Plimbarea prin flăcări (1988), şi dacă intrăm în poeţii pe care îi iubeşte, te invită pe urmă să
suburbiile cerului, adus în acest poem, vedem discuţi despre nihilism şi singurătate cu filosofii
că Daniel Corbu este în continuare un visător, şi poeţii, după care te lasă pe holurile acestui
în sensul că este un deschizător de închideri. În spital, lume, în paza sinceră a îngerilor, acoperit
comparaţie cu filosofii postmoderni din secolul de cuvinte, care, deşi pot arăta universul poetic
trecut care anunţau sfârşitul istoriei fără a şi-l al revenirii, al însănătoşirii, al întoarcerii cu faţa
asuma până la capăt (singurul a fost Nietzsche), către sine, ele nu fac decât, ca un aşternut colec-
în comparaţie cu majoritatea oamenilor de cul- tiv, să te fericească prin cunoaşterea imediatului,
tură, duplicitari, purtători de măşti, Daniel în care «se amestecă minciuna cu plânsul amar/ şi
Corbu condamnă bufonismul politic, cultural, în orice om un Petru se leapădă».
poetic, religios, drept steaguri ale zeilor maimu- Motivul măştii este cel mai mult invocat
ţe. Pe de altă parte, poetul însuşi cade în capca- de poet. Masca reprezintă, cel puţin pentru
na visurilor slabe. Ca şi Nietzsche, el înţelege ultimele două secole, filosofia supraomului la
că lumea construită pe metaforă (interpretare) Nietzsche. Daniel Corbu nu este departe de
comportă umbre tari şi umbre slabe, cele din comportamentul nihilist, pe care îl descoperim şi
urmă aparţinând oamenilor comuni, farsorilor la filosoful german, care la rândul lui şi-a arătat
de rugăciune, cei care doresc garanţii imediate, chipul cu ajutorul aforismelor şi poeziei, şi mai
în timp ce primele aparţin celor puternici, aceia puţin prin intermediul eseului. Înţelegem de
care ştiu să citească felurile de a rămâne singuri. aici că poezia este singura forţă de comunicare
Poetul, uneori ironic, alteori grav, vor- prin mijlocul căreia cei blestemaţi sunt chemaţi
beşte despre moarte ca despre o trecere de să rostească, să propovăduiască, în ciuda faptu-
partea zeilor. Dar această trecere e, în fond, un lui că lumea seamănă tot mai mult cu un abator.
joc. Poetul flirtează cu Moartea, nu se urâţeşte Poetul Daniel Corbu, acest Kafka al poe-
în faţa ei, ci dimpotrivă, o amestecă, o urcă, o ziei optzeciste româneşti, are curajul de a privi
aşteaptă în cuvânt: „Flirtez cu Moartea, ziua-i în sine, până acolo unde conştientizează singu-
la răscruce / iar tinereţea e la asfinţit / rătăcitor rătatea ca ultimă formă a manifestării poetice.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 119


«Stăteam în mijlocul camerei ca o statuie de ranţă./ Nopţi cu lună peste hematiile visului./
cârpe/ prin care trece vântul făcând gestul Postmoderniştii dorm/ Buciumul tace cu jale»
firesc/ al gospodinei ce-şi şterge palmele/ tran- (Nopţi cu lună peste hematiile visului), exemplele
spirate de coapse/ m-am privit în oglinda care din ciclul „Viaţa de fiecare zi la Iaşi pe vremea lui
mă arăta străin şi singur/ cum singur sunt şi Daniel Corbu povestită de el însuşi”, pot continua.
acum în mijlocul acestui poem despre mine» Poetul nu crede în Paradisul promis de
(Voi rămâne închis într-o carte). metatextualişti, deoarece acesta este ridicat în
Uşor textualist şi vizual, Daniel Corbu tonul slăbiciunilor. Surliţele şi trâmbiţele post-
propune cititorului şi un joc de inteligenţă şi, moderniştilor nu pot face decât să provoace
în acelaşi timp, alternative la apocalipsa coti- zgomot şi mecanisme disperate de apărare a
dianului. Aceasta din urmă este sufocată de inimii. În acest abator postmodern e chemat
pasiunile omului postmodern, fantezia omului domnul Kafka... «Cineva mătură curtea abato-
care îşi închipuie orice despre moarte, dar şi rului/ cineva spune: poftiţi domnule Kafka!/
despre cultură în general. Privind către epoca S-ar cuveni un imn pentru/ alunecarea-n abis/
sa poetul nu poate decât să constate că aceasta s-ar cuveni o dovadă!/ Nu departe: o trompetă
poartă masca unei „gâze rătăcită şi anemică”: rezemată de zid./ Mâna clipocind uşor înspre
„Ca o muscă rătăcită anemică / bâzâie postmo- inimă» (Poftiţi, Domnule Kafka!).
dernismul la Iaşi. / Aici unde s-a tradus prima Tot în acest amalgam de măşti şi iluzii
oară Göethe / Baudelaire şi Poe şi Hlebnicov / postmoderne sunt chemate marile spirite ale
unde s-au plimbat atâtea glorii / surâzând”. În culturii universale. De altfel, poezia lui Daniel
viziunea poetului, apocalipsa se petrece cu fie- Corbu este, dacă vreţi, acea casă a umbrelor
care clipă trăită, ea aparţine omului, deci zilelor înalte, este acea corabie în care sunt aduse spiri-
lui, vieţii lui, cotidianului, pe când moartea nu tele sacre. El înţelege că mult mai aproape decât
mai aparţine omului, ci bătrânului Timp, care apocalipsa biblică se află aceea a culturii. Dacă
îi poate accelera sau încetini venirea. Iată ce majoritatea aleargă prin catacombele postmo-
spune poetul: «În rest lumea-i plină de zei cu dernis-mului gratuit după efecte metalice, fru-
ora/ pentru umilinţa noastră/ şi rugăciunea: mos strălucitoare, cu mulţi cai şi muze puterni-
biata torţă plimbată prin ploaie./ În rest apo- ce, poetul ozanist intră în adâncurile izvoarelor,
calipsa de fiecare zi/ pe când adevărata moarte ca şi când ar săpa în pământul albastru şi ni-i
vine enervant de încet» (Apocalipsa de fiecare zi). aduce înapoi pe acea care ne-au deschis moder-
Din poezia lui Daniel Corbu nu lipseşte nitatea. Căutările şi evocările lirice ale poetului
sentimentul boemic. Influenţat de poeţii şaize- au tonul unor şedinţe de spiritism. Poetul
cişti, Nichita Stănescu şi Mihai Ursachi, poetul invocă viaţa prin sunetele şi rezonanţa lui liri-
ozanist trăieşte cu intensitate clipele euforice că. Şi, în cele din urmă, de peste vechi ziduri,
ale stării de poezie. Tot în aceste momente el de peste vechi coline vin către arcă aceia care
devine mai şovăielnic, scriind astfel o poezie au iubit şi au trăit cu adevărat: „Trebuie să
care creează senzaţia că autorul are ca intenţie existe şi o casă a umbrelor / un fel de corabie
râsul. Râsul aparţine mulţimii, spune Nicolai / a clasicei literaturi / unde s-au citit prima
Berdiaev, iar el generează cultură, anume, de oară Pastelurile şi Călin (file din poveste) şi
masă, cultură slabă, dacă râsul arată chipul Harap Alb / şi O noapte furtunoasă şi unde / -
mascat. Dacă el apare în timpul dansului dintre vorba bătrânului Nichita – Mioriţa a devenit /
eu şi celălalt eu, atunci râsul generează cultura Oda în metru antic. / Trebuia să existe / aceas-
tare. Cred că Daniel Corbu se foloseşte de ironie tă corabie pogorică de străbătut secolii / cu
şi stârneşte râsul fără să îşi propună să aducă salonul Junimii / unde spiritul vechii Junimi
în discuţie una din tipurile de mai sus. El nu exultă / unde întotdeauna prima anecdotă.//
se comportă ca un circar care urmăreşte râsul Nu-i simplu să înalţi libaţii / sau rugi sacro-
de masă, nici ca un nebun care râde din orice, sante celebrilor morţi / deşi am lucrat înde-
chiar şi de el, ci ca un adevărat îmblânzitor de lung / la arsenalul zeificării”, (POGOR. CASA
furtuni, el caută punctul care poate echilibra CU FERESTRE LUMINATE – Prelecţiune fără
idolii omului. Iată ce spune poetul: «Aseară auditor).
într-o cafenea din Copou/ prin fumul de ţigări Despre poezia lui Daniel Corbu se mai
ca-n nouri/ Moartea îmi vorbea în sanscrită/ poate scrie mult. Dacă am merge pe linia lui
despre grijile ei./ Ostenit am privit în strâmbele Basarab Nicolescu sau a lui Theodor Codreanu,
oglinzi:/ Vodkă. Înjurături. Mătreaţă. Poeţi./ vom putea spune odată cu aceştia că poezia lui
Atâtea regrete şi tot atâta spumegândă spe- Daniel Corbu nu este una a postmodernismului
120 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
deplin, ci mai curând, una care depăşeşte post- esteticii contemporane pentru înălţarea poe-
modernismul, adică o transpoetică. Asta pentru ziei şi nu a poetului care prin dimensiunea
că poetul de pe malul Ozanei, scoate măştile data de bătrânul timp este oarecum limitat la
din muzeul umanităţii şi pune în locul acestora o formă de existenţă. Poezia lui Daniel Corbu
din nou valoarea adevărată a poeziei, a fru- este, am putea spune în încheiere, una dintre
mosului, a lui Dumnezeu, iar pe om îl aşează acelea pe care de câte ori ai citi-o, ai impresia că
în locul comun cu aceste valori. Daniel Corbu devii deschizător de alte dimensiuni ale zilei,
nu poate fi numit, astfel, gropar al unei zile, al dimensiuni ce te conectează fără a-ţi deruta
unui adevăr, al unui eveniment, deoarece, aşa eu-ul la mireasma Omului adevărat. Iată ce
cum el însuşi are să mărturisească, ceva din el spune poetul: «Ceva din mine nu vor putea/
e ca un vers spus dimineaţa. El e acel vers care se să îngroape groparii./ ceva ca o mireasmă care
scrie duminica, este acel vers care poartă pova- le scapă printre degete/ ceva ca un duh de ivo-
ra lucrurilor mărunte, este acel vers care îngână riu/ ca un vers spus dimineaţa/ de mierle sau
şi se nu se clatină decât în faţa clipelor eterne. codobaturi.// Ceva din mine nu vor putea/ să
Poetul îşi deschide gura, inima şi lasă, din el, să îngroape groparii.» (Un duh de ivoriu). Consider
iasă către celălalt cuvintele, aceste mâini oarbe. că, spre deosebire de mulţi dintre congenerii
El se scrie şi tot el se şterge. E semnul aceluia săi, Daniel Corbu rămâne un poet metafizic, un
care străbate calendarele noului, raportându-se poet al cărui ton este sensibil şi afectiv, un poet
la „sângele mai vechi”: „A venit şi duminica ale cărui gânduri pot fi văzute ca un raport din-
pedepselor. / prin odăile prin care ne-am iubit tre fiinţă către fiinţă. De aceea, personal, îl aşez
s-a lăsat noaptea / şi o Mecca insuportabilă îşi lângă marii poeţi ai lumii. Documentele Haosului
arată evidenţa./ plouă. Cresc sânii femeilor: / sunt, în fond, razele „soarelui negru al cerne-
Mă scriu şi mă şterg. Mă scriu / şi mă şterg./ lii”, născute din „nevindecata rană” a poetului,
Sângele e împins de un sânge mai vechi.”, sunt acele străzi imperiale peste care trec „orbii
(Duminica pedepselor). care visează focuri de artificii”, sunt „procesele
Se vede în poezia lui Daniel Corbu o poe- verbale ale tuturor bătăliilor” pe care Daniel
zie vie, autentică, novatoare pe scara valorică, Corbu le poartă cu sine însuşi, sunt, nu în cele
o poezia care contrazice sentimentele avan- din urmă, amintirile locuite de zeiţa Casandra,
gardiste de inginerie poetică. Este văzută aici mama aceluia care zilnic se naşte din pântecul
expresia totală a celui care lucrează cu uneltele cuvintelor.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 121


laptopiseţul literar

Orice lansare de carte este o întâlnire potrivită pentru idee, de a nu uita nimic din
între scriitor și cititor, cel care este beneficiarul ceea ce crede că trebuie împărtășit semenilor
mesajului, interpretul semnificațiilor și al săi, cât și bucuria acestuia de a se elibera prin
simbolurilor; se descoperă o altă carte - în cuvânt de prea plinul sufletesc al omului
cazul acesta ,,Arca de lut” - și se redescoperă trăitor printre semenii pe care îi observă și
un scriitor, Aurel Brumă, același, dar mereu îi ascultă, neputând rămâne indiferent la
altul, căci se inventează și se reinventează de trăirile lor.
la o carte la alta. Cititorul simte, de asemenea, fiorul
O creație este cu atât mai valoroasă religios care se insinuează discret în paginile
cu cât poate fi interpretată prin mai multe cărții, autorul ,,experimentând” o relație
chei de lectură; este și cazul cărții la care ne specială cu Dumnezeu, căruia îi mărturisește
referim, care a fost interpretată, ca parabolă că vrea să treacă ,,dincolo de ceață, Doamne”,
al cărei miez este pământul (lutul) și ca eseu spre nedumerirea acestuia: ,,un alt dincolo,
antropologic; e posibilă discutarea acesteia dincolo de Mine? ” - căci dincolo este doar
ca o creație axată pe logica viului, dar și infinitul, iar Infinitul este însuși Dumnezeu
ca o lucrare originală încadrabilă prozei - pe care îl întreabă cu speranța aflării unui
memorialistice. În sfârșit, poate fi comentată și răspuns: ,,Cum, Doamne, să pășesc dincolo
ca o carte despre sentimente, având în vedere de mine?”, iar în lipsa acestuia se bucură de
deosebita încărcătura afectivă a conținutului tăcere.
care surprinde atât trăirile personajelor, cât Dar, mai cu seamă, două sentimente,
și sufletul frământat al naratorului, aflat în la fel de puternice, se întâlnesc în cartea
permanenta căutarea a unor adevăruri care se aceasta pentru suflet; unul este cel de tristețe,
lasă mai greu descoperite. provocat de suferința pierderii celor dragi
De la prima la ultima pagină, cartea prin moarte, fie că este vorba de bunicul
dezvăluie neliniștea creatorului trezită de Gheorghe, de mama mare, Maria, sau de
teama, firească, de a nu putea spune tot mama Stela, fie că este vorba de copii, precum
ce gândește, de a nu găsi expresia cea mai Lili, băiatul de zece ani, o ,,floare”, dormind

