Revista Zona Literara NR 9-10 2018

editorial
Aproape că a devenit ceva normal

ca fiecare dintre noi să aibă câte un device
sau un soi de al treilea ochi care să stocheze
imagini, fotografii sau fel și fel de stări-sta-
tus. Internetul este plin de fotografii. Com-
puterul personal e și el un album fără mar-
gini, cât despre noi, ce să mai spun, avem
impresia că suntem vii atâta vreme cât sun-
tem niște megapixeli în această memorie nu-
mită viață. Ne fotografiem oriunde, oricum,
oricât și, mai ales, cu orice... un aparat foto,
un telefon mobil, o tabletă, un ceas, laptop,
pixuri etc.
Nici nu coborâm bine dimineața din
pat și începem să ne fotografiem la cafea, în
oglindă, în autobuz, pe stradă, în magazinul
cu mezeluri, la biserică, la serviciu și chiar în
locuri ciudate, unele poate prea intime.
Socializăm cu imagini, cucerim part-
enerul cu imagini, facem dragoste cu imagi-
ni, ne hrănim cu imagini și tot corpul nostru
www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 1

devine un abator de imagini. Cu toate aces- că o parte dintre aceia care își fac Selfie, nu
tea, pentru asta ne place să investim foarte doar că sunt singuri ci, mai mult, încearcă să
mult. Achiziționăm cele mai performante pună în vedere un alt tip de realitate în ceea
gadgeturi, care să stocheze la rezoluție suce îi privește. Bunăoară, fotografiile sunt
perioară tot ce e viu – sau nu – pe lângă noi. prelucrate, editate cu umbre, lumini și culo-
Pentru unii, afișarea cu astfel de gad- ri care să le pună în vedere o anumită aură,
geturi a devenit chiar un fel de status social, o anumită calitate, construind un anumit ti-
o condiție obligatorie pentru socializare, par al eu-lui, unul agreat și acceptat de sine,
în timp ce pentru alții gadgeturile sunt ca ascunzând astfel defectele reale.
niște animăluțe de companie de care nu se Chiar ideea de fotografie s-a schim-
desprind deloc, animăluțe care le ”alină” bat. Părinții și bunicii noștri aveau un cult
singurătatea mieunându-i sau lătrându-i cu față de fotografie. Aceasta era făcută numai
câte un SELFIE. De falpt, e la modă să ai un în anumite condiții, în momente deosebite
astfel de animăluț de companie cu care să îți ale vieții, apoi era printată și așezată la loc de
faci SELFIE. Altfel spus, e la modă să îți faci cinste, în ramă or album de familie. În mo-
pozele singur, să te îndepărtezi de ceilalți, să mente de sărbătoare fotografiile prindeau
fii singur, chiar și atunci când ești doar tu și viață. În jurul lor depănându-se amintirile
Dumnezeu. Am în memorie imaginea unui familiei. Ba mai mult, în cultul părinților,
grup de pelerini la moaștele unui sfânt și fotografia se lăsa moștenire din generație,
mulți dintre ei făcându-și selfie fie stând în în generație astfel încât să se păstreze vie
rând, fie sărutând racla... memoria familiei. Fotografia în sine era con-
Și, totuși, de ce simțim nevoia de a siderată ca fiind ceva viu al familiei, urmașii
ne poza, de a stoca zeci și zeci de giga de invocând, prin intermediul acesteia, memo-
poze în arhivele calculatoarelor noastre, ria acelora plecați sau uitați.
pe smartphone-uri sau pe rețelele de so- Astăzi, facem milioane de fotografii
cializare, poze la care de cele mai multe în familie, în viața cea de toate zilele dar nu
ori nu mai revenim, chiar le uităm? Cât de le mai printăm, nu le mai dăm importanța
normală este această nevoie, narcotică până istorică. Totul se arhivează în coșul memo-
la urmă pentru unii? Studiile de psihologie riei virtuale. În virtual imaginile sunt într-o
socială au început deja să sublinieze că ne competiție continuă pentru Like-uri. Cu sau
confruntăm cu o patologie la nivel mondial. fără like-uri suntem din ce în ce mai singuri,
Personal am observat, în urma dialogurilor în ciuda ideii de socializare pe rețele elec-
pe care le-am purtat cu mai mulți oameni, tronice. Suntem singuri, dar cu Selfie...
2 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

vizual & virtual
Autor de versuri încă din perioa- publicate în volum, pe câtă vreme piesele și
da liceului, când publică în reviste precum scenariile de film îi sunt respise sistematic
„Lumina”, „Cutezătorii” și „Luceafărul”, de cenzură. Fragmente, însă, au apărut în
meditativ și întrebător, fascinat de literatura revistele cu care colabora. Obține în 1987 o
universală și de circul ce mai venea în turneu viză de călătorie în Franța unde primește
la Rădăuți, Matei Vișniec se va desprinde de o bursă din partea La Fondation pour une
peisajul bucovinean spre a urma cursurile Entraide Intellectuelle Européenne și dreptul
superioare în cadrul Facultății de Istorie și de ședere. În 1993 obține și cetățenia france-
Filosofie de la București. Mutat în capita- ză. Până la plecarea din țară publică volu-
lă, frecventează Cenaclul de Luni, cenaclul mele La noapte va ninge (Editura Albatros,
Facultății de Litere condus de criticul Nicolae 1980), Orașul cu un singur locuitor (Editura
Manolescu. Aici își citește poeziile și textele Albatros, 1982), Înțeleptul la ora de ceai
dramatice. Din păcate în această perioadă, (Editura Cartea Românească, 1984). Primii
până la emigrarea sa, doar poeziile îi sunt ani departe de țară sunt destul de dificili,

Vișniec locuind inițial într-un campus de vean.
imigranți, apoi mutându-se într-un cămin al Cu vizibile influențe ale literaturii
organizației umanitare Secours Catholiques. postmoderne, atât în poezie, proză, cât și în
Pentru un an lucrează ca jurnalist la Secția teatru, Matei Vișniec are plăcerea nesfârșită
Română de la Radio BBC și îi cunoaște pe de a re-crea, de a re-așeza elementele defini-
Monica Lovinescu, pe Virgil Ierunca și alți torii ale textului, de a opera cu precizie, din
azilanți politici români din Franța. În 1989 ce în ce mai adânc, în materialul cuvântului.
își începe studiile doctorale, are parte și de Așa se coagulează caracterul dinamic, fortu-
o bursă pentru doi ani, apoi se angajează itul, permanenta metamorfoză, în care ideile
ca jurnalist la Radio France International și stau ca într-un cuib din care, mai apoi, zboa-
începe să scrie texte de teatru direct în limba ră spre spectator sau către cititor. Criticul
franceză. George Banu sesiza faptul că textul vișnie-
După 1990, numele lui revine în aten- cian e întotdeauna un întreg perfect șlefuit,
ția publicului din România, Matei Vișniec ale cărui asperități sunt estompate tocmai
ajungând unul dintre cei mai jucați autori pentru ca enigmaticul să țâșnească și ca neli-
contemporani de la noi. De asemenea, tex- niștea să apară treptat. Așteptarea, angoasa,
tele sale se regăsesc pe scenele din Franța, catastrofa, singurătatea descriu linia ce trece
Spania, Germania, Japonia și în peste alte de la Kafka, la Ionesco, la Beckett spre teme-
patruzeci de țări. Din 1992 va fi prezent le postmoderniștilor: nimicul, carnavalescul,
cu montări ale textelor sale la prestigiosul apocalipticul, simulacrul. Tot de zona optze-
Festival de la Avignon, unde va fi și premiat cist-nouăzecistă ține și textualismul, tehnica
(în 1996 și 2008). În Franța i-a fost decer- puzzle-ului, imixtiunea formelor, derivarea,
nat marele premiu al Societății Autorilor și ca într-un organism polimorf, de la vers, la
Compozitorilor Dramatici, în 1994, pentru replică, la structură didascalică și îmbinare
piesa Frumoasa călătorie a urşilor panda povesti- romanescă (ca în, de pildă, Teatru descompus
tă de un saxofonist care are o iubită la Frankfurt, sau în Negustorul începuturilor de romane).
iar în 2009 aceeași Societate îi acordă și Improvizația e foarte bine drămuită, repeti-
premiul European. În țară a fost premiat de ția, reluarea, tema cu variațiuni construind,
Uniunea Scriitorilor, de Academia Română, pe tot parcursul textului, un eșafodaj fluid,
precum și de numeroase publicații. dar intens, ca un trunchi din care se înalță
Cel care afirmă despre sine că e omul nenumărate ramuri libere și, în același timp,
dintre două culturi, dintre două țări, având unite. Paradoxul este o temă recurentă, o
rădăcinile în România și aripile în Franța, se structură care atinge niveluri diferite ale
bucură și de o atenție deosebită din partea textului. Situații, acțiuni, construcții verbale,
criticilor și a exegeților. Numeroaselor teze joncțiuni între planuri sau idei transmise
de licență, disertație, dar și lucrărilor de sunt tot atâtea locuri unde poate apărea
doctorat ce-i analizează opera, li se alătură paradoxalul.
studii importante: Matei Vișniec, un optze- Însă dincolo de trăsăturile care-l
cist atipic de Bogdan Crețu, Matei Vișniec – apropie pe autor fie de teatrul absurdului,
Mirajul cuvintelor calde de Daniela Magiaru, fie de postmodernism, ne propunem în acest
Personajul virtual, sau calea către al V-lea punct capitol ce-i este dedicat să discutăm despre
cardinal la Matei Vișniec de Mihai Lungeanu, demersul dramaturgului de a se poziționa
Teatrul recompus. De la poezie la metafizic în față în față cu istoria. Și începe prin a se
teatrul lui Matei Vișniec de Octavian Jighirgiu, îndoi asupra unor capitole, continuând prin
Consecinţele bilingvismului în teatrul lui Matei documentare și prin atitudinea pe care o ia
Vişniec de Emilia David. în consecință. Și în cea mai recentă apariție
Teatrul Municipal din Suceava, înfi- de carte, Ultimele zile ale Occidentului, Vișniec
ințat în 2015, îi poartă numele, instituția vorbește, prin parabole, povestiri sau în
promovând regizori, actori și dramaturgia rememorări despre chestiuni sensibile ce
tânără, punând deopotrivă accentul pe texte se profilează pe orizontul societății euro-
clasice revitalizate în peisajul cultural suce- pene din prezent: alteritatea, minoritățile

etnice, modalitatea în care o societate
relaționează cu minoritățile, reflecți-
ile despre timp aparțin și ele aces-
tor pagini. Aproape în fiecare piesă e
adusă sub lupa prin care dramaturgul
privește cu minuțiozitate relația dintre
om și evenimentele din jur, istoria ca
temporalitate, ca memorie, falsitatea,
minciuna, mutilarea adevărului, dar
și demascarea faptelor. Istoria e ca o
amplă canava, cu porțiuni incerte, cu
puținele ei zone luminoase, însă cu
destule capitole nefericite, cu persona-
je, cu discursuri fabricate – istoria ca
un imens teatru – aceasta e imaginea
pe care ajunge să ne-o ofere textele în
care e abordată această temă. Gândind
la expresia shakespeariană, o remode-
lează: istoria e făcută de oameni, de
histrioni ce rostesc texte, ca, bunăoa-
ră, un rege și un nebun pe o scenă.
Istoria e oglinda vieții noastre, pe care
o tratăm, uneori, cu ignoranță. Și asta
e grav.
„REGELE – Umorul tău a fost
singura oglindă credibilă a puterii
mele. Nebunia ta a fost un elogiu
suprem adus libertăţii. De altfel, nebu-
nia ta a fost singura formă de libertate
pe care am cunoscut-o vreodată…
BUFONUL – Oh, ce frumos…
ce frumos… Vă implor, Majestate,
tăceţi… nu mă mai torturaţi! Îmi face
rău să ştiu că urechile istoriei nu
vă vor reţine cuvintele [s.n.]… (Către
cei de „dincolo”.) Regele se confesea-
ză, la naiba, unde sunteţi? Domnule
Gardian, răspundeţi dacă sunteţi
acolo! (Către REGE.) Nimeni! Istoria
oricum nu prea are urechi [s.n.]… Şi
cînd are totuşi, descoperi că urechile
ei sunt mici, minuscule, ca urechile de
porc [s.n.] … Dar unde s-or fi dus cu
toţii, pentru numele lui Dumnezeu?
(Către cei de „dincolo”.) Unde sunteţi,
măăă?”1
Sau, în Ioana și focul, Povestitorul
1 Matei Vișniec, Regele, bufonul și dom-

nii șobolani sau Reverii pe eșafod, în Tea-
tru, București, Editura Tracus Arte, 2017,
pp. 258-259

i se adresează eroinei: „Spectacolul nostru în anul 1940, din ordinul Generalisimului
nu este precum spectacolele urîte ale istori- Iosif Visarionovici Stalin”. E și acesta, un
ei, care durează uneori ani și ani de zile… episod amar, timp de cincispezce ani igno-
(Scoate o monedă.) Ia să vedem, Ioana, cine va rat – abia în 1955, în vremea primului proces
povesti scena următoare. Ce alegi, cap sau de destalinizare, Meyerhold a fost absolvit
pajură?”2 de acuzațiile ce i-au adus moartea. Dar ade-
Ideea istoriei văzută ca un carnaval, o vărul despre uciderea lui în detenție nu a
sărbătorare tumultoasă, cu o singură direc- fost cunoscut până în 1988. Însă și Cioran
ție, repetitivă, ca un loop, dinspre mărire spre și Meyerhod, prin modalitatea în care ficți-
decădere, iar și iar, e reiterată de personajul onal li se conturează portretele, nu se reduc
alegoric al Morții din textul mai sus amintit: la două personalități, reprezentative pentru
„Veniţi, veniţi la bairamul istoriei… Veniţi să o anume perioadă istorică. Mai curând, se
vedeţi cum arată o ţară căzută în genunchi… adună sub numele lor alte multe chipuri din
Veniţi, spectacolul e gratuit, veniţi să vedeţi diaspora intelectualilor refugiați în vestul
cum agonizează grandoarea…”3 sau, puțin european, alte multe chipuri ale artiștilor
mai târziu aceeași figură vociferează: „Veniţi oprimați sub un regim abuziv. Iar Vișniec
la bîlciul istoriei… La dreapta puteţi admira i-a cunoscut, trăind chiar el această dramă a
cadavrele celor care au scăpat de hoardele îndepărtării, a interzicerii, a excluderii? Nu
englezilor, dar au fost omorîţi de bandiţi și vrea să uite și nimeni n-ar trebui să șteargă
de tîlhari”4. din memorie greșelile comise în trecut. Este
De la Despre sexul femeii-câmp de luptă textul de teatru epiderma hiper-sensibilă prin
în războiul din Bosnia, la Istoria comunismului care, dinspre scriitor spre spectator sau lec-
povestită pentru bolnavii mintal sau la Trilogia tor, traversează spațiul subțire, râsu’-plân-
balcanică. Migraaaanți sau Prea suntem mulți su’, comicul scufundat în derizoriu, tristețea
în aceeași barcă, momente importante, dra- meditativă, însă și fumusețea cuvântului ori
matice, din istoria recentă sunt tratate. Însă prezența izolată, dar strălucitoare a speranței.
și în textele care revin asupra unor portrete Și piesele care nu au un subiect desprins
emblematice, tot fragmente controversate ori din realitatea istorică se constituie ca punți
sensibile sunt aduse în discuție pin specificul de legătură dintre parabolă și evenimente
scrierii dramatice: Ioana și focul, Mansardă la recente. În De ce Hecuba – un text de o poeti-
Paris cu vedere spre moarte, Richard al III-lea citate sfâșietoare – Vișniec folosește mitul, din
se interzice sau Scene din viața lui Meyerhold, care transpare parcă cu și mai multă clarita-
Cabaretul Dada. Emil Cioran, în ultimele zile te, datorită valorii acestuia de universalitate,
din viață, bolnav de Alzheimer, e imaginea panorama din care se compune istoria ultimi-
intelectualului român despărțit de patrie, lor ani. Scena se tot transformă, de la spațiul
în anii grei ai celui de-al doilea război mon- din fața unui templu în ruine, la lumea olim-
dial, înstrăinat, refuzat apoi și condamnat piană, la porțile cetății troiene asediate, de la
tocmai de românii care ar fi trebuit să-i malul mării. Iar în tot acest timp, cât se traver-
recupereze personalitatea, în prioada urmă- sează porțiuni ficționale, celui din sală îi e din
toare. E inelectualul față în față cu sinele. ce în ce mai evidentă apropierea dintre mit și
Vsevolad Meyerhold, regizorul experimental vremea noastră în care tot războaiele curmă
rus, arestat, torturat și omorât sub regimul viața nevinovaților și-n care tot niște zei (un
stalinist, devine personajul central al piesei fel de super-puteri) dictează (sau regizează)
Richard al III-lea se interzice. O descrie autorul istoria. De altfel, scriitorul precizează într-o
drept „Adaptare liberă după ultimul coş- notă ce însoțește textul: „Căderea Troiei, în zile-
mar avut de regizorul Vsevolod Emilievici le noatre, ar putea fi asediul orașului Sarajevo
Meyerhold înainte de a fi ucis în închisoare, în anii războiului bosniac, sau orașul Groznîi
în anii războiului din Cecenia, sau Beirutul în
2 Matei Veișniec, Ioana și focul, în Teatru, ed. anii războiului civil din Libia, sau, mai recent,
cit., p. 20 orașul Mogadiscio din Somalia sau Alep din
3 Idem, p. 62 Siria... (...) durerea Hecubei este, fără îndo-
4 Idem, p. 63
ială, durerea universală a tuturor mamelor puns „De ce”, un fel de strigăt mut expresio-
care-și văd fiii , încă de la vârstă fragedă, nist, invocat de altfel și în text: „HECUBA: (...)
aspirați de violența și cruzimea războaielor La originea lumii cosmice, de astre, de titani,
absurde din ziua de azi. Hecuba este mama de zei și de oameni se află deci Eros, forță
tuturor copiilor-soldați care sunt învățați să creatoare și indestructibilă... Și totuși ceva nu
ucidă încă de la vârsta de la șase-șapte ani, a funcționează în univers. Dacă tot ce există se
tuturor tinerilor fanatizați, dar și fascinați de naște din dragoste, datorită lui Eros, de ce or
adrenalina războiului, a acelor tineri care la fi existând atâtea războaie și atâta tristețe?
19 ani sunt deja veterani de război și seniori Aici se întâmplă ceva ce nu înțeleg. De ce atâta
ai războiului”5. durere, dacă totul țâșnește din forța iubirii?
Dar istoria nu e doar o înșiruire de HECUBA lovește aerul cu pumnii.
episoade, un manual cu date, cu nume, cu Zgomotul provocat de loviturile sale este asurzitor.
relatări, nu e doar un cadru teatral în care cei De ce?
mari privesc nepăsători, uneori ușor distrați, Alte lovituri cu pumnii în aer. Ecouri
la dezastrele celor slabi. Istoria se transformă asurzitoare.
și în întrebări adânci și e și acel loc absurd, în De ce?”6
care logica, morala, umanitatea sunt răsturna- Textul vișniecian nu e comod, chiar
te și profund periclitate, până când nu mai pot dacă surprinzător, chiar dacă apelează la
fi identificate. Atunci nu mai e loc nici pen- ludic, la teatralitate, la poezie. E grav, absor-
tru ironie, nici pentru deriziune, ci singura bitor, trezește lacrima, care se prelinge încet
valabilitate o are strigătul tragic. Monologul pe obraz, demonstrându-ne nouă, celorlalți,
Hecubei, din scena 19, este răvășitor. Are privitorii, că mai păstrăm un strop de umani-
un ritm de incantație, accente tragice în care tate. E o pildă, o moralitate, o povestire, o sec-
suferința cu greu mai poate fi exprimată prin vență întotdeauna a neliniștii, ce poate vira în
cuvinte, reducându-se la întrebarea fără răs- grotesc chiar în macabru. Dar realitatea e așa,
și doar pentru faptul că eul nostru subiectiv
5 Matei Vișniec, De ce Hecuba, în Omul din care
ar vrea s-o schimbe într-un peisaj luminos,
a fost extras răul, București, Editura Cartea Ro-
mânească, 2014, pp. 275-276 6 Idem, p. 264

asta nu înseamnă că s-a stabilit și adevărul, se creează legăturile invizibile, neașteptate
iar ceea ce pare azi un rău infim, a doua zi se cu scrierea textului contemporan. Căutarea
transformă, din pricina necunoașterii sau a continuă a lui Matei Vișniec, dincolo de
indiferenței, în răul cel mare. Și-atunci nu ne ontologic, de metafizic, este cea a cuvântului.
mai rămâne decât să ne întrebăm „De ce?” Vehicolul comunicării, semnul umanului,
Nu întâmplător, preluând discursul materia ne-materie prin care tot alergăm
sceptic, se spune despre Matei Vișniec că se după timpul pierdut și prin care-l regăsim.
așază alături de Ionesco și Cioran – o dată Cuvântul pe care dorim să-l atribuim robo-
în plus și pentru faptul că au împărtășit cu tului. Cuvâtul prin care poezia e posibilă.
toții anii exilului în Franța. Însă lumii fără de Cuvântul rostit în 55 de limbi, inserat pe dis-
scăpare din Rinocerii sau negativismului ciocul de aur Voyager, lansat în univers, dincolo
ranian, li se opune, la Vișniec, speranța, ca un de orbita lui Pluto, spre a fi vreodată, poate,
fel de ultimă arătare, firavă și bizară, a ieșit descoperit de o viață extraterestră.
din cutia teatrului, ca un fel de „continuă” pe Vom încheia, însă doar pentru a des-
paginile istoriei de a doua zi. chide drumul altor întrebări, cu o meditație
În timp, creația dramaturgică a căpătat despre cuvânt și poezie, din Omul din care a
ea însăși profilul unui – să-i spunem așa – op fost extras răul: „PREȘEDINTELE: (...) «Câinii
de istoria teatrului, căci scriitorul abordează, traversează aerul într-un diamant». Nu știu
în cheia parabolei, a farsei tragice, a metisării de ce, dar mi se pare că acest vers călătorește
formelor, genuri diferite: tragedia antică (De prin univers, că a avut forța de a se desprinde
ce Hecuba), moralitatea medievală și dan- și că este în mișcare, în deplasare... Într-un fel,
surile macabre (Ioana și focul), strucura tex- este ca o invenție... În timp ce «câinii traver-
tului avangardist, dadaist sau suprarealist sează aerul într-un diamant», versul ăsta tra-
(Cabaretul Dada), stilul diaristic împletit cu versează universul spre alte spirite capabile
documentarul (Despre sexul femeii – câmp de să vibreze în fața lui...”7
luptă în războiul din Bosnia). Iată tot atâtea
experimente fericite, căci se reușește păstra-
rea elementelor convenționale și, totodată, 7 Matei Vișniec, Omul din care a fost extras
răul, ed. cit., p. 132

vizual & virtual
Ştefan Oprea (n. 1932 – d. 2018) a lui durează ceva mai mult, sunt singurele
fost un critic de teatru şi film ieşean, doctor care vor depune mărturie în faţa celor care
al Universităţii ”Al.I. Cuza” din Iaşi, profesor vor veni şi vor dori să ştie ce a fost, cine a
la UAGE, redactor şi publicist etc. Cunoscut fost, cum a fost în perioada cutare şi cutare.
drept criticul de teatru prin excelenţă al Istoria teatrului va avea şi ea nevoie de ele.
Iaşului, stimat de studenţi, actori şi regizori, (din ”Încheiere” la Prin teatre şi prin ani,
Ştefan Oprea s-a afirmat din interiorul lumii Editura Artes a UAGE, Iaşi, 2011).
teatrale ieşene, întreţinând prietenii fructuoase
cu oamenii de teatru despre care a scris. Teatrul este o artă vie, care, ca orice
este viu, e sortit la un moment dat să
A fost un profesionist, a participat moară. La fel şi cronica de teatru, mai
la festivaluri şi manifestări de profil, şi mult sau mai puţin o artă sau o operă în
a fost el însuşi un om de teatru foarte felul ei, în funcţie de cel ce se angajează în
activ. Cronicile sale pot fi consultate în respectivul act, e mărturia unor momente
periodice sau în volumele în care cu mare socio-istorice din punctul de vedere al celui
grijă le-a strâns, crezând în ideea de istorie ce le consemnează, trecându-le prin filtrul
a teatrului şi în rolul cronicarului de său. De aceea, personal am mari îndoieli
teatru ca mărturisitor al vremurilor sale: că istoria teatrului ar putea însemna mai
”Ca fumul este gloria scenică. Norocul ei mult decât un corp tatuat cu un marker
rămâne memoria spectatorilor, dar şi ea permanent, cu pretenţii de universalitate,
cade, cu timpul, în aceeaşi zodie. Singura de obiectivitate şi de perenitate, însă sortit,
şansă e hulitul şi neiubitul critic; paginile fără drept de apel, morţii. Luptând cu

această idee, criticul de teatru Ştefan Oprea
a încercat să scrie dintr-o perspectivă
cât mai obiectivă, raportând creaţia
dramaturgului la spectacol, interpretările
actoriceşti la viziunea regizorală şi analizând
interconectat prestaţiile actoriceşti. Şi-a
însuşit terminologia de specialitate
profesionistă, făcând însă uneori apel la
metafore, comparaţii şi termeni specifici
care îl afirmă ca făcând figură aparte în
peisajul criticii de teatru ieşene. Mi-am
propus să formulez câteva consideraţii
privitoare la teatrul contemporan, luând ca
punct de plecare gândurile despre teatru
ale lui Ştefan Oprea, în acest moment de
cotitură când omul a plecat dintre noi,
lăsând în urmă criticul ce transpare din
rândurile scrise ani de-a rândul despre
festivaluri, spectacole, actori, regizori,
oameni de teatru.
În cronicile sale, Ştefan Oprea a fost

preocupat de o anume ”cultură a rolului”,
şi anume l-a interesat să schiţeze liniile
principale ale evoluţiei personajelor din
spectacolele supuse atenţiei. El a analizat la
rigoare nuanţele de interpretare din cadrul
anumitor roluri. De asemenea, s-a îndreptat
asupra abilităţii actorilor de a interpreta
comedie, respectiv tragedie, sesizând
pericolul ce poate surveni atunci când
un actor tinde să fie considerat exclusiv
comic/tragic (şi, drept urmare, distribuit
numai în rolurile care se presupune că îi
corespund), dar remarcând şi faptul că
se produce o veritabilă surpriză, aproape
o revelaţie atunci când se întâmplă ca
un actor considerat a fi înzestrat pentru
comedie/tragedie să dea lovitura în zona
opusă. În caracterizarea actorilor foloseşte
foarte multe descrieri de epitet, unele dintre
epitete acestea fiind la îndemâna oricui
(”aplomb”, ”forţă”, ”intensitate”), iar altele
alcătuind expresii ce izvorăsc din silul său
particular şi din terminologia specifică
folosită (de exemplu, ”dramatism discret
combustionat”, sintagmă extrasă dintr-un
context mai amplu).
Criticul de teatru Ştefan Oprea

este foarte atent să alterneze trăsăturile
personajului cu cele ale actorului, fără buna descifrare a sensurilor textului şi
a crea confuzie în mintea lectorului şi, transferul just realizat de regizor dinspre
cu toate acestea, jonglând destul de abil sensurile acordate textului înspre sensurile
între cele două registre. Pe Ştefan Oprea îl obţinute prin intermediul interpretărilor
impresionează foarte multe aspecte la actori, actoriceşti. După cum s-a putut remarca,
printre care trecerile abile realizate de actor/ analizele de spectacol ale lui Ştefan Oprea
actriţă între stările psihologice complexe prin cronicile sale au în vedere atât jocul
ale personajelor, pitorescul rolurilor, actoricesc, cât şi viziunea regizorală.
volubilitatea, abilitatea, subtilitatea, emoţia
stăpânită, nuanţările de rol etc. Deduc Uneori el recunoaşte că e dificil de
din cronicile sale că, pentru Ştefan Oprea, apreciat cât din reuşita de ansamblu se
actor bun înseamnă înzestrat, talentat, datorează regizorului şi cât actorului ce
abil, subtil, capabil să parcurgă o suită de interpretează rolul. Ştefan Oprea a scris
stări diferite (aş completa, actualmente, în despre actorii pe care îi cunoştea şi în cazul
contextul spectacolului contemporan, chiar cărora a observat că regia se plia pe abilităţile
contradictorii) de mare acuitate psihologică, actorului şi nu invers deoarece era vorba de
cu profunzime şi expresivitate. În acelaşi actori foarte talentaţi (Dionisie Vitcu sau
timp, un actor bun trebuie să fie capabil să Teofil Vâlcu de exemplu), având personalităţi
depăşească registrul interpretativ cunoscut puternice şi concepţii solide despre teatru şi
şi prin care s-a făcut remarcat (comic/ despre interpretarea particulară a rolurilor
tragic) prin noi provocări neaşteptate jucate. Dar, atunci când analizează un
pentru publicul său, de dorit pentru critic spectacol, Ştefan Oprea nu se referă doar la
(tragedie/comedie). Ştefan Oprea se mai actori şi regizori ori la relaţiile dintre actori
referă la ”infinitatea paletei interpretative”, şi regizori, jocurile puterii şi raporturile
la o pluralitate tinzând spre infinit a de forţă dintre cele două categorii, ci şi la
posibilităţilor actoriceşti şi cred că prin echilibrul de ansamblu spre care spectacolul
aceasta ar putea fi definit actorul total, aşa trebuie să tindă printr-o bună gestionare
cum îl vede el. a raporturilor dintre actori în scenă.
Această gestionare depinde de experienţa
În concepţia criticului de teatru Ştefan regizorului. Mai departe, echilibrul scenic
Oprea, actorii trebuie să se dovedească final este obţinut prin acordarea tuturor
prin interpretarea rolurilor ”individualităţi elementelor spectacolului – mişcare scenică,
bine reliefate”, dar, în acelaşi timp, să fie scenografie, ”bandă sonoră”, personaje de
constant preocupaţi de unitatea de ansamblu figuraţie inventate, pe care criticul de teatru
spectacologică. Un regizor bun se va le are în vedere.
preocupa întotdeauna atât de valorificarea
potenţialului fiecărui actor în parte, cât şi de Ştefan Oprea apreciază în mod special
omogenizarea interpretărilor actoriceşti. Un scenografia atunci când aceasta e raportată
regizor bun, în concepţia lui Ştefan Oprea, la psihologia personajelor. Şi ca noi toţi dă
nu lasă actorii să joace pe cont propriu, de înţeles când un spectacol e mai puţin
fiecare în legea lui. Chiar dacă interpretările reuşit prin faptul că se concentrează asupra
individuale sunt valabile, fiecare în parte, scenografiei. Într-un caz anume, anunţă
trebuie să se tindă spre o interdependenţă că în reuşita spectacolului contribuţia
a raporturilor scenice dintre actori. În ceea scenografului e hotărâtoare, aceasta punând
ce priveşte construcţia scenică propriu- sub semnul îndoielii alte aspecte, pe care de
zisă, un spectacol bun trebuie să fie cursiv, altfel nu omite să le menţioneze la rândul
accesibil, iar nu să cultive ambiguităţile lor. Merge destul de departe din punct de
textului (dacă e cazul). Ştefan Oprea vedere tehnic, dar şi în ceea ce priveşte
numeşte conceptul regizoral ”idee-ax a atmosfera ori starea transmisă spectatorului,
spectacolului”, considerând importante apreciind cursivitatea ori ţinuta plastică a
unui spectacol. Este dezamăgit atunci când

ceva i se pare a fi în plus, ca o ”lungime priveşte rezistenţa în sine a acestora prin
obositoare, trenantă”. Propune ca tablourile ineditul acţiunilor, prin tensiunea creată de
să fie mai curând interferate spre a spori situaţiile dramatice sau prin originalitatea şi
dinamicitatea unui spectacol (”spor de spontaneitatea replicilor, cât şi prin modul
alerteţe”). Citind cronicile lui Ştefan Oprea în care scenele funcţionează interconectat
nu poţi să nu remarci cu nu s-a mulţumit în cadrul construcţiei scenice. Un spectacol
să rămână în vechea gardă de critici, ci a bun, în concepţia lui Ştefan Oprea, este acela
vrut să ţină pasul cu evoluţia spectacolului care caută să ajungă, dincolo de personaje
contemporan şi a modului în care se scrie şi acţiuni la ”starea dramatică” degajată
despre teatru astăzi. de o construcţie scenică anume. Astfel că
un spectacol s-ar recunoaşte nu atât prin
Ştefan Oprea nu a analizat doar situaţii ori caractere, cât, mai ales, prin
spectacole, ci şi piesele de teatru care stau atmosferă.
la baza lor, urmărind să pună în evidenţă
contextul istoric, social, dar şi subiectiv. De În semn de omagiu pentru cel
exemplu, atunci când se referă la Noaptea ce a fost criticul de teatru ieşean Ştefan
calicilor de Mircea Radu Iacoban are în Oprea, un om pedant şi un spectator atent,
vedere faptul că eroul este chiar oraşul Iaşi şi am selectat şi dezvoltat câteva dintre
devine uşor patetic. Atunci când analizează consideraţiile sale despre teatru, actor,
construcţia dramatică, Ştefan Oprea regizor, spectacol, oprindu-mă asupra
deosebeşte între piese clasice, structurate-n chestiunilor pe care le-am considerat
jurul unui miez conflictual şi piese moderne, relevante, din punctul meu de vedere,
cu o ”ţinută narativă”, o suită de tablouri pentru teatrul contemporan. În acelaşi timp,
sugestive, cu accent pe acţiune, situaţie am încercat să extrag concepţia sa despre
scenică, şi nu pe caractere. El se opreşte şi ceea ce înseamnă actor bun, spectacol
asupra legăturii dintre tablouri (scene) dintr- bun, respectiv, regizor bun. În ceea ce-l
un spectacol, considerându-le atât în ceea ce priveşte pe criticul de teatru Ştefan Oprea,
aş încheia încadrându-l în rândul unui
curent al criticilor de teatru umanişti, care
insistă că, dincolo de suprafaţa textelor şi a
personajelor, regăsim întotdeauna o poveste
despre om şi natură umană. Comparaţiile
şi metaforele sunt la ele acasă în scrierea
lui Ştefan Oprea despre teatru, nu fără
a le explicita. Astfel, în opinia sa, Ivona,
principesa Burgundieidin 1976 de la Iaşi
e despre ”fiinţa umană cu obsesiile ei, cu
culpele ei ascunse, cu tainele ei, iar Ivona e
ochiul de apă limpede în care această fiinţă
îşi oglindeşte chipul”. Mai mult, el pare să
facă parte din rândul criticilor de teatru
existenţialişti, atunci când, lăsând în urmă
ideea de natură umană, se concentrează,
pe de o parte, pe psihologia particulară a
eroilor, nuanţată prin jocul actorilor, iar pe
de altă parte pe modul în care spectacolul
are ceva de spus despre fiinţa umană,
despre condiţia umană şi despre destinul
nostru ca oameni, într-un interval temporal
bine definit.

vizual & virtual
Atașat definitiv și profund de lumea cred că nu trecea zi de la Dumnezeu dăruită

satului românesc, de unde neamul său pro- artistului, fără ca notesul lui sau colile tip
venea, Mircea Boiță a înnobilat, prin actul A4 să nu consemneze evenimentele zilei,
său de creator onest și consecvent unor cu bune și cu rele, artistul devenind prin
principii de creativitate și moralitate, uni- proprie voință cronicarul în imagini al vie-
versul unei comunități pe care pictorul și ții satului, unde se întâmplau evenimentele
graficianul l-a transfigurat în expresie artis- esențiale, cum ar fi o ședință școlară, o invi-
tică. Urmat în drumul său spre împlinire tație la primărie sau sacrificarea pe altarul
de consătenii săi de la Gropnița – nume Crăciunului a unui porc îngrășat în ajun.
deloc încurajator pentru un artist – picto- Asemenea cronicarilor moldoveni,
rul și desenatorul mereu inspirat a făcut de la Grigore Ureche la Ion Neculce, profe-
din grafică un fel de jurnal intim, unde sorul de arte frumoase de la Gropnița con-
evenimențialul ocupă un loc important. semna în imagini istoria fiecărei zile unde
Instrumentele sale de lucru erau creionul se puteau regăsi, în dimensiunea hâtră
sau un pix cu tuș, fiecare personaj întâlnit sau ludică, fișa de existență a comunității.
fie pe ulițele comunei sau la nesfârșitele Bonomia cordială a artistului, replica lui
ședințe de instruire la școală ori la primă- caustică sau tandră după caz, au făcut din
rie, sau, mai rar, la partidele de vânătoare artist autentica instanță civică a localității și
ori pescuit a devenit motivația deplină și un mesaj hâtru trimis pe adresa neantului.
autentică de a comunica în mod personal cu Crede, potrivit vechiului adagiu, că râzând,
consătenii săi și, firește, cu el însuși. Practic, putem îndrepta moravuri. Este drept că o

caricatură sau șarjă grafică amicală nu a Artiștilor Plastici din România, Filiala Iași,
produs în istoria artei încă efectele scontate în anul 2011, unde, deloc întâmplător,
de artiști, însă artiștii, cum știm, pot muri, a asistat și rostit câteva cuvinte, acade-
dar nu se predau. Zecile, sutele de ima- micianul Răzvan Theodorescu, cel care-l
gini grafice cu amprenta inconfundabilă remarcase cu ani în urmă, a confirmat
a artistului stau mărturie că, Mircea Boiță în mod strălucit cariera lui Mircea Boiță.
devenise prin micile lui pamflete ocazionale Compozițiile sale subtile și profunde, dese-
paznicul de far al moralității locale, al eve- nele sugestive și vag ironice, portretele
nimentelor memorabile din Gropnița, axul consătenilor și ale membrilor de familie pe
unei viețuiri esențiale pentru comunitate… care i-a iubit imens, atestă un destin artistic
Cosmosul local a înregistrat cu inte- inechivoc și original prin viziunea și stilisti-
res revenirea după studiile de artă de la ca formelor deopotrivă în soluțiile picturale
Iași ale artistului în comuna natală unde, sau grafice. Albumul de autor lansat cu
în timp, s-a exprimat în dregătorii pline de acest prilej evocator a făcut ca numerosul
responsabilitate, dar cineva de dincolo de și interesantul public să vibreze cu emoție
noi, i-a transmis în secret că a fi director de firească și să considere că arta ieșeană și nu
școală este onorant, să conducă Căminul numai a înregistrat un eveniment memo-
Cultural asemenea, să participe la nesfâr- rabil. Ceremonia vernisajului, elevată și
șite instruiri școlare sau de partid, dar să corect-entuziastă, a solidarizat publicul și
nu uite, nici măcar în somn, că Cel de Sus i-a conferit artistului trecut în neuitare, res-
i-a pus în ranița de luptător cu pixul sau cu pectul și prețuirea binemeritată.
tușa de culoare bastonul de mareșal. Dubla vocație a lui Mircea Boiță, pic-
Expoziția retrospectivă Mircea Boiță, tor și grafician, i-a permis accesul la zone-
organizată de familie cu sprijinul Uniunii le profunde ale psihismului celor cu care

lui, a duplicitarelor entuziasme ocazionale.
Anturat de colegii de la Gropnița sau din
alte școli ale comunei, graficianul comunică
cu confrații prin persuasive schițe spontane.
Practic, universul satului natal, întâlnirile cu
scop didactic, ședințele de instruire, nunți-
le și botezurile îi oferă un spectru larg de
subiecte și de atitudini, de expresii și inter-
pretări în cheie ludică.
Documentele grafice păstrate în arhi-
va memorială a familiei configurează un
univers convingător al satului din Moldova,
plăcerea de a surprinde chipuri și caractere,
expresii ale clipei. Unii colegi de breaslă
ațipesc la ședințele de instruire, al cercurile
pedagogice sau la sindrofiile care urmează
acestor plictisitoare reuniuni profesionale.
Mircea Boiță vede și exprimă, nu ca un
justițiar, ci doar ca un artist interesat de
atitudini și caractere. Vede clar și departe,
atingând zonele sensibile ale profunzimilor
ființei, umorul fiind permanent un adjuvant
necesar. Mapele cu sute de desene atestă o
productivitate neistovită, singurii privile-
giați de soarta causticei ironii fiind cei din
imediata sa proximitate. Are, în mod evi-
dent, apetit pentru ludic și pentru gluma
spontană care doar șfichiuiește cu tandrețe
și înțelegere metehnele umane. Bonomia lui
Mircea Boiță are cordialitatea unui conviv
s-a însoțit pe drumul vieții, cei din fami- hâtru și pus uneori pe șotii.
lie fiind, desigur, privilegiați. Portretele Rareori, atunci când își îngăduie o
celor din familie, soția, copiii, frații, părinții, scurtă vacanță prin stațiunile de odihnă
oamenii din Gropnița au devenit modelele frecventabile, face schițe în priză directă
la îndemână pe care le surprinde în variate la real, tușurile virile, consistente, confi-
ipostaze. Practic fiecare imagine devine o gurând pitorescul unor vile sau biserici
interpretare grafică, un mod de a caracteri- desprinse de pe fundalul cerului infinit.
za prin culoare sau în ductul subtil al creio- Concomitent se arată interesat de profilu-
nului. Ductul este simplu și firesc, caracte- rile hilare ale unor viligiaturiști prețioși și
rizant și definitiv. În fond, artistul, pictân- copleșiți de propria vanitate. Graficianul
du-i sau desenându-i îi asocia ființei sale lucrează cu materialul clientului și sprinte-
profunde, bucuriei de a se comunica pe sine neala spiritului său face casă bună cu expre-
din perspectiva artei. Notele grafice ocazio- sia ironică și hâtră a unui moldovean pus
nale, surprind în atmosfera interminabilelor pe șotii. Structură fundamental optimistă,
ședințe didactice sau oficiale situații pline Mircea Boiță face portretul unor confrați
de umor și devin expresia unui spirit de de preocupări școlare, dar și civice, are res-
observație fără greș, virate deseori spre șarjă ponsabilități mai mici sau mai mari, fresca
și caricatural. Bogăția de subiecte noncon- ironic-jovială a sutelor de imagini fiind
formiste, hilare adesea, denotă capacitatea adevărata sa vocație, împlinită prin desti-
artistului de a se amuza de fauna imediatu- nul de creator. Unele șarje amicale, tandre

și subtile, configurează, asamblate într-un zează un profil convingător prin simplitate
întreg, tabloul amplu, monumental, al unui și adevăr. Are discreția de a se socoti unul
timp când oamenii afirmau una, dar cre- dintre ceilalți. Membrii familiei, soția, copiii,
deau alta. Duplicitatea avea deseori accente frații și surorile, părinții, alte rubedenii sunt
amare, alteori fiind doar o formă de a trișa expresia respectului și dragostei exprimate
realitatea deseori absurdă. Mircea Boiță a prin formă și culoare.
avut acest har remarcabil de a sluji comuni- În mapa artistului am identificat
tatea care nu a uitat încă să zâmbească. lucrări mai vechi din perioada anilor de
Pe parcursul cercetării atente a mape- formare artistică, unde artistul căuta în
lor aflate în posesia familiei am constatat că mod evident o direcție proprie, un drum al
Mircea Boiță avea un har remarcabil de por- autenticității și duratei. A se căuta pe sine
tretist, atent la expresia psihismului indivi- este un lucru firesc. A nu te găsi niciodată
dual și la felul cum lumina interioară iradia seamănă cu un păcat. Mircea Boiță a avut
în spațiul social. Numeroase expresii confi- de la început sentimentul că drumul ales
gurate doar prin arabescul unor conture con- este cel corect și că poate duce spre auten-
feră prețiozitate stilistică unui demers care ticele înălțimi valorice. Privesc cu atenție
se dorea împlinit prin firesc și expresivitate. aceste prime încercări și constat că a te întâl-
Privea de aproape, dar vedea în adâncurile ni cu tine însuți nu este un lucru prea lesni-
ființei, calitate de excepție pentru orice artist cios. Drumul către esențele autentice mereu
care se respectă cu adevărat. Autoportretele ocolește… Așa s-au petrecut lucrurile și cu
lui Mircea Boiță nu sunt niciodată flatante Mircea Boiță a cărui voință de a fi el însuși
în raport cu propria percepție. Se consideră a învins orice dificultate. Studiile de portret,
satisfăcut atunci când, din câteva tușe reali- mai bine zis, autoportretele începuturilor

denotă dorința de studiu și, prin aceasta, să
ajungă la performanță. Studiul formelor, al
fizionomiei și expresiei, accentuarea notei
de autenticitate și expresivitate a consti-
tuit un program pe care viitorul artist l-a
respectat cu sfințenie și dăruire. Raportul
dintre lumină și umbră, proporțiile firești,
expresia caracterizantă, autenticitatea sunt
elementele unor îndelungate reflecții și
autoevaluări exigente.
Aceste constatări bazate pe studiul
mapelor artistului validează relația dintre
creația în dimensiunea sugestivă a pic-
turii, aceea ca l-a impus și prin interme-
diul albumului de autor editat cu prilejul
Retrospectivei din anul 2011, iar acum ela-
borarea și tipărirea unui al doilea album
consacrat artei grafice. În acest fel se va
împlini, cu ajutorul familiei artistului și
a fraților săi, îndeosebi a fratelui Mircea,
care cu ani în urmă, ca și acum, acordă un
interes special artistului, ocupându-se de
valorificarea firească a operei acestuia.
Ansamblul creației grafice cuprinde
multitudinea de desene ocazionale, unele
risipite prin oferirea lor celor ce i-au pozat
sau au fost surprinși de artist în atitudini
mai mult sau mai puțin favorizante, studiile
de figuri umane destinate unor compozi-
ții finalizate în tehnica picturii, scenele de
intimitate domestică a urmărit constant
evoluția fizionomiei și expresivității a pro-
priilor membri ai familiei, de la o schimbare
de vârstă la alta. Neostenit și pasionat de
fizionomia unor copii, bătrâni ai satului
sau membri familiei graficianului a folosit
constant materialul predilect de lucru care
se afla permanent sub ochii săi. Artistul,
pictând sau desenând a transferat odată cu
imaginea propriile sale sentimente de dra-
goste și de ocrotitoare blândețe celor pe care
i-a îndrăgit cu adevărat. Poporul de imagini
realizate în timp configurează un insațiabil
apetit de a vedea dincolo de aparențe și de
a exprima esențe laolaltă cu bucuria stenică
a împlinirii de sine.
Toate considerentele de până acum
au rostul de a configura personalitatea dina-
mică, devotată și onestă, a unui cetățean de
excepție al comunei natale și a unui spirit

civic angrenat în numeroasele și, uneori, și din afara noastră, El fiind singurul paznic
insolubilele probleme ale comunității, de far în noaptea timpului.
pe care a diriguit-o cu devotament și Structurile formelor, mișcarea interi-
pricepere o vreme. A executat pentru școala oară, dinamica volumelor, spiritul abstract
din Gropnița de pildă, o amplă lucrare al metaforei, angularitățile dinamice ale
monumentală ce străjuie și astăzi pe fațada tușei fac ca impactul cu imaginea să producă
Școlii generale din Gropnița. Propria casă revelații sau permanente enigme. Artistul,
are aerul unui mic templu de familie, unde doar artistul, cunoaște cu adevărat taina
artistul și-a crescut și educat copiii, s-a sufletului său anturat de protecția divină.
bucurat sau a fost trist alături de devotata Cavalcade astrale sfâșie somnul nopților
sa soție pe care, iubind-o a pictat-o cu dra- nesfârșite ca o premoniție a apocalipselor
goste înveșnicind-o ca pe singura și autenti- previzibile. Pe drumul Golgotei imaginare,
ca sa muză… Mircea Boiță a purtat crucea răstignirii cu
În acest sanctuar al iubirii și creației, demnitatea și harul unui ales. Prin acest
al familiei Boiță în general, dragostea pentru capitol esențial în configurarea dimensiunii
valorile autentice ale neamului nostru sale de creator, artistul se înscrie în catego-
au indicat o direcție de viață și parcurs ria celor care, gândindu-se pe sine, gândea
învrednicit de om și privegheat de voința la dimensiunea Universului.
divină. Deseori, vizitându-l, privindu-i Cred cu convingere că aceste opere,
lucrările mai vechi sau mai recente, simțeam neliniștitoare în sensurile ei profunde, tri-
că fac parte dintr-o aceeași familie spirituală. mit la memorabilele versuri eminesciene
Capitolul cel mai important al ana- din poemul Memento mori… Asocierea, fla-
lizei noastre se referă la zecile sale de tantă pentru pictorul din Gropnița, are
compoziții, racordate sacrului pe de o parte rostul de a confirma vocația unui artist care
și ceremonialului privirii, pe de altă parte. ne-a oferit șansa de a ne întâlni, măcar une-
Anticipând inevitabila întâlnire cu divini- ori, cu noi înșine…
tatea, artistul a comunicat prin structura Mircea Boiță a pictat pe cerul insom-
grafică și semnificația metaforică a compo- niilor noastre de fiecare noapte, speranța
zițiilor din acest excepțional valoric ciclu, că lumea ar putea fi cu adevărat mai bună,
elementele unui Testament, unde regăsim dacă fiecare dintre noi am reînvăța să visăm
figura eterică, ideală a Dumnezeului din noi colorat ca pictorii și profund ca poeții…

avatar
ia. Putem doar intui ce/cine anume obligă,

România în faţa idealului naţional.
indiferentul timp, să prindă consistenţă.
Consiliul de Coroană (3 august 1914)
Sunt întru totul de acord cu spusele
şi neutralitatea.
tânărului şi valorosului istoric ieşean, Lucian
O moarte necesară şi salvatoare (Carol I)
Leuştean, cu privire la caracterul limitat al
înţelegerii în plan istoric (a se vedea nota 3) ca,
„Adesea istoricilor nu le place ce s-a
de altfel, cred eu, orice demers de cunoaştere
întâmplat sau doresc să se fi întâmplat altfe-
umană, de orice natură ar fi el. Istoricul este
l”1; nu ceea ce s-a întâmplat trebuie să placă
obligat, înainte de toate, să-şi organizeze
sau nu istoricilor, deoarece evenimentul se
potenţialul, pentru a-şi crea o viziune, despre
sustrage, mereu, oricărui control, atunci când
evenimentul trecut, sau aflat în plin marş, în
decide să se producă, ci finalitatea acestu-
acord cu ceea ce dă greutatea poziţiei sale: o
1 A. J. P. Taylor, Originile celui de-al doilea război mon- cunoaştere suficientă care să-i permită „efectu-
dial, Polirom, Iaşi, 1999, p. 5. area saltului mult râvnit: de a şti, spre a înţele-

ge…”2; ori, dacă ajunge să ştie/înţeleagă, isto- situaţie atât de complexă, de dramatică, ca mica
ricul se află în postura confortabilă de a explica Românie, atunci când s-a declanşat Primul
ceea ce s-a întâmplat, însă nimic nu ne poate Război Mondial. Cu două treimi dintre etnicii
opri să credem într-un adevăr oarecum absolut: săi aflaţi sub ocupaţie străină, cu două mari
„nu există explicaţie istorică în sensul ştiinţific imperii, din care unul aliat doar de formă,
al cuvântului”3; iarăşi: la fel de sigur, trebuie România, la 1914, trăia dilema statelor mici,
să acceptăm ca pe o realitate mereu prezentă care, la un anume moment istoric, nu-şi pot
limitele înţelegerii noastre, „căci naraţiunea apăra sau realiza interesele naţionale, decât
dă puţine ocazii de a aprofunda lucrurile”4. după deliberări politice extrem de atente. Când
Nu mă pot abţine de la a-mi pune între- Primul Război Mondial tocmai începuse, la
barea: ce anume ştie, cât ştie (poate şti), ce/cât începutul lunii august 1914, România, cu toate
înţelege cel care se apleacă asupra a ceea ce noi că era membră a Triplei Alianţe, se afla aproa-
ne-am obişnuit să numim Istorie? Contează, pe singură, cu sine şi cu destinul său. Căci anii
înainte de toate, despre ce fel de înţelegere este imediat premergători începerii războiului au
vorba, unghiul din care sunt scrutate faptele, articulat o poziţie aparte României, în cadrul
calitatea surselor, puterea de a conceptualiza Triplicei, alianţa cu Puterile Centrale fiind apă-
(conceptualizând, istoricul se plasează într-o rată din ce în ce mai greu chiar de susţină-
poziţie riscantă: aceea de a crede într-un ade- torii acesteia, din cauza accentuării asupririi
văr care poate fi doar al lui), precum şi age- românilor din Austro-Ungaria. Odată izbucnit
rimea de a păşi dincolo de document, deoa- războiul, România nu se afla în postura de a
rece subordonându-se/fiind tributar acestuia rămâne fidelă unei alianţe căreia îi aparţinea,
„nu va descoperi vinovatul doar dacă poate”5. de a opta între o implicare de o parte sau
Or, dacă tot vrea să caute ceea ce pentru el de alta. Nodul gordian pe care trebuiau să-l
poate să însemne vreun aşa-zis adevăr, dacă desfacă politicienii români ai momentului era
explică, povesteşte, ştie, înţelege toate acestea, acela de a opta, sau pentru Austro-Ungaria,
înseamnă că omul se simte capabil să defineas- sau pentru Rusia, ambele stăpâne de peste
că acel adevăr, să-l identifice, să şi-l apropie. un secol peste mari şi vechi provincii româ-
Înainte de toate, importanţă nu are faptul neşti. Indiferent de opţiunea guvernului de la
că cineva ştie/înţelege, ci la ce anume îi foloseşte Bucureşti, ori pentru care tabără ar fi optat, la
ştiutul/înţelesul aflat; importanta ar putea fi, sfârşitul conflictului tot ar fi rămas deziderate
în cazul de faţă, calitatea înţelegerii la care se naţionale neîmplinite. Cine putea anticipa, la
ajunge, înţelegând bine că „unica problemă este 1914, că peste patru ani cele două puternice
de a şti dacă îi este dat omului să descopere imperii vecine, Austro-Ungaria şi Rusia, vor
adevărul despre el însuşi atâta timp cât istoria colapsa, dezmembrându-se, iar neamul româ-
durează”6. Altfel spus, o reală semnificaţie, ros- nesc va fi pus în fericita postură de a-şi realiza
tul tare al oricărei înţelegeri istorice se transfor- integral obiectivul naţional major: Unitatea?
mă în destin doar dacă ne obligă la însuşirea de Chiar din momentul începerii războiu-
învăţăminte; adică fapta istorică înţeleasă l-ar lui cele două mari alianţe au acţionat în direcţia
obliga pe om să vegheze în a nu repeta erori ce atragerii în conflict a României, şi aceasta în con-
au făcut posibilă căderea, ieşirea din „trăirea diţiile în care nici un alt „mic stat” nu a incitat
duratei”7. Trăindu-ţi suveran durata, te situezi în momentul declanşării şi apoi pe durata des-
într-o altfel de Istorie sau doar în Istorie; aban- făşurării „conflagraţiei generale” o mai acerbă
donându-ţi vinovat durata ieşi din Istorie, dar, competiţie între cele două „mari tabere belige-
aşa cum s-a spus, esenţial, „nu însă şi din timp”8. rante” pentru a-şi apropia concursul său la răz-
Puţine state europene se aflau într-o boi, aşa cum s-a şi întâmplat în cazul României9.
2 Em. Bold, I. Ciupercă, Europa în derivă, Casa Editorială Politica externă a regatului României se reori-
Demiurg, Iaşi, 2001, p. 9. entase, în mod deosebit, cu ocazia celui de-al
3 Paul Veyne, Cum se scrie istoria. Text integral,traducere doilea Război Balcanic (iunie – iulie 1913), când
din limba franceză de Maria Carpov, Ed. Meridiane, Bu- ea se implică în conflict împotriva Bulgariei,
cureşti, 1999, p. 118. susţinută puternic de Austro-Ungaria, şi, alături
4 Ibidem, p. 119. de Serbia, duşmănită de moarte de acelaşi stat.
5 Ibidem, p. 122. Intrarea trupelor române în Bulgaria (10 iulie
6 Raymond Aron, op. cit., p. 384.
7Ştefan Afloroaei, Întâmplare şi destin, Institutul Euro- 9 Gheorghe Cliveţi, România şi Crizele Internaţionale.
pean, Iaşi, 1993, p. 58. 1853 – 1913, Editura Fundaţiei „AXIS”, Iaşi, 1997, p. 263
8 Ibidem. – 264.

