UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE ŞTIINŢE POLITICE, RELAŢII INTERNAŢIONALE ŞI STUDII

EUROPENE

SPECIALIZAREA: STUDII DE SECURITATE

DISCIPLINA: ANALIZA CONFLICTELOR INTERNATIONALE SI MANAGEMENTUL

INTEGRAT AL CRIZELOR

NOTE DE CURS

SEMESTRUL I

2010-2011

1
 Conflictele în relaţiile internaţionale contemporane

Consideraţii privind conflictele

Începând cu anii 1960, conflictele etno-politice au devenit una
dintre cele mai stringente problematici ale politicii mondiale, afectând
totodată ţări dezvoltate, cât şi ţări din lumea a treia. Din America Centrala
până în Asia de Sud şi Africa, conflictele armate nu mai sunt crize între
state suverane, ci au devenit în ultimul timp intrinseci, între grupuri de
populaţii care se definesc şi se diferenţează prin identitatea lor etnică,
lingvistică, religioasă sau tribală.
Regimurile totalitare din Europa de est şi Uniunea Sovietică au
suprimat neîntelegerile şi resentimentele dintre grupurile de populaţii.
Acest fenomen se datora şi comunismului, care avea ca scop dizolvarea
diferenţelor naţionale, etnice sau religioase dintre popoare, şi formarea
„omului nou”. Astfel, pe parcursul celor şaptezeci de ani care au urmat
revoluţiei bolşevice şi războiului civil din Rusia, toate conflictele din zona
fostei URSS au fost suprimate, chiar dacă nu s-a întreprins nimic pentru a
elimina ura şi nemulţumirea dintre oameni. Prin urmare, această politică ,
nu a dus, decât la faptul că aceste conflicte au mocnit la foc mic, iar
contradicţiile dintre grupurile etnice au fost exacerbate, odată cu relaxarea
situaţiei politice a ţării. Acest lucru s-a întâmplat odată cu accederea la
putere a lui Mikhail Gorbachev în 1985 şi încercările de democratizare
care au urmat. Ceea ce a urmat, a fost practic comparabil cu deschiderea
„cutiei Pandorei” în privinţa conflcitelor etnice în mozaicul de
nationalităţi al Uniunii Sovietice.1

1
Zoë M. Hunter, Samuel T. Schwabe, Melissa Sinclair, Implications of an Independent Kosovo for Russia’s Near
Abroad, National Defence University, Washington, DC.,2007
2
 Definiţii şi tipuri de conflicte
Toate sistemele sociale, de la cele interpersonale la cele
internaţionale, au experienţa conflictelor cu care se întâlnesc zi de zi.
Conflictul este endemic pentru societăţile sănătoase aflate în evoluţie. Cu
toate acestea, tipul de conflict la care se face referire în această lucrare,
este situaţia în care capacitatea unei societăţi de a rezolva conflictele prin
mecanisme de reglementare cum sunt curţile de justiţie au eşuat, iar
părţile în conflict au recurs din nou la violenţe.
Astfel, conflictele pot fi definite, în opinia lui Edward Azar, ca
fiind urmări ale scopurilor incompatibile dintre una sau mai multe părţi,
pentru care nu există un mecanism eficient de coordonare, mediere şi
conciliere.2 Părţile la care se face referire sunt de obicei state, dar şi
comunităţi din interiorul statelor, cum este cazul în tot mau multe
conflicte din lumea contemporană. Termenul violenţă se referă în cele
mai multe cazuri la violenţă fizică, cu toate că nu se desconsideră nici
celelalte forme de violenţă, cum ar fi traumele psihologice sau
emoţionale.
În mod asemănător, Kate Malek, în the Conflcit Resolution
information Source, defineşte conflictul ca fiind în percepţia modernă, „o
criză între două sau mai multe grupuri dintr-o ţară, în care unul din
grupuri luptă pentru independenţă sau putere socială, politică sau
economic mai mare.(de exemplu Cecenia sau Kosovo).”3
Heidelberg Institute for International Conflict Research,
prezintă o definiţie similară, astfel conflictele „sunt ciocniri de interese
(poziţii diferite), în legătură cu valori naţionale ( teritoriu, secesiune,

2
Edward Azar, The Management of Protracted Social Conflict: Theory and Cases . Hampshire, England:
Dartmouth Publishing Company, 1990.
3
Kate Malek, the Conflcit Resolution information Source
3
decolonizare, autonomie, sistem de gândire/ideologie, putere naţională,
predominanţă regională, putere internaţională, resurse şi altele). Aceste
ciocniri au o anumită durată şi un anumit scop, implicând cel puţin două
părţi, (grupuri organizate, state, grupuri de state, organizaţii interstatale)
determinate sa-şi urmeze interesele şi să obţină câştig de cauză.4
Perioada imediat următoare Războiului Rece, în loc sa conducă
spre o nouă eră a ordinii şi stabilităţii în relaţiile internaţionale, a fost
martorta unei serii de izbucniri violente şi a instabilităţii în creştere mai
ales a ţărilor în curs de dezvoltare. S-au schimbat multe pe plan mondial
în ultimele două decenii, însă problemele principale care definesc relaţiile
dintre oameni, şi oameni şi state au rămas aceleaşi. Comentatorul Jack s.
Levy remarcă faptul că „interesul pentru problemele convenţionale, ca
balanţa puterilor, aliantele internaţioanle, cursa înarmărilor, prevenirea
atacurilor şi confruntările dintre superputeri au trecut pe un plan
secundar, cedând locul problemelor noi legate de etno-naţionalism,
fundamentalism religios, degradarea mediului înconjurător, limitarea
resurselor, diplomaţia preventivă, peacekeeping, intervenţiile umanitare şi
conflicte ale statelor mici.”5 Acelaşi autor, observă totuşi şi faptul, că
aceste noi preocupări ale lumii contemporane, reflectă o abordare la un
nivel mult mai restrâns a conflictelor, lucru determinat de un sistem
internaţional mult mai complicat,aflat în evoluţie, decât de o schimbare
radicală a cauzelor războaielor.
Într-un raport al Institutului Aspen din SUA, totalitatea
conflictelor internaţionale este redusă la trei tipuri principale: conflictele

4
The Heidelberg Institute for International Conflict Research (HIIK) at the Department of Political Science at the
University of Heidelberg
5
Jack s. Levy, "Contending Theories of International Conflict," in Chester A. Crocker and Fen Osler Hampson,
with Pamela Aall, eds., Managing Global Chaos: Sources of and Responses to International Conflict (Washington,
DC: United States Institute of Peace Press, 1996), p.3.
4
marilor puteri, conflcitele regionale şi conflcitele comunale.6

a.) Conflicte ale Marilor Puteri:

Rivalităţile cu miza cea mai mare sunt cele dintre marile puteri,
pentru a determina distribuţia puterii. Cu toate, că şansele izbucnirii unui
război între acestea au fost reduse semnificativ, există întotdeauna riscul,
mai ales în perioadele de tranziţie, ca schimbările rapide în distribuţia
puterilor, să declanşeze un conflict. Spre exemplu tensiunile în creştere în
cadrul afacerilor chino-americane sau răcirea relaţiilor dintre Rusia şi
SUA. Vestul se află într-o situaţie favorabilă, moştenind o structură de
relaţii economice şi politice constructivă între America de Nord, Europa
de Vest şi Japonia. Cu toate acestea, status quo-ul favorabil nu trebuie
supraapreciat, competiţia şi conflictele mai ales economice dintre cele trei
centre de putere, evidente mai ales în cadrul World Trade Organization, ar
putea duce foarte repede la ostilităţi şi chiar la alienare.
b.) Conflictele regionale:
Conflictele regionale, determinate de religie, naţionalism,
etnicitate, revendicări teritoriale, cât şi de dispute politice şi econnomice,
sunt o sursă majoră de instabilitate în ziua de azi. Aceste conflicte devin şi
mai primejdioase prin prezenţa armelor de distrugere în masă, în regiuni
ca Africa de Sud, sau Orientul Mijlociu. Conflictele regionale pot acoperi
părţi substanţiale de teritoriu şi pot implica maimulte ţări, ca în cazul
războiului din Republica Democrată Congo. Aceste conflcite sunt
considerate regionale, deoarece nu sunt o ameninţare directă la adresa
întregii lumi.
c.) Conflictele comunale:

6
Managing Conflict in the Post-Cold War World: The Role of Intervention , Report of the Aspen Institute
Conference, August 2-6, 1995 (Washington, DC: The Aspen Institute, 1996), pp. 10-11.
5
 Conflictele viitoare cele mai frecvente vor fi conflictele interne
comunale, pentru afirmarea unor identităţi concurente, revendicări
teritoriale, şi instituţii politice. Conflictele comunale sunt rezultatul
dezmembrării statelor, tribalismului, etno-naţionalismului ( de multe ori
incitat de către lideri ambiţioşi care se promovează ca fiind vocea unei
etnii), fundamentalismului radical, resurselor limitate, şi a inegalităţilor
reale sau imaginare
Acestea nu sunt un fenomen nou, însă ele izbucnesc sau reizbucnesc în
momentul de faţă, şi ameninţă cu escalarea în mult mai multe locuri, unde
comunismul sau alte imperii s-au prăbuşit, unde există disparităţi şi
dezordine economică şi unde identitatea etnică a reapărut la suprafaţă
după o lungă reprimare prin regimurile comuniste. Locaţia principală a
conflictelor comunale actuale şi viitoare sunt, conform Institutului, statele
din fosta Uniune Sovietică şi Africa, cu toate că ameninţarea conflictelor
comunale este prezentă în toate regiunile, din Europa de Vest, până în
Asia, Canada, sau Australia.
Acest tip de conflicte pot atrage iniţial într-o mică măsură atenţia
internaţională, însă consecinţele lor pot fi considerabile, mai ales, dacă
încercările din afară de a le gestiona sunt nepotrivite iar eforturile eşuate
de a interveni pot determina şi încuraja alte grupuri insurgente. Dacă nu
sunt oprite, astfel de conflicte se pot întinde într-o regiune geografică mai
largă, prin implicarea diferitelor grupuri entice, şi prin folosirea
propagandei peste graniţe, prin valuri spontane de refugiaţi care năvălesc
spre statele vecine, şi prin folosirea acestor teritorii învecinate pentru a
transporta arme. Natura emoţională, violentă a acestor conflicte poate
rezulta în crize umanitare masive, în abuzuri ale drepturilor omului şi
chiar tendinţe spre genocid.7

7
Roger E. Kanet, ed., Resolving Regional Conflicts (Champaign, IL: University of Illinois Press, 1998).
6
 Cu toate acestea, clasificarea conflictelor poate fi un lucru difícil
de realizat, deoarece un conflict paote fi rareori încadrat într-o singură
categorie. Deseori, un conflict prezintă mai multe caracteristici, cu toate
acestea, se poate face totuşi o distincţie între actorii principali şi scopul
urmărit de aceştia. Profesorul Peter Wallensteen conturează în carte sa
From War to Peace: Conflict Resolution in the Global System trei
caracteristici principale ale conflictelor, care într-un fel şi mai ales până la
un anumit punct se aseamănă cu clasificarea Institutului Aspen, fiind însă
puţin mai rafinată decât prima, şi sesizând mai bine elementele
determinante pentru un conflict actual. 8
a.) Conflictele cu caracter internaţional:
Sunt cele în care părţile sunt state suverane. Nu este absolut
necesar, ca forţele armate ale ambelor state să fie implicate direct în
conflict. Este extrem de important a se vedea care dintre actori au
abilitatea de a încheia ostilităţile.
b.) Conflictele care implică o luptă pentru puterea
guvernamentală dintr-un stat.
În mod normal, părţile acestui tip de conflict sunt pe de o parte
părţile care controlează statul iar pe de altă parte un actor non-statal.
Acest tip de conflict poate fi ori o luptă pentru controlul mecanismului
statal ori este determinat de către acţiunile politice ale unui guvern.
Trăsătura semnificativă a acestui tip de conflict este faptul că nu are o
dimensiune teritorială, părţile neputând fi distinse din punct de vedere
geografic.
c.) Conflictele de formare statală (state-formation conflicts)

8
Wallensteen, Peter, From War to Peace: Conflict Resolution in the Global System, Almavist & Wiksell,
Stockholm, 1994, cap. 3
7
 Acest tip de conflicte au ca sursă contestarea formei actuale legale
şi teritoriale a statului, şi implică de obicei o parte care încearcă să se
desprindă dintr-o entitate existentă. Prin urmare, actorii implicaţi sunt pe
de o parte un stat, iar pe de alta o minoritate concentrată din punct de
vedere geografic. Conflictele etnopolitice intră de obicei în această
categorie.

Pe lângă actorii principali, şi scourile acestora, conflictele pot fi

clasificate şi pe baza cauzelor care au dus la izbucnirea lor. Este important
a şti ceea ce separă părţile şi le împinge spre război. Prin urmare, se poate
vorbi de conflicte ideologice, religioase, teritoriale sau etnice. În
majoritatea cazurilor, un conflict îmbină mai multe astfel de trăsături.9
Caracterul ideologic al unui conflict este determinat de faptul că
părţile îşi bazează disputa pe un set de doctrine sau credinţe care formează
baza organizării politice sau economice a societăţii.
Pentru a fi un conflict religios, părţile trebuie să fie separate prin
apartenenţa la credinţe diferite. Pe lângă asta, disputa trebuie să fie pe
bază religioasă, acest lucru fiind foarte importnat, deoarece deseori, în
mod eronat, un conflict care implică două părţi de credinţe diferite, este
de multe ori catalogat ca fiind religios. De multe ori, însă, neînţelegerile
religioase se suprapun cu diferenţele etnice sau economice.
Caracterul economic al unui conflict este determinat de
diferenţele economice existente între părţi, sau de faptul că inegalităţile în
bunăstare a unor grupuri, sunt din perspectiva celor mai dezavantajaţi,
injuste sau datorate unor politici implicite ale grupului mai privilegiat.

9
Svante, E. Cornell, Conflict Theories and the Nagorno-Karabakh Conflict: Guidelines for a Political Solution?,
Triton, Suedia, 1997, p.17-18
8
 În cazul conflictelor cu caracter teritorial, disputa dintre actori
este proprietatea asupra anumitor teritorii. De cele mai multe ori, acest tip
de conflict este rezultatul unor valuri inegale şi suprapuse de popoare
care s-au stabilit în acea zonă, dar care au fost răscolite de o serie de
conflicte sau revolte din trecut.
Conflictele cu un caracter etnic, comunal sau naţional, implică
părtile care se identifică pe sine, cât si pe duşman prin prisma etniei.
Avest lucru sugerează faptul că părţile au o origine etnică diferită, vorbesc
limbi distincte şi au culturi divergente. Pentru ca un conflict să fie etnic,
este totuşi nevoie ca identitatea etnică să fi fost politizată, astfel încât
vorbim de conflicte etnopolitice.

Componentele conflictelor
Cu toate că două conflicte nu sunt niciodată identice, există o
multitudine de factori care trebuie luaţi în considerare în momentul
evaluării unei situaţii conflictuale.
În primul rând părţile în conflict, acestea sunt grupuri, entităţi
sociale sau indivizi implicaţi în conflict. În conflictele complexe, care
implică mulţi indivizi şi grupuri, identificarea părţilor în conflict este un
punct critic. În această situaţie, este folositor să se pună întrebarea cine
are un interes în această situaţie, sau cine ar fi afectat de schimbări în
această situaţie. Orice persoană sau entitate socială, care este inclusă în
această categorie, este o potenţială parte în conflict. Deoarece există
variaţii în nivelul implicării, părţile îşi asumă deseori diferite roluri în
conflict.
Părţile primare au un interes direct în conflict şi urmăresc scopuri
în conformitate cu propriile interese.

9
 Părţile secundare sunt acelea, care au un câştig din desfăşurarea
evenimentelor, însă pot decide să intervină sau nu, sau să participe la
procesul de negociere a soluţionării conflictului. Aceste părţi pot juca un
rol important în faciltarea, disturbarea sau întărirea unui acord.
Părţile terţe la un conflict, sau intermediarii sunt cele care de
obicei intervin pentru a facilita la rezoluţia conflictului şi la îmbunătăţirea
relaţiei dintre părţi. Acestea pot fi imparţiale, fără a avea un câştig din
soluţionarea într-un anumit fel a conflictului, sau se pot poziţiona pe o
parte sau alta a subiecţilor în conflict, însă sunt priviţi în continuare de
către părţile primare şi secundare, ca facilitatori legitimi.
Sursa conflictului- este ceea ce interesează părţile în conflict ( de
exemplu resurse, putere, identitate). Ceea ce este interesant în privinţa
sursei conflictului, este faptul că de multe ori este extrem de greu pentru
mediatorii de conflicte să identifice cu exactitate aceste surse. De cele mai
multe ori problema centrală nu este dezvăluită, părţile luptând pentru o
serie de probleme periferice,. Acest lucru se întâmplă fie deoarece sunt
atât de prinse în conflict încât nu le mai percep obiectiv, fie le este frică să
pronunţe cu voce tare adevărata problemă, simţindu-se prea vulnerabile.
În alte cazuri, se poate ca una din părţi să un recunoască sau să discute
despre o problemă pe care cealaltă o consideră adevărata sursă a
conflictului.
Interese versus valori. Interesele au tendinţa de a lua două forme
principale: problemele care implică interese şi probleme care implică
valori fundamentale. Astfel există: Conflicte de interese şi conflicte de
valori.
Conflictele de interese au loc atunci când părţile sunt de acord
asupra valorii unei poziţii, rol sau resursă, dar nu ajung la un acord în
priviţa cui ar trebui sa aibă controlul asupra acesteia, sau cine ar trebui să

10
deţină o mai mare parte.
Conflictele de valori se înfăptuiesc atunci când părţile au percepţii
diametral opuse în ceea ce priveşte dezirabilul. De exemplu un conflict de
interese ar putea fi acela când un popor indigen care trăieşte in state
diferite denunţă graniţele pe baza principiului de auto-determinare.10
Valorile se nasc ca o expresie culturală a nevoilor, acele motivaţii
şi cerinţe de bază ale dezvoltării umane, care sunt comune tuturor fiinţelor
umane. Aceste nevoi includ securitatea, identitatea, recunoaşterea şi nevoi
de dezvoltare în general. De multe ori, dacă sunt identificate la timp,
aceste nevoi pot fi satisfăcute, iar conflictul se stinge.
Obiectivele sunt ceeace părţile doresc de la un conflict.
Interpretarea greşită a scopurilor adversarului pot duce la o înţelegere
greşită a sursei conflictului. Obiectivele pot fi pozitive, care au în vedere
rezultate tangibile, ca de exemplu graniţe stabile, sau un stat independent,
sau pot fi negative, reflectând dorinţa de a evita un rezultat nedorit, ca de
exemplu împiedicarea unei ţări de a intra în componenţa unei organizaţii
internaţionale.
De obicei este însă mai bine ca obiectivele negative să fie formulate
în obiective positive, deoarece astfel sunt mai uşor de realizat.