122 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


pe pat de flori. Obiceiurile de înmormântare închinat rând cu rând și pătimire cu pătimire
sunt surprinse detaliat, scriitorul insistând această carte, iubirea devine adorație, iar
asupra bocetelor, sfâșietoare prin suferința gândurile îl duc la casa părintească din care
exprimată; de altfel, sunt frecvente cuvintele a rămas doar ,,umbra uscată a timpului și
din sfera lexicală a morții: bocet, lumânare, vântul de care să-și sprijine închipuirea”.
candelă, sicriu, cimitir, priveghi, rugăciune, Iubirea plină de compasiune și de
groapă, mormânt, colaci, colivă, prapuri, toleranță este pentru semenii săi, oameni
năsălie, jelire și multe altele. Mai covârșitoare simpli, sinceri la vorbă și la fapte, precum
și greu de suportat este tristețea cauzată de pădurarul Culai care așteaptă ca harul sfânt să
răutatea oamenilor -neoameni, a torționarilor coboare asupra iconăresei, pentru ca aceasta
pentru care viața semenilor nu contează, să-i picteze icoană cu duh; sau ca Maria,
pentru care provocarea durerii este o plăcere, salcia fără soț, sau Jo - Joia, bucuria vieții
iar a suferinței – o satisfacție. Așa sunt celor năpăstuiți; prcum pescarul Dmitrie
Daxi, care nu trăiește nicio emoție când este care crede că pescarii locuiesc între mare și
împroșcat pe toată fața cu sângele celor pe care Dumnezeu sau ca lăutarul Râpă, care s-a dus
îi împușcă în cap, și Casapu, torționarul care să cânte în cer, ori ca pribeagul Gheorghe de
are ,, grijă ” de celula pe a cărei ușă ar fi trebuit la ,,matroșca Siberia” întors acasă, provocând
să scrie ,,lăsați orice speranță voi care intrați”, panica fratelui său care îl crezuse mort și care
pentru că acolo era infernul în care își duceau se temea că o să-i ceară partea lui de avere.
zilele Ierarhul (pe care Casapu îl urăște din tot Același sentiment de iubire, căruia îi asociază
sufletul și pe care îl condamnă la moarte prin un respect fără margini, este exprimat
înfometare), profesorul Kauffman, Poetul și în rânduri memorabile, când e vorba de
un înalt funcționar dintr-un minister; dar profesorul Kaufman sau de Ierarhul care se
în spațiul acesta strâmt, fiecare avea bucata
lui de eternitate, după cum spune atât de
îndurerat, autorul. Sunt situații când tristețea
se datorează unei boli fără leac, deci fără
vindecare, de care toți am fost atinși, măcar
o dată, și de care suferă însuși scriitorul, și
anume ,,lehamitea” care îl face să recunoască
,,mă doare sufletul”, durere care nu poate fi
măsurată, așa cum nu există măsură pentru
niciun sentiment. Deși tristețea, însoțită de
suferință și de apăsătoare durere, se simte
intens, niciun moment Aurel Brumă nu cade
în patetism; cine a citit, cu atenție, va fi
observat că lacrima - nu lacrimile - este
laitmotiv, aceasta fiind prezentă în sintagme
ce emoționează: ,,pe lacrima casei părintești,
fratele nostru între îngeri cumpănește”; ,,apa
de lacrimă din ochiul verde al pădurii”; ,,am
încheiat vorba într-o lacrimă” ; ,,iertare cu
lacrimă de sânge”; excepție face o metaforă
inedită ,,lacrimile, labirint de stele revărsat
deasupra noastră”, în care apare forma de
plural.
Iubirea este al doilea mare sentiment
care vibrează în paginile cărții, asumându-și
aspecte dintre cele mai diferite, în funcție de
cei cărora autorul le dăruiește iubirea. Când
e vorba de bunicii și de părinții săi, care sunt
,,abur de bucurie și de tristețe”, cărora le-a

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 123


credea ,,o plantă în mâinile lui dumnezeu, argumente: ,,în răcoarea minutelor cădeau
hrănit cu roua sa ” ori de profesorul Rugină, fluturi de zarzăr muiați în amărui”; ,,stejarul
..o statuie fără statuie”. - flacără verde risipită la înălțimea amețitoare
Ne copleșește, apoi, sentimentul de a întâlnirii cu cerul”; ,,mirosea proaspăt a
iubire pentru tot ce-i românesc, pentru țară, ploaie și a curcubeu”; ,,tata s-a topit în floarea
pentru satul uitat în care tradițiile nu vor să caișilor, iar mama în puful gutuilor și în
moară, pentru mănăstirile care păstrează taine cântecul de la ușile cu solz verde; ,,ploaia –
ale trecutului închis în tăcere, loc de sfânt amestec lichid de ascuns lacrimile”; ,,ne așeza
pelerinaj (nu vad comercial), pentru bisericile sub perini florile câmpului și ne descâlcea
din sat, spațiu al întâlnirii cu Dumnezeu; visele cu sărutul timid ca o fluturare”; ,,în tufe,
este dragoste declarată (nu clamată!) pentru ninsoarea închipuia petale de iasomie” dar și
istoria și pentru trecutul acestei țări, care ,,ce să răspund jigodiei foșgăind ca și ceilalți
ar merita un prezent mai bun. Și cel mai ai lui printre crucile revoluției?”; ,,nemernicii
adânc dintre doruri (,,dorul-dor ce bate-n numără centimetrii de creștere a propriilor
valea tuturor”, după cum scrie Blaga) este cel gheare înfipte în duhul neamului de care le
cuprins în iubirea pentru Acasă, locul în care e scârbă; ciumpalăi, cacofonii umane râgâind
ne întoarcem întotdeauna, de oriunde vom avertismente”, ,,ticăloși care au trădat țara,
fi fost plecați, să ne reculegem, să ne găsim imbecili care vor să-și remaieze mai mult ca
liniștea și rădăcinile care ne asigură existența perfectul biografic”.
în orizontul unui spațiu binecuvântat. Aurel Brumă și-a invitat personajele
Și nu pot să nu amintesc talentul la o masă rotundă și, ca orice moderator
scriitoricesc al lui Aurel Brumă care trece cu o priceput, le-a pus întrebări, le-a ascultat - cu
ușurință rară de la expresia curată, frumoasă, atenție - răspunsurile pe care le-a comentat cu
bine cumpănită, ce denotă sensibilitate și siguranța celui stăpân pe cuvânt, le-a incitat,
chiar o anume gingășie, la structuri verbale în trezindu-le dorința de a se confesa, le-a alinat
care își găsesc loc urâtul (care poate fascina, sau le-a condamnat,iar la sfârșit, pentru a le
uneori, nu-i așa?), sarcasmul, caricatura; și salva de uitare și pentru a le păstra vii, le-a
trebuie, în logica firească a demonstrației, invitat să rămână în Arca lui de Lut.

124 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


laptopiseţul literar

Petru Burlacu.

Cuget şi râd primul rând de ceremonia transparenţei şi al


imaginarului poetic.
Cu personaje arhetipale ale memoriei
poporului român, cu Vlad Ţepeş, cu Ştefan
Poet al exuberanţei, al bucuriei de cel Mare, cu fiul de ţăran autentic poetul iese
a trăi şi a îşi exprima în cântări şi potrivite în întâmpinarea acelora care caută dreptatea
ritmări stările, Petru Burlacu revine în atenţia şi dragostea de locul matern, în întâmpinarea
noastră cu un nou volum de versuri, Cuget şi acelora care nu cad pradă prostiei şi arogan-
râd, care la primă impresie am putea spune că ţei, în întâmpinarea acelora care nu îşi vând
duce mai departe tonusul întâlnit în primul sufletul şi neamul pentru o viaţă miraculoasă.
volum. Mai mult, cu o uşurinţă întâlnită în
Însă, dacă în primul volum (Cuget, Ed. special în limbajul poetic tradiţional, în fol-
Zona Publishers, Iaşi, 2017) aveam a face cu o clor, poetul dojeneşte realitatea şi lumea
stare mai calmă, mai potrivită debutantului în înconjurătoare, evidenţiind capcanele în care
poezie, odată cu acest volum, Petru Burlacu a căzut omul contemporan. În acest sens nu
întră puternic în temele mari ale filosofiei, ale se sfieşte să vorbească fără nicio rezervă de
spaţiului politic, ale vieţii concrete cotidiene, masca prostiei care, aşa cum pe bună dreptate
precum şi în temele clasicizate ale discursului obsevă şi autorul, pare să fie purtată cu non-
liric cum ar fi iubirea, femeia, timpul, memo- şalanţă de mulţi dintre cei din jur. Astfel sunt
ria, dreptatea, sentimentul cosmogonic. puse în evidenţă urâţenia interioară a sufletu-
Marele spectacol al acestui poet trebu- lui uman, urâţenia care dă în vileag în cele din
ie descoperit atât la nivelul limbajului, dar şi urmă laşitatea, viclenia, gelozia, îngâmfarea
la nivelul semantic, deoarece suntem atraşi în deşănţată, precum şi trădarea idealurilor şi a

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 125


valorilor tari.
Spectaculos în poezia lui Petru Burlacu
este şi formula aleasă pentru a îşi exprima sen-
timentul poetic. Dacă în cele mai multe situ-
aţii întâlnim o abordare de structură ritmată,
clasică, muzicală, cu versuri îmbrăţişate sau
împerechiate, în unele poeme întâlnim dialo-
gismul, formulă care dă în vedere moderni-
tatea limbajului poetic întâlnit la acest autor.
Acest gen de expresie poetică apare în mod
deosebit în poemele în care în atenţie sunt
puse teme precum misterul cosmic, credinţa
şi nihilismul. În acest sens, mai putem subli-
nia împactul lecturilor şi a influenţelor asupra
gândirii, asupra viziunii tematice şi a abordă-
rilor poetice.
Petru Burlacu, chiar dacă biologic ar
putea fi încadrat în generaţia poetică `80, el
nu are multe elemente stilistice întâlnite în
cadrul generaţiei, însă la fiecare lectură ai
sentimentul că poetul a avut conexiuni cu
profilul generaţiei, iar acest fapt reiese în mod
deosebit prin biografismul întâlnit în limbajul
său poetic.
În cele din urmă mai putem sublinia că
poezia lui Petru Burlacu se pune în valoare nu
doar prin viziunea ludică, livrescă, justiţiară
uneori, ironică, ci chiar prin scenariile auten-
tice ale lumii rurale. În fond, se poate
demonstra că prin Petru Burlacu poezia se
întoarce la valorile strămoşeşti, se întoarce
la izvorul poeziei populare.

Mircea Boiţă

126 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


Râd şi cuget altul care, dimpotrivă, te face să îţi pui între-
bări grave. Aici cred, din start, că e un pariu
Am citit în ultimii ani tot felul de câştigat al poetului, anume, acela de a-l deter-
poeți, din toate generațiile și de toate profe- mina pe cititor să găsească în tot acest amal-
siile, de la cei biografiști, la cei metafizici, de gan al cotidianului sufocant de existenţă acea
la cei vizionari, la trăiriști, dar nu am avut clipă de umor, de ironie chiar în unele cazuri.
ocazia până acum să citesc un poet care îmbi- Dacă ne gândim că la origini poezia era
nă umorul, ludicul, biografismul și concretul una din măştile cele mai accesibile pentru umor,
social într-o manieră atât de naturală și direc- pot spune că poetul, născut la Gropniţa, jud.
tă așa cum o face poetul Petru Burlacu în Râd Iaşi, reactualizează în acest plin postmodernism
şi cuget - Ed. Zona Publishers, Iaşi, 2017 . umorul liric, nu cel ermetic, aşa cum întâlnim de
Genul lui de poezie pare la prima regulă în epigramă, ci unul de întindere. Starea
vedere a fi unul la îndemâna oricărui cititor, de umor pe care o generează acest volum e una
cu atât mai mult cu cât descoperim un limbaj care, aşa cum anunţă şi titlul, merge mână în
accesibil, un ton alent al ritmului clasic folosit mână cu starea de cugetare.
ca structură de scriere, dar mai ales tonusul Poemele lui Petru Burlacu, ilustrate
plin de umor. excepţional de graficianul Mircea Boiţă, dau
Nu găsim aici un umor ieftin, aşa cum în vileag în mod deosebit viaţa rurală, cu
am fi tentaţi să credem dacă am citi poeme- toate componentele acesteia. Întâlnim astfel
le în care are ca temă centrală poate strarea personaje care construiesc portretul vieţii de
bahică sau cea de trăire a omului din diferite la sat. Astfel, îi putem întâlni ca personaje liri-
structuri sociale şi de profesie, ci dimpotrivă, ce pe primarul comunei în plina lui petrecere
avem aici un autor de umor liric de atentă pentru ziua sa de naştere, sau putem vedea
inspiraţie, un umor cu două feţe aş zice; unul grupul de elevi mergând spre şcoală, profe-
care obligă să chicoteşti, să râzi cu poftă, şi sori mai mult sau mai puţini pregătiţi pentru
meseria lor, preoţi pentru toate tipurile de
rugăciune, beţivi şi madone, lăutari şi fel şi
fel de înţelepţi ai satului românesc. În unele
poeme putem descoperi sentimentul patrio-
tic, precum şi pe cel faţă de istorie şi memoria
locurilor, în timp ce în alte poeme autorul face
o dură radiografie, nemiloasă, dar pe acelşi
ton ironic şi cu umor despre clasa politică,
atât cea a regimului de dinainte de 1989, cât şi
actualei clase politice.
În cele din urmă am putea spune
că poezia lui Petru Burlacu vine din starea
adamică, primordială a omului autentic. Deşi
poetul este foarte bine ancorat în literatura de
azi, poezia sa pare să nu fi căzut în capcana
manierismelor contemporane; dimpotrivă, ea
parcă vine din împărăţia lui Orfeu. Muzicală,
ritmică, plină de iconuri stilistice, poezia lui
Petru Burlacu te obligă să ai răbdarea de
a descoperi tainele, obsesiile şi stările tul-
burătoare ale spiritului ancorat la memoria
existenţială. Este, din punctul meu de vedere,
Petru Burlacu un poet al esenţelor tari, un
poet pentru care fiecare secvenţă de viaţă,
fiecare cuvânt scris este un cod asumat care,
fără îndoială, în cele din urmă construieşte
marea sa poezie.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 127


proză

Săpatul gropilor a părut vecinilor ca așa, ca o promisiune a frumuseții viitoare a


altă bizarerie din șirul celor cu care i-a obiș- căminului pastorului urbei; la interior casa
nuit Yumi de-a lungul vremii, că fata făcea era simplă și funcțională, cu un hol imens
ce făcea și le servea câte-o surpriză la intervale ce ținea loc și de living, din care se deschi-
aproape regulate de timp. Prima data i-a deau șase uși. Prima, cea mai mare dintre
surprins cu plantarea unui șir de flori alter- ele era cea prin care se intra în casă dinspre
nând perfect albastrul, galbenul și roșul pe stradă iar diametral opus, cea care acum se
o distanță de treizecișitrei de yarzi, adică de deschidea către curtea din spate. Pe peretele
la colțul străzii unde avea bătrânul Marcus din stânga erau două uși înspre dormitoare
prăvălia și până la limita terenului pe care și alte două pe cel din dreapta, către baie
pastorul Glensdale îl cumpărase cu gând să și bucătarie. Planul inițial prevedea ca din
ridice casa visată, pentru el și Usaghi, mama living să se treacă în sufragerie, încăpere pre-
lui Yumi. văzută în proiect cu șemineu, cu candelabre și
De-atunci au trecut mulți ani, dar oglinzi din cristal, cu un perete în mare parte
casa imaginată de pastor abia de-a apucat vitrat prin care să se vadă grădina din spa-
să prindă contur, fiindcă Usaghi a dat bir tele casei. Candelabrele și oglinzile fuseseră
cu fugiții la nici trei ani de la primul scâncet plătite cu bani grei iar acum zăceau sprijinite
al lui Yumi și omului nu i-a mai ars de con- de-un perete în bucătărie, în colțul unde ar
struit. Abia câteva încăperi apucase pastorul fi trebuit să fie ușa de trecere către camera
să ridice, practic jumătate din casa visată. servitoarei. Din sufrageria care n-a mai fost
Din depărtare imobilul părea un cub mare construită, pe peretele din stânga trebuiau
de zahăr, constructorii reușind să bată calciu să se deschidă uși către alte două dormitoare,
pe fațada principală și s-o vopsească în alb, gândite pentru oaspeți și tot două uși pe
dreapta, una către birou, cameră mare cu
128 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
ferestre către grădină, în care pastorul să-și s-a văzut nevoit s-o amendeze pe Yumi cu
scrie în liniște predicile și alta către o încăpere douăzeci și doi de dolari și cincizeci de cen-
mai micuță, cât să încapă un pat, o masă cu time și fiindcă n-avea bani să plătească, fata
un scaun și un șifonier, în care să locuiască era cât pe ce să ajungă la zdup.
fata-n casă. Această cămăruță trebuia să aibă Bătrânul Marcus ar fi ajutat-o, dar
ușă și către bucătărie, prezența servitoarei în cum Emily, nevastă-sa, care văzând atâta
living fiind astfel restricționată doar la orele lume venită în oraș, l-a îndemnat să coman-
de servire a mesei. de suplimentar două sute de galoane de vin
O altă dată Yumi a trasat modele stra- californian și treizeci de butelcuțe de Evan
nii pe campul cu lucernă din stânga casei, Williams5, cât să astâmpere setea vizitatori-
dreptunghiuri, cercuri și romburi cu o preci- lor și cum a plătit furnizorul în avans, rămă-
zie numai de ea știută. Pesemne că măsurase sese fără niciun cent.
zona cu piciorul, a bătut țăruși, a legat sfori, Pastorul Glensdale, care dăduse în
s-a răsucit în jurul țărușilor până ce picioa- patima beției de la fuga nevestei și era mai
rele ei micuțe au culcat spicele uniform în mult plecat din oraș, nici atât n-avea cum să
geometria anticipată, cert e că localnicii plătească amenda pentru năzdrăvănia fiicei lui.
s-au închinat a spaimă în dimineața când Altfel, nici habar n-avea, drumurile ducân-
le-au descoperit și au chemat autoritățile. du-l înspre Peralta Canyon, în partea de
Îngrijorările oamenilor erau îndreptățite, că nord-est a munților Superstition, unde pre-
apropierea de New Mexico și evenimentele dica cuvântul Domnului aventurierilor ple-
ce au avut loc acolo în vara lui `471 încă le cați în căutarea minei pierdute a olandezu-
dădeau frisoane. lui6.
În acea zi ”The Valley Explorer”2 s-a În fapt, pastorul ajunsese aici dând
grăbit să scoată un supliment de prânz în crezare ziselor unor actori ambulanți care ar
care anunța cu litere îngroșate că micuțul fi văzut-o pe Usaghi în Payson, împreună cu
Oro Valley3 fusese vizitat de marțieni. Până apașul cu care fugise de lângă familie. Se pare
spre seară toți localnicii s-au dumirit că niciun că aceștia locuiseră o vreme în oraș, el lucrând
extraterestru nu poposise în zonă, dar ziarul la asfaltarea drumului către Phoenix și, din
local n-a mai catadicsit să dea dezmințire. Și, când în când mai concura la rodeo local.
se pare, bine a făcut, că încă de-a doua zi au Mulți din oraș îi văzuseră, că nu putea trece
început să vină oamenii din împrejurimi să neobservat un cuplu format dintr-un apaș
vadă minunea. Întâi au venit cei din Tucson, și o japoneză, însă puțini erau cei care să fi
după cum era și firesc, că erau doar la câteva schimbat câteva vorbe cu ei. Doar un angajat
mile distanță și vestea s-a răspândit repede al oficiul poștal i-a spus că a vorbit în repeta-
până la ei, dar în zilele următoare au înce- te rânduri cu indianul, fiindcă acesta venea
put să apară curioși din Dudleyville, Casa regulat să-și ridice corespondența și să tri-
Grande, Maricopa și tocmai din Phoenix4. mită la rându-i scrisori unor rude din Las
Poate vizitatorii ar fi continuat să vină multă Vegas. Omul l-a asigurat că într-acolo ar fi
vreme dacă secretul ar fi fost păstrat și dacă plecat cei doi, la câțiva ani după ce lucrările
furtuna nu s-ar fi abătut asupra orașului cu
așa furie, încât desenul imaginat de Yumi a 5 Bourbon whiskey fabricat în Kentucky, atestat din 1783
fost șters în mai puțin de o oră. 6 Conform unei legende locale, undeva în anii 1800, un
Pentru agitația creată, șeriful Wilson bărbat pe nume Jacob Waltz, ar fi descoperit o gigantică
mină de aur în aceşti munţi şi, de atunci, a căpătat numele
1 La data de 8 iulie 1947 se presupune că armata SUA a de “Mina de aur pierdută a olandezului” (Lost Dutchman’s
doborât și capturat un OZN în regiunea Roswell, pe terito- Gold Mine). Bun… denumirea nu e chiar corectă, ar fi
riul statului New Mexico, eveniment cunoscut în întreaga trebuit să se numească “mina de aur pierdută a neamțu-
lume sub numele de ”cazul Roswell” lui”, întrucât Waltz era originar din Germania, dar, nu mai
2 Ziar local inventat de autor, fără corespondent în reali- contează… ”Olandezul”, pe patul de moarte a spus unui
tate singur om cum să ajungă la mină și secretul s-a pierdut
3 Localitate situată în sudul statului Arizona, la Nord de în negura timpului. De atunci, pe parcursul veacurilor,
Tucson mii și mii de aventurieri și-au încercat norocul pe potecile
4 Capitala statului Arizona munților Superstition