Ion I. C. Brătianu
1913), înaintarea lor, fără luptă, spre Sofia, a Venirea lui Ion I. C. Brătianu la pute-
decis soarta celui de-al doilea Război Balcanic. re s-a petrecut exact „în momentul… în care
Implicându-se în Războiul Balcanic, diplomaţia situaţia cerea o decizie cu privire la viito-
românească a provocat „o dezavuare a alianţei rul naţiunii” precum şi când se impunea „o
cu Austro-Ungaria”10. Intervenţia României, în schimbare de atitudine” în politica externă, în
conflictul din 1913, alături de Serbia, Grecia acord cu „aspiraţiile generale ale poporului”12.
şi Turcia, a fost decisivă, Bulgaria capitulând Schimbarea de atitudine a României,
repede. Tratativele de pace în vederea regle- în sensul desprinderii de Puterile Centrale, s-a
mentării problemelor balcanice s-au ţinut la manifestat şi prin vizita ţarului Rusiei, Nicolae
Bucureşti, sub preşedinţia lui Titu Maiorescu, al II-lea, şi a familiei sale, la Constanţa, la înce-
primul ministru al României. Faptul subli- putul lunii iunie 1914, cu câteva săptămâni
nia puterea reală, prestigiul de care se bucu- înaintea izbucnirii crizei sârbo-austro-ungare
ra ţara noastră în zonă, la acea vreme. Prin şi a declanşării conflictului mondial. Odată cu
pacea încheiată la Bucureşti, la 10 august 1913, izbucnirea războiului, „suna pentru neamul
Bulgaria a fost obligată să împartă Macedonia românesc ceasul marii hotărâri: acum ori nici-
cu Serbia şi Grecia, tot Greciei îi cedează Tracia odată, îi cădea zarul soartei, pentru a-şi înscrie
apuseană (pierzându-şi ieşirea la Marea Egee), dreptatea în istorie”13. Hotărârea pe care o va
Turciei retrocedându-i oraşul Adrianopol cu lua Bucureştiul va fi în acord cu responsabi-
hinterlandul său, iar României Dobrogea de litatea crucială faţă de naţiunea română: şi
sud sau Cadrilaterul „până la linia Turtucaia- anume aceea de a nu intra în conflict alături de
Ektrene”11. Pacea de la Bucureşti a constituit Austro-Ungaria; faptul ar fi fost, de altfel, „o
o manifestare făţişă de independenţă a state- imposibilitate morală”14, căci, „după atâţia ani
lor mici în relaţiile cu marile puteri, deoare- de fidelitate, aproape servilă, faţă de centrali,
ce toate hotărârile luate n-au primit „binecu- Statul român era să-şi ia libertatea de acţiune”15.
vântarea” marilor puteri europene, care, de Iar libertatea de acţiune, despre care
altfel, nu au fost consultate în nici o chestiu- scria Nicolae Iorga, a fost facilitată şi de compor-
ne. Momentul Bucureşti – 1913 consfinţeşte o tamentul arogant, pe care Germania şi Austro-
accelerare a desprinderii României de Puterile Ungaria l-au manifestat în acele zile critice din
Centrale, faptul devenind şi mai evident după
ce, la 14 ianuarie 1914, Ion I. C. Brătianu este 12 Ibidem, p. 376.
desemnat, de regele Carol I, prim-ministru. 13 Gheorghe I. Brătianu, Cuvinte către Români. Zece Con-
ferinţe şi Prelegeri, ediţie, studiu introductiv, note şi indi-
10 A se vedea V. Cristian, capitolul „1878 – 1914” din Ro- ce de Ion Toderaşcu, Editura Universităţii „Al. I. Cuza”,
mânia în relaţiile internaţionale, 1699 – 1939, Junimea, Iaşi, 1996, p. 108.
Iaşi, 1980, p. 370. 14 N. Iorga, op. cit., p. 81.
11 Ibidem, p. 371. 15 Ibidem, p. 109.
miezul verii anului 1914. Aşa, deşi erau membre un Consiliu de Coroană ţinut la Sinaia, la 3
depline ale Triplei Alianţe, România şi Italia nu august 1914, la care regele Carol I a invitat toţi
au fost nici informate, nici consultate, cu pri- factorii de decizie politică importanţi, de la acea
vire la declaraţia de război adresată Serbiei de vreme, precum şi pe fruntaşii partidelor de opo-
către Austro-Ungaria. Doar după ce ostilităţile ziţie: preşedinţii Corpurilor legiuitoare, mem-
erau pe cale să înceapă, după ruperea relaţiilor brii guvernului, Titu Maiorescu, Take Ionescu,
diplomatice cu Serbia şi mobilizarea armatelor liderul Partidului Conservator Democrat, P.
austro-germane, cei doi împăraţi, Franz Josef şi P. Carp, Alexandru Marghiloman, precum şi
Wilhelm al II-lea, au adresat telegrame urgente Theodor Rosetti. Consiliul de Coroană s-a ţinut
regelui României, Carol I, prin care îi reaminteau la Castelul Peleş, în sala de muzică a regi-
de obligaţiile pe care la are, ca aliat, invitându-l nei Elisabeta, la el fiind invitat, de asemenea,
să li se alăture. Graba celor doi monarhi de a-l şi moştenitorul tronului, prinţul Ferdinand.
vedea pe regele Carol I şi pe România, alături La începutul Consiliului, Carol I scoa-
de ei, se explica prin faptul că „ atitudinea ce te din sertar tratatul de alianţă al României
urma s-o adopte România era de o importanţă la Tripla Alianţă, din 1883 (reînnoit în 1902 şi
capitală în viitoarea strategie a puterilor cen- 1912), îl pune pe masă şi-i invită pe participanţi
trale16. În acest sens, Puterile Centrale au făcut să-l asculte: „Nu trebuie să facem politică de
demersuri serioase, insistente, pe lângă Carol I, sentimente. Neutralitatea este o soluţie rea,
iar acesta, cu toate că „într-o audienţă, de pe 29 care va face ca România să piardă înalta situaţie
iulie 1914, oferită contelui Waldburg, la castelul pe care a dobândit-o. A merge cu Rusia ar fi
Peleş, optase pentru neutralitate, după presiuni contra sentimentelor unanime ale ţării. Să ne
germane, în după-amiaza aceleiaşi zile a cerut pronunţăm neapărat în favoarea Germaniei
primului ministru pregătirea opiniei publice şi Austriei, cu care ne leagă un tratat, este
în vederea îndeplinirii tratatului de alianţă”17. ceea ce ne dictează interesele viitorului. Va
Poziţia României va fi decisă, însă, de urma onoare şi profit”18. Greu se poate înţele-
ge despre ce profit şi despre ce onoare vorbea
16 Gheorghe Nicolae Căzan şi Şerban Rădulescu-Zöner regele Carol I, atunci când îndemna Consiliul
România şi Tripla Alianţă, Editura Ştiinţifică şi Enciclo-
pedică, Bucureşti, 1979, p. 412. 18 I. G. Duca, Amintiri politice, vol. I, München, 1981,
17 Ibidem. Colecţia „Memorii şi mărturii”, Ion Dumitru-Verlag, p. 52.

să accepte implicarea României în război, ală- a o vesti. Austria şi Germania au pregătit răz-
turi de Dubla Monarhie, stat care ţinea sub boiul şi l-au declarat. Nu ne-au făcut cinstea
talpă peste 3 milioane de români. Se vede că să ne comunice măcar intenţiile lor. După ce
regele Carol I era mai mult interesat de soarta războiul a fost împlinit, ne-au cerut să luăm
Germaniei, de faptul ca aceasta să aibă un nou armele alături de ele. Un stat ca al nostru, care
partener în conflict, decât de eliberarea pro- în alianţă a intrat ca stat suveran şi pe picior
vinciilor româneşti de peste Carpaţi. Tăcerea de egalitate, nu poate fi tratat în aşa chip”23;
care s-a lăsat, după cuvântul regelui, va fi apoi Brătianu continuă: „România nu ar putea
întreruptă de Theodor Rosetti, care, ca cel mai admite să ia armele într-un război a cărui
bătrân membru al adunării, stătea în dreapta cauză este tocmai nimicirea unei naţiuni mici”24.
regelui; Rosetti se pronunţă pentru neutralitate. Poziţia lui Ion I. C. Brătianu era marcată
Îi urmează P. P. Carp, ce invită Consiliul la profund de grija faţă de soarta românilor din
intrarea imediată în război, alături de Germania Austro-Ungaria, a căror situaţie o cunoştea foar-
şi Austria: „Război imediat, trebuie ajutat ger- te bine. Spre tristeţea regelui Carol I, Ion I. C.
manismul să zdrobească slavinismul. Românii Brătianu îşi argumenta poziţia fără grabă, dar
din Transilvania ne îngrijorează puţin: au mani- ferm: „Soarta românilor de peste munţi, idealul
festat ei oare dorinţa de a fi încorporaţi? Cei naţional al românismului sunt chestiuni pe care
dintâi care vor trage asupra noastră, dacă urmă- nici un guvern român nu le poate nesocoti. Dacă
rim această politică, vor fi regimentele române. în lucrurile mici se poate trece peste sentimen-
Regele a vorbit limbajul onoarei şi datoriei. tul public, în ceasurile mari ale vieţii naţionale,
Să-l ascultăm. Avem un tratat. România trebuie oamenii de stat trebuie să ţină seama de voinţa
să-şi ţină angajamentele”19. Lui Carp îi urmează poporului. Nu se poate face un război în vre-
Alexandru Marghiloman, care recomandă neu- murile de azi când acest război nu este aprobat
tralitatea armată, căci, zicea el, „intrarea noastră de conştiinţa naţională. Să rămânem deci neutri.
în război alături de Austro-Ungaria ar echivala E probabil că şi Italia va avea aceeaşi atitudi-
cu o vinovată abandonare a românilor de peste ne. Să aşteptăm desfăşurarea evenimentelor.
hotare din Ungaria, Austria şi Macedonia. Dar Războiul va fi probabil lung şi vom mai avea
nici o colaborare cu ruşii nu este recomanda- probabil prilejul să ne mai spunem cuvântul”25.
bilă, din pricina Basarabiei, în împrejurările După ce Brătianu a încheiat, P. P.
acestea singura soluţie ce se impune fiind neu- Carp revine, acuzându-l pe acesta de laşitate:
tralitatea”20. De acord cu Marghiloman va fi „Asta este teamă, nu aveţi curajul să luaţi răs-
Take Ionescu, care va sublinia absenţa consultă- punderile ceasului de azi, găsiţi mai comod
rii României de către Puterile Centrale, precum să vă puneţi la adăpostul opiniei publice”.
şi inexistenţa unui casus belli. Ion Lahovary, În timpul Consiliului de Coroană, aşa
lider conservator proantantist, întăreşte spusele după cum regizase Ion I. C. Brătianu, a fost
celor de dinaintea sa, cu o declaraţie hotărâtă: adusă nota Italiei, prin care aceasta anunţa
„Nu omor români pentru ca Austria să facă guvernul român că optase pentru neutralitate.
o Bulgarie tare în paguba unei Serbii mici”21. Evident, vestea că Italia s-a proclamat neutră
Ministrul liberal Emil Costinescu îl completea- a grăbit încheierea lucrărilor Consiliului, nu
ză, afirmând că a merge cu Austria ar putea să înaintea unui alt schimb de replici dure între P.
provoace „război civil”22. În fine, cu excepţia P. Carp şi Ion I. C. Brătianu; P. P. Carp: „Sire,
lui Petre P. Carp, toţi membrii Consiliului de ţin atunci să constat că în ceasul cel mai grav
Coroană de la Peleş, din august 1914, s-au pentru ţară, Majestatea Voastră este părăsită de
pronunţat în favoarea neutralităţii României. toate partidele şi de toţi sfetnicii săi, la sfârşitul
Ultimul a vorbit şeful guvernului, Ion unei lungi domnii închinate propăşirii naţiona-
I. C. Brătianu, al cărui punct de vedere l-a şi le”; Ion I. C. Brătianu: „O hotărâre izvorâtă din
exprimat: „Noi cerem ca România să rămâ- credinţa adâncă că interesele cele mai sacre ale
nă neutră. Tratatul, precum s-a arătat, nu ne ţării ne-o dictează, nu poate fi interpretată ca
obligă, dar chiar dacă ne-ar obliga, România un act de lipsă de loialitate faţă de suveran”26.
nu poate admite ca aliaţii ei să dispună de Este momentul de a sublinia că, dincolo
soarta ei fără ca măcar să-şi dea oboseala de
23 Ibidem.
19 Ibidem, p. 53. 24 I. G. Duca, op. cit, p. 57.
20 Ibidem, p. 54. 25 Anastasie Iordache, Ion I. C. Brătianu, Ed. Albatros,
21 Ion I. Nistor, op. cit., p. 259. Bucureşti, 1994, p. 219.
22 Ibidem. 26 I. G. Duca, op. cit., p. 57 – 58.
de unele accente pătimaşe, retorice, poziţia lui lor: acela de a pune mâna pe Transilvania”27.
P. P. Carp nu poate cu nici un chip fi asimilată Se observă repede că, dacă Carol I ar mai fi trăit,
aceleia a unui bărbat politic dezinteresat sau România nu ar fi putut să elibereze pe românii
ostil eliberării românilor de peste Carpaţi. Carp de peste munţi. Iarăşi, tot la fel de repede, înţe-
cunoştea mai bine ca oricine Rusia, îi ştia poten- legem cât de adevărată, în timp, se dovedeşte
ţialul său expansionist, cunoştea adevăratele urarea făcută de Mihail Kogălniceanu lui Al.
intenţii ale Petersburgului, privind România. El I. Cuza, la 5 ianuarie 1859, prin care îl îndem-
înţelegea că soarta României va fi pecetluită cu o na pe acesta „să fie omul epocii sale”. După
Rusie învingătoare. Din acest motiv se arătase el aproape cinci decenii de domnie, Carol I înce-
aşa de înverşunat la Consiliul de Coroană, căci tase să mai fie „omul epocii sale”, nu percepea
neutralitatea României sporea şansele de victo- nevoia vitală a neamului românesc peste care
rie ale Rusiei. P. P. Carp (şi nu era singurul) ar fi era suveran respectat, de a-şi lichida pentru tot-
dorit mai degrabă ca România să piardă printr-o deauna starea de provizorat, în privinţa mari-
alianţă cu Germania, decât să fie învingătoare lor idealuri naţionale. Pentru Carol I, atunci
alături de Rusia. O Rusie biruitoare ar fi anexat (în septembrie 1914), nu idealul românismului
strâmtorile (Bosfor şi Dardanele), şi-ar fi insta- biruitor, eliberat, îi era mai scump, ci onoarea
lat dominaţia asupra sud-estului european, iar personală, pentru ca „numele meu să rămână
soarta României ar fi cunoscut accente dramati- nepătat”28. Pe lângă această scrisoare, identifi-
ce. Apoi, P.P. Carp era profund convins că forţa cată de ocupantul german, în Bucureşti, la 23
Germaniei (pe care el o cunoştea bine) va fi sufi- septembrie 1917, Carol I a scris şi o declaraţie
cientă pentru a îngenunchea colosul din Nord, de abdicare de pe tronul României, declaraţie
şi-atunci o Românie aliată cu Germania dezro- care, fiind multă vreme neştiută, i-a menţinut o
bea Basarabia, care suporta de peste un secol un popularitate şi un respect nu întru totul meritat.
proces de deznaţionalizare accentuat. E drept, Iată actul de abdicare (din septembrie
temerile lui P. P. Carp nu s-au adeverit atunci, 1914, al regelui Carol I): „Români! Un puter-
dar, peste trei decenii, viziunea sa se va dove- nic avânt naţional cere ca România să intre
di profetică (după al doilea război mondial). în război cu Austro-Ungaria spre îndeplinirea
După ce Consiliul îşi încheie deliberă- idealului visat de întreg neamul românesc.
rile iar hotărârea fu luată, Ion I. C. Brătianu, Neputând a mă împotrivi acestui curent, în care
Take Ionescu, Mihail Pherekide şi Marghiloman văd o mare primejdie pentru ţară, nu-mi rămâ-
au fost invitaţi în cabinetul de lucru al rege- ne decât să încredinţez destinele mult iubitei
lui Carol I, pentru a întocmi un comunicat noastre patrii unei Locotenenţe Regale. O viaţă
cu privire la ceea ce s-a decis. La întâlnirea întreagă închinată ridicării şi măririi scumpului
intimă, cu cei patru lideri politici, Carol I nostru popor, va fi pentru el cea mai sigură
le va spune acestora că acceptă decizia de chezăşie că inima mea nu va înceta niciodată
neutralitate armată, luată de Consiliu, moti- a bate spre binele său. Din suflet rog pe bunul
vându-şi gestul astfel: „Sunt un rege consti- Dumnezeu să-l păzească şi să-l ocrotească”29.
tuţional şi nu voi declara eu singur războiul”. Nu pot trece mai departe fără a face
Resemnarea aceasta era aparentă, deoa- câteva observaţii. În primul rând, dacă lui
rece regele a fost extrem de nemulţumit că Carol îi bătea inima pentru români, nu ar fi
liderii politici români, în cap cu şeful guver- trebuit decât să se implice pentru salvarea lor
nului, au refuzat să-l urmeze. Dezamăgirea i-a din ghearele unei tiranii aproape milenare; în
fost profundă/definitivă, aşa cum reiese dintr-o al doilea rând, dacă Carol şi-a închinat, după
scrisoare către împăratul Wilhelm al II-lea, scri- cum zicea, „viaţa întreagă”, poporului român,
soare găsită într-un sertar al reginei Elisabeta, atunci şi-a închinat-o prost, pentru că şi în
după moartea sa (1916), şi prin care îşi anunţa anii de sfârşit ai domniei sale sărăcia, abuzu-
ruda că „am luat grava hotărâre de a abdica”, rile, nedreptatea, bolile sociale de tot felul
şi că „manifestaţiile neîncetate, o presă scump încă erau prezenţe „meritorii” în societatea
plătită şi răspândirea ştirilor celor mai minci- românească. Mai degrabă el şi-a închinat viaţa
noase asupra mersului războiului, au provocat întreagă prosperării unei minorităţi sociale
o agitaţie atât de mare în ţara întreagă”, încât, (clasa politică) cu accente clar rasiste în plan
cu toţii, „foştii miniştri, profesorii universită- social şi, mai cu seamă, propriei sale bunăstări.
ţilor şi ai şcolilor superioare, precum şi toate
clasele sociale au un singur ţel înaintea ochi- 27 Ibidem, p. 58 – 62.
28 Ion I. Nistor, op. cit., p. 260.
29 Ibidem.

Faptele sunt de domeniul evidenţei şi nimic iar perioada celor doi ani de neutralitate a folo-
nu supără mai tare decât faptul că, o dată sit-o cu maximă eficienţă şi responsabilitate,
cu scurgerea timpului, un comportament în direcţia negocierii şi semnării unui tratat
aparent moral, dar indiferent faţă de propriul cu Antanta, acord ce trebuia să recunoască
popor, sunt percepute ca realizări majore. drepturile Statului român asupra Transilvaniei,
O scurtă, rapidă menţiune se impune: Bucovinei şi Banatului. Aici este de făcut o
la începutul războiului mondial, în regatul observaţie. Într-un sens strict, anii de neutralita-
Român problema agrară cunoştea cele mai te ai României, 1914-1916, în plan juridic nu au
grave evoluţii, din toată Europa. Nu întâmplă- fost ani de neutralitate, ci de expectativă armată
tor va impune (după ce este desemnat prim cu apărarea frontierelor. Aşa reiese din hotărâ-
ministru) Ion I. C. Brătianu, Parlamentului, în rea Consiliului de Coroană din 3 august 1914,
prima jumătate a anului 1914, legiferarea unei unde s-au hotărât „măsuri militare pentru sigu-
masive exproprieri a pământului în favoarea ranţa graniţelor”, cu rostul declarat de a acoperi
ţăranilor, precum şi accesul la cea mai simplă frontiera Austro-Ungariei: „un avantaj pentru
decizie politică, a tuturor – votul universal. Monarhia Austro-Ungară, întrucât graniţele ei
Că aşa, şi nu după cum credea Carol, stăteau pe mai multe sute de mile sunt acoperite”32.
lucrurile, în România, ne confirmă, doi ani mai De jure, după 3 august 1914, România
târziu, G. T. Kirileanu, care scria lui Nicolae continuă să aparţină Triplicei, deoarece Ion I. C.
Iorga, la 30 octombrie 1916, din Dobrovăţ (lângă Brătianu nu a avut curajul să „denunţe tratatul
Iaşi): „Lipsa de solidaritate în aceste vremuri cu puterile centrale”33, îndeosebi în condiţiile
tragice şi apatia care zace asupra tuturor sufle- de la începutul războiului, când superioritatea
telor, îngăduind orice greşeli sau crime rămase militară a Germaniei, în primul rând, era destul
fără sancţiune, nu se pot înţelege decât prin de clară. Formula „expectativei” şi nu a „neu-
niscaiva boli vechi şi prin acea paralizie socială tralităţii”, adoptată de Consiliul de Coroană, îi
adusă de prăpastia tot mai mare dintre cei de dădea posibilitatea primului ministru, Ion I. C.
sus şi cei de jos”30. Întăresc afirmaţia lui G. T. Brătianu, ca în viitor să obţină garanţii în plus
Kirileanu, adăugându-i o alta: „E o mare lipsă din partea marilor puteri ale Antantei (Franţa,
de sinceritate în politica noastră, ceea ce a făcut Marea Britanie, Rusia), în vederea desăvârşirii
ca nimeni să nu se încreadă în cuvântul dat”31. unităţii statale, şi, în acelaşi timp, să păstreze
Am să subliniez că acele „niscaiva boli vechi” până la momentul oportun o marjă de sigu-
nenumite (dar ştiute de toţi) s-au învechit şi ranţă faţă de Puterile Centrale, cărora decizia
mai mult, continuând să ne mănânce zilele guvernului român le fusese prezentată drept un
şi după ce veacul XX a rămas doar în istorie. act amical. De fapt, în ciuda menţinerii valabili-
Se ştie, actul de abdicare a lui Carol I, tăţii sale teoretice, pe timp de încă doi ani, din
de pe tronul României, nu a fost pus în apli- vara anului 1914 tratatul României cu Tripla
care, deoarece regele a murit la 10 octombrie Alianţă încetase să mai aibă o existenţă reală.
1914. Decizia Consiliului de Coroană, ţinut la Cei doi ani de aşa-zisă neutralitate nu
Castelul Peleş, la 3 august 1914, ca România au fost deloc uşori pentru România. Ion I. C.
să rămână neutră, în conflictul mondial, a Brătianu a purtat negocieri susţinute cu Antanta,
fost una de maximă importanţă. Impunând, în 1915 şi la începutul lui 1916, ca demn fiu al
împotriva voinţei regelui, neutralitatea, s-a tatălui său. Ion I. C. Brătianu nu vroia să rişte
evitat o implicare în război, a României, cu nimic, îndeosebi în relaţiile cu Rusia, care repre-
urmări catastrofale pentru idealul naţional, în zenta Antanta în Estul Europei. El cunoştea bine
caz că poziţia regelui ar fi fost urmată. Mai ceea ce păţise România la 1877 – 1878; tocmai
mult, de pe poziţia de neutralitate, Ion I. C. de aceea era preocupat în mod deosebit ca, în
Brătianu, care, după moartea lui Carol I, va pre- cazul aderării României la Antanta, garanţiile
lua personal coordonarea/conducerea politicii oferite de aceasta să fie foarte clare, neechivo-
externe româneşti, se plasează într-o poziţie ce, iar revendicările teritoriale ferm susţinute.
extrem de favorabilă pentru a negocia intra- 32 Ibidem, I. Angelescu către N. Iorga, aprilie 1917. În
rea României în conflict, de partea Antantei. scrisoare, Angelescu expune lui Iorga proiectul său de re-
Ion I. C. Brătianu o clipă nu a avut inten- formă agrară, în opoziţie cu „demagogii Partidului Mun-
ţia de a alătura ţara noastră Puterilor Centrale, cii” şi cu „pretenţiile demagogilor, cari nădăjduiesc să
pescuiască vânat gras în tulburările de mâine”, fiind sigur
30 Ibidem. că, „reprezentanţii adevăraţi ai ţărănimii noastre, nu vor
31 Scrisori către N. Iorga, Editura Minerva, Bucureşti, merge spre comunism” (p. 21).
1996, V, (1916 – 1918), p. 21. 33 Ion I. Nistor, op. cit., p. 262.
Aşa după cum notează un martor important al pe durata întregii sale domnii (1914 – 1927).
acelor ani, „Brătianu cel bătrân a avut o scuză, În ceea ce priveşte negocierile cu
a trebuit să trateze direct cu Rusia, dar Brătianu Antanta, Ion I. C. Brătianu le-a purtat în cel
cel tânăr nu ar fi putut-o invoca pe aceasta, mai mare secret: „El a pus un preţ ridicat pen-
căci Rusia avea acum aliate pe Franţa şi Anglia tru intrarea României în război şi era hotărât
care trebuiau să garanteze executarea clauzelor să nu angajeze ţara în conflict prematur”35.
unui eventual tratat, o alta, ce decurgea direct Dacă Antanta era angajată în tratative
din aceasta, consta în integritatea recunoaş- secrete cu guvernul român, la fel de interesate
terii revendicărilor naţionale ale României, în în a primi sprijinul României erau şi Puterile
legătură cu toate teritoriile locuite de românii Centrale. Acestea, îndeosebi Germania, au cum-
din Austro-Ungaria. O a treia condiţie consta părat conştiinţe româneşti cu bani grei, s-a
în garanţii militare în scopul clarificării situ- infiltrat într-o parte a presei româneşti, prin
aţiei de pe Dunăre, căci nu se putea intra în intermediul agenţiilor de publicitate şi comerţ
război având două fronturi deschise (Bulgaria (Hennenvogel şi Iaversen). Austro-germanii
intrase în război în octombrie 1915, de partea exercitau presiuni extrem de puternice asupra
Centralilor şi manifesta o înverşunată dorinţă guvernului român pentru a permite tranzitul
de revanşă, precum şi revendicări teritoriale de arme către Bulgaria şi Turcia. Semnificativă,
faţă de România, ce viza nu doar Cadrilaterul, ci în această privinţă, a fost misiunea deputa-
întreaga Dobroge, (bulgarii aveau pe teritoriul tului Erzberger, la Bucureşti, în 1915, care a
lor puternice forţe militare germane conduse de fost însărcinat să propună guvernului român
mareşalul August von Mackensen, lor adăugân- sudul Bucovinei, „câteva plăşi din Banat”36,
du-li-se şi trupe turceşti, faptul cântărind deci- precum şi Basarabia, în schimbul cooperării
siv în înfrângerea armatelor române în toamna militare a României. Propunerile Centralilor
lui 1916 – n. n.); ultima condiţie, a patra, se refe- n-au făcut impresie asupra lui Ion I. C.
rea la asigurarea aprovizionării cu armament Brătianu, deoarece, se ştie, „niciodată Ion I. C.
şi muniţii. Fără îndeplinirea acestor condiţii Brătianu nu a fost omul deciziilor grăbite…”37.
nu era posibilă intrarea României în război”34. Liderul Partidului Conservator, însă,
Până la semnarea vreunui tratat cu Alexandru Marghiloman, convins fiind de vic-
Antanta, la 1 octombrie 1914, cu acceptul rege- toria Germaniei, adresează un memoriu, regelui
lui Carol I, ce-şi trăia ultimele zile de viaţă, Ion Ferdinand, la 26 noiembrie 1915, în care deza-
I. C. Brătianu semnează o convenţie secretă cu probă politica guvernului Brătianu, atrăgând
Rusia. În schimbul neutralităţii binevoitoare din atenţia regelui că, prin interzicerea tranzitului
partea României, Rusia va asigura statu-quo-ul de arme, peste teritoriul român, către aliaţii
teritorial al acesteia, în fruntariile ei. Prin con- sudici ai Centralilor, România nu-şi onora cum
venţie, guvernul rus recunoştea României drep- se cuvine statutul de ţară neangajată în conflict.
tul de a anexa teritoriile româneşti din Austro- Marghiloman îl sfătuia pe regele Ferdinand
Ungaria, obligându-se de a o sprijini la ocupa- (care, şi el, nu era deloc convins că ţara sa de ori-
rea acestor teritorii cu propriile ei forţe. Rusia gine ar putea fi înfrântă), ca regatul peste care
se mai angaja să obţină şi adeziunea puterilor era suveran „să nu piardă nici o zi pentru a se
Antantei, Franţa şi Imperiul britanic, la aceste reîntoarce la politica de prietenie şi de încredere
angajamente. Convenţia secretă cu Rusia a fost în Puterile Centrale. Recuperarea Basarabiei şi
de mare importanţă pentru România. Pentru retrocedarea Bucovinei ar fi asigurate printr-un
întâia oară, o mare putere recunoaşte dreptu- tratat de alianţă cu Puterile Centrale. Numai
rile istorice ale statului român asupra mari- în cadrul unor bune relaţii cu austro-germanii
lor noastre provincii istorice de peste Carpaţi, s-ar putea cere condiţii de trai politic favorabil
acceptând, tocmai ea, duşmana de moarte a pentru congenerii români din Transilvania”38.
libertăţii atâtor popoare, să ajute un vecin, în Aşadar, după Al. Marghiloman,
sensul împlinirii dezideratelor sale naţionale. România trebuia să „ceară”, inamicului secular
După moartea lui Carol I, la 11 octom- al românilor de peste munţi, condiţii „favo-
brie 1914, prinţul moştenitor Ferdinand depune 35 Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine, Amintiri,
jurământul de credinţă, pe Constituţia României, vol. II, partea a IV-a, p. 53.
în faţa Parlamentului, jurând că va domni, îna- 36 Ion I. Nistor, op. cit. p. 266.
inte de toate, ca un bun român, făgăduială pe 37 Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins,
care noul rege şi-a îndeplinit-o cu loialitate, Şerban Papacostea, Pompiliu Teodor, Istoria României,
Ediţie revăzută şi adăugită, Corint, Bucureşti, 2004, p. 342.
34 Gh. Căzan, Şerban Rădulescu-Zöner, op. cit., p. 418. 38 Ion I. Nistor, op. cit., p. 266.

Românii refugiaţi în ţară, emigranţii
români de peste hotare, preocuparea pentru
soarta lor, ţineau sub o puternică presiune con-
ştiinţa naţională. Mulţime de adunări publice,
întruniri şi demonstraţii politice aduceau mereu
aminte că Unirea trebuie să se împlinească,
indiferent cât de mare ar fi putut fi preţul plătit.
Ardealul sub teroare ungurească.

Tratatul de alianţă cu Antanta
(4 august 1916)
Dacă P. P. Carp, la Consiliul de Coroană

ţinut la Peleş, la 3 august 1914, declarase ceea
ce se ştie cu privire la o aşa-zisă poziţie a româ-
nilor de peste Carpaţi, în caz de război, împo-
triva Austro-Ungariei, el era rău informat sau
dovedea o totală necunoaştere a stării de spirit
a românilor ardeleni. Aşa, în perioada premer-
gătoare intrării României în război, autorităţile
rabile” fraţilor noştri de acolo, o asemenea
maghiare, contele Istvan Tisza (prim-ministru)
politică, în viziunea sa, neputând fi decât
au impus fruntaşilor politici români negocieri
„mântuitoare”39. Probabil o asemănătoare idee
prin care aceştia erau somaţi să-şi manifeste
împărtăşea, în fundul sufletului său, şi regele
fidelitatea faţă de „coroana maghiară”. Dintre
Ferdinand, doar că decizia reală, cu privire la
toţi liderii politici ai naţiunilor asuprite de
poziţia României, atunci, aparţinea lui Ion I. C.
austro-ungari, singuri fruntaşii românilor au
Brătianu, nu regelui. Că am dreptate, în aceas-
refuzat să facă publice astfel de declaraţii.
tă privinţă, o dovedesc semnificativele notaţii
Iarăşi: în vara anului 1915 contele Tisza a pur-
ale unui lider politic marcant, al momentului:
tat negocieri cu Iuliu Maniu, lider important al
„Regele, după câte îmi spuneau intimii lui, se
Partidului Naţional Român din Transilvania, la
văicărea de dimineaţa până seara şi declara
Viena, tratative la care s-au alăturat deputatul
că va intra în război deoarece aşa vrea ţara şi
Erzberger şi Bethman Hollweg (cancelar ger-
guvernul – dar că era o mare greşeală, căci nem-
man), Vasile Goldiş şi Aurel C. Popovici (adep-
ţii vor învinge până la urmă şi va fi vai de noi”40.
tul federalizării Austriei, autorul cărţii „Statele
Ţinând cont de ceea ce a urmat, pe termen scurt,
Unite ale Austriei Mari”). Toţi cei trei lideri
anticipaţiile lui Ferdinand s-au dovedit corecte,
români au refuzat să se implice în a acţiona în
dar cine lua în calcul atunci o altă politică
direcţia intrării României în război alături de
decât aceea a sentimentului naţional atât de
Puterile Centrale; mai mult, ei cerând, celor doi
puternic, de general, în favoarea unei implicări
şefi de guverne, să fie de acord cu autonomia
a României împotriva Austro-Ungariei?
Transilvaniei în cadrul imperiului austriac. Că
Propaganda, în favoarea Puterilor
românii ardeleni aveau cu totul alte sentimente,
Centrale, era cu mult depăşită, ca amploare
faţă de cele presupuse atât de nedrept de Titu
şi consistenţă, de aceea se dorea alăturarea
Maiorescu şi P. P. Carp, se va observa şi din
României Antantei. Opinia publică românească
discursul din Parlament al lui Iuliu Maniu, din
era extrem de preocupată de soarta românilor
1921, unde va declara: „Între cele mai frumoase
de peste hotare (nu numai de peste Carpaţi),
visuri ale fiecărui suflet românesc, cu care se
fiind pusă la curent, prin presă, de persecuţiile
culca şi se trezea, era imaginea dorobanţului
permanente la care erau supuşi românii, atât
român, scoborând coastele vestice ale Carpaţilor
cei din Dubla Monarhie, din Basarabia, cât
şi mergând pe câmpiile vestice ale Tisei”41.
şi cei din Macedonia, ocupată, în întregime,
La toate presiunile repetate şi la amenin-
de Bulgaria, după înfrângerea Serbiei (1916).
ţările lui Istvan Tisza, conducătorii Partidului
39 Anastasie Iordache, op. cit., p. 291. Naţional Român din Transilvania, Vasile
40 Ion I. Nistor, op. cit., p. 267. 41 Ibidem.
Goldiş, Gheorghe Pop de Băseşti, Iuliu Maniu, fără milă, cu scopul de a împuţina neamul nostru.
Alexandru Vaida-Voevod, Ştefan Ciceo-Pop, Când, în septembrie 2004, am fost la
au rămas neclintiţi. Iar, în toamna anului 1915, Putna, pentru o reculegere întunecată, am zăbo-
drept răzbunare, Istvan Tisza ordonă mobili- vit clipe lungi şi în faţa monumentului de
zarea şi trimiterea pe front a lui Iuliu Maniu, acolo ridicat în memoria românilor morţi în
de unde spera ca acesta să nu se mai întoarcă. Primul Război Mondial, pentru cauze străine.
Dincolo de unele poziţii recente, care Şirul celor trecuţi pe obeliscul tăcut este de
încearcă să minimalizeze rolul lui Iuliu Maniu42, câteva zeci de morţi, iar eu nu mi-am putut
în lupta pentru marea Unire, aşa cum au şi decât cu greu reprima sentimentul de revoltă,
constatat contemporanii, liderul politic român a faţă de o jertfă aşa de numeroasă, pentru
avut o ţinută politică ireproşabilă. Am subliniat cauze cu totul străine neamului românesc
refuzul lui de a da măcar o singură declaraţie (Bucovina se afla în anii Primului Război
de loialitate faţă de statul austro-ungar, sau de a Mondial sub administraţia directă a Vienei).
face propagandă, în sensul unei apropieri dintre Sentimentul naţional al românilor,
România şi Austro-Ungaria. Cu prilejul trimiterii aşadar, înclina, cu hotărâre, pentru ca statul
pe front, a lui Iuliu Maniu, Octavian Goga va român să treacă odată Rubiconul Carpaţilor,
scrie un articol amar: „Pleacă Maniu…”, în care pentru a-i elibera pe românii asupriţi, care,
îşi manifestă revolta şi tristeţea faţă de o aşa odată cu începutul războiului, erau trimişi la
de nedreaptă măsură împotriva unui om care moarte cu un dispreţ şi o cruzime ce nu mai
depăşise vârsta la care putea fi trimis la război, puteau fi tolerate; „câinii de valahi” erau puşi
măsură ce urmărea, în fond, lichidarea fizică a împotriva ruşilor în primele rânduri, cu gân-
fruntaşului român: „(…) E vorba de plecarea lui dul, uneori mărturisit, că astfel se ajută esen-
Iuliu Maniu cu armata ungurească pe câmpul de ţial la rezolvarea, prin cimitirele de război, a
bătaie. Recrutat şi dânsul după sistemul cunos- problemei naţionale, în Ungaria, şi chiar în
cut de depopulare a Ardealului, va fi trimis Bucovina austriacă, „unde o bestie încă în viaţă,
peste câteva zile să moară pentru Habsburgi, şi cu pensie, după tratate din partea guvernului
în vreme ce cafenelele fără număr ale Austro- român, colonelul de jandarmerie Fischer, trata
Ungariei vor rămâne şi mai departe ticsite de o întreagă populaţie nevinovată ca pe nişte
mulţimea vitejilor ofiţeri „activi” (Iuliu Maniu spioni şi trădători în folosul ruşilor şi o menea
era ofiţer în rezervă – n. n.), care în libaţiunile chinurilor isprăvite cu spânzurătoarea”44.
lor de şampanie îşi vor lansa înjurăturile obiş- Trimişi cu atâta vinovăţie şi ură, la
nuite la adresa „câinilor de valahi”. Infanteria moarte, pentru cauza duşmanului, care îi mai
maghiară se va înmulţi deci cu un om şi glonte- şi dispreţuia, din cei peste 400.000 de ostaşi
le din tabăra potrivnică nu va şti ce inimă bate români, din armata austro-ungară, au căzut
sub uniforma de honved a noului soldat. Noi o prizonieri, la ruşi, peste 100.000. După intrarea
ştim şi acum la plecarea lui din Blaj ne covâr- României, în război, foarte mulţi dintre aceştia
şeşte senzaţia singurătăţii (…) poporului nostru au solicitat autorităţilor ruse să se constituie în
de-acasă rămas astfel cu desăvârşire orfan”43. detaşamente naţionale care să lupte, ca volun-
Numai că dorinţa josnică, a unui tari, în armata română. În decembrie 1916, la
conte fără onoare, nu se va împlini, şi peste Darniţa, lângă Kiev, unde exista un lagăr de
câţiva ani, la Alba Iulia, Iuliu Maniu va prizonieri români din armata austro-ungară,
fi prezent la hotărârea ce va anula şi răs- s-a constituit un Corp al voluntarilor români
cumpăra veacuri de umilinţă românească. din Rusia. Ei au scos o revistă săptămânală,
Este bine să se spună, cu fiecare oca- „România Mare”. Tot la Darniţa, la 26 aprilie
zie, că în anii Primului Război Mondial auto- 1917, 500 de delegaţi ai prizonierilor români
rităţile ungureşti au practicat premeditat, în din Rusia au lansat o proclamaţie prin care îşi
Transilvania, Banat, Crişana, o politică de puri- manifestau hotărârea de a lupta pentru unirea
ficare etnică ce poate fi asimilată genocidului. Transilvaniei cu România. Voluntarii români
Peste 400.000 de români au fost încorporaţi şi din Rusia au sosit, în ceea ce mai rămăsese din
trimişi în primele linii de luptă, pe frontul italian România, în mai multe etape, între 3 iunie şi 14
sau rusesc, fiind aruncaţi la asalturi sinucigaşe, noiembrie 1917, în număr de 40.000 de ostaşi.
Un număr de ofiţeri şi soldaţi (22 ofiţeri şi 1.460
42 Constantin Argetoianu, op. cit., II, partea a IV-a, p.
258 – 259. 44 Vezi Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat
43 în Ion Coja, Transilvania. Invincibile Argumentum, în România. 1821-1999, vol 2, (Eşecul democraţiei româ-
Editura Athenaeum, Bucureşti, 1990, p. 198. ne), RAO, Bucureşti, 2001, p. 292 – 316.

de soldaţi) au rămas în Rusia, pentru a efectua corespondenţă, în care interesele naţionale
serviciul de pază la depozitele militare româ- româneşti erau puse în prim plan. Aşa, într-o
neşti, aflate acolo. Voluntari români ardeleni, scrisoare către regele George al V-lea, din 13
veniţi din Rusia, împreună cu alţii veniţi pe martie 1915, ea scria acestuia, printre altele,
cont propriu, precum şi cei care s-au refugiat în că, „de multă vreme Ungaria este privită ca
ţară, la începutul războiului, dau cifra de circa inamica noastră naţională…”, că, deşi era con-
50.000 de români înrolaţi în Armata Română ştientă precum că „nimic nu este mai odios
în anii Primului Război Mondial. Memorabil decât o femeie care face politică”, este convinsă
va rămâne momentul depunerii jurământului, de faptul că „ţara a început să vadă în mine
de către voluntarii ardeleni, într-o atmosferă supremul ajutor pentru realizarea visului ei
extraordinară, în Piaţa Unirii, din Iaşi, la 8 naţional: Transilvania”47. Ajuns aici, nu-mi
iunie 1917; gestul fraţilor ardeleni de a veni ascund bănuiala că nu doar dragostea ei arză-
în ţară să lupte şi să moară pentru idealul toare pentru România o forţa pe regina Maria,
naţional se producea „când cerul României să scrie rudei sale, George al V-lea, ci şi intere-
era acoperit de nori negri”, iar „zecile de mii sul ca, prin alăturarea României Antantei, ţara
de soldaţi şi ofiţeri ardeleni îşi oferă ener- sa de origine să primească încă un aliat preţios,
gia şi viaţa pentru salvarea României”45. care i-ar fi sporit şansele, în lupta care se ducea.
Este limpede că, cu foarte puţine excep- Aminteam, ceva mai în urmă, despre
ţii (unele din convingere, altele din trădare), importanţa convenţiei secrete pe care România
opinia publică românească, din anii neutralită- a semnat-o cu Rusia, la insistenţele acesteia, la
ţii, era într-o covârşitoare majoritate de partea 1 octombrie 1914, act prin care marea putere
Antantei. A fost, atunci, printre puţinele dăţi din nord accepta ideea alipirii la România a
din istoria noastră când s-a potrivit, la modul provinciilor româneşti aflate sub stăpânire aus-
ideal, ca sentimentul naţional cel mai curat, tro-ungară. Adevăratele intenţii ale Rusiei faţă
puternic, să-şi găsească corespondent şi la cei de România erau mult diferite în raport cu ceea
care guvernau, atunci, regatul român. De altfel, ce ea acceptase, prin convenţia de la începutul
perioada aşa-zisei neutralităţi a cunoscut nume- războiului. Înfăptuirea unirii tuturor românilor,
roase adunări, întruniri, unde se articulau/ caz ce părea cu totul ipotetic, în anii războiului,
exprimau poziţii intervenţioniste pro Antanta. ar fi transformat regatul român într-un stat
Extrem de sugestivă, în acest sens, mi se puternic, cel mai puternic din zonă. Or, Rusia
pare cuvântarea lui Nicolae Filipescu, ţinută la considera un stat românesc întregit o barieră
întrunirea Ligii Culturale a Tuturor Românilor greu de trecut, o serioasă piedică, în planurile
din 15 martie 1915, la Iaşi. Redau, aici, un sale expansioniste spre Sud-Estul European şi
fragment semnificativ: „Ce este regatul român Strâmtori. Înşişi aliaţii vestici, Anglia şi Franţa,
fără Ardeal? O absurditate geografică, o fâşie au fost, la un moment dat, de acord cu extinde-
de pământ întortocheată şi frântă în semicerc. rea Rusiei în această zonă. Astfel, la o întâlnire
Arătaţi această figură schiloadă unui copil de cu ambasadorul Franţei la Petrograd, Maurice
şapte ani şi întrebaţi-l: ce lipseşte României? El, Paleologue, din martie 1915, ţarul Nicolae al
cu mâna lui agiamie, va trage linia ce împlineşte II-lea a pus problema tranşant: „Voi rezol-
cercul. (…) La graniţele actuale, suntem o ţară va radical problema Constantinopolului şi a
fără viitor. Spre a ne împlini aici, rolul euro- Strâmtorilor. Soluţia pe care v-am indicat-o în
pean, ne trebuie bastionul ce domină această luna noiembrie (1914 – n. n.) este singura posi-
poziţiune. De aceea, aţintim către cetatea natu- bilă, singura practică. Oraşul Constantinopol şi
rală a Ardealului, către Acropola românismu- Turcia meridională vor trebui să fie încorporate
lui. Aici e centrul. Aici e inima românismului”46. imperiului meu48. Diplomaţia franceză va accep-
În ceea ce priveşte orientarea decisivă ta pretenţiile ruseşti la 8 martie 1915. Evident,
a României, spre Antanta, deloc minor a fost toate aceste jocuri diplomatice, de culise, au
şi rolul reginei Maria. Ca rudă cu familiile fost aflate şi de Ion I. C. Brătianu, de aici atenţia
imperiale britanică şi rusă, sfătuită, probabil, mărită pe care a acordat-o, acesta, negocierilor
de Ion I. C. Brătianu, regina Maria va purta, cu puterile Antantei: ce garanţii va primi şi cum
cu George al V-lea, regele Angliei, o susţinută va fi ajutată România, odată intrată în război.
45 Vasile Netea, Generaţia Unirii, după Revista Fundaţiei 47 Ştefan Pascu, Făurirea Statului Naţional Unitar Ro-
Drăgan, nr. 2, 1987, p. 211. mân, I, Ed. Academiei RSR, Bucureşti, 1983, p. 411.
46 N. Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a 48 Istoria României în Texte, coordonator Bogdan Mur-
fost, III, Minerva, Bucureşti, B. p. t., 1981, p. 171. gescu, Corint, Bucureşti, 2001, p. 271.
În cadrul negocierilor, cu reprezentanţii 1916, Franţa, pe tot parcursul anului, a elaborat
Antantei, Brătianu a insistat, cu deosebire, o întreagă strategie ce viza scoaterea României
pentru o garanţie scrisă, precum că România, din starea de neutralitate. Tot ea a convins
la sfârşitul războiului, va primi Transilvania, Rusia să accepte toate condiţiile (garanţiile) pe
Bucovina şi întreg Banatul. El era conştient de care le solicita Brătianu pentru a intra în război,
izolarea geografică a ţării, în raport cu alia- aceasta în condiţiile în care însuşi ţarul Nicolae
ţii occidentali, şi privea, justificat, cu maximă al II-lea, într-o scrisoare către regina Maria, din
suspiciune, adevăratele intenţii ale Rusiei, aşa 11 iunie 1915, observa că enormele pretenţii
cum a şi declarat-o, ambasadorului Franţei ale ţării Tale produc o adâncă surprindere.”50.
la Bucureşti, contele Saint-Aulaire: „Rusia nu În vara anului 1916 Antanta a inten-
scapă nici un prilej ca să ne sporească neîncre- sificat, în sens ultimativ, presiunile asupra
derea, principala cauză a tergiversărilor care României, somând-o să intre imediat în acţiune
mi se reproşează. Ştiţi că nu pot obţine de la (după cum solicita guvernul francez printr-o
ea garanţiile pe care le socotesc indispensa- notă din iunie 1916), sau, după cum scria, într-o
bile şi pe care mi le acordă ceilalţi aliaţi, în altă notă, generalul rus Alexeev, comandan-
frunte cu Franţa. Toată bunăvoinţa o acor- tul armatei ruse: „situaţia porunceşte româ-
dă Bulgariei, duşmana noastră. Cum vreţi să nilor de a ni se alătura acum ori niciodată”.
mă grăbesc să intru în luptă pentru a ajuta În fine, după negocieri intense, la 4/17
Rusia să pună stăpânire pe Constantinopol, august 1916, Ion I. C. Brătianu şi reprezentanţii
adică să ne încercuiască, în timp ce pe noi ne diplomatici ai Franţei, Rusiei, Angliei şi Italiei,
tratează dacă nu ca duşmani, ca suspecţi, deoarece de la Bucureşti, au semnat tratatul de aderare, a
reţine armele pe care ni le trimite Franţa.”49. României, la Antanta. Tratatul cuprindea două
Intrarea Italiei în război, în mai 1915, convenţii, una politică şi alta militară, şi conţinea
de partea Antantei, sporeşte presiunile acesteia condiţiile intrării României în război. Tratatul
asupra României, în direcţia angajării în con- din 4/17 august 1916 poate fi apreciat ca unul
flict, iar Puterile Centrale, după înfrângerea şi de importanţă crucială, pentru România. Pentru
ocuparea Serbiei (decembrie 1915 – ianuarie prima oară, patru mari puteri ale lumii, deoda-
1916), îndeosebi Germania şi Bulgaria, au fost la tă, recunosc drepturile statului român asupra
un pas, tot atunci, de a ataca România. Situaţia provinciilor româneşti de peste Carpaţi; putem
complexă în care a negociat Ion I. C. Brătianu afirma că, dincolo de realităţi etno-istorice de
tratatul cu Antanta i-a motivat toate suspiciuni- netăgăduit, odată cu semnarea tratatului de la
le şi ezitările. Angajată într-o bătălie dramatică,
50 România în relaţiile internaţionale, 1699 – 1939, coor-
sângeroasă, la Verdun, începând cu 21 februarie
donatori: L. Boicu, V. Cristian, Gh. Platon, Junimea, Iaşi,
49 Ion I. Nistor, op. cit., p. 268 – 269. 1980, p. 385.

Bucureşti se căpăta certitudinea că o Românie conţinea obligaţia Rusiei de a trimite două divi-
întregită nu va rămâne la nesfârşit o virtualitate. zii de infanterie şi una de cavalerie în Dobrogea,
Pentru că avem de-a face cu un act în ajutorul armatei române „contra armatei
atât de important, un adevărat certificat de bulgare”56; Franţa şi Anglia se angajau ca, pe
naştere al României întregite, nu este deloc 7 august 1916, să înceapă o puternică ofensivă
inutil să menţionăm semnatarii acelui docu- pe frontul de la Salonic, cu scopul „de a uşura
ment istoric. Din partea României, a semnat mobilizarea şi concentrarea tuturor forţelor mil-
tratatul primul ministru Ion I. C. Brătianu, din itare române”57; Aliaţii (Franţa, Italia, Anglia,
partea Franţei, contele Saint-Aulaire, Rusia va Rusia) îşi iau obligaţia să asigure României
semna prin Poklewski-Koziel, Anglia prin sir muniţii şi material de război „minimum de
Barclay, iar, din partea Italiei, baronul Fasciotti. 300 de tone zilnic”58 (art. 4); Aliaţii promit
Tratatul a fost semnat, în mare secret, în casa să asigure României aprovizionarea cu „cai,
fratelui primului ministru, Vintilă Brătianu; cauciucuri, medicamente, articole de subzis-
doar unul din cei patru diplomaţi europeni, tenţă”59 în cantităţile necesare. Ajutorul era
cel al Rusiei, s-a strecurat deghizat în casa lui condiţionat de „în limita posibilului”60 (art.
V. Brătianu, unde va semna tratatul. Ceilalţi 5); Aliaţii vor asigura României asistenţă teh-
au făcut-o la sediile legaţiilor statelor lor. nică în vederea „fabricării în ţară a muniţi-
Pe lângă Convenţia politică, tratatul de unilor şi a materialului de război”61 (art. 6).
alianţă cu Antanta pe care România l-a semnat Şi Convenţia militară a fost redac-
pe 4 august 1916 la Bucureşti, acesta cuprinde şi tată în 5 exemplare, fiind semnată de
o convenţie militară. Convenţia militară cuprin- Ion I. C. Brătianu (România), M. Després
dea 17 articole. Voi sublinia prevederile câtorva. (Franţa), C. B. Thomson (Anglia), A.
Articolul 1 conţinea obligaţia ca România Tatarinov (Rusia) şi L. G. Ferigo (Italia)62.
să atace cu toate forţele sale, „de uscat şi de Tratatul de alianţă (convenţia politică)
mare”51 Austro-Ungaria „cel mai tîrziu la 15/28 dintre România şi Antanta, de la 4/17 august
august 1916 (8 zile după ofensiva de la Salonic)”52. 1916, cuprindea 7 articole. În articolul I, puterile
Chiar din prima zi a războiului arma- Antantei „garantează integritatea teritorială a
ta română trebuia să înceapă „operaţiile Regatului României pe toată întinderea frontie-
ofensive”53. La articolul 2, Rusia se angaja relor sale actuale”63; prin articolul II, „România
să declanşeze ofensiva „pe tot frontul aus- se angajează să declare război şi să atace Austro-
triac”54, îndeosebi în Bucovina. Flota de răz- Ungaria în articolele prevăzute de Convenţia
boi rusă trebuia să asigure portul Constanţa, militară” şi „să înceteze, din momentul declară-
împiedicând debarcarea de trupe duşmane rii războiului, toate relaţiile economice şi schim-
pe „coastele României”55. Mai aveau misi- burile comerciale cu toţi inamicii Aliaţilor.”64.
unea de a opri pătrunderea inamicului pe În articolul III, articol de importanţă vitală şi
cursul Dunării, începând de la gurile fluviului. care încununează măiestria diplomatică a celui
România trebuia să permită flotei mai important om politic al României din
ruseşti de la Marea Neagră folosirea portului secolul XX, Ion I. C. Brătianu, „Franţa, Marea
Constanţa. Flota rusă se obliga să ajute armata Britanie, Italia şi Rusia recunosc României drep-
şi flota română în vederea asigurării malurilor tul de a anexa teritoriile monarhiei austro-un-
Dunării. Flota rusă va fi pusă sub coman- gare, stipulate şi delimitate de articolul IV”.
dă românească, adică acea parte din flotă ce Aşadar, patru din cele mai importante
va pătrunde în interiorul fluviului; articolul 3 puteri europene recunosc că România are, în
acord cu dreptul internaţional, dreptul de a
51 Marea Unire a Românilor în Izvoare Narative, Ediţie,
studiu introductiv şi note de Stelian Neagoe, Editura Emi-
lua în stăpânire teritorii româneşti ce erau de
nescu, Bucureşti, 1984, p. 220. atâta vreme înstrăinate. În următorul articol al
52 Ibidem; exemplarele Tratatului de alianţă cu Antanta 56 Ibidem, p. 221.
din 4/17 august 1916 au fost scrise de soţia lui Ion I. C. 57 Ibidem.
Brătianu, Eliza Brătianu, deoarece primul ministru român 58 Ibidem.
„nu era sigur de discreţia” dactilografelor de la Preşed- 59 Ibidem.
inţia Consiliului de Miniştri (în Constantin C. Giurescu, 60 Ibidem.
Amintiri, 1, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1976, pp. 61 Ibidem.
120 – 121). 62 Ibidem, p. 222.
53 Ibidem. 63 Contele de Saint-Aulaire, Confesiunile unui Bătrân di-
54 Ibidem. plomat, Humanitas, Bucureşti, 2003, p. 53.
55 Ibidem. 64 Ion I. Nistor, op. cit., p. 271.
Tratatului, IV, sunt delimitate frontierele noi ale cut numele artizanului acestui document fun-
României, cu Bucovina în întregime, cu întreg damental, pentru România: Ion I. C. Brătianu.
Banatul până la vărsarea Tisei în Dunăre, caz Se înţelege, nu-i greu să negociezi,
în care România „se îndatorează să nu ridice să semnezi un tratat, ci să-l pui în aplicare.
fortificaţii în faţa Belgradului”65. Tot acest arti- Iar până ce tratatul cu Antanta va fi acope-
col delimitează frontiera de vest a României, cu rit şi de starea de fapt istorică vor fi nece-
Ungaria, fiind trecute localităţile de demarcaţie. sare curajul sacrificiului şi îndrăzneala ero-
Prin articolul V, părţile semnatare se angajează ică. Le vom avea pe amândouă, atunci noi
să nu încheie pace separată, să încheie pacea justificându-ne din plin menirea, răscumpă-
generală împreună cu aliaţii, iar „Franţa, Marea rând şi pedepsind toate umilinţele îndurate.
Britanie, Italia şi Rusia se angajează, de aseme- Nu-i inutil de a reaminti faptul că
nea, ca, la tratativele de pace, teritoriile monar- această Convenţie obliga România să atace
hiei austro-ungare, stipulate la articolul IV, să Austro-Ungaria, să năvălească în Transilvania
fie anexate Coroanei României”66. Articolul „şi să înainteze pe Olt şi Mureş până la Târgu
VI, pe care Brătianu l-a smuls Aliaţilor ane- Mureş, unde trupele române aveau să ia legă-
voios, preciza că, „România se va bucura de tura cu unităţile ruseşti”69. Aceeaşi Convenţie
aceleaşi drepturi ca şi aliaţii ei, de tot ce are obliga Rusia să coopereze cu România, în
legătură cu preliminariile, cu negocierile păcii Dobrogea, iar Aliaţii vestici promiseseră că,
precum şi cu dezbaterea problemelor ce vor înainte de atacul României peste Carpaţi,
fi supuse hotărârilor Conferinţei de Pace67. armata de la Salonic, aflată sub conducerea
Ultimul articol, VII, conţine angajamentul sta- generalului Sarrail, va declanşa ofensiva,
telor semnatare de a păstra secretă „prezenta împotriva bulgarilor, cu 10 zile mai devreme.
convenţie până la încheierea păcii generale”68. Dacă Consiliul de Coroană din 3 august
La finalul tratatului este trecut locul 1914 încă a mai dat ceva griji celor ce nu
unde s-a semnat Tratatul, Bucureşti, şi data, erau de acord cu intrarea României, în răz-
4/17 august 1916, precum şi numărul de exem- boi, alături de Puterile Centrale, aşa după
plare, cinci, câte unul pentru fiecare parte. cum vroia regele Carol I şi P. P. Carp, despre
Urmează numele celor 4 miniştri ai Antantei, la Consiliul de Coroană de la Cotroceni, din 14/27
Bucureşti, menţionate deja, la sfârşit fiind tre- august 1916, putem spune că a fost unul cu
65 Istoria României în Texte, p. 272. un final aşteptat. De altfel, practica convocă-
66 Ibidem. rii unor Consilii de Coroană, în viaţa politi-
67 Ibidem, p. 272 – 273.
68 Ibidem, p. 273. 69 Ibidem.

că românească, a fost inaugurată cu ocazia P. P. Carp şi T. Maiorescu, precum şi şefii
Primului Război Mondial, ea nefiind o obişnu- unor partide politice, precum Take Ionescu,
inţă a vieţii politice româneşti, la acea vreme. N. Filipescu, Al. Marghiloman. A asistat, ca
prinţ moştenitor, şi viitorul rege Carol al II-lea.
Şedinţa Consiliului de Coroană a fost deschisă
Consiliul de Coroană de la Cotro- de regele Ferdinand, care, cu o emoţie reală,
ceni (14 august 1916) – eveniment istoric declară că „a convocat pe mai marii ţării nu ca
hotărâtor pe drumul înfăptuirii să le ceară un sfat, căci hotărârea lui este luată
unităţii naţionale (mai degrabă trebuia să spună ceea ce ştiau
toţi: hotărârea nu-i aparţinuse regelui, ci lui
Ion I. C. Brătianu – n. n.), ci să le ceară spriji-
Consiliul de Coroană, cu privire la intra- nul”72. „Eu, continuă Ferdinand, după matură
rea României în Primul Război Mondial, s-a reflexiune şi după lupte interne pe care le veţi
ţinut la Cotroceni, într-o zi de duminică, ora înţelege şi din care am ieşit biruitor asupra
11, dimineaţa, în sufrageria cea mare a pala- mea, înclin mai mult pentru opinia guvernului
tului, deşi, „prin impietatea Reginei Maria şi meu”73. Apoi, Ferdinand, ceva mai hotărât, îşi
prin slăbiciunea Regelui Ferdinand, această motivează decizia, accentuând cauzele ce l-au
sală istorică a dispărut. Ea a fost câţiva ani în determinat să opteze pentru Antanta: „În situa-
urmă (pe la 1925 – 1926) înglobată, împreună ţia actuală neutralitatea nu mai este cu putinţă.
cu sala de dans, în ceea ce formează azi marele România trebuie să ia o hotărâre şi să aleagă.
salon boltit de la nordul castelului. Şi ce păcat! Soarta războiului înclină spre Înţelegere (Tripla
Istorica sufragerie trebuia păstrată neatinsă, Înţelegere – n. n.), dar, oricum ar fi, România
aşa cum era în dimineaţa de 14 august 1916, nu poate lupta alături de Puterile Centrale,
aşa cum a respectat-o ocupaţiunea germană, căci ar însemna să mergem împotriva întregii
aşa cum am regăsit-o în noiembrie 1918”70. evoluţiuni istorice a neamului nostru”74, dove-
Consiliul a fost convocat, de regele dind, în opinia unui participant la istoricul
Ferdinand, la sfatul lui Ion I. C. Brătianu. De eveniment, „un mare suflet şi prin aceasta nu
la semnarea tratatului de alianţă, cu Antanta, numai că va rămâne, dar se va impune respec-
trecuseră 10 zile, şi, cu excepţia membrilor tului şi admiraţiunii posterităţii”75. Apoi, regele
guvernului, nimeni nu aflase nimic, în ciuda îl invită pe P. P. Carp să ia cuvântul, subliniind
proastei reputaţii a oamenilor politici români, că are nevoie, în mod deosebit, de concursul
între care orice secret înceta să mai fie secret său. Acesta, vădit mânios, refuză să vorbeas-
în doar 2 – 3 zile, fapt susţinut de I. G. Duca, că, primul solicitând ca întâi să-şi prezinte
în ale sale „Amintiri politice”, unde notează punctul de vedere guvernul şi „şefii de partide”;
opinia cinică a contelui Banffy, în sensul că, de altfel, mârâi Carp, el nu înţelegea rostul
dacă câţiva lideri politici români se sfătuiesc Consiliului, de vreme ce se luase o hotărâre.
sau iau o hotărâre secretă, nu se mai oboseş- Şi, pentru a limpezi cât mai repede
te să cumpere, pe vreunul, ci aşteaptă câteva situaţia, pentru a nu permite vreunui echivoc
zile, până ce unul din participanţi vorbeşte să se insinueze în adunare, şeful guvernului,
despre ceea ce n-ar fi trebuit să vorbească. Ion I. C. Brătianu, începu să vorbească primul,
La Consiliul de Coroană de la Cotroceni, „vorbind limpede, concis, fără fraze, fără pate-
de sub coordonarea regelui Ferdinand, spre tism”76, argumentând de ce anume a optat
deosebire de cel anterior, nu s-a luat nici o hotă- pentru alianţa cu Antanta: „1913 a fost prefaţa
râre, „fiindcă aceasta era deja luată”71, ci au fost unui rezbel cu Austria... S-a adăugat forma
înştiinţaţi liderii politici importanţi despre deci- antipatică în care a izbucnit războiul actual. S-a
zia luată, în sensul de a fi de acord cu ea şi de a adăugat abstenţiunea (abţinerea – n. n.) Italiei
li se solicita sprijinul. Şedinţa Consiliului înce- susţinând că „azi toată latinitatea este în tabăra
pe, de faţă fiind întreg guvernul Brătianu, pre- contra Germaniei. La început victoria părea
şedinţii celor două Camere ale Parlamentului, probabilă pentru germani: neputând merge noi
M. Ferechide şi C. F. Robescu care-l înlocuia singuri contra, am rămas neutri. Răzbelul de
pe B. Missir, preşedintele Senatului, absent din
ţară la acel moment. Au fost convocaţi, de ase- 72 I. G. Duca, op. cit., p. 271.
menea, ca foşti prim-miniştri, Theodor Rosetti, 73 Ibidem, p. 272.
74 Ibidem, p. 273.
70 Ibidem. 75 Ion I. Nistor, op. cit., p. 277.
71 Ion I. Nistor, op. cit., p. 277. 76 I. G. Duca, op. cit., p. 273.
uzură răstoarnă azi şansele în favoarea celor cu mă ierţi! Hotărârile pe care le-a luat guver-
rezerve mai mari, Bulgaria, luând locul nostru nul astăzi nu sunt decât consecinţa logică a
în Orient, nouă ne este imposibil să stăm lângă tratatului încheiat de D-l. Brătianu cu Rusia,
germani. În sistemul de la 1884 eram aliaţi con- în septembrie 1914. Or, dumneata mi-ai spus
tra Rusiei; azi, Italia, este lângă Rusia. Încetul mie că acest tratat ţi-a fost adus la cunoştin-
cu încetul, fără grabă, am ajuns la garantarea ţă, că l-ai aprobat şi că ai îndemnat guvernul
intereselor noastre: pentru neutralitate am avut să continue pe această cale. De aceea sunt
numai asigurări, nu garanţii. Azi problema indignat de aceste palinodii şi, mai mult ca
este: sau să renunţăm la orice am putea obţine oricând, revendic pentru partidul meu onoarea
prin victoria Antantei, sau să intrăm în război. de a fi printre iniţiatorii acestei politici…”85.
Eu m-am angajat desăvârşit.”77. Această primă Urmează, apoi, P. P. Carp, „încruntat şi
luare de poziţie Ion I. C. Brătianu o încheie crispat de mânie”86, care-l sfătuieşte pe regele
amintind Consiliului „că toată ţara şi întreaga Ferdinand să renunţe imediat la proaspăta ali-
suflare românească de peste Carpaţi aşteaptă cu anţă, căci Germania, dacă luptăm împotriva ei,
nerăbdare intrarea noastră în marele război”78. ne va zdrobi. Carp susţine că a fi aliaţi cu Rusia
După ce Ion I. C. Brătianu a încheiat, „este a izbi în interesele ţării şi în continuitatea
regele Ferdinand l-a solicitat iarăşi, pe P. P. Carp, dinastiei”87, că se va ruga ca armata română
să vorbească; din nou, acesta refuză mânios. să fie învinsă: „Doresc să fiţi învinşi, fiindcă
Vorbeşte, apoi, Take Ionescu, care, deşi era un victoria voastră ar fi ruina ţării”88. Revine, asu-
redutabil orator, dovedeşte „o neînţeleasă bana- pra tezei sale vechi, cu accente vădit rusofobe/
litate”79. Ca lider de partid, Take Ionescu este germanofile, ignorând făţiş toate argumentele
alături de rege şi guvern, a căror soluţie de faţă o lui Ion I. C. Brătianu. Pe P. P. Carp „nu îl inte-
cerea de doi ani. Îi vine rândul lui Marghiloman, resează cine va învinge, ci cu cine comandă
„un Marghiloman încurcat”, care-şi exprimă onoarea să mergem, chiar dacă vom fi învinşi.
serioase rezerve cu privire la rezultatul războ- Din acest război va ieşi sau hegemonia ger-
iului, căci, zice el, „după informaţiunile sale mană, sau hegemonia rusească. Hegemonia
precise, Hindenburg pregăteşte o mare ofensivă germană înseamnă pentru noi mântuirea, cea
împotriva ruşilor, să nu ne grăbim, să aştep- rusească sfârşitul, fiindcă vom fi în drumul
tăm, de aceea este foarte regretabil că guver- Rusiei către Constantinopol”89. Bătrânul lider
nul în asemenea condiţii s-a angajat.”80. junimist îşi aşază, monoclul, şi se adresează
Al. Marghiloman, în ciuda unei stări de regelui Ferdinand, avertizându-l că îşi va pier-
fapt cu totul opuse, continuă, afirmând „că ţara de tronul, dacă Rusia va învinge, „că o Rusie
nu este favorabilă războiului”81 şi că, o victorie învingătoare nu va tolera vreodată în România
a noastră, alături de Antantă, „înseamnă aşezarea o dinastie Hohenzollern”90. Avertizându-l pe
definitivă a ruşilor la Strâmtori, adică ştrangularea, regele Ferdinand că ruşii, în caz de victorie,
pieirea noastră”82. La obiecţia regelui Ferdinand, vor instala o dinastie românească („o dinastie
cum că o Rusie prietenă, stăpână pe Strâmtori, Ghica, Sturdza, sau o dinastie Brătianu, sau
este în favoarea României, Marghiloman îşi Carp”91), P. P. Carp îi reaminteşte suveranului
precizează şi mai clar poziţia, el neînţelegând să pună capăt „unei asemenea politici nefaste”92
„cum a putut guvernul să urmeze o politică şi să rămână alături de Germania. Observând
atât de dezastruoasă”83. În fine, el, pentru că că rostul adunării este inutil, „căci nu mai
„ţara e în joc”, nu va obstrucţiona guvernul, va e locul să argumentăm şi să convingem”93,
ieşi din joc, va tace pentru a nu crea „dificul- Carp refuză să sprijine o politică care va duce
tăţi”84, dar nu va sprijini o asemenea politică. România la dezastru, şi promite că se va retra-
Al. Marghiloman este contrat imediat, violent ge din viaţa publică: „Am un ziar, Moldova,
şi incisiv, de Nicolae Filipescu (atunci grav de mâine, chiar, îl voi închide. Am în jurul
bolnav), care îi reproşează duplicitatea: „Să meu câţiva prieteni, le voi cere îndată să se
77 Ibidem. 85 Ibidem, p. 275.
78 Ibidem, p. 274. 86 Ibidem.
79 Ion I. Nistor, op. cit, p. 277 – 278; vezi şi Anastasie 87 Ibidem.
Iordache, op. cit., p. 302 – 307. 88 Ion I. Nistor, op. cit., p. 277.
80 I. G. Duca, op. cit., p. 274. 89 Ibidem, p. 278.
81 Ibidem. 90 I. G. Duca, op. cit., p. 276.
82 Ibidem. 91Ibidem.
83 Ibidem. 92 Ibidem.