Tipare ale conflictelor

Odată ce apar conflictele, acestea se dezvoltă foarte rapid,
devenind un system care se schimbă în contnuu. Înţelegerea modului în
care conflictele se dezvoltă, poate facilita identificarea fazelor dezvoltării
şi uşurează crearea unor prognoze în legătură cu ceea ce va urma.

10
C.R. Mitchell, The Structure of International Conflict . New York: St. Martin's Press, 1981, p.17.

11
 De multe ori, condiţiile care determină escalarea unui conflict
sunt date, însă părţile ori nu sunt conştiente de aceste circumstanţe, ori nu
urmăresc o strategie deschisă pentru a-şi atinge scopurile. Din aveste
motive, un astfel de conflict este numit latent. De obicei, persoanele din
afară nu realizează existenţa conflictului, până când acesta devine
manifest, părţile angajându-se în acţiuni reciproce, de cele mai multe ori
ostile. Această distincţie ajuta la explicarea faptului, conform căruia,
unele conflicte par să izbucnească dintr-o dată, fără motiv, pe când în
realitate, ostilităţile au existat cu mult înainte de izbucnirea propriu-zisă.
Pe lângă acestea, este posibil, ca unele izbucniri ale conflictelor să
se transforme în conflicte latente, în momentul, în care părţile au ajuns la
un nivel înalt de epuizare. Totuşi, atâta timp cât problemele care stau la
baza conflictului nu au fost rezolvate, conflictul este doar în aşteptarea
unei noi posibilităţi de escaladare. În momentul, în care conflictele cu
rădăcini adânci sunt în faza latentă, este cel mai indicat să se înceapă
acţiunile de prevenire şi de implementare a păcii (peacebuilding).11
Situaţiile de conflict au propriul ciclu de evoluţie. Aproape toate
conflictele cunosc perioade de escalare şi regres în ceea ce priveşte
evoluţia lor. Acest ciclu este un răspuns dinamic la reacţiile părţilor.
Fazele unui conflict au fost identificate ca fiind: 12

a.) Emergenţa unui conflict este faza când un conflict se

transform din unul latent într-unul manifest. Această fază apare fie pentru
prima dată, fie este urmarea unui ciclu repetitiv al unui conflict.

11
Inter-American Defense College, http://www.jid.org/college/DL/.php?lang=en (accesat decembrie 2007)
12
Louis Kriesberg, Constructive Conflicts: From Escalation to Resolution (Lanham, MD: Rowman & Littlefield,
1998); Friedrich Glasl, Confronting Conflict (Bristol: Hawthorn Press, 1999).

12
 b.) Escalarea apare atunci când părţile îşi intensifică acţiunile în
urmărirea scopurilor proprii. Escalarea poate fi vazută sub multe forme,
dar de obicei implică o formă de acţiune ostilă direcţionată către partea
adversă. Violenţa fizică reprezintă un prag, care odată trecut, schimbă
natura conflictului şi relaţia dintre părţi, cărora le va fi astfel mult mai
greu să renunţe din conflict.

c.) Polarizarea are loc, atunci când toate aspectele relaţiei dintre
părţi se deteriorează. Contactul dintre părţi scade, iar comunicarea este
îngreunată. De cele mai multe ori, problemele asupra cărora există cele
două părţi au o poziţie diferită se vor înmulţi.

d.) Extinderea se înfăptuieşte atunci când părţile încep să atragă în

conflict şi alte părţi, aliaţi, sau grupuri de interese, astfel, încât numărul
stakeholderilor cu un interes în rezultatul soluţionării conflictului se
măreşte. Presiunea de a fi de partea uneia sau alteia dintre părţile în
conflict este intensificată, iar numărul problemelor şi neînţelegerilor
creşte cu fiecare nouă parte implicată.

e.) Constrângerea(Entrapment) apare în stadiile terminale ale

conflictelor, când părţile ajung într-un punct, în care nu mai pot să se
retragă în siguranţă sau să dea înapoi, şi sunt constrânse sau să continue
sau chiar să intensifice conflictul. Frica de a nu-si pierde credibilitatea pe
scena politică internaţională, influenţa poloticii şi a opiniei publice din
interiorul ţării, refuzul de a recunoaşte o greşeală extrem de costisitoare,
dorinţa de a se răzbuna sau de a recupera pierderile suferite pe parcursul
conflictului, toate acestea contribuie la implicarea continuă în conflict, în
ciuda pierderilor semnificative.

13
 f.) Dezescalarea are loc atunci când părţile, uneori cu asistenţa
părţilor terţe care joacă rolul de intermediari, indică prin acţiunile lor
faptul că sunt dispuse să înceteze comportamentul ostil, fie unilateral, fie
condiţionat. Această dezescalare tinde să inverseze direcţia a ceea ce
putea fi numită „o spirală malignă în creşere” a comportamentului
conflictual.

g.) Dezangajarea este faza, în care părţile se angajează într-

un proces menit să reducă, rezolve sau să încheie conflictul. Procesele de
management conflictual utilizate în această fază trebuie să ia în
considerare două aspecte importante: problemele procesuale şi
problemele de conţinut. Procesul de soluţionare a conflictului trebuie prin
urmare să cuprindă o serie de componente care să abordeze fiecare dintre
problemele sau crizele apărute. În conflictele internaţionale această fază
cuprinde de obicei o serie de etape, incluzând ante-negocerea, negocierea,
implementarea unei soluţii şi consolidarea unui nou parteneriat sau relaţii
diplomatice.

Cu toate acestea, unele conflicte nu trec atât de lin de la o fază la

alta prin pattern-ul ciclic descris anterior. Uneori, conflictele escalează şi
devin polarizate, dezescalând subit şi devenind latente, pentru a izbucni
apoi din nou. Apoi conflcitele trec prin faza extinderii, urmată de
constrângere, găsind în cele din urmă un mod de a dezescala şi a
dezangaja părţile în conflict, cel mai probabil prin asistenţa unor părţi
externe conflictului care intervin pentru a-l încheia. Din punct de vedere
grafic, un conflict poate fi văzut ca o serie de sinapse, care constituie o
spirală destructivă conflictuală.

14
 De cele mai multe ori există o tendinţă a părţilor de a-şi întări
poziţiile şi de a-şi mări cererile cu cât sunt antrenate mai mult în conflict.
În cazul în care o parte este pe punctul de a pierde, simte că a investit prea
mult pentru a renunţa fără a recupera pierderile. Pe de altă parte, dacă o
parte este în avantaj, va încerca să împingă miza la maxim, pentru a avea
un câstig maxim.
În analiza conflictelor, se întâmplă deseori, ca acestea să fie
privite ca o entitate singulară, care implică două sau trei părţi, cum este şi
conflictul din Magorno Karabah, care implică, Azerbaidjianul, Armenia şi
provincia Nagorno Karabah. La o examinare mai atentă se va observa, că
pe măsură ce conflictele se dezvoltă şi implică un număr tot mai mare de
părţi şi aliaţii acestora, se interconectează cu alte conflicte şi alte părţi cu
agende independente de conflictul iniţial. Această complexitate crescută
poate crea probleme înţelegerii dinamicii unei situaţii particulare. Totuşi,
această analiză este esenţială pentru elaborarea unor strategii eficiente de
management al conflictului. Pentru a înţelege ceea ce se petrece într-un
conflict, analistul trebuie să privească şi să înţeleagă contextul relaţiilor
pe baza cărora se dezvoltă. Interconexiunea dintre conflicte poate lua
diferite forme, astfel:13

Conflicte ciclice (Serial or nested in time) Un conflict poate fi un

element dintr-o serie de lupte între aceeiaşi adversari. Pentru a înţelege
criza actuală este vital să existe cunoştinţe despre ceea ce s-a întâmplat în
trecut.