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 129


de asfaltare a drumului s-au încheiat7. vină.
Pastorul însă n-a mai plecat. De fapt - Bună, sunt Ed Robson, i se adresa el
pleca mereu, dar tot așa se întorcea. Apucase simplu. Astăzi vreau să ai ochi doar pentru
să se lipească de văduva unui miner, o nem- mine şi oamenii care vor veni să mi se aşeze
țoaică harnică și aprigă precum torenții ce la masă, îi spunea chelnerului şi-i îndesa o
porneau dinspre creste în zilele ploioase. bancnotă de cinci dolari în buzunarul vestei.
Aceasta l-a adus ușor pe linia de plutire, îl Şi oamenii veneau, îi arătau diverse lucruri,
hrănea cumsecade, îl îmbrăca mereu curat, îl consumau ceva şi unii plecau şi cu câţiva
scotea la plimbare să vadă lumea ce om făcu- dolari în buzunar. Cel mai mult a câştigat
se din el, dar pastorul scăpa uneori în câte-o John, un nepot de-al lui Marcus, care avea
beție și pleca hai-hui prin munți. De fiecare cameră Polaroid8 şi fiindcă avusese inspira-
dată când se întorcea, femeia îl alunga de la ţia să consume trei cartoane pe lucerna tăvă-
ușa ei, iar el pleca spășit înspre Buffalo Bar & lită de Yumi, acum a primit de la Ed nu mai
Grill, să mai bea ceva. Nemțoaica știa unde puţin de o sută de dolari. Văzându-l atât de
să-l găsească și, aproape ritualic, se înființa generos, John l-a întrebat de ce nu plăteşte
lângă pastor, se așeza la masă, îl privea lung, amenda, s-o scape pe Yumi de belele.
uneori minute în șir îl privea fără să-i adrese- Când a aflat cum stă treaba, n-a mai
ze un cuvânt și când ostenea privind îi striga stat pe gânduri, a dat fuga la şerif, a plătit
barmanului: amenda, apoi a căutat-o pe Yumi să-i dea
- Tequila! vestea cea bună. Fata era în bucătaria lui
Dădea două, trei shot-uri peste cap, Marcus, o ajuta pe nevasta acestuia să fră-
apoi îl înșfăca pe pastor de-o mână și-l târa mânte un aluat. Nu părea deloc surprinsă
în casa unde mai deunăzi nu-l primise. de venirea lui Ed și nici de generozitatea lui.
Acolo și atunci începea un nou ciclu de adu- Omul s-a fâstâcit văzând-o atât de pasivă,
cere a omului pe calea cea dreaptă... ba chiar iritată parcă de faptul că o găsise
Norocul lui Yumi a venit de la un în bucătărie, învelită toată într-un șorț al lui
necunoscut. Acesta poposise în oraș imediat Emily. Totuși, când i s-a adresat, tonul vocii
după furtună și cum nu mai avea ce să vadă, ei a fost amabil, amical de-a dreptul:
s-a apucat să cumpere de la localnici foi de - Te așteptam domnule Robson, i-a
ziar cu fotografia desenelor din lucernă. spus ea de parcă s-ar fi cunoscut de când
Era atât de interesat de subiect încât dădea lumea și acum s-ar fi revăzut după o scurtă
de băut oricui avea ceva nou de spus des- despărțire.
pre strania geometrie. Localnicii l-au citit Afirmația fetei a consternat pe toată
că e mare bogătan, de altfel omul nici nu lumea aflată în bucătărie. Emily s-a oprit
ascundea acest lucru, câtă vreme era mereu cu tava de plăcinte în mâini, lăsând căldura
îmbrăcat elegant, cu costum din tercot crem, să iasă din cuptorul rămas cu ușa deschisă,
la două rânduri, cămaşă de in galben pai cu slujnica familiei a scăpat un bol din mâini iar
dunguliţe albe, rămas deschisă la ultimii doi Ed s-a fâstâcit o dată-n plus. Doar bătrânul
nasturi cât să se vadă ascotul înfăşurat impe- Marcus n-a părut prea surpins, a clătinat
cabil pe gât, cu pălărie cu boruri largi tot ușor din cap ca și cum ar fi spus ”deh, biza-
crem la culoare şi cu o minunăţie de cizme în rerii de-ale lui Yumi”.
picioare, galben-maronii, din piele de şarpe. Ed s-a apropiat de fată și a văzut cum
Nu-i vorbă, faptul că mereu cobora de la întindea o foaie de aluat cu sucitorul, unifor-
volanul unui Cadillac Sixty Special, ce părea mizând-o să aibă cam două degete grosime.
abia ieşit din fabrică, era primul indiciu de Cu un cuțit a tăiat marginile neregulate și
bogăţie. 8 Aparatul foto Polaroid, inventat în 1947 de americanul
Omul căuta un loc pe terasa vreunui Edwin Land, realizează fotografii “la minut”. Acesta uti-
restaurant şi-i făcea semn chelenrului să lizează plicuri subțiri din plastic în locul rolelor de film.
În interiorul lor se găsesc o bucată de film și un pachet cu
7 Lucrarea s-a finalizat în 1958. În prezent, drumul a fost substanțe chimice de developare, care sunt împrăștiate în
extins la 4 benzi și este cunoscut sub numele de Arizona momentul în care fotografia este realizată. Astfel, poza se
State Route 87 sau „Beeline Highway” developează în aproximativ un minut
130 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
a obținut astfel un dreptunghi alb-gălbui. din stânga magazinului și s-a îndreptat spre
Apoi a început să înfigă arătătorul mâini casă. Pe drum Ed a întrebat-o despre cele-
drepte în aluat aparent haotic. Ed o privea lalte năzbâtii pe care auzise că le-a făcut
atent, dar fata nu-l lua deloc în seamă. După Yumi de-a lungul timpului. Fata a zâmbit, a
alte câteva împunsături a luat cuțitul și a dus un deget la buze în semn de taină și i-a
tăiat o fâșie cam cât o treime din partea stân- făcut cu ochiul. Ed nu știa ce să mai creadă.
gă a aluatului, așa încât în partea dreaptă a O urma pe fată fără reacție pe drumul către
rămas un pătrat aproape perfect. Cu o tăie- casă, pe treptele casei, în holul mare cu șase
tură paralelă celei de adineauri a înjumătățit uși. Yumi i-a făcut semn s-o urmeze într-o
pătratul în două dreptunghiuri egale, apoi cameră, dar Ed a refuzat. El era un bărbat în
dreptunghiul din dreapta a fost înjumătățit toată firea trecut deja de patruzeci de ani, iar
cu o tăietură transversală de-au rezultat două ea abia o fetișcană.
pătrate mai mici. A tăiat în aluat de șapte Ed Robson prosperase cinstit vân-
ori, mereu înjumătățind figura rezultată din zând case în Sun Lakes9 și era un om res-
tăierea anterioară, până când a ajuns la două pectat în comunitate. Era căsătorit și un om
pătrate mici, identice. Atunci Ed a observat devotat familiei. Ori scopul venirii lui în Oro
că amândouă pătratele aveau câte o singură Valley era doar să afle cum și dacă i-ar fi de
împunsătură de deget, dreptunghiul din folos să transpună desenele fetei în marele
stânga lor avea două împunsături iar pătra- proiect imobiliar pe care dorea să-l înceapă,
tul de deasupra avea patru împunsături. A nicdecum să aibă o aventură cu Yumi.
înțeles modelul matematic urmat și a rostit Fata i-a zâmbit, văzându-l iar fâstâcit
ca pentru sine: și i-a alungat teama:
- Fibonacci?! - Ajută-mă, domnule Robson, să
Yumi parcă a ieșit din transă și supă- ducem două scaune pe verandă.
rată că i-au fost studiate mișcările a luat Ed a zâmbit la rându-i și a luat scau-
bucățile de aluat și le-a turtit, cu gând să le nele din ratan din camera fetei, apoi împre-
frământe iar. ună au dus și o masă micuță din bucătărie.
Ed a îndepărtat-o blând de masă și Veranda era de fapt platforma pe care pasto-
privind prima treime tăiată a observat că avea rul Glensdale visa să se ridice sufrageria și
treizecișitrei de împunsături, dispuse echi- celelalte încăperi din jumătatea neterminată
distant pe unsprezece linii și trei coloane. a casei, platformă pe care erau aruncate fel
Cum nu avea nicio noimă, nicio legătură cu de fel de lucruri. Într-o parte Ed a zărit trei
logica tăieturilor din dreapta, Ed a privit-o maldăre de flori din plastic, unul cu flori
întrebător. albastre, altul cu galbene și cel din urmă cu
Yumi a strâns din umeri, a acceptare flori roșii ca focul. Văzând că privirea i s-a
a nepotrivirii, apoi a șoptit: oprit pe ele, Yumi și-a început destăinurea
- E o matrice... spunând că în ziua aceea s-a simțit româncă.
A oftat adânc și a continuat: Practic sentimentul i s-a cuibărit în suflet
- Totul este o matrice... cu o zi înainte, când a auzit la radioul din
Emily și-a revenit, a trimis tava cu magazinul bătrânului Marcus că președin-
plăcinte unde-i era locul, a închis capacul tele Nixon se află în vizită în România și că
și a mărit flacăra gazului în cuptor cu două a găsit acolo un om de încredere, care este
unități. Slujnica strângea cioburile bolului
spart. Marcus a clătinat iar din cap. 9 Sun Lakes este o așezare în Maricopa County, Arizo-
na, ce a devenit cunoscută și datorită lui Ed Robson, care,
- Să ieșim în curte, a zis el și era clar
după o carieră fructuoasă în imobiliare alături de Coldwell
că invitația le era adresată fetei pastorului și Banker a început să cumpere terenuri în zonă și să constru-
lui Ed. Vă aduc imediat o limonadă cu gheață. iască după reguli clare de aliniament. A se vedea: https://
Yumi însă nu s-a oprit la măsuța www.google.ro/maps/@33.216176,-111.8703356,15.25z
de pe verendă; i-a făcut semn cu mâna de și http://www.lonelyplanet.com/news/2016/09/13/see-st-
rămas bun lui Marcus, iar pe Ed l-a invitat unning-satellite-imagery-new-book-offers-new-perspecti-
ve-earth/13-sun-lakes/
s-o urmeze. A ieșit în stradă pe portița mică

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 131


prietenul americanilor și-i ține la respect pe cabluri electrice și sfori de grosimi diferite,
ruși. Deîndată a dat fuga la magazinul cu scripeți, o placă cu rotile, o roabă, un topor,
ustensile și decorațiuni și a cumpărat nouă- o sapă și câteva lopeți de varii forme. Dădea
zeci și nouă de flori, câte treizecișitrei din să se însereze, dar nu-i venea să plece. A
fiecare culoare. S-a trezit înainte de ivirea coborât treptele verandei și s-a îndreptat
zorilor și le-a înfipt coada de sârmă adâng în către câmpul de lucernă din stânga casei. La
pământul reavăn. câțiva yarzi depărtare a deslușit o prelată
- De ce treizecișitrei? a întrebat-o Ed verde fixată pe niște cadre metalice înalte
curios. de aproape șase picioare și care acoperea o
- Offf, s-a răstit fata deranjată că a bună bucată de teren. A îndepărtat-o curi-
întrerupt-o. E vorba de aceleași lucruri! os, dar n-a apucat să vadă ceva, că soarele
Ș-apoi, distanța de la casa lui Marcus până scăpătase de minute bune. Dinspre verandă
la a noastră este de treizeci și trei de yarzi... venea Yumi cu o lanternă în mână.
Apoi fata i-a povestit amuzată cum a - Știi, eu am un frate mai mic... e năs-
pliat din hartie colorată nouăsutenouăzeciși- cut în aceeași zi cu tine...
nouă de păsări pe care le-a agățat în pomul Yumi n-a părut surprinsă.
din fața magazinului lui Marcus, chiar de - Și mama a murit exact în ziua când
ziua lui. Usaghi te-a părăsit...
- O săptămână întreagă am tot lucrat De această dată Yumi a tresărit; mișca-
la ele, a spus ea mândră. rea involuntară a trecut însă neobservată fiind-
Ed era surprins o dată-n plus de înde- că tocmai se apleca să apuce prelata de-un colț.
mânarea fetei. Bărbatul a tras și el de un colț și prelata s-a miș-
- Cine te-a învățat origami10? cat ușor, ca draperia în camera de zi. La lumina
Fata l-a privit curioasă. Nu înțele- lanternei Ed a văzut o bucată de pământ gol,
gea întrebarea. Nu cunoștea cuvântul. Ca fără nici un fir de lucernă. În stânga lui era un
să depășească momentul a schimbat firul dreptunghi mare ce avea săpat în el treizeciși-
poveștii precizând că ea s-a născut pe data trei de gropi adânci cam de-un picior, distribu-
de 2 aprilie 1950, adică la exact trei cicluri a ite pe unsprezece linii și trei coloane. În dreapta
câte treisutetreizecișitrei de zile de la eveni- era un pătrat în care a descoperit modelul
mentul Roswell, că Usaghi a părăsit-o după Fibonacii, trasat mai devreme de Yumi în
alte trei cicluri similare de când o născuse, aluat, atât doar că în loc de împunsăturile de
că au trecut douăzecișitrei de cicluri a câte deget, modelul de acum avea o sumedenie de
treisutetreizecișitrei de zile de la nașterea ei mingi de baschet pe care erau lipite bucățele de
până astăzi. oglindă, așa, ca la globurile de discotecă. Doar
- De-asta am zis că te așteptam. cele mai mici două pătrate, cele de bază, cu care
Ed Robson era mut de uimire. Fata începe ori se termină șirul, aveau câte un scaun
intrase în casă cât să-și ia o haină pe umeri, cu trei picioare înfipte bine în pământ în loc de
că se lăsa răcoare. Bărbatului nu-i venea să globuri.
creadă ce auzise și încerca să dea rost cicluri- - Ia loc, Ed! l-a invitat Yumi și i-a indi-
lor care marcau viața lui Yumi. Însă povestea cat unul din scaune.
fetei l-a afectat și personal. Familial, mai degrabă. Bărbatul s-a așezat și o privea pe
Părea că e pe cale să afle sensul unor evenimente Yumi cum trage prelata peste ei. Lumina
pe care le luase ca atare, ca lovituri haotice ale lanternei scânteia în fărâmele de oglindă cu
sorții. fiece mișcare a fetei.
Se plimba de colo colo pe veran- - Spune-mi, a revenit el, care e rostul
dă printre felurite ciudățenii: piramide dreptunghiului din stânga?
din lemn, globuri de sticlă, figurine voo- Yumi nu i-a răspuns imediat. Avea
doo, piese lego, saci cu compost din care încă puțin de întins prelata peste ei. Prelata
își făceau curaj niște floricele mici gălbui, verde peste câmpul verde cu lucernă.
- Iată, de-acum vezi cu ochii tăi... e o
10 Artă a plierii hârtiei colorate în modele de creaturi vii,
obiecte neînsuflețite sau forme decorative abstracte
matrice...