împrăştie. Am trei fii, îi dau Majestăţii Voastre se”97, numai aşa el văzând salvarea României.
să se bată şi să moară. Iar eu mă voi ruga la Cuvintele de încheiere ale lui Carp pro-
Dumnezeu ca armata română să fie bătută… voacă reacţia lui Ion I. C. Brătianu, care-i zice:
căci numai astfel România va fi salvată”94. „Nu găsesc cuvinte ca să spun ce resimţim
Cuvintele mânioase, pătimaşe, ale lui P. dacă într-adevăr astfel de simţăminte sunt în
P. Carp, au uluit adunarea; după clipe de stu- ceasul de faţă în inima d-tale. Atunci, d-le
poare, „o rumoare de indignare a umplut toată Carp, retrage până şi pe fiii d-tale, din arma-
sala”95. Intervine (era obligat) regele Ferdinand, tă, căci nu mai poţi avea nimic în comun cu
care, adânc jignit de cuvintele lui Carp, cu privi- această ţară şi cu acest neam”98. Cu toate că
re la dinastia străină aflată pe tronul României, a fost atât de adânc jignit, pe merit, Carp
îi replică calm: „D-le Carp, aţi greşit când refuză să reacţioneze, intrând în tăcere.
aţi vorbit de interesele dinastiei. Nu cunosc După această luare de poziţie, anto-
interesele dinastiei, nu cunosc decât interesele logică, îi veni rândul sa vorbească lui Titu
ţării. În conştiinţa mea aceste două interese se Maiorescu, care, cu „meşteşugiri şi sofisme”99,
confundă. Dacă m-am hotărât să fac acest pas cu artificii retorice, în totală „contrazicere cu
grav, e fiindcă, după matură chibzuinţă, eu am atmosfera zilei”100, se dovedeşte destins, surâ-
ajuns la convingerea, adâncă şi nestrămutată, zător, recurgând „la arguţii pe care le debi-
că el corespunde cu adevăratele aspiraţiuni ale ta cu o onctuozitate popească, cu priviri de
neamului… Dinastia va urma soarta ţării, învin- şiretlic şi cu o mimică complet nepotrivită.”101.
gătoare cu ea, sau învinsă cu ea. Deoarece, mai Titu Maiorescu, prin poziţia pe care a
presus de toate, să ştiţi, d-le Carp, că dinastia avut-o la acest Consiliu de Coroană, a dovedit
mea este română. Rău aţi făcut când aţi făcut-o o totală lipsă de înţelegere a momentului istoric
străină, germană. Nu, e românească! Românii trăit, absenţa oricărei aderenţe la sentimentul
nu au adus aici pe unchiul meu, regele Carol, naţional. Maiorescu, faţă de poziţia bărbătească,
ca să întemeieze o dinastie germană la gurile directă, a lui Carp, a pus întrebări retorice, mar-
Dunării, ci o dinastie naţională şi revendic pen- cate de un iezuitism definitoriu naturii sale: „A
tru Casa Mea cinstea de a fi îndeplinit în între- semnat ceva guvernul? De ce ţara iese din expec-
gime misiunea pe care acest popor i-a încredin- tativă? Până la ce punct este angajat guvernul?
ţat-o.”96. Excelenta prestaţie a lui Ferdinand n-a Nu se poate, oare, degaja? Poate că este angajat
făcut nici o impresie asupra lui Carp, care-şi 97Ibidem, p. 277.
repetă dorinţa ca „armatele noastre să fie învin- 98 Ibidem.
95 Ibidem. 100 Ibidem, p. 278.
doar primul ministru şi nu întreg guvernul? Nouă, în care au încredere, ne-au spus-o neîn-
Nu a existat, oare, o hotărâre a Consiliului de cetat şi ne-au destăinuit tot fundul gândului
Coroană din 1914?”102, etc. Cu aceste întrebări şi sufletului lor. Se poate că ştiind adevăratele
fariseice Titu Maiorescu sugera, Consiliului, simţăminte ale d-lui Maiorescu, şi, prin urmare
că alianţa cu Antanta n-ar fi avut girul consti- ferindu-se de el, să-i fi vorbit altfel, se poate.
tuţional necesar, arătându-se, o dată în plus, Dar aceasta dovedeşte neîncrederea ardelenilor
total opac intereselor mari ale momentului. în d-l. Maiorescu, iar nicidecum dorinţa lor de a
Brătianu îi replică enervat, lui Maiorescu, nu se uni cu regatul şi de-a nu înfăptui România
revenind/justificând decizia luată: „Cred în vic- Mare”107. Apoi Ion I. C. Brătianu continuă, afir-
toria Antantei, mă conformez ei. Voi declara mând că deţine documente, de la liderii româ-
război Austro-Ungariei, nu altora. În schimb nilor din Ardeal, care dezmint categoric toate
mi se recunoaşte dreptul de a lua, până la afirmaţiile lui Maiorescu. Deloc impresionat
Tisa, Banatul, Crişana, Maramureşul cel de de Ion I. C. Brătianu, Maiorescu îşi susţine mai
sus, care nu este slav, şi Bucovina. Mi se recu- departe punctul de vedere sugerând că, în loc
nosc drepturi egale la Congres. Tratatul care de război, România ar fi trebuit să negocieze
ne garantează aceste anexări este iscălit de cu ungurii, pentru a le smulge concesii faţă de
cele patru puteri. Cele patru puteri garantea- români. Acum intervine regele Ferdinand, care
ză integritatea teritoriului nostru. Cred că o îi sugerează lui Maiorescu să nu-şi facă iluzii,
întoarcere nu mai este posibilă”103. Brătianu a dacă crede că prin negocieri cu ungurii s-ar
mai subliniat că momentul de faţă ar fi cel mai putea obţine ceva, căci el a intervenit, pe lângă
favorabil, intrării României în acţiune, şi că Germania şi pe lângă Austria, ca românii ardeleni
ar fi de neiertat dacă s-ar pierde cel mai priel- să aibă un minimum de drepturi, dar degeaba,
nic moment oferit neamului românesc pentru căci ungurii au refuzat orice propuneri. Recent,
întregirea lui. Maiorescu revine şi-şi arată, cinic, continuă Ferdinand, şi împăratul Wilhelm a stă-
nedumerirea: „Ce ideal naţional? Care ideal ruit, la Viena, pentru îmbunătăţirea tratamen-
naţional? O frază patriotică şi nimic mai mult. tului aplicat de unguri românilor, dar s-a izbit
De altfel, românii din Ardeal nu vor cu nici de acelaşi refuz îndărătnic. Niciodată, conchide
un chip unirea cu România, ei vor stăpânirea regele, ungurii nu vor consimţi să îmbunătă-
Austriei permanentizată, căci numai aşa pot fi ţească cu adevărat soarta românilor de peste
apăraţi de unguri. Aceasta vor românii de peste munţi, fiindcă, mai mult decât la orice, ungurii
Carpaţi şi nimic altceva”104. Apoi, tot Maiorescu, ţin la caracterul de stat maghiar indivizibil.
cu o făţărnicie greu de suportat până şi astăzi, Însă pe Maiorescu nu-l putea clinti
întrebă Consiliul: „Se poate zice că ţara a fost nimeni, de pe poziţia sa. Dacă Brătianu şi regele
consultată? (de parcă el, cu trei ani în urmă, i-au dat o replică pe măsură, la aberaţiile pe care
când era prim ministru şi a trimis armata româ- le susţinuse – Brătianu, printre altele, amintin-
nă peste Dunăre, în Bulgaria, a consultat ţara!!! du-i că, chiar şi înfrânţi, drepturile noastre isto-
– n. n.). Cum se justifică ieşirea din neutralitate? rice, odată recunoscute, se vor constitui într-un
Cer să rămânem mai departe în expectativă.”105. simbol, iar regele Ferdinand va deveni, peste
Toate aceste întrebări veninoase deter- timp, un simbol egal cu cel al lui Mihai Viteazul
mină reacţia energică a liderului liberal, Emil – Titu Maiorescu rămase de neclintit. El sus-
Costinescu: „Să stăm pe loc? Toate statele sunt ţinea că românii nu voiau un război pentru
în sânge şi foc: noi stăm ruşinaţi la uşă. Europa eliberarea românilor de peste munţi, că opinia
e în prefacere. Cu braţele încrucişate, după publică nu acceptă acest război, că neutralita-
ce am câştigat bani, am fi de râsul lumii”106. tea este singura soluţie benefică pentru ţară şi
Ion I. C. Brătianu îl pune la punct pe că, chiar dacă se doreşte, războiul nu poate fi
Maiorescu, dovedindu-i precaritatea punctelor declarat din motive… constituţionale! Lesne de
de vedere, caracterul lor cu totul greşit, susţi- bănuit că atitudinea lui Titu Maiorescu a trezit
nând că „fraţii noştri din Ardeal nu aşteaptă indignarea întregului Consiliu, revolta împo-
decât să trecem o dată Carpaţii şi nu mai tră- triva sa. Cu toate că se ştie ce poziţie demnă a
iesc decât cu acest dor şi cu această speranţă. avut, în timpul ocupaţiei germane, nu mă feresc
deloc să definesc poziţia lui Titu Maiorescu,
102 Ibidem. susţinută la Consiliul de Coroană, din 14/27
103 Ion I. Nistor, op. cit., p. 278. august 1916, drept una specifică unui trădător
104 I. G. Duca, op. cit., p. 278. de ţară. Toate aceste „chiţibuşuri” şi „sofisme
105 Ion I. Nistor, op. cit., p. 278.
106 I. G. Duca, op. cit., p. 278 – 279. 107 Ibidem, p. 280.

de retor” nu pot fi iertate, când ştim că tocmai naţional; că nu este francofil, deoarece politica
un român ardelean s-a opus, atât de înverşunat, sa nu s-a bazat pe raţiuni sentimentale, ci pe
eliberării Ardealului de sub o tiranie milenară! cerinţele superioare ale neamului şi ale ţării; că
Poziţia lui Maiorescu a mai fost combă- împrejurările momentului oferă posibilitatea
tută şi de Take Ionescu, care, cerând cuvântul împlinirii dezideratului secular al românilor,
a doua oară, declară că „românii de dincolo ne unitatea. Apoi, cu un patetism măsurat, bine
aşteaptă ca pe Mesia”108. M. Ferechide şi C. F. temperat, se adresează tuturor: „ ţin, însă, în
Robescu, liderii parlamentului, anulează obiec- acest ceas hotărâtor, când toţi fruntaşii ţării sânt
ţiile lui Maiorescu, cu privire la imposibilitatea întruniţi în jurul regelui, să se cunoască gândul
constituţională a declarării războiului, deoarece meu întreg. Fără îndoială că vom ieşi învingători,
Camerele „păstrează toate prerogativele obiş- dar nu sânt sigur, se poate să fim şi învinşi. De
nuite ale parlamentului, prin urmare şi pe aceea aceea vreau să se ştie bine, de toţi, că, chiar învinşi,
de a se rosti asupra declarării războiului”109. tot cred că ţara mea trebuie, în această clipă a
Spre sfârşitul acestui istoric Consiliu evoluţiunii ei istorice, să facă acest gest. În viaţa
de Coroană (a se compara cu acele Consilii naţiunilor sunt afirmări de drepturi care se socotesc
de Coroană din vara lui 1940, când ticălosul mai mult decât izbânzi trecătoare, şi sunt gesturi de
de Carol al II-lea golise de conţinut această abdicare, de dezertare morală (câtă dreptate a avut),
instituţie politică ad-hoc, transformând-o într-o care compromit viitorul lor pentru veacuri de-a
marionetă, golind-o de puterea de a lua vreo rândul. Într-o atare situaţie este astăzi românismul,
decizie independentă, pentru ca în spatele ei de aceea, chiar de ar fi să fim bătuţi, faptul că patru
să-şi poată ascunde laşitatea abjectă), Ion I. din cele mai mari puteri ale lumii au recunoscut
C. Brătianu ceru, regelui Ferdinand, din nou, temeinicia revendicărilor noastre naţionale şi au
cuvântul. Brătianu era cel mai marcat de impor- consfinţit, printr-un act solemn, hotarele etnice ale
tanţa momentului, ca unul ce reuşise ceea ce românilor de peste Carpaţi, cauza românismului va
nu reuşise nici un român până atunci, el simţea face un pas înainte, mai mare şi mai însemnat decât
nevoia unei solidarităţi a tuturor şi îi invita pe oricând. Şi dacă nu azi, mâine vom culege roadele
toţi să lase deoparte orice alt considerent, în acestor jertfe şi acestor afirmări de drepturi.
afara interesului naţional. Le reaminteşte celor Aduceţi-vă aminte de cazul Italiei: şi
prezenţi că, atât tatăl său, I. C. Brătianu, cât şi el, Carol Albrect a fost înfrânt la Novara, dar
nu au făcut decât o politică: politica interesului chestia unităţii Italiei era pusă în faţa lumii
întregi şi peste câţiva ani succesorul său a rea-
108 Ibidem, p. 281. lizat-o. Aduceţi-vă aminte de propria noastră
109 Ibidem, p. 281 – 282.

istorie: Tudor Vladimirescu a fost zdrobit şi Consiliul de Coroană de la Cotroceni
stăpânitorii zilei l-au măcelărit. Dar el ridicase a fost încheiat de regele Ferdinand, care a
steagul renaşterii noastre naţionale şi pe teme- solicitat tuturor celor de faţă solidaritatea
iul gestului lui urmaşii săi au înfăptuit-o. În de care avea nevoie ţara, în acele momente;
fine, cazul cel mai caracteristic este cazul lui regele afirmă că vor fi necesare mari jertfe,
Mihai Viteazul. Şi el a fost învins, şi el a fost nesfârşite suferinţe, pentru împlinirea idea-
omorât, dar a ştiut, pentru o clipă, să întru- lului naţional, de aceea invocă divinitatea să
pească visul secular al neamului, unirea tuturor vină în ajutor poporului român: „Domnilor, cu
românilor. Şi a fost destul, nu numai ca el să Dumnezeu înainte!”, la care cei prezenţi au răs-
rămână de-a lungul veacului eroul legendar puns: „Să trăiţi, Sire, Dumnezeu să ne ajute.”111.
şi slăvit, dar pentru ca şi noi astăzi să înteme- După şedinţa Consiliului de Coroană,
iem pe faptele lui revendicările acestui neam”. din 14/27 august 1916, după cum ne-a lăsat măr-
După aceste judecăţi, atât de drepte, turie I. G. Duca, Ion I. C. Brătianu a plecat spre
Ion I. C. Brătianu se adresează, direct, regelui casă, pe străzi lăturalnice, pentru a nu se întâlni
Ferdinand, sfătuindu-l să nu aibă în vedere cu grupuri de manifestanţi (ce-şi strigau entuzi-
rezultatele imediate, ci perspectiva, să meargă asmul), vorbind către sine însuşi: „Ne aşteaptă
hotărât pe drumul indicat de conştiinţa naţio- grele încercări, dar am dreptate, nu puteam, nu
nală, de dezideratele pe care aceasta le impune. trebuia să fac altfel. Sunt sigur, sigur, tot mai
Apoi, revine la unele din spusele lui P. P. Carp, sigur… De acuma, Duca, pe lucru! La patru,
în această adunare memorabilă, referitoare la Consiliul de Miniştri, la Dumneata acasă!”112.
caracterul dinastiei Hohenzollern, zicând tran- Hotărârea fusese, aşadar, luată, ea era acoperită
şant: „S-a vorbit odinioară de dinastie străină, a în întregime de nevoia împlinirii unui deziderat
fost o formulă nedreaptă şi nemeritată. Dinastia major al naţiunii române: Unirea. Rămânea, pe
este română, Majestatea Voastră o dovedeşte azi mai departe, să fie verificată tăria morală, să fie
în chip mişcător. După ce veţi fi trecut Carpaţii adunate energiile necesare precum şi puterea
nimeni nici nu va mai cuteza, Sire, să pună o de jertfă de care eram capabili, noi, românii…
atare chestiune”110. Şeful guvernului încheie,
reafirmând responsabilitatea care i-a impus să
ducă o politică cu un asemenea deznodământ. 111 Ibidem, p. 283.
110 Ibidem, p. 282. 112 Ibidem, p. 284.

avatar
Însemnările mele 1927-1944 de abandonate în stadiul de proiect, bogate

Maria Banuș este o lucrare de mari dimen- conspecte pe marginea lecturii, corespon-
siuni, ce consemnează cu minuţiozitate denţă din belşug (cu lumea literară ori în
fapte şi trăiri dintre cele mai diverse, de la perimetrul familiei), precum şi numeroase
simple gânduri aşternute în mod asumat caiete acoperite cu destăinuirile unei făpturi
dezordonat pe hârtie, până la poezii – unele zbuciumate, care căuta să-şi armonizeze
aflate încă în laboratorul de creaţie, altele paşii cu mersul omenirii şi suferea frecvent
deja publicate –, de la fişe de lectură comen- că nici pe sine însăşi nu izbutea să se pricea-
tate, până la analiza unor aspecte de natură pă, pradă născândului impuls poetic”. Într-
politică şi ideologică. Autorul ediţiei, Geo adevăr, eleva scriitoare îşi punea la acea
Şerban, precizează că: „De la Maria Banuş a vârstă fragedă tot felul de probleme: se
rămas o considerabilă arhivă personală: credea urâtă şi proastă, suferea de diverse
volume primite cu dedicaţii, manuscrise ale complexe de inferioritate. Foarte multe
unora dintre cărţile publicate de ea sau pagini conţin astfel de frământări, care însă

o adâncesc într-o dimensiune culturală înţe- că sunt mică și nefericită, că mi-e sufletul un
leasă ca o supapă pentru realitatea de sine pumn care n-așteaptă decât scânteia trebu-
nu foarte atractivă: „De multe ori mă joc în incioasă ca să se deschidă și să prindă din
oglindă, mă dau peste cap sau stau cu zbor aripioara fragilă a iubirii. Și, pe urmă,
picioarele pe perete. Momentan, când mă s-o ție, s-o mângâie și chiar la nevoie să sân-
joc sunt copil, dar îndată mă gândesc: m-am gereze zgâriat de vârfurile ei ascuțite. […].
jucat, sunt copil. Şi atunci nu mai sunt chiar Nu, nu știu să scriu. Nu gândesc deloc ceea
copil. [...]. M-am sculat şi m-am uitat în ce scriu visez ceva și scriu altceva. Mai bine
oglindă. Of! Doamne! Parcă toată mediocri- să nu visez și să nu scriu nimic. Dacă nu
tatea lumii e băgată în figura asta vulgară visez, n-am ce să scriu, și dacă visez nu știu
de jidancă, aceeaşi mediocritate în fruntea cum să scriu, iar dacă visez și nu scriu după
asta îngustă şi în dovleacul căpăţânos”. aceea sufăr, și dacă scriu și tot sufăr că n-am
Mediocritatea despre care vorbeşte provin- putut să pun pe hârtie nici un pic din ceea
de din obsesia de a cunoaşte cât mai multe, ce am în suflet”. În ciuda acestor dileme și
de a fi în cultură şi, mai ales, în literatură. descurajări, jurnalul acesta este pentru
Vârsta fragedă nu pare să constituie pentru autoare un adevărat laborator de creație.
ea o alinare. Deşi este conştientă că drumul Este locul în care se produc deblocările.
spre marea operă e sinuos, ea vrea să acce- Analizele fine intră ulterior în substanța
lereze lucrurile, să le vadă, să le simtă. unor personaje. Dar nu se poate vorbi doar
Jurnalul are o structură oarecum dezordo- despre proză. Poeta Maria Banuș își transrie
nată, dar această dezordine este asumată, aici poemele pe măsură ce le scrie. Iată
dacă nu căutată. Geo Şerban afirmă: „Parcă câteva titluri din perioada tinereții: 14 ani¸
se încărca prea devreme cu povara sinceri- Copilăria mea, Dimineața de Duminecă,
tăţii nedisimulate. Totuşi, va rămâne adepta Saint Augustin și Dorință, demnă de reținut
unei asemenea mize conştient asumate, iar, deoarece e unul dintre textile pregătitoare
ulterior, va realiza că de aici îşi trage seva pentru Țara fetelor. Există momente în care
ansamblul însemnărilor, cu funcţia lor de parcă își dă seama cât de tânără este și are
seismograf al unui parcurs existenţial incon- adevărate explozii de entuziasm. Fiorul ero-
fundabil, jalonat alternativ de suişuri şi tic e din ce în ce mai prezent. Scrie mult
prăbuşiri perfect omeneşti. Cu întreruperi despre dragoste, despre atingeri, despre
dictate de împrejurări sustrase propriului senzualitate. Nu doar aduce în discuție, dar
control, poeta va căuta să păstreze nealterat și problematizează în marginea lor: „Între
suflul notaţiilor, preocupată (până în ajunul primul sărut și al doilea e totdeauna o jenă;
morţii – 1999) de autenticitate”. Tema auten- s-ar zice că e naiva stângăcie a mugurilor de
ticităţii este dezvoltată în numeroase feluri. primăvară sau agitarea câinilor ce abia s/au
Priza directă la evenimente o face să devină mirosit. Aud cum vâjâie peste toate carul
reflexivă, să capete o anumită dinamică a huruitor al perpetuării. Am o prietenă care,
trăirilor contradictorii. Nu puţine. Epicul de/ar voi să fie perfect sinceră, s-ar impune
zigzagat are şi el rădăcini în obsesia auten- să vorbească perfect dublu: o dată spontan,
ticităţii. Conversaţiile cu unele personaje în urmă, realizându-și intenția și impunân-
provoacă regândiri ale unor evenimente du-și sforțări, adevărat. Mă tem însă că tot
pentrecute anterior. Nu o dată, Mărioara precizând adevărul ar cădea din nou în
recurge la o analiza de sine retrospectivă. spontaneitatea minciunii. Mă înțeleg foarte
Încearcă să-şi dea seama dacă s-a comportat bine cu ea”. Fără să realizeze, Maria Banuș
bine în unele situaţii. De multe ori are regre- introduce în discuție una dintre cele mai
te: „Mi-am început jurnalul cu o pagină importante problematici ale literaturii
tristă și mi-l închei cu alta la fel. Sunt iar memorialistice sau diaristice.
amărâtă, iar am stat clipe și clipe cu ochii „Spontaneitatea minciunii”, o cautare a
lipiți de tavan, cu gândul aiurea, în negurile autenticității prin probarea diverselor măști.
viitorului și ale trecutului. M-am gândit iar Însemnările conțin multe relatări ale unor

întâlniri cu persoane cu diferite preocupări. titară. Ea se reflectă în ceilalți și în lecturi.
În mod firesc, Maria Banuș pune accentul De altfel, „însemnările” conțin numeroase
pe acelea petrecute în compania unor per- fișe analitice de lectură. E vorba despre o
sonalități din lumea culturală. Apar multe înțelegere din lăuntru a operelor literare. O
nume de scriitori și de pictori. Se poartă înțelegere prin identificare, prin raportare
discuții elevate pe subiecte de estetică. la propriul univers senzorial și cultural. Se
Autoarea însăși își expune în câteva rânduri regăsesc, deasemenea, și pagini de critică a
propriile sale opinii referitoare la artă, la ideologiilor. Pe parcursul lecturii
poezie și la roman, în principal: „Trebuie să Însemnărilor pot fi observate principalele
mă grăbesc să scriu romanul tânăr, fraged, etape ale dezvoltării ființei politice:
tragic, pe care-l purtam acum câteva vreme „Ideologia liberală a fost pe placul nostru.
în mine, pe care-l mai port încă dar care Am crezut în ea. Nu vrem să-i dăm drumul
dispare, pălește, încetul cu încetul, pe măsu- nici acum, când realitățile au depășit-o. Îi
ră ce mă schimb. Ce-mi va folosi că voi avea spunem naționalismului rasist fals misti-
poate ochii mai limpezi, mai maturi, mâna cism și căutăm să ne convingem că misticii
mai sigură, dacă se va duce departe de sunt niște exaltați, niște oameni deprinși de
mine, dacă-mi va scăpa, aluneca printre realitate, niște naivi care cântă după o melo-
degete esențialul, sufletul romanului? […]. die inventată de cei care își fac treburile pe
Că există scriitori pe care experiența socială spinarea lor. Să presupunem că ar fi așa.
i-a fecundat, nu pledează pentru acțiune. Întrebarea nu se pune dacă au dreptate sau
Cazul unui Malraux nu e concludent. Sunt nu. Ci dacă, în fața dreptății sau nedreptății
scriitori făcuți să absoarbă socialul și să-l lor, care se cheamă naționalism, nu e
redea, după cum alții care pipăie întreaga momentul ră ridicăm și noi naționalismul
lor viață un cântec îngropat în fund, care nostru, drept sau nedrept, dar pe care
scormonesc, scormonesc necurmat, într-un momentul îl cere. Și iar nu se pune proble-
pământ rebel, dur – ignoranța, tinerețea, ma dacă patriile, de adopșie sau noi, au fost
stângăcia, timiditatea, misterul din el, din de vină că nu ne-am asimilat complet, ci –
tot ce-i în jur – pentru ca până la urmă să dată fiind situația actuală, singularizare în
dea sau să nu dea de marele cântec, de izbă- mijlocul unei națiuni care nu ne poate
vire”. În alt loc, Maria Banuș vorbește des- suporta – dacă nu ar fi momentul să luptăm
pre poezie, despre natura ei și despre posi- și împotriva dragostei și împotriva confor-
bilele conexiuni cu lumea: „Poezia e tocmai tului în care ne complacem, și împotriva
procesul prin care viața devine muzică, în semi-asimilării, și să ne proptim într-un sol
cuvinte. S-a scris mult, s-a scris subtil și care a fost odata al nostru, în tradiții care au
savant despre asta, despre minunea prin fost odată ale noastre”. Maria Banuș dove-
care cuvinte uzate, fără relief, vechiul prac- dește o flexibilitate în gândire remarcabilă.
tic, vehicul de multiple întrebuințări, se Bun analist, autoarea știe cum să-și expună
transformă dintr-odată, se umplu de expre- ideile astfel încât să fie cât mai convingătoa-
sie, de duh, se iluminează. E iluminarea re. Uneori creeaza adevărate proze de idei.
interioară a poetului, care se exprimă în Stilul aparent dezorganizat al matereialului
raporturile culorilor. Raporturile astea pot are și el o funcție de persuasiune în manieră
fi nesfârșit de varietate. Cel ce-și stăpânește autenticistă. Dar nimic nu este forțat sau
mai bine extazul, îl prinde în muzica lui căutat. De fapt, Insemnările conțin mai
unică, potrivește cuvintele (sau cuvintele multe tehnici de analiză a prezentului și de
vin) în ritmul, în intensitatea, duritatea sau explorare a memoriei. Scrisorile inserata în
moliciunea, vivacitatea sau încetineala, carte reprezintă doar un exemplu în acest
asprimea sau dulceața extazului; el epui- sens. Jurnalul său poate fi văzut și ca un
zează cât mai mult extazul”. Nevoia asta spațiu în care negociază cu ea însăși. Uneori
continua de a teoretiza într-o manieră sen- își propune să scrie într-o anumită manieră
zorială are la origine tot o dimensiune iden- în pofida unei stări conrare de care este

dominată: „Mă simt slăbită, fără pute-
re lângă pagina alba, parc-ar trebui să
tai piatră dintr-un bloc. Trebuie să
scriu despre bucurie. Nu știu dacă vor
fi poeme vesele, săltărețe. Probabil că
nu. În toate trebuie însă să gâlgâie
bucuria. Totala participare la sensuri-
le multe misterioase, amețitoare a vie-
ții”. Felul în care își organizează mate-
rialul îi permite să treacă rapid de la o
temă la alta, într-un flux al conștiinței.
Meditațiile pe teme ideologice revin
iar și iar, dar de fiecare dată cu o
nuanță în plus. Zgomotul de fond al
zilelor captează voci, dialoguri, știri
radiofonice etc: „Hitler a vorbit ieri
seară. Disprețuiește, pe bună drepta-
te, ipocrizia marilor democrații, care
compătimesc soarta evreilor, se indig-
nează dar nu mișcă un deget, nu pri-
mește nici una cu brațele deschise pe
acești «protagoniști ai civilizației», pe
acești cetățeni «de clasa întâi». Cere
colonii. Situația economică, recunoaș-
te că e grea, dar vor învinge-o”.
Diferite evenimente o fac să se întoar-
că la analiza ideologiilor și la impactul
lor asupra ei: „Nu știu dacă marxis-
mul e întru totul îndreptățit sau nu.
Dar cred în camaraderie, în dreptate.
Mă revoltă ipocrizia unora, suferința
nejustificată a celorlalți. E copilăros ce
scriu, e elementar, dar viața adevărată
pe aceste simple și adânci afecte se
clădește”. Maria Banuș își caută
reperele atât în exterior (în
personalitatea celorlalți), cât și în sine.
Conflictul ideologiilor, așa cum reiese
el din Jurnal, se bazează, cum am
spus, pe o analiză lucidă, dar dublată
de un entuziasm naiv. De altfel, din
acest motiv al naivității, scriitoare a
aderat foarte devreme la Partidul
Comunist. Are și o fire răzvrătită, în
ciuda unei anumite fragilități de care
singură se acuză. Poeta crește de la an
la an, dobândind experiența scrisului
și a vieții. Dar viața conține în sine
aceste ideologii în conflict, conține
alegeri și delimitări. Maria Banuș se

pune pe sine în slujba unor idealuri greu de care Istoria le produce. Ființa umană depin-
atins. Fie că e vorba despre viața de toate de de istorie și de volutele ei uneori sur-
zilele, fie că e vorba despre evenimente de prinzătoare: „Istoria, din fericire, nu ne
pe scena politică națională și internațională, întreabă când vrem să ne naștem. Ce fru-
autoarea trece totul printr-un filtru critic mos ne fasonează, ne schimbă. Ne dă alt
matur, în ciuda „copilărelii” autodenunțate. chip, altă înfățișare. Trăim mai demonic,
Dar literatură rămâne totuși principala ei mai faustic decât își puteau închipui toate
opțiune: „Aseară îi citesc lui Sorin fragmen- imaginile exaltate, sterile, ale experiențialis-
te din romanul la care lucrez. Îmi obiectează mului nostrum, 1930. Sau poate nu i-ar inte-
că fac prea multă analiză. Are dreptate. resa asemenea schimbări la față. O haină de
N-am scăpat de tot de acest viciu. Vorbim, astrakhan care mâine va fi un postav aspru
în legătură cu abuzul de analiză, de psiho- sau o fantomă de haină, ceea ce e cât se
logie”. Este surprinzător faptul că se discută poate de pasionant, dar cu adevărat pasio-
astfel despre analiză (în roman), în condiții- nant este ceea ce va înveli această haină”.
le în care chiar în acei ani romanul de anali- Sinusoidele istoriei aveau să o poarte și pe
ză se constituia cu adevărat. Problematica scriitoare prin unele zone de care ulterior a
„abuzului” aruncă o lumină asupra spiritu- avut puterea și înțelepciunea să se dezică.
lui critic al autoarei și, în cazul de față, al Problematica războiului tinde să aibă prio-
interlocutorului ei, Sorin. Însemnările sunt ritate în fața „însemnărilor” reflexive. Nu se
oglinda literaturii scriitoarei. Procesul pune accentul pe tragedia umană, ci pe eși-
intern al creației transpus fără inhibiții și cherul forțelor armate. Odată cu schimba-
autocenzură. Evenimentele de pe scena rea subiectului cărții, se transformă și mani-
politică internațională se precipită însă. era de redare a conținuturilor. Totul e spus
Jurnalul de idei devine treptat o oglindă a telegrafic sub forma unor știri exprimate
realității. Ideea de realitate apare ea însăși cincis. Se pune mare preț pe informație.
problematizată, nu și în situații de criză. Lumea se schimbă, la fel și scrisul autoarei.
Atunci transpunerea faptelor se face tele- Agitația și haosul existente în lume sunt
grafic, analiza e redusă la minimum: traduse aici prin fraze scurte și tăioase.
„Nemții au ocupar Cehia. Cehoslovacia s-a Războiul și în general marile evenimente îl
dus. Întreaga Europă se frământă. Cehii, arată pe om la adevărata sa dimensiune. Pe
slovacii, ucrainienii se oferă, care mai de timp de pace (lene) el cade într-o stare vege-
care, se aruncă în brațe tari. Nemții au nevo- tativă de care nici măcar nu este conștient.
ie de spațiu vital. Cehii au fost 1000 de ani Mărturiile scriitoarei în legătură cu anii
sub dominația germană și au dus-o foarte celui de-Al Doilea Război mondial pot fi
bine. Revin la matcă. Fără nemți n-au relevante și pentru istorici. Avem acces la
putut-o scoate la capăt. Germania nu poate viața privată a oamenilor trăitori în acele
suporta un focar de neliniști alături. Cehii vremuri. Spre deosebire de multe alte
trebuie salvați. Micum cadou de 25 milioa- lucrări memorialistice ce trtează problema-
ne de lire-sterline aur, tezaurul cehoslovac, tica războiului Însemnările conțin și treceri
nu strică, drept bani de buzunar pentru bruște spre alte domenii, cel al spiritului în
temperamentoasa Germanie. Legile nem- primul rând. Fișele de lectură nu lipsesc nici
țești se extind bineînțeles și în teritoriile într-un astfel de context. La fel, discuțiile
alipite, onoarea germană, apăsarea rasei despre literatură și artă. E consemnată intra-
etc... În prima zi de ocupație, avocații evrei rea lui Liviu Rebreanu în Academia Română
au fost scoși din barouri și înlocuiți cu și este transcris un fragment din discursul
nemți. Hacha dă comunicate, îndeamnă la său intitulat Laudă țăranului român: „Mă
ordine. Populația e liniștită”. O meditație simt destul de jenat să viu în fața dumnea-
asupra istorie pare valabilă pentru orice voastră să laud tocmai pe cel mai umil
epocă. Autoarea romanelor de mai târziu român, și-mi dau seama că fapta aceasta nu
are conștiința istoricității și a mulajelor pe e prea abilă. Când vorbești despre un om

mare sau despre reprezentantul unei clase ca să nu fie un simulacru, o lucrare artifici-
puternice, ai certitudinea că orice vei spune, ală, care nu corespunde naturii mele? Pentru
nu va părea nimănui prea mult, și nici o că, acum, în criză, tot ce e rational, construit,
laudă prea exagerată. Înaintașul cu care activitatea politică, prieteniile, legăturile de
îndrăznesc eu să mă înfățișez e sărac și slab. familie, totul îmi apare străin, îndepărtat și
Așa a fost totdeauna și așa va fi probabil în același timp prea lipit de mine, mă strân-
totdeauna. Munca și suferințele lui hrănesc ge, mă încorsetează. Sunt ceasuri când uni-
și îmbogățesc pe asupritorii lui. El e destinat versal real și sufocant în care exist e de-a
să rămână veșnic gol. Lauda aceasta, totuși, dreptul absurd. Ce caut aici? Prietenii vechi,
nu vrea nici să înalțe, nici să dărâme, ci doar dragi, detestați – un ballast. Liberă, impon-
să mărturisească o credință și solidaritatea derabilă, mă visez, într-un spațiu fictiv”.
mea continuă cu inima celor mulți...”. Filonul existențialist întră în contrast, pe de
Structura aparent dezordonată a scrierii îi o parte, cu realitățile social-politice descrise,
permite autoarei să privească diferitele pro- dar, pe de altă parte, e o consecință firească
bleme din unchiuri diferite. Maria Banuș a acestora. Reflecția asupra realității e o
surprinde foarte bine absurditatea tragică constantă a Însemnărilor. Se poate citi isto-
prin transcrierea unor fapte auzite. Emoția ria prin felul în care evoluează concepția
este amplificată de cinismul ce capătă une- despre realitate. Foarte vii sunt dialogurile
ori dimensiuni paroxistice: „La Bogdanovka, pe care le poată scriitoare cu diferite persoa-
erau duși la groapă și împușcați, pe echipe. ne, mai ales din familie. Se degajă uneori o
Un ofițer își comandase o pereche de cizme atmosferă de salon, deși Maria Banuș are
la un cizmar ovrei. – Sunt gata? – Nu sunt convingeri comuniste. De fapt, aceste con-
gata. O să fie niște cizme tare faine. Vedeți, vingeri aveau la origine puternice senti-
mai am de lucru la ele. – Bine, te mai las mente și atitudini antifasciste. O altă realita-
două zile. După două zile, cizmarul a mai te este și maternitatea. Problematizează în
cerut o păsuire. A primit-o. Și a treia. Dar legătură cu această nouă condiție:
după a treia amânare, a trebuit să predea „Maternitatea e tot atât de dramatică, ca
cizmele. Erau faine. Erau gata. Cum le-a orice mare pasiune. Are caracterul de tensi-
predat, a fost băgat într-o echipă, dus la une, de fugă după un lucru pe care nu-l poți
groapă și executat”. Însemnările conțin observa complet, care e al tău și nu-i al tău.
multe astfel de relatări, ele îndesindu-se Are o evoluție, o creștere. Prevăd o mare
odată cu anul 1943. Agitația din țară e în tandrețe peste un an sau doi, apoi ruperea
creștere. Panica a pus stăpânire pe oameni. suferința. Momente de acalmie, dulci, sfâ-
Mulți vor să părăsească țara cât mai repede. șietoare, perindarea unui zâmbet, refuzul.
Cu toate astea, preocuparea pentru literatu- Caracterul net personal. Rațiunea care
ră nu dispare. Se simte dorința de a scrie luptă. Ce pot să-i fac? Îl mușc, îl pup, mă
altfel, de a-și adapta discursul la realitățile lipesc de el. De pomană. Nu mai e al meu. E
contradictorii ale momentului. O dizolvare el. Ca în orice dragoste. Am să fac altul, am
a tensiunilor sociale în estetic: „Viii și morții să-l împart. Am să-mi înmulțesc suferința
trebuie să piardă paginile fastidioase de suferința și bucuria, atât. Tot așa va fi și cu
analiză, fără a cădea în superficialitate. Fără celălalt”. Însemnările din ultimii ani ai răz-
lirism. A nu mai bate pasul pe loc, cu descri- boiului sunt răzlețe. Multe evenimente isto-
erea stările subiective ale eroilor. Ce face rice nu-și găsesc deloc reflectarea în carte.
Feodor Mihailovici? El povestește: eroul e Sunt ani de zile în care Maria Banuș nu mai
așa, simte așa. Dar foarte scurt. Se trece ime- notează nimic. Cu toate acestea Însemnările
diat la acțiune. Se ferește de portrete fizice mele de Maria Banuș sunt foarte utile înțe-
amănunțite”. Lumea lăuntrică a autoarei legerii unei perioade de timp foarte compli-
revine uneori în prim plan. Dacă analiză se cate, dramatice din istoria României, cum la
dorește a fi eliminată din roman, ea persistă fel de utile se dovedesc a fi pentru înțelege-
în Jurnal: „Ce am să pot face din viața mea, rea unei opere.

avatar
Istorisirea prozodică a construirii fără doar şi poate Evului Mediu târziu.

Mănăstirii Argeşului constituie alegoria Trebuie bine precizat de la bun
zidirii Bisericii celeste, redată pe calea început că întreaga „naraţiune” poate fi
eminamente poetică a etosului aşa- zis citită pe două nivele: în plan terestru, unde
„popular” românesc. ne este prezentată construcţia bisericii de
Vasta răspândire geografică a către un grup de constructori şi jertfa soţiei
diferitelor variante ale poemului, precum conducătorului acestora, absolut necesară
şi schema sa, ne duc cu gândul că ne aflăm realizării ei; în plan celest, prin realizarea
în faţa unei creaţii antice. La limită, balada Ecclesiei sacre, a bisericii sufletelor, ni se
este cunoscută în spaţiul locuit în vechime relevă naşterea Logosului prin co-laborarea,
de triburile indo-europene ale tracilor, adică prin munca împreună, a Eternului
spaţiu cultural cu mult extins României masculin cu cel feminin.
actuale. Acest fapt nu contrazice nicidecum Alegoriei – exterioare – a edificării
o ulterioară îmbogăţire a poemului cu un bisericii, ca manifestare în planul ontologic
simbolism în esenţa sa creştin, aparţinând al naşterii Fiului divin, îi corespunde un

simbolism ce trimite la inteligibilitatea conducătorii statelor româneşti în perioada
principiilor situate în interioritatea planului formării acestora.
henologic. Voievodul cel negru, moştenitor al
Precum în cer, aşa şi pe pământ. Acesta unei tradiţii imperiale – cumanii formaseră
este imperativul căruia însăşi Natura, în un puternic stat în stepele nord-pontice
înţelesul grec de phýsis ce se dezvoltă din – este un înţelept în gestionarea ţării.
propria-i sămânţă, i se supune. Ceea ce se Din porunca sa urmează a se ridica zidul
întâmplă sus, în ceruri, îşi află proiecţia mănăstirii.
jos, pe pământ. Tot astfel, orice faptă Adevăratul său nume însă nu ni se
petrecută în planul ec-sistenţei îşi găseşte revelează. El este pentru noi doar voievodul
corespondentul în in-sistenţa planului (conducătorul, suveranul) cel întunecat.
henologic (de la grecescul to hen – Unul). Lui îi corespunde în plan ceresc Unul
În Tabula Smaragdina, atribuită lui Hermes absolut, adică rupt de legături, Ascunsul,
Trismegistos, se spune: „ Ce este dedesubt Domnul (Stăpânul) căruia nu i se poate
e la fel cu ce este deasupra, iar ce este atribui niciun nume din pricina simplităţii
deasupra e la fel cu ce este dedesubt, pentru sale. El este abisul infinit mai negru ca
a împlini miracolul unui singur lucru”. negrul, negativitatea primordială din care
Iar Paracelsus ne avertizează în scrierile provin eschatiile primordiale, prin limitarea
sale alchimice: „Nimic nu se întâmplă în internă a Unului, eschatii numite de vechii
lume fără o cauză oarecare”. Leibniz, în greci noûs – Intelectul şi ousía – Fiinţa.
Monadologia (32), ne spune practic acelaşi În simbolistica masonică, moştenită
lucru, atunci când enunţă principiul raţiunii de aceştia din cea iudaică şi uzitată de
suficiente: „ niciun fapt nu poate fi adevărat Vasile Alecsandri, mason şi om al timpului
sau real, nicio propoziţie veridică, fără să său, eschatiile primordiale se numesc Jakin
existe un temei, o raţiune suficientă pentru (Iakin) şi Boaz. Ele reprezintă, de asemenea,
care lucrurile sunt aşa şi nu altfel”. principiul activ (masculin) şi pe cel pasiv
Opera (biserica, templul) – ni se (feminin).
spune în baladă – urmează a fi edificată Cele două principii sunt simbolizate
la porunca lui „Negru-vodă”, de către prin cele două coloane, postate la intrarea
constructorii anume însărcinaţi cu lucrul în templul lui Solomon, a căror denumire
zidirii: începea cu litera iod, amintind de simbolismul
„Pe Argeş în gios, / Pe un mal frumos, falic, respectiv cu litera beth, a doua literă a
/ Negru-vodă trece, / Cu tovarăşi zece: alfabetului ebraic, reprezentând principiul
/ Nouă meşteri mari, / Calfe şi zidari / Şi feminin.
Manoli – zece, / Care-i şi întrece. / Merg În religia egipteană regăsim aceleaşi
cu toţi pe cale / Să aleagă-n vale / Loc de două principii, sub denumirile de Osiris şi
monastire / Şi de pomenire” (Monastirea Isis.
Argeşului, culeasă de Vasile Alecsandri). În balada Monastirea Argeşului,
Comanda înfăptuirii bisericii răsună Manole şi Ana reprezintă proiecţiile
imperativ: „- < Iată zidul meu! / Aici aleg eu pe pământ, adică în cosmos, în lume, a
/ Loc de monastire / Şi de pomenire. / Deci celor două principii cereşti, Masculinul şi
voi, meşteri mari, / Calfe şi zidari, / Curând Femininul.
vă siliţi / Lucrul de-l porniţi / Ca să-mi Manole aduce cu sine „nouă meşteri
rădicaţi, / Aici să-mi duraţi / Monastire naltă mari, /calfe şi zidari”. Se observă repartizarea
/ Cum n-a mai fost altă, ...>” (Monastirea lucrătorilor în cele trei grade ale masoneriei
Argeşului). operative, devenită ulterior simbolică, şi
Personajul istoric cunoscut cu supra- anume: maeştrii, calfele şi ucenicii – zidarii.
numele de Negru-vodă este de descendenţă Împreună cu Manole, numărul lor
posibil cumană, cu tenul feţei smead, deci este zece, număr perfect al dezvăluirii
întunecat, negru, aşa cum erau, se pare, Unului în fire (grecescul eínai – infinitivul

lung, substantivizat, al verbului „a fi”). celor trei mari zei (Intelectul, Logosul,
Zece este suma primelor patru numere. Fiinţa), priviţi fiecare prin cele trei atribute
Altfel spus, este tetrada stihiilor (gr. to sacre (substanţă – pentru Mater- ousía, viaţă
stoichéion) sau elementelor (lat. elementum) sau zoé – pentru Logos şi unificare în Intelect
puse în sistem, în relaţie de transmutaţie pentru Tată). În neoplatonismul târziu, în
unele în altele, în cadrul firii, nu înţelese mod special la Proclos şi la Damascius,
separat. „harta cerului” este trasată cu mână sigură,
Zece este numărul firii, compusă în sensul găsirii corespondenţelor dintre
din cele patru elemente aflate într- o eternă zeii religiei eline şi conceptele filosofice
mişcare de transmutaţie circulară. ce dezvăluiau pentru prima oară misterul
Lui Manole i se adaugă în plan eleusin, cuprinse în această adevărată
terestru Ana, soţia iubită, actor indispensabil summa filosofică ce este dialogul Parmenide
creaţiei templului. al lui Platon.
În plan ceresc, Eternul masculin, Doisprezece este şi pentru greci
Intelectul, Unul-unic-unitor se „însoţeşte” numărul marilor zei olimpieni. În cadrul
cu Eternul feminin, cu ceea ce grecii numeau echivalenţei amintite anterior, dintre zeii
hýle iar romanii materia, denumire provenită religiei şi conceptele cu care operează
de la mater (mamă): „Dar orice lucra, / filosofia, Zeus este Intelectul intelectiv,
Noaptea se surpa! / A doua zi iar, / A treia zi Fiinţa sau Unul-care-este reprezintă chipul
iar, / A patra zi iar / Lucra în zadar” (ibid). divinităţii, adică frumuseţea, numită
Zadarnice sunt eforturile de edificare, de vechii greci Afrodita, iar Ouranos
de creere prin unificare ale Intelectului şi desemnează Logosul.
ale celorlalţi zei (energii divine ori monade Pe bolta cerească regăsim
autotelice), în lipsa materiei care să se dea, douăsprezece zodii astrale, corespunzătoare
să se dăruiască Unitorului, pentru ca din constelaţiilor zodiacului.
ea, din trupul ei să fie realizată Marea Într- o altă variantă a baladei avem
Operă: „O şoaptă de sus / Aievea mi-a spus douăzeci şi patru de personaje: douăzeci
/ Că orice-am lucra / Noaptea s-a surpa, / şi doi de constructori, Ana şi Biserica
Pân-om hotărî / În zid de-a zidi / Cea-ntâi Logosului: „Şi el mai avea / Doispre’ ce zidari
soţioară, / Cea-ntâi sorioară / Care s-a ivi / / Şi nouă pietrari, / Nouă meşteri mari, / Cu
Mâni, în zori de zi, /... / Noi să ne-apucăm / Manole zece, / Care mi-i întrece” (Meşterul
Cu toţi să giurăm / Şi să ne legăm / Taina s-o Manole, culeasă de Tudor Pamfilie).
păstrăm; / Ş-orice soţioară, / Orice sorioară / Douăzeci şi doi este numărul
Mâni, în zori de zi, / Întâi s-a ivi, / Pe ea s-o arcanelor majore din Tarot, înţelepciune
jertfim, / În zid s-o zidim” ( ibid.). medievală păstrată până în zilele noastre
Biserica sau templul este proiecţia sub forma unui joc de cărţi.
în planul ontologic al Logosului. În fapt, Douăzeci şi patru, număr cu adânci
templul Logosului este chiar lumea. Biserica reminiscenţe caldeo-babiloniene, rezultat în
este reprezentarea „în miniatură” a lumii. cazul nostru la adăugarea la cei douăzeci şi
Ei îi corespunde însă (Precum pe pământ, doi de zei-lucrători a Bisericii şi Anei, este
aşa şi în cer!) Ecclesia sufletelor, Monada dublul lui doisprezece, adică un doisprezece
monadelor, Logosul sau Cerul (la greci aflat în mişcare.
Ouranós) poporat de stelele logo- stele, adică Revenind la varianta „clasică” a
de sufletele individuale. Iisus- Logosul baladei găsim, la porunca, la imperativul
identifică templul lui Solomon cu propriul de nezdruncinat al Celui-mai-presus-de-
trup (Ioan, 2, 21), potrivit simbolisticii toţi-zeii, al Arheului absolut, negru, adică
creştine. de necunoscut şi de nenumit din pricina
Avem prin urmare doisprezece zei: simplităţii sale, Intelectul - Eternul masculin
cele două principii – masculinul şi femininul şi pe ceilalţi nouă zei care îşi încep lucrul.
- , Logosul şi alţi nouă zei, corespunzători Absolutul are nevoie de Logos şi, prin

acesta, de complementul său ec-sistent, pământului, doar că o fac prin intermediul
de lume, pentru a se cunoaşte pe sine, artei, al poeziei. Balada Monastirea Argeşului
prin unificarea sa cu sine, din necesitatea este corespondentul românesc al mitului
armonizării şi unificării sale interne. naşterii lui Horus.
Fără Logos, sufletele individuale Pentru a se putea construi biserica
nu au unde să se nască prin intrarea în (templul), respectiv pentru a se naşte fiul
consonanţă armonică a limitelor (ta pneumatic, Ana vine din necesitate către
peraínonta) – complemente ale ideilor, ale Manole şi nu poate să nu o facă. Menirea
cuantelor de calitate din planul ontologic – ei este să aducă hrană, să hrănească pe
şi prin participarea lor unele la altele. constructor, pe Principiul activ. Este
Distingem în Monastirea Argeşului o necesar ca Ea să vină către El: „Cine că
viziune profund creştină. Centrul „cade” venea? / Soţioara lui, / Floarea câmpului!
pe creaţia Logosului, pe zidirea sa, nu pe / Ea s-apropia / Şi îi aducea / Prânz de
Intelectul intelectiv, vârf al activităţii cereşti mâncătură, / Vin de băutură” (Monastirea
şi poartă de intrare către Absolut, precum Argeşului).
la vechii greci presocratici, la Platon şi la Nimeni şi nimic, nici chiar Dumnezeu-
continuatorii săi. Pentru aceştia din urmă Unul nu poate împiedica venirea Anei către
Zeus era prima verigă a „lanţului de aur” – Manole: „Domnul se-ndura, / Ruga-i asculta
catena aurea ce cobora în viziunea lor până / Şi sufla un vânt, / Un vânt pre pământ, /
la cea mai umilă dintre făpturi. Paltini că-ndoia, / Brazi că despoia, / Munţii
Marea „revoluţie” sau „inovaţie” răsturna, / Iară pe Ana / Nici c-o înturna!
a creştinismului a corespuns înţelegerii / Ea mereu venea, / Pe drum şovăia / Şi
faptului că Logosul reprezintă izvorul s-apropia / Şi, amar de ea, / Iată c-agiungea”
creaţiei. El, Fiul divin, arheu ca şi Absolutul, (ibid.).
este alfa şi omega al lumii. Bisericii cereşti, Prepoziţiile către, în şi din sunt
compusă din suflete, îi corespunde lumea, definitorii pentru activitatea Marii Mame.
ca diferenţă ontologică a firii şi fiindelor Din trupul lui Isis, din materia sa, ia naştere
individuale, al cărei simbol în microcosmos Horus.
este biserica zidită de oameni. Opera principiului masculin activ
În lipsa Femeii, eforturile (Osiris, Intelectul) este realizată din materie,
constructorilor sunt zadarnice. Nimic nu se din trupul Mamei care vine către Tată. Fără
poate construi fără Ea, pentru că nimic nu contribuţia ei, atât Intelectul, cât şi ceilalţi
se naşte din nimic, după cum a spus însuşi zei, rămân neputincioşi, sterili. Biserica este
Parmenide eleatul. realizarea lor aici, precum şi în ceruri.
Avem de a face cu o tramă telurică, Templul este realizat prin jertfa femeii, din
profund umană, căreia îi corespunde una chiar trupul său: „Iar Manea ofta / Şi se
sacră, celestă: la porunca lui Negru-vodă apuca / Zidul de zidit, / Visul de-mplinit. /
(Absolutul divin), din necesitate ia naştere, Zidul se suia / Şi o cuprindea” (ibid.).
se zideşte biserica (corespunzătoare În Logos şi prin Logos, Dumnezeu-
Marii Opere, Logosului), prin contribuţia Unul se unifică pe sine însuşi. Ascunsul,
diferenţiată a meşterului Manole ( principiul originea şi finalul cerurilor şi al pământului
activ, masculin) şi Anei (principiul pasiv, are nevoie de Biserica Sa, pentru că numai
feminin), devenită Mamă – Mater - Materia, prin Logos ajunge să se unifice, prinzând
care îşi dă propriul trup pentru ca din el să între ele pietrele cubice ale sufletelor, cu
se săvârşească lucrarea. mortarul ceresc numit armonie.
În limbajul sacru al egiptenilor, din Balada Monastirii Argeşului se
unirea lui Osiris cu Isis ia naştere Horus, încheie cu alegoria transformării maestrului
fiul celest. într-o fântână: „O fântână lină, / Cu apă
Românii spun acelaşi lucru ca şi puţină, / Cu apă sărată, / Cu lacrimi udată”
egiptenii ori celelalte mari civilizaţii ale (Monastirea Argeşului).