Conflicte convergente (Converging or nested in social space)

Grupuri separate se pot coaliza într-o alianţă împotriva unui adversar

13
Inter-American Defense College, http://www.jid.org/college/DL/.php?lang=en (accesat decembrie 2007)
15
comun, recurgând din ce în ce mai des la un element comun de
identificare, ca de exemplu pan-arabismul sau apartenenţa la NATO. Şi
adversarul poate însă să recurgă la coaliţii, fiecare entitate având propriile
interese şi motivaţii de a participa la conflictul central.

Conflicte suprapuse (Superimposition or linking of issues) În timp

ce adversarii se confruntă în general din cauza unei probleme, la aceasta
se vor adăuga şi altele care se vor suprapune peste problema iniţială,
intensificând lupta. În timpul Războiului Rece spre exemplu, în cadrul
conflictului dintre SUA şi Rusia Sovietică, probleme precum controlul
armamentului, războaie regionale, sau drepturile omului erau
interconectate, iar uneori se suprapuneau, fiind nevoie să fie soluţionate
prin procese de negociere separate.

Conflicte intersectate (Cross-cutting conflicts) Conflictele pot fi

complicate de divizarea constantă şi regruparea adversarilor. Spre
exemplu, două guverne pot fi adversare pe baza unei probleme, însă pot fi
de aceeaşi parte când e vorba de o problemă diferită în relaţie cu alte
guverne. Astfel, solţionarea conflictelor va consta în negocieri
multilaterale.

Conflicte interne (Internal conflicts) Conflictele din interiorul

unei părţi la conflictul internaţional, pot avea un impact negativ asupra
comportamentului lor colectiv împotriva unui adversar extern, putând
duce chiar la un alt conflict intern între partenerii la coaliţie.

Conflictele concurente (Concurrent conflicts) Acestea sunt

conflicte externe care au loc în acelaşi timp cu principalul conflict, însă

16
nu implică aceiaşi adversari ca cei din lupta de bază. Spre exemplu,
implicarea guvernului egiptean în războiul din Yemen în 1960 a avut loc
în timpul conflictului egipteano-israelian, cu toate acestea, guvernele
israelian şi yemenit nu au avut nimic de a face unul cu celălalt.

Aspecte ale gestionării conflictelor internaţionale

Conceptele utilizate şi abordările pentru gestionarea conflcitelor
sunt diferite. Cu toate acestea, fiecare metodă serveşte unui scop anume
într-un context determinat. Fiecare metodă are puncte forte şi neajunsuri
datorate in general unor factori extrinseci legaţi de fiecare conflict în
parte.
Conflictul este un element extrem de prezent în societatea noastră,
dar asta un înseamnă că nu am avea mijloacele şi instruméntele necesare
pentru a-l soluţiona. Din contră, multitudinea instrumentelor este
covârşitoare. Adevărata provocare pentru mediatori este calcularea
adecvată şi mixul corect de abordări care trebuiesc utilizate de-a lungul
procesului de la război la pace (tactica), estimarea momentului oportun de
implementare a tehnicilor adecvate (timing), dar şi măsura în care se
aplică tehnicile (intensitatea).
Astfel varietatea abordărilor în privinţa prevenirii,
managementului şi rezoluţia conflictelor se pot utiliza atât de către actori
statali şi nonstatali. Acţiunile actorilor statali pot cuprinde metode
diplomatice, militare sau legale, iar măsurile interprinse de actorii
nonstatali însumează acţiunile ONG-urilor sau organizaţiile particulare de
voluntari din domeniile drepturile omului, asistenţă umanitară, economică
şi socială. Prin urmare, cele mai importante instrumente utilizate pe plan
mondial pentru rezoluţia conflictelor sunt identificate în Preventing and

17
Mitigating Violent Conflicts: A Guide for Practitioners publicat de către
Creative Associates International ca fiind:

Diplomaţia oficială
Diplomaţia este metoda cea mai veche pentru rezolvarea în mod
paşnic a conflictelor dintre state. Diplomaţia prin definiţie este o metodă
de negociere între state şi este tehnica principală utilizată în relaţiile
internaţionale. Modurile de utilizare ale diplomaţiei sunt diverse şi nu
întotdeauna lipsite de controverse. Prin urmare diplomaţia poate fi văzută
ca un mijloc de coerciţie, emiţând sancţiuni sau ultimatumuri, utilizând
stresul, presiunea şi ameninţarea pentru a insufla sentimente de
nesiguranţă şi teamă în sânul părţilor implicate în conflict.
Diplomaţia poate fi şi un instrument de persuasiune, avansând
argumente în scopul determinării şi convinergerii părţilor de a ajunge la
concesii mutuale, iar în acelaşi timp poate constitui şi o procedură de
adaptare gestionând tensiunile prin încercarea de a modifica şi schimba
poziţiile părţilor faţă de anumite probleme. În cele din urmă, diplomaţia
este şi o tehnică prin intermediul căreia se ajunge la o înţelegere,
folosind anumite proceduri pentru a ajunge la înţelegeri formale.14
Diplomaţia oficială, numită uneori şi „Track One Diplomacy”,
constă în mediere, negociere şi alte interacţiuni între reprezentanţi ai
guvernelor, ambasadori şi trimişi speciali. Diplomaţia oficială poate lua
forme pasive, precum conferinţele sau consultări informale ori poate lovi
în forţă prin condamnări. Diferitele abordări ale diplomaţiei oficiale au
caracteristici diferite şi potenţiale de soluţionare a conflcitelor.

14
Inter-American Defense College, Lerche, Charles O., Jr. and Charles O. Lerche III and Abdul Aziz Said. 1995.
Concepts of International Politics in Global Perspective , 4th ed. Englewood Cliffs, NJ: Prentice Hall Press.
18
 Astfel trimişii speciali (special envoys) sunt reprezentanţi ai
guvernului care călătoresc în zonele de conflict pentru a contribui la
reducerea tensiunii şi rezolvarea disputei. Trimişii speciali evaluează de
obicei circumstanţele, oferă servicii de conciliere şi mediere şi raportează
progresele şi evaluarile guvernului care i-a trimis, dar şi a comunităţii
internaţionale.
Bunele oficii este termenul utilizat când o a treia parte asigură
liniile de comunicare între părţile în dispută, pentru a începe un dialog şi a
deschide calea către înţelegeri viipoare. Deşi bunele oficii se regăsesc
printre instrumentele enumerate de Carta ONU şi sunt considerate parte
din panoplia metodelor paşnice, ele s-au dovedit a avea un rol mai mult
introductiv, fiind utilizate cu predilecţie la începerea negocierilor sau la
iniţierea medierii.15
Medierea, într-un context oficial, se referă la intervenţia formală
a unui reprezentant al altui stat pentru a reduce tensiunile dintre părţile în
dispută şi pentru a încuraja găsirea unei soluţii şi compromisul. Toate
părţile implicate trebuie să ajungă la un consens acceptabil. Statele
mediatoare pot avea o varietate de motive pentru a interveni într-un
conflict anume, cum ar fi dorinţa pentru o stabilitate crescută, câştigarea
simpatiei uneia sau a ambelor părţi, sau menţinerea unui rol dominant
într-o anumită regiune.16
Negocierea este procesul formal care are ca scop ajungerea la o
înţelegere. O a treia parte poate să acţioneze pe post de mediator,
promovând comunicarea. Scopul final al negocierii este obţinerea unui
acord oficial între părţi.

15
Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale, p. 171
16
See Zartman, I. William and Saadia Touval. 1996. "International Mediation in the Post-Cold War Era,"
Managing Global Chaos: Sources of and Responses to International Conflict , Washington, DC, United States
Institute of Peace Press, 1996, p. 445-61.

19
 Condamnările internaţionale sunt emise ocazional de către state
şi alte instituţii oficiale, cum ar fi ONU, ca răspuns la acţiunile unui alt
stat sau al unui grup de state. Dacă condamnarea oficială îşi atinge scopul,
atunci statul agresor va înceta acţiunile evitând astfel viitoare condamnări
poate mai dure.
Misiunile de stabilire a faptelor sau altfel spus ancheta,
constituie o acţiune preliminară a rezolvării unui conflcit. De obicei
misiunile de stabilire a faptelor sunt compuse din reprezentanţi ai
diferitelor state, de cele mai multe ori organizaţi sub auspicile
Organizaţiei Naţiunilor Unite. O astfel de misiune este constituită în
momentul în care apar informaţii despre activităţi periculoase sau crime
ale unui regim.
Sancţiunile economice şi guvernamentale sunt forma cea mai
coercitivă a diplomaţiei oficiale. Guvernele pot invoca sancţiuni
diplmatice ca răspuns la un eveniment sau acţiuni deosebit de grave
comise de un stat, rupând astfel toate legăturile formale cu acest regim.
Sancţiunile economice pot fi invocate şi pentru a descuraja un anumit
guvern de a desfăşura activităţi dăunătoare sau pentru a sugera
neaprobarea linei politice adoptate de un regim.