132 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


proză

Valoarea, dragul meu coleg, mă urmăreau până la mijlocul aulei, în


psalmodia profesorul Kaufman, este laborator, acasă şi la morgă. Aproape să-i
ca banul de hârtie, bancnota. Cotaţii şi cred. Dar a venit şi unchiul Davidi, în carne
aprecieri diferite de la individ la individ şi şi oase: „Savele, tu ţi-ai bătut joc de mine.
deasupra tuturor cotaţiile rigide ale băncii. M-ai adus târâş-grăpiş în 92 de ani, ani
Asta ţi-o spune un ovrei bătrân prin venele inutili. Cine te crezi, mă rog, de nu mă laşi
căruia curge sânge de negustori, cămătari, să mor? Singur, părăsit, bătrân, rezemat în
ba chiar sânge rabinic. Toţi oameni de strachina pomenii de la comunitate. Aşa am
valoare fiindcă se numeau Kaufman. I-am ajuns!” Dar pensia? Dar cele două case din
strâns într-un album şi mi-i teamă să-l care scoţi chiriile lunare? Contul burdihănos
deschid, să recompun summitul de familie, din bancă?! „Astea nu te privesc pe tine. Ce
de neam. Ca şi cum aş intra într-o sală vină are pârâul care curge? Ce vină are
de judecată. Savele, mi-ar striga unchiul izvorul care nu-l lasă să sece? Aşa este voia
Iacob, mi-ai făcut neamul de ocară. În loc lui Dumnezeu. Cine sunt eu sau cine eşti
să mişti banul, să-l înmulţeşti, să-l sporeşti, tu, ca să-l judeci? Şi să ştii că mă ţine aici,
l-ai îngropat în cărţi inutile, absurde. Uite, sub coastă. N-o fi cancer?” De ce neapărat
Tratatul de anatomie din ′46, o căruţă de cancer? De-o pildă. Sau poate e ceva mai
bani! Nu ai terminat de plătit şi a apărut grav, încă nedescoperit de voi. Să mor
Marele Tratat de Anatomie Universală din de-o boală necunoscută. Asta m-ar îndurera
′48. Altă căruţă de bani! Eşti o sită cu ochi pentru următorii cinci sute de ani, zău aşa...
mari. Un ciur. Acuzaţiile ţipau, strigau, Vocea profesorului se păstra

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 133


în bandă limitativă, ternă, de altitudine nu cum se face ci că se face iar toţi ăştia
coborâtă. Cu o mare atenţie în dozajul de vă scobesc şi-n borta curului, trec de
pauzelor, a diferenţelor de tăceri. Scurte, de tâmpiţi pe lângă ditai iscodeala voastră şi
virgulă, de scânteia aprinderii artificiilor, vor mai trece dacă aşa dacă îmi spuneţi
prelungă – de aşezare, de sedimentare a cum stă treaba şi nici eu n-oi fi mai tâmpit
comunicării. Pe aceste pauze, mai ales cele ca voi şi ca ceilalţi. Văruiesc sau nu? Ne-am
de durată, se pregătea reluarea aserţiunii, uitat unul spre celălalt, priviri pendulând,
motivaţiei, rezultantei. Calm, prelungit în răsucindu-se, funii coborând din unul în
propria mirare şi, în final, explozia cretei altul. Nu, gardianul acela nu pe noi ne voia.
strivită în peretele de sticlă al tablei, un joc Voia să-şi măsoare IQ-ul personal, să se
de nisip al semnelor ciudate, indescifrabile elibereze de insomnia prepuielnică ca de
celorlalţi. Scriere semitică, avea să-l întrebe un marasm. Nu poruncea, ruga, aştepta, se
târziu Mano, după ani şi ani de zile, de căuta pe sine. I s-a aşezat dinainte Poetul.
îndepărtare de mirajul universitar. Nu Uite, domnule, fiindcă ai mintea ascuţită,
dragul meu, a surâs veşted profesorul. Pur dar numai pentru asta, am să citesc din ce
şi simplu e o stenografie aparte, de puşcărie. am scris aici. Citeşte din stânga. De unde
O sinteză ciudată a semanticii hieroglifelor. vrei, i-a răspuns acela. Şi a citit. Ideea era
Să exprimi într-un singur semn, să captezi cam asta:
concentrat o felie de discurs într-o aparent-
banală zgârâietură. Ceva în genul stocării Călăule, fratele meu iluzoriu
de informaţii în milionimea părţii unui Habar nu ai că de tine mă reazem,
cristal. Dar la altă dimensiune. De călătoriile tale din afară în Hades
Şi şi-a rezervat tăcerea rememorării. Pentru a rememora verdele-verde, firul
În celula aceea erau doar patru: el, de fir,
ierarhul, poetul şi fostul şef de cancelarie Cărarea ce este, mai este, de-aici
ministerială. Fiecare avea bucata lui de Spre lumea cealaltă şi de acolo aici.
eternitate, de scriitură. Bucata de zid. Îşi În noroiul tău, umbra crinilor de afară.
citeau îndeei textele, gestica, un alt limbaj,
al colocviului, adaugiri, renunţări. Şi s-a Mda, a scurtat gardianul. Poezia asta
întâmplat să fie şi un gardian ceva mai e din bucăţi de piatră, greu de urnit. Şi
căpos, oltean de acela plimbat prin lume sub lumea asta e greu de schimbat. Dar asta
cobiliţa oalelor cu iaurt. S-a cinchit lângă nu-i treaba mea. Ce-am bănuit s-a adeverit.
zid muşcându-şi buza de jos, forfotind ceva Aţi făcut un cifru. Ca nemţii, ca englejii şi
sunet: Băi, ce faceţi voi acilea e ilegal. Aţi cine a mai făcut. Să se uite ăilalţi, ca vitele,
pus-o de carceră. Că ce văd eu pe perete şi ca vitele să treacă fără să ştie, că nu-i duce
nu-i din uscătură, din coşcov. E din capul capul. Văruiţi voi ce aveţi de văruit, treaba
vostru. E scriitură, e cifru, nu? Cei patru voastră şi în rest zăvor.
stăteau încremeniţi, o negaţie de grup. Mda,
a mai zis acela. Acum, că mai am şi altele Despre Kaufman şi detenţia lui
pe cap, rămâne pe-a voastră. Acum. Şi a politică se ştia. Ştiau mai ales cei care îl
revenit peste patru zile, aplecat din umăr ocoleau ca pe mort, teama, conservarea
de găleata cu var. Am venit să vă scot din duplicitară, opacizându-le ochii şi nu
mizerie cu ce-a rămas de pe-afară. A ridicat doar. Mai departe capăt de zid. De ce v-au
bidineaua exact deasupra zonei de poezie, închis ăştia, a îndrăznit cânva studentul
acolo unde Poetul aşezase cele 43 de poeme Manoilescu. Iar profesorul a pivotat scurt
ale recluziunii. Băi, a mai spus gardianul, acoperindu-i gura cu palma arsă de
nu de rău vreau să fac rău. Că ar fi ca şi acizi. „Ăştia”, dragul meu, e un pronume
cum aş da cu toporul într-o poveste. Şi-n demonstrativ şi e mult mai grav decât
spatele poveştii or plânge şiruri de copii. „aceştia”. Şi poate că un astfel de pronume,
Vreau un singur lucru: să ştiu ce ştiţi voi, rostit la moment nepotrivit celorlalţi te

134 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


poate costa mai mult decât paguba pietrei şi tâmpla lui Mano lipită de a celuilalt: Aveţi
scăpate din praştie. David l-a doborât pe grijă de dumneavoastră, domnule profesor.
Goliat într-o altă conjunctură, în parabolă. Ai grijă de tine, Mano. Ăştia doar sperie
Atât. Întrebarea s-a reluat, încăpăţânată, mistreţii bătrâni dar nu pe ei îi vânează. Ai
mai clară, mai în vocea doctorului grijă de tine, fiule.
Manoilescu. Târziu deci. Lângă foile de pe
biroul profesorului: scris chinuit, colţuros. Relativitatea-relativităţii: lunile,
Citeşte, doctore, citeşte. Este propunerea anii. Convenţii în perisabilitatea biologică.
mea pentru transferul tău de la spitalul Calendare îngălbenite. Dioptriile duble din
ăla aici, la catedra de toxicologie. Le-am rama ochelarilor profesorului: Te-ai întors,
depus la rectorat acum două luni. Mi-au dat Manolo? Nu, domnule profesor, am venit
număr de înregistrare, zâmbet de păpuşă şi pentru un sfat. Şi scoate din buzunar cinci
cam atât. Acum două zile m-am dus iarăşi. plicuri, fiecare cu altă culoare, altă etichetă.
Ridicare de umeri, fluturare de palmă, salt Seminţele discordiei, domnule profesor.
nesigur în spatele rimelului. Şi am explodat De cinci ori câte zece seminţe şi, în final,
uşa din faţa unui Costin aplecat după birou cincizeci de întrebări fără răspuns. Acelaşi
ca sub rafală, speriat, privire oarbă, inertă, soi, aceiaşi părinţi, determinări identice,
scursă în propria frică. De ce nu mi-l dai pe compoziţii variabile, diferite,
Manoilescu? Ăstuia ce motive de puşcărie Degetele profesorului ating, mângâie
i-ai găsit? Sau păstrezi postul pentru vreo cioburile vegetale. Recompun miracolul
curvă solitară detectoare de posibile virilităţi ciorchinilor, boabele vii, translucide,
necunoscute la tine? Iar acela era mai alb ca parfumul. Dincolo de geamul ferestrei
albul. S-a aplecat. Buton. Sonerie. Secretara creanga încă nescuturată de floare a
şi omul lui de protocol, un miliţian reformat salcâmului.
academic. „Explică-i, domnişoară, explică-i Se numea Paulina, dragul meu.
profesorului Kaufman că la mine ajung doar Paulina. Pentru ea căram coşărcile acelea
hârtiile care înseamnă ceva sau spun eu că imense, mereu trase înapoi de încâlcitura
înseamnă ceva. Mai explică-i că nu este pe tulpinelor de zmeur, ne aplecam sub tunelul
nici o listă de audienţe şi că nu are loc pe rândurilor de vie, făceam mătănii culegând
aşa ceva în mandatul meu. Şi roagă-l pe boabele retezate de cuţitele brumei. Că aşa
domnul – şi l-a luat în cătarea degetului pe ieşea vinul de dulce. Boabe stafidite, aparent
bodyguard – să elibereze biroul rectorului putrede, în jumătate lestate cu pământ.
calm, fără şuturi şi pumni, cum ar merita Aşa ieşea vinul cel bun, de psalmi şi de
un agresor.” Atât. A doua zi mă simt oprit cuminecătură. Noi eram şapte, exact şapte
de tampoanele de bou vagon ale madamei şi Paulina, Alba ca Zăpada. Dar povestea era
Aftene: Felicitări, domnule profesor. Dintr- întrupată şi la noi: dimineaţă de dimineaţă
un anume context de-al colonelului (bărba- cum coamele cailor răsucite de iele, genele
su) am aflat că eşti pe lista aprobată pentru prelungi ale Paulinei opreau în nodurile lor
repatrieri. Ce repatrieri, cucoană? Mă numesc răsăritul de lumină al privirii. Iar cei şapte
Saul Kaufman, cetăţean român născut din dezgheţam lutul din pragul uşii pipăind
cetăţeni români, toţi înmormântaţi cu cinste o moarte de care nu ştiam prea multe. Şi
şi respect în pământ românesc şi doar unul tot din vie, există o civilizaţie aici, prea
în Tatra. Pământ, pământ... dar în cimitir puţin cunoscută, din plasma de primăvară
evreiesc, domnule Kaufman. Atunci spune-i a curpenilor tăiaţi, era adunat colirul de
lui bărbac-tu şi la ceilalţi din context să deslegare a luminii, a genelor prelungi. Dar
repatrieze cimitirul şi toată istoria de 500 de un singur loc, un punct din imensitatea
ani a neamului meu, atât cât o cunosc. Iar podgoriei, dădea colirul binefăcător.
pe pământul ăsta de buni şi de răi tu eşti - Un anume lut.
înmiit mai străină ca jidovul Saul! - Exact. Un anume lut, un anume
Profesorul. Lacrima. Umerii coborâţi pehaş. Aşa cum iscoditorii de izvoare,