Fântâna este simbolul apelor implică şi liniştea. În alchimie, sarea este
primordiale. Pe de o parte, ea este izvor, simbolul armoniei obţinute prin con-
naştere, origine, alfa. Dar tot în ea îşi încheie lucrarea activităţii sulfului (elementul
Manole existenţa. Fântâna devine sfârşit, activ) cu pasivitatea mercurului (elementul
capăt de drum, final apoteotic. Prin Biserica pasiv, corespunzător femininului). Din
construită, prin Logos, Manole ajunge la combinarea celor două ia naştere (se obţine)
final, la apa care este omega. sarea, armonia finală, punctul de echilibru.
Apa este un simbol purificator. Meşterul Manole construieşte
Principiul activ, Bărbatul, Intelectul biserica pământeană întru gloria lui
redevine Unul-fără-al-doilea sau Ziua-a- Dumnezeu-unul. Ia astfel fiinţă un templu
şaptea a misticilor. în care Dumnezeu urmează să locuiască.
Apele fântânii sunt line, neperturbate Scopul – cauza finală – a construcţiei este
de nimic. Căci Ziua-a-şaptea, cea a odihnei transformarea interioară a lucrătorului.
divine, e rânduită după reîntoarcerea Aceasta este finalitatea tradiţională a
în arheu şi unificarea până la pierderea iniţierii. La sfârşit, Dumnezeu va locui în
identităţii de sine cu Dumnezeu-unul. om şi omul va locui în El, în taina apelor
Apa este puţină, adică rară, greu primordiale de mai dinainte de judecata
de găsit. Nu este la îndemâna oricui să se (despărţirea) divină a Cerului (Principiul
reîntoarcă de acolo de unde a plecat, de activ) de Pământ (Principiul pasiv).
această dată împlinit prin viaţă şi operă. Ascunzându-şi creaţia iniţiatică
Apa fântânii mai este şi sărată. De sub masca unei balade „populare”, prin
lacrimi udată – ne spune poetul – adică alegorie şi simbol, maestrul necunoscut şi-a
obţinută doar în urma muncii Bărbatului zidit Marea Operă, oricând comparabilă cu
– principiu activ – şi a jertfei Femeii – alte mari catedrale, temple sau piramide ale
principiu pasiv. Dar ea, apa fântânii sărate, spiritului, întru regăsirea Inefabilului.

avatar
Religia depinde de forme speciale de Ceea ce apare este „garnitura de

cunoaştere şi prin aceasta prezintă o atotcu- impulsuri impregnate de dorinţă”1, care
prinzătoare explicaţie a naturii şi scopului demască religia ca pe ceva de origine pur
lucrurilor. Ceea ce doar psihanaliza poate umană, explicabilă exclusiv prin termenii
să facă, date fiind penetraţiile sale speciale dorinţei umane naturale, de protecţie şi
în funcţionarea mentală, este să explice de fericire. Sigmund Freud argumentează că
ce spiritul preferă mai presus de toate acest aceste impulsuri îşi au originea în nepu-
corp de cunoştiinţe şi această explicaţie tinţa din copilărie şi supravieţuiesc la vârsta
particulară a existenţei totalitare. Pe această adultă prin imaginea zeului-tată. În mie-
cale ea poate expune motivaţiile deosebite zul concepţiei despre lume şi viaţa reli-
aflate în spatele credinţei religioase. 1 Michael Palmer, Freud şi Jung despre religie, Editura
IRI, Bucureşti, 1999, p. 17.

gioasă stă imaginea unui zeu tată, reducând (1901) găsim scris: „De fapt, socot că în
această imagine nu mai mult decât la idea- bună parte, concepţia mitologică despre
lizarea taţilor noştri reali. Freud despoaie lume, care animă până şi religiile cele mai
astfel religia de orice pretenţie de divinitate moderne, nu este altceva decât o psihologie
şi o situeză în totalitate printre celelalte proiectată în lumea exterioară.
fenomene psihice, făcând-o comparabilă cu Cunoaşterea obsură a factorilor şi fap-
obsesiile iluzionale ale nevroticilor. telor psihice ale inconştientului, cu alte
A realiza şi a justifica această reducţie cuvinte, percepţia endopsihică a acestor
este, în multe privinţe, preocuparea centrală factori şi a acestor fapte, se reflectă în
a întregii expuneri freudiene despe religie. construirea unei realităţi suprasensibile, pe
Freud consideră această reducţie ştiinţifică care ştiinţa o transformă într-o psihologie
şi promovează ideea că religia, indiferent a inconştientului. Adoptând acest punct de
cât de mult ar lupta, va fi în cele din urmă vedere ne-am putea lua sarcina să descope-
învinsă de forţele raţiunii. În religie, reali- rim miturile referitoare la Paradis şi la păca-
tatea trebuie să se conformeze ideii, ceea tul originar, la Dumnezeu, la bine şi la rău,
ce în ştiinţa psihanalizei dimpotrivă, ideea la neamuri, etc şi să transpunem metafizica
trebuie să se confomeze realităţii. În psiha- într-o metapsihologie”3.
naliză ipotezele sunt mai întâi construite, Din aceste scrieri timpurii despre reli-
imaginate, şi apoi confirmate sau respinse gie, cel mai important este articolul Acte
doar pe baza cercetării experimentale. obsesionale şi practici religioase (1907), privit
Acolo unde religia îşi trage puterea ca primul său eseu major în psihologia reli-
din consolările emoţionale pe care le oferă, giei. Aici Sigmund Freud introduce diverse
psihanaliza îşi derivă puterea din criteriul teme pe care le va dezvolta în 1913 în
adevărului, adică din principiul realităţii, lucrarea Totem şi tabu. Cea mai importantă
conform căruia nimic nu poate fi susţinut dintre ele este concepţia sa despre nevroza
cu adevărat dacă nu corespunde cu lumea obsesională, ce poate fi considerată drept
exterioară: „Este marea noastră speranţă pandant patologic la religie, un fel de reli-
că în viitor intelectul, spiritul ştiinţific sau giozitate individuală, religia funcţionând
raţiunea va instaura cu timpul, prin luptă, ca o nevroză obsesională universală. Freud
dictatura în viaţa psihică a omului. Esenţa ajunge la această concluzie observând fra-
raţiunii ne garantează că ea nu va uita atun- pantele asemănări dintre „ceea ce numim
ci să acorde impulsurilor afective umane acţiuni obsesive la suferinzii de afecţiuni
şi celor determinate de acestea locul pe nervoase şi ritualurile prin care credincioşii
care îl merită. Cerinţa comună a unei astfel dau expresiile pietăţii lor”4.
de dominaţii a raţiunii se va dovedi cea De exemplu, atât închinătorul reli-
mai puternică legătură unificatoare dintre gios, cât şi nevroticul obsesional petrec
oameni şi va netezi drumul pentru noi ceasuri întregi executând anumite ritualuri,
unificări. Ceea ce, cum este interdicţia de a în fiecare caz omisiunea acestor acte pro-
gândi promovată de religie, se opune unei voacă aceste sentimente de aprehensiune
asemenea dezvoltări, este în pericol pentru acută. La nevrotici, aceste ritualuri îmbracă
viitorul omenirii”2. o formă de ceremonial şi au o impor-
Fascinaţia lui Freud faţă de religie a tanţă comprehensivă, iar orice abatere de
dăinuit o bună parte a vieţii sale, totuşi, la aceste formalităţi aparent banale va avea
discuţiile aprinse pe această temă aparţin drept rezultat anxietăţi insuportabile, domi-
perioadei ultime a vieţii sale, anii 1914-1939, nate de un sentiment al vinovăţiei în cazul
când, după ce a stabilit elementele esenţiale
ale psihanalizei, Sigmund Freud s-a apucat 3 Sigmund Freud, Psihopatologia vieţii cotidiene, tradu-
să le rezume şi să le revizuiască. În una din cere Herta Spuhn, Daniela Ştefănescu; Editura: Trei, Bu-
cureşti, 2010, p. 47.
articolele sale, Psihopatologia vieţii cotidiene 4 Sigmund Freud, Opere vol.I : Totem și tabu, Moise și
2 Cf. Michel Palmer, Freud şi Jung despre religie, Editura monoteismul, Angoasă în civilizaţie, Viitorul unei iluzii,
IRI, Bucureşti, 1999, în Scrisoare către H. Haberlandt, a Editura Științifică, traducere de dr. Leonard Gavriliu, Bu-
lui Carl Gustave Jung. cureşti, 1991, p. 67.
în care nu sunt executate. Aceste ceremonii reafirmată. Sigmund Freud afirmă acest
au devenit, într-adevăr, „acte sacre”: nici lucru folosind doi termeni introduşi de
o întrerupere a lor nu este tolerată şi sunt Ernst Haeckel şi reluaţi de Frazer: ontogenie
todeauna săvârşite în taină. şi filogenie.
După Sigmund Freud originea religiei Ontogenia priveşte dezvoltarea indivi-
este de găsit în relaţia ambivalentă a fiului duală a organismului, iar filogenia priveşte
cu tatăl, sau, ca să folosim terminologia dezvoltarea speciei. În aceeaşi termeni,
psihanalistă, în complexul Oedip. În religie, complexul Oedip devine repetarea perso-
dependenţa fiului de bărbatul dominator şi nală (ontogenetcă) a ceva ce a fost întipărit
ambivalenţa acestei relaţii filiale, adică osci- în inconştient, anume trăirea universală
lare între iubire şi ură care a existat mai întâi (filogenetică) a uciderii tatălui. În pasul
în hoarda primitivă, este proiectată într-o următor, Sigmund Freud trece de la anali-
formă nouă asupra obectului idealizat al za cauzelor vinovăţiei la cea a efectelor ei.
cultului religios, în imaginea zeului-tată. Rezultă de aici o teorie a comportamentului
Supunerea faţă de acest obiect este prima religios care asociază practicile din religie
caracteristică a credinţei, aceasta fiind mai cu acelea descoperite la nevroticii obsesio-
presus de toate, ceea ce îi ţine pe credincioşi nali.
uniţi într-o comunitate de credinţă. Aici, numitorul comun este „omni-
O a doua idee ce persistă de asemenea potenţa ideilor”, în care, spiritului îi sunt
în cadrul acestei teorii e aceea că sentimen- atribuite proprietăţi magice în capacitatea
tul de vinovăţie generat de crima origi- sa de a controla lumea exterioară. În religie,
nară persistă de-alungul mileniilor, chiar lucrul acesta este observat mai întâi în uti-
şi la acele generaţii care nu pot avea nici o lizarea ritualurilor atât ca mijloc de apărare
cunoştiinţă despre fapta originară. Lucrul împotriva ispitelor generate de instincte, cât
acesta sugerează la rându-i că există un şi ca protecţie împotriva pedepsei divine
„mecanism al eredităţii”, un fel de inconş- pentru păcatul de a le avea. În acest sens,
tient colectiv sau psihic de masă (mass omnipotenţa ideilor şi practicile ce decurg
pshyche) care explică această continuitate. din aceasta trădează o atitudine emoţională
Tocmai prin mijlocirea acestei entităţi omul ambivalentă, anume interdicţia dorinţei, iar
este capabil să moştenească idei (în cazul de în această măsură ele confirmă de aseme-
faţă, memoria hoardei primitive) şi îndeose- nea complexul Oedip ca nucleu al oricărei
bi să moştenească o anumită „dispoziţie nevroze şi oricărei culpe. Toate ritualurile
psihică”, anume sentimentul de vinovăţie religioase sunt astfel expresii ale remuşcării
legat de uciderea tatălui. Acest sentiment şi tentative de ispăşire a retrăirii în prezent
colectiv de vinovăţie este cea de-a doua a ceva ce s-a petrecut în trecut.
caracteristică a credinţei, unindu-i pe cre- Ceeea ce Freud ne oferă în Totem şi
dincioşi într-o comunitate religioasă. tabu este o istorie evoluţionistă a modului
Dacă vinovăţia este moştenită, atunci în care omul concepe universul şi, într-ade-
crima originară trebuie, într-un anumit sens, văr, el specifică trei stadii: animist, religios şi
să fie duplicată. Reclamăm, aşadar, o teorie ştiinţific.
a recapitulării sau a repetării. Aceasta este În primul stadiu, omul îşi prescrie
stipulată de complexul Oedip. Deoarece, omnipotenţa, în special în practicile magice
pentru Freud, este un adevăr axiomatic fap- de control al naturii şi lumii spiritelor.
tul că fiinţele umane trec prin faza oedipală, În cel de-al doilea stadiu omul îşi
nu-i este deloc greu să conchidă că ceea ce transferă omnipotenţa sa la zei, dar încă îşi
„banda originară” a fraţilor a trăit referitor mai rezervă şi sieşi ceva putere, făcându-se
la masculul dominator al hoardei primitive, capabil să-i influenţeze pe zei în conformi-
este atât moştenit cât şi retrăit de toţi indivi- tate cu dorinţele sale.
zii în raport cu proprii lor taţi. În consecinţă, În cel de-al treilea sadiu această omni-
această moştenire are o dublă eficienţă: ea potenţă este în cea mai mare parte abando-
este atât istorică, precum şi în permanenţă nată, deoarece „concepţia ştiinţifică despre

univers nu se mai oferă ca spaţiu pentru descâlcirea traumei originare refulate.
omnipotenţa umană, oamenii şi-au recu- În a sa teorie psihogenetică a religiei,
noscut micimea şi s-au supus cu resemnare evenimentele hoardei originare (primitive),
morţii şi altor necesităţi ale naturii”5. laolaltă cu duplicarea în fiecare individ a
O caracteristică ulterioară făcută de acestor evenimente, în trăirea complexului
Freud celor trei stadii este încă şi mai reve- Oedip, sunt cauze traumatice precipitante,
latoare: stadiul animist corespunde autoero- dezgropate acum din memorie şi readuse
tismului din prima copilărie, stadiul religios în conştiinţă. Prin această readucere
corespunde în linii mari stadiului ultim al la cunoştiinţă este de sperat ca efectele
dezvoltării sexuale a copilului, în care ins- complexului Oedip, anume vinovăţiile pe
tinctele sexuale îşi găsesc un obect exterior în care le generează, împreună cu impulsurile
părinţi, iar stadiul ştiinţific corespunde „sta- obsesionale asociate în vederea contracarării
diului în care individul a atins maturitatea, a traumei, vor dispărea. Şi chiar dacă nu
renunţat la principiul plăcerii, s-a adaptat la dispar în întregime, cel puţin ne-a făcut
realitate şi s-a orientat spre lumea exterioară capabili să le înţelegem drept ceea ce sunt,
ca obiect al dorinţelor sale”6. adică simptome de nevroză şi derivate ale
Urmărindu-l pe Freud rămânem, aşa- refulării, şi, de asemenea, ne-a făcut să
dar, cu impresia că declinul religiei coincide purcedem, în viziunea freudiană, pe calea
cu trecerea omului la statutul de adult. Cu maturităţii.
alte cuvinte, în opinia întemeietorului psi- Fără a ne surprinde, critica teoriilor
hanalizei religia este o obsesie infantilă pe freudiene s-a axat pe două idei: prima că
care maturitatea o va înlătura cu speranţă. familia pretotemică a fost hoarda, în care
Demascând orginea religiei, Freud aplică masculul dominator posedă toate femeile
în mod deliberat procedeul psihanalitic, şi îi alungă pe masculii tineri, a doua că
căutând să efectueze o cură terapeutică prin identificarea totemică ulterioară a fiinţe-
lor umane cu plantele şi animalele şi care
5 Ibidem, p. 72. culminează cu comemorarea paricidului
6 Ibidem, p. 75.

originar şi mâncarea tatălui totemic, repre- Viitorul unei iluzii (1927), Angoasă în civilizaţie
zintă începutul religiei. Aceste critici pot fi (1930), Moise şi monoteismul. Dezvoltarea
rezumate în felul următor: teoretică a lui Freud în aceste lucrări este
1. Teoria hoardei primitive a lui Freud determinată de încercarea sa de a înţelege
este o ipoteză lipsită de substanţă, bazată pe fenomenul religios. Convins de adevărul
speculaţiile lui Darwin, care, ele însele au descoperirilor sale psihanalitice, el continuă
fost scrise într-o vreme în care nu se dispu- să testeze şi să aplice întrebări care sunt de
nea de date demne de crezare. interes central, atât pentru filosofi cât şi
2. Agresiunea sexuală invocată de pentru teologi.
Freud şi de Atkinson ca să explice crima Fundalul filosofic lui Freud pentru a
primordială, deşi în mod sigur prezentă explica cultura şi religia este un materia-
la primate, nu este atât de constantă pe lism empirist, pentru care Dumnezeu este
cât presupune Freud, iar Zuckerman, con- o ipoteză de neconceput. Istoria civilizaţiei
form relatărilor lui Michael Palmer, subli- este o luptă pentru a controla natura, o
niază că el nu a putut găsi nici măcar un luptă atât internă cât şi externă. Credinţa
singur exemplu de pavian (baboon) mort în Dumnezeu este văzuă ca o încercare
ca urmă a rivalităţii sexuale. Unul dintre de a reconcilia omenirea cu natura, care
primii critici ai lui Freud, William Schmidt, este văzută în cea mai mare parte ca un
este, în această privinţă, deosebit de radical: experiment traumatic. Freud interpretează
„cât despre paricid autoritatea tatălui este formarea religiei în ceea ce priveşte funcţia
adânc înrădăcinată la populaţiile străvechi, ei, în acest conflict între natură şi cultură,
în organizarea lor socială, în morala şi sen- sau între eu şi supra-eu. Religiile, cu alte
timentele lor, iar uciderea cuiva, în special cuvinte, sunt forme remarcabile de com-
în propriul clan, este ceava atât de rar, încât promis: ele permit fiinţei umane să-şi recu-
ucidera tatălui pur şi simplu nu le-ar trece noască vulnerabilitatea şi, în acelaşi timp,
niciodată prin cap acestor oameni”7. să păstreze un sentiment de superioritate în
3. Teoria lui Freud privind geneza raport cu realitatea înconjurătoare. Preţul
religiei a fost şi ea discreditată de criti- pentru un astfel de compromis este trimite-
ci. Obiecţia esenţială este în acest caz că rea la o „iluzie”9.
totemismul este un fenomen varibil şi că, Dogmele religioase nu sunt rezultate-
prin urmare, nu poate fi invocat ca stadiu le experienţei sau gândirii, ci sunt fantezii
iniţial al tuturor religiilor. Frazer, de pildă, rafinate, dorinţe-împliniri, ca răspuns la
respinge totemismul ca religie, întrucât, nevoile de bază ale omenirii. Punctul forte
„totemurile ca atare nu sunt venerate şi al iluziei este, prin urmare, o reciprocă
nu sunt cu nici un chip zeităţi, ele nu sunt nevoie de putere. Fantezia religioasă cen-
îmbunate cu rugăciuni şi sacrificii”8, ceea trală, un Tată-Dumnezeu, îşi trage materia-
ce arată că celor trei rase umane dominante lul din experienţa infantilă a fiinţei umane:
(indoeuropenii, hamitisemiţii şi uralaltaicii) neajutorarea copilului creează nevoia de
nu au avut de la început totemism, ci, mai protecţie; această nevoie motivează dra-
degrabă, l-au dobândit mai târziu, în timpul gostea şi aşteptările sale faţă de imaginea
migraţiilor. tatălui, pentru a suprima apoi ostilitatea
În dezvoltarea gândirii lui Freud faţă de acesta în măsura în care el este, de
despre religie există o schimbare decisivă, asemenea, un rival în raport cu mama. Dar
în special în lucrarea Viitorul unei iluzii, din moment ce tatăl real nu poate remedia
unde consideră religia ca fiind o iluzie. Pe fragilitatea vieţii umane, şi deoarece ea nu
parcursul ultimilor cincisprezece ani din se încheie odată cu copilăria, este nevoie de
viaţă, Freud a dedicat un efort considerabil un tată mai puternic.
încercării de a analiza religia şi cultura din În acest fel, tatăl devine idealizat şi
punct de vedere psihanalitic. O serie de proiectat în chipul lui Dumnezeu. Dorinţa
eseuri importante sunt astfel evidenţiate: de protecţie, alimentată totodată de
7 Michael Palmer, op.cit. p. nevoia de a fi liber, explică în fapt puterea
8 Ibidem, p. 45. 9 Sigmund Freud, Op.cit. p. 35.

credinţei religioase. Deşi acest lucru pare a stare psihică asemănătoare nevrozei, şi
fi un răspuns inadecvat în ceea ce priveşte din această cauză renunţarea la formele
interpretarea psihanalitică a religiei, întrucât instinctuale indispensabile existenţei
în spatele lui se ascunde singurătatea şi omului în comunitate, a fost realizată
gradul de vulnerabilitate al credinciosului, prin intermediul unor forţe psiho-afective
Freud înţelege religia, în general, ca un simp- generate în special de cultură, civilizaţie sau
tom nevrotic util. Religia este o apărare, un de religie. Aceste procese psiho-afective,
răspuns la experienţa de neajutorare totală asemănătoare represiunii, care au avut loc
sau o dependenţă. Este o fantezie10 care face în timpuri preistorice, au rămas ataşate de
viaţa tolerabilă în ciuda greutăţilor, şi-l ajută civilizaţie pentru perioade lungi de timp.
totodată pe credincios să nu considere moar- Religia ar fi, astfel, nevroza obsesională
tea ca sfârşit final al vieţii umane, furnizân- universală a umanităţii; iar ca nevroză
du-i credinţa în viaţa de apoi. obsesională a copilăriei, aceasta a luat
Problema care se ridică acum este cum naştere din complexul lui Oedip, din relaţia
are loc această conversie de la experienţa fiului cu tatăl.
neputinţei în faţa imensităţii universului Cea mai şubredă dintre speculaţiile
către o certitudine a credinciosului în ceea lui Freud este cea preluată de la Robertson
ce priveşte protecţia divină? Mecanismul Smith: ideea sa de prânz totemic şi de jertfă la
este acţionat de o dialectică fundamentală. semiţi. De fapt, Smith îşi întemeiază teoria
Dependenţa faţă de sentimentul de pro- pe un singur exemplu istoric- mâncarea
tecţie repetă o experienţă din copilărie, şi cămilelor de către beduinii din Sinai, iar
anume experienţa de înlocuire a tatălui Frazer a putut găsi patru cazuri de sacrificiu
real cu un produs de fantezie. Dependenţa totemic, dar nici unul de euharistie totemică.
se transformă în opusul său în funcţie Astfel, analiza lui Freud a creştinismu-
de construcţia (delirantă) a unei realităţi lui este exagerată, fantasmagorică şi nejusti-
secunde, divine, care reprezintă de fapt gra- ficată, în nici un caz ştiinţifică. Totuşi, deşi
dul de semnificaţie concretă a vieţii umane. interpretarea psihanalitică a religiei propusă
În Viitorul unei iluzii Freud interpretează de Sigmund Freud şi ulterior de Gustave
religia ca o nevroză compulsivă; ceva pe Jung pare extrem de coruptibilă din punct de
care noi nu putem învinge. Ulterior, poziţia vedere moral, ea a dus la noi şi importante
lui este extrem de critică faţă de religie, dar lămuriri asupra fenomenului religios.
în cele din urmă se arată optimist cu privire
la posibilitatea de a o depăşi. BIBLIOGRAFIE:
Ştim că un copil uman nu-şi poate 1. Chartier, Jean-Pierre, Introducere în psiha-
naliza lui Sigmund Freud, Editura IRI, Bucureşti, 1998.
finaliza cu succes dezvoltarea către etapa 2. Freud, Sigmund, Psihopatologia vieţii coti-
matură a vieţii, fără a trece printr-o fază de diene, traducere Herta Spuhn, Daniela Ştefănescu,
nevroză, la unii de o intensitate mai mare, Editura Trei, Bucureşti, 2010.
iar la alţii mai mică. Acest lucru se datorează 3. Freud, Sigmund, Opere vol.I : Totem şi
faptului că foarte multe necesităţi instinc- tabu, Moise şi monoteismul, Angoasă în civilizaţie,
tuale, care mai târziu vor fi inutilizabile, nu Viitorul unei iluzii, Editura Științifică, traducere de
dr. Leonard Gavriliu, Bucureşti, 1991.
pot fi suprimate prin exploatarea raţională 4. Freud, Sigmund, Opere vol.II: Interpretarea
a intelectului copilului, dar trebuie să fie viselor, traducere de dr. Leonard Gavriliu, Editura
îmblânzite de acte de represiune, în spatele Ştiințifică, Editura Trei, 1993.
cărora, de regulă, se află motivul anxietăţii. 5. Freud, Sigmund, Opere vol.III: Psihanaliză
Cele mai multe dintre aceste nevroze infan- şi sexualitate, traducere de dr. Leonard Gavriliu,
tile vor fi depăşite în mod spontan la matu- Editura Ştiințifică, Editura Trei, 1994.
6. Gay, Peter, Freud - o viaţă pentru timpul
ritate, iar acest lucru este valabil mai ales nostru, Editura Trei, Bucureşti, 1998.
pentru nevrozele obsesionale din copilărie. 7. Palmer, Michel, Freud şi Jung despre reli-
În acelaşi mod, s-ar putea presupune, gie, traducere de Leonard Gavriliu, Editura IRI,
că umanitatea ca un întreg, în dezvoltarea Bucureşti, 1999
sa de-a lungul epocilor, a căzut într-o 8. Zoila, Fernandez Adolfo, Freud şi psihana-
10 Ibidem, p. 65. lizele, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996.

literatură & kafteală
Baisan shi, poezia soldatului chinez stările interioare, cât şi imaginarul propriu-zis
de la frontiere al celor marcaţi de solitudine, de pustietate, de
experienţele războiului în care istoria i-a aruncat.
Redeşteptându-vă încă o dată patima Se pare că „mănuşa aruncată marţialistului”, în
aventurii hoplonautice, vă invit în aceste pagini acest caz, este aceea că traducerile româneşti
să descoperim pe harta tărâmului liric chinez un din această specie sunt destul de sărace şi
loc poetic aparte, unul care este profund infuzat inadecvate. Acest fenomen îmi închipui că se
de cultura combativă şi militară. Până la noi, petrece deoarece mulţi traducători, inevitabil
această zonă a fost deja catalogată ca fiind aceea fiind ei aceia care înfăptuiesc trierea poemelor,
a poeziei de frontieră, numită baisan shi de vechii fie nu au deloc pasiunea artelor marţiale, fie
cărturari chinezi. Acestea sunt poezii scrise prin li se pare că poemele în cauză demonstrează
evul mediu, de cele mai multe ori chiar de către o lipsă de fecunditate şi de intensitate lirică.
cei delegaţi să străjuiască graniţele imperiului În ultimă instanţă, nici poezia noastră moldo-
în faţa năvălirilor barbare, ale mongolilor, de valahă recentă nu face abuz de metafore ale
pildă. Aceste creaţii lirice consemnează atât kaftelii. Mutatis mutandi am constatat doar că

baladele noastre haiduceşti mai conservă astfel universale, a spiritului lui Tao, a Căii naturale,
de discursuri şi reprezentări ale mentalului care este un punct de vedere atât taoist, cât şi
marţial românesc, precum ar fi „dosarul” lui universalist. Perspective similare putem spune
Toma Alimoş, pus în discuţie cu altă ocazie. că împărtăşeau atât şi confucianiştii, cât şi
Astăzi, ştim deja că există o literatură critică budişti. De purta chinezul câte un război, o
consistentă ce survolează pasiunile şi patimile făcea la modul idealist, cu intenţia restabilirii
marţiale chinezeşti, respectiv militare, mai păcii, doar ca să nu mai fie tulburate nici
cunoscută ca wu xia de pe la începutul secolului graniţele Imperiului, nici viaţa omului de rând.
al XX-lea. Dintre aceste studii care, pentru mai Cu atât mai mare putea fi durerea celui care se
multe detalii în varii interpretări, vă semnalez închipuia hărăzit artei şi literaturii, trezindu-se
ca fiind mai accesibile cărţile lui Petrus Liu, azvârlit la marginea imperiului ca să poarte
Stateless Subjects. Chinese Martial Arts Literature lupte cu barbarii, în loc să se dedice literelor.
& Postcolonial History, Cornell East Asia Series, Intervenim aici cu o distincţie pe care o utilizăm
2011, respectiv cea a lui Stephen Teo, Chinese în paginile din Literatură & Kafteală, aceea
Martial Arts Cinema. The Wuxia Tradition, dintre marţial şi militar. Poezia de frontieră
Edinburgh University Press Ltd, 2009. În acest este în primul rând despre cei aruncaţi în zona
gen recent de studii, am putea spune pe înţelesul nisipurilor, a luptelor militare. Kung fu-ul, dar
nostru că sunt vizaţi haiducii-cavaleri, sau chiar şi celelalte forme ale marţialului, mai relaxate
haiduciţe şi cvasi-amazoane precum Mu Lan, şi mai puţin distructive, se putea îmbrăca
favoritele chinezilor. Acest gen literar marţial şi şi cu alte reprezentări culturale, cum ar fi
cinematic specific amazonist se numeşte xia nű. spectacolele stradale, coregrafia pentru „opera
Dar care cititor un pic mai copt nu-şi aminteşte chineză”, petrecerea timpului liber pentru
de filmele cu amazoane kung fu ale anilor 1980, micii nobili sau întru longevitate, cu rădăcini în
cum ar fi Sora 13, Lovitura fulgerătoare ori mai daoyin, practicile fizice taoiste pentru sănătate.
nou, de Crouching Tiger, Hidden Dragon (Tigru Mai multe puteţi afla despre aceste ipostaze
şi Dragon, 2000)? Această literatură wu xia îşi ale marţialităţii chineze din studiul lui Peter
are rădăcinile istorice în romanele vernaculare Lorge, Chinese Martial Arts. From Antiquity to
cu haiduci, vechi de sute de ani, mai familiare the Twenty-First Century, Cambridge University
cititorului român fiind Osândiţii mlaştinilor, Cele Press, 2011. După cum anunţam mai sus, elitele
trei regate, Călătorie spre Soare-apune, decât în cărturăreşti şi confucianiste respingeau plăcerile
literatura mandarinilor, ori a cărturarilor. marţiale, armele fiind considerate de rău augur.
Din aventurarea noastră de hoplonaut Cu siguranţă, cărturarii nu scăpau ocazia să
prin poezia chineză am cules câteva imagini practice şi arte marţiale, dar o făceau mai ales
şi pasiuni marţiale relevante, dar şi un anti- de dragul perfecţiunii spirituale, favorita lor
militarism încărcat de o tristeţe covârşitoare. fiind arta trasului cu arcul. Să înţelegem că
Precizez că în economia acestor pagini am utilizat idealul wenwu, adică litere şi arte marţiale, nu a
tălmăcirile în româneşte răspândite în volumul fost neglijat în nici o epocă? Dilema noastră se
Trepte de jad. Antologie de poezie chineză clasică Shi, referă la care dintre ele ocupa un loc prioritar
traducere, selecţie, prefaţă şi note de Florentina în preocupările individului chinez. Poate vom
Vişan, Editura Univers, Bucureşti, 1990. înţelege că echilibrul dintre cele două, calea de
Vă propun pe mai departe să ne aplecăm mijloc şi dreapta măsura, este Calea, atunci, ca şi
asupra poeziei baisan shi, poezia de frontieră. acum. Meir Shahar, într-una din cele mai bune
Acest gen literar anti-militar te îndeamnă la cărţi într-o limbă occidentală despre celebrii
interogaţii care se poate să întristeze cititorul, călugări Shaolin, care bântuie de ceva timp
el fiind privit din cel puţin trei perspective: hoplocultura populară, chineză şi apuseană
aceea a cărturarului şi gânditorului chinez, a deopotrivă, The Shaolin Monastery, History,
ţăranului cel mai mărunt chemat la poalele Religion and Chinese Martial Arts, Univeristy of
Marelui Zid, ori a vreunei fete a cărui viitor soţ Hawai’i Press, Honolulu, 2008 menţionează un
a plecat să lupte şi eventual să moară pentru cărturar din sec. al XIX-lea, Wang zuyuan care se
dăinuirea Imperiului. Toate aceste personaje lăuda că a petrecut ceva timp practicând artele
invocate pot avea în comun aceeaşi perspectivă marţiale acolo, la mânăstirea Shaolin, una din mai
anti-război. Nedreptatea oricărui război survine multele atestate istoric. Acest cărturar se lăuda că
dintr-o încălcare şi perturbare a armoniei respectiva practică i-a folosit nu atât la kafteala

propriu-zisă, ci mai degrabă ca să se mişte mai un militar cu prestigiu, să câştigi bătălii ar fi un
vioi în preajma superiorilor, să fie mai sprinten ideal contrar aceluia de a sta tihnit şi a scrie cărţi.
la îndeplinirea ritualurilor confucianiste, adică În acest caz wen este de preferat. Chinezul, vechi
să-i fie mai la îndemână efectuarea plecăciunilor, sau nou, cu tot imaginarul nostru suprasaturat
îngenunchiatul şi ridicatul în picioare. Asistăm de romane haiduceşti, filme wu xia şi kung fu, nu
astfel la un wu întru wen, practici marţiale întru doreşte să se kaftească de dragul kaftelii, care se
cele intelectuale, în acest caz practicile religioase, poate purta întru pacea lui Tao, a Căii universale,
confucianiste. a Armoniei. Pana, penelul şi condeiul îi sunt cu
Spuneam că, deşi temele militare sunt mult mai dragi decât paloşul, sau orice altă armă,
prezente în poezia chineză clasică, acestea nu ni se confesează poetul în următoarele stihuri:
sunt întotdeauna trecute printr-un filtru interior „Decât baifuzhang de casă-acum departe,
încărcat cu nostalgii. Dimpotrivă, viaţa de Mai victorios aş fi să scriu o carte!”
războinic este supusă unui contrast cu cealaltă Prin alte locuri, militarul se pare că găseşte
viaţă, cea a păcii. De pildă, reflectează cu o un oarecare echilibru între cele două perspective
anumită tristeţe poetul Yang Tong (650-693) la asupra vieţii, cea militară şi cea estetică. Dragostea
condiţia idealului strădaniei destinale personale, de frumos poate convieţui cu pofta agonistică şi
şi anume că aceasta nu constă în a deveni vreun jinduirea veşnică după războaie. Te întrebi dacă
comandat militar baifuzhang, adică ofiţer peste această aparentă convieţuire nu este de fapt tot o
100 de oşteni, ci un cărturar şi un estet. Să ajungi contradicţie, dacă frumuseţea naturii nu înmoaie

cumva inexorabila teamă adusă de angajarea în activat, acesta poate predispune la apariţia
bătălii? Ne-o spun explicit aceste simple versuri androginismului, unul mai degrabă metafizic.
ale poetului chinez: Într-o bătălie nu mai există antagonismul dintre
„În ochi se-adună frumuseţi sexe, odată cu perspectiva ocultării definitive
În piept gândul la luptă.” în faţă. O singură virtute mai contează, iar
Dar şi următoarele, în care războirea aceea este vitejia, completată de dibăcia în artele
precede şi stârneşte nesaţul estetic: kaftelii. Marţialitatea noastră de fiecare zi se
„Cei mai mulţi ani în praf, noroi în haina-mi dezvăluie la război în toată nuditatea ei, ca un
de soldat factor integrator, care andronigizează războinicii.
În primăvara asta-aici o clipă adăstat, Sau, mai degrabă, ridică femininul la nivelul
Să privesc flori Cui Weiting – pavilionul înalt. masculinităţii războinice. A fi Mu Lan poate că
Ape frumoase, munţi frumoşi – Ochiul înseamnă, în limbaj non-academic, să ai bulan!
nesăturat.” De unde şi iepuroaica care simulează eficient
Din câte ştiu, cea mai cunoscută condiţia iepuroiului, aici în graba alergării:
amazoană a chinezilor a fost Mu Lan, cea cu “Iepurele ţopăie sprinten
sexul bine camuflat, sau doar aparent umflat, Iepuroaica sare-mpiedicat
care-a penetrat cu succes şi cultura populară, Când se pun amândoi pe alergat
după cum putem afla din cartea recentă scrisă Nimeni nu mai ghiceşte
de Lan Dong, Mulan’s Legend and Legacy in Care-i femeie şi care-i bărbat!”
China and the United States, Temple University Mu Lan sau Don Juan, îndrăznim să
Press, 2011. Zicem că este o amazoană într-o ne întrebăm, cu garda hermeneutică un pic
accepţiune mai generoasă a cuvântului pentru relaxată, alături de poetul chinez? Ştim că
că, spre deosebire de amazoanele clasice, Mu Don Juan a fost un duelgiu eficient, de unde
Lan a ajuns să facă parte din tabăra opusă, a tragem concluzia că performanţele erotice sunt
bărbaţilor războinici, şi nu din aceea a miticelor egalate uneori şi de cele eroice, prin excesul de
feministe kaftangiţe avant la lettre. Dimpotrivă, virilitate. Constată totuşi un poet chinez, cu o
legenda chineză narează că Mu Lan şi-a înlocuit oarecare amărăciune, că nu întotdeauna eroul
tatăl bătrân chemat la oaste. Mu Lan a îmbrăcat în treburile erotice este echivalat şi de unul în
veşminte bărbăteşti şi a petrecut următorii treburile marţiale:
douăsprezece ani participând la bătălii, fără ca „Singur renume, doar la curtezane
nimeni să-şi dea seama de adevăratul ei sex. “om fără suflet”: astfel de erou!”
După care, firesc revine la condiţia de femeie. Oare pe câţi dintre noi nu îi bântuie
Reamintesc că un motiv similar întâlnim şi în această dilemă morală şi existenţială când
povestea lui Petre Ispirescu, Ileana Simziana. Mu asistăm la isprăvile erotice ale unora cu pretenţii
Lan a pătruns astfel în lumea bărbaţilor iscusiţi eroice. Putem specula marţialist, pornind (şi)
în artele kaftelii, unde de altfel se descurcă de la aceste versuri, că este înscris în natura
foarte bine şi astfel se afirmă ca un bun soldat, masculină să fii un vânător, iar în cea feminină
dar cumva nu-şi păstrează condiţia de femeie să întindă momeli şi capcane. În acest caz, artele
într-un mediu exclusiv masculin. Îşi schimbă erotice pot fi asimilate, sau măcar apropiate, cu
ea sexul nişte ani, dar să nu ne închipuim că, uşurinţă celor vânătoreşti şi militare.
printr-o anumită logică feministă, aceasta ar Una dintre cele mai tulburătoare
demonstra cu necesitate natura războinică a metafore marţiale excavate în explorarea
femeilor. Doar metamorfozându-se în bărbat, noastră arheologic-textualistă şi hoplonautică
ea poate trezi la viaţă fibra războinică, într-un din textele poeţilor chinezi este aceea care
mediu dătător de moarte. Astfel, ca ,,bărbată”, se referă la nisipuri: “printre nisipuri am
Mu Lan a pătruns în legende, literatură, filme şi îmbătrânit”, spune poetul-soldat. Această
desene animate, dar şi-n poezie, desigur. Citind metaforă ne transmite stări legate de ţinuturile
însă „versurile de jad”, mi pare că unele îndură pustiurilor de la graniţa de nord, acolo unde
din partea traducătorului un soi de acomodare, altădată se purtau bătălii în istoria Chinei.
adică de castrare, jucându-ne un pic în acest Nisipurile simbolizează o zonă de violenţă şi de
context cu lexicul popular al psihanalizei. pierdere, de risipire a vieţii, dar care nu este un
Prin luptă, în vălmăşagul kaftelii, se pot topos al retragerii, precum erau frumoşii munţi
şterge diferenţierile dintre sexe. Odată marţialul ai taoiştilor. Această tulburătoare metaforă

militară ne transportă în mâhnirea celui al căruia orice formă de marţialitate este lipsită
cărui destin l-a plasat în eschateia, în limes-ul de putere, Timpul, situaţie speculativă ce am
netrăitului, în afara naturii bogate şi a societăţii. exploatat-o în analiza basmului lui Petre Ispirescu,
În fapt, găsesc că avem de-a face nu cu un Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
spaţiu al retragerii, al sihăstririi, precum ne este Alteori creaţia unui poet chinez, în cazul
dat să întâlnim în simbolistica creştină, ci al de faţă cea a lui Du Fu, cel de-al doilea mare
polemos-ului, al unei războiri perpetue. poet al Chinei după Li Bo, poate fi văzută ca
Am descoperit la Li Bo, cel mai celebru un compendiu, ori ca un mic tratat liric de
poet chinez, una dintre cele mai puternice instruire marţială. Avem de-a face cu un îndemn
imagini poetice marţiale, aceea a unui soi de patriotic, dar ne interesează situaţia în care un
atotputernicii războinice, dar lirice totodată. poet se poate transforma într-un instructor
În aceasta simţim o năzuinţă stranie de a marţial. Unele sfaturi ţin pur şi simplu de
tăia la propriu timpul, comparabilă cu ecoul domeniul hoplologiei aplicate, altele ţin de
heraclitian panta rhei „totul curge”, de a savura tacticile eficacităţii pe câmpul de luptă: a ucide
marţial un moment de iluminare poetică. Sabia ca un berseker, anume calul înaintea călăreţului,
devine aici un instrument întru despicarea a ucide şeful trupei inamice în primă instanţă…
timpului, o armă metafizică care ar putea, dar Totuşi, miza uciderii şi a războiului, beligeranţa
aceasta probabilitate nu este aparent posibilă, propriu-zisă nu constituie apanajul vreunei
să taie curgerea spiritului râului, care nu se lasă nesăţioase pasiuni criminale, ci pur şi simplu de
intimidat de sabia unui poet ubriac: apărare a integrităţii imperiului:
„Ţi-e gândul liber şi puternic zboară „Arcul de-l încordezi, puternic să-l întinzi.
Spre un cer senin şi luna chiar ai vrea-o Săgeata când o pui, alege-o lungă.
Scot sabia şi firul apei tai Şi când ocheşti, în cal ţinteşte-ntâi
Mai tare-curge-apoi în al ei vad.” Dintre duşmani, pe şef întâi să-l prinzi,
Recunoaştem în acest caz pe cel împotriva Iar când ucizi să-ţi cunoşti măsura

Fiecare ţara-şi ştie în jur hotarul militar înceţoşat. Lectura lumii de dincolo de
Şi numai când cu oşti a năvălit barbarul fereastră se face acum prin schiţa unui plan de
Atunci doar să te laşi cuprins de ură.” luptă. În ultimă instanţă, lumea însăşi poate
Putem să constatăm că ni se dezvăluie fi citită ca un soi palimpsest al unui demers
din nou prezenţa unei clare striking beauty, adică marţial străvechi, ca o urmă scripturală şi
o relaţie strânsă între hoplofilie şi frumuseţea paradoxal nostalgică a unei războiri eterne,
feminină. În versurile care urmează constatăm din orice unghi ai privi-o, din casă, ori din
cum erosul este adeseori însoţit şi de un paloş, exteriorul acesteia:
argument phalic adeseori, alături de arcul şi „La cineva vopsit în geam sta pe hârtie scris
săgeţile clasice, asociere pe care am întâlnit-o şi-n Atacu-n toamnă cum o să-oprim, duşman
hoploanaliza poeziei vechilor greci din Antologia Cum va fi prins…”
palatină. Marţialul şi eroticul, sabia şi Frumosul, Unii bătrâni poeţi chinezi erau atinşi
hoplofilia şi kalofilia, acestea sunt cele care ţin de de nostalgia şi de patima eroismului, sau a
strajă tinereţii războinicului chinez: patriotismului. Tânjeau ei după timpurile în care
“Lungă sabie-n dreapta, în stânga frumuseţe erau în putere, fremătând de virilitatea lor de
Doar ea îmi e stăpână pe-ntreaga tinereţe!” eroi, ori după elanul de a-şi apăra ţara? Acesta
Ne obligă marţialistul vigilent din noi poate surveni ca un fel de avânt final de a trăi şi
să remarce în aceste versuri o idiosincrasie de de a muri în lumina arhetipului eroului, de a se
natură hoplologică, dar să spunem că este pur regăsi pe ei înşişi „la umbra Vitejilor în floare”:
şi simplu o licenţă poetică a tălmăcitorului, „Stau nemişcat în satu-nsingurat.
anume faptul că soldaţii chinezi de fapt îşi Nu de necazul meu sunt întristat
atârnau săbiile fie în stânga, fie pe spinare. Ci fiindcă nu mai pot în luptă, vai,
Descoperim şi în acest spaţiu poetic Să merg să-mi apăr ţara la Luntai.”
sinic arme vechi, aşa cum le-am dezgropat şi din Elanul marţial agonistic şi antagonistic
alte locuri textuale, un motiv basmic, dacă ne de bătrâneţe se manifestă, la nivel oniric, şi în
amintim de alte speculaţii marţialiste personale visele de călăraş:
asupra armelor vechi deloc moarte, ci pur şi „Şi-n vis visez cum, pe-nzăuatul cal
simplu ocultate sub un strat de rugină. Pasiunea Să lupt şi eu trec dincolo de mal’.”
hoplofilului este atât una arheologică, cât şi una Dacă cercetăm cu atenţie discursul liric
metafizică. Vor continuă să ne seducă armele al chinezilor, vom găsi cu siguranţă şi anumite
vechi, pe care le considerăm obiecte adormite, referiri la practici şinobice care se referă, repet
dar cumva vii, deoarece ne reamintesc de întru edificarea cititorilor, la acţiuni de iscodire,
vârstele de aur ale eroismelor mitice şi basmice: de furişare, asasinare ,,pe muţeşte”, incendii,
„Armele vechi îngropate-n nisipuri sabotaje şi alte asemenea delicii marţiale cu care
Fieru-n putere nu-i încă pierdut s-au delectat ninja şi ceilalţi confraţi ai lor din
De le ridici din rugină şi le cureţi toate timpurile:
Afli de vremuri străvechi ce-au trecut.” „Prin noapte trec tăcuţi vreo cinci mii de soldaţi.
Una dintre cele mai puternice Porunci secrete duc şi-s bine echipaţi.
imagini poetice din care răzbat până la noi Prin uliţi strâmte, când duşmanul se iveşte
reminiscenţe de natură militară, se referă la Se luptă corp la corp şi ucid pe muţeşte …
„fereastra strategiilor pierdute”. Ştim prea Cad cei loviţi ca iarba când tăiş o loveşte!”
bine din imaginarul hoploculturii populare de Ţin să amintesc comparatist că o practică
provenienţă asiatică că chinezii se foloseau de militară din misiunile speciale, întâlnită nu doar
hârtie în loc de sticlă la ferestre, ori la uşi. Ne la chinezi, ci şi pe alte meleaguri marţiale, era
frapează imaginea unui strategikon încastrat ,,amuţirea” soldaţilor prin punerea unui căluş.
în spaţiul unei ferestre, un strategikon fiind Motive plauzibile? Poate pentru a nu fi tentaţi
în contextul original un manual bizantin de să comunice între ei, sau poate a nu scoate
strategie şi tactici militare. Metafora poeziei vreun răcnet de durere, răniţi fiind în luptele
sinice ne pune în faţa palimpsestului unui nocturne. Oricum, acest ,,muţeşte” supus unei
plan militar din vechime. Poate părea straniu interpretări marţialistă, cred că posedă un
să te gândeşti că prin acea fereastră poţi vedea dublu sens: acela de a-l des-fiinţa pe celălalt în
nu realitatea de dincolo, din interior, oricum tăcere şi, pe de altă parte, a fi tu cel care ucide,
transparenţa hârtiei lăsa de dorit, ci un vis ca martor tăcut al trecerii în tăcere a celuilalt.

laptopiseţul literar
Cel mai iubit poet al copiilor vorbi-

tori de limbă română, Grigore Vieru are o
priză largă nu neapărat pentru bunătatea şi
bucuria pe care o împărtăşea atunci când se
întâlnea cu micuţii, ci, mai curând, pentru
universul şi candoarea pe care el le-a tran-
spus în poezia dăruită acestora. De altfel,
într-o notă G. Vieru recunoaşte că izvorul
poeziei sale vine din inima şi sufletul copi-
lăresc. Voga lui se mai explică însă şi prin
aceea că el scrie pentru micuţi, ca şi pentru
adulţi, în ipostaza de mărturisitor1, amin-
tindu-şi şi retrăind propria copilărie, de
până la 1944 şi de după.
Primii ani din copilăria lui Vieru,
ani de până la 1944, seamănă izbitor cu anii
de copilărie ai povestitorului Ion Creangă.
Mama care îi era principalul educator, îl
învaţă să cânte, să spună poezii, îl introdu-
cea în lumea de basm a folclorului româ-
nesc. Îşi petrecea zile întregi pe câmpurile
1 Bantoş, Ana. Deschidere spre universalism. Literatura
română din Basarabia postbelică. Chişinău: Casa Limbii
Române Nichita Stănescu, 2010, p. 151.

şi ogoarele familiei, alături de mama sa, neamului”3.
Dochiţa: „Copilăria mi-a fost desculţă. Dar În monografia sa dedicată lui Grigore
nu m-am plâns niciodată de asta. Am sece- Vieru, Stelian Gruia, referindu-se la această
rat desculţ grâul şi porumbul nostru, pe perioadă, invocă un moment simbolic, al
pământul nostru nu prea întins, am cules ocheanului, un „instrument” ce i-a permis
desculţ strugurii tămâioşi din viişoara noas- viitorului poet să „vadă” starea reală a
tră, nici ea nu prea întinsă. N-am argăţit la lumii înconjurătoare: „Grig Vieru şi-a făcut
nimeni, pentru că este o ruşine să argăţeşti. rost de un binoclu, cu o singură lentilă mai
La noi numai beţivii şi leneşii, care-şi vin- acătării, de care era foarte mândru, numin-
deau pământul, argăţeau. Pământul, atât du-l ochean. Odată cu ocheanul au apărut
cât l-am avut, ne-a hrănit prin dărnicia şi o mulţime de militari, care au întins de-a
cuminţenia lui, la fel prin osteneala mâini- lungul Prutului un gard de sârmă ghim-
lor noastre”2. Odată cu sovietizarea, copilă- pată, oprind până-n zilele noastre legă-
ria lui devine însă şi mai tristă. tura liberă cu celălalt mal. (…) Umblând
În discursul rostit în faţa Adunării cu rabla de ochean atârnată de gât prin
consacrate împlinirii a 90 de ani de la votarea Pererita, şcolarul Grigore Vieru a început
Actului Unirii Basarabiei cu România, să înţeleagă starea de spirit a satului natal.
discurs intitulat, „Despre foamete, jandarmi Şi-a dat, de pildă, seama la un moment dat
şi tsunami”, Grigore Vieru face aceleaşi că în scurtă vreme au dispărut fără urmă
distincţii între copilăria sa de până la 1944 şi numeroşi gospodari. (…) Cum avea un pic
de după: „Eram copil, dar ţin bine minte anii de răgaz se pitula prin iarba de pe malul
`41-`44. Am mers în clasa întâi pe vremea Prutului ori prin omăt şi analiza prin pră-
aşa-zisei ocupaţii româneşti. Se ştie că până păditul de ochean întinderile ţăranilor de
la Unirea cu România, întreaga Basarabie la Miorcani să surprindă venirea spionilor.
era cufundată în bezna unui analfabetism Dar din România n-a venit nici un spion,
total. Ţin minte că jandarmul român, atât aşa că după o vreme Grig Vieru a azvârlit
de caricaturizat în manualele şcolare şi ocheanul în podul casei, printre costoroabe
universitare din anii copilăriei, adolescenţei şi vechituri”4. Memorabile sunt mărturiile
şi tinereţii mele, făcea ca în satul nostru, ca lirice ale autorului despre acest „obiect”
şi în celelalte sate basarabene, să domnească care a marcat mai mult decât simbolic copi-
ordinea, liniştea şi buna înţelegere între lăria şi devenirea sa: ,,Când eram mic / Cineva
români, pe de o parte, şi pe de alta, între îmi dădu un ochean./ Cu el / Toate / Eu le
români şi minoritari. Nu auzeam atunci, măream. // Măream fărâma de azimă / În patru-
la miezul nopţii, urletele beţivanilor, iar zeci şi şapte / Până când / Puteam să rup din
părinţii noştri, atunci când erau plecaţi de ea / Jumătate.// Măream şi adânceam / Valurile
acasă, lăsau uşa descuiată, punând în ea Prutului / Până când / Mă temeam să intru în
o mătură – semn că sunt plecaţi undeva, ele.// Măream pe kartinci / Oamenii cu mustăţi
la vecini, la neamuri, la câmp sau la târg. / Până când vedeam grădina / Umplându-se
Lăsau deci uşa descuiată, pentru că lumea ca de spice / de mustaţa lor.// Măream vorbele
era curată la suflet şi cuget, îţi sărea în ajutor / Până când sunau / Ca un clopot bisericesc.//
şi nu dădea foc casei altcuiva. (…) Imediat Măream tăcerea / Până când în căpiţa de paie
însă după cel de-al Doilea Război Mondial, / Auzeam cum respiră spionii…// Nu ştiu cum
nu am mai locuit într-o ţară, ci într-un col- şi de unde / Băiatul meu / A scos ieri / Acea
hoz. Într-un uriaş colhoz numit Uniunea jucărie veche./ Azi dimineaţă / Am sfărmat
Sovietică, într-un enorm colhoz economic, ocheanul”. Poemul încărcat cu adânci semni-
dar şi într-un nesfârşit colhoz spiritual, unde ficaţii artistice exprimă durerea ontologică
ni se fura munca sau eram nevoiţi s-o furăm pe care Grigore Vieru a purtat-o în suflet
noi înşine, unde ni s-a furat credinţa strămo- de mic. E surprinsă aici până şi starea de
şească, frumuseţea Limbii Române şi istoria spionaj, atât de caracteristică pentru primul
3 Vieru, Grigore. Despre foame, jandarmi şi tsunami. În
2 Vieru, Grigore. Norocul poeţilor basarabeni a fost poe- Limba Română, nr. 1-4, 2009, pp. 374-375.
zia română. Interviu realizat de Adrian Păunescu. În Lim- 4 Gruia, Stelian. Poet pe Golgota Basarabiei. Bucureşti:
ba Română, nr. 1-4, 2009, pp. 321-333. Editura Eminescu, 1995,pp. 26-29.
deceniu postbelic. poate fi configurată ca un puzzle al iubirii,
Cei mai mulţi dintre critici pun un al armoniei, al devenirii întru creaţie.
accent deosebit pe relaţia pe care autorul Starea poetică a copilăriei se pliază
a avut-o permanent cu zodia copilăriei, la Vieru pe acele momente de singurătate,
pentru că a fost definitorie pentru deveni- de taină, de dor, ce definesc zodia lui fiin-
rea sa. Copilăria nu doar că l-a inspirat pe ţială. În opinia pertinentă a criticului Mihai
poet, dar l-a determinat s-o (re)trăiască, să-i Cimpoi, există o strânsă şi neîntreruptă
reprezinte idealurile. Pedeasupra l-a făcut colaborare dintre cele două zodii fiinţiale,
să înţeleagă că „starea de a fi copil este o copilăria şi poetul, din care rezultă Poetul-
condiţie necesară pentru creatorul de fru- copil: „Copilul-poet s-a întâlnit mai târziu
mos artistic”5. cu Poetul-Copil. E în această întâlnire o
Glasul poetului este în fond gla- taină şi, totodată, o legitate, deoarece un
sul copilului din sine, este o stare de taină. poet ce se naşte în copilărie păstrează în el
Autorul este cu atât mai autentic cu cât îşi copilul, filosofia, sensibilitatea şi psiholo-
arată, îşi dezvăluie starea infantilă. Şi, trebu- gia acestuia chiar şi în reflecţiile cele mai
ie să recunoaştem, Grigore Vieru comunică grave asupra vieţii şi existenţei umane”6.
mai bine cu cei mici decât cu cei maturi. De altfel, însuşi autorul mărturiseşte că cea
Acest lucru se întâmplă nu numai din cauza mai frumoasă încredere în oameni o ai când
că scriitorul înţelege în profunzime psiholo- eşti copil. Poemul Ocheanul citat mai sus ar
gia celor mici, ci şi pentru faptul că el însuşi putea sta ca argument al celor sus-menţi-
îşi locuieşte şi trăieşte copilăria veşnică, onate. Un aforism din Strigat-am către tine
adică îşi alimentează propria-i devenire cu rezumă un adevăr fundamental: „Aş vrea
basme şi adevăruri pure. Întreaga sa poezie să redevin copil pentru a regăsi în sufletul
5 Dolgan, Mihail. Eminesciene, Druţiene, Vierene. Chişi- 6 Cimpoi, Mihai. Metafore asemeni pâinii. În volumul Gri-
nău: CEP USM, 2008, p. 241. gore Vieru. Poezii. Chişinău: Literatura artistică, 1983, p. 6.

meu încrederea în oameni”7. Ceva mai înco- cinci litere (numai cele învăţate) trebuie să
lo se susţine că ,,jocurile copilăriei sunt mai faci o poezie, o povestioară! Şi nu aşa, dar
mult decât murmurul unei rugăciuni”8. să-i placă şi copilului”11.
Poetul ştie că ritualul copilăriei este Grigore Vieru a înţeles că doar cu o
cel mai puternic gest al fiinţei umane, el ştie carte pentru copii poate doborî maşinăria
că acest joc îl înalţă pe om între elementele rusificării forţate a limbii strămoşeşti. El a
universalului, motiv pentru care punctează înţeles că, doar educând copiii, poate salva
ideea că „nimic din ceea ce ţine de natura limba maternă. Autorul se dovedeşte a fi nu
umană şi de natura naturii nu pleacă pe numai un bun pedagog, ci şi un desăvârşit
veci – totul şi toate se reîntorc în fireasca lingvist, deoarece aduce în limbajul copi-
lor ordine, aşa cum s-a reîntors nu demult lăresc sunete şi simboluri lingvistice care
zăpada copilăriei”9. capătă dimensiunile reinventării, reactivării
Cu volumul de debut Alarma, Grigore lumii arhaice, autentice. Poemele pentru
Vieru intră în conştiinţa publică drept un copii sunt pline de tâlc, de informaţii. Ele
poet al copiilor, dar, aşa cum bine observa- dau în vileag dimensiunea estetică a lim-
se şi Stelian Gruia, cu acest volum poetul bajului vierean. Prin simplitatea rostirii şi
avea să devină învăţătorul noilor generaţii. memorării cuvintelor şi versurilor, autorul
Însă, cartea care va scoate cel mai puternic nu face altceva decât să activeze miracolul
în lumină capacităţile pedagogice ale auto- cunoaşterii. De altfel, Iulian Filip surprin-
rului este Albinuţa, subintitulată şi Cartea de în această apropiere a poetului de lume
şcolarului, carte editată în 1970 în colaborare a copiilor, un izvor care menţine aprinsă
cu Spiridon Vangheli şi cu câţiva pedagogi. flacăra poetului faţă de tema maternităţii:
În acest abecedar, care continuă linia inau- „zăbava în lumea copiilor l-a condus, l-a
gurată de Ion Creangă, Grigore Vieru a menţinut la motivul axial matern, căru-
inserat jocul, această strategie pedagogică a ia i-a consacrat alţi ani buni arheologici,
învăţării. Criticul Mihai Cimpoi, analizând demonstrând bogăţia registrului, sensibili-
această strategie, vorbeşte despre o şirete- tatea sublimă a instrumentarului, exploa-
nie, dar una pe care o consideră necesară tarea delicată a nuanţelor, semitonurilor,
pentru a readuce pe buzele celor mici cân- pe unde se întâmplă dialogurile cele mai
tecul, vorba şi limba românească: „Albinuţa eficiente, între autor şi cititorul (auzitorul)
este prin excelenţă un abecedar al unui de calitate”12.
poet, care-i invită delicat pe copii la joc; abia Prin ea copilul descoperă lumea, se
implicat în joc – cu toată bogăţia sufletului adânceşte în cunoaştere, în sunet, în forma
său, cu gravitate şi, bineînţeles, cu o şirete- cuvintelor, a silabelor, a literelor. Copilul
nie ascunsă – el începe a-i şcoli: adică ştiind descoperă universul gospodăriei materne,
albina a citi florile şi furnica – drumul pe care dar în acelaşi timp, el lecturează, dialoghea-
aleargă, şi căţelul –urmele omului, de ce n-ar ză, îşi împărtăşeşte energiile cu semnele
învăţa şi copilul buchea cărţii?”10. Pe de altă şi simbolurile vii ale universului divin. În
parte, scrierea Abecedarului pentru copii nu această ordine criticul Mihai Cimpoi notea-
a însemnat pentru poet doar apropierea de ză: ,,Poetul recreează lumea în semne şi
cei mici, ci şi o necesitate civică. Spiridon simboluri, în varietatea şi unitatea ei, des-
Vangheli nota că realizarea Abecedarului, în cifrată în oameni, necuvântătoare şi plante,
contextul vremii, „nu a fost o treabă uşoară. în joc şi gravitate. Operând pe un asemenea
E ca şi cum ţi-ar lega cineva picioarele şi tu tărâm, spiritul de observaţie nu îngheaţă
trebuie să mergi, ba încă să alergi. De ce cu dimensiunile lumii, le însufleţeşte; nu repe-
picioarele legate? Fiindcă nu ai litere. Ele se tă contururile universului în rigiditatea lor,
învaţă doar pe rând, câte una. Cu patru, cu le dă pulsaţie şi vrajă. Copilul e mereu în
centrul universului, pe care îl observă, îl tră-
7 Vieru, Grigore. Strigat-am către Tine. Chişinău: Litera, ieşte şi-l imaginează; realitate şi imaginaţie
2002, p. 370.
8 Idem, p. 478. 11 Idem, p.4.
9 Idem, p. 59. 12 Filip, Iulian. Academiile astrale ale poetului şi supra-
10 Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru, poetul arhetipurilor. vieţuirea Basarabiei. În Limba Română, nr. 1-3, Anul XV,
Iaşi: Princeps Edit, 2009, p.104. 2005, p.67.
se întregesc şi se despart, ori de câte ori el Filtrarea lumii prin ochii curioşi ai
percepe în mod activ cele înconjurătoare”13. copilăriei măreşte impactul mesajului asu-
Cercetătorul Virgil Nistru Ţigănuş se pra sensibilităţii. În accepţiunea criticului
referă şi el la proiectul luminii pururi viitoare Mihai Cimpoi, copilăria apare în poezia lui
a lui Grigore Vieru, subliniind că autorul Vieru ca fiind o stare plenară, în care toate
Abecedarului „îşi proiectează sensibilitatea elementele lumii capătă sens: „Copilăria nu
asupra unei teme stăruitoare în artă: copilă- acoperă, pur şi simplu, o zonă de amintiri
ria. Ca şi în alte straturi ale creaţiei, poetul a poeziei lui Vieru, ea fiind infiltrată în
nu reflectează asupra ipostazelor copilăriei, întreaga sa sensibilitate: e lumea origina-
ci le (re)trăieşte. La nivelul limbajului, este ră, reală, e Heimat-ul bine localizat, care
favorizată alternarea de registre”14. apare cu căsuţa părintească, cu ritmurile
Cum am menţionat anterior, poezia eterne ale apelor”15. Toate percepţiile eului
lui Grigore Vieru izvorăşte din copilărie, poartă marca distinctivă a copilăriei. Însăşi
din momentele de singurătate dramatică, metafora este, în poezia pentru copii a lui
când mama, plecată la Cernăuţi după mălai, Grigore Vieru, plăsmuită în spirit infantil,
îi lăsa singuri pe cei doi copii acasă. Potrivit este impresia care poartă pecetea viziunii şi
autorului, cuvintele şi cântecele poeziei au gândirii celor mici16. Lumea magică insera-
avut puterea de a speria „lupul nopţii din tă în textul liric pentru copii este de fapt o
casă”. Cum am mai menţionat într-un inter- interpretare a lumii reale.
viu de la jumătatea anilor `70 el declară: Poezia viereană pentru copii este, în
„Versurile mele pentru copii vin de departe, acelaşi timp, încărcată de bucurie, dar şi de
vin din marea singurătate. Şi nu numai cele tristeţe, fiind susceptibilă să provoace şi să
pentru copii”. promoveze o stare de moralitate, de învă-
Criticul Mihail Dolgan identifică în ţătură. În acest sens Mihail Dolgan atrage
lirica pentru copii un dialog constant între atenţia că „Prin apelul frecvent la sugestia
poet şi cei mici, un dialog în care sunt aduse metaforică şi alegorică (mai ales atunci când
în atenţie bogăţiile tezaurului folcloric [56, evocă realităţi din lumea animalelor, păsări-
p. 293]. Relevante, în acest sens, sunt versu- lor, insectelor), poetul caută fie să elogieze
rile din Puişorii, în care muzicalitatea, tâlcul anumite virtuţi morale ce-l înnobilează pe
şi dialogul evidenţiază dimensiunea folclo- om (hărnicia, altruismul, bunătatea, ade-
rică a neamului românesc. Din intersecţia vărul), fie să dezaprobe cu fineţe anumite
planurilor alegoric şi real copilul învaţă apucături şi metehne ce-l înjosesc (lenevia,
despre liniştea unei case părinteşti, iar, în egoismul, răutatea, minciuna)”17.
acelaşi timp, ia cunoştinţă despre cosmosul Toată poezia pentru copii nu este
vegetal. Sufletul curat al copilului nu poate doar joc şi sărbătoare, ci şi loc al întâlnirii
percepe un cuib fără de mamă, cum de altfel cu înaltele şi dramaticele idealuri morale şi
nu poate percepe un copac fără de frunze. naţionale. Copilul este invitat să participe în
Autorul inserează detalii cu efecte peda- text, prin dialog, cu fiinţele şi lucrurile uni-
gogice instructive, ce-l pregătesc pe copil versului. Micuţul se bucură, se întristează,
pentru vremea când va trebui singur să se îşi exprimă părerea şi emoţia odată cu poe-
descurce în tainele universului (matern): tul. Aceasta este o altă caracteristică impor-
,,Pui golaşi, cum staţi în cuib voi / Fără plăpu- tantă a liricii pentru copii a lui Grigore
mioară?!/ - Ne-nvelim cu ale mamei / Calde ari- Vieru pe care cercetătorii au semnalat-o. El
pioare!/ - Dar când mama nu-i acasă / Şi ploiţa transmite învăţături celor mici în postura
cerne”/ - Ne-nvelim atunci cu frunza / Ramurii de poet-dascăl şi de părinte. Într-o lume
materne./ - Dacă n-o să vină mama / Şi-o să cadă a abandonului, autorul îşi asumă această
frunza? / Cum nu o să vină mama? / Cum să responsabilitate de a fi „tatăl” noilor gene-
cadă frunza?!” raţii. Aici se realizează identificarea Patriei
cu copilul şi a copilului cu Patria: „Un cân-
13 Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru, poetul arhetipurilor.
Iaşi: Princeps Edit, 2009, p.107. 15 Cimpoi, Mihai., op.cit., p.95.
14 Ţurcanu, Andrei. Poezia moldovenească: constituirea 16 Dolgan, Mihail. Eminesciene, Druţiene, Vierene. Chişi-
unui sistem estetic. În Căutări artistice ale literaturii mol- nău: CEP USM, 2008, p. 243.
doveneşti din anii ’70- ’80. Chişinău: Ştiinţa, 1987, p. 59. 17 Idem, p. 244.