Măsuri militare

Măsurile militare sunt luate în scopul soluţionării unei serii de

conflicte. Cu toate acestea, scopul misiunilor militare a fost în ultimul
timp de a controla şi limita anarhia şi violenţa între state. Mijloacele
militare de soluţionare a conflcitelor sunt :
Programele military-to-military au ca scop prevenirea suspiciunilor

20
şi detensionarea relaţiilor dintre guverne prin activităţi comune, resurse în
comun şi schimbul deschis de informaţii.
Tratate de control a armamentului şi de dezarmare colectivă
semnate de către state contribuie la crearea unei atmosfere de înţelegere şi
evitarea conflictelor şi a neîncrederii.
Proceduri de management al crizelor presupun o acţiune
comună între organizaţiile militare şi cele nonguvernamentale pentru a
oferi asistenţă în timpul şi după soluţionarea situaţiei de criză cauzată de o
calamitate naturală sau un conflict.
Forţele de realizare a păcii (peacemaking forces) sunt
organizate sub auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite, a unor organizaţii
regionale sau pe bază bilaterală şi implică componente civile şi militare.
Implementarea păcii este o acţiune preemtivă şi caută să evite conflictul şi
să iniţieze un proces de pace.
Forţele de impunere a păcii organizate de obicei prin
intermediul ONU sau a altor organizaţii guvernamentale folosesc în mod
coercitiv puterea militară pentru a pedepsi agresiunea, pentru a remedia
consecinţele agresiunii sau pentru a impune o soluţie la o dispută.
Forţele de menţinere a păcii sunt organizate tot prin ONU şi sunt
trimise în zonele de conflict ca parte a unui acord de pace convenit în
prealabil. Scopul acestor forţe este de a verifica şi monitoriza menţinerea
şi implementarea păcii.

Măsuri legale
În secolul XXI, si mai ales la sfârşitul celui de al II-lea Război
Mondial, dreptul internaţional a devenit şi mai important în definirea
acţiunilor cuvenite ale indivizilor şi ale statelor în situaţii conflictuale.
Astfel, dispunem de legi care definesc crimele de război, crimele

21
împotriva umanităţii, genocidul şi alte afpte violente. Dreptului
internaţional îi lipseşte o agenţie care să monitorizeze implementarea sa.
Acesta este în primul rând un sistem contractual şi consensual bazat pe un
număr de surse diferite: tartate, convenţii şi precedente legale. Conform
Comitetului Internaţional al Crucii Roşii, dreptul umanitar este o entitate
a dreptului internaţional al drepturilor omului, care se aplică pe perioada
conflictelor armate.17
Instituţiile internaţionale au dezvoltat o serie de măsuri juridice
pentru a coordona conflictele:
Comisiile de anchetă sunt de obicei create de către organizaţii
internaţionale cum este ONU, pentru a ancheta validitatea raporturilor de
comportament ameninţător sau activitate criminală a unui regim. Această
comisie urmând să raporteze organizaţiei care a creat-o şi va sugera
acţiuni viitoare.
Arbitrajul este un proces legal internaţional consacrat în cadrul
căruia părţile la un conflict aleg judecători din cadrul Curţii Permanente
de Arbitraj de la Haga, pentru a revedea disputa şi a recomanda un
remediu. Părţile sunt îndreptăţite să aleagă procedura pe care curtea o va
urma cât şi regulile care vor fi aplicabile.
Adjudecarea constă în gestionarea conflictului de către Curtea
Internaţională de Justiţie a naţiunilor Unite, cu sediul tot la Haga. Fiecare
membru al ONU este obligat să se conformze deciziilor acestei curţi în
orice cauză în care este parte.18
Tribunalele pentru crimele de război s-au creat ca măsuri pentru a
sprijini sistemul legal internaţional în soluţionarea unor incidente deosebit
de grave cum ar fi genocidul în masă, sau alte crime împotriva umanităţii

17
International Committee of the Red Cross, http://www.icrc.org/eng/ihl ( accesat ianuarie 2008)
18
Frunzeti, Teodor, Soluţionarea crizelor internaţionale
22
iniţiate de către regimuri. Astfel s-au înfiinţat Tribunalele Penale
Internaţionale temporare pentru fosta Iugoslavie şi Ruanda.
Diplomaţia neoficială
Abordările neoficiale joacă un rol central în rezoluţia
conflictelor, fie ca precursor pentru negocierile oficiale, fie ca alternativă
atunci când canalele ofiaciale de comunicare devin inflexibile şi se
blochează.
Această aşa numită „Track Two Diplomacy” se referă la interacţiunea
informală, neoficială dintre cetăţeni reprezentanţi ai grupurilor sau
acţiunilor adverse.
Dimensiunile şi formele acestui tip de diplomaţie sunt
multimple şi diverse. Aceste metode includ activităţi neguvernamentale a
unor profesionişti în rezoluţia conflictelor, cât şi interacţiunea altor
indivizi sau grupuri din diferite sectoare de activitate, cum ar fi afacerile,
cercetare, training, educaţie, activişti ai mediului înconjurător, religie,
mass media dar şi opinia publică. Există prin urmare diverse metode
neoficiale create exclusiv pentru rezoluţia conflictelor internaţionale.19
Facilitarea şi dialogul este un proces neoficial, prin
intermediul cărui o a treia parte intervine pentru a susţine părţile în
conflict în realizarea unui dialog eficient. Partea care facilitează dialogul
nu se implică în conţinutul discuţiilor, însă încurajează dialogul
substanţial şi pozitiv.
Workshop-uri pentru rezolvarea disputei (Problem-Solving
Workshops), sunt alcătuite din adversari care provin din grupuri diferite,
dar care nu încearcă să negocieze o înţelegere. În schimb, scopul acestori
workshop-uri este de a pregăti participanţii pentru a activa ca semi-

19
Inter-American Defense College, http://www.jid.org/college/DL/.php?lang=en (accesat decembrie 2007)

23
mediatori în cadrul comunităţii din care provin, atunci când este vorba de
anumite probleme dintr-un conflict. Participanţii vor putea prelua şi rolul
de negociatori în discuţii ulterioare. Acetse workshop-uri informale au
fost utilizate în cazul unor conflicte prelungite, atât interne cât şi
internaţionale, cum au fost cele din Irlanda de Nord sau Orientul Mijlociu.
Medierea prin actori non-statali are loc atunci când o atreia
parte la conflict, care nu este un stat, participă activ la negocieri,
încercând să reconcilieze poziţiile părţilor oponente. Un mediator trebuie
să propună formule pentru a rezolva conflictul, însă nu îşi va impune
propriile soluţii.

Asistenţă umanitară

Prevenirea şi rezoluţia conflictelor poate fi realizată şi prin

asistenţă umanitară. În perioada unor catastrofe naturale sau în situaţii de
conflict, ONG-urile se pot uni pentru a oferi ajutor umanitar tuturor
părţilor implicate, indiferent de afilierea politică, etnică sau religioasă.
Asemenea asistenţă cere cooperare şi recunoaşterea publică a situaţiei.
Intervenţia poate conduce la mediatizarea şi promovarea unei soluţionări
pacifiste a situaţiei. Asistenţa umanitară poate lua forma:
Asistenţă umanitară, care include toate formele de asistenţă cum
ar fi cea prin hrană, adăpost, medicală, dar şi consiliere psihologică şi
training al abilităţilor acelor persoane care au rămas fără adăpost ca
urmare a unui conflict.
Asistenţă a refugiaţilor, include oferirea temporară a mâncării,
adăpostului, îngrijirii medicale şi chiar a unor măsuri educative. Eforturile
de strămutare şi chiar repatriere a refugiaţilor urmează de obicei rezoluţiei
conflictelor.

24
 Dezvoltarea structurilor guvernamentale
Rezoluţia şi prevenirea conflcitelor s-a efectuat şi prin diferite
programe de susţienere a statelor în situaţii ante- şi post-conflict. Statele şi
organizaţiile internaţionale au oferit asistenţă în dezvoltarea infrastructurii
politice necesare pentru a gestiona mai efficient conflictele sociale. Acest
tip de asistenţă poate cuprinde :
Educarea şi formarea liderilor politici, pentru a asista noul
govern sau guvernul şi instituţiile statului care se formează.
Institution building sau crearea instituţiilor democratice, prin care
statele îşi împărtăşesc know-how-ul şi experienţa cu noul guvern care se
formează. Această metodă ajută la asigurarea faptului că infrastructurii
statului este funcţională şi că nevoile cetăţenilor vor fi îndeplinite.
Monitorizarea alegerilor este de cele mai multe ori condusă sub
auspiciile Organizaţiei Naţiunilor Unite (ONU), însă şi organizaţii
regionale au activat în acest domeniu. Birourile ONU din întreaga lume
asistă ţările la observarea şi monitorizarea alegerilor în state considerate
instabile sau acolo corectitudinea rezultatelor alegerilor sunt puse sub
semnul întrebării. Această metodă asigură acces egal la sondaje de opinie,
legitimitatea rezultatelor şi stabilitatea statului în timpul unei perioade de
insecuritate.