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 135


fântânarii, uimesc cu ştiinţa privirii atât de atoatecuprinzători încât să-l bucure
penetrând adâncul. Ştiu unde anume, în şi pe Dumnezeul din tine şi împătimirea
care loc, punct în infinitatea punctelor, Domnului prin fiul său, Isus. Să recităm un
este mişcarea pulsatorie a izvorului. Dar psalm: „Scoate-mă, Dumnezeule, din mâna
dincolo de aparentul miracol profesional, celui fără de lege, din mâinile celui nelegiuit şi
victoria împarte apa după alte nenumărate viclean.”
determinări şi mai ales după gust: dulce, Dar cel mai nelegiuit şi viclean avea
sălcie, pietroasă, uşor sărăturată. să fie întrupat de noul gardian, mândru
- Pământul, domnule profesor. porceşte de porecla asumată: Casapul. Gata,
- Pământul, dragule. Nu seminţele îşi zice ăla, eu nu-s deştept ca deştepţii de voi.
caută patria ci patria odrăsleşte seminţele. Sunt neşcolarizat. Număr doar până la trei.
Aceleaşi, aparent aceleaşi dar mult mai Aşa. Un castron, al doilea, al treilea iar
frumoase în diversitatea lor. Între marile părintele-popă este în Postul Mare. Postul
minuni ale universului trebuie aşezată cu dat cu cremă neagră. Şi nu vă grăbiţi să
evlavie taina viţei de vie. Laboratorul viu al mestecaţi terciul, aşa, încet, să se bucure şi
lui Dumnezeu. Scriitura ilizibilă nouă ce se popa de vrednicia lui în post.
ascunde în planta asta, în prelungirile din Simţeam cum schela aia de speranţă,
adânc, în capilaritatea ei, ideală procesării din interiorul bisericii vii, începe să se
alchimice a principiilor de sănătate din fragmenteze, să-şi piardă capetele de
bijuteriile atârnate cum cerceii lângă tâmpla încheietură. Dincolo de surâsul pe care
de verde-ruginiu a plantei. nu-l trădam clipă de clipă, de la o zi la alta
- Pământul, domnule profesor. rugăciunile mele lăuntrice erau tot mai
- Pământul, Manolo. Lutul. strigate, mai disperate. Şi a sosit ziua de
Autotrofismul. engleză. Că aşa ne împărţeam săptămâna:
Bătrânul ierarh în căruciorul de pe teme, pe colocvii, pe neuitarea de tot şi
vârsta veşniciei. Acelaşi de când a fost de toate. Şi atunci, exact atunci, Kaufman a
scos pe braţe din pântecul pământului spus cuvintele acelea mari: Dumnezeu nu
otrăvit de răutatea oamenilor. Şi din surâsul ajută pe cel care, renunţând la sine, îşi pierde
acesta larg cât cuprinsul oceanului primesc sufletul, sufletul fiind tocmai respiraţia lui
şi eu o lingură de miere. A patra sau Dumnezeu în viul omului. Şi fiindcă omul
a cincea întâlnire. Astăzi ce nelinişte te este slab, peste măsură de slab, de astăzi,
mai iscodeşte, Abe? Şi mângâie uşor, a părinte, te trecem în semn de plantă, planta
binecântare, creştetul tânărului novice care din mâna celui de sus. Omul zice: în hrana
îi adună pledul peste ţurloaiele putrede. asta pământul primeşte pământ, pământul
Kaufman, spun eu. Kaufman pentru Mano. nutreşte pământ. Dincolo, în deşertul de
- Era în acelaşi grup. În aceeaşi nisip şi de piatră, de ploi rare şi soare peste
celulă. Prieten în psalmi şi nesupărat în măsura, fără pământ, firul de verde, o plantă,
rugăciunele mele cristice. Aici, spunea el, o victorie a vieţii în moartea înconjurătoare.
speranţa poate avea întrupări neaşteptate. Şansa pustiului de a nu dispera. Şi uite cum
Iar acest Cristos al tău întrupează speranţa. în pământul fără de pământ, umilindu-şi
Speranţa gata să moară, în comă şi apoi buzele în puţinul brumei dezgheţate în zori,
reînviată după voia marelui Dumnezeu. cu palmele deschise luminii, planta. Este
Suntem pe drumul calvarului, nerupţi de acolo. Priviţi-o cu mintea şi bucuraţi-vă.
speranţă. Un evreu, un preot greco-catolic Părinte, împrumută, fii asemenea plantei.
şi oamenii ortodoxiei. Dumnezeu ne adună Puţin, foarte puţin din matematica
însă, lumea ne desparte. Ciudăţeniile lumii. minţii doctorului a rămas nealunecat în
Aşa spunea Savel, îndurerat că nu-mi poate mine. Acela îmi vorbea despre o anume
reduce cangrena picioarelor. Nu-i nimic, trădare. Nu frica de ceilalţi, de un Casapu
doctore, poate găsim curaj de îndurare în sau altul trebuia să se pună între mine
cântările regelui David. În psalmi. Sunt şi cer ci numai şi numai iubirea, da, asta

136 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


îmi comunica Kaufman. Şi lasă-te în voia
Domnului şi El va înzeci fărâmăturile, şi
doar El îţi va spune ce trebuie să spui şi te
va face să faci doar ce trebuie să se facă. Or
doctorul ăsta se-ntorsese, în felul lui, printre
profeţi, la Psalmul 26:

Domnul este lumina şi mântuirea mea,
De cine măvoi teme?
Domnul este apărătorul vieţii mele
De cine mă voi înfricoşa?

Mai greu, neînchipuit de greu a trecut


prima săptămână a patimilor. Apă şi iar
apă, picături linchite pe acele ceasornicului
de nevoinţă. Şi distanţarea, modificarea
distanţei dintre celulă şi curtea interioară de
două, de trei,de patru ori. Lăsaţi-l să zacă în
neputinţa lui, poruncea răstit Casapu. Io-s
episcopu şi el e sub ascultarea mea, gloată!
Aşa-i, domnule şef, replica Savel, dar mai
bine îl târnogim afară, că aici împute aerul.
El nu mănâncă, că l-aţi pus la post negru, dar
noi borâm şi ce mâncăm de atâta duhoare.
Şi mă cărau, că nici nu mai puteam sta pe
cangrena picioarelor. Bine, dar să-l ţineţi cu
capul descoperit, să i se topească părul şi
pielea şi toată deşteptăciunea lui de-aiurea.
Mă cărau iar afară, când simţeam
că soarele a ajuns la arsura de peste poate
eram acoperit de cercul mişcării celor trei,
de umbra lor de lumânări umane. În celulă,
după un orar prestabilit, eram răstignit un
pătrar de timp la gratiile ferestrei şi pauză
şi iar şi iar. Şi au trecut două săptămâni şi
a treia şi eu omul – plantă pe mâinile lui
Dumnezeu, hrănit cu roua sa, cu lumina
sa, căldura sa dincolo de pământul, de cirul
din străchinile celorlalţi. Muream pentru
Casapu, eram viu între vii prin ceilalţi. Abia
la a treia lună a dispărut Casapu.
- Şi Kaufman? Ce mai ştiţi despre
doctorul Kaufman. Unde este?
- Aici, a şoptit prelatul, aşezând
amândouă palmele deasupra inimii. Până
la eliberare, aia din 65, am refuzat să-i mai
zicem Savel ci Iosif. Cum Iosif din Arimateia.
Şi eram acolo, în celulă, nu doar un Iosif ci
patru. Patru oameni sprijiniţi unul într-altul
sub povara absurdă a răutăţii altora.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 137


proză

S arah se ghemui pe patul ei de campa- ce o priveau cu compasiune şi durere şi izbuc-


nie, în întuneric. Era complet deznădăjduită. ni, cu voce tremurândă:
Dacă părinții ei erau capturați de atâta timp, - E numai vina mea… Nu vreau să murim!
cine știe ce se întâmplase cu ei? O durea îngro- - Scumpo!
zitor să se gâdească la asta și îşi simţi lacrimile Femeia scoase mâna printre gratii şi îi
pe care nu le mai putuse stăpâni curgându-i mângâie fetiţei părul roşcat. Sarah nu se împo-
peste semiluna puţin înfierbântată. Îşi dorea – trivise nici când Melanie îi spuse “Scumpo”,
acum mai mult ca niciodată – să o poată smulge nici când aceasta îi mângâie părul. Nici nu o
pur şi simplu, să nu mai simtă niciodată cum privea în ochi ca să vadă dacă au rămas sau nu
o arde sau o sufocă acea putere demonică. verzi. Renunţase în favoarea unei călduri mân-
Îşi dorea să nu mai existe Frica şi să nu mai gâietoare ce venea din mâna lui Melanie şi era
vadă în viaţa ei faţa blestemată a scheletului exact lucrul de care avea nevoie acum.
ce îi făcea corpul să îngheţe tot cu excep- - Nu o să murim! Nu o să murim! îşi tot
ţia semilunii care se înfierbânta îngrozitor! repeta Chris, cu din ce în ce mai puţină convin-
Voia să scape de tot răul ce îi mânca sufletul. gere. Nu o să murim!
Nu-şi mai putu înneca suspinele. Toţi se străduiau să-l ignore.
- Nu plânge, Sarah, încercă să o console- Jennifer nu se mai putea gândi la altceva
ze cu blândeţe Melanie. decât la tatăl ei. Situaţia în care se aflau îi părea
Sarah îşi ridică ochii înlăcrimaţi către cei acum o problema minoră în comparaţie cu
138 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com
teama ce îi încolţea sufletul. o recunoscu ca fiind a lui Alexis. Scoate-ne de
Charlie se cufundase în tăcere, frică şi aici, ce mai aştepţi? Tu eşti ţinta Maestrului
pesimism, întrebându-se din când în când dacă Morţii. Dă-i drumul, fă ceva!
Joey reuşise să cheme ajutoare şi gândindu-se - Sarah, interveni Charile fără speranţă,
la tot ce lăsase în urmă acasă şi nu va mai reve- nu putem ieşi de aici. În primul rând, suntem
dea. păziţi; în al doilea rând, temniţele sunt foarte
Alexis îşi închise pliscul, iar acum analiza solide; în al treilea rând, nici nu ştim încotro
şi ea situaţia pe toate părţile. În primul caz vor s-o luăm.
muri, ceea ce ar fi fost groaznic. În al doilea caz - Dar trebuie! susţinu Sarah. Nu vreau să
vor fi salvaţi – printr-o minune – iar Jennifer mor şi nu vreau să muriţi nici voi.
nu se va lăsa până nu va dovedi că Ursula - Cam târziu pentru asta acum.
Diamond nu este adevărata conducătoare a Melanie îl privea pe Jerry insistent. Oare
Lumii Magice, ceea ce ar fi fost tot groaznic! să-l întrebe? Dar cu siguranţă nu va accepta…
Dar dacă Revăzătorul nu era reparat la timp, Dar ei vor muri…
ea nu avea ca sprijin decât nişte teorii. Alexis - Jerry… îndrăzni ea.
spera din toată inima să fie aşa. - Da, Melly, răspunse Umbra Morţii cu
Rose se gândea la acelaşi lucru. Nu-i amabilitate.
venea să creadă. Oare chiar era adevărat? Nu - Ai auzit discuţia copiilor?
visase? Conducătoarea de drept a Lumii Magice - Da şi sunt perfect de acord. Şefu’ sigur
era chiar mama ei şi nu ursuza sa mătuşă? De v-ar prinde şi v-ar pedepsi… adică… mai rău
n-ar fi închişi în temniţele din Nicăieri, aproape decât are deja de gând să o facă. Dar nu trebu-
de moarte, chiar s-ar bucura la nebunie. ie să vă faceţi griji pentru asta. Oricum nu aţi
Anthony nu se gândea la altceva decât la putea scăpa din temniţele astea securizate cu
momentul când vor fi executaţi. De acelaşi gând ajutorul vrăjilor demonice.
era preocupat şi Chris, numai că el nu se gândea - Tocmai asta este. Jerry… cred că ştii ce
numai la soarta lui, ci şi la cea a părinţilor săi. urmează să te rog.
În mintea lui Evelyn se dădea un adevărat răz- Jerry îşi îndreptă capul spre ea, fără să
boi. “Vezi? Trebuia să o fi ascultat pe Denise. priceapă. Tăcu o clipă, apoi, dându-şi seama
Trebuia să te fereşti de Sarah Golden”, “Nu a despre ce era vorba, spuse repede:
fost vina ei! Chiar crezi că a vrut să te aducă - O… oooo… NU! Melly… dacă cel mai
aici? Nu începe şi tu ca Alexis!”, “E o prietenă important plan al Maestrului ar eşua din cauza
îngrozitoare, vei muri din cauza ei.”, “Ai încre- mea, m-ar… m-ar chinui aşa cum i-a chinuit pe
dere!”… părinţii mei!
Sarah se simţea complet neputincioasă, aşa - Jerry… se rugă Melanie, dar acesta nici
cum se simţea şi Helen. Ceea ce ele gândeau şi nu voia să audă.
simţeau era aproximativ la fel. Amândouă erau - Nu! În niciun caz nu o să-i dau sminti-
presate de timp, de teamă şi amândouă simţeau tului şansa să mă tortureze. Ţi-am spus doar că
că trebuie să facă odată ceva, numai că habar nu din cauza lui au murit mama, tata şi Prietenul
aveau ce. meu de Suflet.
Sarah își sprijini acum capul de gratii- - Ştiu, Jerry, dar…
le celulei sale – cele care erau şi ale celulei lui - Dacă ştii nu-mi cere să vă ajut. Ştii că am
Melanie – şi o lăsă să-i mângâie în continuare groază de tortură de când mi-am văzut familia
părul. chinuită pentru sfidare şi nerespectarea ordine-
Dar la un moment dat se smulse din înve- lor. Toate regulile şi momentele lui de nebunie
lişul palmei călduroase şi se ridică, la comanda demonică… Aveam doar optsprezece ani!
unui impuls răzbunător şi a unei clipe de speran- - Jerry…
ţă şi putere. - Îi ceri unei Umbre ale Morţii să ne scoa-
- Jerry, cât e ceasul? tă de aici? zise Jennifer cu sarcasm dur. Asta-i
- Nouăsprezece fix. E timpul să-mi iau bună!
cina. - Jerry, continuă Melanie, doar ascul-
- Prieteni, rosti ea tare, cred că a trecut tă-mă! Tu nu eşti o Umbră a Morţii. Nici părin-
prea mult timp de când nu facem nimic. Voi ţii tăi nu au fost pentru că au luptat. Ştiu că îţi
nu? este frică şi mai ştiu şi că aceste lucruri nu se
- Ba da! zise o voce arţăgoasă pe care Sarah uită uşor, dar îţi cer doar să te gândeşti la ce ar

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 139


fi făcut părinţii tăi dacă ar fi fost acum în locul ani de zile. De când stau închisă aici tu ai fost
tău. singurul care m-a ajutat. Dacă nu ai fi fost tu
Jerry îşi lasă capul în jos. Dacă gluga cea probabil că aș fi înnebunit! Dar datorită vese-
neagră nu i-ar fi ascuns faţa i s-ar fi văzut ochii liei tale, felului în care faci lucrurile uşoare şi
albaştri-deschisi şi luminoşi întunecându-se frumoase am rezistat şi am găsit puterea de
din cauza sentimentelor de vină şi tristeţe ce îl a spera! Jerry, tu nu eşti doar un amărât de
năpădeau. paznic, eşti mult mai mult. Eşti inteligent, eşti
- Ei nu v-ar fi lăsat să pieriţi… blând, eşti bun, nu eşti o Umbră a Morţii…
Melanie îl privi în continuare cu nişte Şi nu doar că meriţi să ieşi de aici, ci tu chiar
ochi rugători. poţi! Dacă azi e ziua când vei scăpa, ziua aceea
- Jerry… te rog… la care ai visat din copilărie? Chiar dacă nu
Jerry suspină. Îşi dădu jos gluga, lăsând împreună cu familia ta… împreună cu noi!
să se vadă o faţă grăsuţă şi rotundă, împodobi- Jerry îşi ridică ochii spre Melanie, singu-
tă cu doi ochi albaştri, un nas mare şi o barbă ra pe care o putea numi prietenă, acum închisă
neagră ce îi îmbătrânea trăsăturile vesele şi într-o temniţă umedă şi întunecată. Privi apoi
puţin caraghioase. Ochii săi erau înlăcrimaţi, către bătrâna îmbrăcată în robă roşie, aproape
îndreptaţi către cineva care nu era acolo, dar cufundată în întuneric şi la copiii ce urmau să
totuşi exista. fie ucişi de un demon în chip de om. Deodată,
- Ne-au prins când aveam şapte ani. un mic zâmbet încolţi în colţul gurii. Ochii înce-
Maestrul Morţii şi trupele sale au asaltat satul peau să redevină albaştri, apoi de o nuanţă de
micuţ în care locuiam atunci şi au luat prizo- maro-deschis. Se ridică, hotărât, puţin uimit, ca
nieri, printre care şi familia mea. Am creascut şi cum ar fi descoperit ceva ce căuta de ani de
aici, în întuneric… De treizecei de ani nu am zile, dar era mai aproape decât crezuse întot-
mai văzut lumina soarelui, nu am mai simţit deauna. Tocmai găsise curajul.
mirosul florilor, nu am mai auzit glasul păsă- - Ai dreptate! Melly, ai dreptate, nu o să
rilor… Mama şi tata nu au încetat niciodată să vă las să pieriţi.
spere. Îmi tot spuneau că într-o zi vom scăpa Apoi scoase grăbit o legătură de chei şi
de aici împreună, că vom părăsi pentru tot- introduse una dintre ele în lacătul de la temniţa
deauna locul ăsta infect. Nu a fost aşa! Ne-au lui Melanie.
prins când încercam să salvăm sclavii. Eu am - Eşti un erou, Jerry! zise aceasta împin-
renunţat imediat, însă părinţii mei au continuat gând bucuroasă poarta ce scârţăia puternic.
să lupte. Dar Maestrul Morţii era prea puternic Ştiam că poţi.
şi de partea sa erau prea mulţi. I-a omorât, iar - Din câte ţin minte, reflectă Jerry după ce
pe mine m-a pus să văd cum îi torturează ca să îi eliberă pe toţi, una din temniţele astea da într-
ştiu ce voi păţi dacă mai încerc să scap. A fost un pasaj secret care duce afară. Până la miezul
îngrozitor, teribil, creatura asta nu are inimă!... nopţii mai sunt patru ore şi jumătate, adică
La vreo șapte ani după aceea, Prietenul meu de suficient timp să vă scot de aici – dacă avem
Suflet, un hamster roşcat, nu a mai rezistat şi noroc, căci trebuie să străbatem toată peştera.
a murit şi el. Jerry oftă şi plânse. Şi nu am mai - Dar Prietena mea de Suflet a fost prinsă
ieşit niciodată de aici, visul cu care mă hrăni- şi dusă… nu ştiu exact unde de un pitic urât şi
sem unsprezece ani de zile s-a sfărâmat într-o aproape orb, îşi aminti Sarah.
clipită. Apoi mi-a fost teribil de frică. Mi-am - Numele lui e Stravjeski şi săracu’ nu
irosit viaţa slujindu-l pe nemernicul ăsta! Nu numai că e scund, hâd şi cu un ochi care nu
fac nimic decât să stau îngropat în mizeria în mai vede, dar e şi cam ţicnit. E servitorul
care îşi ţine victimele, sunt doar un… amărât Maestrului Morţii, are minte destul de puţină
de paznic!! şi o fire foarte slabă. Pentru el nu există altceva
- Nu e adevărat. decât “Stăpânul Maestrul Morţii”. Şi-ar tăia un
- Cred că e mai bine ca familia mea s-a deget doar ca să aibă el cu ce amesteca în ceai.
dus înainte să vadă în ce hal am ajuns. - Au! făcu Sarah la auzul descrierii, dar
- Jerry! Trebuie să crezi. existau lucruri mult mai importante acum, aşa
- În ce? că uită repede. Mă rog, trebuie să o salvăm.
- În tine! Melanie avea mâinile încleştate - Unde te aflai când a luat-o?
pe barele de metal şi ochii albaștri privindu-l - Pe un culoar lung şi întunecat ce ducea
cu tristeţe pe singurul ei prieten de unsprezece în camera mare, în care se află tronul.