tec frumos pentru copii poate apăra în viitor o
Patrie. Patria este un copil: dacă uiţi de ea, poate
să plece de acasă”. Idealizând copilăria, Grigore
Vieru se adresează în acelaşi timp „cu îndrăznea-
lă senectă (Ascultaţi, măi copii), cerând ascultare
pentru orele, iarba, viile, pomii, crenelurile de
sineală ale regatului copilăriei”18.
Theodor Codreanu, analizând şi el natu-
ra pedagogică a liricii vierene, observă că viaţa
copilului vierean iese din sfera demonicului şi
pătrunde în sfera înaltelor viziuni creatoare.
De altfel, criticul român intuieşte în poezia lui
Grigore Vieru un proiect de salvare prin copilărie.
Iar dacă citim cu atenţie poemele dedicate copii-
lor, nu putem să nu încuviinţăm cele sugerate de
Th. Codreanu. Vorbind despre poezia lui Vieru,
cercetătorul subliniază, mai categoric decât alţii,
că putem vorbi despre miracolul conservării copilă-
riei la poetul din Pererîta: „Marele secret al per-
sonalităţii lui Grigore Vieru stă tocmai în acest
miracol al conservării, al stagnării în copilărie,
infinit mai mult decât alţi artişti ai cuvântului,
avându-i congeneri pe Eminescu şi pe Creangă,
fiecare, însă, într-o direcţie numai de el ştiută”19.
În continuare criticul român conchide, polemi-
zând cu Mihai Cimpoi, că „Vieru nu a reuşit peste
tot să rămână sub ploaia curată a copilăriei, dar
performanţele, câte sunt, (şi sunt suficiente!) îl
arată ca fiind o legătură organică, paideumică,
între cele două filoane lirice. Poezia lui e vie câtă
vreme e viu copilul din omul matur, iar poezia
pentru copii, la rându-i, e proaspătă câtă vreme
copiii sunt trataţi ca nişte oameni întregi”.
Grigore Vieru a înţeles că doar inocenţa
vârstei candorilor mai poate salva omul aflat în
plin proces de negare a valorilor, de îndepărtare
de casă, de centru. Doar armonia şi farmecul
acestor stări infantile, invadate de blândeţe şi
blajinătate, poate întoarce omul către sine, îl
poate porni pe drumul evanghelic al marilor
iubiri de patrie, de casă, de folclor, de mamă, de
frate. Poezia lui Vieru pentru copii este, în cele
din urmă, o poezie a iubirii, o poezie a facerii,
o poezie a îndrumărilor şi, mai ales, o poezie a
sufletului frumos. Poetul, prin aceste descărcări
lirice, îşi arată, aşa cum bine observă şi Adrian
Dinu Rachieru, ,,umbra copilăriei”20. Este o victo-
18 Ţigănuş, Virgil Nistru. Grigore Vieru iluminat de poezie. Ga-
laţi: Universitatea „Dunărea de Jos”, 2006, p. 72.
19 Codreanu, Theodor. Duminica mare a lui Grigore Vieru. Iaşi:
Princeps Edit, 2010, p. 223.
20 Rachieru, Adrian Dinu. Grigore Vieru – Patria şi Matria. În
Acolada, nr. 11, noiembrie, 2009, p. 16.
rie asupra umbrelor de altă natură. Această ră, precum prietenia, cinstea, patria, armo-
umbră a copilăriei reprezintă de fapt duhul nia, natura etc. mizează de obicei pe ludic.
poetului care conştientizează că singurul Autorul ştie că ludicul este pentru copii o
paradis pe care îl poate cunoaşte omul strategie de pătrundere în necunoscut. Prin
în viaţa reală este doar acela al copilări- joc lucrurile se arată mai atrăgătoare şi mai
ei. Locuirea în copilărie înseamnă locuirea vii. Mihai Cimpoi observă, pe bună dreptate,
în paradis. Ieşirea din copilărie înseamnă că „Grigore Vieru este şi un poet remarcabil
ieşirea din paradis. Iar ieşirea din paradis al copilăriei ca stare plenară, ca al doilea uni-
duce la conştientizarea condiţiei de orfan, vers, creat de copil, adevărat homo-ludens.
de rătăcitor. De aceea înţelegem de ce toată Jocul ca atitudine suverană faţă de real pre-
viaţa poetul şi-a arătat nu doar chipul supune imaginaţie, simţul metaforicului şi al
„copilăresc”, blajin, cald şi suferind, ci şi familiarităţii lucrurilor”22. Exemplar în acest
inima mereu aflată în căutarea de adevăr sens este poemul cantabil Sunt curat ca ghio-
pur, frumos, divin. În convingerea lui, doar celul realizat în spiritul fantaziilor copilăreşti:
prin iubire, joc, credinţă şi creaţie se poate ,,Huţa-huţa, periuţa / Spală dinţii cu fuguţa,/
transcende timpul, se poate cunoaşte ade- După ea, săpunul vine / Şi mă spală bine-bine,/
vărata viaţă. În Ca prima oară, Grigore Vieru După dânsul, şerveţelul…/ Sunt curat ca ghioce-
dă în vileag secretul întoarcerii către sine, lul!” Muzicalitatea, numerotarea, silabisirea
către copilărie. Fiecare fragment al timpului accentuează capacitatea de memorare a tex-
uman este (re)trăit ca şi când ar fi pentru tului poetic.
prima oară: ,,Merg pe pământ şi sânt ca vioara./ ,,Învăţătorul” Vieru, menţionează
Toate îmi par că sânt / Prima oară. / Ca un copil criticul Mihail Dolgan, invită copilul la
/ Aştept dimineaţa,/ Până la lacrimi / Mi-e dragă toate tipurile de dialog pedagogic. Aşa se
viaţa.// Orice splendoare / Mă doare,/ Mă doare- face că vedem cum acesta este pus faţă în
această floare / Şi frumuseţea ta! / Şi-această zi / faţă cu elementele astralului. El vorbeşte
Ce mâine nu va mai fi,/ Nu va mai fi!” soarelui, pe care îl consideră frate, principa-
Potrivit lui Iulian Filip, odată cu lul izvor al fiinţelor vegetale. La rândul său,
debutul în poezia pentru copii a lui Vieru, autorul creează un univers de basm. Soarele
în Basarabia au luat fiinţă acele academii însuşi se arată copilului în calitate de sluji-
astrale, în care copiii învăţau să rostească tor, răspunzând astfel la poruncile copilu-
şi să scrie cuvinte româneşti: „Prin Grigore lui: ,,- Soare, soare, frăţioare,/ Hai dă drumul
Vieru, care a realizat un parteneriat impre- la izvoare,/ Scoate iarba din ţărână,/ Spune
sionant cu alţi scriitori pentru copii, cu păsării să vină!// - Pe izvor l-am slobozit,/ Pe
compozitori, interpreţi, profesori,educatori, ogor l-am înverzit,/ Păsările vin, zglobii…/ Ce
în Republica Moldova s-a afirmat fenome- porunci mai am, copii?!” Există aici o croma-
nul literatura pentru copii, cunoscut de nu tică pe care omul matur nu o poate înţelege
prea multe literaturi ale lumii. Prin această decât dacă face efortul de a se pătrunde
consacrare, excepţională a lui Grigore Vieru de memoria copilăriei sale, de mecanisme-
foarte mulţi scriitori basarabeni s-au scu- le acesteia. Această cromatică evidenţiază
turat de iluzia că simpla declarare a unei armonia zodiei copilăriei. Toate elementele
cărţi destinată copiilor nu asigură comuni- cosmosului comunică între ele. Învăţătorul
carea, dialogul cu copii. Copiii comunică îşi învaţă copilul că aşa cum Soarele este
şi cresc cu ajutorul cuvintelor numărate, al cel mai preţuit printre stele, mama trebuie
cuvintelor de început, limbaj trilingv în care să fie cea mai iubită dintre oameni: ,,Mama
se conjugă locul, revelaţia şi deliciul. (…) mă mângâie, / Soarele luceşte,/ Soarele e unul,
Grigore Vieru, lipsit în copilărie de jocurile Mama una este” (Mama). Poetul îi dezvălu-
necesare unui copil, nu se mai satură de joc, ie copilului bogăţia patriei şi-l invită să o
de descoperit Americi – pentru copiii care iubească şi să-i respecte bogăţia, căci numai
fără acestea toate nu cresc”21. aşa satul va străluci sub soare. Pe de altă
Versurile cu tâlc pedagogic aduc în parte, copilul învaţă că omul este într-o
atenţia copiilor teme de importanţă majo- continuă legătură şi comuniune cu natura:
21 Filip, Iulian. Întârzierea în copilărie a lui Grigore Vie- 22 Cimpoi, Mihai. Grigore Vieru, poetul arhetipurilor.
ru. În Limba Română, nr. 1-4, 2009, p. 260. Iaşi: Princeps Edit, 2009, p. 38.

,,Pe vale, pe culme / stau satele mele/ Aproape de şi pisicile rezolvă probleme complicate, iar o
codru,/ Aproape de stele” (Satele Moldovei). În ciocănitoare repară ceasuri.
alt poem, care se integrează în acelaşi regis- Or, cum relevă mai mulţi critici,
tru, copilul are revelaţia că în aceste sate poezia viereană cu tentă pedagogică este
locuiesc cei care vorbesc o limbă, cei care o poezie a valorilor veşnice, a valorilor
sunt de-un neam. Copilul este învăţat să-şi divine, a vieţuirii armonice. Ea propune un
iubească mai presus de orice locul natal mod specific de a vedea lumea. În acelaşi
şi limba strămoşească: ,,Am o casă printre timp ea provoacă elementele lumii spre
ramuri,/ Am un sat întreg de neamuri./ Am un dialog, apropiindu-le şi armonizându-le.
codru, o câmpie,/ Am un grai ce-mi place mie./ Cromatica poeziei pentru copii a lui Vieru
Am un plai ca din poveste, / Altul mai frumos este aceea a unui curcubeu, în care copilul
nu este./ El mi-e drag până la stele / Şi pân`din- îşi manifestă curiozitatea şi setea de fru-
colo de ele!” (Plaiul meu). Micului cititor i se mos. Se creează un spaţiu sacru în care cei
cultivă sentimentul iubirii faţă de aproapele maturi sunt invitaţi să se mişte ritualic. Aşa
său, el este îndemnat să nu fie făţarnic, lău- cum opinează Mihai Cimpoi, „Copilul lui
dăros. Iată o situaţie alegorică instructivă Grigore Vieru este transpus într-un mediu
sub aspectul dat: ,,Pomul, dacă-i ceri ori ba, / natural, desfăşurând un teatru sub cerul
Îţi întinde creanga: ia!/ El din rodul care-l are / liber: mişcările în aer marchează acţiunile
Dă la mic şi dă la mare./ Nişte poame printre foi sale ludice cu o notă destinsă, familiară,
/ Lasă şi la piţigoi./ Şi prin iarba de sub ramuri graţioasă”23. Discursul poetului, de o simpli-
/ lasă şi la alte neamuri:/ La boboci şi la furnici,/ tate rară, probează că avem cu adevărat în
Şi la iepuri, la arici…/ Însă cui cât dă anume / faţă un artist al cuvântului sincer, concis şi
Nu se laudă la lume” (Pomul). profund, al cărui scop nu e să complice şi să
În poezia pentru copii a lui Grigore forţeze limbajul, ci, dimpotrivă, să-l surprin-
Vieru descoperim o lume fabuloasă în care dă în toată naturaleţea, diversitatea şi splen-
un arici toată ziua bate toba, brotăceii merg la doarea sa. Ceea ce realizează de fapt autorul
şcoală şi învaţă să numere, un rac este croitor, e o invitaţie la arhaic, curat ca lacrima.
,,meşter bun şi silitor”, o albină ,,zum-zum-
zum, cu mare zor”, unde vrea, acolo zboară,
o păsărică vorbeşte şi ea soarelui, iepurii 23 Idem., pp. 78-79.

Cu o impecabilă retorică amintind misterios, de-abia perceptibil prin perdeaua

de câteva generaţii de înzestraţi poeţi care de fum a retoricelor interogaţii privitoare la
şi-au făcut ucenicia la şcoala versului cla- sensul vieţii şi al creaţiei, şi care se pierde
sic, Petru Burlacu revine în forţă în aten- uneori în hăţişul acelui Cogito ergo sum ce
ţia publicului iubitor de lirică din spaţiul pare să-l obsedeze pe autorul versurilor în
românesc, oferindu-i în dar aceste inspirate diferitele etape ale „biografiei” sale literare.
mărgăritărele care definesc apariţia celui Aţi ghicit, fără îndoială, că tema unor
de-al patrulea volum al ciclului Cugetă şi acorduri ce se vor a fi armonioase acum, la
râzi, intitulat Acorduri (Ed. Zona Publishers, începutul unei primăveri aproape la fel de
Iași, 2019). Şi le-am numit astfel nu pentru capricioase precum istoria care ne încolţeş-
adeseori sofisticata, dar deloc preţioasa lor te, este iubirea. Pe de o parte, Petru Burlacu
prozodie, ci pentru că marea lor majoritate alege să-şi reprezinte sieşi şi apoi celorlalţi
sunt, în fond, un omagiu adus femeii, o Iubirea cu majusculă, etapizată pe acele vâr-
prezenţă constantă, dar discretă în viaţa ste şi tipuri de cunoaştere ce pot fi surprinse
poetului, desenată aproape ca un contur numai în dinamica lor care metamorfozea-

iubirea faţă de propriile rădăcini, faţă de
legăturile cu o tradiţie şi o moştenire culturală
care, motivată geografic prin apartenenţa la
sacralitatea moldavă, îl determină pe autor
să-şi întoarcă privirea cu nostalgie înspre tre-
cut. Un trecut în care-şi regăseşte tatăl, o poză
printre atâtea amintiri dragi, dar şi bunii ori
străbunii ale căror oseminte îi sunt la fel de
preţioase precum legendele copilăriei, muce-
nicii din patriarhala lume unde religia rămâne
încă o călăuză, precum satul, casa ori ţărâna pe
care calcă şi cu care, de fapt, comunică. Iată de
ce tonalitatea de fundal a armoniilor îndrăgos-
tite din februarie sau brumar, dintr-o eventu-
ală Primăvară fără tine sau un Dor în care Valea
mea priveşte melancolic către Dealurile molda-
ve, alunecă şi ea dinspre furtuoasele ode aduse
pentru început iubirii carnale, apoi înţelepte,
căci mature din prima parte a volumului către
asprimea înduioşătoare totuşi a elegiilor din
final, în care poetul, asemeni marelui exilat de
odinioară la Pontul Euxin, îşi scrie şi el Tristele
ză protagoniştii cuplului adamic, impri- lui, îndulcindu-le pe alocuri cu ironia şi umo-
mându-le o propensiune către cosmogonie rul care-l caracterizează în primele volume...
şi antropogonie şi acordându-le, implicit,
acestora dreptul la un anumit tip de înţele-
gere a realului ce-i face speciali şi, de ce nu,
fericiţi în intimitatea acestor poeme. Poeme
precum Acord roşu, Acord galben, Acord verde,
Acord albastru sau Acord violet descriu iubirea
prin numeroase şi sugestive sinestezii, la fel
ca şi Acordurile celelalte, în care un rol major
îi revine muzicalităţii sau, după mode-
lul simbolist, nuanţelor de clar-obscur din
percepţia distorsionată a memoriei... Toate
aceste tablouri, tot atâtea trăiri momentane
pe care îndoiala de sorginte filozofică le
scoate din desuetudinea cotidianului şi
le transformă în autoscopii, recompun
frumoasa imagine a unui curcubeu, în fond
o puternică metaforă a transcendenţei pe
care nu doar trăirea adolescentină, frenetică
a erosului o «adulmecă», ci şi vârsta
matură, în încercarea bărbatului de a-şi
redefini tiparele pierdute ale femeii ideale
în trecătoarele iubiri de tinereţe.
Cea de-a doua parte a volumului vine
să completeze însă imaginarul erotic luminos
din prima parte. Aici Petru Burlacu aşază sub
lupa contemplaţiei senine şi iubirea cealaltă,

Petru Burlacu este unul dintre despărțiți dar ritmul și rima de idei, / Lăsați-i
acei poeți naturali care scriu așa cum o poeziei întreg cuprinsul ei!”.
forță misterioasă (daimonul) le dictează, Cititorul avizat va distinge ușor în
fără să-i pese dacă e romantic, simbolist, cuprinsul volumului două registre. Mai
avangardist, klocotrist sau postmodernist. întâi, unul neoromantic, care trădează
Profesor la Vlădenii de Iași, neizolat total sensibilitatea poetului îndrăgostit de
de civilizație, chiar asediat aș spune de înălțimi, de praful stelar, de armoniile
neliniștile cotidiene, de nedreptățile acestui naturii. Să cităm în acest sens poemul
timp, Petru Burlacu scrie texte cu rimă și Singurătate: ,, Pe cât mi-e inima mai plină /
ritm, poeme muzicale, plăcute la lectură, De inefabilul din stele, / Pe-atât de lume-i
urmându-și în acest fel crezul estetic: ,,Nu mai străină / Și-i doar cu gândurile mele. //

Pe cât o-mprăștii tuturora / Fără cântare și firii, de-al dragostei fior, / Întreaga omenire
zăbrele, / Mi-s: anul, luna, ziua, ora / Numai e la cheremul lor! // Zadarnic cântă bardul
cu gândurile mele. // Pe cât vi-i locu-n ea mai iubirea-n vers duios! / Zadarnic i-e fiorul și
sigur, / Pe-atât mi-s nopțile mai grele, / Și- gândul luminos! / De nu se bagă slugă la ură
oriunde-aș fi, sunt tot mai singur, / Ascuns și la bani, / Cu lira lui săracă își face doar
în gândurile mele.”. dușmani.”.
Poetul se crede ,,urgisit pelerin”, Un poem dramatic despre ,,țara
iar pentru el poezia ,,e nobilă și grea înecaților la mal”, cum îi place s-o numească,
singurătate”. El spune: ,,Drumul ce trece o construcție de mare tensiune ideatică este
prin inima mea / Se-mparte în două la vad: Lumea văzută printr-un VIZOR SIMPLIST,
/ O cale ce parcă spre Rai ar urca / Și alta adevărată diatribă, comparabilă cu Împărat
ce-ar duce spre Iad. // Cu ochi de lumină și proletar. Iată un fragment: ,,-Te-ai cocoțat
și zâmbet și dor, / Pe calea spre Rai tu mă- în frunte, cu gașca și gargara, / Să păstorești
ndrepți; / Cu ochi de-ntunericul neiertător, de-acolo cum sărăcește țara! / Să ducă greul
/ Spre Iad iarăși tu mă aștepți.”(Dilemă la muncii, sub biciul lui să geamă, / Și... cei
Răscruce). bogați de care aceștia să se teamă. // De-ar
Al doilea registru ne oferă imaginea fi ca să renunțe bogatul la avere, / În locul
unui poet justițiar, în luptă cu agresiunea lui se-nalță săracul la putere. / Și principala
realului, cu nedreptățile sociale, cu abaterile grijă-i va fi să stăruiască / Prin orișice
de la regulile armoniei primordiale. Sunt mijloace să se îmbogățească. // Acaeasta-i
poeme ce continuă linia Goga – Adrian legea firii, și-așa va fi cât veacul; / De-aceea-
Păunescu, deseori demascatoare, justițiare. ntotdeauna va exista săracul.”.
Spune poetul: ,,E scurtă vremea noastră, Și în acest al cincilea volum din
stimați compatrioți! / Mirajul vieții lunge CUGETĂ ȘI RÂZI – Gânduri la sfârșit de
ne-a amăgit pe toți. / Pierzând prea multe mileniu (Ed. Zona Publishers, Iași, 2019),
clipe cu ura între noi, / Mutăm timpul iubirii original spectacol liric în versuri, Petru
în viața de apoi. // Când toți artiștii lumii Burlacu se înfățișează ca un poet viguros, un
mereu iubirea cântă, / Orbiți de ceața urii bard sensibil atât la frumusețea armonică din
prea mulți se iau la trântă! / Goliți de sensul jur, cât și la nedreptățile sociale ale timpului.

Pe Ana-Maria Plămădeală am
descoperit-o abia acum, prin interme-
diul celei mai noi cărți care îi poartă
semnătura – Emil Loteanu: splendoarea și
prăbușirea visului romantic (Edit. Epigraf,
Chișinău, 2017) – deși reputatul critic de
film și cercetător al Academiei de Ştiinţe a
Republicii Moldova a mai publicat câteva
sinteze despre relația dintre film și mit,
folclor sau literatură, pe lângă numeroase
articole și cronici cinematografice apărute
în diferite reviste de cultură din mai
multe țări europene. Am însă senzația că
monografia dedicată regizorului-poet îi
reflectă cel mai bine nu numai afinitățile
culturale, desigur (s)elective, ci și gustu-
rile metodologice sau opțiunile stilistice
de certă maturitate.
Încă din Preambulul interesat de
relația fundamentală Hermeneutica artei
– hermeneutica vieții, este evident faptul
că autoarea nu urmăreşte doar cartogra-
fierea teritoriului, întins şi pe alocuri
accidentat, al operei cvasi-legendare, pe
care o recomandă, fără echivoc, drept
sublimarea uni sinteze neoromantice de
anvergură: „Maximalistul Emil Lotea-

ca un demers restaurator, menit să refacă
mai ales în spațiul moldovenesc portretul
unei personalități artistice exemplare, con-
sacrate eroic printr-o operă jalonată de
câteva repere estetice indubitabile, precum
Lăutarii (1971), Şatra (1975) sau Gingașa și
tandra mea fiară (1978). La analiza în retortă,
însă, întreaga creație cinematografică a lui
Emil Loteanu, dublată, desigur, de cea poet-
ică, se dovedește de-a dreptul provocatoare,
din rațiuni inclusiv – nu exclusiv! – ideolog-
ice (mai multe pagini urmăresc de altfel, în
tușe comprehensive, sistemul de relații sin-
uoase ale artistului cu puterea, manifestată
în multiple forme: culturală, politică, ideo-
logică șcl.). Pentru un critic de film precum
Ana-Maria Plămădeală, pe deplin conștient
de atuurile, dar și de limitele metodologiei
tradiționale de interpretare a produsului
cinematografic, o explorare valorizatoare a
acestuia presupune în primul rând alegerea
unui instrumentar adaptat profilului partic-
ular al creatorului. Formula aleasă în cazul
de față este de sorginte psihocritică și pune
nu se înscrie printre exponenții de vârf ai
în valoare un mit personal așezat sub semnul
sclipitoarei generații șaizeciste, în spațiul
angajării ontologice totale, dar și al rupturii
neîndurător al unui tragic erou romantic
indisolubile. Cele două Compartimente ale
entuziasmat de fantasmagorica aspirație de
cărții, Filmul ca implinire a visului, respectiv
a îmbrățișa, întru desăvârșire, lumea cu arip-
Filmul ca fenomen al metacreației, urmăresc în
ile celor mai mărețe visuri ale omenirii. Nici
structuri perfect echilibrate avatarurile unei
lumea, nici oamenii nu au fost însă în stare
istorii individuale absolut spectaculare, ori-
să-și schimbe chipul ca să corespundă ideal-
entate în permanență de vectorul mitocritic.
urilor sublime ale Artistului”. Nici exclusiv
Fiecare capitol din cele două secțiuni (Mitul
interpretarea biografiei acestui, iată, nou
eternei revoluții, Mitul eternei reîntoarceri,
albatros cu aripile în definitiv frânte depar-
Mitul eternei libertăți și mitul eternului feminin,
te de spațiul natal (să nu uităm că Loteanu
Mitul geniului, respectiv Natura în ipostaza
a murit la Moscova). Mizele de profunzime
de alter ego, Eroul liric in ipostaza de alter ego,
ale cărții ne sunt devoalate încă din primele
Muzica în ipostaza de alter ego, Poezia în iposta-
pagini de monografa ce declară cu fermitate:
za de superego) îi oferă monografei prilejul
„Sunt convinsă: creația lui Emil Loteanu se
unei necesare verificări întru convergenţă.
impune în fruntea celor mai răscolitoare
După stabilirea unor obsesii artistice – pe o
performanțe ale neoromantismului cine-
linie de argumentare ancorată în cunoscutul
matografic nu numai în cadrul ex-sovietic,
studiu al lui Charles Mauron, De la metaforele
ci și în cel est-european. Întoarcerea person-
obsedante la mitul personal – și minuțioasa
alității artistului în cuibul din care și-a luat
interpretare a unor constante ideatice, nuclee
zborul este una dintre aspirațiile esențiale
și motive identitare, dragi atât poetului, cât și
ale acestei monografii. și Emil Loteanu, aie-
regizorului (precum, între altele: „cumplita
vea predecesorilor săi mirifici, propulsează
singurătate a orfanului de tată și de patrie”,
revenirea în sferele ezoterice ale reversării
„scopul tainic de a regăsi copilăria și adoles-
inimii și momentele sublime ale consacrării
cența furate”, „patosul nealterat al romantis-
eroice, reabilitând mitul visului romantic și
mului revoluționar”, „un presentiment cum-
grandoarea altruismului uman”.
plit al transformării imanente a refugiului
Cartea este concepută, prin urmare,
în exil” etc. etc.), Ana- Maria Plămădeală își arhetipul mito-poetic al culturii românești,
poate contrage observațiile într-o veritabilă care generează instantaneu o idealizare și
efigie artistică: „În focul mistuitor al ultim- spiritualizare a lumii înconjurătoare”.
ului deceniu al sec. XX, sfidător de antiartis- Parcurgând acest discurs avântat, cu
tic, a ars aripa poeziei, cea filmică năzuind totul îndrăgostit de obiectul său, mi-am amin-
să se ridice în cerul artei de una singură. tit de excelentele cronici de film scrise, sur-
Nu a fost însă ca Marele Artist, năpăstuit prinzător, de Nicolae Steinhardt – cel care se
de nerecunoaștere (la Moscova, Chișinău, declara, într-una din Notele necronologice de
în România, la Hollywood), să mai aibă o drum (septembrie 1979-martie 1980) din uvertu-
șansă de revenire în unica sa patrie – creația, ra pătimașelor sale Escale în timp și spațiu, „un
revenire care a devenit imposibilă din cauza mordu du cinéma”. În mod particular, de cron-
aprofundării hăului dintre timpul istoric și ica entuziastă la capodopera lui Antonioni,
timpul individual, Loteanu pomenindu-se acolo unde viitorul monah dădea o definiție
părăsit, dar și scufundat în propriile sale
memorabilă artei cinematografice: „un soi de
mituri. Această uriașă pierdere de sine este
blow up, o developare a vieţii. Şi o explozie,
o dovadă a consecințelor evadării impuse
care îi dezgoleşte esenţele, alcătuirile ocultate,
din solul fertil al neoromantismului, ce l-a și
înstrăinat de matricea stilistică, prefăcându-l spre uimirea şi fermecarea fericitului receptor
dintr-un cuceritor al tărâmului sublim într- al miracolului”. Nu am nicio îndoială că Ana-
un spirit rătăcitor, care nu se mai înțelegea Maria Plămădeală face parte din familia, atât
nici cu lumea, nici cu sine...” Dar nu înainte de rară, din păcate, a acestor fericiți receptori ai
de a recunoaște, spre finalul demersului său miracolelor revelate exclusiv prin intermediul
recuperator, că „personalitatea creativă a lui exploziilor filmice autentic tulburătoare și, în
Emil Loteanu este implantată exhaustiv în consecință, profund modelatoare.

proză
despărţit de casă” mi-am spus atunci. M-am

ridicat uşor din pat şi m-am îndreptat spre
frigider. Am scos o bere rece să-mi poto-
lesc somnul plecat după visare. Laptopul
era deschis pe birou.Îi ascultam melancolic
culer-ul. Nu mai scrisesem de câteva luni
bune un text la el, dar era deschis pentru
orice provocare. Uneori când mă aşezam
în faţa lui aveam impresia că tastele fug ca
şi zilele de mine, ca şi pozele sau tablourile
din casă, ca şi femeile ce plâng ieşirea din
religie a bărbaţilor neliniştiţi de hormoni.
Am ieşit din cameră pe balcon cu încă
o bere şi priveam spre blocurile care stăteau
să cadă în putrefacţie. Aveam impresia că
sunt privilegiat să stau în faţa lor ca un
dictator. Le înjuram cărămizile din pântece,
„Nicio legătură nu se stabileşte varul dezlipit de chipuri, ochii ferestrelor
decât prin sânge” îmi suna în noaptea aceea aglomerate cu perversităţi culese din reviste
în minte. Încercam să adorm, însă gândul că porno, dar mă enervau că mă ascultau şi nu
pe fereastra deschisă pot intra în dormitorul îmi răspundeau cu nici un gest.
meu umbre sălbatice nu-mi dădea pace. La parterul blocului de vis-à-vis era o
Luiza dormea adânc cu chipul pe pieptul crâşmă non stop. Acolo ne adunam toţi băr-
meu. Răsuflările ei calde îmi zbârleau firele baţii însuraţi, mai ales în zilele în care juca
de păr de pe trup. Sfârcurile îmi erau ridi- echipa naţională de fotbal. Consuela, chelne-
cate ca două piramide şi se izbeau uşor de riţa avea grijă mereu să ne umple halbele de
nările ei umede. Ţânţarii roiau deasupra bere, să ne aducă alune sau seminţe şi să ne
noastră cu trompele pregătite de atac. Era cinstească pe bănuţii noştri cu câte o vodkă.
trecut de miezul nopţii când, de pe nop- Domnul doctor Albert Haar, specia-
tieră, căzuse poza mamei. „Sunt definitiv
list în psihanaliză era la ora aceea în crâşmă. Artă şi Arheologie, din cadrul Universităţii
El nu dormea niciodată noaptea. Avea un Sorbona din Paris. Venise în România să
program de somn în cursul amiezii. Stătea studieze tainele ascunse ale îndeletnicirilor
la masa de lângă fereastră şi număra stâlpii măicuţelor de la mănăstirile din nordul
fără becuri sau bucăţile de moloz care Moldovei, dar şi secretul albastrului de
cădeau ca stelele de pe clădirile cu rânjet Voroneţ”.
roşu. Cu mustaţa lui curbată la vârfuri, Îmi plăcea să îl ascult pe Haar, mai
cu căştile de la mp3 palyer în ureche, ales atunci când îmi vorbea de experienţele
cu degetele înfipte în cărţile lui Stephen trăite cu studentele străine. Era cunoscut
Hawking şi cu dinţii scârţâind a roţi de tren în cartier pentru astfel de aventuri. Avea
semăna, mai curând, în noaptea aceea, cu publicat chiar şi un jurnal cu astfel de
prima pagină a unui ziar de scandal. Părea experienţe. Consuela a observat că mi se
furios şi încreţit la inimă că singura femeie termină cafeaua şi mi-a adus un pahar de
din viaţa lui, Consuela, refuzase să îi desci- coniac ţărănesc, făcut în Vrancea. M-am
freze cifrul de la barul cu whisky. apropiat de masa lui Haar, am scos caşeta
Maşinile de pe stradă erau parcate cu trabucuri din geacă şi i-am dat o colum-
majoritatea pe trotuar, iar între ele abia dacă biană. Consuela se aşezase în spatele meu.
aveai cum să intri în bloc. Luizei îi lăsasem Îşi plimba elegant unghiile lungi pe ceafa
pe noptieră bilet că sunt jos la cârciumă. mea. În unele clipe mi-aş fi dorit să îi simt
Nu suporta mă vadă în compania docto- greutatea corpului peste trupul meu.
rului Haar. În urmă cu câteva luni acesta „Anne era înaltă, avea părul castaniu,
violase în liftul blocului o copilă de 16 ani. ochii ei erau verzi, iar de cele mai multe ori
Procurorii l-au lăsat, însă, în libertate pentru purta fuste voalate lungi până în pământ.
că doctorul i-a convins că gestul lui făcea Aproape toate rochiile ei erau roşii şi aveau
parte dintr-un experiment. Fata respectivă corset. Prima dată am întâlnit-o la recepţie.
era vecina lui de palier, iar după accident Îşi lua cheile de la cameră. Avea camera pe
s-a mutat din blocul nostru. Aflasem din acelaşi palier cu mine, cu vedere spre râu,
presă că se mutase împreună cu familia în timp ce eu aveam camera cu vedere spre
undeva într-un sat din nordul Aradului. drumul forestier. Mă nelinişteau zgomo-
În cârciumă erau doar doctorul Haar tele porcilor mistreţi din zonă, în special
şi Consuela. I-am cerut chelneriţei să îmi pe timp de noapte. Liniştea o regăseam în
facă o cafea tare şi să deschidă televizorul. cafeneaua pensiunii, unde Anne îşi rezer-
Aproape de cârciumă se auzea alarma unei va în fiecare seară masa de lângă pianină,
maşini, iar pe trotuar defilau ca pe podium aproape de bar. Nu suportam să stau singur
prostituatele cartierului. Mi-am aprins un la masă, decât dimineaţa când obişnuiam
trabuc cubanez şi m-am lăsat uşor peste să citesc ziarele. Proprietarul pensiunii avea
spătarul scaunului. grijă să ne aducă, încă de la primele ore ale
„Am încercat să mă sinucid” a spus dimineţii, ziarele din oraş, chiar dacă tre-
doctorul către mine. Consuela nu era mira- buia să parcurgă cel puţin zece kilometri.
tă. Se uita de parcă acest lucru era normal În una din serile mele singuratice Anne s-a
să se întâmple unui violator cu remuşcări. apropiat de mine şi m-a întrebat de ce sunt
Nici eu nu eram cine ştie ce surprins, dar disperat, de ce nu am grijă de sănătatea mea
mă întrebam de ce ar face asta un psihana- fizică şi mintală, de ce nu mănânc nimic şi
list. „Eram la o pensiune din zona Voroneţ. beau doar cafea. Observase că nu dormeam
La cabana în care eram cazat venise o noaptea, că fereastra de la camera mea nu
domnişoară din Franţa. Anne-Caroline era era niciodată deschisă, că nu lăsam bacşiş la
numele ei şi venea din oraşul Avignon chelner, că citeam ziarele ca şi când cineva
situat pe malul stâng al Ronului în departa- m-ar fi urmărit, că eram îmbrăcat foarte
mentul Vaucluse, la 640 km sud-est de Paris gros. După aceste lungi observaţii tânăra
şi la 80 km nord-vest de Marsilia. Tânăra studentă dispăruse din cafenea. Eu mă gân-
era studentă în anul doi la Institutul de deam la răspunsurile pe care ar fi trebuit să

i le dau. Nu eram obişnuit să răspund rapid Seara când m-am întors în cabană
unor întrebări care îmi cereau nişte argu- Anne mă aştepta în dreptul uşii de la cafe-
mente despre stilul meu de viaţă, mai ales nea. M-a invitat la o plimbare prin pădure
că ele veneau din partea unei domnişoare. să vorbim despre decizia mea de a mă
Pe moment, m-am întrebat dacă nu cumva îmbrăca mai subţire. „Mereu punem pe noi
am greşit faţă de Anne, că nu i-am răspuns lucruri care să ne ascundă. Fericirea mea
la întrebări, că am lăsat-o să înţeleagă că nu este că tu le-ai tăiat ca din carne şi poţi acum
îi cunosc limba. Îmi aduc aminte, Robert, să mă priveşti ca pe o gară lipsită de secun-
că m-am întors în camera mea şi am des- de şi demenţă.” i-am răspuns.
chis fereastra, era pentru prima dată când - De ce murim atunci când intrăm
făceam acest gest de când venisem la cabană. într-o biserică străină, m-a întrebat, bulbu-
Am ascultat în noaptea aceea cred că toate cându-şi ochii.
orătăniile pădurii. Îmi era frică. Stăteam - Probabil că, pentru tot ce ne este
cu perdelele trase să nu intre ţânţarii. Pe străin trebuie să ne facem un nou botez.
pat aveam întinsă o cuvertură populară, - Dar nu mă lepăd de ce am printr-un
iar sub ea îmi ascundeam ziarele pe care nou botez?
le citisem. După patru zile de plimbări - Nu, pentru că Dumnezeu nu se
pe drumurile forestiere am observat-o din joacă de-a v-aţi ascunselea. Îl găseşti în toate
nou pe Anne. Venea de la mănăstirea din bisericile acelaşi. E ca şi cum acelaşi ceas
apropiere. Ne-am salutat politicos şi ne-am bate la Roma, la Paris, la Moscova, în Irak,
văzut fiecare în continuare de ale noastre. în Bollywood şi în Tokyo, i-am răspuns.
Eu mergeam spre cascadă. Eram îmbrăcat Liniştea pădurii mi se părea absurdă
de această dată cu pantaloni scurţi, un tri- în momentul acela. Abia atunci mi-am dat
cou alb şi purtam în picioare sandale. seama că scăpasem de fiţele vitezomanilor

din oraş, de muzica pe care o ascultau veci- să îmi aducă ziarul în cameră.
nii mei din bloc. Eram numai eu şi Anne, Când m-am trezit a doua zi Anne era
călători clandestini printre copacii învăţaţi deja plecată. Îmi lăsase un mesaj pe nopti-
să moară frumos, printre pietrele ce nu-şi era din partea dreaptă a patului. „Îţi mul-
poartă grijile pe valuri, printre cozile de ţumesc că ai fost drăguţ cu mine. Bulgării
şopârlă ce-l plimbă ordonat pe Iisus pe cul- de zăpadă sunt roşii şi asta pentru că nu
mile disperărilor noastre. Ane m-a luat de mai sunt virgină. Orice legătură se stabileş-
mână ca şi când ar fi luat în palme primul te prin sânge”. Atunci, Robert, mi-am dat
fluture, m-a mângâiat pe frunte ca pe un seama că Anne devenise disperarea mea.
copil abia născut şi m-a sărutat. „Sărutul M-am dus în baia camerei mele, am scos din
acesta este drumul pe care l-am făcut de la borseta cu cosmetice briciul şi mi-am tăiat
Avignon până aici. Inima mea este cavoul în venele de la mâna stângă. Devenisem astfel
care te las să intri” mi-a şoptit lângă ureche. criminalul propriului meu trup.” povestea
Spre miezul nopţii ne-am întors la doctorul Haar.
cabană. Nu am mai intrat în cafenea. Am Consuela s-a ridicat şi a stins lumi-
urcat direct în camera ei. În spatele uşii era na din cârciumă. Pe geamurile mari ale
prinsă în cui o vestă galbenă de ploaie. În crâşmei intrau primele raze de soare. Era
faţa patului un cap de cerb stătea de veghe, dimineaţă. M-am ridicat de la masa docto-
iar de pe lustră coborau alge verzi. Patul rului, am aprins un trabuc şi am ieşit în faţa
arăta ca un câmp de floarea soarelui, iar per- localului cu chelneriţa. „Este un început de
nele ca bulgării de zăpadă aruncaţi de copii zi destul de roşu” îmi spuse ea.
pe ferestre. Anne se dezbrăcase complet şi se Avea dreptate, povestea doctorului
privea în oglindă. Cu mâinile mele şi-a înve- nu mai era ca celelalte. „Înţeleg de ce a vio-
lit sânii ridicaţi, iar cu mâna ei dreaptă mă lat-o pe vecina de pe palier. Căuta motiv
dezlega de hainele ce le purtam. Simţeam să îşi ia viaţa. Orice virgină îi aminteşte de
cum în chiloţii mei se zbătea sfârcul meu de Anne, iar orice dezvirginare înseamnă pen-
tată. Ne-am întins pe câmpul de flori galbe- tru el o nouă salvare, o nouă viaţă.” i-am
ne ţesute. Mâinile mele coborau pe coapsele spus Consuelei.
ei, în timp ce părul ei lung mă gâdila uşor Când m-am întors în apartamentul
pe piept. Era umedă şi strâmtă între pagini- meu, Luiza dormea exact cum o lăsasem
le-i lungi şi albe, iar buzele ei pline de carne din timpul nopţii, cu faţa spre tavan. Am
mă ascundeau de şoaptele valurilor râului luat biletul de pe noptieră şi l-am citit ca şi
ce fulguia sub fereastră. Era pentru prima cum ar fi fost scris pentru mine. Am acope-
oară când ea se dăruise unui necunoscut, iar rit fereastra cu o pătură ca să fac întuneric în
pentru mine ea era a doua femeie din ziua cameră şi m-am întins lângă Luiza. „Nicio
aceea. Prima fusese fata cea mare a proprie- legătură nu se stabileşte decât prin sânge”
tarului cabanei, care în ziua aceea a insistat îmi suna în dimineaţa aceea în minte.

proză
Îl dureau ochii de la atâta corectat la calculator. Nici să mănânce nu se mai

la Vieţile sfinţilor. Acuma îi părea rău căi ducea întotdeauna, deşi la trapeză porţia
ceruse stareţului săi aducă un computer în lui rămânea pe masă şi după rugăciunea de
chilie. Mai bine era înainte cu o săptămână, sfârşit.
când, pentru corectat şpalturile în Word, Nu era necesar să se grăbească chiar
se ducea când şi când în chilia ce ţinea loc aşa tare, termenul de predare la editura
de laborator de informatică, aflată la etajulmitropoliei era tocmai în toamnă, în octom-
I al corpului din spatele bisericii mănăsti- brie, şi acum era abia în august. Dar aşa
rii. Aşa, cu un computer la îndemână, se era el, îi plăcea săşi ocupe timpul mereu cu
simţea ispitit să stea mai tot timpul cu ochii
ceva, ca să nu simtă cum trece timpul. Fiind-
în ecran. Se termina liturghia, la calcula- că în ultima vreme trecerea asta a timpului
tor; se termina vecernia sau privegherea, îl apăsa printro încetineală îngrozitoare, şi
iar la calculator; înainte de miezonoptică, acesta era motivul pentru care ceruse de la
părintele stareţ săi dea mai mult de corectat
ca ascultare. Putea, astfel, să eludeze tim- biserică, proaspăt împărtăşit, descuind uşa
pul, săl sară, săl uite. Ştia că, în călugărie, chiliei, a auzit sunetul pendulei bătând
conştiinţa trecerii timpului îl putea duce la ora exactă. „Piei, drace!”. Şi-a făcut cruce,
akedie, un fel de melancolie amestecată cu a făcut treizeci de închinăciuni, a zis pe
plictiseală şi conştiinţa ratării, cea mai cum- cele două sute de bobiţe ale metanierului
plită boală a monahului. Duhovnicul său, de lână „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul
bătrânul avvă Agaton, îl sfătuise să ceară o Lui Dumnezeu, mântuieşteme pre mine,
ascultare mai grea, căci îi spusese că, după păcătosul!” şi a promis să citească la noapte
Evagrie din Pont, akedia pustnicului se vin- acatistul Sfântului Nicolae. Şi, eventual,
decă în primul rând prin muncă asiduă. Dar să se rânduiască ca principal preot slujitor
acuma căzuse în partea cealaltă a patimii: două săptămâni la rând.
din cauza pasiunii pentru muncă, îşi neg- „Eşti tânăr, fiule, astai, călugării tin-
lija rugăciunea şi viaţa liturgică. Şi unde eri, mai ales ăia cu şcoală multă, au aseme-
mai pui că, intrând pe net, prinsese morbul nea ispite ce vin de la minte”, îi spusese
ştirilor din lume: politică, societate, show- părintele Agaton, monah simplu, fără prea
biz, sport, evenimente internaţionale. Toate multă învăţătură, dar cu multă înţelepci-
astea îl acaparaseră acum de parcă nu era une. Făcuse doar seminarul, prin anii ’40
el fostul profesor de filosofie Silviu Baran, ai secolului trecut, scăpase de puşcăria
pentru care toate astea, acum zece ani, ca politică fugind în munţi, apoi se călugărise
mirean burlac şi mare cititor de fenom- anonim şi dusese o viaţă ascetică severă,
enologie, hermeneutică şi existenţialism, fiind blagoslovit, acum, la cei peste optzeci
erau nimicuri demne de dispreţ. Un tânăr de ani ai săi, cu multă experienţă şi cu darul
ieromonah ca el, în plină ascensiune mistică, duhovniciei. „Timpui tot de Dumnezeu
subtil predicator şi pasionat de dogmatică, făcut, el trebuie să treacă, sajungem la
să fie aşa de curios în legătură cu prostiile sfârşitul pământului ăstuia plin de păcate
lumeşti? Acuma, când se călugărise din şi sănceapă unul nou, Împărăţia Domnului,
convingere? Când lăsase lumea, so regă- Raiul nostru drag. Treabai cum trece pentru
sească atât de lamentabil? Era clar, se afla noi, dacă ne mântuim prin el sau nu. Citeşe
în pericol să fie cuprins de multiple boli la Sfinţii Părinţi, cuvioase, roagăte, slujeşte
duhovniceşti şi trebuia să ia măsuri. Grab- liturghia, mănâncă puţin, posteşte aspru
nice. Poate să facă iar o cură nocturnă de în zilele rânduite şi munceşte, osteneşteţi
lecturi din patristică, să ia vreo Filocalie mai trupul şi mintea, că prin ele lucrează
grea, un Maxim Mărturisitorul, un Grigorie diavolul cel mai mult!”
Palamas. Săi devoreze până în zori, ca săşi De la bibliotecă se trecuse la cules
înfrângă plictiseala şi lâncezeala trupului, manuscrise deale părinţilor îmbunătăţiţi
astfel încât, a doua zi, rupt de oboseală, să sufleteşte, apoi la corectat cărţi, unde era de
nu se mai gândească la timpul care trece aşa lucru din belşug. Înainte nu şiar fi dat scum-
de vâscos. pul timp liber de lectură pe care il dădea
Şi mai intervenise un fapt straniu. ascultarea de bibliotecar pentru asemenea
Ceasul ăla vechi, pendula ce aparţinuse fos- activităţi cronofage. Nu era, oare deajuns?
tului proprietar al chiliei sale, răposatului De ce nu încetaseră ispitele? De ce simţea că
părinte Andrei, începuse brusc să meargă blestematul de timp trece aşa de greu, de ce
chiar în dimineaţa aceea. O desfăcuse, se simţea uneori că mai bine nu se călugărea,
uitase buimac la mecanisme, dar nu dăduse de ce i se păreau simpliste predicile celor-
de cap mulţimii de rotiţe, îmbinări, arcu- lalţi fraţi ieromonahi şi slujbele de fiecare
ri şi ticăituri dinăuntrul cutiei de lemn zi, de cel lua cu furnicături când se gândea
maro, frumos lustruite şi prevăzute cu un ce lungă e ziua, ce mult ţine liturghia, cât
gemuleţ din sticlă mată. „Hai căi culmea, are de corectat? Nu mai avea chef de nimic,
Doamne iartămă!”, îşi spusese înainte de decât să stea cu barba lui rară, zbârlită şi
a pleca la slujbă. Parcă sentâmpla înadins, roşcată la ecranul computerului, disperat
săi amintească de timp. „Numai dracul şia săşi omoare timpul cât mai mult. Abia se
băgat aici coada, firar el să fie de ispititor!”, abţinea să nu acceseze, Doamne fereşte!,
s-a gândit în timp ceşi punea veşmintele vreun site din ăla păcătos sau să nu se uite
pentru liturghie. Şi când s-a întors de la la vreun film. Nici la părintele Agaton nu

mai mersese de două zile, să se sfătuiască. diferită în momente diferite, în dimensiuni
Tot aia iar fi spus: munceşte, citeşte, slu- diferite (îi citise asiduu pe Heidegger, pe
jeşte, roagăte, posteşte. Şi el numai de astea Einstein, pe Heisenberg şi pe Hawking, în
navea chef. studenţie), dar nu putea evita ispita dea fi
Încercă săşi alunge gândurile. Se rid- nedumerit, fundamental. Se opri la uşă, se
ică de la computer, puse ochelarii pe masă, trânti iarăşi pe scaunul de la computer, acum
se frecă la ochi îndelung, îşi puse camilaf- închis, şi se întrebă, amintinduşi de cei spus-
ca, îşi luă metanierul şi, auzind clopotul şi ese duhovnicul său: „Sfârşitul pământului!
toaca de vecernie, se îndreptă greoi spre Doamne, cât mai e până atunci? Cât mai e
uşă. Îl sperie iarăşi pendula, cu bangul ei până la revărsarea lumii noi, a Raiului Tău,
de ora patru. Îşi făcu cruce, murmurând un cu toate frumuseţile? Cât...timp?” Privi cu
„Doamne Iisuse”, când îl fulgeră întrebarea: ură spre pendulă. Se ridică, deschise capacul
„Şin Rai, cum va fi? No să ne plictisim? Acolo transparent al cadranului şi apăsă cu putere
cum o să ne omorâm timpul? Toată ziua o pe acul orar şi pe cel minutar. Ceasul stătu,
să-L slăvim pe Domnul, da, ce plicticos!” câteva secunde, apoi porni iar. Îi dădu o
Ştia că era o întrebare prostească, de monah palmă peste cutie, deşi îi venea săi tragă un
începător, cu câteva clase primare, cel mult, pumn. Dar nu îndrăznea să strice un obiect
ştia că percepţia asupra timpului putea fi care i-a fost scump locuitorului anterior al

chiliei sale. Îi mai trase, totuşi, încă o palmă. „Şi zici c-o să ne plictisim în Rai?” „Da, aşa
În afară de un sunet surd, înfundat, pendula mă gândeam, ştiu că-i o ispită, o... prostie,
ticăi în continuare. Se întoarse cu spatele, cu timpul e o temă... filosofică, părinte, oamenii
gândul să plece, totuşi, la vecernie. Dar bangu- au speculat întotdeauna pe ea...am citit şi eu
rile pendulei răsunară tare din nou şi-l speri- o grămadă, mai de mult, dar... cum o să-L
ară, de data asta, de moarte. Înţepeni pe loc şi slăvim o infinitate, o... veşnicie, părinte,
le numără: şase. Se întoarse şi privi cadranul. fără să ne plictisim? Dacă aici avem aşa de
Arăta chiar ora şase. „Hai că tot am atins-o un multe şi de variate lucruri de făcut, şi tot ne
pic! Sa dereglat, ticăloasa!”, îşi zise, bucuros, în plictisim, păi acolo? Omul e o finţă care...
timp ce se îndrepta spre biserică. se plictiseşte, e demonstrat. Şi să-I vedem
Pe alee, mulţimea de părinţi trecea în faţa, putea-vom, părinte, atâta timp? Vom
sens invers, proiectând un şuvoi de negru rezista? Să facem, adică, aceleaşi lucruri,
pe verdele ierbii de pe gazon şi pe roşul atâta timp? Eu, cu atâta şcoală de filosofie,
trandafirilor de pe margine. „Târziu, cuvio- nu-mi dau seama, luminaţi-mă!” „Da, da, au
ase, blagosloviţi!”, îl interpelă, ironic, părin- speculat...”, repetă părintele Agaton. Şii citi
tele econom, un tânăr simpatic şi grăsuţ, dezlegarea, şoptit.
fost contabil în viaţa de mirean. „Vecernia „Uite, părinte Sofian, n-am încotro,
sa terminat, dar poţi să prinzi miezonoptica dacă leacurile mele de până acum n-au prins,
sau chiar ceasurile de dimineaţă, dacă te trebuie să-ţi dau un canon mai... greu.”
grăbeşti!” Intră în biserică şi constată, stu- „Primesc, preacuvioase, primesc, numai să
pefiat, că părintele econom avusese drep- scap! Şi vă dau sfinţiei voastre pendula aia
tate. Vecernia se termninase, iar fumul de păcătoasă, dacă vreţi!” „Mai vedem, mai
tămâie încă mai plutea în preajma altarului. vedem... Tu uite ce canon ai: mâine, în zori,
Îi văzu prin uşile împărăteşti cu dvera trasă înainte de toaca dimineţii, mergi aici, sus, în
pe ieromonahii slujitori careşi dezbrăcau pădure, şi-mi aduci un braţ de lemne! Sub-
feloanele şi patrafirele cu care săvârşiseră ţiri şi mai groase! Noaptea la mine se face
slujba. Îşi privi smucit ceasul de mână. Arăta frig şi-aş pune un vreascdouă pe foc, cât să
şase şi cinci minute. Exact cât făcuse de la dezmorţesc aerul. Ce săi faci, vine toamna
chilia lui până la biserica mănăstirii. „Piei, acuşi!” „Atât? Astai tot, preacuvioase?” „Da.
drace! Când s-au făcut două ore?” Deci şi Apoi, om mai vedea. Da să nu-mi întârzii cu
pendula avusese dreptate. Se întoarse în lemnele mai încolo de şapte jumateopt. Ai
chilie, îngândurat şi-l speriară iarăşi ban- cam două ceasuri, cât să vezi şi tu cum trec
gurile pendulei. Şapte bătăi. „Cât am făcut două ceasuri la munca trupească, alea de
înapoi? O oră? Doamne, ce-i asta?”” care zici că au trecut fără să le fi simţit acu,
Închise uşa tremurând şi urcă în fugă la vecernie. Şi să vii cu ele în spate repejor şi
dealul, până la chilia părintelui Agaton. să mi le laşi în faţa uşii”.
N-apucă să bată, că auzi chemarea dinăun- Părintele Sofian plecă puţin îndoit de
tru: „Intră, preacuvioase, intră!” Părintele la duhovnicul său. Ce canon era ăsta? O să
Agaton zâmbea şi parcă-l aştepta. „S-a terse plictisească sigur în pădure, chiar dear fi
minat vecernia? Nu te-am văzut în biserică.” să adune o căruţă de lemne. Mai fusese în
„N-am mai ajuns, cuvioase, că...” Şii povesti, pădure şi monotonia ciripitului de păsări
printre gâfâiturile de efort, despre pendulă, şi a singurătăţii printre copacii seculari îl
despre plictiseala din Rai şi despre timpul enervaseră la culme. Oricât de multe citise
care trecuse ciudat de repede, fără ca el să despre peripatetici. Ce mare lucru o să se
simtă. Clipele se făcuseră ceasuri, dintro rezolve? Un ţol de lemne putea să strângă în
dată, buimăcindul de-al binelea. Bătrânul cel mult jumătate de oră, nu-i trebuiau două
duhovnic îl ascultă şil puse să stea în genun- ore. Iar pădurea era la un sfert de ceas de
chi, sub patrafir, ca săi citească o dezlegare. mers. O să-i ducă părintelui lemnele mult
Dar începu cu o tăcere, apoi continuă cu mai devreme decât prevăzuse. Şi după aia?
întrebări murmurate printre dinţi: „A fugit O săi mai dea un canon din ăsta ciudat?
timpul, aşai? Şi pendula părintelui Andrei, Intră în chilie şi se îndreptă spre pen-
Domnul să-l ţină în locaşurile Sale, a început dulă. O deschise din nou şi puse un beţigaş
să meargă, zici?” „Da, da, părinte, nu ştiu între rotiţele mecanismului. Ticăitul încetă
cei cu mine, dar nu cred că mi sa părut!” în acea clipă. „Hai că ţi-am făcut-o! Ai murit

pe vecie!” Ultimul cuvânt îl cam sperie, dar Şi iarăşi vietatea zbură, chemându-l, parcă,
era bucuros că rezolvase una din probleme de pe călugăr, s-o urmeze mai departe şi s-o
unul singur. Fără să strice obiectul. Puse ceasul asculte. Părintele o urmă, fermecat deplin.
electronic să sune la cinci, îşi făcu rugăciunea Din salt în salt, ajunse la un luminiş, unde
călugărească şi, gândindu-se să nu se mai scoale văzu pasărea ţâşnind în sus şi dispărând în
la miezonoptică, se culcă cu regretul că nu mai azurul de foc al dimineţii de vară. În zadar o
deschisese computerul în acea seară. aşteptă, în zadar îşi suci gâtul căutând-o pe
În pădure se păstra, încă, penumbra sus, printre ramuri. Niciun copac n-o mai
nopţii, dar ciripitul amestecat şi zgomotos adăpostea, nicio creangă nu-i mai era pie-
al păsărilor anunţa dimineaţa ce sta să vină. destal de pe care săşi cânte fantasticele piese.
Trosnetul lemnelor pe care le rupea ca să Se întoarse la ţolul pe carel lăsase
le ordoneze pe ţol suna clar şi aproape că-l la celălalt capăt al pădurii şi, privindu-şi
înfricoşă. Îşi suflecase rasa peste genun- ceasul, văzu îngrijorat că trecuseră două ore.
chi şi îşi lepădase potcapul ca să poată Constată încă o dată că se înşelase. Părintele
lucra mai uşor. Strânse repede, aşa cum Agaton avusese dreptate: strânsul lemnelor
prevăzuse, vreascurile. Nici jumătate de îi luase două ceasuri. Supărat pe el însuşi şi
oră. Legă colţurile ţolului la un loc, ca să îngrijorat de întârziere, aburcă ţolul în spate
formeze un sac, apoi se îndreptă de şale, şi porni grăbit spre mănăstire. Se ruga în
să stea puţin, să răsufle. Distinse, deodată, gând să se fi terminat ceasurile dimineţii,
aproape, un ciripit mai aparte, ca un tril pe ca să nu se întâlnească cu vreun frate, săl
mai multe tonalităţi, cu un sunet cald, gâl- întrebe ce făcuse de nu ajunsese iarăşi la
gâit, catifelat. Căută cu privirea prin cren- slujbă. Intrând pe poarta din spate, dinspre
gile copacilor şi, privind mai atent, desco- livadă, văzu mai întâi că grajdurile şi şuri-
peri chiar în faţa lui o pasăre de mărime le de fân erau dărâmate. Chiliile smeriţilor
mijlocie, cam cât o bufniţă neterminată, călugări care răspundeau de animale erau
dar foarte frumos colorată. Pliscul roşiatic în plină renovare, cu schele, roabe şi materi-
contrasta cu capul irizat în puncte albastre, ale de construcţie împrejur. „Astea nu erau
iar fondul negru al penajului se întreru- ieri, sau numi mai amintesc eu!”, gândi,
pea spre coadă, unde se termina printro oprindu-se câteva clipe. Înaintă, apoi, trecu
pată galbenă, odihnitoare. Se apropie încet, pe lângă arhondaric, pe care îl lăsase alb ase-
să no sperie, dar trilul mai dură câteva ară şi-l găsi acum plin de picturi exterioare
secunde, până ce un vreasc trosni sub frun- şi pe lângă corpul de chilii în care se afla şi
ze, la călcătura omului. Sunetul strident a sa. Câţiva călugări pe care nu-i recunoscu
alungă pasărea. Părintele Sofian o urmări mişunau în cerdac, discutând în şoaptă şi
cu privirea concentrată. Se aşezase pe o altă privindul miraţi. „Cine-or fi ăştia, de la ce
creangă, câţiva copaci mai încolo. Merse schit?”, se întreba în timp ce urca dealul spre
până la ea şi aşteptă, prudent, căutând să chilia părintelui Agaton. Şi aici se vedeau
nu mai calce pe vreun lemn. Trilurile reîn- schimbări. Câteva case se adăugaseră celor
cepură, şi mai fantastice, încât nu semănau vechi, tot în acelaşi stil mănăstiresc, iar în
cu nici unul din sunetele pe care o pasăre faţă se puseseră mese şi bănci, cu picioarele
pământeană le-ar fi putut scoate. Înalte şi înfipte în pământ. Urcă scările cerdacului cu
joase, ascuţite şi melodioase, se revărsau sarcina grea şi văzu că în uşa părintelui său
în liniştea dimineţii, însoţind razele sparte stăteau câţiva călugări, cu faţa spre interior.
ale soarelui, cernut printre crengi. Tânărul Îl recunoscu pe părintele econom, dar nu ştia
călugăr le ascultă, fascinat, încremenit de de ce avea ceva schimbat, nu putea să spună
admiraţie ca o statuie caraghioasă, cu haine ce. Părea mai în vârstă. Descărcă vreascurile
negre, suflecate. Dar pasărea îşi luă din nou şi intră. Părintele Agaton zăcea pe pat, încon-
zborul, de data aceasta mai departe. Se opri jurat de alţi părinţi, care ţineau lumânări
pe o ramură subţire, făcând-o să se legene, aprinse în mâini. Unul dintre ei, cu patrafirul
uşor. Cu privirea ţintă la ea, să n-o piardă, pus, citea rugăciunile de ieşire a sufletu-
călugărul păşi pe vârfuri până la copacul lui. Părintele Sofian se prăbuşi la picioarele
pe care se aşezase minunea. Iarăşi triluri bătrânului, fără ca cineva să-l poată opri.
nemaiauzite, iarăşi străluciri ale penajului „Ce-ai păţit, părinte, pentru Dumnezeu?
în soarele care răsărise acum de-al binelea. Când te-ai îmbolnăvit aşa de rău, că numai
aseară te-am lăsat în putere, aici?” „Ai adus pământească, Sofiane, n-ai simţit cum trece
lemnele, Sofiane?”, spuse bătrânul, cu o voce timpul şi nu te-ai plictisit singur în pădure,
stinsă, deschizându-şi ochii larg. „Sunt afară, cum vei trece veşnicia stând în faţa prea-
părinte, pe cerdac, cum mi-ai cerut. Am frumoasei şi blândei lumini a Domnului, în
întârziat puţin peste două ceasuri ascultând grădina Raiului, unde îngerii şi sfinţii îi cântă
o pasăre frumoasă, dar cât să fi întârziat, nemaiauzite cântări de slavă? O veşniciei ca
părinte, de te-am găsit aşa?” „Puţin peste clipa acolo, Sofiane, ca clipa! Doisprezece
două ceasuri, zici? Au trecut doisprezece ani în două ceasuri, ai văzut, Sofiane, ce ţi-a
ani, Sofiane, doisprezece ani în care o pasăre făcut frumuseţea? Acolo mă duc eu acuma,
preafrumoasă de aici, de pe pământ, tea şi am să mă rog pentru tine şi-am să teaştept
ţinut fermecat, s-o asculţi şi s-o priveşti în să ne bucurăm împreună de vremea cea fără
pădure. Atât ţi-a trebuit, ca să te înţelepţeşti de timp! Şi ce-i la Domnul, nu-i ca aici, prea-
pe deplin şi să-nţelegi”. Părintele Agaton cuvioase Sofiane, aşa să ştii!”
ceru să fie ajutat să se ridice în capul oaselor. Lumânările nu se mai stinseră decât
Îi ridicară perna şi trupul slăbit doi dintre a doua zi, pe seară, când bătrânul ieromo-
părinţii ce ţineau lumânările. Apoi, uitân- nah Agaton lăsă în urmă pentru totdeauna
du-se ţintă la ucenicul său, îi zise cu ochii timpul măsurat de pendula din chilia părin-
umezi: „Dacă stând atâta pentru o fiinţă telui Sofian.