Cu toate că majoritatea literaturii de actualitate din domeniul

managementului şi gestionării conflictelor susţine tot mai mult ideea,
conform căreia conflictele sunt un element pozitiv, şi chiar necesar pentru
funcţionarea unui sistem, vom vedea totuşi, că anumite conflicte, care se
întind pe o perioadă lungă de timp, înghiţind miliarde de dolari, zeci de
mii de vieţi omeneşti, împiedicând statele să se dezvolte într-un mod
armonios şi să ofere un nivel de trai mai ridicat cetăţenilor, fac ajungerea

25
la un compromis extrem de dificilă, părţile considerând că au sacrificat
prea multe pentru a renunţa. Aceste tipuri de conflicte, cum este şi cel din
Nagorno Karabah nu au altă soluţie decât încercarea de a obţine o
rezoluţie cât mai rapidă înainte de a se propaga şi mai mult.

MEDIEREA ŞI NEGOCIEREA CONFLICTELOR

1. Tactici folosite în conflict

Câteodată, într-un conflict, cei cu care interacţionăm folosesc un
evantai cuprinzător de tactici, care ne pot manipula să ne dăm acordul pentru
cel ce foloseşte astfel de modalităţi.
Totuşi, dacă ceea ce ne interesează este o relaţie de comunicare
dezvoltată pe termen lung, atunci este important să folosim metode ce
încurajează realizarea unui avantaj pentru toţi cei care interacţionează (am
numit aici tehnicile de negociere şi de mediere).
Există un evantai extrem de cuprinzător de tactici care sunt folosite în
conflict, iar utilizarea acestora ţine de o multitudine de variabile, ca:
stilul/compoziţia personal(ă), desfăşurarea acţiunii, influenţele de putere,
obiectivele urmărite, valoarea „recompenselor" ce urmează rezolvării
conflictului. Iată de ce se cuvine menţionat că nici una dintre aceste
tactici nu este în sine rea sau bună, potrivită sau nepotrivită şi că ne găsim de
multe ori în, situaţii care pot să justifice una sau alta dintre aceste abordări.
Chiar dacă, spre exemplu, în aparenţă ameninţările nu sunt o formă potrivită
de gestionare a unui conflict, ele pot fi interpretate ca un semn prin care
cealaltă parte ne avertizează că sunt puncte în discuţie asupra cărora nu este
dispusă să cedeze. Totuşi, se cuvine spus că prezentarea lor aici este făcută
mai degrabă cu scopul de a conştientiza cursanţii în privinţa lor şi de a

26
identifica modalităţi concrete de depăşire a situaţiilor în care persoana cu care
ei se află în interacţiune utilizează astfel de tactici.
Acest lucru ne poate oferi un avantaj în oferirea unui răspuns creativ,
în dezvoltarea unor opţiuni diferite care să ne dea posibilitatea stabilirii unor
punţi reale în comunicare şi a unei gestionări corecte a conflictului, nu doar a
uneia parţiale, caz în care conflictul ar fi doar amânat şi va apărea în scurt
timp sub o altă formă. Mai precis, putem spune cu această ocazie că, într-un
mod aparent paradoxal, tacticile de confruntare pot fi folosite adesea pentru a
avansa pe drumul şi în interesul colaborării.
În acelaşi timp, cunoaşterea acestor tactici şi prezentarea lor
cursanţilor pot sprijini evitarea efectelor negative pe care acestea le pot
presupune în vederea consolidării unui climat pozitiv în cadrul echipelor
educaţionale, bazat pe încredere şi motivare reciprocă; tacticile menţionate
aici sunt, în special, părţi componente în escaladarea conflictelor, astfel
fiind nimerită utilizarea unui instrument de gradare a acestor tactici de la cele
mai uşoare la cele mai puternice, în funcţie de mărimea conflictului. Tacticile
aşa-zis „uşoare" intenţionează a demonstra că iniţiatorul lor e o persoană care e
împinsă la tactici dure de situaţia prezentă; ele nu epuizează situaţia şi pe
actorii ei. Iată un motiv serios pentru ca trecerea de la tactici slabe de
confruntare la tactici dure să-i permită iniţiatorului conflictului să arate că, de
fapt, cealaltă parte este responsabilă de escaladarea conflictului.
• Tehnica ingraţierii (flatarea oponentului). După Jones şi Wortman
(1973), ingraţierea reprezintă „o clasă de comportamente strategice ilicite
desemnate a influenţa anumite aspecte bine definite în ceea ce-1 priveşte pe
adversar, aspecte privitoare la atractivitatea unor calităţi personale" (apud
Rubin, Pruitt, Kim, 1994). Alex Mucchielli (2002) observă că orice
compliment, orice laudă îl poziţionează pe autorul lor în ipostaza implicită de a
recunoaşte valoarea celuilalt. Flatarea dă astfel naştere unei identităţi

27
valoroase (a celui flatat); la rândul său, acesta îi conferă celui care 1-a
complimentat o identitate de persoană demnă de a fi ascultată. Mesajele celui
care flatează vor fi deci considerate din start valoroase.
Chiar dacă, la o primă vedere, flatarea este un comportament unic,
în practică putem vorbi despre mai multe procedee de flatare :
- flatarea sau complimentarea, reprezentând o clasă de tactici care
exagerează calităţile de admirat ale celeilalte părţi, în timp ce îi diminuează
slăbiciunile; se porneşte de la ideea că este greu ca oamenilor să le displacă
aceia care spun lucruri drăguţe despre ei;
- un set de tactici de ingraţiere (flatare) implică ceea ce ambii autori
amintiţi descriu ca fiind „conformitatea opiniei". în momentul în care ne
exprimăm acordul cu părerile oponentului, putem crea impresia că avem în
fapt aceeaşi opinie sau opinii cu un grad crescut de similaritate cu ale
partenerului de conflict - Creând astfel o stare de spirit ce induce atracţie
reciprocă;
- de asemenea, autorii citaţi (mai apoi şi Godfrey) descriu câteva
tactici de autoprezentare care pot fi adoptate cu succes de un ingraţiator
(flatator); ele vizează prezentarea propriilor calităţi în acord cu ceea ce
se ştie despre oponent, astfel încât acesta să îl considere pe ingraţiator
extrem de valoros.
O astfel de abordare flexibilizează poziţia celeilalte părţi fără a fi
nevoie să se apeleze la un comportament coercitiv (de altfel, mult mai costisitor
pe planul relaţiilor interpersonale) şi se pot obţine concesii importante,
ingraţierea fiind o modalitate ieftină şi eficientă de înclinare a unei balanţe
conflictuale într-o parte sau în alta. De altfel, nu trebuie uitat că oamenii sunt,
de obicei, mult mai centraţi pe propriul interes şi propria persoană decât pe
ceilalţi: „Gândiţi-vă un moment la contrastul ce există între interesul pasionat
pe care îl aveţi pentru propriile voastre treburi şi atenţia mediocră pe care o

28
acordaţi restului lumii" (Carnegie, 1991, p. 120). De aici rezultă că, dacă
cineva ne acordă atenţie referitor la problemele noastre, acea persoană tinde să
devină importantă pentru noi.
• Există însă şi tactici mai subtile, un adevărat cal troian al
elaborării conflictului, ce presupun găsirea unei modalităţi de a crea confuzie
(Porter) prin introducerea unei ruperi de ritm în tempoul adversarului, rupere
de ritm care poate genera un decalaj de aplicare a structurilor acţionale.
Astfel, fiind în contratimp cu tempoul adversarului, vorbind – spre exemplu -
rar când el se grăbeşte, îi inducem acestuia o rupere de ritm care atrage după
sine distragerea atenţiei. Distragerea atenţiei presupune însă şi o coordonată
socială, în sensul că acţiunile noastre pot să fie susţinute de către ceilalţi
participanţi la discuţie, creând astfel o presiune puternică asupra părţii
adverse. Aşadar, în sens general, această tactică cere devierea suspiciunilor
celeilalte părţi astfel încât să pară că dorim, în fapt, să o ajutăm, şi nu să
obţinem un avantaj din colaborarea cu ea.
În ceea ce priveşte tacticile folosite în negociere, iată şi câteva dintre
acestea, ele având un impact negativ dacă este să ne referim la incidenţa
comunicaţională a unui atare tip de rezolvare a conflictelor.
• Câteva tehnici le regăsim la A. Cardon (2002), reprezentând
demersuri de eschivă în cazul unui atac din partea partenerului de negociere:
(1) strategia lui „Trebuia să-mi spui" înseamnă a-1 face pe celălalt
responsabil de faptul că tu ai un comportament inacceptabil - logica ar fi
că, dacă nu am primit în prealabil de la acesta o listă completă a tuturor
comportamentelor inadmisibile pe care le-aş fi putut avea, nu am de ce să mă
simt responsabil; (2) schimbarea subiectului funcţionează eficient într-o
discuţie de negociere, deoarece, dacă ridicăm o altă problemă, partenerului
nostru de negociere îi va veni greu ca după epuizarea acestei noi probleme să
revină la subiectul pe care îl trata anterior; (3) găsirea unui „defect" la