140 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


- Sala Puterii, o lămuri Jerry. pentru prima oară în viaţa sa, era presat de timp
- Piticul a luat-o pe un culoar din dreapta. şi se simţea stingherit de culoarul îngust. Drept
- Aaa, acum înţeleg. Camera Rezervelor. urmare, nu se orienta prea uşor. De două ori îi
Sarah îl privea nedumerită. speriase pe camarazii săi crezând că greşise calea
- Camera în care sunt păstrate vietăţile şi de trei ori chiar o greşise.
ce îi pot folosi mai târziu Maestrului la planuri - A trecut o oră, îi anunţă el consultân-
diabolice, explică Jerry. du-şi ceasul când în sfârşit ajunseră pe drumul
Acum Sarah îl privea îngrozită. cel bun. Camera Rezervelor trebuie să fie…
- Dar e în regulă, continuă Jerry. Cred că chiar aici!
va trebui să ocolim puţin, dar putem trece pe - Şi cum facem zidul ăsta să se dea la o
acolo şi să o salvăm pe Prietena ta. Sper doar să parte? întrebă Sarah.
avem suficient timp… - Presupun că trebuie să apeşi pe una
- Doar nu sugerezi să ne riscăm vieţile dintre pietre, ca şi la cealaltă intrare, răspun-
pentru mâţa ta, nu? se Jerry începând să caute piatra cu pricina.
Alexis o călca din ce în ce mai mult pe Bingo! exclamă el după câteva clipe.
nervi. Îi spuse, privind-o fix în ochi: Zidul se dădu la o parte, descoperind
- Eu nu o sacrific pe Candy! Ori eşti cu o cameră mică, neluminată, necurăţată şi plină
noi, ori pleci singură de aici. Numai că s-ar de cuşti cu diverse animale. De cum îi văzu,
putea să ai probleme fără mămicuţa ta cea Stravjeski – ce înfuleca un fel de carne mucegă-
puternică într-o lume plină de demoni. ită, aşezat pe un scaun – scuipă bucata din gură
Alexis arăta stupefiată. şi strigă tare:
- O, nu cred că ai spus asta! - Stăp…
- Aveţi de gând să vă certaţi sau ne ajutaţi - Syncope!
să găsim ieşirea? Nici nu apucă să termine ce avea de
Sarah zâmbi sfidător şi se întorse cu faţa spus, că Melanie îl şi rezolvă.
spre peretele uneia dintre temniţe pentru a - Candy! o chemă Sarah încet. Unde
controla fiecare cărămidă şi pentru a se bucura eşti?
pe furiş de primul moment din viaţa ei în care - Sarah, îi răspunse fericit glasul birma-
chiar o puse la punct pe Alexis. Oau, ce senza- nezei, sus!
ţie… se simţea cumva exaltată, ca după o vic- Sarah îşi ridică privirea şi zări pe un raft
torie aşteptată îndelung… era greu de explicat plin de pânze de păianjen cuşca în care se afla
în cuvinte. Prietena sa de Suflet.
- Am găsit-o! exclamă dintr-odată Charlie. - Candy!
Nu pot să cred, chiar am găsit-o! - Şşşt! o grăbi Helen. Da-o jos mai repe-
- Vezi, îi zise Jennifer bătându-l priete- de şi să mergem!
neşte pe umăr. Ţi-am spus că o să ieşim de aici Sarah făcu închisoarea lui Candy să plu-
până la urmă. tească până la ea, apoi caută încuietoarea şi o
- Încă n-am ieşit. eliberă din cuşca veche şi ruginită. Pisica îi sări
- Taci, Alexis! comandară toţi în cor. în braţe, iar Sarah o primi cu nespusă bucurie.
De cum băiatul apăsă pe piatră, peretele - AAAAAAA!
se dădu la o parte, dezvăluind un culoar întu- Un strigat de groază şi furie tocmai le
necat. Luă una dintre torţele stinse, agăţate de stricase bucuria revederii.
perete şi îşi folosi magia ca să o aprindă. - Ăsta trebuie să fie Maestrul Morţii, zise
- Au! exclamă acesta când se dădu înapoi. Helen agitată. Cred că acum ştie că am evadat.
Se ciocnise de o agăţătoare, dar în ea nu Jerry îşi consultă ceasul.
se afla o torţă, ci un sul de hârtie. - Mai avem trei ore până la eclipsă. Să ne
- O hartă! grăbim!
- Să ne grăbim, înainte să ne prindă! Ieşiră rapid din cămăruţă de depozitare
- Ai dreptate, Melly. Haideţi după mine! a rezervelor fără să închidă intrarea secretă,
Şi porniră pe culoarul luminat doar de focul ce neştiind cum şi nemaipierzând timpul să des-
sfârâia încet în liniştea tensionantă şi înfricoşătoare. copere.
Cei unsprezece călători merseră şi merseră Jerry era acum din ce în ce mai panicat.
şi merseră… Jerry citea harta aceea – mai întor- - Sigur Maestrul îşi va pune gloata să
tocheată decât culoarele şcolii Golden Flowers – caute prin intrarea secretă. Ştie că pe acolo am

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 141


luat-o. Maestrul râse lung, malefic:
- E şi evident, am lăsat uşa deschisă, îi - Ha, ha, ha, ha…! În sfârşit v-am prins!
reaminti Helen. Tu, Victoria Golden, te dădeai mereu puter-
- O, da, aşa e. Ah! Apoi Jerry tresări la nică, fioroasă… Voi avea grijă să primeşti o
auzul altui strigat furios şi iuţi pasul. Repede, moarte pe măsura puterii tale. Asta ca bonus,
repede, repede! după ce îţi vei vedea fiica murind şi dându-mi
- Calmează-te, Jerry!, îi spuse Melanie. mie toată puterea ei. Ha, ha, ha!
Vom ajunge. - Nu o vei prinde niciodată pe Sarah, dia-
Într-adevăr, Maestrul Morţii era extrem de bolicule! strigă Victoria cât să-i acopere vocea
furios. Stravjeski – acum trezit din leşin – se monstruoasă.
ascundea de el pe cât posibil, chiar şi Cynthia – cea - Vai, draga mea, nu mă îndupleci cu
mai îndrăzneaţă şi mai şireată creatură după stăpânul complimente din acestea. Şi te anunţ că deja
său – încerca să-l evite. am prins-o.
- Nenorocitul ăla de Jerry! striga întruna Feţele celor trei adoptară figuri uimite şi
Maestrul. Prăpăditul ăla, milosul… îl vreau îndurerate.
mort! A! ce prost am fost că nu l-am omorât - Nu se poate… minţi!
odată cu părinţii lui. CYNTHIA!!! - Deloc. Şi pe ea şi pe prietenii ei ener-
- Da, stăpâne! vanţi.
Îndrăzneaţa şi orgolioasa luptătoare i se - Nu! strigă William, care înţelesese cu
adresa Maestrului cu “Stăpâne” numai când era o stupoare că şi fiica lui se afla printre prizonieri.
situaţie de urgenţă, când era gata să-şi elibereze - Uşurel, detectivule, vei întâmpina
toată puterea şi să facă enorma peşteră să explodeze. moartea odată cu fata ta, nu-ţi face griji. Apoi
Acum era atât de furios, încât parcă se pregătea să înaintă încet şi apăsat, cu sete de răzbunare.
facă întreaga Lume Magică să explodeze, iar până Îl privi fix în ochi, cu furia lui demonică. Ai
nu se vărsa sânge nu se potolea. crezut că vei putea afla unde l-am ascuns
- Ce vreţi să fac? pe profesorul Hightway, singurul care ar fi
- Ia cincisprezece Umbre ale Morţii cu putut neutraliza Piatra Vieţii, ceea ce nu aţi
tine şi întâmpină-i la ieşirea din Nicăieri! putut face voi timp de ani de zile, în Lumea
- Dar… e imposibil! Sigur au ajuns deja Neînfloritorilor. Şi, apropo de asta, microbilor,
depar… aţi avut plăcerea de a afla că piatra aceea albă,
- ACUM!! ciudată şi periculoasă este un cadou pentru
Tânăra nu mai stătu la discuţii şi se înde- fiica voastră din partea mea: fosta Piatră a
părtă. Morţii… ce a devenit Piatra Vieţii în urma
- Încă nu e totul pierdut… nu e pierdut! intervenţiei puterilor magice ale fiicei voastre.
îşi tot repeta Maestrul Morţii, cu ochii mari și Iar profesorul e mort de luni de zile! Ha! Şi
roșii de mânie. când ar trebui să fiţi mândri că aveţi un ase-
- S… s… stăpâne… sună o voce timidă şi menea fenomen… sau mai bine spus, aveaţi!
subţire în spatele lui. Ha, ha, ha, ha… !
- CE? strigă acesta, deranjat de “incapabi- - Netrebnicule! O să arzi în focul iadului,
lul” Stravjeski. creatură ticăloasă!
- Gru… gru… grupul acela de Umbre - Ha, ha, ha! Frică, ia-l pe Malgoro şi
trimis în America… după ei prin tunelele secrete! Îi vom încercui şi
- Da…? îl încurajă Maestrul Morţii să con- îi vom prinde ca pe nişte şobolani în capcană.
tinue, brusc străbătut de o speranţă. Umbre, voi aveţi grijă de musafirii noştri.
- S… s-a întors şi… Maestrul Morţii plecă spre temniţe, urmat
- Da…? de un schelet în robă neagră şi o bestie de trei
- Şi au adus trei prizonieri. metri înălţime şi doi lăţime, blănoasă, cu ochii
- DA! strigă din nou, triumfător. Ce mai roşii, cu balele curgându-i din gura împodobită
aştepţi, cap sec? Adu-i! cu două rânduri de colţi ascuţiţi.
Cei trei prizonieri nu erau alţii decât Maestrul avea acum un singur gând; nu
Victoria şi Jack Golden, împreună cu detectivul mai auzea nimic, nici măcar strigătele de groa-
William Grace. Erau slăbiţi şi mult mai palizi, ză, durere şi protest ale celor trei duşmani ai
dar dorinţa de luptă încă nu pierise şi li se citea săi.
pe feţele înfuriate şi curajoase.

142 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


*

- Am obosit!
- Şi noi am obosit să te ascultăm cum te
plângi!
- Şşşt! Suntem aproape de ieşire şi mai
avem puţin timp
- Ai mai spus de două ori că suntem
aproape de ieşire.
- Nu vrei să taci odată?
Alexis, se plângea, Chris o contra, Jerry se
panica. Mai erau doar trei sferturi de oră până la
miezul nopţii, iar ei nu găsiseră încă adevărata
ieşire pe care o tot anunţa Jerry plin de speranţă.
- Jerry, fii calm, îl sfătui Melanie. Vom
găsi ieşirea.
- Sper... Dacă Maestrul ne găseşte cumva
ne omoară pe toţi.
- Oricum ne-ar fi omorât.
- Alexis, taci!
- E realitatea, fraiere!
- Şşşt, copii!
- Unde e ieşirea aia? Trebuie s-o găsim!
- Niciunul nu va păţi nimic, spuse
Melanie cu hotărâre. Nu vă pierdeţi speranţa!
Tic-tac, tic-tac… Timpul trecea parcă tot
mai repede. Jerry îşi consulta ceasul din ce în
ce mai des. Mai erau doar treizeci de minute
până la miezul nopţii. Cu toţii erau obosiţi,
înfometaţi şi speriaţi, aproape disperaţi. Încet-
încet, Alexis se potolise, dar acum cu atât mai
conștienți erau de pericolul ce îi ameninţă.
Dar deodată, Jerry strigă, plin de bucu-
rie:
- Am găsit-o, am găsit-o! Asta e IEŞIREA.
Era o fericire nespusă. Încă puţin şi erau
liberi!
- Dar cum vom ajunge acasă? întrebă
Sarah.
- Sigur s-a aflat de dispariţia voastră, îi
răspunse Melanie. O puteţi contacta pe doam-
na Mystery după ce ieşim de aici. Sunt sigură
că ne vor găsi cumva, nu vă faceţi griji!
- Dar nu avem baghetele, le reaminti se afla în faţa lor, cu o figură însetată de luptă,
Charlie. având în spatele ei o gloată de Umbre ale
- Bine că eu şi Jerry nu avem nevoie de Morţii, blocând ieşirea.
baghete, îi linişti Melanie. Staţi calmi. Tânăra păşi încet şi apăsat spre Jerry,
- Am reuşit! se bucură Jerry. Chiar am cu mâinile în buzunarul costumului din piele.
reuşit! Ieşim din Nicăieri! Pentru o clipă doar îl privi respingător, apoi
Toţi se adunară, plini de speranţă, pri- scoase din centura cu arme de la brâu un cuţit
vind zidul cum se deschide către libertate… şi îi crestă obrazul cu o viteză uimitoare. Jerry
- Măi, măi, măi! Ca să vezi! Ce avem noi se dădu înapoi urlând de durere şi de spaimă.
aici? Se împiedică şi căzu.
Cerul căzu peste cei unsprezece. Cynthia Restul grupului se dădu înapoi, precaut.