proză
Deşi i se păruse ciudat, Sarah nu încet, gânditori, câteva maşini de epocă,

comentă. Nu putea totuşi să nu se întrebe ce câteva trăsuri şi o cale ferată mai mică, pe
avea această bătrână directoare cu semnul care circula un tren ca acelea cu care faci
ei din naştere? Era, într-adevăr, un semn turul unui mare şi frumos parc – nu era
destul de ciudat, dar chiar şi aşa, i se păruse chiar ca cele din parcurile de distracţie pen-
cam exagerat. Oare avea legătură cu perico- tru copii, dar cele nouă sau zece vagoane
lele de care vorbeau părinţii ei? aveau doar portiţe din lemn, fără ferestre,
Fără să-şi dea seama, ajunseseră la ceea ce îl făcea să fie considerat un “trenu-
intrarea în oraş. Era foarte frumos: multe leţ”. Înaintară pe străzile pavate cu piatră,
case înalte, cu flori la geamuri, străzi curate admirând fiecare colţişor din priveliştea
– cu mici imperfecţiuni – copii care alergau oraşului, până ajunseră la o mică tarabă cu
veseli pe trotuare sau oameni care mergeau flori. În spatele ei se afla o căsuţă cu pere-

ţii maronii. Avea, într-un fel, un aspect de lui Mallory:
fermă, dar nu te aşteptai chiar ca în ea să - … şi întotdeauna le-am dat copiilor
locuiască vaci şi cai. Pe uşa micii case ieşi mei libertatea de a alege singuri.
o femeie care părea să aibă aproximativ La un moment dat Mallory își dădu
cincizeci de ani, cu păr lung, castaniu şi ochi jos şorţul, pregătindu-se să plece. Îl așeză
albaştri, purtând un şorţ destul de pătat. pe taraba cu flori şi fără să vrea, răsturnă un
- Ea este mama mea, Mallory, făcu coş cu trandafiri. Adriana se grăbi să o ajute
Adriana prezentările. Mamă, ei sunt Sarah, pe mama ei să strângă florile căzute. Sarah
Chris şi Jennifer, copiii despre care ţi-am îşi îndreptă privirea spre ele şi observă
povestit. atunci că trandafirii aceia erau aurii! Înaintă
Cele două semănau foarte bine. puţin, se aplecă şi ridică unul dintre ei.
Adriana părea oglinda vie şi întinerită a - Ce sunt astea?
mamei sale. Mallory se întoarse către ea şi îi răs-
Aceasta făcu un pas înainte, privin- punse zâmbind larg, ca şi cum florile ar fi
du-i cu ochii săi mari şi azurii, în care se înviorat-o:
întrezăreau mici sclipiri de tristeţe. Femeia - Sunt Trandafiri Aurii. Puţini grădi-
avea o frumuseţe tonică, care îi răzbătea nari reuşesc să-i cultive. Eu am “reţeta” mea
printre ridurile feţei. secretă, aş putea spune. În general, îi cultiv
- Îmi pare bine să vă cunosc! zise pentru doamna Mystery. Trandafirii Aurii
Mallory. sunt emblema şcolii Golden Flowers.
Avea o voce caldă, cu nuanţă de şoată. A, interesant! Sarah era mirată să afle
- Doamnă Carlise, începu Victoria că există o astfel de specie de trandafiri – stai,
nelăsându-le copiilor timp să răspundă, orice era posibil, era vorba de o lume magică;
mulţumiri încă o dată fiicei dumneavoastră uitase. Mereu, în lumea normală, când lua în
pentru curajul de care dă dovadă! mână un trandafir, simţea că-i lipsea ceva, ca
- Chiar nu aveţi pentru ce, îi răspunse şi cum doar frumuseţea ar fi fost de el. Acest
Mallory Carlise, cu acceaşi voce înceată. trandafir, însă, parcă zâmbea de sub petalele
Chris se apropie de urechea lui Sarah aurite. Simţea că era… integru.
şi îi şopti, puţin îngrijorat: - Apropo, de ce se numeşte “Golden
- Oare dacă tânăra asta “dă dovadă de Flowers”? întrebă Sarah, înapoindu-i lui
curaj” înseamnă că sunt, de fapt, pericole Mallory trandafirul.
serioase? - “Florile de aur” sunt elevii şcolii,
Sarah îşi încreţi fruntea. Vorbele fra- într-un sens metaforic, bineînţeles, îi răs-
telui său o făcură să îşi aducă aminte de punse doamna Mystery. Cum v-am spus,
spusele bătrânei de la capătul aleii, iar asta noi suntem ca nişte flori ce trebuie să se
o irită pentru că nu voia să le dea crezare. deschidă. Trandafirii Aurii reprezintă fieca-
- Tu să-mi spui despre ce e vorba. re elev al nostru.
Crezi mereu că ştii totul! - Oo… Frumos! exclamă Sarah.
- Hei! protestă băiatul. Nu amesteca Înainte să mai poată spune ceva,
orgoliul meu cu situaţia în care ne aflăm Victoria ordonă:
acum, care este – recunoaşte! – foarte ciuda- - Să mergem! Vom continua discuţia
tă. Nici în vise nu am ajuns în fostul regat când vom ajunge la Golden House.
plin de pericole al Frumoasei din Pădurea Când ajunseră în faţa aşa numitei
Adormită, în calitate de vrăjitor! “Golden House”, câteva minute mai târ-
Acum Sarah trebuia să facă unul din- ziu, Sarah observă că acea căsuţa aurie pe
tre lucrurile cele mai dificile: să accepte că care şi-o imaginase ea era de fapt o vilă, cu
fratele său avea dreptate. Se cufundă în porţile aurite. Clădirea se afla în mijlocul
gânduri, ignorând complet restul dialogu- unei foarte mari curţi pline cu iarbă verde
lui, ce începu să se piardă odată cu vorbele şi o cărare pietruită pe mijloc.

Victoria scoase din buzunar o cheie cu faţa canapelei şi se tăvăli pe el cu extraordi-
un soare auriu la un capăt şi descuie porţile nară bucurie. Parcă ar fi regăsit ceva pierdut
mari. Când trebui să descuie uşa casei, folo- demult… foarte demult. Şi Sarah avea ace-
si o cheie cu o lună albastră la unul dintre laşi sentiment. Atunci când păşise înăuntru
capete. Împinse uşa. Se auzi un scârţâit simţise un fel de căldură, o senzaţie de bine,
puternic şi prelung, până când aceasta se ce doar acasă o poţi avea. Era ca şi cum ceva
lovi de perete. ar fi apărat-o, se simţea în siguranţă. Auzi
Intrară. Inspirară aerul proaspăt al cum podeaua din lemn scârţâia atunci când
încăperii, deşi nimeni nu mai locuise în ea cineva călca pe ea. Dar nu era un scârţâit
de zece ani. supărător, ci, mai degrabă, liniştitor, fami-
- De ce mă simt mai acasă decât acasă? liar. Sarah înaintă până ajunse să calce pe
observă Chris. covorul îmblănit, pe care se tăvălea Prietena
- Pentru că aici te-ai născut şi ai trăit de Suflet a mamei sale. În acel moment îi
un an şi șase luni, îi răspunse mama sa. apăru în minte imaginea clară a unui băieţel
În glasul său se simţea o mare bucurie. blond, de un an, jucându-se cu o birmaneză
Sarah observase că părinţii ei aveau o reţi- plictisită de faptul că tot era trasă de blăniţă.
nere, o teamă de a înainta. De ce? Se întor- - O.K.! oftă Victoria. Invitaţii trebuie
seseră acasă după zece ani! N-ar fi trebuit să să sosească din clipă în clipă.
se bucure? Of! Acum, cel puțin, erau multe - Invitaţi? repetă Sarah. Ce invitaţi?
lucruri pe care nu le putea înţelege. - Prietenii noştri din copilărie. Nu
În cele din urmă, Victoria făcu un pas vă faceţi griji, nu dăm o petrecere. Doar
înainte şi spuse: ne revedem şi discutăm câteva chestiuni
- Casă, dulce casă! importante.
Mai făcu câţiva paşi, după care se Exact în acel moment, cineva ciocăni.
întoarse către copiii ei şi continuă: Iniţial, nimeni nu făcu niciun pas să des-
- Am ţinut neapărat să vă arătăm acest chidă uşa. Se simţea o urmă de tensiune şi
loc, deşi – cel puţin deocamdată – nu aici emoţie.
vom locui, ci la şcoală, într-unul din aparta- În cele din urmă, Carmen sparse ghea-
mentele destinate profesorilor sau elevilor ţa şi rupse liniştea apăsătoare păşind pe
veniţi de departe. Aşa e mai sigur, mai ales podeaua scârţâitoare. Deschise uşa. În faţa
că vom fi plecaţi ceva vreme. ei apărură două femei blonde. Prima avea
Sufrageria în care tocmai intraseră părul împletit la spate, ochi negri, buze
era mare, prea mare pentru mobila în stil subţiri şi roşii, având un ten fin şi o figură
vechi ce o împodobea: o canapea vişinie, foarte fericită. A doua femeie avea părul
în mijlocul a două fotolii de aceeaşi culoare lăsat să curgă pe spate, ochi albaştri, un ten
şi, în faţa canapelei, o măsuţă. Pe porţiunea puţin ridat, dar o faţă blândă, bucuroasă.
mobilată a podelei din lemn maro-închis - Isabelle, Caroline!
era întins un covor mare, îmblănit. Ferestre Carmen le îmbrăţişă cu bucurie pe
mari, în spatele obiectelor de mobilier stă- amândouă. Isabelle – femeia cu părul împle-
teau ascunse după draperii cu motive flora- tit complicat – făcu un pas înainte, privind
le. În partea dreaptă era încă o măsuţă, pe către fiecare persoană din cameră. La fel
care se sprijinea o vază mare cu flori. Mai la făcu şi cealaltă femeie, Caroline, numai că
dreapta se afla o scară şerpuită care ducea aceasta doar întredeschise buzele – fără
la etaj – amândouă erau făcute din acelaşi să ştie, de fapt, ce să spună – în vreme ce
lemn maro-închis. Între măsuţă şi scară era Isabelle rosti cu un zâmbet larg pe buze:
intrarea într-o altă cameră, probabil sala de - Îmi pare bine să vă revăd!
mese, judecând după masa mare, dreptun- Se îmbrăţişară cu toţii.
ghiulară, înconjurată de scaune. - Dar… numai voi aţi venit?
Sassy alergă către covorul pufos din - Michael şi Mathew sunt plecaţi de

câteva zile într-o misiune de recunoaştere.
Se vor întoarce până la începutul şcolii,
vorbi şi Caroline. Henrietta şi Leonard sunt
pe drum şi… o aduc şi pe Rose.
- Nu este nicio problemă! răspunse
Carmen încurajator.
Cine era această Rose? După cum vor-
bise Henrietta în grădina castelului, Sarah
deduse că era fiica sa. Of, dacă era aşa? Nu
se pricepea deloc să-şi facă prieteni, nici
chiar cu ajutorul lui Jennifer – pentru care
procesul de împrietenire cu cineva era ca
mâncatul: simplu, firesc şi absolut necesar.
De afară se auzeau paşi pe cele cinci
trepte de la intrare. Henrietta – cu faţa
luminoasă, buzele roşii şi ochii albaştri, în
perfect contrast cu părul castaniu şi cârlion-
ţat – apăru, însoţită de două persoane: un
bărbat blond, cu ochi căprui şi mici, având
o faţă la fel de luminoasă ca cea a femeii
de lângă el şi o fată ajungând în înălţime la
umărul Henriettei, blondă, cu părul lung,
ondulat, lăsat pe spate, cu breton şi ochi
albaştri, luminoşi – nu ca faţa, pe care se
observa doar un zâmbet slab şi politicos.
Bărbatul înaintă cu bucurie către tatăl
lui Sarah:
- Jack, amice! Nu te-am mai văzut de
zece ani!
Şi din nou se îmbrăţişară cu toţii.
Oriunde ţi-ai fi întors privirea, nu găseai pe
niciunul să nu aibă ochii albaştri.
- Copii, începu Carmen prezentările,
pe Henrietta o ştiţi deja. Leonard este soţul
ei, iar ea este fiica lor, Roseleen.
- Dar toată lumea îmi spune Rose, le
impuse fata cea blondă şi frumoasă, încet
dar hotărât. M-am obişnuit aşa, deşi nu
mă supăr dacă preferaţi varianta întreagă a
numelui meu.
Această Rose avea o voce caldă şi pri-
etenoasă, hotărâtă dar uşoară.
- Salut! începu Jennifer procesul de
socializare. Varianta întreagă a numelui meu
este Jennifer. Dacă vrei, poţi să-mi spui
Jen. Am o singură rugăminte: nu-mi spune
Jenny. Sună ca un alint şi urăsc atunci când
lumea mă alintă. Roşcata aceea este cea mai
bună prietenă a mea, Sarah, iar blondul de

lângă ea este fratele ei mai mare, Chris. cu imagini mişcătoare, la care priveau mai
- Încântată! răspunse Rose – dar în tot timpul şi pe care le numeau televizoare.
vocea ei se simțea puţină neîncredere. Apoi mai existau şi niște lucruri mai mici,
Sarah şi Chris îi zâmbiră fetei cu ochi aproape plate – la care Neînfloritorii pri-
albaştri şi strălucitori, exact ca cei ai mamei veau chiar tot timpul – şi pe care le puteau
sale şi păr blond şi luminos, exact ca cel al folosi ca să vorbească unii cu alţii când se
tatălui său. aflau la depărtare. Le numeau telefoane.
În cele din urmă, copiii fuseseră trimişi Rose îi puse în temă cu faptul că în Lumea
într-o altă cameră de la parter – mai mică, dar Magică lucrurile nu stăteau chiar aşa. De
tot în stil vechi mobilată – în timp ce adulţii exemplu, dacă voiai să contactezi pe cineva,
şi Prietenii lor de Suflet au ales să rămână trebuia să închizi ochii şi să te concentrezi,
în sufragerie, în intimitatea lor, să “discute gândinu-te că vrei să-i vorbeşti acelei per-
câteva lucruri de maximă importanţă”. soane. Gândul tău ajungea la ea, iar tot prin
Sarah, Chris şi Jennifer îi povestiră lui gând accepta sau nu. În cazul în care accep-
Rose despre lumea oamenilor fără puteri ta, din palma ta – în cazul copiilor, din vâr-
magice, iar fata părea să asculte cu atenţie. ful baghetei – ieşea o lumină, în care apărea
Auzise că Neînfloritorii aveau nişte cutii imaginea ei în timp real. Era una dintre cele
mai simple vrăji; se învăţa la începutul pri-
mului an de şcoală.
Rose vorbea foarte corect şi coerent,
dar scurt. Nici nu prea zâmbea. Chris şi
Jennifer erau foarte energici. Glumeau şi
râdeau aproape coninuu. Sarah îi asculta cu
plăcere, dar ea vorbea puţin. Niciodată nu
vorbea mult, iar acum prezenţa lui Rose o
făcea să se simtă puţin stingheră, pentru că
nu o cunoştea deloc. În plus, aceasta nici nu
părea o persoană uşor de cunoscut. Era ceva
mai mult decât timidă. Părea... oarecum
tristă. Parcă îi era teamă de ceva anume...
Toată lumea uitase de masa de prânz,
ocupaţi cu încercări de distracţie – copiii
– şi cu discuţii serioase, privind probleme
secrete – adulţii. De la un timp, foamea se
făcu simţită şi toţi fuseseră poftiţi în sala de
mese, la mâncarea preparată de bucătăreasa
şcolii, care le trimisese bucatele prin două
coşuri zburătoare. Această cameră era puţin
mai mică decât sufrageria. Avea aceleaşi
ferestre mari, iar, lipite de pereţi, se aflau
vitrine cu bibelouri. Astfel, Sarah, Chris şi
Jennifer apucaseră să socializeze şi cu adul-
ţii pe care abia îi cunoscuseră. Seara veni pe
nesimţite.
Rose stătea singură în faţa ferestrei
din sufragerie, privind cerul stacojiu. Din
ce aflaseră despre ea, Rose era în anul II şi
nu avea prieteni. Majoritatea timpului stă-
tea singură, scriind sau citind – şi la şcoală.

“Lumea nu mă prea bagă în seamă”, spu- mângâind şirul acela nemişcat de cărţi, ca
nea ea. şi cum viaţa întreagă nu s-ar fi redus decât
Acum stătea singură lângă fereastră la două direcţii: înainte… şi înapoi… Dar,
şi privea în gol. Sarah înaintă către ea şi deodată, se întâmplă ceva ciudat. Simţi că
îndrăzni: cineva o priveşte… o urmăreşte… o face să se
- Scuză-mă, Rose. Nu vrei să stai şi tu înfioare, ba chiar să tremure. Simţi o arsură în
cu noi? gropiţa gâtului. Îşi duse mâna repede şi pipăi
Aceasta se întoarse cu faţa la Sarah şi zona. Era semnul ei din naştere! Semiluna
îi răspunse pe un ton visător: se înfierbânta, arzând-o tot mai tare… şi mai
- Am luat o pauză ca să privesc cerul. tare… până când începu chiar să simtă că se
Îmi place să mă uit la stele şi să meditez… sufocă! Se panică. Încerca să respire, dar nu
- La ce meditezi? întrebă Sarah privind şi putea. Căzu din picioare, simţind că-şi pierde
ea cerul. puterile. Privirile i se înceţoşară. Închise ochii
Rose zâmbi, absorbită de luminiţele şi văzu faţa plină de răutate a unui bărbat cu
argintii. glugă neagră care se apleca asupra ei, cu mâna
- La nimic. strălucindu-i de putere. În urechi îi suna un
Sarah mai rămase câteva clipe alături râs malefic, iar în minte i se contura imaginea
de Rose, dar, în cele din urmă, acceptă că nu unei pietre negre ce începea să lumineze… să
mai ştia ce să spună şi se hotărî că era mai îşi schimbe încet-încet culoarea în alb… Sarah
bine să plece. era acum secată de puteri, iar mintea i se înce-
- Atunci… mă bucur că te-am cunoscut! ţoşa progresiv, făcând-o să simtă că pluteşte…
Mă rog, de fapt ar fi fost bucuroasă dacă Era o senzaţie de vis. Se va trezi şi totul va fi
ar fi reuşit să o cunoască. Urcă scările, având bine… Se lasă în voia şoaptelor pe care doar
grijă să nu fie văzută de nimeni, gândindu-se ea le auzea: “Va fi bine!... Va fi bine!… Vino cu
– ca de fiecare dată – dacă, necunoscând-o pe mine!... Ha, ha, ha!” …
Rose, a făcut sau a spus cumva ceva care să … Şi deodată trase adânc aer în piept,
fie nepotrivit, care să o îndepărteze… Însă, în împotrivindu-se puternic vocii înşelătoare.
momentul de faţă, asta era mai puţin impor- Şoaptele dispărură, mintea i se limpezi şi des-
tant. Grijile se risipiră în timp ce paşii săi chise ochii. Începea să fie din ce în ce mai con-
curioşi atingeau treptele din lemn. Apoi îna- ştientă că stătea întinsă pe podea, respirând
intă pe hol, până la camera destinată ei. Sarah sacadat, cu inima bătându-i mai ceva ca un
puse mâna pe clanţă, apasă, apoi împinse tractor şi tremurând din toate încheieturile.
uşa. Păşi înăuntru. Simţi o căldură dulce, o Ce fusese asta? Niciodată, în viaţa ei nu
siguranţă şi o stare de bine şi de intimitate pe păţise aşa ceva! Iar acum… în camera asta…
care le ai doar în camera ta. Aceasta nu făcea brusc… malefic!
abuz de spaţiu. Patul – suficient de încăpător Din fericire, orice ar fi fost rău plecase.
– era lipit de perete, iar lângă el era o ferestră, Sarah simţi din nou căldura şi siguranţa, dar le
prin care intra lumina lunii, revărsându-se ignoră din cauza fricii şi a seriozităţii situaţiei.
peste aşternuturile albe, peste masa de scris, Deodată, liniştea fu spartă de strigătul
asupra covorului rotud din mijloc – pe care doamnei Mystery.
erau reprezentate două pisicuţe jucându-se - Sarah! Sarah, eşti bine? De ce ţipai?
– asupra bibliotecii din dreapta – care avea Ţipase? Când? Sarah se ridică. Doamna
trei rafturi ocupate aproape în întregime de Mystery bătea puternic în uşa încuiată. Cine
cărţi groase, cartonate. Se apropie, întinse o încuiase? Sarah îi deschise bătrânei, care
mâna şi atinse uşor una dintre ele. Merse năvăli și o îmbrăţişă înainte ca fata să poată
apoi cu mâna mai departe, plimbându-şi-o spune ceva.
de-a lungul şirului de cărţi. Înainte… şi îna- - Sarah, ce ţi s-a întâmplat? Eşti bine?
poi… iar înainte… şi iar înapoi… Era aproape - NU! strigă ea, smulgându-se din bra-
uimitoare senzaţia de relaxare pe care o avea ţele doamnei Mystery. Semnul meu din

naştere m-a ars, m-a sufocat, am auzit un nit… Nu eu am încuiat uşa, nici nu mi-am dat
râs malefic şi cineva mi-a spus că totul va fi seama că ţipam. Vă jur, ceva e în neregulă!
bine, dar arăta oribil… era… CE NAIBA SE - Ştiu… ştiu! o întrerupse doamna
PETRECE AICI? Mystery, cu faţa transformată de frică şi
- Draga mea, nu te înţeleg… nelinişte. Calmează-te…
- Şi ce e cu piatra aia neagră care stră- Însă, privind-o pe doamna Mystery
lucea şi… în acel moment, sfatul ei era cam greu de
- Sarah, calmează-te şi povesteşte-mi ascultat. Bătrâna începea şi ea să se agite, să
pe îndelete ce s-a întâmplat! respire din ce în ce mai repede, ochii ei erau
Să fie calmă, acum?! Ce uşor era de bulbucaţi şi gri.
spus. Sarah trase încă o dată aer în piept, Sarah simţea că mai avea puţin şi
încercând să-şi facă ordine în gânduri. izbucnea în plâns.
- Am intrat aici, am atins cărţile din - Are legătură cu oamnenii aceia de care
bibliotecă, apoi semnul din naştere a înce- trebuie să ne ferim? Pericolul? întrebă ea.
put să mă ardă, am început să mă sufoc, să - DA! izbucni doamna Mystery – atât
mă pierd, un râs malefic îmi suna în cap şi de tare încât Sarah tresări. Da! De asta au
o voce îmi spunea că totul va fi bine… plecat părinţii tăi din Lumea Magică, de asta
Sarah turuia disperată, în timp ce doam- v-au ascuns originile, de asta au angajat-o pe
na Mystery o asculta, cu ochii tot mai mari. Adriana pe post de apărătoare. S-au temut
- … am tras aer în piept şi mi-am reve- şi se tem pentru viaţa ta. Eşti mai puternică
decât îţi imaginezi şi nu-ţi mai putem ascunde
asta. Acei oameni au un stăpân, cu mult mai
îngrozitor decât ei, iar el te vrea pe TINE!...
Nici măcar nu sunt oameni, sunt umbre.
Numai pe tărâmul lor au un corp; dar când
ies de acolo se pot folosi de vrăji sau pot intra
în corpul altor oameni. Sunt ca nişte microbi,
provoacă numai durere, distrug tot ce apucă!
Draga mea, trebuie să te păzeşti, să fii păzită,
aici vorbim de moarte!
Sarah o privea pe doamna Mystery
cu ochii bulbucaţi de spaimă, dorindu-şi
ca ceea ce auzea să nu fie adevărat. Femeia
părea disperată. Nici nu mai puteai spune
că vorbeşte cu cineva, era ca şi cum ar
înfrunta singură o realitate distrugătoare…
Glasul doamnei Mystery îi atrase pe
ceilalţi invitaţi. Lumea năvăli intrigată, agi-
tată, speriată.
- Doamnă Mystery, ce s-a întâmplat?
- E totul în regulă?
Aceasta tresări când îşi auzi numele.
Îi strânse tare braţul Victoriei şi şopti cu o
voce tremurândă singurele cuvinte pe care le
putea articula în acel moment, de spaimă şi
de vina dezvăluirii adevărului:
- Umbrele Morţii!
(fragment din „Sarah Golden şi Piatra Vieţii”)

Se spune că fiecare oraș își are per- te de malurile Jijiei, râul care traversează
sonalitățile sale, că acestea dau, într-un fel orașul, într-o casă construită cu pământ,
sau altul, locului o anumită amprentă locuiește cel care se autointitulează
spirituală, amprentă care peste timp reac- ”Contele de Dorohoi”, maestrul pictor și
tualizează stări ale acestor personalități. Nu poet, Aurelian Antal. Un om de legendă,
departe de Iași… la patrtu ore de mers cu nu mare de statură, nici tânăr și nici bătrân,
trenul prin sate și câmpii cu mioare, în oraşul dar cu o aură pe care o poți observa, și sim-
Dorohoi, trăiește un conte, un conte al culo- plu trecător fiind prin ținut, cum se ridică
rilor și al formelor, un conte care, visând, peste străzile și ulițele orașului.
dă viață personajelor poemelor sale, dar și Aurelian Antal este contele adoptat
personalităților care, de-a lungul vremii, au de oraș, trăgându-și, de fapt, seva din
făcut istorie și cultură poporului român. ținuturile Harghitei, mai exact din Toplița,
Chiar în inima orașului, nu depar- unde își amintește că a venit pe lume într-o

casă modestă de români autentici, fiind moșit să vă spun așa, Maestre – pentru că
la naștere, așa cum ne povestește chiar el, cu am toate motivele să mă descopăr în
emoție, de moașa satului. Au trecut anii și, iată, jurul poeziei și a poeticii din lucrările
astăzi, copilul năzdrăvan al familiei, care la dumneavostră un învățăcel –, descopăr
4 ani și ceva citea mai tot ce apuca, este recu- în lucrările dumneavoastră o lumină
noscut ca fiind unul dintre cei mai inediți și adamică, o lumină a începuturilor, a
autentici artiști contemporani, find prezent în nașterii și expansiunii acestui univ-
multe expoziții personale și de grup, dar și în ers. E un miraj, pe care l-aș duce spre
antologii și albume de artă. zona biografică, mirajul luminii din
Drumul existenței lui Aurelian Antal ar copilărie…
putea fi numit drumul de la Toplița la Dorohoi,
drum al devenirii artistice și umane, drum Aurelian Antal: Ceea ce m-a fascinat
al bucuriei și nădejdii, drumul iubirii și al întotdeauna este acest miraj al nașteri. Mama
familiei, drumul devenirii în lumina liturgică. mea a avut foarte mulți copii, dar am trăit doar
Însuși artistul mărturisește că în anii ”80 când șase, iar multe întâmplări sunt legate de mater-
a călcat pentru prima dată în aceste ținuturi ale nitate, atât în contextul copilăriei mele, dar și
Moldovei, dar mai ales ale Dorohoiului a simțit a adolescenței. În această maternitate, eu fiind
că locul i-ar aparține ca fiind de fapt acel acasă. cel mai mare, am avut responsabilități și nu-mi
Atunci, spune el, a făcut un legământ, așa cum găseam timp, motiv pentru care trebuia să-l fur,
fac călugării, că nu va părăsi pentru nimic în să mă ascund ca să pot citi sau să pot desena, să
lume noul oraș. pot picta, sau chiar să îmi pot face temele, pent-
Au trecut peste trei decenii de când ru că, trebuie să recunoaștem, eu păzeam vitele,
artistul locuiește și crează, universuri reale și râneam în grajdurile din gospodărie, crăpam
imaginare, din cuvinte, uleiuri, sticlă, pânză și lemne… făceam muncă de casă. Dar, cu toate
piatră, în acest ținut al inspirațiilor creatoare, acestea, niciodată nu am zis nu ci, dimpotrivă,
acest ținut al liniștii, Dorohoi. am iubit foarte mult natura și animalele, ceea ce
fac și acum. Am purtat, în copilărie o dragoste
Paul Gorban: Maestre… dați-mi voie dureroasă chiar pentru aceste ființe. Știu că

în copilărie am ascuns un cal, un armăsar, pe de onoare, pentru prima oară în România, la Toplița,
vreme când au început să-i omoare. Eu l-am este mai mult decât orice premiu Nobel. Ceea ce
dus în munte și l-am ascuns acolo, departe de pentru mine, născut acolo e un lucru deosebit.
moartea barbară… Până la urmă calul a murit. Bucuria mea a fost că am reușit să pun acest
A murit acolo, în munți. Pentru că, de regulă, la pietroi acolo, dar tot eu îmi zic: pitroi, pietroi,
un cal trebuie să îi dai să mănânce, să bea apă, dar uite ce piatră vorbitoare e.
trebuie să te ocupi de el, or eu ajungeam greu
la el cu provizii. Am avut, la moartea acestui P.G.: Recent v-am ascultat la o prelecțiune
armăsar, o întâmplare dureroasă și mi-am jurat ținută în Sala Oglinzilor de la Muzeul de
că nu mă voi mai lipi de nicin animal până nu Științe ale Naturii din Dorohoi, iar colo ați
știu că îl pot îngriji cu adevărat. spus, la un moment dat, că dintr-o simplă
piatră, dacă știi să o privești, cu atenție și
P.G.: A fost un sentiment de vină? Erați răbdare, îi poți descoperi sufletul. E un
încă în perioada copilăriei… o vină a crez al sculptorului Aurelian Antal…
copilăriei?
A.A.: Așa este. Pentru că piatra este o
A. A.: Da, mai ales că avem vreo pais- formă de energie statică, superconcentrată, iar
prezece ani. În orice caz, din partea bunicilor dacă te apropii de ea cu mare har îi poți vedea
am avut tot felul de posibilități de explorare a sufletul și viața.
vieții. Pe de o parte, din partea bunicilor dinspre
tată aveam posibilitatea de a exploata școala, P.G.: V-ați născut în Ardeal, dar de ceva
iar de partea cealaltă, din partea bătrânilor din- decenii sunteți adoptat de aceste ținutu-
spre mamă se căuta munca, dar munca organi- ri ale Moldovei, Botoșani și Dorohoi.
zată. Bunăoară, bunicul din partea mamei era
potcovar, dar el se ocupa mai de toate aceste A.A.: Trenul vieții a făcut cum a făcut
meserii care presupun prelucrarea metalului. și m-a adus în gara acestui oraș, dar printr-o
Ceea ce aș dori să subliniez e că, în copilărie, întâmplare nefericită am ajuns să-mi găsesc feri-
de mic am început să citesc. Bunicul Ionuț, din cirea, acea iluzie a fericirii propriuzise. Venind
partea tatălui meu, mi-a arătat literele folosin- la Dorohoi, la începutul anilor `80 eu mi-am
du-se de ziare. Și tot buchisând în fiecare zi pe găsit locul. Am acel simțământ care îmi spune
ziare, la patru ani jumate m-am trezit că știam a că pe unde calc e dreptul meu, drept divin să
citi cuvinte, dar nu știam însă să scriu. Habar nu calc pe acolo. Chiar din primele momente ale
aveam să scriu, dar citeam… astfel încât, după aflării mele aici am simțit că parcă era prescris…
ce am împlinit cinci ani, ai mei au trebuit să mă având așa o senzație că aș fi de-al locului, că nu
dea la școală că devenisem neastâmpărat în fața aș fi din altă parte. Iar în timp lucrurile mi s-au
ziarelor, dar și pentru că desenam pe pereții argumentat, mi s-au arătat, pentru că am văzut
casei. Țin minte că bătrânul după-masa citea că sunt apreciat și sunt căutat de oamenii de
ziarul Scânteia și uneori adormea. Eu îl luam, și aici. Când am plecat din Ardeal, și am venit aici,
în sforăiala lui, tocam cuvintele. Dar când m-au mă luau mai toți peste picior: ce…, te duci acolo
dat la școală nu am fost primit prima dată… unde e harta în cui?, în sărăcia aia? și eu l-am zis
pentru că eram prea mic. că mă duc, dar să știți voi că orice sărăcie este de fapt
o bogăție, pentru că sărăcia te face să devii activ.
P.G.: Ne-ați introdus de la începutul dia-
logului în casa familiei părintești, casa P.G.: Știu că atunci când ați sosit pe aces-
din Harghita, de la Toplița. te meleaguri, alături de alți tineri – atun-
ci – artiști și poeți ați participat la înte-
A.A.: Da, casa bătrânească, în care m-am meierea grupului literar Septentrion, cu
născut pe podele, fiind moșit de moașa comu- Petruț Pârvescu, Stelorian Moroșanu,
nală, în `47. Această casă este la ora actuală la Valerian Țopa, Gică Manole etc.
Muzeul de Etnografie din Reghin. Iar acum
îmi amintesc de poetul Grigore Vieru, că tot A.A.: Nu există imagine să nu vorbești
am văzut și casa lui părintească de la Pererita, despre acel moment, pentru că vrei nu vrei ai
poet față de care am o stare specială mai ales că memorie, ai cutia milelor (cap n.r.) în care așezi
i-am făcut și bustul care acum este la Toplița. întâmplări sau idei, informații pentru a putea
Pe bust scrie foarte clar: Pentru mine faptul că am realiza, dacă e cazul, opera. Întâlnirea cu acești
fost primit în Academia Română și făcut Cetățean tineri de aici a fost benefică în sensul integrării

mele aici în mediul cultural, dar vreau să spun
că prima dată am început să scriu pe când mă
aflam într-un moment de mare singurătate, acu-
tizată prin perioada `69-`70. În singurătatea pe
care o aveam lipeam cuvintele între ele. Prima
dată m-am lipit de cenaclul de la Vișeu de Sus
cu care am debutat în revista Tribuna, în `73. Eu
zic că m-am născut pictor dar, sporadic, ca să îmi
treacă anumite pulsări ale inimii și ale minții mă
învălui în cuvinte și le las să mă scrie în poezie.
Aici, la Dorohoi, căutarea cenaclului a fost o
necesitate de echilibrare, de odihnă – activă, față
de activitatea din fabrică, care presupunea multă
forță inteletuală dar solicita și multă muncă
fizică. Și de multe ori evadam spre cenaclu cu
încercări lirice, care de multe ori, peste ani, mi
s-au părut puțin trecute de o stare major poetică,
ele fiind mai curând călduțe, mai patrene.
P.G.: Într-un alt dialog al nostru îmi

spuneați că omul nu poate fi cu adevărat
fericit, nu poate atinge cotele maxime
ale feicirii, că el se află într-o continuă
amăgire, dar vă întreb, Maestre, cum ar
putea fi omul fericit, ce este fericirea?
A.A.: Ai iluzia fericirii într-un moment

dat, dar dacă tu ești smerit nu mai poți trăi feri-
cirea aceea explozivă, ci ți-o depozitezi în forma
aceea de bucurie a lucrurilor. Nu explodezi în
fericire, ci într-o arhivă a bucuriei. Pentru că
în viața noastră vin evenimente care ne fac să
descoperim asta, ne fac să ne dăm seama că
suntem într-o rotundă iluzie… Mai bine să fim
în această bucurie și să facem o apologie a bucu-
riei, dar fără să te mândrești prea tare, pentru
că a te mândri înseamnă a scăpa orgoliul de sub
control și a exarcerba egocentrismul, ceea de te
face, de fapt, să-ți consumi energia pe direcți
false. Mai bine să transformi acest orgoliu în
forță și energie creativă. Totuși, nu e o frică a
fericirii și, de fapt, nu putem vorbi de o frică a
fericirii…
P.G.: Din punctul meu de vedere sunteți

un artist al paradoxului, al liniștirii și
al neliniștirii, al locului și al căutării,
al luminii și al umbrelor, al expresiilor
tăcute și al expresiilor explozive…
A.A.: La mine e absolut normal să fie

așa… cineva mi-a zis odată: mă, ești un temper-
ament oltenesc însămânțat într-un ardelean, trăitor
între moldoveni, ceea ce este foarte adevărat și,
paradoxal, eu sunt o fire colerică, o fire pălită de
viață și știu foarte bine când să strunesc calul de

sub mine. Dacă lași calul de sub tine să meargă sionez și stimulez pe cel care vrea să gândească.
unde vrea el, atunci ești ultimul bețiv călare. Iar cel care renunță, bine face, nu are decât să
Dar dacă tu îl conduci pe acest complementar se complacă în lenea lui, lenea spirituală… că
al mișcării tale este altceva… și aceasta e o lene, lenea de a gândi, care la ora
actuală văd că face furori.
P.G.: Calul pe care l-am putea numi și
destin? P.G.: Ați fost alături de doamna Maria,
soția dumneavoastră la Cholet, unde
A.A.: Da, destin, soartă… Dar soarta nu ați realizat o lucrare monumentală, cu
totdeauna este același lucru cu destinul însă ele mesaj istoric, pe care vă place să o numiți
sunt pe aproape… ”o altfel de masa tăcerii”. Lucrarea este
construită pe un deal artificial… se
P.G.: Revin la pictura dumneavoastră… întâmpla în 1993.
spuneam de acele paradoxuri contra-
punctuale, dar trebuie să precizez că A.A.: Realizarea acestei lucrări m-a rid-
lucrările dumneavoasră nu pot fi privite icat oarecum în ochii altora, dar mai mult mi-a
în fugă, ele nu dau la vedere o singură dat mie posibilitatea să spun că-s pe picioarele
stare sau o singură poveste a artistului. mele, cu gândirea mea. Am făcut lucrarea prin
Ba mai mult, ele mă provoacă pe mine, anamorfoză, un basorelief foarte interesant.
privitorul, să iau cuminte loc în fața lor Cel care privește lucrarea are în față o masă
și să le descifrez, să le citesc ca și când aș cu scenele majore de la Bătălia de la Cholet de
descoperi acolo o lucrare tip matrioșca, la 1793. Acum eu când spun că e un altfel de
adică o lucrare din care descopăr ale masă a tăcerii m-am referit la faptul că această
lucrări. De fapt, fiecare parte a pânzei tăcere este însăși meditația privitorilor legată de
este locuită de un personaj, de o situ- momentul istoric. Cei care privesc ar trebui să
ație-stare, de obsesiile pictorului… spună: eu trăesc datorită acestora care s-au luptat pe
câmpul de luptă… Primul care a spus că această
A.A.: Da, este în pictura mea un con- lucrare e o altfel de masă a tăcerii a fost Grigore
glomerat de imagini, de stări. Sunt, cum am Ilisei… Am multe lucrări, sculptură și ceramică
spus, o fire năvalnică; dar, apropo de ce am în care apare această problemă a memoriei și a
spus mai devreme, această stare trebuie con- istoriei. Am câteva busturi realizate, iar ală-
trolată, iar eu o pot controla prin creație. Asta turi de soția mea, Maria, am câteva importante
înseamnă că stare mea de fap o pun acolo, în lucrări în ceramică. Ea s-a sacrificat pentru ca eu
lucrare, și, punând-o acolo, controlând-o, mă să pot merge pe acest drum al creației plastice,
arăt cu ideiile mele cu tot, iar cel care privește iar ăsta e un lcru extraordinar; și nu a făcut-o
lucrarea trebuie să descopere starea. Nu sunt neapărat din acel sentiment de obligație, ci a
adeptul unei lucrări citite imediat – din punctul făcut-o ca un fel de responsabilitate față de fam-
de vedere al celui care privește – ci eu sunt acel ilie și față de demersul acesta creativ. A stat și
adept al unei lucrări – așa cum se întâmplă și stă lângă mine mereu și uneori mă cenzurează,
în suprarealism, surealism, abstracționism – este primul meu critic, alteori când vede că pic
unde mintea omului trebuie să citească de la într-o pasă de timp mă pune la lucru, să-mi ter-
imagine plecând, prin simțămintele proprii, să min lucrările începute.
descopere și logica creatorului, dar și ceea ce
se numește spațializarea spirituală a aceluia P.G.: Pe final spuneți-mi ce visează poet-
care și-a pus în lucrare gândurile. De multe ori ul și ce lucrează pictorul…
aceste gânduri nu sunt altceva decât niște tri-
miteri, fără capcane, pe un sistem de o așa for- A.A.: Am putea spune mai curând că
mulare încât cel care privește să aibă el fericirea pictorul visează și lucrează mai mult, dar ceea ce
descifrării și a descoperirii ideilor. Scopul meu face pictorul face și poetul, iar ceea ce face poet-
ca artist este să-l sustrag din rutina lui zilieră ul face și pictorul. Nu știu dacă voi mai reuși să
și să-l duc acolo în fața lucrului înfăptuit fără public niște volume de poezie pentru că încă mă
să-și menajeze creierul, să-și schimbe macazul consider destul de stufos și mă gândesc că trebuie
zilei. Privitorul trebuie să intre în alt domeniu să fac un pic de curățenie printre versuri. Dar,
de a fi… în domeniul acela al unei virtualități, dacă Dumnezeu e îngăduitor, în anii următori,
al unui joc, un joc serios în care mintea se naște s-ar putea să mai ieșim în public cu câteva cuvin-
pe ea însăși. Eu, ca artist respațializez, redimen- te… cât de cât aranjate pentru suflet.

Realizat în 2013 poate fi citit integral în: “Am reuşit să rămân eu
însămi” - interviuri, Ileana Mălăncioiu, Ed. Polirom, 2016.

Paul Gorban: 23 ianuarie 1940, a doua publicasem primele cărţi mă întorceam în satul
fată a părinţilor.Vorbiţi-ne pentru început natal să lucrez pămîntul, pentru că ai mei nu-l
despre atmosfera din casa de la Godeni, mai puteau lucra şi erau prea ţărani ca să renunţe
judeţul Argeş.Vorbim despre asta pentru şi la ce le mai rămăsese după colectivizare.
că în mare parte din poemele dumnea- Treptat am descoperit bucuria de a vedea cum
voastră găsim o încercare de recuperare răsare şi cum creşte ce ai semănat tu, cu mîinile
a memoriei, acele urme ale destinului şi tale. Nu pot spune că mergeam la ţară pentru
vieţii dumneavoastră, găsim experienţa a mă elibera de vacarmul oraşului. Pentru că
copilei născută şi crescută la ţară. atunci cînd stau în casa mea să scriu şi să citesc
pot să fac abstracţie cu desăvîrşire de ceea ce se
Ileana Mălăncioiu: Aşa cum aţi reţinut petrece în afara ei. Pe de altă parte, cred că dacă
din Recursul la memorie ( Convorbiri cu Daniel n-aş simţi uneori vacarmul oraşului n-aş avea
Cristea Enache) sau din Exerciţii de supravieţu- bucuria întoarcerii acasă. Dar lucrurile sunt şi
ire, eram a doua fată a părinţilor mei, care, ca mai complicate decît ar putea să pară la prima
orice ţărani, aşteptau un băiat. Nu am fost, deci, vedere. După cutremurul din 1977, am umblat
un copil dorit. În plus, eram neagră şi slabă, zile în şir pe străzile Bucureştiului, să văd ce s-a
iar mama nu prea avea lapte şi mă hrănea cu dărîmat şi ce se află încă în pericol şi am înţeles
supă sau cu zeamă de ciorbă şi de urzici. După că, fără să-mi dau seama, începusem să iubesc
cum mi-a povestit mai tîrziu, ultima dată cînd satul acesta mare, în care m-am născut a doua
a încercat să mă alăpteze am refuzat să mă oară, la fel de mult cum iubesc satul natal.
apropii de sînul ei. Şi cum asta se întîmpla în
Vinerea Patimilor, bunica a luat-o drept un P. G. Haideţi să alunecăm uşor spre
semn de la Cel de Sus şi aştepta să vadă ce se va devenirea poetei Ileana Mălăncioiu de
întîmpla cu mine. Cu toate că mergeam la bise- astăzi... Într-un interviu spuneaţi că nu
rică şi posteam împreună cu ea toate posturile, aţi debutat aşa cum o fac majoritatea în
i-am contrazis atît presimţirile că aş putea să reviste sau cărţi, ci într-o teză de limba
mă port ca o sfîntă, cît şi pe cele că aş putea să română. Cum aţi conştientizat că acest
mor. Eram un copil vesel şi plin de viaţă pe care blestem al liricului a pus stăpînire pe
îl uita Dumnezeu jucîndu-se cu ceilalţi copii. sufletul dumneavoastră ?
Ades îi speriam pe ai mei pentru că dispăream
de acasă ca să ajung acolo unde se întîmpla I.M. : După ce am absolvit şapte clase în
ceva neobişnuit şi periculos, de parcă aş fi vrut comuna Godeni, am dat admitere la Liceul
să joc rolul acelui băiat în locul căruia venisem de Fete din Cîmpulung Muscel. Intrînd cu
pe lume. notă mare, am fost repartizată la clasa de
germană, unde mergeau copiii elitei intelectuale
P. G. : Existau cărţi în casa părinţilor ? a oraşului, care ştiau franceza de acasă şi vroiau
Dacă da, ce fel de cărţi ? să înveţe altă limbă. Poetele şcolii făceau parte
din această lume faţă de care cei veniţi de
L M. : În casa în care m-am născut nu la ţară aveam complexe de inferioritate. Spre
existau alte cărţi decît Biblia şi Vieţile Sfinţilor. surprinderea mea şi a colegelor mele, atunci
Aşa că am citit din ele de la vîrsta la care cînd ne-a adus primele teze de limba română,
am învăţat alfabetul. În schimb, am ajuns la profesorul Haralambie Pâslaru a analizat vreme
poveştile nemuritoare abia după ce terminasem de o oră lucrarea mea, care i se părea ieşită
Facultatea de Filosofie. Inversarea asta a lec- din comun. El pleca de la premiza greşită
turilor a jucat fără îndoială un rol în evoluţia că ar fi rodul unor lecturi bogate. Ca să nu-l
mea. Dar cel mai mult a contat faptul că am dezamăgesc, am început să citesc - ziua şi cartea
trecut peste maculatura din cărţile de la vremea - şi am descoperit astfel bucuria lecturii. Am
aceea, care a lăsat sechele adînci în creierele ţinut să amintesc numele acestui profesor, nu
celor ce şi-au început educaţia cu ele. atît fiindcă a mizat pe mine, cît pentru faptul că
a făcut imens pentru toţi elevii săi, asumîndu-şi
P. G. Despre sat ce imagine aveţi ? nişte riscuri foarte mari. În opinia sa, literatura
Ştiu că într-o bună vreme mergeaţi regulat din programa şcolară era bună pentru copiii
pentru a lucra efectiv pămîntul.Vă chema mediocri. Pentru că nu trebuia să te gîndeşti
moştenirea omului şi a ţăranului autentic despre ce era vorba în ea. El avea o cultură
sau era o eliberare de vacarmul oraşului umanistă vastă, detesta specializarea îngustă
sufocant, robotizat ? din anii de după război şi se temea că noi, după
ce vom termina acea şcoală medie de zece clase,
I. M. : După ce terminasem facultatea şi vom intra la facultate şi vom ajunge doctori

de dinţi ori ingineri de roţi dinţate. Cu alte şi credinţele alor mei, pentru a reconstitui
cuvinte, că vom dobîndi nişte diplome de studii atmosfera magică în care era învăluită lumea
superioare fără să fi auzit de Iliada, de Odiseea, copilăriei.
de Oedip-Rege, de Don Quijote, de Divina Primele versuri le-am publicat după
comedie, de Hamlet şi de alte capodopere ale ce terminasem şcoala, în culegerile literare
literaturii universale. Aşa că făcea abstracţie scoase la Palatul Culturii din Piteşti. În presa
de manual şi ne preda ce considera că ar fi literară bucureşteană am debutat la revista
fost obligatoriu să ştie un absolvent de liceu. “Luceafărul”, în 1965, cînd eram studentă în
Ca urmare, a fost scos din învăţămîntul mediu anul II, cu sprijinul lui Ion Gheorghe, care a
şi trimis la o şcoală elementară de la ţară. ajutat mulţi poeţi tineri de la vremea aceea,
Revoltate, ne-am adresat oficialităţilor oraşului, în perioada de formare. Atunci l-am cunoscut
cerîndu-le să renunţe la acea măsură nedreaptă. pe Emil Botta - care a ţinut să-mi spună că i-a
Am fost tîrîte pe la UTM şi ameninţate cu plăcut poezia Pasărea tăiată. Nu peste multă
eliminarea, dar politrucii n-au putut să-şi pună vreme, graţie lui Nichita, care m-a dus în
planul în aplicare, pentru că scrisoarea de protest mansarda lor cît un cuib de vrăbii din strada
era semnată de cele mai bune eleve din şcoală. Grigore Alexandrescu, m-am împrietenit cu
Gabriela Melinescu. O preţuiam foarte mult,
P.G. :Totuşi amintirile despre primele pentru că a debutat cu volumul Ceremonie de
scrieri - cu adevărat conştientizate ca autor iarnă - care era al ei şi nu al iepocii – şi m-a făcut
al lor – sunt legate de internatul de fete, să sper că se poate şi aşa, cu condiţia să nu vrei
din perioada liceului. Stând cu şapte fete să ieşi prea în faţă. Ne citeam versurile înainte
în cameră, cum vă veneau momentele de de a le duce la o redacţie, am crescut împreună,
inspiraţie ? confruntîndu-ne una cu cealaltă, iar după ce a
plecat în Suedia, i-am simţit lipsa pînă cînd a
I.M. : În perioada liceului n-am stat la fost posibil să revină în literatura română.
internat. L-am vizitat, dar constatînd că în
dormitor erau 40 de paturi, ca la cazarmă, am P. G. : 1967 este un an important.
renunţat la ideea de a locui acolo. În lunile de Debutul editorial. Pasărea tăiată. Vă amintiţi
iarnă stăteam la o gazdă, unde mi se aducea de prima emoţie legată de întîlnirea cu
mîncare de acasă, iar în restul timpului băteam prima carte ? Dar de procesul privind
cei aproximativ 9 km pînă la şcoală pe jos, editarea acesteia ?
fiindcă nu existau autobuze. Foarte rar ne
urcam în cîte un camion care ducea cărbuni I. M. : Am debutat editorial mai uşor
în oraş de la mina din sat, sau ducea în sat decît mi-aş fi putut imagina. Cînd am predat
cărămidă ori alte materiale de construcţii. Cînd manuscrisul la Editura Tineretului, mi s-a cerut
mergeam pe jos, ca să scurtăm drumul, treceam un număr de telefon la care pot fi contactată
pe un cîmp pe care nu întîlneam pe nimeni. dar, cum nu aveam, am lăsat la secretariat
La vremea aceea circula zvonul că pe acolo ar adresa căminului Grozăveşti, unde locuiam.
umbla unii care iau sîngele copiilor, punîndu-le După vreo două săptămîni, am primit o carte
o batistă pe faţă. Deşi nu ne imaginam cum e poştală expediată de o doamnă care semna
posibil să facă asta, ne era o frică îngrozitoare. Eugenia Tudor şi mă invita la redacţie să
La internatul despre care vorbiţi am stat stăm de vorbă. Prima surpriză plăcută a fost
mai tîrziu, cînd eram elevă la Şcoala Tehnică că nu am dat acolo peste criticul cu acelaşi
Financiară din Bucureşti. Era situat pe strada nume, care îmi respinsese poezia Pasărea tăiată,
Alexandru Sahia, într-o vilă foarte frumoasă. În cînd am încercat să o public la revista “Viaţa
camera în care am locuit erau şapte paturi şi o Românească “. A doua surpriză a constituit-o
sobă mare de teracotă. Întrucît patul meu era mărturisirea celei care mă invitase că, atunci
aşezat lîngă ea, noaptea îmi era foarte cald şi cînd i se repartizează manuscrisul unui poet
ades îmi curgea sînge pe nas. După ce reuşeam necunoscut, are obiceiul să-l ţină puţin între
să-l opresc, mă aşezam pe scara înterioară dintre palme, iar apoi să-i dea drumul dintre ele şi să
cele două etaje şi încercam să citesc ori să scriu. citească poezia de pe pagina la care s-a deschis.
Am umplut caiete întregi cu versuri pe ritmuri Cartea mea se deschisese la Pasărea tăiată şi asta
eminesciene, dar nu ştiu dacă printre ele era a făcut-o s-o citească pe loc şi să-mi comunice
vreunul care ţinea cu adevărat de poezie. Cînd că i-a plăcut foarte mult, dar planul e aprobat
mi-am dat seama că aşa n-aş fi reuşit să aduc pînă în 1969, inclusiv, şi nu ştie dacă va putea să
nimic nou, le-am aruncat la coşul de gunoi şi mă publice mai repede. Am apărut în Colecţia
am luat totul altfel de la capăt, pornind de la Luceafărul, la cîteva luni după aceea. Ulterior
scene de viaţă revelatoare, ori de la obiceiurile am aflat că la toate şedinţele această doamnă le
spunea şefilor săi că e o şansă pentru editură români. Vă consideraţi poetă a generaţiei
să aibă un debut ca ăsta şi pînă la urmă a ‘60 ? Pun această întrebare deoarece observ
reuşit să-i convingă. Poate şi datorită faptului că sunt cîteva particularităţi estetice şi de
că ea publicase şi primul volum al lui Nichita fond care vă leagă de Nichita Stănescu,
Stănescu. Dacă atunci n-am aşteptat decît cîteva Emil Botta, Tudor Arghezi, Ştefan Aug.
luni pînă la apariţia cărţii, pe urmă a trebuit să Doinaş etc.
aştept cîteva decenii ca să fie recunoscută şi de
criticii literari care făceau şi desfăceau gloriile I.M. : Prin generaţia ‘60 se înţelege îndeobşte
zilei. Dar nu mă plîng. Fiindcă faptul că debutul generaţia lui Nichita Stănescu, a lui Cezar
meu nu a stîrnit în iepocă un entuziasm de Baltag, a lui Grigore Hagiu a Anei Blandiana
zile mari, ca Persoana întîia plural, m-a ajutat şi a lui Nicolae Manolescu. Liderii acesteia s-au
să nu-mi pierd capul şi să fac mai departe ce afirmat după Congresul IX, cînd la conducerea
aveam eu de făcut. PCR a fost instalat Nicolae Ceauşescu. Încercînd
să demonstreze că el ar reprezenta altceva decît
P. G. : Au urmat alte titluri imediat în Gheorghiu-Dej, acesta a făcut o deschidere
anii următori dar în majoritatea se simte o prin care au pătruns în manuale nişte poeţi
apropiere de tema dialectică moarte-viaţă. tineri. Nu la întîmplatre, ci ţinîndu-se cont de
Poemele sunt scrise aproape în regimul tributul plătit de ei înainte. Ulterior, porţile
bacovian, blagian, cu o stare contemplativă deschise pentru ei au fost închise la loc. Cei
a la Rilke şi Esenin. De ce această apropiere care am debutat după generaţia lui Nichita
de tema morţii, temă pe care, de altfel, în nu mai eram în atenţia oficialităţilor decît ca
literatura română contemporană o abordaţi exemple negative. La rîndul lor, acestea erau
într-un ton inedit. E acolo o stare aproape privite de noi cu aceeaşi ostilitate. În pofida
organică, particulară... concesiilor de la debut, cît şi a celor de mai mai
tîrziu, din volumele Roşu vertical şi Un pămînt
I.M. : Starea aproape organică, particulară ... numit România, autorul celor Unsprezece
în care constataţi că abordez tema viaţă-moarte elegii are meritul de a fi făcut o schimbare la
e datorată în bună parte faptului că, după ce am nivelul limbajului, care a marcat toată poezia de
încercat să parcurg pe cont propriu experienţa după aceea. Deşi am beneficiat de schimbarea
eminesciană, m-am întors la mine însămi, cu tot produsă de el, filozofarea specifică poeziei
ce asimilasem prin ea, mai mult sau mai puţin lui Nichita nu m-a influenţat. Poate fiindcă,
conştient. De la Blaga n-am învăţat atît să scriu, studiind filozofia, am înţeles la vreme că ea este
cît să gîndesc, atunci cînd îi citeam cărţile de altceva decît poezia. În cele din urmă, aş putea
filozofie aflate la fondul secret al Academiei, spune, pe urmele lui Bacovia, că e greu să fiu
pentru a-mi face lucrarea de stat. Faptul că l-am asimilată unui curent literar, pentru că eu scriu
cunoscut încă din vremea studenţiei pe Emil aşa cum vorbesc.
Botta m-a ajutat să învăţ atât din îndoiala sa de
tot şi de toate, cît şi din felul său de a se apropia P. G. : Pe de altă parte, critica nu
de cititor, introducînd în poezie acea oralitate, s-a aruncat din prima asupra cărţilor
pe cît de simplă, pe atît de rafinată, care îl ajuta dumneavoastră. Abia de la al treilea, al
să comunice cu păsările şi cu lucrurile din jur şi patrulea volum au început să le acorde
prin ele cu Cel ce a făcut Cerul şi Pămîntul. De o atenţie mai deosebită... astfel încît
Esenin, m-am apropiat cînd mi-ar fi fost mai astăzi Nicolae Manolescu să consemneze
greu să-i înţeleg pe Eminescu şi pe Bacovia, dar în istoria literaturii că sunteţi o voce
n-am uitat asta şi am scris despre el peste vreo greu de confundat în peisajul poeziei
două decenii, cînd majoritatea colegilor mei contemporane. Dar printre primii critici
de generaţie îl considerau depăşit. Corbii lui care v-au încurajat au fost Emil Botta şi
Bacovia s-au asociat în mintea mea cu Corbul Lucian Raicu.
lui Edgar Poe, pe care îl pun şi acum între cele
mai frumoase poeme scrise vreodată, dar am I. M. : În opinia mea, cei mai buni cititori
ajuns la ei ceva mai tîrziu. Aşa cum am ajuns de poezie sînt poeţii adevăraţi, care nu se tem
şi la Rilke, în perioada în care m-a preocupat de concurenţa celor ce vin după ei. Dacă Emil
vina tragică şi implicit problema Salvării şi a Botta m-a recunoscut încă de la debut şi m-a
existenţei lui Dumnezeu. făcut să am încredere în ceea ce scriu, la volumul
Către Ieronim m-am bucurat de comentariul
P. G. : Critica lucrează cu etichete şi entuziast al lui Eugen Jebeleanu - intitulat
şabloane. Pe dumneavoastră vă consideră Salut la un tînăr poet şi publicat în rubrica sa din
din generaţia ‘60, din care vin mari poeţi “Contemporanul “ - care a atras atenţia criticii