29
partener - logica este că nu am de ce să accept criticile unui om dacă am
găsit ceva să-i reproşez; (4) generalizarea reprezintă un alt mijloc eficace
prin care putem dezechilibra argumentaţia folosită de către partenerul nostru
de negociere: dacă acesta critică ceva precis, focalizat din comportamentul
nostru, o expresie de tipul „ai ceva cu mine" sau „ştiam eu că nu ai încredere
în ce fac" ar putea să-1 pună în ipostaza de a încerca să explice că lucrurile
nu stau aşa, moment în care deţinem conducerea respectivului „joc" de
manipulare; (5) dacă aceste tehnici (care pot fi gândite ca etape
consecutive pe un crescendo) nu vor funcţiona, rămâne să adoptăm critica
partenerului, dar îi putem arunca acestuia responsabilitatea pentru schimbul
negativ de cuvinte pe motiv că „nu ştie să spună lucrurile pe un ton şi într-un
mod acceptabil" ; desigur că în acest caz vom face abstracţie de faptul că
discuţia a înaintat în această direcţie, iar tonul şi modul de a discuta au
escaladat într-un conflict din cauza strategiilor de eschivă aplicate de către noi
pentru a controla desfăşurarea negocierii şi pentru a nu pierde prin
acceptarea criticii celuilalt. Alteori se poate folosi jocul „da, dar...", joc în
care negociatorul arată că, personal, ar accepta fără rezerve propunerea
partenerului, dar că există unele dificultăţi de nerezolvat de care nu este
responsabil, care îl împiedică să le pună în aplicare (formulări de tipul „Aş
vrea să fac asta, sunt de aceeaşi părere cu dumneavoastră, dar...").
Tehnica „salamului" (sau a mozaicului, după unii autori) porneşte de
la ideea că niciodată nu veţi obţine tot ce vă doriţi dintr-o dată. Dar dacă la
început cereţi foarte puţin este posibil să nu fiţi refuzaţi; în pasul
doi/trei/patru întreg „salamul", felie cu felie, va trece în posesia
negociatorului care foloseşte o astfel de tehnică.
• Tehnica „amortizorului" presupune o diminuare a poziţiei celuilalt
prin folosirea unor strategii de reducere la tăcere a acestuia. Joseph De Vito
(1988) ne oferă un evantai larg de astfel de strategii: o persoană izbucneşte în

30
plâns făcând-o pe cealaltă să încerce comportamente pozitive pentru a o
linişti sau poate simula o durere de cap sau de inimă extremă în acelaşi scop
etc. Marea problemă este că niciodată nu putem şti când avem de-a face cu o
strategie şi când este un fenomen natural. La rândul lui, A. Cardon (2002)
ilustrează această tehnică printr-un joc de manipulare distinct (denumind-o
„scena").
Există diferite alte tipuri de manipulare - spre exemplu, o persoană este
în mod special încântătoare, extrem de drăguţă cu o altă persoană, dezarmând-
o astfel pe aceasta să-i mai reproşeze ceva, sau îndepărtarea personală, care
presupune o atitudine rece faţă de cealaltă persoană pentru a o demoraliza; o
dată întâmplat acest lucru, este destul de simplu să fie adusă în direcţia dorită
de prima persoană prin reoferirea afectivităţii în momentul în care lucrurile se
rezolvă.
• Metoda faptului împlinit este un mod riscant, ce poate genera
conflicte; negociatorul îi prezintă problema celeilalte părţi, cerându-i să
accepte condiţiile sale pentru că oricum acţiunea în cauză s-a produs deja.
• Practica standard, deseori întâlnită în învăţământ, este cea care
dispune o parte să-i ceară celeilalte părţi să-i accepte modul de a privi
lucrurile deoarece există multe alte cazuri similare.
• Disimularea presupune prezentarea altor obiective decât cele
urmărite în realitate. Un exemplu nimerit este cel al tinerei studente care îl
place pe colegul ei de grupă şi îi spune acestuia (deşi el are deja o prietenă)
că nu doreşte decât o relaţie de amiciţie. Ne aducem aminte că diferenţa dintre
intenţiile manifeste şi intenţiile ascunse ale partenerilor comunicaţionali
reprezenta o barieră în procesul de interacţiune.
• Retragerea aparentă pune negociatorul care o practică în ipostaza
aparentei retrageri de la masa discuţiei, când de fapt este vorba despre o
situaţie simulantă, el rămânând interesat de problemă. Scopul acestei

31
retrageri este de a obţine o concesie.
• Omul bun/omul rău (se mai regăseşte sub titulatura de „poliţistul
bun şi poliţistul rău"). Unul dintre membrii echipei adoptă o linie dură,
inflexibilă, pe când celălalt rămâne prietenos, deschis spre negociere. Când
„omul rău" părăseşte încăperea pentru un timp scurt, „omul bun" prezintă o
ofertă care în circumstanţele negative ale negocierii pare chiar prea bună
pentru a fi refuzată. O tehnică similară funcţionează - paradoxal – pe
principiul invers, promovând o discuţie de început cu „omul bun" pentru
asigurarea unui climat pozitiv din partea partenerului de negociere şi
încheierea contractului cu „omul rău", care va stabili condiţiile concrete ale
respectivei acţiuni. A. Cardon (2002) observă că înlocuirea unuia dintre
interlocutori în cursul unui proces de negociere este adesea o metodă de a-1
dezechilibra pe „adversar". Astfel, relatează autorul, în unele organizaţii,
negocierile încep prin acte de încântare şi seducţie (folosindu-se din belşug
cuvinte cu impact emoţional ca „încredere", „cooperare" etc), la aceste prime
contacte participând interlocutori fermecători. în momentul negocierii
propriu-zise, atât interlocutorii, cât şi discursul se schimbă. Substituirea
îngăduie abandonarea acordurilor tacite, renunţarea la promisiunile indirecte
şi anularea eventualelor concesii verbale. Această metodă are şi mai mult
succes dacă reprezintă o variantă a „autorităţii limitate" (negociatorul face
unele concesii de natură verbală, apoi, când „partea adversă" pare suficient de
„prinsă", intervine şeful negociatorului iniţial, care schimbă unele dintre
condiţiile negociate de acesta sub pretextul că „subalternul meu nu avea
autoritatea să vă promită aceste lucruri");
• Frontul rusesc. Este o aplicare a strategiei precedente, dar în sfera
problemei, şi nu a oamenilor. Astfel, se oferă două alternative dintre care una
atât de rea, încât partenerul este pus în situaţia de a face orice ca să o evite.
• Tehnica „kamikaze" este folosită de negociatorul care, în situaţii

32
de criză, dacă cererile nu-i sunt satisfăcute, preferă să distrugă totul decât să
cedeze. Filozofia lui este „nici tu, dar nici eu! ".
• într-o altă tactică numită „excursiile vinovate", persoana iniţiatoare
poate face pe cineva să se simtă rău pentru că s-a comportat într-un mod care
1-a rănit pe adversar, iar celălalt poate susţine că a făcut un gest cu totul
neintenţionat. Partea care a fost rănită neintenţionat poate obţine un anumit
comportament compensatoriu. Această tactică presupune însă existenţa unei
greşeli din partea partenerului de conflict, a unui sentiment de culpabilizare în
urma unei erori.
în acest caz, vina poate fi indusă prin trei comportamente mari:
a) amintindu-i unei persoane de o greşeală făcută în trecut şi ispăşită
de mult timp;
b) arătându-i cuiva consecinţe presupuse a fi dezastruoase; cum nu
putem şti ce se va întâmpla în viitor, avem şanse să fim crezuţi;
c) făcând pe cineva să considere că e responsabil de un rău pe care nu
1-a făcut de fapt. în realitate însă, culpabilizarea poate crea un sentiment de
frustrare la cealaltă parte,
care aduce eventual beneficii pe termen scurt, dar pe termen lung
poate periclita relaţiile dintre părţi.
• Persuasiunea privită ca tactică de rezolvare a unui conflict
presupune ca iniţiatorul conflictului să-1 convingă pe adversar să-şi diminueze
cererile, întrucât această poziţie va fi avantajoasă pentru el ulterior; este o
procedură interesantă: să convingem cealaltă parte că este în interesul
acesteia să ne permită nouă să avem un avantaj. în realitate însă, folosirea
persuasiunii în acest mod este un fenomen foarte delicat şi nu poate fi făcută
superficial fără riscul de a compromite relaţiile dintre părţi, deoarece mai
devreme sau mai târziu, la un moment dat, oponentul va cere o dovadă