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 143


Cynthia râse: dublu de dinţi chiar la timp. Fiara şi-i înfipse în
- Hm, hm, hm…! Asta păţesc trădătorii! podeaua tunelului, dar îi scoase mai furioasă ca
Ha! Şi eu care credeam că nu vă mai prindem. niciodată. Brusc, o mână o înşfăcă pe Sarah de
Şi probabil nu v-am mai fi prins dacă nu aţi fi braţ, iar răpitorul o luă la dreapta. Recunoscu
ocolit şi apoi v-aţi fi oprit puţin pe la Camera glasul demonic al Maestrului Morţii:
Rezervelor. - Tu vii cu noi!
Fix atunci, Alexis îi dădu un ghiont lui - Dă-mi drumul!
Sarah, iar aceasta era sigură că dacă spaima i-ar Dar era inutil să încerce să scape. Frica
fi permis să vorbească, ghiontul ar fi fost însoţit era acolo, asigurându-se că semiluna lui Sarah
de: “Din cauza ta o să mor!” se înfierbânta, iar corpul îi îngheţa. Ultimul
Cynthia îşi îndreptă privirea de gheaţă lucru pe care îl auzi din lupta pe care o părăsise
către Melanie. fu glasul satisfăcut al Cynthiei şi strigătul fiarei:
- Tţ, tţ, tţ! L-ai supărat pe Maestru. Nu - Malgoro! Bun băiat! Nu mai e nevoie să
prea cred că te va ierta uşor. te agiţi, am prins plozii.
- Mă doare fix în cot de iertarea lui! o Apoi pur şi simplu dispărură! Sarah
înfruntă Melanie, făcând un pas înainte. Mai bine află peste câteva secunde şi unde o adusese
mor decât să mai trăiesc în bârlogul asta de neno- Maestrul. Aşa cum se aştepta: Sala Puterii.
rociţi! Magia Fricii o eliberă şi putu auzi mai
- Aşa să fie. bine râsul diabolic al Maesturlui Morţii:
Cynthia o prinse repede de braţ şi o - Ha, ha, ha…! În sfârşit, Sarah Golden
aruncă în grija Umbrelor Morţii. Melanie ripos- va fi a mea!
tase la început, dar puterea sa după aproape - Sarah!
unsprezece ani de captivitate şi patru ore de - Mami, tati!
mers încontinuu nu se compara cu forţa de Dacă lanţurile nu i-ar fi ţinut pe Jack şi
brută a amazoanei îmbrăcate în negru. Victoria, iar mâna Maestrului Morţii pe Sarah,
- Deci, rosti aceasta către copii, jocul s-a cei trei sigur ar fi fugit unii către alţii şi s-ar fi
încheiat, plozi enervanţi! îmbrăţişat.
- Nu! ţipă Melanie zbătându-se şi aproa- - Sunteţi vii! strigă Sarah fericită.
pe reuşind să se smulgă din strânsoarea Umbrei - Dar tu vei muri curând! îi reteză
ce o ţinea de braţul stâng, dar aceasta o prinse Maestrul Morţii elanul.
din nou. Nu mai avea rost. Cynthia şi Umbrele - NU! strigară în cor Jack şi Victoria şi iar
Morţii – cele ce nu o ţineau pe Melanie – se începură să se zbată zadarnic.
repeziră la copii şi aruncară cu vrăji de imobi- Maestrul privi luna prin gaura din tava-
lizare. nul peşterii. Eclipsa începea. O trase puternic
Jerry stătea ghemuit într-un colţ, iar pe Sarah şi o introduse fix în centrul stelei cu
Melanie ţipa şi se zbătea. Helen încerca să-i şapte colţuri de pe podea. În acel moment, ea îşi
acopere. simţi corpul traversat de un fior puternic, după
- Fugiţi! le strigă ea copiilor, dar exact care fu complet imobilizată. Stătea în picioare,
atunci o vrajă de imobilizare o scoase pe bătrâ- dar nu ea se ţinea; o forţă mistică îi încremenise
nă din joc. Însă acea vrajă venise de undeva din tot trupul, în timp ce luna se făcea din ce în ce
spate, de la… mai neagră, iar Sarah era învăluită de singura
- V-am lipsit? sursă de lumină ce venea de la steaua cu şapte
Meastrul Morţii, împreună cu Frica şi colţuri de pe podea.
creatura mare, băloasă, cu dinţi ascuţiţi blocau Luna se întunecase aproape complet.
celălalt capăt al tunelului. Toţi rânjeau malefic. Nimeni nu mai putea face nimic. Maestrul
Pentru câteva secunde nimeni nu se mişcă. Morţii îşi ridică mâinile, pregătit să rostească
Apoi, brusc, inamicii din ambele părţi atacară. vraja fatală:
Copiii se zbăteau, muşcau, zgâriau – şi Candy - Mort…
la fel. O Umbră a Morţii o prinse de braţ pe Dar deodată, o rază de magie îl lovi fix
Evelyn, însă aceasta se smuci cât de tare putu, în tâmplă, apoi, Maestrul, dezorientat, îi dădu
lovi cu piciorul, dar fix când vru s-o ia la fugă suficient timp unui inorog mare, alb şi maiestu-
se împiedică de o piatră şi căzu… foarte aproa- os să-l doboare cu toată puterea copitelor. Pe el
pe să fie înhăţată de colţii fiarei. Din fericire, era călare Rose – mândră şi pregătită de luptă.
Sarah observă şi o trase din drumul rândului Eric călărea un cerb, ale cărui copite doborau

144 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


Umbrele Morţii ca popicele de bowling, iar într-o altă sală mare, dar complet goală.
Chris, cu ajutorul unui ursuleţ grăsuţ şi brun, - Dar trebuie să-i ajut! protestă Sarah.
îi dezlega pe prizonieri şi spărgea sticla de la - Nu până nu se termină eclipsa, zise
vitrina în care erau ţinute baghetele lor, cu o Melanie categoric. Sarah, dacă te omoară cumva
dorinţă aprigă de luptă. în timpul eclipsei şi îţi ia puterea, întreagă lume
- Tată! strigă Jennifer extrem de bucuroa- e pierdută.
să să-şi revadă tatăl întreg. - Dar trebuie să fiu în centrul stelei ca
- Jennifer! să-mi ia puterea şi dacă asta vrea, nu mă va
- Jennifer, prinde! omorî pur şi simplu.
Chris tocmai îi aruncase brunetei energi- - Înţelege că…
ce şi însetate de răzbunare bagheta. Aceasta o Din Sala Puterii se auzeau strigăte. Sarah
prinse, lăsând pentru mai târziu îmbrăţişarea. se repezi la ieşirea din camera în care se afla,
Tatăl şi fiica îşi zâmbiră scurt, cu dorinţă de dar dădu nas în nas cu Victoria.
luptă, ca şi cum şi-ar fi spus unul altuia: “Hai - Sarah! strigă aceasta fericită, strân-
s-o facem!”. gând-o la piept.
- Sarah! - Mamă! strigă şi Sarah, răspunzându-i
Sarah recunoscu vocea lui Helen. Bătrâna din plin la îmbrăţişare.
era chiar lângă ea. Se pare că efectul vrăjii de - Am crezut că te-am pierdut!
imobilizare trecuse. - Şi eu am crezut la fel despre voi! Ce se
- Ascultă-mă bine! Concentrează-te întâmplă acolo?
numai asupra corpului tău şi încearcă să-l mişti. - Bătrâna aceea în robă roşie a creat
Sarah încerca din răsputeri, dar timpul şi un portal, iar acum autorităţile se luptă cu
luptele o presau prea tare, devenind o barieră Umbrele Morţii. Trebuie să te scoatem de aici.
pusă în calea concentrării sale. Să ne…
- Nu pot! strigă ea. Se opri brusc. Privea uimită, îngrozită,
- Trebuie! fericită… nici ea nu mai ştia cum să o privească
- Dar… Helen…! strigă Sarah şi mai tare. pe femeia cu ochi verzi, calzi şi bucuroşi din
- MIŞCĂ-TE SAU MORI! faţa sa.
Odată cu strigătul lui Helen, Sarah îşi - Melanie… dar… tu eşti moartă!
smuci corpul atât de tare încât atunci când Apoi deodată se plasă în faţa fiicei sale şi
reuşi, în sfârşit, să şi-l desprindă de lumină, îşi ridică mâna, gata să atace.
aproape căzu. Acum simţea tremurături şi fiori - Cine eşti? întrebă Victoria ameninţător.
puternici din cap până în picioare. - Victoria, zise femeia cu glas slab, înain-
- Prinde! tând către ea. Sunt eu, Melanie.
Helen îi aruncă bagheta, pe care Sarah o - Melanie e moartă! strigă Victoria, înce-
prinse stângace. pând să-i apară lacrimi în ochi. Voia să creadă
- La luptă! strigă Helen şi pentru ea că era adevărat, dar nu putea. Ştiu eu şmeche-
însăşi şi pentru ucenica sa. riile Maestrului Morţii. Dă-ţi masca jos, ştiu că
Dar Sarah era derutată complet. Nu eşti o Umbră a Morţii.
ştia ce să facă, nu se mai putea gândi la nimic. Mâna Victoriei începea să strălucescă
Pentru prima oară, chiar trebuia să lupte ori în semn că se pregătea să atace. Melanie doar
murea! Atunci îşi aminti brusc cum învinsese zâmbi şi zise cu glas la fel de calm ca și până
Frica şi se lăsă pur şi simplu în voia sufletului atunci:
şi a instinctelor sale. Văzu că o Umbră a Morţii - Poţi să mă omori, te înţeleg. Cred că
se apropia de ea în viteză. Îşi lăsă bagheta să te-ai obişnuit să trăieşti fără mine, iar eu nu
lanseze o rază de foc drept spre fruntea Umbrei vreau decât să scap de pe tărâmul ăsta mizera-
ce se prăbuşi imediat la pământ. bil, odată pentru totdeauna, prin orice mijloace.
Începea să se întrezărească o părticică de O lacrimă alunecă pe obrazul Victoriei.
lună. Mai era puţin şi eclipsa ar fi trecut. Tot nu credea ce vedea, dar încă nu atacă.
- Sarah! îi strigă deodată Victoria. Fugi! Văzând asta Melanie continuă:
- Nu, nu vă las! - Maestrul a creat o Copie a mea în seara
- Fugi! întări Helen. Pe tine te vrea. aceea, iar voi aţi crezut că sunt moartă. Pe mine,
O mână o apucă de încheietură şi o trase cea adevărată, mă ţine închisă aici de aproape
după ea în fugă. Sarah şi Melanie ajunseră unsprezece ani. Ştiu că poate nu mă crezi nici

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 145


acum, întotdeauna ai avut o problemă cu încre- de după perdeaua de praf. Luptătoarea zâmbi
derea în oameni. Dar vreau doar să ştii că îmi cinic.
pare nespus de rău că, fără să vreau, l-am ajutat - Ale noastre sunteţi!
să vă omoare pe tine şi pe Jack. Îţi aminteşti? - În niciun caz!
Atunci când a murit tata. Ştiu că a fost numai Cynthia şi Victoria se repeziră una la
vina mea, dar abia acum am realizat că nici alta, dar între ele apăru un picior ce nimeri fix
măcar nu am avut timp să-mi cer iertare… de sub bărbia tinerei roşcate, aruncând-o pe spate.
la tine… de la mama… Ştiu că atunci ai început - Ah! făcu Cynthia ridicându-se şi şter-
să mă urăşti... gându-şi sângele. Adriana, ce bine îmi pare că
- Nu te-am urât niciodată. te revăd!
- Dar asta ai spus. - Păcat că în astfel de condiţii, replică
Victoria îşi lasă pentru o clipă privirea în tânăra privind-o cu ochi albaştri, reci ca gheaţa.
jos şi lasă lacrmile să îi curgă. Timp de o secundă amândouă se privi-
- Cred că nici eu nu am avut timp să-mi ră fix în ochi, apoi dădură brusc start luptei.
cer iertare. Maestrul Morţii aruncă o rază magică spre
Zâmbi tremurător şi slab. Sarah se apro- Victoria, dar aceasta se protejă creând un scut.
pie puţin de cele două femei care ajunseseră Fu rândul ei să atace, dar Maestrul se feri, iar
faţă în faţă şi spuse: vraja sa ajunse doar să scobească o stâncă.
- A… ştii, mamă… dacă nu era ea, nu - Te omor eu, Victoria! urlă Maestrul plin
cred că am fi scăpat din temniţe. Poţi avea de furie, cu mâinile stralucindud-i de putere şi
încredere în ea. Bineînţeles, ne-au prins, dar trăgând neîncetat raze de care aceasta începea
asta a fost vina mea, din cauza mea am ocolit şi să nu se mai poată apăra.
ne-am oprit şi am pierdut timp preţios. - Sarah, Chris, fugiţi! le şopti Melanie,
- Câteva minute, zise Melanie blând. dar intrarea fu asaltată de raze de foc, chiar în
Nu te învinovăţi pentru că ai salvat viaţa acel moment.
cuiva. Apoi, privind-o din nou pe Victoria: - Unde credeţi că fugiţi?
Învinovăţeşte-te dacă din cauza ta a murit - S-a terminat, Maestre! strigă Melanie.
cineva. Eclipsa s-a încheiat.
Iar cu asta, Victoria îşi lasă în sfârşit - Va mai fi alta. Ce mă opreşte să o păs-
mâna în jos. Izbucni în plâns, la fel şi Melanie, trez pe fată până atunci, iar pe ceilalţi intruşi să
iar cele două femei se îmbrăţişară fericite. îi omor chiar acum?
- Bine… le întrerupse Sarah feeria. Noi - Eu!
suntem totuşi în NICĂIERI, aşa că am putea să Melanie se plasă în faţa Victoriei şi lansă
repunem pe primul loc grija de a ajunge acasă? către Maestru o rază de foc, dar acesta se apără
Îmbrăţişarea se termină. uşor şi pufni plicitisit.
- Ha! râse Victoria. Sarah, ţi-o prezint pe - Nu te amesteca, Melanie, dă-te din
sora mea mai mică, Melanie. calea mea! În fond, nici tu nu faci excepţie.
- Pe cine?! Voi două sunteţi… Oricum ai vrut mereu să scapi de aici.
- Hei! - Omoară-mă atunci! Să vedem.
Nu avu timp să termine, căci Chris năvă- Dar în clipa aceea, Adriana fu aruncată
li în încăpere. peste Melanie. Drept urmare, amândouă se
- De ce staţi aici? zise el agitat. Să mergem! prăbuşiră. Maestrul Morţii râse şi se dădu un
- Ai dreptate, reveni Victoria la fermitate pas înapoi.
şi hotărâre şi stergându-şi lacrimile. - Momentul tău de glorie, Cynthia.
- Chris, îţi vine să crezi că Melanie e sora Roşcata avea ochii complet negri, gâfâia,
pierdută a mamei? iar faţa îi era contorsionată de ură. De când
- Ce?! aştepta momentul ăsta, momentul răzbunării!
- Nu avem timp, îi trezi aceasta. Vă Îşi scoase cuţitul de la centură şi atacă înseta-
povestim totul când ajungem într-un loc sigur. tă, în timp ce Maestrul Morţii râdea demonic,
Dar, din senin, BUMMM! O explozie ce îi urmărind spectacolul. Adriana se rostogoli,
aruncă pe toţi la pământ. ferindu-se de cuţit – la fel şi Melanie –, apoi se
- Unde vă grăbiţi aşa? se auzi vocea ridică. Cynthia atacă din nou, dar şi de această
vicleană a Maestrului Morţii. Nu dură mult dată Adriana se feri. Numai că nu ştia că în
că şi faţa schimonosită de furie a Cynthiei ieşi spatele său se afla Sarah.