asupra poeziei mele. Înaintea lui scriseseră acesta a scris despre cartea reţinută atîta amar
depre mine şi Gh. Grigurcu şi Ion Negoiţescu şi de vreme de şefii lui pe tonul cel mai elogios cu
Edgar Papu, dar - în pofida profesionalismului putinţă, făcînd trimiteri la Blaga şi la Arghezi.
lor - nu se bucurau de aceeaşi audienţă. Dar tot nu am primit viza. Prin intervenţia
Lucian Raicu era un Poet al criticii şi avea lui Laurenţiu Fulga, care era vicepreşedinte
antenele necesare pentru a simţi literatura din al Uniunii Scriitorilor, am ajuns într-o nouă
interior. Comunicarea cu el şi cu soţia lui, Sonia audienţă, la “Sinteze”; un serviciu proaspăt
Larian, - care a scris o carte de rară subtilitate, înfiinţat, condus de Aurel Martin, care ar fi
intitulată Bietele corpuri - a însemnat foarte trebuit să dea avizul pentru difuzarea cărţilor
mult atît pentru mine şi pentru prietenii mei tipărite deja. Acesta m-a asigurat că el nu va
Marius Robescu şi Virgil Mazilescu. opri cartea mea de la difuzare, cu condiţia de a
accepta cîteva modificări neînsemnate şi de a-i
P. G. : Aţi avut de-a face şi cu cenzura, schimba titlul. Dar mi-a spus că manuscrisul nu
dar cu toate acestea aţi reuşit să fentaţi poate fi trimis la tipar pînă cînd nu şi-l asumă
sistemul şi aţi publicat, într-o formă sau editura. Pentru că Mihai Gafiţa, care dă vina pe
alta ceea ce gîndeaţi, atît ca poet, cît şi ca om alţii, l-a trimis la Consiliul Culturii fără referat.
cu principii şi idealuri sociale. Amintesc Probleme şi mai grave am avut cu
aici episodul volumului Ardere de tot, care Cenzura, după ce, chipurile, se desfiinţase, la
iniţial avea titlul Exodul. volumul “Urcarea muntelui”, publicat în 1985,
de Editura Albatros. Acest volum, apărut după
I. M. : Dictatura comunistă s-a bazat pe ce a trecut cu chiu cu vai prin toate filtrele
Securitate şi pe Cenzură. Toţi am fost cenzuraţi posibile, a fost retras din librării, iar comentarea
şi urmăriţi şi mi se pare aberant să ne facem lui a fost interzisă printr-un ordin scris al
un merit din asta. În ce mă priveşte, prima Securităţii, după cum aveam să constat după
carte care mi-a fost ţinută la Consiliul Culturii 1990, cercetînd dosarele de la CNSAS cu privire
aproape doi ani fără nici un răspuns a fost Ardere la scriitori. Desigur, securiştii nu erau nişte mari
de tot, care, aşa cum aţi amintit, iniţial avea titlul cititori de poezie, dar se bazau pe ce le spuneau
Exodul. Ea a fost scrisă în paralel cu teza de turnătorii din lumea noastră ori din apropierea
doctorat Vina tragică (Tragicii greci, Shakespeare, acesteia. Dan Zamfirescu, care se recomanda
Dostoievski, Kafka) , era axată pe ideea salvării şi cu mîndrie “istoric şi securist”, a mărturisit
făcea trimiteri la Cartea Ieşirii sau a Exodului public, într-o emisiune de la OTV, că el le-a
din Biblie. După “Mişcarea Goma”, foarte mulţi atras atenţia ofiţerilor de securitate că îşi pierd
intelectuali care au avut şansa unei călătorii în vremea degeaba cu Motanul Arpagic: că o carte
Occident “au ales libertatea”. De aceea Exodul cu adevărat periculoasă care le-a scăpat este
meu a fost interpretat ca o carte axată pe acest Urcarea muntelui. Întrebat la o altă televiziune
fenomen care obseda autorităţile comuniste. dacă îşi reproşează ceva din activitatea lui de
Cum în vremea aceea eram şomer ( fără ajutor securist, a spus că regretă că m-a turnat pe
de şomaj ) şi nu mai puteam nici să public, mine. La rîndul meu, am fost întrebată dacă pot
am încercast să depăşesc impasul în care mă să-l iert, avînd în vedere că şi-a mărturisit vina.
aflam, cerînd o audienţă la Consiliul Culturii. Am răspuns că eu nu l-am acuzat şi ca urmare
Dar, tocmai în ziua în care trebuia să ajung problema care se pune nu este dacă îi pot ierta
acolo, a venit potopul şi a fost declarată starea eu, ci dacă se poate ierta el însuşi pentru ceea ce
de necesitate. Atunci, Vasile Nicolescu, la care a făcut pe vremea aceea.
trebuia să merg, m-a bruftuluit la telefon că în
ţară plouă şi mie îmi arde de cartea mea. I-am P. G. : Cum era lucrul la teza de
răspuns că pe mine potopul mă izbeşte de două doctorat ? Ştiu că, la un moment dat,
ori. Întîi fiindcă apele i-au luat tatei tot ce mai spuneaţi că aţi ajuns să citiţi cărţile de bază
avea, apoi fiindcă aştept de doi ani să primesc un cu o altfel de plăcere...
răspuns şi acum mi se spune că nu e momentul
să mă interesez de cartea mea. Pe cînd lui îi I. M. : Nu mai ţin minte formularea mea
merge salariul, indiferent dacă e secetă ori dacă exactă, dar ideea era că atunci am citit sau
plouă. Pînă la urmă a acceptat să mă primească recitit cărţile de bază şi altfel decît de plăcere;
şi a fost miere tot. Dar mi-a spus că dumnealui mai precis, cu creionul în mînă, pentru a putea
nu citeşte cărţi. L-am întrebat ce citeşte şi mi-a da seama despre ce se spune în ele pe ideea
răspuns că revistele culturale; că volumul meu urmărită în teza susţinută de mine.
va fi dat unui subaltern al său pentru a-i face Înscrierea la doctorat a avut şi ea o legătură
referatul. Şi i l-a dat lui Fănuş Băileşteanu. Îi cu biografia mea. După ce m-am pronunţat
menţionez numele pentru că, spre uimirea mea, împotriva aplicării tezelor lui Ceauşescu a
trebuit să plec din Televiziune şi am ajuns nouă, datorată distanţării de evenimentul
şomer. Mama era disperată că după atîţia ani de tragic de la care am plecat eu şi apropierii în
şcoală nu am o slujbă. Îmi reproşa, cu lacrimi alt sens de el. La apariţia ediţiei princeps, cel
în ochi, că o întreabă lumea ce fac şi ea nu ştie mai mult m-a surprins faptul că rafinatul M.
ce să zică. Uşor încurcată, am sfătuit-o, să spună Ivănescu, a cărui poetică diferă în mod radical
că sunt poetă. Mi-a răspuns prompt: cum să de a mea, a scris despre ea pe tonul cel mai
spun aşa ceva?! Poet era Eminescu... Dacă în ce elogios cu putinţă, iar după aproximativ un an
făceam eu pe cont propriu nu puteau să creadă, a revenit cu încă un comentariu. Ulterior, aflînd
şcoala le da părinţilor mei un fel de garanţie. mai multe lucruri din biografia lui, am înţeles
Aşa că m-am înscris la doctorat, ca să-i fac să
înţeleagă că nu-mi pierd timpul prin Bucureşti
fără nici un rost. Ulterior, văzînd că şi în Ardere
de tot şi în Vina tragică plecam deseori de la
Biblie, pe care ea o ştia pe dinafară, mama a
înţeles că mă ocup de lucruri serioase şi s-a
liniştit. Dar faptul că nici doctoratul nu mi-a
folosit la nimic a obsedat-o pînă cînd a murit.
P. G. : Un alt volum de versuri al

dumneavoastră îmi atrage atenţia : Sora
mea de dincolo. Aş putea spune că este
unul din volumele care dau la vedere cel
mai puternic tendinţa biografică, chiar şi
acolo unde sunt păstrate caracteristicile
poeziei şaizeciste. E oricum un alt fel de
biografism decît cel practicat de generaţia
‘80 sau de cele mai noi.
I. M. : Toate generaţiile vor să aducă

ceva nou şi e firesc să fie aşa. Noi aveam
orgoliul de a reface legătura cu marii poeţi
dintre cele două războaie. Optzeciştii aveau
un orgoliu şi mai mare şi trăiau cu iluzia că,
prin asumarea chiciului şi a parodicului, care
definesc postmodernismul, vor pătrunde
direct în literatura universală. Cei de după ei
s-au axat pe temele care înainte de 1989 erau
tabu şi în special pe cele axate pe sex. Sunt
convinsă că pentru cei mai talentaţi dintre ei
asta e doar o fază - sau o rătăcire a tinereţii - şi
că prin forţa lucrurilor vor ajunge la altceva.
Poate fiindcă eu cred că nu trebuie să despărţim
din proprie iniţiativă sufletul de trup, pentru că
asta ne pîndeşte oricum pe toţi.
Cînd am scris Sora mea de dincolo nu m-am
gîndit nici măcar dacă mărturisirile mele de
atunci ţineau ori nu de poezie. Era un exerciţiu
de vindecare şi de supravieţuire după cele trei
luni cît o vegheasem la Spitalul Filantropia pe
sora mea, care n-a putut accepta pînă în ultima
clipă verdictul. Cartea a fost receptată şi de
cititori şi de critică mai bine decît mi-aş fi putut
imagina. Nu doar în urmă cu trei decenii şi
jumătate, cînd a fost publicată, ci şi mai tîrziu,
cînd critici foarte talentaţi din alte generaţii
- începînd cu Daniel Cristea-Enache şi Simona
Sora şi sfîrşind cu Irina Ciobotaru - au revenit
asupra ei privind lucrurile dintr-o perspectivă

că prin cartea asta l-am făcut să se gîndească la fratele
său de dincolo, care, spre deosebire de sora mea, şi-a pus
singur capăt zilelor.
P. G. : Vă întreb abia acum, după ce am vorbit

atîta despre poezie şi despre devenirea poetei Ileana
Mălăncioiu, ce este astăzi pentru dumneavoastră
poezia? cum şi de unde vine ea ?
I. M. : Pentru mine poezia nu a fost niciodată şi nu

este nici acum doar un text scris în versuri, ci şi un mod
de existenţă. Ea are, fără îndoială, o legătură cu sufletul
şi prin el cu suflarea lui Dumnezeu, care i-a dat viaţă
omului modelat de El după chipul şi asemănarea Sa.
Ca şi viaţa, poezia este deci un dar divin, menit să ne
amintească uneori de Cel ce ni l-a dat şi de Cuvîntul Lui
prin care a scos lumea din haosul premergător Creaţiei.
P. G. : Aţi umblat prin lume şi aţi întîlnit fel de

fel de scriitori şi poeţi. Cît de mult v-au influenţat
gîndirea artistică, apoi pe cea publicistică, aceste
ieşiri în afara ţării?
I.M. : Atît cît era necesar pentru a mă face să mă

întorc la mine însămi pe alt plan. Pentru că am constatat
că străinii nu vor de la noi ceea ce au şi ei, ci altceva. Cu
imitaţii după poezia lor poţi să-i măguleşti, dar nu şi să-i
convingi. Cu publicistica şi cu publicitatea prin care te
prezinţi ca victima numărul unu a vechiului regim, chiar
dacă ai fost şi vedeta lui numărul unu, mai poţi păcăli
lumea, dar în cele din urmă te păcăleşti încă o dată pe
tine. Moartea, care transformă viaţa în destin, face ca, în
cele din urmă, să nu rămînă din tine altceva decît cu ceea
ce ai reprezentat în mod real.
P. G. : Pe cît de sensibilă, rostită parcă într-un ritual

al meditaţiei şi tăcerii, este poezia dumneavoastră, pe
atît de dur şi direct este limbajul şi atitudinea civică din
volumele Exerciţii de supravieţuire şi Crimă şi moralitate.

I. M.: Poezia operează cu alte mijloace decît alteţa sa principele Duda. În condiţiile date, cred
publicistica, dar atitudinea din volumele Linia că singura soluţie e aceea de a opta pentru un alt
vieţii şi din Urcarea muntelui nu e mai blîndă şi fel de preşedinte decît Traian Băsescu, care, în
mai împăciuitoare decît cea din cărţile de eseuri vreme ce ne vorbea despre democraţie şi despre
şi publicistică citate de dumneavoastră. Pe de austeritate, nu s-a sfiit ca uneia dintre odraslele
altă parte, publicistica mea este a unui autor sale să-i cumpere un loc pentru Parlamentul
care n-a uitat că în vechiul regim scriitorilor li European, unde nu avea ce căuta, iar pe numele
se cerea imperativ să fie ajutoare de nădejde celeilalte să-şi cumpere o moşie de 300 de hectare,
ale partidului unic şi – ca atare - nu s-a pus în cu bani spălaţi ori nespălaţi.
slujba nici unuia dintre partidele apărute după
evenimentele din decembrie precum ciupercile ***
după ploaie. Deşi am avut rubrici permanente După ce am reuşit să vă răspund ( cu
axate pe actualitate, nu le-am ţinut ca un ziarist, ci greu) la nenumăratele întrebări pe care mi le-aţi
am continuat experienţa dobîndită prin volumul pus, am regretat că nu am putut încheia pe un
Călătorie spre mine însămi, apărut în 1987, care ton mai optimist, dar m-am bucurat să constat
poate fi pus lîngă cărţile mele de poezie. că vă interesa efectiv ce am de spus şi v-am
mulţumit în gîndul meu că nu mi-aţi propus
P. G. : Ce şansă daţi literaturii acest interviu pentru că tot eram invitată să
romîne de azi, în contextul globalizării, particip la programul FILIT de la Iaşi. Unde, în
dar Romîniei ? Ştiu că la un moment dat treacăt fie zis, m-am simţit mai bine decît la alte
aţi spus că preferaţi un stat monarhic, decît festivaluri internaţionale de literatură, pentru că
unul condus de politicieni analfabeţi. publicul era deosebit de receptiv, iar poeziile
mele puteau să ajungă la el în mod direct, nu
I. M : Cred că şansa literaturii române prin intermediul unor traduceri aproximative,
de azi e aceea de a folosi deschiderea făcută care de cele mai multe ori îl reprezintă mai bine
după evenimentele din decembrie, pentru a fi pe cel ce le-a făcut decît pe autor.
cunoscută pe plan european şi universal prin
valorile ei reale. ICR-ul a depus nişte eforturi
de pătrundere pe piaţa europeană a cărţii, dar
cred că a făcut şi nişte erori foarte mari. Cea
mai gravă dintre ele mi se pare aceea de a
merge pe liste permanente de favoare, la fel ca
în iepoca de aur. S-au investit sute de milioane
de euro pentru impunerea a doi, trei scriitori
- mai valoroşi ori mai puţin valoroşi decît alţii
- în iluzia că unul dintre aceştia ar putea ajunge
la obsedantul Premiu Nobel. O altă eroare a fost
aceea de a face abstracţie de poezia adevărată (cu
care am fi avut o şansă reală de afirmare) şi de a
subvenţiona ades literatura de consum, care, în
ţările cu tradiţie culturală, nu e tipărită pe banii
statului, ci dimpotrivă. Pentru profitul din care sunt
susţinute colecţiile de prestigiu, menite să aducă
un beneficiu pe termen lung. Şansa României, ca şi
a culturii sale, e aceea de a nu renunţa la ea însăşi,
făcînd sluj în faţa occidentalilor, aşa cum făcea
altădată în faţa ruşilor.
Deşi nu m-am numărat printre monarhişti,
am spus cîndva că poate ar fi fost mai bine ca
scaunul de la Cotroceni să fie ocupat de Rege,
foto: Matei Bejenaru
ca să nu se mai bată pentru el toţi nechemaţii

care ar fi în stare de orice ca să ajungă acolo.
După două decenii marcate de toate iluziile şi
deziluziile post-comunismului, n-aş putea să
mai spun acelaşi lucru. Pentru că Regele Mihai
se apropie de limita de la care, cu sau fără voia
noastră, va deveni efectiv Istorie, iar în numele
Casei Regale ne vorbeşte de cele mai multe ori

poesis
João Luís Barreto GUIMARÃES
João Luís Barreto Guimarães, născut în data de 3 iunie 1967, la Porto, e poet, tra-
ducător, dar şi medic (licențiat în chirurgie). A debutat în 1989, cu volumul Há violinos
natribo /În trib există nişte viori. Au urmat: Rua trinta e um de fevereiro / Strada treizeci şi unu
februarie - 1991; Este lado para cima /Cu partea asta în sus - 1994; Lugares comuns / Locuri co-
mune - 2000; 3 (Poesia 1987-1994) - 2001 /3 (Poezie 1987-1994) - 2001; Rés-do-chão / Parter
- 2003; Luz última / Lumina din urmă - 2006; A Parte pelo tudo / Partea pentru tot - 2009; Poesia
Reunida / Poezie. Opere complete - 2011; Você está aqui / Eşti aici - 2013; Mediterráneo / Medit-
erană – 2016 (carte distinsă cu Premiul Național pentru Poezie „António Ramos Rosa”) şi
Nómada /Nomadul - 2018. Versurile sale au fost traduse şi publicate în reviste din Spania,
Germania, Austria, Italia, Croația, Muntenegru, Bulgaria, Mexic, Republica Dominicană,
Brazilia, Franța, Belgia, Olanda, Marea Britanie, Macedonia, SUA, iar acum şi în România.
Prezentare și traducere: Costel DREJOI
Numele trişorilor
Acolo
la intrarea în stadion (în ruina
de la Archaia Olympia) o aripă de piedestale cu
numele trişorilor rezistă
la eroziunea uitării. Mulți dintre cei care-au învins
aici

(în arte ale sudorii şi gloriei)
au numele şterse. În aripa trişorilor
numele
persistă în piatră amintind cine a vrut să câştige
prin mită
sau răutate. Torsurile nu
mai sunt acolo
(chiar şi statuile mor) dar
cui nu-i place ironia cu care vremea
a făcut dreptate
(această rea veşnicie cu care ele rămân în memorie)
lauda potrivnicului cu care
intră în istorie?
Ipoteza griului
Într-o țară alb-negru

mi-au recomandat griul. O resursă
nemaipomenită. Cu ipoteza griului aş putea
testa
soluții neobişnuite -
să experimentez caldul (care nu-i rece şi nici
fierbinte)
să explorez amurgul (care
nu-i noapte nici zi) să practic omisiunea
(care nu-i nici minciună
şi nici adevăr). Negrul şi albul amestecate îmi
îngăduiau
la urma urmelor
să trăiesc conformist
să eliberez extremele (atât de străine virtuții)
să mă topesc în mulțimea
din centru în
media
aurită. Utilizarea paletei de griuri ar putea
îmbunătăți arta supraviețuirii care
(aşa cum bine ştiu cei blânzi) înseamnă
să nu fii nici viu
şi nici mort.
Cabinetul directorului
În biroul directorului nu e nimic pe perete. Există

numai un cui unde poate apărea
o imagine-a lui Iisus ori
chipul dictatorului. Peretele n-are nimic. Se vede
doar un păianjen care confirmă
teza: pe fiecare perete câte o pânză
(fiece pânză: o închisoare). E un perete gol.
Există doar o spărtură pe

unde biroul cedează –
biroul ce părea robust. Peretele
e gol.
Se vede numai umbră
o lungă umbră întunecată. Înseamnă
că încă mai există lumină.
Nomazii
Doar iubirea oprește timpul (doar

ea ține furtuna în loc)
am tăiat orașele pe din două
(am trecut râuri și lacuri)
gata oricând pentru locuri cu nume
de nepronunţat. E necesar să cunoaștem hărțile
mai bine sau poate că
(să nu ocolim niciodată granițele
să nu dăm nicicând înapoi)
totul trebuie să ne uimească aidoma
zăpezii-n
aprilie. Doar iubirea oprește timpul doar
prin ea dăinuie taina
(să dai cu pietre fără de formă iar lacul
să facă cercuri).
Viață interioară
pe un canal din Amsterdam

întotdeauna există
o poveste mai lungă în spatele
a ceea ce știm –
mă opream din drum s-o văd singură în odaia
luminată din
față (ea și
epiderma clădirii deja cereau
o restaurare). Văzută
din afară viața
ne invită să ne-nchipuim arheologia pierderilor
(tăceri ce-au țipat
gesturi ce s-au frânt) tot
ceea ce vremea
n-a păstrat
din ceea ce fusese imaterial. Mă opream din drum
s-o văd singură-n acel
teatru mut
punând haina unui bărbat
pe umeraș (aidoma
cuiva care visează că ascunde un amant
în dulap).

poesis
Zofia BAŁDYGA
Zofia Bałdyga (născută la 16 decembrie 1987) - poetă și traducătoare poloneză. Textele

ei au fost publicate în revistele Odra, ArtPapier, Pogranicza, Rita Baum, LiteRacje și în Antologia de
Poezie Poloneză Feminină (Varșovia 2009) și Antologia nr. 2 (Londra 2010). Creația sa poetica a fost
tradusă în limbile cehă, ucraineană, suedeză, engleză și română. Bursieră a guvernului polonez,
în 2009 a fost unul dintre co-organizatorii proiectului Fața contemporană a catolicismului ceh. În
2011, a participat la Festivalul Manifestărilor Poetice din Varșovia și a reprezentat un grup de
critici, cercetători și poeți reuniți în jurul revistei Zeszyty Poetyckie, în cadrul celui de-al 7-lea
Festival al Poeziei de Aur din Kutno.
A tradus multi poeți cehi și slovaci în polonă. De asemenea, a participat la proiectul
poetic și muzical Elektroliryka și a fost corespondent al Agenției de informații studențești
din Praga. A fost, de asemenea, autoarea rubricii Trimitețimi un cecen din revista ceho-po-
lonă Dialog Międzykulturowy. Rubrica a fost dedicată refugiaților ceceni din Cehia și
Polonia. Și-a citit adesea poeziile în străinătate, inclusiv în Republica Cehă, în Slovacia și
la cel de-al 5-lea Festival Internațional de Literatură din Ucraina.
Recenzii la volumele sale au fost publicate, printer altele, în revistele ArtPapier
și Wakata. Volume de poezie: Passe-partout (Staromiejski Dom Kultury, Varșovia 2006);
Cuvinte încâlcite (un joc de cuvinte în limba poloneză) (Mamiko, Nowa Ruda 2010); Cine
va cumpăra astfel de țări mici (Staromiejski Dom Kultury, Varșovia 2017). Traduceri: Un tren
pentru poezie - o antologie a poemelor contemporane dedicate motivului călătoriei, ed. Centrul
Cultural Kutno, Kutno 2011. Ondřej Buddeus, Jonáš Hájek, Jan Zbořil, Poezii. Pojar. Nr.
4/2011. pp. 137-142. ISSN 0472-5182. Erik Ondrejička, Poezii. “Poezie astăzi.” Nr. 82/2010,
pp. 68-71.
Prezentarea şi traducere: Mircea Dan Duță

***
Trăim la o aruncătură de băț de occident.

Ca și în filme, asta nu depinde de schimbări.
Văzduhul își schimbă culoarea: agitat sau imperturbabil, din verde
devine violet,
galbenul său ne copleșește. Un avion intersectează ecranul
într-un punct prestabilit.
Femei și copii cu fețele la podea, bărbați întorcându-se după mulți ani.

În mâini țin sticle pline cu benzină, iar capul sus și drept, dar fără-a glăsui.
Confundă foamea cu dorința, și translucid semințe scuipă
din primăvara ce-a trecut.
Iar până-n zori numărătoarea nu sfârșește. Boleșnițele-n hol le-am aruncat.

Cât n-ai uitat atingerea ce-nseamnă, tu mâinile să-ți speli. Iar inima cu apă
ruginită să ți-o stingi.
Tu vei visa botezuri, eu dintele de aur. Nisipul gâlmele le-o umple.
E cald, nici nu ne necăjește umezeala, iară lumina strălucește. Ce-i sterp

nicicând o nouă viață nu rodește.
Trăim la o aruncătură de băț de occident, deci să nu ne trezim la realitate.
Uităm în orice ordine ni-i dat iar visele vin când se săvârșește noaptea.
***
Un dans ți-oi arăta, dar fără ritm.
Pantofi cu toc încalț peste șosete, căci nu vreau să mă doară.
Acolo apoi ți-oi spune de unde vin, dar și povestea care sunt.
Venit-am dintr-un loc din toiul întâmplării și știi - acolo nu-s

simbouri, nici măsuri.
Stăm jos în jurul unui foc: în buzunare avem chibrituri rupte,
brichete în sutienul de culoarea negreșită a unor ochi:
turcoaz, smarald – dar unde e safirul, de ce-am uitat de amarantă.
Avem destul material pentru fuste lungi, dar prea puțin

spre-a isprăvi acoperisul: să nu avem deasupra capului doar cerul
ce-oricând se poate-aprinde.
Primejdie de ne-o paște, dragul meu, tu în pământ să mă îngropi.
Cu pași mici spre perete să te-ndrepți.
Și ale tale degete murdare dragonului în ochi să i le-mplânți.
Vitrina lateral
Eroul nu are trăsături care să atragă atenția și se apropie cu un aer absent.
Îmi amintesc acei ochi strălucind în întuneric, fugind de-a-ndărătelea.
Ceea ce ar fi trebuit să fac eu - această parfumată patrie cu platfus
nu este o țară pentru fete. N-o să-ți vină să crezi

cum printre asemenea mormane de mizerie a apărut această blondă plină de
strălucire, de nicăieri venind și dintr-o dată ivindu-se într-o limbă
străină, veche
și îndepărtată, nepregătită pentru bolile timpului de tihna de aici
și pentru fumul de tutun cu aromă de crini.
Eroina desculță străbate o grădină străină. Cu blană pe ea și cu picioarele goale.

Nici n-ai crede cât de albă era în această blană ca o piele de lapte.
Nu vei crede, căci vântul interioarele le-a-mprăștiat. De-a cerului cealaltă parte
o-adâncitură s-o ivi. Și-acolo ne-om găsi unul pe altul.
***
Cu fiece oră moare o femeie.
Din geam să vezi depoul de care ți-au vorbit
Ca-ntr-un album de familie ori arhitectură.
O femeie povestește cât de departe-ai ei, cei dragi, să plece au trebuit,

dar cine pașii li-i veghea, nu-mi amintesc
care război a fost al tău, cel verde ori acela azuriu?
Și au mestecat și gumă, și au făcut baloane ce-au explodat sub propria greutate,
departe nezburând, ci pe sub meri căzând, tu soare drag.
Țipă-o femeie, astfel bărbatul a grăit,

și înspre dânsa de-ai s-alergi, tot pe acele sumbre-alei
nu-i pentru tine frizeria târziu deschisă-n noapte
nici aste mici ținuturi, grădini străine-n care
nucii cu sânge setea și-o adapă
Femeia ce vorbește-n somn. Și amintirea și-o viseaza, râu lung

pe care-l vede-n întregime. Iar zahărul din vis mai dulce este,
ce până-n faptul dimineții
ea gustul lui în gură-l va păstra. Și-n vis și-o aminti să moară.
***
Țările străine ne întâmpină cu o aversă de ploaie și cu un platou cu aperitive reci.
Mergem pe o alee. Copacii aliniați ca un gard viu plin de pisici verzi.
Arătăm către ei cu degetele fără unghii.
Pe cer se depune praful. Linii de separare înguste, gestul contează.
Lipiți-vă de masă palma deschisă. Departe de ascuțișul lamelor.

Îți prevăd un viitor minunat, șușotește țiganca în roșu
la unison cu râul subteran, care poartă bilețelele azurii
înapoi către mare. În centru o pată
comoara-ngropată. Preia controlul, preia comanda, Zofia,

și ține-mă strâns în brațe. Arată-mi drumul prin deșertul
celor patruzeci de fiice înstrăinate care sădesc flori de nu mă uita.
Ține-mă strâns în brațe, întoarce-te acasă înainte de a se decreta stingerea.

poesis
Luis Armenta MALPICA
Luis Armenta Malpica (Mexico City, Mexic, 1961) este poet, eseist și traducător.
A publicat volumele de poeme: Voluntad de la luz (1996) / Voinţa luminii (în română de
Valeriu Stancu, CronEdit, 2017), Des (as) Cendencia (1999), Drunkenness of God (2000), Luz
de los otros (2002) (2005), El cielo más líquido (2006) și Cuerpo + después (2010), printre altele.
Cărțile și poeziile sale au fost traduse în engleză, franceză, germană, portugheză, italiană,
catalană, română, arabă și rusă.
Luis Armenta Malpica a câștigat premiul pentru poezie Aguascalientes, Premiul
Jalisco în literatură și Premiul Național de Poezie al lui José Emilio Pacheco. Pentru lucrar-
ea sa editorială, el a primit stiloul de argint (Patronato de las Fiestas de Octubre). El este
în prezent directorul companiei Mantis Editores.
ORAȘ DE MARE INTERNĂ

părinților și fraților mei
Am fondat acest oraș la vîrsta de cincisprezece ani:

ce ochi liniștiți și calzi au cucerit piatra
au înălțat un zid, au topit mortarul
cu pieptul fierbinte al cuiva care sosea
cu ochii închiși, cu trupul poticnindu-se
de viață.
Am conceput acest oraș în pîntecele meu ca o mamă

nesupusă și însingurată.
Doică a acestor străzi,
cine ar putea să spună că ele nu sunt ale mele
dacă mi-au secat pieptul cu setea minunată
a nou-născuților
dacă pentru a mă simți mamă mi-am recuperat numele
stelele furate insomniei
încă din vremea cînd marea se spărgea în pletele mele.
Am sosit abia copil

dar recunoscînd mineralul de piatră care încremenea:
adamit, geodă, piele de șarpe și onyx
mercur și floarea diavolului.
Nimic nu ieșea din mine
decît praful străvechi care distruge totul.
Tăcerea: acel zgomot interior care doare atît de rău
și-a făcut vizuină din palatul meu.
Dar marea petrecea noaptea numai pentru că se auzea

prin burlane.
Animal de teren viran, ea îmi cobora de la sprîncene la buze.
În ariditatea deschisă a orizontului
piatra pe care am găsit-o era o floare vulcanică.
Împotriva pînzei de păianjen a necazurilor fulgurația sa părea

să-mi scoată ochii din cap.
Atunci mi-am dat seama că a muri
înseamnă să rămîi nemișcat
privind ceea ce nu mai mișcă.
Sub ploaia străină de acești ani

cine și-a deschis umbrela
cine mi-a oferit o pălărie?
Orașul mai ales, care își închidea arborii
pentru ca nici o singură picătură să nu-mi poată uda obrajii.
Dar aceasta mă întristează
și nu am intenția de a menționa ploaia:
lucrurile fără nume sunt cele care fac rău.
Acum sunt din piatră de construcție: sunt piatra de construcție

ce acoperă cu trilurile sale
o dublă clopotniță.
Am fondat acest oraș – a spus mama –

pe bunicii noștri.
Și pentru că nostalgia este o mare care se întoarce
din alte orașe înghițite
am ieșit să numesc lumea și am fost numit
pasăre aversă infinit
era marea și nu memoria mea.
Și nimeni nu mă aștepta: chiar nimeni
decît eu însumi.
Mama sublinia cu iubirea ei – nevinovată –
trunchiurile îngrăditurii.
Ce arbore genealogic a rămas după așchiile

cu care ne făceam casa sub privirea ei?
Nu știam încă nimic despre vînt, despre furtuni
despre tribul de țînțari minusculi care trebuia să ambiționeze
obiectele noastre primite moștenire.
Tatăl meu venea în urmă: suportînd necazurile

feselor celor din față; fărîmele
drumului
pașii noștri.
Marea era instinctul unei rase
sîngele care ne bătea în tîmple.
Și ceea ce nu priveam (orașul, de exemplu)
trebuia pronunțat ca să fie adevărat.
În această fortăreață nu a existat nici învingător nici învins.

Atunci cînd eu am sosit noi am sosit: umbra mea, reflexul meu
nenumăratele sfeșnice ce poartă cu ele un mort înfocat.
Îmbălsămam noaptea cu un cor de spumă:
rozariul neterminat al iubirii
noul exil.
Să nu spuneți că nu-mi aparține pentru că atunci

corbii vederii mele vă vor devora ochii
și vor lătra ogarii mei la toată această piatră liberă
și o enormă insectă, călugărița, va invoca veninul
tuturor migalelor cuibărite în gura mea
și atunci – doar atunci –
voi reveni pe urmele mele
la oceanul natal
de unde sunt venit.
Veacuri s-au scurs de cînd acest oraș este al meu:

l-am văzut crescînd, cum am văzut arborii
devenind cărămizi
picături ce se preling
de pe acoperișurile roșii
pînă la filigranul unei oarecare porți de fier.
Ochii mei și-au luat forma de planete
privindu-l: flori ale soarelui
ce și-au urmat pașii în plină zi;
și noaptea, în timpul somnului, așteptau
pentru că ea trebuia să vină
dintr-un ghiveci de flori cald depus în memoria mea
aceasta roză
a vînturilor.
Și eu sunt născut în februarie.

Iubirea mi-a venit ca o iederă
și am cunoscut drumurile de vară ale păsării colibri scurtele
lovituri cu ciocul pe un corp miraculos.
Acest oraș deschis ca un trandafir bătut
mă lasă să-mi număr bătăile de aripă, mirosul gutuilor
nopții, luna narciselor.
Locuiesc ceea ce observ fără să mă mișc

în calmul du-te-vino al iasomiilor.
Un scarabeu îmi iese din ochi și apoi își ia zborul:
se apleacă fără zgomot peste puțurile după-amiezii
În caz că se ivește luna.
Odată ce a găsit-o, el se întoarce în pupilele mele
cu această strălucire a luminii prevestind insomnia.
Nu dorm dacă noaptea – fetiță imprevizibilă –
își răpîndește roua pe mîinile mele
pentru cazul în care ea ar popula cu greieri și cu licurici
curtea interioară a casei mele.
Nimic nu este cunoscut pentru buzele mele

pentru ca povestesc viața
cu vocea asfaltată, umplută de motoare.
În schimb, cînd viața e cea care povestește
îmi spune
– acesta este adevărul.
Cu toate aceste rugăciuni care îmi cădeau din suflet
am vărsat iubire și oraș (piatră cu piatră)
vreme de aproape cinci secole.
Locuiesc în acest oraș din ochii mei.
Nu există apă atât de murdară pe care el sa o poată ascunde
sau pe care să nu o reflecte.
Uneori piatră vie

iar alteori trandafiri în flăcări
las fumul să iasă prin oamenii săi.
„Inima mea este cel mai mare oraș pe care-l cunosc”
m-am auzit spunînd într-o zi. Dar iubirea
piatra din drum
a trebuit să fie lucrată și susținută
pentru ca ea să fie cea care, încă o dată, să mă susțină.
Pietrele casei mele nu au servit
la ascuțitul cuțitelor. Ele mi-au făcut tăieturi, firimituri
un talc roșu.
Ce timp atît de îndepărtat înapoia mea: singurătatea
a zburat ca o muscă
atunci când se întredeschide ușa. Nu a rămas nici măcar un bîzîit
ca să ruginească mobilele
ca să locuiască piatra
cu vocea pulverizată.
Pereții erau mai mult decît pămînt: limitele aerului.
Din chirpici încarnați pielea înzidită
Protejau o santinelă în poziție de rugăciune.
Ce călugăriță a venit să mă mănînce
După ce m-a iubit atît?
Cîte litere beta (așa cum un capăt de parîmă amarează
greementul)
cu spinii lor roșii îmi fortifică sîngele și țesuturile?
Cum să rupi cercul homarului fără ca un cașalot să se sinucidă
în ochii mei?
Aceasta este fără nimic în plus viața: partea planetei
În care înoată peștii, în care se înmulțesc insectele și uriașele
Crustacee formează un alt oraș departe de oameni.
Dar ce este viața în orașul omului

dacă nu o grămadă de muște și cîteva curse de șoareci?
Orașul era un motan care mieuna.

Acolo a rămas pantoful care avea să mă reconducă pe drumul
întoarcerii:
albastru, fără șireturi
fără nici o urmă de gumă de mestecat ce s-ar fi putut lipi de el
în timpul vieții mele.
Am învățat de la pisici să nu fiu credincios omului.

O escortă de păsări și-a făcut cuib în coastele mele.
Cineva a fost în tăcerea mea ca o coardă lungă.
Ancorat de zmeul acestui oraș în aer
ce voi apuca din mine
și ce voi apuca din viața
a ceea ce nu cunosc?
Mi s-a încredințat o sarcină:

Să supraveghez pisicile vieții mele.
Dar eu am vrut ca ele să fie libere, departe de acoperiș
și de ziduri
incendiind noaptea
cu miorlăiturile lor.
Fumul – de atunci – a cucerit și el vîntul:

mai întîi în ruguri iar apoi în trăsuri
în uzine
în oameni…
Și eu sunt pentru fum o mlădiță călătoare.

Sunt printre cei ce dorm pentru ca în somn am găsit
convalescență și fugă: nimic mai animal decît fumul
decît funinginea, decît cenușă…
jăratic din oraș în oraș
jertfit.
M-am preumblat prin pădurile mîinii mele.
Iubirea mea era un ferăstrău care tăia totul.
Cînd fluviile de sevă mi-au inundat antebrațul
am presimțit ca era prea tîrziu
pentru a muri singur.
Atunci am făcut să crească o altă iederă
O îngrăditură de grîu, cîteva pășuni.
Și acest oraș pe care îl privesc – bou culcat pe pămînt –
a trebuit să bea
ce am avut eu de apă.
În ciuda broaștelor rîioase care conduc mlaștinile după voia lor

această așezare este aproape transparentă.
Și doar sorbind-o, oamenii învie.
Cînd aveam cincisprezece ani, fluviul dintre pietre
îmi era necunoscut.
Astăzi, lespezile ploii răsună și alerg
cu mîinile în formă de potir
conținute de oleacă de nisip.
Orașul îl învălui în patru izvoare

– mareele mele cardinale –
pentru ca, în sfârșit, să se reîntoarcă
pînă la fîntîna mea
prin crevase și apeducte.
Mîinile mele cicatrizează calozitățile inițiale,
această manieră de a atinge piatra și de a o sparge,
de a umezi zidurile cu o privire tristă.
Nu s-a născut încă moartea
ce ar putea să mă împiedice să iscodesc apa
între brațele ei
firavul foc
care vine cu păsările.
Limba mea o cheie ambițioasă unde se pierdea
încît nu mă mai acoperea cu trupul ei hiacint?
Iubire: iată frica, dezordinea

în silabe.
Să fii sărac înseamnă să rămîi singur
fără un alt suflet în sufletul în care să se adăpostească.
Am auzit ploaia căzând. Ne-am udat.
Toată este teribilă cînd setea e nulă…
dar pămîntul e atît de mare, încît în moarte ne prisosește.
Orașul nici nu începe nici nu se termină cu noi înșine.
Am sosit ținîndu-mă pe picioare: nu știu un alt mod

de a merge încetișor.
Și, totuși, în momentul plecării voi fi un intrus anonim
pe care-l va înghiți pămîntul.
Lumina peste ziduri va lua locul umbrei care nu s-a repezit
să moară peste versurile sale.
Acest oraș nu mai are memorie.

Iubirea a evadat din el
așa cum iese fumul din carnea arsă.
Orașul aparține tuturor

celor care nu naufragiază.
Oceanul imaginar este în pielea omului.
Marea este în ochi: ceea ce privesc revine

și începe să urmeze goelanzii.
Crestele a ceea ce am văzut se umezesc sub ploaia atît de albă
celestă
rostogolită printre nouri.
Atunci Dumnezeu există.
Atunci cineva plînge: de data asta de bucurie
pentru că ceea ce el privește
continuă să crească…
pentru că el continuă să privească
ceea ce crește…
Orașul e omul
Spre care te întorci mereu
mereu același.

poesis
Borislav RADOVICI
Borislav Radovic /Radovici/(n. 1935, Belgrad) este poet, eseist şi traducător. A

terminat Facultatea d Filologie din Belgrad – Literatura generală şi universală şi Teoria
literaturii. Debutează cu versuri încă de pe băncile liceului, în 1952. În anul 1956 debutează
editorial cu volumul Poeticităţi. Volume de poezii: Celelalte poeticităţi (1959), Maina (1964),
Frăţie după insomnie (1967), Descriei, gesturi (1970), Poezii alese (1979), Poezii 1971- 1982
(1983), Poezii alese 1954-1984 (1985), Poezii (1994), Poezii (2002), Poezii alese (2005), Patruzeci
de poezii (2007). A mai publicat 4 volume de eseuri: Lupta cu îngerul şi alte eseuri (1996),
Despre poeţi şi poezie (2001), Unele lucruri (2001), Citind din Virgiliu (2005), Iarăşi despre poeţi
şi poezie (2007). A tradus din poezia lui St.J. Perse, Ch. Baudelaire, P. Eluard şi din proza
lui Balzac.
Borislav Radovic este deţinătorul mai multor premii pentru poezie şi traduceri.
Borislav Radovic este unul dintre poeţii sârbi de renume din a doua jumătate
a secolului XX. Alături de Jovan Hristic şi Ivana V. Lalic, Radovic este considerat a fi
unul dintre cei mai importanţi poeţi ai culturii din poezia sârbă modernă. Cunoscut ca
un perfecţionist împătimit şi un stilist deosebit, s-a dăruit pe deplin cercetării celor mai
profunde straturi lingvistice ale limbii materne. La început s-a afiliat mişcării neosimboliste,
reprezentată de J. Hristic, I.V. Lalic şi alţii, dar după 1971, poezia sa este caracterizată de o
sintaxă riguroasă până la perfecţiune, iar versul său este scuturat de orice ornament, fără
ca poezia sa să alunece în ermetic.

La umbra genealogiei
E firav butucul acela, şubredă viţa:

cântec şi incest
sub acelaşi acoperiş,
calea orbirii, calea unui cânt -
în mâna dibace a culegătorului de litere;
ci trebuie gunoit răsadul de tufe, vinului

înaripat găsit recipientul pe măsură.
Chiar aşa, nu sălăşlui în cântec

ci-n lume, un bun ucenic
al unui vier şi vraci
(în faţa verdelui Învăţător tace);
chiar aşa,
când astfel îţi descoperi viţa:
poţi trăi şi muri de aceeaşi rană,
în acelaşi trunchi sevele dăinuie
spre a putea seca.
Cuvânt în munţi
A vorbi e jenant; greu însă

E să ţii o piatră în gură,
Să-i intri în toane, să-i faci pe plac,
Să accepţi noua noastră energie.
Chiar şi atunci când ne adresăm munţilor,

Această tăcere se-ntipăreşte
Mai adânc decât surâsul matern
Pe chip şi-n pini.
Vântul
Am stat mai mult într-o seară pe terasă,

ascultând bâzâitul insectelor
bocănind în globul lăptos dătător de lumină,
foşnetul stânjenit al fluturiţelor
orbite de stihuri:
Răsăreau pornite precum nişte imagini
mlădioase într-un vag pustiu
de înălţimi şi butuci, împinse
să accepte condiţia efemeră
sub Luna nouă, la un pahar de vin nou.
Târziu, mă dusei la culcare. Adormii îndată.

Visai cum se înalţă vântul

de pe malul Savei, în asalturi violente,
doborând rufele umede de pe frânghie,
umplând casa cu scârţâituri de corabie.
N-a fost acesta un vânt sezonier,
nici vânt de mare, nici vânt de noapte
ca-n Saint-John Perse sau Alexandr Blok, nici
vreun organist din vântoasele lui Lear,
nici unul de pe aleea cu plopi a lui Jean Jaques,
ci pur şi simplu vânt; violent, semeţ
gata să vânture tot înainte de a înţelege,
incorigibil, acelaşi cu cel din noaptea când
scotocea prin hârtiile mele,
acum zece sau mai ştiu eu câţi ani...
Îl ascultam iarăşi; şi nu făceam nimic
pentru a mă dezmetici din somn.
Abia dimineaţa am ieşit pe terasă.

Am văzut cămăşile la uscat,
cioburile cănii făcute ţăndări, câteva flori mototolite,
chiştoace în jur;
faţa de masă, e drept în mijlocul curţii, semănând
c-un steag căzut de pe lance;
... dar nici o urmă
a manuscrisului de-aseară.
Tămăduirea timpului
Aerul miroase a zăpadă, pământul a bere,

se depune pe roata ce scârţâie frunza sură.
Ascultă, războinicii se-ntorc la femeile lor.
Uitând de căşti, ei uită că există memorie;

şi iese la lumină parul albit al acestor gângavi.
Atunci poeţii n-au ce face: vorbesc şi ei

spre a lămuri sărăcia lucie,
relaţiile de proprietate, relaţiile incestuoase;
inventează noi genealogii pentru noi popoare.
Şi după ce bătrâne ştirbe îi vor spăla pe picioare

iar ei îşi vor coborî centurile, de leagăne se vor apropia
războinicii, minunându-se de pruncii bălani.
Cel mai propice anotimp pentru stabilirea paternităţii

este iarna când, în jurul focului, dreptul la cuvânt
îl va avea cineva orb din naştere, cineva
cu mâna dreaptă seacă din pruncie,
sortit să tămăduiască, lenevind, timpul.

Ideea de copac
Tu, care priveşti cum creşte copacul

Sau se adânceşte
Într-o verticală odihnă,
Şi care trăieşti acea imagine dublă,
Neîmplinită în sfâşierea ei,
Vei putea oare
Să nu fii nici martir, nici călău,
Ci doar intermediar, întocmai ca şi acel copac,
Aflat între întuneric şi lumină, între
Ceea ce eşti şi ceea ce nu vei fi niciodată,
Vei putea să păstrezi, odată,
Când va trebui şi singur să te mântuieşti,
Întreaga ta iubire pentru acea sărbătoare a cărbunelui?
Alb
Litera e desenul îndelungatei suferinţe a pronunţiei,

Semn de bucurie pe fruntea peşterilor mute;
Golul e alb; bătrân ca gândul,

Precis ca sticla geamului seara, în depărtare,
Genunchi dansând lângă foc şi morminte.
Un cânt din Kalevala
Demult, demult, pe când îşi cioplea barca,

vraciul lovi cu securea până la os, încât scoase un ţipăt:
începu să cânte despre această rană roşie, hlizită,
despre oţelul vânăt ce o îndemnă la râs,
dar nu-i veniră în minte
cuvintele-cheie pentru acest cânt:
cum de sosi pe lume fierul acela năprasnic.
Rana nu vru să se închidă, sângele să se oprească
iar el o luă de la început;
cântă mai întâi văzduhul, urmaşii lui, pe rând,
apa, focul şi fratele lor mai mic fierul
care lipsea de pe faţa pământului
când acesta se ivi din mare.
Rana se hlizea, sângele şiroia şi pe mai departe.
Iar pentru ca acest cânt să poată acorda primul ajutor
închizând la loc tăietura,
se cerea trecerea de la minereu la tăiş;
lui îi ardea sub picioare,
încât izbi în însuşi miezul lucrurilor,
pe limba topitorilor, pe limba faurilor.
De abia mai târziu s-a dat şi cu alifie.
Traducere de Ioan FLORA

poesis
Robert ŞERBAN
Anonimat versuri tot mai scurte

cărțile lor subțiri
treci prin viață la fel de subțiri ca la începuturi
ca prin monetăria unei țări te îndoaie
lipsite de eroi te cocoșează
și trebuie să le prinzi ca lumea
niciun chip și să le ții bine
pe niciun ban strâns
nicio față cu ambele mâini
pe nicio față să nu-ți scape
când citești
Bătrânii poeți pare că tu însuți te îngreunezi
și parcă tălpile tale apasă din ce în ce mai tare
sunt poeți mai puternic
care se micesc în locul acela
de la lună la lună
de la an la an sunt poeți din care
în timp ce urcă în vârstă o dată cu vârsta
și așa cum ei se împuținează poezia începe să tragă
poezia lor ia ca dintr-o perfuzie
treptat treptat iar în vreme ce se golesc
în greutate și se strâng în ei
deși au tot mai puține cuvinte ca fructele uitate în soare
poezia lor se face dură Şi să te zidim!
se oțelește
iar cu fiecare cuvânt lipsă Efectul de piramidă
cu fiecare vers dispărut
cu fiecare strofă chiuretată citesc cărțile de poezie
e mai tăioasă și mai grea de la sfârșit către început
tot mai tăioasă și tot mai grea
mai ucigătoare decât bătrânețea o mumie caută să iasă
din piramidă
Mica povară chiar prin vârful ei
visez deseori Poveste vânătorească

fără să-mi amintesc vreodată ce
jupoi un iepure
sunt furios
că memoria mea nu duce la un moment dat
mica povară până dimineața îmi pare
când privesc tavanul că-i bate inima
cu aceeași stupefacție cu care
mi-am văzut de câteva ori filmul vieții mi se face frică
și niciodată
n-a fost Ce rămâne
același
dorul de copiii mei
Legenda meșterului mă spintecă de sus până jos
dacă nu faci ceva la dulapul cu cărţi din mine ies atunci

o să pice pe noi amintirile visele furia tristeţea
nu vezi cât s-a lăsat iese toată viaţa
vrei să ne omoare?
n-avem noi norocul doar dragostea mai rămâne
să murim aşa fiindcă pe ea
îţi răspund n-o vede nimeni
dar tu pufneşti supărată
şi intri în dormitor trântind uşa Provocatoare sau tâmpă
ai dreptate amnezia
e prea-nclinat aidoma unei nubile
o să cadă ce zâmbește într-un fel în care
nu știi dacă e provocatoare sau tâmpă
înfig umărul stâng în dulap dar te uiți la ea
mă opintesc țintă
iar sub el fix și lung
strecor rapid o cărticică de-a mea până când
ca să ţină nu mai rămâne
apoi decât
mă pornesc să recitit cu patos un gol luminos
Stai, mândruţa mea,
Nu te speria, (din volumul Ezitări, eschive, aflat în pregătire)
Că vrem să glumim

poesis
foto: Vlad Ciubotariu
Liviu ANTONESEI
STRADA MINUNATELOR PRĂVĂLII.

THE 3-TH ROCK BALLAD
era strada mea, centrală între toate, bîntuită de aromele

de coloniale, mirodenii și de benzină arsă, iar în zilele umede,
în ceața sfîrșitului de octombrie, în noiembrie, sau spre
sfîrșitul iernii, cînd ceața era mai deasă, mirosul cafelei prăjite
în vasul de aramă, la care veghea domnul aram sau frumoasa
și distinsa sa doamnă, se întindea ca un fluviu aerian
de-a lungul străzii noastre, iar de-a latul pe străduțele
care plecau la stînga și la dreapta, pînă la mitropolie
și vizavi pînă la teatrul de vară pomul verde, după cum scrie
inscripția de acum, primul teatru evreiesc din lume,
și fluviul plutea și cobora departe pînă la marginea lumii,
pentru că lumea este lumea mea, lumea de mine cuprinsă.
nu mai erau proprietari, dar în bunăvoința sa fără margini,
statul îi lăsase mai departe să vîndă cafele din peru, bolivia,
columbia și brazilia, crudă și prăjită, iar la cerere rîșnită
fin sau rîșnită mai mare pentru cafetierele de aluminiu,
așezate pe o sită pe ochiul aragazului, care fluierau
ca niște locomotive pacific în miniatură, iar aburul
lichidului parfumat se răsucea în norișori albi, pufoși.
de la domnul aram cumpăram cafeaua cu suta de grame,
prăjită și gata rîșnită, nouă nu ne putea ieși la fel de bine,
deși aveam o mică prăjitoare de alamă și o rîșniță
manuală, aproape antică, moștenire din bunică în mamă –
și peste vreo zece ani, vremea nechezolului, eram fericiți
dacă luam de la bișnițari punga de wiener coffe, fără gust,
gata prăjită și rîșnită, ascunsă în vid, dar care nu ne spunea
nimic, nu amintea prin nimic gustul parfumat de altădată.
și îi pomeneam pe domnul aram și pe frumoasa și distinsa
sa soție, îi binecuvîntam, le uram să le fie bine oriunde
ar fi fost, în oricare lume – ieșiseră din lumea mea,
din lumea percepției mele și din fluviul aerian parfumat și plutitor
care se întindea peste toate casele de pe strada minunatelor
prăvălii, strada mea, centrală între toate, lumea mea
și, de fapt, chiar miezul parfumat al lumii mele...
domnul oizăr nu mai era cînd am descoperit lumea,

dar toți îi spuneam prăvăliei pe numele ei, numele său,
și doar cînd voiam să ne distrăm îi spuneam ali mentara,
cu înnăscutul simț al calamburului care nu ierta nimic
în mahalaua noastră centrală – așa cum peste ani, aveam
să botezăm, să botez și universitatea, în care-am ajuns
trecînd prin aprige furci caudine, ali cuza... dar înapoi
la oizăr, unde te întîmpinau la dreapta rafturile cu
delicatese, dulciuri, mirodenii, lăzile din scînduri subțiri și albe
cu portocale, lămîi, pachetele din celofan cu smochine, curmale
și niciodată la rafturile din spate nu putea să lipsească
mîncarea săracului – scrumbii albastre, telemea de oaie,
măsline, ulei și zahăr și inubliabila marmeladă asortată,
ascunsă în lăzi de lemn și învelită în hîrtie lucioasă.
de patru lei, luai o franzelă și încă un sfert
și în treizeci de metri pînă acasă, terminam sfertul
și văduveam și franzela de amîndouă colțurile sale,
iar cele un pic mai coapte, aproape arse, erau
și cele mai bune și mă tocmeam pentru ele.
și de la consignația de vizavi, de la domnul albert,
cînd am devenit major și tata mi-a dat o mie de lei,
mi-am cumpărat cu jumătate din bani ceasul atlantic,
cu brățară metalică, care a mers exact, dar exact trei zile
și nici un ceasornicar nu l-a mai pus în mișcare,
așa că l-am schimbat pe trei volume de dostoievski
cu bătrînul colecționar de antichități, domnul iancu m. iancu,
care-și presăra pieptul cu decorații de 7 noiembrie, de 1 mai,
iar cînd îi spărgeam geamul la fotbal de stradă,
i-l puneam fără zăbavă, înainte să ne prindă curelele taților.
mai erau geamgii, mai erau coșari care aduceau noroc,
mai erau și cizmari, care puneau placheuri metalice
să țină pantofii mai mult, sau schimbau tocurile stîlcite.

și era domnul aron, tatăl lui willy, care-mi croia
minunate costume din stofă englezească, pe banii
cîștigați peste vară, la munte, la degajări pe plantații,
la adunat și clădit fînul – o singură dată cînd am luat
coasa, mi-a curs sînge din cizma de cauciuc, așa că
avea să rămînă și ultima oară. și domnul aron
mi-a făcut și primii pantaloni albi, evazați, din material
tare, care dubla stofa sacourilor, care fluturau în vînt,
așa cum, la celălalt pol al ființei, fluturau pletele...
purtam părul lung... și ne tundea tanti miliția –
cînd punea mîna pe noi, punea și foarfecele în plete.
din iarnă ne pregăteam pentru ținuta de vară,
aveam mare grijă, îl ascundeam după urechi la școală,
îl prindeam cu clame furate de la surorile noastre,
iar cînd ne-a trimis diriginta la tuns, prin luna mai,
ne-am întors toți șase vinovații rași pe cap și cu
țestele lucioase de la crema nivea cu care le spoisem.
și diriginta și-a pus mîna la gură, să-și oprească
țipătul de surpriză, de teamă, de oroare și niciodată
nu ne-a mai trimis să ne aranjăm coafurile!
și cînd fluviul aromat se întindea peste stradă,

peste zona aceea poreclită mai tîrziu, cînd anglofonii
i-au răpus mișelește pe francofoni, down town,
puteai să te rezemi lenevos de peretele de cărămidă,
sau de zidul care ascundea drumul secret al sinagogii,
sau de ușa cenușie și crăpată de la magazia de lemne,
care, deși dispărută de la cutremur, îmi vine în minte
în ziua a cincea a călătoriilor mele de aiurea,
într-un fel de patriotism de maximă concretețe –
dar dacă atunci, sub norul aromat de cafea care
bîntuia totul, îmi aprindeam o țigară și închideam ochii,
îmi imaginam că sînt la tosca sau la conti sau oriunde
în altă parte, la o cafea cu coniac, marghiloman parcă,
despre irish coffee am aflat mult, mult mai tîrziu,
deși îmi flutura vîntul prin buzunare. dar eram liber
și fluieram satisfaction și fredonam hey joe!
și am vizitat azi locurile acelei copilării fabuloase
și dulapurile uriașe de beton au redus dimensiunile
la scara unu pe doi, și mirosul amețitor al cafelei
e miros de bere trezită, de rahat de cîine și de
pișatul bețivilor care rătăcesc prin catacombe –
și pentru că ieri am fost la concert, mă rezem
în gîndurile mele pe ușa dispărută a magaziei
de lemne și fluier, fredonez canarul, da canarul!
Și, poate, nebunul cu ochii lui închiși…
VIZITATOAREA NEVĂZUTĂ.
THE 4-TH ROCK BALLAD
în vremea aceea, bărbații erau stăpîni peste coase

și iarba umedă și verde bătea spre albastru, spre violet,

în dimineața în care, cu roua pe glezne, o luau hotărîți
cu mișcări ritmice de sub poala pădurii și răsturnau
într-o sincronizare perfectă brazdă de iarbă după brazdă.
Și lîngă rîu aștepta găleata de apă, adusă de mine, îndoită
cu cel mai pur alcool, de care ei aveau mare grijă,
strecurat prin pîine, limpezit de albastrul acela frumos,
își treceau cana de tablă din mînă în mînă, se ștergeau
și, cu o mișcare ușoară a capului, într-un ritual moștenit
de la prima coasă, plecau iarăși în ritmul acela fără grabă,
aliniați ca pionii pe o tablă de șah sau poate de dame,
spre celălalt capăt, cum spuneam, spre poalele pădurii
și, de fapt numai eu, în sandale, aveam gleznele ude,
cei trei purtau botfori strălucind de picăturile de apă,
ca niște animale amfibii ieșite să respire deasupra,
cumva un fel de pui de delfini, prea mici pentru a fi altceva –
și cînd soarele la amiază, în creștetul cerului,

trecea prin albele lor pălării, ridicate ca niște coifuri,
se opreau, ne opream, ei din cosit, eu din culesul de ciuperci,
afine, mure și mere sălbatece, iar uneori,
uneori porumbele vineții care fac gura pungă…
la apa cea iute a cașinului, ne așezam, dar nu plînsem,

pe ștergarul alb înflorat, puneam masa, prînzișorul –
ouă și brînză, carne de capră, cîteodată pastramă de urs
și pîinea mare, rotundă, nespurcată de spirt.
și aveam dreptul în paharul de apă la sirop de lămîie
și la cîteva degete măsurate dintr-un vin parfumat…
priveam cu invidie, cu mare invidie coasele așezate
la odihnă pe brațe de iarbă acum uscată, dar verde
și nu știam, atunci nu știam că vine vremea cînd coasa
va trece din asprele mîini bărbătești, musculoase,
în mîinile slabe, zbîrcite ale unei doamne, cu fața
ca un hrib, împodobită în negre, mereu noi, veștminte…
mai este, mai este pînă atunci, pe înserat m-am dus

singur la ocolul silvic cu capturile din găletușe
și am primit cinci lei kilogramul de mure și numai trei
pe cel de zmeură, care era prea coaptă, cum a spus
femeia cu broboadă înflorată pe cap – și din butoaiele
de lemn, fieruite, se ridica un miros amețitor de sulf.