146 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


Iar totul se întâmplă într-o secundă: bagheta sa izbucni un fascicul de lumini. Doar
Adriana se dădu la o parte, Sarah fu atât de că de data aceasta nu se sperie, nu se dădu
șocată încât încremeni, Chris o împinse, dar nu înapoi. Maestrul Morţii se învălui cu scutul său
mai avu și el timp să se ferească, iar cuţitul îi magic, râzând în continuare. Când fasciculul
intră fulgerător şi adânc în piept. de lumini al lui Sarah lovi scutul părea că nu
- AAAA! va reuşi. Însă toată puterea ei se afla în acele
- CHRIS! lumini, iar intensitatea sentimentelor creştea
După strigătul de durere trupească al pe măsură ce vedea faţa demonică râzând. Îşi
lui Chris şi ţipetele de durere sufletească ale aminti cuvintele sale de mai devreme. Cu un
lui Sarah şi ale Victoriei, Cynthia smulse lama ultim şi maxim efort, Sarah dădu fasciculului
ascuţită din pieptul băiatului, lăsându-l să se un puls din baghetă şi lovi scutul din plin, iar
prăbuşească fără suflare. acesta se sparse scurt, puternic şi zgomotos,
- NUUU!!! ca o vază ciocnită de gresie. Maestrul nu se
Sarah şi Victoria se repeziră la trupul așteptase la aşa ceva, aşa că ultimul lucru pe
lui, dorindu-şi cu disperare să nu fie adevă- care îl văzu fu un fascicul de raze luminoase
rat. Victoria dădu drumul unei cascade de lovindu-l şi trântindu-l la pământ cu o forţă de
lacrimi şi unui strigat de durere şi agonie, fără nestăpânit.
ca măcar să-şi dea seama, uitând de tot. Dar Sarah privi câteva secunde către cei
Sarah nu putea plânge. Sufletul său făcea loc doi oameni inconştienţi care îi provocaseră
minţii, care repeta întruna adevărul dureros: atâta durere. Era complet linişte acum… o
fratele ei murise încercând să o salveze pe ea. linişte mai apăsătoare ca niciodată. Îşi lăsă
“Învinovăţeşte-te dacă din cauza ta a murit absentă mâna în jos în timp ce bagheta îi
cineva”… Era numai vina ei! Se pierdu, având aluneca din palmă, apoi picioarele înmuiate
în fața ochilor imaginea propriului său frate la cedară, la fel cum cedară şi suspinele grele
pământ, cu pieptul plin de sânge şi ochii aţintiţi şi lacrimile de durere, vină şi singurătate.
spre cer, nemişcaţi. Era terifiant, era şocant… Îi ştersese zâmbetul malefic de pe faţă!... Dar asta
voia să fugă din corpul ei chiar acum, dar nu nu îl aducea înapoi pe Chris. Oh! când se gândea
putea face absolut nimic! că murise pentru ea, iar ea, în toţi aceşti ani,
- Nici aşa nu-i rău, sună glasul Cynthiei nu-i acordase suficientă importanţă. Nu fusese
nepăsător, complet neimpresionat. Acum, deschisă cu el… cum încercase el să fie cu ea. I
Adriana, încă n-am terminat cu tine… se rupea sufletul la gândul tuturor regretelor şi
Înainte să scoată cuţitul, înainte de a-şi da greşelilor. Era numai vina ei! Era o IDIOATĂ!
măcar seama ce o loveşte, o rază magică o ţinti din Tot timpul fusese, iar acum nu mai avea nicio
plin, aruncând-o şi izbind-o de peretele din partea şansă să repare trecutul. Chris era… mort.
opusă a camerei – şi nu era chiar puţin până acolo. De afară se auzeau ţipete. Helen năvăli
Sarah, cu un ochi roşu de mânie şi altul în încăpere, teribil de agitată:
albastru-închis de durere, fierbând în sinea - Sarah, oameni buni, ce faceţi aici?
sa, cu bagheta ridicată, înaintă spre Maestrul Portalul se va închide, gră…
Morţii – căruia nu părea să-i pese prea tare de Se opri la vederea tuturor feţelor înlăcri-
Cynthia. O privea pe copila furioasă ca pe un mate şi a băiatului blond ce zăcea mort cu capul
artefact rar şi extrem de preţios, pentru care în braţele mamei sale.
aşteptase toată viaţa. Nu-l putea scăpa acum! - Îmi pare rău, şopti Helen îngenunchind
Sarah împinse cu piciorul cuţitul scăpat de lângă trupul neînsufleţit.
Cynthia în momentul ciocnirii de raza ei magi- - Mie îmi pare şi mai rău! strigă Sarah cu
că. Maesturl Morţii râse. Sarah îşi încleştă şi furie, întorcându-şi privirea neagră spre Helen.
mai tare palma pe baghetă. Ai zis că asta e soarta mea, că trebuie să salvez
- Cât mă voi bucura să am puterea ta! lumea. Ai zis că trebuie să cred şi să merg fără
- Ia-ţi gândul de la putere, monstrule! frică şi că aşa nu mi se va întâmpla nimic. Ai…
strigă Sarah, în plină furie. Îţi voi şterge eu ai minţit! Şi tu şi Maestrul Morţii… amândoi
zâmbetul ăla demonic de pe chipul tău scârbos. mă vreţi pentru putere!
JUR ASTA! - Copilă…
- Să te văd! - FRATELE MEU E MORT, HELEN!
Se întâmplă ca prima dată. Sarah nu Izbucni în plâns din nou. Apoi, încercând să
mai era complet conştientă de ce făcea, iar din caute în toată acea agonie o rază de speranță:

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 147


Dar tu ştii multe despre magie, foarte multe. Trebuie - Au! exclamă Chris, punându-şi mâna
să ştii ceva care să îl ajute pe Chris… pe piept. Rana dispăruse.
Privirile rugătoare ce o fixau îi făceau lui - Te iubesc, frăţioare! îi zâmbi Sarah,
Helen răspunsul tot mai greu. reluând îmbrăţişarea neterminată. Apoi, îmbră-
- Nicio vrajă nu se poate pune cu moartea. ţişând-o şi pe Helen: Mulţumesc.
Mă tem… că nu putem face nimic. - N-ai pentru ce, răspunse aceasta. Mă
Victoria, Sarah şi Melanie plânseră dez- bucur că te-am ajutat, dar acum chiar trebuie să
nădăjduite. Adriana lăcrima încet. plecăm ! Portalul se va închide în curând.
- De asta nu am vrut să-mi aduc copiii Îl ajutară pe Chris să se ridice şi se îndreptară
aici! strigă Victoria, plină de furie. În toată viaţa cu grabă spre ieşire.
mea, cele mai rele lucruri, de aici au venit! Urăsc - Stai, Piatra Vieţii! îşi aminti Sarah.
lumea asta! Şi urăsc şi piatra asta nenorocită!! Întinse mâna vrând să o ia de pe jos, dar
Helen mări ochii la vederea pietrei albe arun- o rază magică împinse preţiosul obiect și îl lovi
cate de Victoria. Fugi către ea şi o ridică. Era ca de stâncă. Maestrul Morţii se trezise, iar acum
un diamant mic, dar foarte strălucitor. Dacă şi se ridica încet, cu o figură furioasă, răzbună-
funcţiona era incredibil ce a putut face un bebe- toare, disperată. Arăta ca cel mai hidos demon.
luş cu un obiect demonic. - Lasă piatra, fugi! o grăbi Helen.
- Poate că există o cale, zise Helen întor- Sarah o urmă.
cându-se cu Piatra Vieţii în mână şi dându-i-o Portalul era din ce în ce mai mic. O văzu
lui Sarah. Poate cu asta poţi să-l învii. pe doamna Mystery înlăturând o Umbră a
Sarah o luă şi o privi cu cea mai mare Morţii și alergând spre portal. Helen se făcu
speranţă. invizibilă, sări în Lumea Magică și încercă să
- Ce trebuie să fac? întrebă ea ştergân- susţină portalul până să ajungă Sarah şi doam-
du-şi ochii. na Mystery. Bătrâna intră în siguranţă şi îşi uni
- Pune-i piatra pe trup, în dreptul inimii puterea cu cea a lui Helen – fără să ştie însă de
şi ţine palma pe ea… Acum închide ochii şi existenţa acesteia.
doreşte-ţi, doreşte-ţi să revină la viaţă! - NUUU!
Sarah făcu exact ceea ce îi spusese Helen. Maestrul Morţii încerca să închidă portalul.
Agitată, închise ochii şi îşi dori în mintea sa ca - Sarah! strigă doamna Mystery.
fratele ei să învie. Aşteptă cu speranţă, dar nu se Grăbeşte-te! Nu îl mai pot ţine mult.
întâmplă nimic. Ştia că Piatra Vieţii nu funcţiona Într-adevăr, portalul ameninţa să se închidă.
fără cineva care să o controleze, fără un suflet cu Sarah alergă cât putu de repede spre gaura acum
care să comunice… sufletul ei. Era timpul să se cât capul ei de mică, dar auzi o voce plângăcioasă
elibereze. Îşi aminti toate momentele petrecute venind de undeva din spatele său:
cu Chris şi toate regretele pe care le avea despre - Stai! Ia-mă cu tine, nu mă lăsa aici!
cele în care se certaseră, rugându-se de sufletul Jerry alerga disperat spre ea. Sarah se
ei prin lacrimi de iubire frăţească. Chiar îl iubea opri. Privi către portal.
şi nu-i putea răsplăti în veci sacrificiul. Tot ce îşi - Sarah, intră!
dorea acum era să audă vocea lui Chris, chiar - Sarah, aşteaptă-mă!
şi dacă ar fi luat-o peste picior, nu conta  ! “Te Ah, la naiba! Nu putea să-l lase pe Jerry
rog!” şopti sufletul lui Sarah către cel al fratelui acolo. Îi ajutase, iar dacă nu scăpa, Maestrul
său. “Te rog, trezeşte-te!”. Şi, ca o minune, un Morţii l-ar fi chinuit și omorât, iar familia sa
răspuns, îi simţi inima bătând. La început încet, nu ar mai fi fost niciodată razbunată. Fugi către
apoi tot mai tare, până când Chris deschise ochii el şi îl prinse de mână. Portalul era aproape
şi bâigui câteva cuvinte neînţelese. Sarah îi luă închis. Auzi râsetele diabolice ale Maestrului
piatra de pe piept. Ea, Victoria, Helen, Melanie – care credea că lupta era ca și câștigată – dar
şi Adriana îl priviră cu uimire şi cu bucurie Sarah nu renunță. Cu un efort grozav, alergă și
nespus de mare, apoi începură să plângă, să reuși să atingă punct strălucitor în locul căru-
râdă – nici ele nu mai ştiau şi nici nu le păsa. ia fusese portalul și să-și împingă brațul prin
- Chris, dragul mamei! strigă Victoria, magia luminii. Simți câteva mâini trăgând-o
strângându-l în braţe şi sărutându-l pe frunte. mai să-i rupă oasele, apoi se prăbuși împreună
- Dar… n-am murit? zise Chris uluit, cu Jerry pe podeaua casei de pe Carrie Road.
revenind încet la realitate. Iar ultimul lucru pe care îl auzise fu stri-
- Taci din gură! râse Sarah şi îl îmbrăţişă. gătul de furie și de agonie al Maestrului Morții.

148 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com


click libris

*** Cine are ochi de văzut și urechi de auzit


(mesajele autorului), va descoperi și o subtilă luare
Se spune că progresul omenirii datorează de atitudine, aruncând în derizoriu anumite tare și
enorm marilor descoperiri geografice. Eu aș spune, metehne ale vremurilor sub care mulți căzut-au…
după lectura volumului dlui Pintilii, că datorăm Chiar dacă trebuie făcut efortul de a citi printre
mai mult, cel puțin din punct de vedere spiritual, rânduri, merită să descoperiți și un Poeta Vates in
descoperirii omului de lângă noi! nuce, modern și sui generis în același timp, care ne
va mai rezerva multe surprize, pe care le aștept cu
Lectura volumului în chestiune, pe care eu nerăbdare, până atunci felicitându-l pentru talanții cu
l-aș fi intitulat POETUL DE LÂNGĂ VOI, este una care a fost dăruit de Cel de Sus, și pe care îi înmulțește
tonică, chiar stenică: e minunat ca, din trupul firav atât de poeticește! (Constantin FROSIN)
și bolnav al României bântuite de zadarnice vanități
și lupte pentru putere, să descoperi că mai pot răsări ***
și astfel de spirite capabile de vorbe meșteșugite,
amintindu-ne că suntem oameni, supuși omenescului, Îl cunosc de ceva vreme pe IONEL PINTILII,
că viața merge înainte, cu și fără circul pe care ai ca ofiţer în rezervă, om bun la toate, scriitor, redactor
noștri corifei ni-l oferă gratis pe lângă rahitica bucată şef, gospodar şi un bun administrator, ba chiar am auzit
de pâine, zilnic, ba chiar și oră de oră, pe toate c-ar fi încercat prin 2008 o candidatură la Primăria
canalele media… Iaşului. Cercetător şi istoric prolific, cadru universitar
şi de televiziune, colonelul, dincolo de marele său
Se pare că nu ne tragem doar de la Rîm, ci și umanism, de câte ori paşii ni s-au intersectat, mai
de la mit și poveștile lui adevărate, precum și cea ales la numeroasele întâlniri ale „Ligii Culturale
care spune că Românul s-a născut Poet. Constatare Pentru Unitatea Românilor De Pretutindeni” sau
bazată și pe pletora de poeți care răsar aproape zilnic Universităţii „APOLLONIA”, surprinde mereu
– a se considera oare că poeții, arta în general, apar asistenţa printr-o diplomaţie cum rar mi-a fost dat
doar în momente de cumpănă și răstriște? A propos să cunosc. Câteva din volumele cu semnătura sa au
de pletoră, unii poeți se scriu singuri cu P, alții cu apărut la Editura gălăţeaă „POMPIDU” pe care o
p. Eu unul, am văzut în P de la numele autorului, conduc, iar revistele şi ziarele pe care le păstoresc
P de la Poet, un volum semnat deja de un Poet (cu abundă de articolele Domniei Sale. Mi-ar fi plăcut
majusculă)… să fiu prezent azi la lansarea unui volum de poezii
marca IONEL PINTILII, sugestiv intitulat „Camera
Trebuie să recunosc că nu l-am crezut în stare de raze ale dimineţii”, dar starea mea actuală de
de o atare sensibilitate și pricepere, de simț artistic și sănătate mă obligă să fiu prudent. Asta nu înseamnă
de feeling poetic (ca să fim în trend – sic!). Un om că nu pot transmite aplauze şi felicitări pentru şi
sobru, demn și vertical, cu armata în sânge, pe care îl surprinzătoarea sa întreprindere şi să-i urez cât mai
descopăr cu o enormă plăcere, un Patriot care este și multe apariţii editoriale. (Pompiliu Comşa)
Poet, și încă unul demn de toată stima!

www.zonaliterara.com 2017 / noiembrie - decembrie / Zon@ Literară / 149


Sprijină realizarea, tipărirea şi distribuţia
revistei de cultură şi atitudine Zon@ Literară
Vă invităm să redirecţionaţi către Asociaţia Culturală Zon@Literară (ACZL – înfiinţată
juridic în Iaşi, 2011) procentul de 2% din impozitul anual pe venit.
Prin intermediul prevederii 2% din Codul Fiscal, orice contribuabil, persoană fizică, poate
direcţiona 2% din impozitul pe venit, plătit statului, către ce organizaţie non-guvernamentala
(asociaţie, fundaţie etc.) doreşte. Practic în acest fel dvs. transmiteţi statului modul în care doriţi să
fie cheltuită o parte din impozitul dvs. pe venit. Atenţie, aceasta suma nu reprezintă o sponsorizare
sau donaţie, ci este, în esenţă, o parte a bugetului de stat care este direcţionată de către fiecare
cetăţean în parte către entitatea dorita de acesta!
Dacă doriţi ca, prin direcţionarea a 2% din impozitul pe care dumneavoastră l-aţi plătit stat-
ului pentru salariile din anul 2017, să sprijiniţi activitatea şi proiectele Asociaţiei Culturale Zon@
Literară (ACZL) completaţi şi transmiteţi, până la data de 25 mai 2018, doar unul din cele doua
documente de mai jos (pot fi descărcate de pe internet), în funcţie de situaţia în care vă încadraţi:
a) daca aveţi doar venituri din salarii: descărcaţi Declaraţia 230 şi completaţi, citind cu
atenţie instrucţiunile de la final. Anul la care se face referire în declaraţie este 2017, deoarece
ne referim la impozitul pe venit din 2017, conform fişei fiscale. Nu vă faceţi probleme dacă nu
cunoaşteţi suma corespunzătoare a 2% din impozit. Va fi calculată de către organele fiscale.
Puteţi lăsa căsuţa necompletata.
b) daca aveţi venituri din alte surse (cedarea folosinţei bunurilor, drepturi de autor etc.):
descărcaţi Declaraţia 200 şi completaţi, (punctul III) citind cu atenţie instrucţiunile de la final. Cei
care obţin pe lângă salarii şi alte venituri, vor completa formularul 200, la toate capitolele aferente
tipului de venit obţinut, inclusiv capitolul III “Destinaţia sumei reprezentând 2% din impozitul pe
venitul anual datorat”.
Formularul se completează de mână, în două exemplare, din care unul rămâne la contribuabil.
Depuneţi formularul direct sau trimiteţi-l prin poşta cu scrisoare recomandata (confirmare de
primire) la Administraţia Finanţelor Publice a localităţii de domiciliu. Pentru ca formularul să
fie validat de Administraţia Financiară şi fondurile direcţionate către Asociaţiei Culturale Zon@
Literară (ACZL), trebuie să completezi de mână, cu majuscule, citeţ şi corect.
Banii pe care dumneavoastră îi direcţionaţi vor fi folosiţi pentru realizarea proiectelor
culturale ale Asociaţiei Culturale Zon@Literară (ACZL), pentru realizarea şi tipărirea revistei
de cultură şi atitudine Zon@ Literară.

Datele de identificare ale Asociaţiei Culturale Zon@Literară (ACZL):


Denumire entitate nonprofit: Asociaţia Culturală Zon@Literară
Cod de identificare fiscala: 29431866
Cont bancar (IBAN): RO76BTRL02401205T97474XX

Va mulţumim pentru sprijinul dumneavoastră!

150 / Zon@ Literară / noiembrie - decembrie / 2017 www.zonaliterara.com