și mai erau ciuperci negre franțuzești în două poiene.
a o sută de lei găleata, dar numai moș costache
și cîinele lui cenușiu, aproape orb, le găseau urma.
erau bune și broaștele verzi, cu coapsele mari,
pui de baltă cum le spunea femeia cu broboadă,
dar greu de prins în boldul cu vîrf măiastru îndoit
și ața roșie legată ca o fundă micuță, de păpușă.
și era pe înserate cînd am plecat spre casă
și măgura era verde aurie în soarele declinant,
dar vîrful îi înota în cețuri – nu, nu va fi mîine loc
nici pentru coasă, nici pentru micul culegător.

pe drum, treceau faetoane cu munți de fîn
și boi înjugați doi cîte doi, chipeșii cai de mult
ajunseseră hrană la păstrăvi – niciodată nu
m-am atins decît de pești prinși de mine în rîu…
și cum mă ispitise ea peste ani, cînd credeam că am

toată comoara timpului înainte! de nimic nu-mi păsa,
de nimic și de nimeni, nici de lungile zile risipite,
dar risipite cu spor și elan de neoprit, de ocazii ratate,
de victorii precare și înfrîngeri ce-mi păreau înălțări…
nu, nu-mi păsa de nimic, lumea era la picioarele mele,
iar timpul îl bănuiam fără capăt într-o parte și-n alta –
zburam în toate direcțiile, cînd pe rînd, cînd deodată,
cîntecul ei eu nu-l auzeam, nu-l puteam înțelege:

„vino la mine, prunc ieșit din țărînă,
te voi spăla cu apă curată din fîntînă,
te voi spăla, cu mir pe trup te voi unge
și nu vor mai curge lacrimi, nici sînge,
te voi spăla, te voi unge, în cearșaful
din inul cel alb eu cu dor te voi strînge –
tu în alb, eu în negre veștminte, după
cum știi din vechile legăminte -,
te voi spăla, te voi unge și înfășa, să plece
de-a pururi durerea din inima ta –
și cîntecul de leagăn mereu ți-l voi cînta”.
o, cum mă mai ispitea ea peste ani și cîntecul ei

se pierdea în aerul pur, pe cînd aveam să cunosc
femei felurite, să mă bucur cu patimă de ele,
să le dau deoparte sau să fiu eu cel părăsit,
dar niciodată una atît de credincioasă, atît de
statornică, n-am întîlnit, care să mă aștepte mereu,
și mereu, și mereu, știind de la bun început
că nu-i voi scăpa din mîinile ca niște gheare,
că al ei eu pe vecie voi fi – în cele din urmă,
și în întregime, atunci și de-a pururi, spălat, uns cu mir,
în alb înveștmîntat, după cum cîntecul neauzit
mereu a promis… și da, s-a ținut de cuvînt!

și, poate, poate, nici nu-mi pasă dacă e apă sau foc,
dacă e pulverizare monotonă, nici dacă e coasă…
cîntecul, doar cîntecul obsedant, e cel ce contează…
clapele orgii din falangele lungi ale mîinilor mele
și pedalele lucioase din coastele netezite la pilă,
cel mai frumos instrument sub semn de lup, de acvilă,
un cîntec, da, un cîntec fără sfîrșit care urcă alene
dar somptuos prin albele, negrele oase,
iar vocea monotonă, în surdină se aude
de parcă definitiv s-a imprimat în sinapse…
și nicăieri nu se ascunde vreun abur fără trup.

o umbră transparentă, o gingașă ectoplasmă.

poesis
Andrei VELEA
Omul vag revizitat

*
omul vag vede lumea ca o încrengătură de teorii ale conspirației:

toți sunt totuna, adevărul e relativ, toți se înșală, adică toți au, la
unison, dreptate
așa că-n ziua votului desface o bere dis de dimineață
și-aruncă niște mici pe ochiurile de la aragaz, să sfârâie ca adevărurile
universale
râgâie relaxat, apoi iese la vot ca la plimbare, miștocărind în stânga

și-n dreapta
se știe doar că dincolo de cortină toți bat palma
pe domnișoara de la secția de votare o ciupește de fund,
apoi se pișă pe el de vot în intimitatea cabinei, doar e democrație, ce naiba
urina omului vag ține prelegeri sforăitoare de la tribuna parlamentului,

dă legi care de care mai intrigante, scoate oameni în stradă,
urina omului vag e un principiu în stat, a performat în alegeri
și pe unele posturi de televiziune e prezentată drept miere sau aur

*
omul vag nu s-a tras niciodată din maimuță!
nici măcar strămoșii strămoșilor omului vag

nu s-au tras din maimuță
nicio vietate care sare din creangă în creangă
nu s-ar putea revendica vreodată drept rudă a omului vag
omul vag se trage din marea înțelepciune a lumii!

cu tălpile bătătorite, toți inițiații planetei
au făcut coadă la scorbura arborelui genealogic al omului vag,
toți au închinat cupele cunoașterii, toți și-au declarat, pioși, nimicnicia
omul vag se trage din marea spiritualitate!

toate religiile au concurat pe ascuns la apariția omului vag,
toate formele de spiritualitate au țesut pânzele de păianjen ale teoriilor
conspirației,
toate s-au împlinit în omul vag
omul vag nu s-a tras niciodată dintr-un animal cu blană!

omul vag nu e nici măcar creat, el e împlinirea oricărei creații
omul vag a existat de când lumea și va exista până când lumea
va fi atomi de lumină în inima celei mai fierbinți stele
omul vag nu s-a tras niciodată din maimuță!

acestei teorii, istoria îi va bate obrazul
omul vag nu e nici măcar om, omul vag e cel mai important principiu
omul vag e ceva ce niciun filosof, sociolog sau poet
n-ar putea vreodată descrie
omul vag s-a născut pentru distracție
pentru el, lumea e o boxă uriașă, vulcanii sunt cocteiluri încinse,

stelele pâlpâie timide pe fundalul unei discoteci universale
în care omul vag dă petrecere după petrecere
de zbârnâie bosonul higgs învăluit de manele
totul, crede omul vag, e desenat să-l ateste,

să-i celebreze cu șampanii scumpe existența
dacă n-ar fi saliva omului vag care să lingă atomii,
ei nici n-ar fi sau și-ar cerși, ponosiți, dreptul la subzistență
o megalomanie universală umple de praf galaxiile,

o supernovă e spuma de la o cafea matinală
omul vag joacă poker și în pahar îi toarnă extratereștrii
o distracție pe cinste în lumea în care a murit Dumnezeu
*
omului vag i se fâlfâie de toți și de toate
că doar lumea e vis și părere
lumea e părerea omului vag despre toți și toate

în timp ce mai scrie pe genunchi trei cărți
să iasă mai repede din pușcărie sau să intre-n Academie
*
lume a omului vag ca un pumn de firimituri
când prin incintele nucilor bate vântul
când plouă într-o doară în sertarul cu furculițe
și la talcioc se vinde, reșapat, suflet
lume grăbită alambicată nebună

când numai în lacrimile evaporate mai cresc exuberanți merii
când orice buzunar ascunde o monedă lustruită
în care se oglindește chipul unui om vag
trăind mic și pe fugă
*
pentru omul vag, pământul e plat ca o clătită
soarele e un bec, luna e o hologramă, iar norii sunt proiecții de frișcă
americanii și-au aruncat singuri bombe cu marțipan la Pearl Harbour
aselenizarea e doar eternul „Așteptându-l pe Godot”
cât despre avioanele care au intrat în clădiri de 09/11,

omul vag te taxează drept naiv dacă susții asta
mai bine te-ai uita atent împrejur, să vezi câți au implantate chip-uri,
câți au fost răpiți de extratereștri și supuși la lecturi din poezia
modernă
omul vag are mereu explicații alternative,

el vede logică și în cel mai întunecat haos
noaptea minții e un neon aprins în plină zi, e un graffiti
pe zidul care înconjoară pământul și-mpiedică oceanele să se scurgă în
spațiu
*
pentru omul vag, lumea e în perfect echilibru
așa i se spune pe la colțuri de bloc, așa îi convine
se poate scălâmbăia liniștit, știe sigur
pentru orice gest de doi bani, altcineva face, undeva, o faptă bună
pentru fiecare piatră există un echivalent în fluturi

pentru planetele pustii un echivalent în petale
pentru fiecare idee proastă există un gând frumos care-o anulează
e undeva o balanță universală ca o pereche de ochelari de cal
bășcălia omului vag e mai plină de sens decât e berea de apă și hamei
de pe rafturile unui magazin cu produse de larg consum
omul vag a-mbrățișat religiile echilibrului universal
și rânjește tâmp la lună
*
ascultând muzică la conservă pe un burlan în flăcări
omul vag respiră aerul feng-șui al propriei libertăți

colivia și-a redefinit-o ca spațiu infinit, umbra i se prelinge măreață
peste cartierul în care nimeni n-a văzut niciodată o carte
*
pentru omul vag, fericirea e luminița de la capătul unui tunel
în care i-a fost prea lene să intre vreodată
e berea gratis de la capătul unui stadion în deșert
e friptura pentru care ești plătit s-o-nfuleci toată
obsedat până la obscenitate de propria fericire,

omul vag ar viola-o în fiecare boschet, în fiecare toaletă de pe marginea
autostrăzii
i-ar scrie numele pe ziduri, apoi și-ar tatua pe bicepși
„Fericirea + Omul Vag = LOVE”
dar fericirea își scuipă în sân de fericire

că nu s-a lăsat pupată pe gură
și face pe fecioara timidă atunci când omul vag
o ciupește de fund și-o invită la o plimbare într-o mașină de fițe
pentru omul vag, totul e fericire

nu e nimic care să valoreze cât o clipă de fericire, scrie el pe Facebook
cel mai profund filosof a trăit ’geaba
dacă n-a cunoscut și el, acolo, niște fericire
dacă fericirea s-ar da la supermarket,

omul vag ar cumpăra-o la promoție, în sticle mari, de plastic
cu frigiderul burdușit de fericire,
omul vag s-ar mângâia satisfăcut pe burtă și-ar spune că, uite, viața
chiar merită trăită
*
un lucru e clar: omul vag își iubește patria înainte de toate. mai ales în
bodegă!
pentru ea ți-ar împleti ca pe niște bretele de gumilastic picioarele
e mândru de propria etnie, mândru până peste poate de propria
cetățenie
și te-ar căuta pe sub coaste de orice firicel de pământ ai încerca să-i
subtilizezi dintre granițe
cu chestiunile astea, omul vag nu glumește niciodată!

îi simți bicepșii din priviri, ceafa groasă din cuvinte
și abia așteptă să-ți povestească înflăcărat, citând din eminescu, ce
destin fulminant ar fi avut
dacă istoria nu se juca între ăia și ceilalți la barbut
apoi mută la un meci de fotbal și sparge leneș o tradițională sămânță

în zadar așteaptă, de-o eternitate furat de arbitri, o amărâtă calificare
într-un campionat paralel, omul vag a câștigat în mod genial
dar toate-s convenții, perorează omul vag singur în bodegă, suntem
prizonierii unor convenții...

foto: Ozolin Duşa
L-am întîlnit pe Liviu Antonesei în meu publicistic. Formal, mai publicasem

toamna lui 1978. Prin bunele oficii ale lui doar în revista liceului, Corolar. Nici Major,
Dan Merișca, fostul meu coleg de clasă la caligrafiat de mine într-un singur exemplar
Liceul Internat „Costache Negruzzi”, de în 1975, dar scris de o echipă, fotocopiat de
samizdat (Major) și de cenacluri (între care alții și confiscat la un moment dat de Secu-
mai cunoscut este Quasar), Liviu mi-a fă- ritate, nici predecesorul său ludic din 1973,
cut rost de o legitimație de presă pentru a Bulevardul, tot într-un singur exemplar, un
pătrunde la ședințele închise ale Colocvi- album BD scris și desenat de mine, nu se
ului de Poezie – un eveniment unic din toate pot pune în bibliografii... Din 1980, cînd am
punctele de vedere. Tot Liviu mi-a publicat intrat în redacția revistei Opinia studențeas-
apoi în Opinia studențească un interviu cu că, pe care Liviu o conducea, am devenit
Ștefan Aug. Doinaș, devenind astfel nașul prieteni. Cînd am trecut la Dialog ca redac-

tor-șef, evident, strategia noastră editorială
de cînd au avut revelația tardivă a ideolo-
complementară, plănuită în lungi discuții giei și s-au convertit la secta neoconserva-
cu prietenii comuni, ne-a apropiat și mai toare (mai bine zis, au înființat o filială pro-
mult. Pe lîngă simpatia spontană reciprocă, vincială a ei, reciclînd unele tradiții locale
ne lega apartenența la nucleul dur a ceea ale dreptei extreme interbelice, adăugînd
ce s-a numit mai tîrziu Grupul de la Iași (ao bună doză de resentiment și ură de sine),
cărui frescă a fost dată de Luca Pițu, mie- la paradigmele foarte confortabile (și în co-
zul incandescent al nucleului dur, în Docu- munism, și în postcomunism) ale raportului
mentele antume ale „Grupului din Iași”), unul
dintre putere, ideologie, cultură și libertate
dintre cele mai radicale medii culturale/ –autonomia esteticului și rezistența princultură
intelectuale din România anilor 1980, în a (mai potrivit numită de Gabriel Andreescu:
existența prin cultură) –, în schimbul unei
cărui vîltoare de proiecte cultural-politice,
prietenii fraterne, conflicte mimetice, social-
gnoze dualiste a Istoriei (aceasta din urmă
izare ludic-(auto)ironic-solidară, despărțiri
fiind văzută ca o luptă cosmică a Binelui ab-
dramatice și împăcări fuzionale Liviu era solut contra Răului absolut). Evident, mulți
unul din reperele stabile, grație bunătății dintre cei care au apucat să atingă pînă în
sale congenitale și programatice. Și am 1989 măcar vîrsta preșcolară și-au recon-
rămas mereu în contact strîns, oriunde ne struit biografiile în lumina noii viziuni asu-
vor fi purtat pașii. De cînd există e-mail, în
pra trecutului recent, rezervîndu-și contra-
contact permanent. Cu frecvente regăsiri factual roluri disidente, uneori de-a dreptul
față către față la Iași și la București. eroice (de regulă, nedocumentate ca atare
Am povestit toate cele de mai sus ori, în cazuri-limită, reținute de contempo-
pentru a-mi declara deopotrivă competența rani și arhive ca fiind tocmai pe dos). Prin
în domeniul biografiei lui Liviu Antonesei această dublă rescriere – a Istoriei mari și
și un conflict de interese: o prietenie strînsă
istoriei mici –, trecutul recent devine enig-
și neîntreruptă de patru decenii. Voi încerca
matic: contraintuitiv, opac, misterios, elip-
să-mi utilizez competența cu discreție, dar tic, literalmente a foreign country (cum car-
mă voi complace (ca toată lumea, din cîte acteriza trecutul un autor care nu cunoștea
am observat) în conflictul de interese. România). Viețile oamenilor din acel trecut
Cititorul poemului alăturat, pe careastfel revizitat devin scheme ideologice, iar
rîndurile de față încearcă să-l comenteze înoamenii înșiși – spectre, fantoșe, ilustrații
special pentru cei tineri, are nevoie de două
ale unor teze rudimentare. Poate cea mai
serii de glose. Prima serie este cultural-is-
tragică (și penibilă) consecință a viziunii
torică, a doua este muzical-biografică. Le voi
zoroastriene de care aminteam, pe lîngă
lua pe rînd, voi fi succint. În final, pentru a
reducția istoriei la enigmă, este nivelarea
așeza totul într-un cadru istoric și interpre-
suferințelor și bucuriilor individuale, evac-
tativ, voi propune conceptul de bovarism con-
uarea substanței vii a fiecărei zile, a fiecărui
tracultural, pe care am început să-l promovez
an, a unei întregi epoci. Iată de ce, chiar
recent, la două reuniuni internaționale pe cînd sînt de bună credință, relativ normali
tema 1968: Counterculture, Ideology, Utopia psihologic și au ceva minte, mulți tineri de
(Sinaia, 21-23 iunie; București, 24 iunie 2018;
azi sînt stupefiați să afle de la supravețui-
filme și informații la www.sorinantohi.com).tori că înainte de 1989 se putea iubi, citi,
scrie bine (și publica sau mai degrabă nu),
Glose cultural-istorice visa etc. Astfel, separînd fără rest Binele și
Răul, negînd dogmatic spațiile liminare
Anii 1960-1980 în România sînt în dintre ele (adică tocmai viața reală, pe care
special obiectul unor diatribe zoroastriene avem cu toții datoria de a o construi retro-
(sau maniheiste – ori, pentru a omagia un spectiv în mod plauzibil și riguros, în sensul
remarcabil export din Balcani în Provența, lui Hayden White, nu neapărat reconstrui,
bogomilice) ale anticomuniștilor postcomu- wie es eigentlich gewesen, cum cerea Ranke
niști. Aceștia au renunțat în ultima vreme, narațiunii istorice – din admirație pentru

Walter Scott...), în care nu toate experiențele, Dacă perpetuarea, uneori semi-clandestină,
nuanțele și ambivalențele erau imorale ori a înaltei culturi merită respectul nostru
criminale, nici martirilor nu li se face drep- (deși era adesea tolerată de autorități ca su-
tate, nici călăilor și profitorilor comunismu- papă de siguranță, cel puțin în perioade mai
lui (cinici sau nu, activi ori pasivi etc.) nu li relaxate, cînd unii negociatori abili ori doar
se pot stabili corect vinovățiile și respons- prestigioși, eventual dispuși la compro-
abilitățile. Justiția retrospectivă, ca și aceea misuri, obțineau excepții pentru ei și pentru
în timp real, nu funcționează decît pe baza alții), situațiile în care această activitate nu
aplicării competente și fără părtinire a unor era (și nu era percepută ca) o sfidare (ca să
legi bune – după stabilirea exactă (adică, re- nu mai vorbim de o amenințare) la adresa
alist vorbind, dincolo de orice dubiu rezon- sistemului nu pot fi subsumate unei rezis-
abil) a faptelor. Lup-moraliștii, folosindu-se tențe prin cultură definite ca demers volun-
tot de judecăți sumare și de o nouă-veche tar, asumat, riscant de rezistență. Rezistența
limbă de lemn (modelul limbii de lemn so- pasivă (mai ales ori exclusiv interioară) e
vietice dat de Françoise Thom, deși extrem, onorabilă, trebuie distinsă de servitutea vol-
poate da sugestii utile și pentru analiza untară în stare brută, dar nu trebuie confun-
sferei publice postcomuniste), asemeni co- dată cu rezistența activă, cu opoziția. Pentru
misarilor staliniști și maeștrilor propagan- domeniul cultural, insist, elementele contra-
dei național-comuniste, nu discern, ci amal- culturale sînt un indicator indispensabil al
gamează, nu demonstrează, ci proclamă. Pe rezistenței veritabile.
scurt: perpetuează injustiția, nu-i pun capăt.
În aceste condiții, dacă putem salva Glose muzical-biografice
ceva din noțiunea de rezistență prin cultură
fără a reține doar existența prin cultură, alt- Să luăm de pildă viața lui Liviu An-
minteri stimabilă, atunci ea trebuie definită tonesei în perioada comunistă. Sau, pent-
mai restrictiv, ca rezistență prin contracultură. ru amatorii de prețiozități demodate, viața
Dacă elementele contraculturale nu pot fi naratorului – deși eul empiric și cel scrip-
identificate în contribuția unui autor, atunci tural fuzionează în textul pe care-l coment-
el nu a rezistat prin cultură, ci a trăit – poate ez. Liviu a avut curajul, la începutul matu-
cu o anumită decență, uneori chiar cu dem- rității, de a refuza frontal regimul comunist
nitate – în mediul culturii. Altfel, în rîndul agonizant și de a intra într-o formă de viață
rezistenților prin cultură trebuie incluși toți în care Partidul-stat nu-i mai lăsa prea mult
cei care, într-un fel sau altul, au servit cultura spațiu vital, îl sufoca aproape literalmente.
fără a apăra, ilustra, reproduce și disemina Dar pînă la acel refuz Liviu a trăit ca alții
imperativele categorice ale Partidului-stat. (nu cei mai mulți) din generația noastră, și-a
Dar ar fi o prostie, cu tot respectul pent- dus viața (cum se mai spune), încercînd să se
ru cei care, apolitici și eventual marginali bucure cumva de ea sub radar, atît cît se pu-
(ambele noțiuni trebuie mereu analizate în tea în vremuri ostile, cînd bunurile materiale
legătură cu persoanele respective, de la caz erau ontologic rare și deci dobîndeau valo-
la caz și de la context la context, fiindcă unii ri și întrebuințări bizare, transformîndu-se
apolitici și marginali sînt/rămîn așa chiar în aproape complet, pentru cei mai mulți, în
democrații liberale), au tradus din clasici ori bunuri simbolice, cînd radarul avea în prin-
au editat documente (mai ales dintre acelea cipiu ambiția (nu și capacitatea) de a dibui
care nu puneau probleme Cenzurii, chiar tot ce mișca ori respira. Cît despre Partid-
dacă nu slujeau regimul național-comunist ul-stat, Liviu nu avea îndoieli ori iluzii nici
– vorbesc în primul rînd de dimensiunea înainte de gestul radical de refuz: a încer-
națională, fiindcă de dimensiunea comu- cat să-l subvertească măcar prin bunătate (o
nistă nu se sinchisea nici Comitetul Central, moștenise de la tatăl lui, a știut s-o păstreze
chiar dacă o invoca și o mima discursiv), au și s-o cultive), prietenie, dragoste, solidari-
filozofat și divagat în fel și chip despre în- tate, ironie, cultură înaltă și tot mai alterna-
alta cultură (națională și/sau occidentală). tivă, spirit ludic, viață boemă (cu puține ex-

cese reale, dar cu elan existențial contagios (ori fantasmate) la Iași. Prin urmare, am
și, uneori, cu o disperare dusă pînă la ten- cunoscut cam toate persoanele evocate în
tative de sinucidere), căutare a libertății in- poem prin inițiale, aluzii și amintiri fugare,
terioare. Nu întîmplător, scrisul său a găsit pot înțelege circumstanțele tuturor acelor
două genuri exemplare ale căutării libertății: pasiuni, de ieri și de azi. Toate, mai puțin
eseul și poezia. Întîiul său volum de poeme ultima din serie, sînt transfigurate de nos-
se intitula chiar așa: Căutarea căutării. Man- talgie, dar au rămas vii, pulsează în mem-
dala de pe coperta primei versiuni a volu- orie, făcîndu-ne pe toți cei din generația lui
mului (introdusă ca pliant în corpul revistei Liviu să regresăm pentru o clipă într-o lume
Opinia studențească) era o referință budistă dispărută, cu multe rele și cu destule bune,
(pasiune adîncă și de lungă durată a autor- în primul rînd fiindcă acela a fost cadrul
ului), dar cu toții acceptăm ideea că esența singurei și irepetabilei noastre tinereți. Deși
oricărui itinerariu inițiatic este – deși ținta imaginea ei de manual a fost răstălmăcită
nu trebuie pierdută niciodată din vedere, fi- mai recent de ipocriți ideologi de ocazie
indcă nu toate rătăcirile sînt căutări – tocmai (unii descinzînd direct din nomenclatură
drumul, calea, parcursul. Căutarea căutării ori privilighenție, aliați conjunctural cu alții
este astfel simultan o căutarea a sinelui, a din straturile care se bucuraseră de o sem-
Celuilalt, a sensului, a lumii, a înseși căută- nificativă mobilitate verticală în comunism
rii ca exercițiu spiritual și existențial perma- – necunoscută secole de-a rîndul de familiile
nent. (Și astăzi, cînd cele mai asidue și mai lor), acea lume, mutantă și în perioadele sale
frecvente căutări au loc pe Google, motorul de așa-zisă normalizare, de relativă pace so-
de...căutare răspunde uneori și acestor nev- cială, cînd majoritatea populației se bucura
oi mai adînci, deși e asaltat de nenumărate de beneficiile jalnice ale consumismului co-
pseudo-căutări hedoniste, narcisice și con- munist, nu era totuși pentru toți și perma-
sumiste.) Această esență – căutarea – este nent un lagăr de concentrare, ci – dincolo de
identică în fond cu existența. Esența și ex- lipsuri și de (o)presiunea exercitată de Parti-
istența se împletesc, se potențează și se lu- dul-stat, subzista în banalitatea dintre Bine și
minează reciproc, la fel cum se întîmplă cu Rău, iar în anumite situații, în anumite mo-
orice devenire a oricărei ființe. mente faste, vibra de proiecte, de himere, de
În 2007, CNSAS mi-a livrat la cerere, utopii, de speranțe, de fantasme, de emoții,
după o lungă așteptare, un număr de pagi- de dorințe. Viața vrednică de acest nume
ni din dosarele Securității care mă priveau avea astfel micile sale revanșe, oricît de frag-
sau ar fi trebuit să mă privească. Am descris ile, de evanescente, de provizorii.
experiența într-un articol publicat chiar de La una din aceste revanșe, dragostea
Liviu Antonesei în revista Timpul, pe care o și sexul (adesea greu de distins în timp
conducea pe atunci. Trecînd prin maldărul real), Liviu Antonesei trimite discret, prin
de fotocopii, de la un timp tocmai pentru le inițialele unor fete/femei pe care le (re)cu-
găsi pe acelea care mă priveau și/sau priveau nosc și eu, dar care vor rămîne anonime
Grupul de la Iași (CNSAS, spre stupoarea pentru majoritatea cititorilor de azi, îm-
mea, nu respecta aceste exigențe minime), plinind astfel o funcție centrală a literaturii:
am sesizat și extrase din corespondența in- ridicarea particularului la universal. La altă
timă a vechiului meu prieten, un adevărat revanșă, alcătuită din lecturi, reflecție, con-
florilegiu lirico-erotic. (Sînt sigur că se pu- versații cu spiritele afine și scris, referințele
tea opera o selecție mai bună, dar și criticii sînt și implicite, și explicite (folosind în ca-
literari, nu numai securiștii, fac alegeri dis- zul lui Sartre o celebră parodie a lui Boris
cutabile, chiar greșite.) Desigur, ca prieten Vian). În fine, la revanșa cea mai populară,
bun, aflasem chiar de la Liviu istoriile de muzica alternativă, poetul-memorialist tri-
amor reale din acele fragmente de scrisori mite explicit, printr-o listă de nume nemu-
(idile adesea platonice ori de la distanță, dar ritoare (ori cel puțin identificabile prin Goo-
nu mai puțin intense – uneori, dimpotrivă), gle și accesibile prin YouTube). Prin urmare,
tot așa cum le știam pe celelalte, petrecute nu e cazul să le comentez aici și acum, cu ex-

cepția unei simple observații: toate aparțin în muzica acelor ani. Ca toate formele de
contraculturii anilor 1960-1970, acea maree muzică, aceea anulează la reascultare tim-
transnațională metapolitică, intelectuală, pul scurs pînă azi, timpul cronologic, can-
artistică și existențială pornită din Califor- titativ, dar conservă istoricitatea acelui timp.
nia și ajunsă într-un fel sau altul (inclusiv, Ca orice muzică, dacă într-adevăr asculți și
cum vom vedea rapid mai jos, ca trăire vi- înțelegi ce auzi, te pune în legătură directă
cariantă, bovarică, involuntar parodică și cu dimensiunea kairotică, irepetabilă, cali-
mutantă, dar nu mai puțin intensă), de la tativă, cu sensurile și semnificațiile trecutu-
adeziune extatică la respingere asasină cam lui. Cu Zeitgeist-ul. (De aceea și așa ascult eu
peste tot, pînă în Japonia – pe calea cea mai muzică. Spre deosebire de alții, chiar de unii
lungă, adică mergînd de la Vest la Est, via melomani, nu pot face nimic altceva atunci
Paris, Praga, București, Varșovia, Mosco- cînd ascult muzică. Dacă pot, atunci aceea
va, Vietnam (prin bazele americane și prin nu e muzică adevărată. E zgomot, fiindcă
junglă), Beijing. Între Război și Pace, de la nu mai are nimic înalt și profund – atribute
Pămînt la Lună, în capitalism și în socialism, ale oricărei muzici autentice, oricît de umilă
în Sudul Global (cum numim astăzi, eu- ar fi ea–, nicio fărîmă semnificativă, fie și de
femistic, Lumea a Treia) contracultura era sound and fury, ca să nu mai vorbesc de vreo
deopotrivă impulsul și rezultatul schimbă- scînteie de megiste mousiké.)
rii (ori cel puțin ale dorinței de schimbare). Am împărtășit, prin hazardul unei
Se cerea peste tot imposibilul (la Paris, în diferențe de vîrstă mici (Liviu s-a născut în
numele realismului; la Praga, în numele 1953, eu – în 1957), fascinația extatică pentru
socialismului cu față umană sau al unei aceeași muzică. Lista lui Liviu (care nu este
stîngi radicale cu elemente de anarhism; la exhaustivă, ci reprezentativă și sugestivă,
București, abil recuperat de regim, 1968 era fiindcă trimite la rock, folk, pop, muzica ex-
apoteoza ceaușismului etc.), se refuza net perimentală zisă pe atunci progresivă, cu
(nu dialectic!) negativul, se propuneau or- un, fiindcă americanii o numeau progresistă
izonturi, utopii, himere. Și toate acestea se – progressive e un false friend în multe sensu-
pot auzi pînă azi, deși s-au risipit demult, ri–, blues, jazz, jazz-rock etc.) este și a mea,
s-au uitat ori au devenit de nerecunoscut, așa cum este a întregii noastre generații. Ev-

ident, nu toți cei născuți și socializați în acei la Occident, în special la Franţa, mai exact la
ani ascultau mereu și exclusiv muzica amin- Paris. Această formă de autoamăgire naţion-
tită, deși experiența audițiilor colective era ală datează încă din anii 1840 [...].
frecventă (în anii 1980 s-au adăugat casetele Așa am trăit noi și contracultura: bo-
video difuzate în amfiteatre, cinematografe varic. Am visat că participăm la ea, evadînd
și cluburi). Chiar și în acea lume, caricatur- (mai ales în visare și cultură) din bietele no-
izată cinic de noii politruci ai postcomunis- astre vieți „supt vremi”, ne-am identificat
mului (unii pentru a-și oculta privilegiile cu ea dincolo de evidențe și obstacole, su-
din copilărie, adolescență și tinerețe), gustu- pracompensînd în planul intelectual, spiri-
rile și opțiunile nu erau standardizate. Dar tual, sufletesc (pe scurt: abstract) tot ce nu
muzica evocată de Liviu, prin dimensiunea puteam avea în plan existențial. A fost o
sa contraculturală, este emblematică pentru încercare de a nu ne pierde cu totul într-un
o epocă și o generație simbolizate de anul proiect (contra-)istoric delirant, care nu era
1968 și de prelungirile lui în Vest și în Est, al nostru și nici nu putea fi – dacă înțele-
cel puțin pînă spre jumătatea anilor 1970, geam pe ce lume trăiam. O încercare de a
cînd contracultura a fost prinsă din urmă construi umile utopii private (solitare ori de
de capitalism (sau socialism ori național-co- grup mic) într-o distopie inițiată brutal, pre-
munism, ca la noi: vezi evoluția Cenaclului lungită printr-un viclean plan de cîștigare a
Flacăra, în special a muzicii folk românești), sprijinului popular, dar intrată în descom-
recuperată, domesticită cu bani și privilegii, punere societală și culturală chiar înainte de
decimată de droguri (în Est, de alcoolism), a eșua în mizerie materială și umană.
clișeizată și transformată în marfă pentru a Cultura română însăși este, în cele
atinge cote de audiență mereu mai profita- mai înalte și mai originale expresii ale ei
bile (în Vest) ori pentru a sluji drept supa- (da, originale, fiindcă originalitatea nu e
pă de siguranță și înlocuitor de opiu pentru trăsătura exclusivă a autohtonității singu-
popor (atît în Vest, cît și în Est). lare, ci a jocului necontenit dintre aceasta
și restul lumilor cunoscute ori imaginate),
Bovarismul contracultural fructul unor competiții mimetice (intra- și
trans-frontaliere) și al unor bovarisme geo-
În această ultimă secțiune, fără a culturale (cel francez fusese precedat și a
putea intra în amănunte (oare voi ajunge fost urmat, deși nu cu aceeași intensitate și
cîndva s-o fac?), vreau să schițez un cad- cu aceleași efecte de filtru bovaric – un con-
ru conceptual pentru analiza poemului lui cept pe care nu-l pot defini aici decît succint:
Liviu Antonesei și a lumii la care trimite el. funcția unei culturi străine adorate și imitate
În studiul meu din 2001, „Romania and the bovaric de a ne face să citim și restul lumii
Balkans: From Geocultural Bovarism to Eth- prin ea, deși nu facem parte din ea, sîntem
nic Ontology” (http://www.iwm.at./tran- altfel situați–, de altele). Dintre toate, bova-
sit-online/romania-and-the-balkans/), din rismul contracultural a fost modul specific
care citez mai jos pasaje traduse de Mona de a se raporta la lume al unor tineri de care
Antohi, am propus conceptul/figura de bo- poemul lui Liviu Antonesei ne aduce acum
varism geocultural: aminte. Unii dintre ei mai trăiesc și azi, în
În Ce este sud-estul european? […], Ior- pragul senectuții ori bine trecuți de el, foarte
ga explica de ce România nu este o ţară balca- mulți au plecat deja (în alte țări ori în alte
nică, mergând dincolo de controversele priv- dimensiuni), începînd cu cei dispăruți în
ind localizarea geopolitică a ţării sale: „O ţară floarea vîrstei sau chiar la fragedă tinerețe.
nu aparţine spaţiului unde se află, ci ţintei Generația lor (a noastră) a eșuat în bună
spre care priveşte.” Este, probabil, expresia parte, nici ea nu i-a prea înțeles și acceptat
cea mai candidă şi succintă a ceea ce eu nu- pe acei tineri, nu i-a urmat decît sporadic și
mesc „bovarism geocultural”. […] Bovaris- superficial. Dar poate că lumina din ei nu
mul geocultural al României este ideea pro- s-a stins cu totul. În cîte un poem ca acesta,
fund înrădăcinată că ţara este intim conectată în orice caz, acea lumină mai scînteiază.

mouse liric
Bianca VIŞAN
tablou
sfântul își culege capul de pe jos:

gâtul lui retezat seamănă cu o rodie secționată
din care crește o lumină

brațele lui întinse spre căpățâna cu ochii larg
deschiși sfidează orice logică

te uiți în jurul tău:
experimente taxidermice nereușite

în carnea cărora încă mai mișcă urme de viață
vrei să fii și tu un sfânt care să-i vindece pe toți / de orice logică

mica beznă

o cochilie părăsită de melc în care răul își face culcuș
o mică beznă la capătul spiralei, ascunsă acolo

mica beznă se scurge afară
ca un cuvânt urât
aruncat de la unul la altul
de copiii străzii
reconfortant
în camera mea
zeci de instrumentiști interpretează
muzica unor morți de câteva sute de ani
duhoarea cadavrelor în putrefacție li s-a dus demult
moartea lor, după secole, e atât de
reconfortantă pentru mine
spovedanie
viermele nu voia să iasă din piciorul femeii

era lung și puternic și se trăgea înapoi în carnea roz
vraciul îl răsucea pe băț și îl scotea milimetru cu milimetru
pielea neagră plesnită, carnea roz, viermele alb, atât de alb
în jurul celor trei - femeie, vraci, vierme - oamenii murmurau rugăciuni
își așteptau rândul: scoate-l și pe al meu, și pe al meu
eu eram de cealaltă parte a televizorului
dumnezeule, e a doua oară când nu mai înțeleg nimic din tine
prima oară a fost când am văzut o femeie gravidă, fără adăpost, cu
o sticlă de bere în mână
privea în gol și bea
n-am putut s-o opresc
n-am putut s-o opresc
mi-e atât de frică
mereu
când mă cerți
lui călin vlasie
parcă te aud, poezia nu-i așa și pe dincolo

e ca un zid care se dărâmă peste tine
în care tu devii liantul vegetal
ca să poți să îl domini

am mâncat prăjitura
au trecut patruzeci de minute

încep să simt cum ies din corp
mâna stângă mi se umflă în timp ce scriu asta
mâna dreaptă e din ce în ce mai subțire
orice mișcare se produce cu greutate
mă aplec doi centimetri dar spiritul, bruscat,
îmi fuge precum un yo-yo la kilometri depărtare
întind degetele spre mouse
într-o încercare disperată de a-mi salva viața
cancel, delete, ctrl + alt +
sanatoriul
sanatoriul așteaptă ca o plantă carnivoră,

nemișcarea lui e iluzorie: zidurile lui sunt vii
când femeia vine, zidurile se strâng în jurul ei
și ferestrele lui negre devin oglinzi strâmbe
uite-o, ea e! exploatată de propria minte

muncește până la epuizare
prea ocupată să observe ce i se întâmplă
victima perfectă
uite-o! e deja bătrână și lipsită de umor
o femeie cu acoperiș roz, în vârful unui deal –
un sanatoriu ambulant

mouse liric
Cornelius DRĂGAN
FĂRĂ TIMP fără când strigătele soldaţilor

glorie- ei , caii devin absente mă caut
mânaţi prin războaie pe câmpul de lupta
de sticlă
pamatul ca frate GERMINAL punctul în

cerul o lumină care de obicei mor legat
la ochi
mi-am întins singur celălalt frate-
mâna cu cealalată am sângerul & necunoscutul
închis cercul am pământ sacrificat
respirat şi m-am
lăsat uşor pe vine- izbeşte-mă un corp
columna infinitului transparent aşez cu grijă
în cădere rămăşiţele
pe foaia pătată cu sânge- Lumina vine de la Răsărit
suflete calde acesta e dansul nostru râd
oameniii mor pe stradă mă
strivesc în piept
ZI ÎN CARE NU plouă give love give love
soarele nu e bipolar pur apăs butonul teleport
şi simplu inert
același ciclu
aprind febril o tigară dimineața devreme PARTEA BUNĂ rămân
oasele dor urmăresc fumul albicios doar eu
aproape
fantomatic cum se disipă-n abţipild pus pe gură formă
materie neagră a nebuniei limbii
pun întrebari
de ce cum unde când roşul din fotografie
creează tensiune
apoi uit
cîntaresc cu grijă gurile de cafea articulez propoziţiile în forma
ridul meu pe paharul sticlă- Coloanei Infinitului
ochiul vede ce i se oferă
pe retină crescendo
oamenii ştiu să sară la gât
PUNE-ŢI ORB să
vezi (ne)amănuntele doar pielea are rolul de
visele a proteja
arse
putregaiul din
coloana de ÎNVINS propriul trup
apă a de mâini necredincioase
întregului bloc
alb ca harapul
pune-ţi orb să zelos ca o târfă de lux
mă săruți cu
încredere bolile
să fim vizuali şi cele crâncene suferă
trofeul – un craniu & oase
atacul de la Smârdan ciobite de-al lungul
devenit flamură existenţei
pe peretele ma-me-le.
proaspăt șters cu doar ele.
clor restul nici n-au bagat de
seamă când soarele morţii
a pătruns
TREMURUL NERVILOR despoaie pe porul lăptos
inexact celulele vii al pielii
pe stradă mor oameni
nevinovați sentiment ciudat
eu-maimuța privesc politicianul ce
mănâncă un zemos cu poftă
se șoptește-n cască

mouse liric
Nicoleta DABIJA
mary, mary Obrazul tău lipit strâns de al meu,

cheek to cheek e un dans greu...
Inima oraşului bate în noapte Te-aş mai ridica o dată,
bum-bum, bum-bum, în noapte. încă o dată aş mai sta sufocată
înaintea celei din urmă respiraţii
Înapoi în acel pat pe care totuşi
aşteptând să mai răsufli o dată, nu mie mi-ai dat-o.
încă o dată oul să se zbată
în gâtlejul tău de pasăre Te-am supărat,
aproape vie, aproape moartă. cu tine n-am urcat
până la capăt.
Mâna mea puternică Până la capătul cui?
prinsă de ultima fibră ce trăia
într-a ta... „Nicol sus, sus Nicol”,
„Cu ce-aş putea lua strigăt drag ce hăituieşte.
lumină din inima mea „Mariana,
să o împart cu lumea?” unde sus?
Eu nu mai pot urca,
„Ia, surioară, cu inima mea!” singură trebuie să ieşi
din îmbrăţişarea mea”.
Nu m-ai iertat, nu-i aşa? o sărut, încerc s-o seduc
precum bărbatul acela
Şi voiai să plec, internat cu handicap sever
să scapi de privirea la centrul din galata.
care nici ultima suflare
nu ţi-o lăsa. de ce-o fi marea atât de singură
când aici, noaptea,
Am tresărit prin somn, fericirea pe toți ne trezeşte?
se făcuse acel „prea târziu” blestemat
nu m-ai mai aşteptat. ia captivă viaţa, ţine de urât morţii,
în orice luptă sunt de partea egeei.
Filosofii numesc dualism
spiritul rupt de materie nu, nu-i cerul înstelat deasupra mea,
şi îşi revin din tristeţi. ci marea înfrigurată din mine.
Dar mie, soră dragă,
chipul mi-a îmbătrânit brusc peste puţin mă va durea
și prea aproape de suflet. mă va durea de dor
mă va lua de gât
ca pe surâs
prea târziu un plâns necunoscut.
vezi că-ți curge dumnezeu prin... un mormânt adânc se sapă în mine.

se sapă cu valuri cenuşii,
prea târziu se sapă cu peşti şi dumnezei tăcuţi.
apoi frântă-n tivul minţii
egeea lăuntrică, unde să se ducă?
femeia, ca şi piersica
sacrificată ca un miel. ultima noapte.
femeia, ca şi piersica creta, tărâm pentru zei, mi-a fost frică.
o muşti şi zeama ei
ţi se va scurge m-a născut dumnezeu să mă uit la mare.
caldă printre degete. şi înainte să mor mă văd strigând:
dă-mi, doamne, veşnicia cu care-am trăit!
și Domnului îi miroase bine
jertfa dulce-portocalie. coboară în galop la viaţă dimineaţa creta-
nă,
însă de azi, vreme de-un an, nu pentru noi.
egeea lăuntrică
e ţara în care plâng cel mai mult, egeea, spitalul meu de psihiatrie
insula în care-aş rămâne
pentru mare, cel mai frumos trup îl port în septembrie,
visul meu cu orizontul în dinţi înviat de apele cretei, poleit de soare,
pălmuind cu sete pământul. mă despart de el târziu, spre iarnă.
călcâiul lui ahile e gata străpuns, șerpi galbeni, război la capătul egeei,
o afrodită despletită corurile de cicade cer socoteală,
își întinde palma, dă să-l mângâie. nelămurite, ne sunt solidare.
extazul se face croitorul mării. când nu mai intrăm unul în balamalele

celuilalt, cu prosopul imaculat îmi voi șterge îndelung
luna întinde covor de lumină pe suprafața pielea de agresivitate.
mării.
dimineața, e rândul egeei să ne spele măș- eu sunt nebuna care crede în mare,
tile ieftine și în zbaterea ei. într-o zi va izbuti,
până dă de chipul profund. va înghiți pământul,
iar atunci voi fi, în sfârșit, zeița.
egeea, spitalul meu de psihiatrie,
singurul sanatoriu în care ard să fiu închisă. frunzele de palmier, ultimele bocitoare
ca o torță, deasupra a toate. ale apropiatului surghiun...
numai luna rămâne rece. fiecare cu raiul ei.
adio, creta, răsărit de zei și poezie!
extaz tribal, de jur-împrejurul sufletului,
fulgerele ce explodează într-un cer violet,
creta le face pe toate posibile. dacă ați fi păsări
pândesc sclipirea din ochii aproapelui, dacă aţi fi păsări şi aţi trece seara
devin dumnezeul clipei. prin dreptul ferestrei mele
și de ce veșnicia m-ar tenta? v-aş aprinde ca pe felinare
ca o caracatiță, răul lumii strânge.

să mă cufund în mare, ca o biblie
să las râurile de catran să-mi sfâșie pieptul,
să curgă, să curgă, apoi mă desfac în carnea ta ca o biblie

mouse liric
Diana DIACONESCU
referințe critice tulburare de ritm 1

de la o vreme și dumnezeu începe să se roage mă uit toată ziua la scaunul ăsta roșu
iar noi ne mângâiem cu genele sufocat de hainele aruncate
încheieturile îmi amintește că sunt zile în care mă
când nu mai are cine să le mângâie îmbrățișezi și
mă țin de tine cum se ține un naufragiat pe
/știm cine suntem abia când mare de o plută
ne definim prin negații nimeni & nimic sunt zile în care stau până la 4 dimineața și
ne sunt prieteni la cataramă/ mă plimb prin fiecare
cameră din casa asta și mi-ar plăcea să
nu te apropia de mine găsesc pe cineva acolo
totul e mai frumos de la depărtare în locul semințelor scuipate pe podea
când ai ochii în lacrimi când îmi acopăr și al șosetelor aruncate
fața cu fața ei
și la naiba sunt zile în care sunt așa de
mă bag în pat. nu-mi este somn fericită încât mi-e
dar uneori teamă că pierd durerea
doare prea tare să ai ochii deschiși tu nu știi sarah cum durerea a devenit sin-
gurul calorifer
tata știe mereu când mă prefac că nu dorm din apartamentul meu singurul lucru pe
în urma lui care îl știu să fie
lasă ușa deschisă ascultă vrea să nu audă/ în locul potrivit
peste drum mă întind pe podea și-mi învârt ochii până
e o mare în care înoată ipocrizia la senzația că

nu mai știu nimic & în noaptea asta nici de mațe
măcar luna nu e au trecut 3 ani în care greața și depresia
la locul potrivit stau pe noptieră
dimineața se izbește de noi ca un bețivan ling în fiecare seară părțile tale intime
de stâlpii de iluminat au trecut 3 ani & life is passing me by
nu suntem pregătiți atunci când e zi tre- dar nu-i nimic
buie să simți și când simți
nu vrei să știi ce urmează după am auzit că sunt reduceri la H&M
găsim o bluziță nouă pentru fiecare
//e rece și va fi și mai rece// piesă de lego pierdută
nicio pătură nu e destul de mare să ne aco- te-am văzut ieri pe stradă
pere pe toți semeni cu mine doar cu 3 ani mai tânără
tu cum respire. vii la mine de la bucurești plângeai și îți loveai capul de asfalt
cu amsterdamul nostru în ritmul claxoanelor
împăturit într-o pungă de cadou pleci
după 10 minute //am să zbier am să mă zbat
eu plâng în noaptea aceea ca și cum în lumea asta ar fi loc și pentru noi//
toate transformările mi-au uzat simțurile
și pot respira doar prin cicatricile zilelor o umbră uriașă
când nu ești aici
un fel de amorțeală indusă care să mă credeam că e bine
protejeze de tine spațiul în care respirăm parcă ținut în
sau de lipsa ta pumnul strâns al
unui copil centrala de care aveam nevoie
erai prea aproape ca să te simt puștiul de 7 ani îți scrie numele pe geam
îmi trimiți un mesaj știi asta face ca lucrurile să se echilibreze
pe care nu-l citesc puțin
să nu vezi lacrimile soră-tii tristețea pare o umbră uriașă cu care
m-aș putea împrieteni
ăsta e un tip special de daltonism. tu cum
respiri când doar baia apoi văd oameni care nu știu să meargă
comună din capătul holului ne apropie copii orbi și bătuți
oameni care lovesc pe oricine după care
o boală mare cu nume mic vomită
stau și mă holbez ca o proastă
te-am văzut ieri pe stradă și aproape că nimeni nu scoate o vorbă
ți-am vorbit
nevoia constantă să te apropii aprindem imagini chinuitor de tandre
ca un soț nefericit ce-și înșeală soția cu pri- ne zvârcolim prin mațe contorsionate poate
etenele ei ne salvează dâra de frumusețe pe care o avem
azi se stinge lumina în tot orașul dar figurile pe care le vezi când ești sub
bricheta ta desenează aziluri de bătrâni umbra unor gene lungi care plâng
portocalii
pe fața mea o boală de care nu vrei să scapi
îți aprinzi țigara fumezi prea mult știu pleci o undă de căldură care se șterge din ce în
azi se stinge lumina în tot orașul ce mai repede
nu-mi pasă rămânem cu un râs care nu este al nostru
/uneori simți nevoia să mai ții geaca pe cu o flegmă pe care nu o putem scuipa
tine înăuntru/
/uneori simți nevoia să aprinzi lumina //ninge și părul tău e plin de fulgi
dimineața/ pumnul copilului se deschide mecanic
lăsând în urmă corpuri reci& obligația constantă
au trecut 3 ani și nu s-a schimbat nimic de a alege
timpul bate cuie în mine ca și când
ar putea construi ceva din maldărul ăsta am să suflu în ochii tăi ca într-o lumânare//

mouse liric
Petru BURLACU
Rime prea târzii

Rimele în cap îmi țipă, aiurite, prea târzii,
Sunând fals în moda vremii, cam ridicol și prea trist,
Învechite în arestul crâncenatei pușcării
Unde le-am ascuns o viață, mințindu-vă că exist.
Prea bătrână este muza care versul îmi inspiră!

Rima mea-i o haină veche, părăsită-ntr-un dulap;
Nimeni nu o mai îmbracă, iar de mine toți se miră:
„Cum de-așa trecută modă îmi mai stăruie prin cap.”
De vreo câteva milenii, oamenii se-mpart în două:

În acei ce bani fac veșnic, și celalți ce visuri fac;
La ce buni acei cu visuri ce nici nu-s de modă nouă,
Mai ales că, de sfială, nu le strigă, ci le tac?

Obișnuit cu puținul, cum am fost întotdeauna,
Nu mă-ncearcă des regretul că nu am și eu mai mult;
Cum nimic nu este sigur,... numai moartea, mi-e totuna
Că doar altu-i zice versuri iară eu mereu ascult.

După ce-a fost pân’acuma, știu care-mi va fi dar soarta;
Adevărul meu din visuri, mereu nealiniat,
Suspiciunii, condamnării ține-va deschisă poarta,
Iar seiful acceptării-mi va fi veșnic încuiat.
Raționalitatea lumii e suprema ei minune;

Într-o ordine divină toate sunt la locul lor;
Să-i vegheze armonia cu-al său vers ce-ar vrea a-l spune,
Mi se pare că poetul e-absolvit întâmplător.
Brumele târzii Că nu a fost să-mi fie dat și mie,

Ci-a fost repartizat negustorește
Doar celor ce primesc pe el simbrie.
Peste nădejdi și semen bune
Din mugurul bogat din vii, Tainele Ceahlăului
În primăverile nebune,
Se lasă brumele târzii.
În scară de piatră proptită de cer
N-auzi cum țipă mut lăstarii: Răzbat, cugetând, pas cu pas,
Vai nouă, oamenilo, vai! Pe muntele sacru și neefemer,
În nemiloasele scenarii Cu Dochia să stau la taifas.
Scrise de soarele de mai?
Săgeata de apă tânjind spre abis
Amăgitoare ca speranța Mă-ndeamnă cam după un ceas:
În bunul, blândul, caldul cer, „ – Grăbește și spune-i că eu te-am trimis,
Îmi pare crâncenă romanța Să-i tulburi tărâmul te las!
Cu “verde crud, mușcat de ger”.
Din toți muritorii ce urcă ades,
Visul iscat, deja apune Nici unul la ea n-am trimis...
În pârjolite, triste vii Doar tu ești acela ce eu l-am ales
Din primăverile nebune, Să aibă acolo un vis!”
Răpus de brumele târzii...
Cinci steiuri semețe se-nalță în drum,
Privindu-mă cu interes;
Cuvântul Onorul de piatră prezintă acum,
Cu frunțile spre Cel Ales.
M-a biruit în noapte gând nebun,
Născut din privegheri chinuitoare, Măreți Ocolașii se-nalță-n apus,
C-ar fi posibil, oameni, să vă spun Când primele stele s-aprind;
De- acum, eu însumi, ce pe voi vă doare. Gigantica Toacă, de-acolo de sus,
Se uită spre mine, șoptind:
Rămas-am ani și ani mut ca pământul,
Cu aspru lacăt gândul ferecând; „ – Pe culme, la noapte, avea-vei un vis
Spășit n-am îndrăznit să cer cuvântul, Ce nu-l au ceilalți muritori;
Tot socotind că nu sunt eu la rând. Misterul, de secoli în piatră închis,
Afla-vei până în zori!”
Lăsând mereu pe alții înainte,
Prin bănuieli că „totul e zadarnic”, Zâmbind, Panaghia îmi spune și ea
Am tăinuit nespusele cuvinte Cu glas tremurat de fior:
Și-am sugrumat elanul lor năvalnic. „ – A Dochiei taină în somn vei afla,
Și și-vei nemuritor!”
Am judecat Cuvântul ce zidește,

................................................................. Îngroapăle-n Marele Dor,
Și-o clipă de tainele nu poți să ții,
Culcat pe o piatră, prinzând a visa, Tu fi-vei din nou muritor.
Pe cerul de stele deschis,
Eu simt că deasupra e chiar steaua mea, Ai voie a spune un singur secret,
Ce vine la mine în vis. Din tot ce-ai aflat până-n zori,
Cu-acordul de strune în tainic duet,
În turle sfințite, spre albe minuni, Să-l știe ceilalți muritori:
Mă sui de înalt visător,
Și-n gropi de-ntuneric, și negre genuni, Că Dochia n-a fost niciodată o bătrână
Cobor de abis doritor, Cu ger și omături în haine,
Ci-a fost și-ncă este-o mirifică zână,
Căci muntele-ntreg e-un castel din povești, Ce-ascunde-ale dragostei taine.”
Întreg înlăuntrul e gol,
Iar stâncile toate-s vrăjite ferești ...........................................................
Dând muntelui mândru ocol.
Nu-mi cereți acuma, când încă visez
Plutind în adâncuri pe sacre cărări Și sufletul încă mi-i bun,
Aud tot ce-i neauzit: Secretul cel sacru acum să trădez,
Vrăjite descântece, șoapte, chemări, Împins de orgolii să-l spun.
Și tainele ce mi-au ursit.
Trece-vor milenii și veacuri în zbor,
Prelungile grote boltite bizar Dar taina din magicul vis
În zboru-mi vrăjit mă ascund, Pe veci rămâne-va în Marele Dor,
Și-n apele cu limpezimi de cleștar Ce-n inima mea l-am închis.
Eu trupu-mi de jar îmi cufund.
Gigantice ramuri, antice flori Doctore

Miresmele lumii purtând,
Și aripi întinse în mii de culori, Doctore, repară-mi, te rog, trupul:
Alături de mine zburând, Șira spinării, încheiturile, genunchiul, cotul,
Stomacul, ficatul, rărunchii
Mă-nconjur și fața îmi mângâie blând. Iar la urmă, să nu uiți, repară-mi capul;
Mi-e trupul întreg un fior...
Și-i Dochia-n brațu-mi, încet murmurând Fă-mă, doctore, să văd și să aud bine,
Un cântec răscolitor. Să am dinții albi și pielea netedă;
Umblă-mi și la inimă, doctore;
Atingeri, săruturi, magnifice șoapte, Să bată năvalnic, dar sigur, ca atunci la început...
Și brațe strângând în delir,
În splendida, magica, unica noapte, Poate reușești să mă faci să râd în hohot nestăvilit,
Trăit-am milenii în șir. Să-mi fie dragă viața, să-mi fie dragi oamenii,
Să nu știu ce-i dușmănia și scârba,
................................................................. Ca atunci, demult, când am venit pe lume;
În faptul de ziuă, când stelele pier, Chiar de nu reușești,...măcar încearcă...

Iar soarele-n marșul vioi Oricum, îți dau toți banii mei;
Când preț de trei suliți se-nalță pe cer, Nu vreau să rămân dator cu ceva pământului,
Pornesc înspre Toaca, ’napoi: Vreau să intru în el (de fapt să reintru) sănă-
tos și bun,
„ – Slăvită stăpână, sunt iarăși tot eu
Ce-ți tulbură liniștea-n zori! Cum era atunci, demult, când am venit pe lume,
– Ursit ești tu, Petre, acum și mereu Doctore!
Să-i tulburi pe muritori!
De-acum tu misterele muntelui știi...,

Sprijină realizarea, tipărirea şi distribuţia
revistei de cultură şi atitudine Zon@ Literară
Vă invităm să redirecţionaţi către Asociaţia Culturală Zon@Literară (ACZL – înfiinţată
juridic în Iaşi, 2011) procentul de 2% din impozitul anual pe venit.
Prin intermediul prevederii 2% din Codul Fiscal, orice contribuabil, persoană fizică, poate
direcţiona 2% din impozitul pe venit, plătit statului, către ce organizaţie non-guvernamentala
(asociaţie, fundaţie etc.) doreşte. Practic în acest fel dvs. transmiteţi statului modul în care doriţi să
fie cheltuită o parte din impozitul dvs. pe venit. Atenţie, aceasta suma nu reprezintă o sponsorizare
sau donaţie, ci este, în esenţă, o parte a bugetului de stat care este direcţionată de către fiecare
cetăţean în parte către entitatea dorita de acesta!
Dacă doriţi ca, prin direcţionarea a 2% din impozitul pe care dumneavoastră l-aţi plătit stat-
ului pentru salariile din anul 2018, să sprijiniţi activitatea şi proiectele Asociaţiei Culturale Zon@
Literară (ACZL) completaţi şi transmiteţi, până la data de 25 mai 2019, doar unul din cele doua
documente de mai jos (pot fi descărcate de pe internet), în funcţie de situaţia în care vă încadraţi:
a) daca aveţi doar venituri din salarii: descărcaţi Declaraţia 230 şi completaţi, citind cu
atenţie instrucţiunile de la final. Anul la care se face referire în declaraţie este 2018, deoarece
ne referim la impozitul pe venit din 2018, conform fişei fiscale. Nu vă faceţi probleme dacă nu
cunoaşteţi suma corespunzătoare a 2% din impozit. Va fi calculată de către organele fiscale.
Puteţi lăsa căsuţa necompletata.
b) daca aveţi venituri din alte surse (cedarea folosinţei bunurilor, drepturi de autor etc.):
descărcaţi Declaraţia 200 şi completaţi, (punctul III) citind cu atenţie instrucţiunile de la final. Cei
care obţin pe lângă salarii şi alte venituri, vor completa formularul 200, la toate capitolele aferente
tipului de venit obţinut, inclusiv capitolul III “Destinaţia sumei reprezentând 2% din impozitul pe
venitul anual datorat”.
Formularul se completează de mână, în două exemplare, din care unul rămâne la contribuabil.
Depuneţi formularul direct sau trimiteţi-l prin poşta cu scrisoare recomandata (confirmare de
primire) la Administraţia Finanţelor Publice a localităţii de domiciliu. Pentru ca formularul să
fie validat de Administraţia Financiară şi fondurile direcţionate către Asociaţiei Culturale Zon@
Literară (ACZL), trebuie să completezi de mână, cu majuscule, citeţ şi corect.
Banii pe care dumneavoastră îi direcţionaţi vor fi folosiţi pentru realizarea proiectelor
culturale ale Asociaţiei Culturale Zon@Literară (ACZL), pentru realizarea şi tipărirea revistei
de cultură şi atitudine Zon@ Literară.
Datele de identificare ale Asociaţiei Culturale Zon@Literară (ACZL):

Denumire entitate nonprofit: Asociaţia Culturală Zon@Literară
Cod de identificare fiscala: 29431866
Cont bancar (IBAN): RO76BTRL02401205T97474XX
Va mulţumim pentru sprijinul dumneavoastră!

Revista Zona Literara NR 9-10 2018

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Revista Zona Literara NR 9-10 2018

Încărcat de

Drepturi de autor:

editorial

Aproape că a devenit ceva normal

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 1

2 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 3

4 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

1 Matei Vișniec, Regele, bufonul și dom-

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 5

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 7

8 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 9

În cronicile sale, Ştefan Oprea a fost

Criticul de teatru Ştefan Oprea

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 11

12 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

Atașat definitiv și profund de lumea cred că nu trecea zi de la Dumnezeu dăruită

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 13

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 15

16 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 17

18 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 19

ia. Putem doar intui ce/cine anume obligă,

20 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 21

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 23

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 25

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 27

Ardealul sub teroare ungurească.

Dacă P. P. Carp, la Consiliul de Coroană

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 29

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 31

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 33

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 35

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 37

38 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 39

Însemnările mele 1927-1944 de abandonate în stadiul de proiect, bogate

40 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 41

42 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 43

44 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 45

Istorisirea prozodică a construirii fără doar şi poate Evului Mediu târziu.

46 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 47

48 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 49

50 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

Religia depinde de forme speciale de Ceea ce apare este „garnitura de

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 51

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 53

54 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 55

56 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 57

58 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 59

60 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 61

62 / Zon@ Literară / septembrie - octombrie / 2018 www.zonaliterara.com

Cel mai iubit poet al copiilor vorbi-

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 63

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 65

www.zonaliterara.com 2018 / septembrie - octombrie / Zon@ Literară / 67