33
evidentă a avantajului pe care i-1 promitem în schimbul avantajului pe care
ni-1 oferă.
• În 1966, Freedman şi Fraser au „demonstrat că faptul de a obţine
complezenţa unei persoane în faţa unei cereri de mică însemnătate creşte
substanţial probabilitatea ca persoana respectivă să dea ulterior curs unei
cereri mai mari" (în Influenţa socială - texte alese, 1996, p. 231). Studiul,
efectuat pe femei casnice, pornea de la ideea semnării unei petiţii referitoare
la conducerea prudentă a autoturismelor, majoritatea celor intervievate fiind
de acord cu acest lucru. La un interval de câteva săptămâni, un alt
experimentator a chestionat subiecţii în privinţa acordului la amplasarea unui
indicator mare, grotesc pe pajişte cu inscripţia: „Conduceţi cu grijă".
Concluziile cercetării au relevat că 55% dintre femeile care au semnat petiţia
au fost de acord, faţă de doar 17% dintr-un alt grup, cărora nu li se ceruse
iniţial semnarea nici unei petiţii. Interesant este faptul că, potrivit lui
Cialdini, şi acţiunea opusă celei descrise mai sus poate duce la complezenţă,
deci la rezultate asemănătoare (spre exemplu, formularea unei cereri
excepţionale la început - cel mai probabil respinsă de către partenerul nostru
de negociere - poate să implice o acceptare ulterioară în cazul formulării
unei cereri moderate); şi aceasta deoarece persoana care refuză la început
nu se va simţi bine în acea situaţie şi va încerca să facă ceva pentru a nu se situa
în continuare în propriii ochi şi în ochii celor din jur drept o persoană
nerezonabilă. Este vorba despre ceea ce cercetările de psihologie socială au
denumit norma de reciprocitate; astfel, dacă cineva face un bine unei alte
persoane, aceasta se va simţi motivată să focă, la rândul său, acelaşi tip de gest.
Mai precis, dacă într-o negociere cineva face primul o concesie, cealaltă parte
se va simţi datoare să aibă o astfel de conduită de reciprocitate.
în sprijinul acestei idei putem aduce şi experimentul efectuat de către
Milgram în 1963 (apud Hayes, Orrell, 2003) în metroul din New York, unde

34
50% dintre cei cărora li s-a cerut să cedeze locul altei persoane, fără a primi
nici o explicaţie pentru această cerere, s-au supus. Concluzia care s-a impus a
fost aceea că pentru multe persoane este, oricum, dificil să refuze o cerere
directă.celei de-a doua cereri.
Putem observa că, prin prisma experimentelor efectuate de către
Cialdini, atunci când nu există această presiune a concesiilor reciproce,
funcţionează principiul conform căruia indivizii se arată consistenţi în
răspunsurile lor faţă de cererile adresate de ceilalţi. Cu alte cuvinte, putem
urmări modalitatea în care indivizii reuşesc să-şi depăşească tendinţa de
continuitate în deciziile proprii şi să-şi schimbe atitudinea la intervale
temporale atât de mici (observaţia intenţionează să introducă un criteriu de
măsurare a presiunii acestei norme de reciprocitate).
• Tehnica obligaţiilor irevocabile este foarte bine ilustrată de un
citat din Social Conflict: „Aşa cum se putea vedea în vechile filme cu James
Dean şi Marlon Brando, există un joc numit «laşii» (chicken) în care doi
participanţi conduc fiecare câte o maşină, cu viteză mare, în sens opus unul
altuia, astfel încât să se poată întâlni, coliziunea lor provocând moartea celor
doi. Cel ce pierde în acest joc este cel care întoarce maşina primul, fiind
considerat laş, dar el salvează viaţa lui şi a celuilalt" (Rubin, Pruitt, Kim,
1994, p. 62). Ideea acestei tehnici este aceea de a arunca întreaga
responsabilitate pe umerii celuilalt, deoarece doar acesta poate face ceva ca să
salveze situaţia (în acelaşi timp însă, el este învins de acea renunţare). Această
tehnică este foarte des întâlnită la nivelul elevilor şi chiar al studenţilor (spre
exemplu, modul în care adolescenţii preiau obiceiul fumatului poate fi o
rezultantă a tacticii obligaţiilor irevocabile).
Dacă e folosită cu succes, tactica îl forţează pe celălalt să lucreze
astfel încât să se rezolve conflictul, în acest mod iniţiatorul putând uşor să
obţină concesii. Această metodă prezintă avantajul că, şi în cazul în care

35
 persoana iniţiatoare nu deţine puterea de a impune un lucru, este suficient să
prezinte problema astfel încât ea să îi apară celuilalt ca fiind ireversibilă; în
fapt, o adevărată rezolvare a problemei presupune un efort considerabil în a
identifica problemele pe care le au părţile şi în a dezvolta o soluţie ce atrage
deopotrivă ambele părţi.
După cum putem observa, aceste tactici şi multe altele se regăsesc în
mod conştient sau nu la nivelul a numeroase strategii de comunicare şi
relaţionare pe care angajaţii le folosesc în special în interiorul microgrupurilor
de discuţie. Din aceste motive, subliniem şi aici necesitatea conceperii şi
utilizării unor exerciţii care să pună cursanţii în situaţia de a înţelege în
profunzime implicaţiile acestora asupra conflictului.

Mecanisme şi instrumente de realizare a păcii

Definiţii şi tipologia NATO a PSO20

PSO sunt operaţiuni multinaţionale conduse imparţial, în sprijinul ONU ori a mandatului
OSCE, implicând forţe militare şi agenţii diplomatice şi umanitare, fiind destinate să realizeze o
rezolvare politică pe termen lung, ori alte condiţii stabilite în mandat.
Tipologia cea mai bine structurată, ca formă şi conţinut, şi care a fost implementată şi în
forţele terestre este cea adoptată de NATO fiind cea mai uzitată în acest moment. În conformitate cu
cele două documente, operaţiile în sprijinul păcii (Peace Support Operations – PSO) „sunt operaţii
multifuncţionale conduse imparţial, pentru sprijinirea unui mandat ONU/OSCE, implicând forţe
militare şi agenţii umanitare şi diplomatice, fiind destinate să asigure pe termen lung o rezolvare
politică ori alte condiţii specificate în mandate”21. În categoria acestora intră următoarele tipuri de
operaţii:

20
Directiva Bi-MNC pentru doctrina NATO a operaţiunilor în sprijinul păcii – 16 octombrie 1998.

21
A.J.P. 3.4.1 Peace Support Operations, 1998.

36
 – de prevenire a conflictului (Conflict Prevention - CP);
– de realizare a păcii (Peace Making – PMO);
– de menţinere a păcii (Peace Keeping - PKO);
– de impunere a păcii (Peace Enforcement - PEO);
– de construire a păcii (Peace Building - PBO);
– operaţii umanitare (Humanitarian Operation - HO).
Prevenirea conflictului include activităţi diferite, în special, potrivit Capitolului VI din Carta
ONU, variind de la iniţiative diplomatice la desfăşurarea preventivă de trupe, în intenţia de a
preveni escaladarea disputelor în conflicte armate sau extinderea acestora şi în alte zone. Prevenirea
conflictelor poate să includă misiuni de documentare, consultări, avertizări, inspecţii şi
monitorizări. Desfăşurarea preventivă consistă, în mod normal, din forţe militare şi/sau civili care
sunt desfăşurate pentru a stăvili o criză. Misiunile specifice sunt: alerta timpurie; supravegherea;
desfăşurarea preventivă; măsurile stabilizatoare.
Impunerea păcii este o acţiune, potrivit Capitolului VII din Carta ONU, de folosire a
mijloacelor militare pentru a restaura pacea într-o zonă de conflict. Aceasta poate include tratarea
unui conflict între state sau în interiorul unui stat ale cărui instituţii au intrat în colaps sau pentru a
satisface nevoi umanitare. Operaţiile de impunere a păcii includ: acţiuni de restaurare a păcii şi
securităţii internaţionale; sancţiuni şi embargouri; zone cu interdicţie de zbor.
Construirea păcii este o acţiune post-conflict desfăşurată pentru descoperirea şi identificarea
structurilor care tind să consolideze şi să întărească baza politică în scopul evitării reizbucnirii
conflictului. Include mecanismele necesare pentru identificarea şi sprijinirea structurilor care să
consolideze pacea, să dezvolte un sentiment de încredere şi posteritate şi să sprijine reconstrucţia
economică; poate necesita implicare atât militară, cât şi civilă;
Operaţiile umanitare sunt misiuni desfăşurate pentru a limita suferinţele umane, în
special în condiţiile în care autorităţile din zonă sunt incapabile sau nu doresc să asigure
serviciile adecvate pentru populaţie. Misiunile umanitare pot fi desfăşurate în cadrul unei
misiuni de sprijin a păcii sau în cadrul unei acţiuni complet independente. Posibile misiuni ale
operaţiunilor umanitare sunt:
a. ajutorul şi protecţia convoaielor umanitare;
b. transporturile umanitare;
c. întreţinerea, repararea şi consolidarea infrastructurii;
d. sănătatea şi sprijinul medical;
e. asistenţa în redislocarea refugiaţilor;
37
 f. activităţile umanitare de deminare.
Realizarea păcii poate să includă asigurarea de bune oficii, medierea, concilierea, precum
şi acţiuni cum ar fi: izolarea diplomatică şi impunerea de sancţiuni22. Acest tip de operaţii
constau în efortul de a soluţiona un conflict sau de a menţine pacea prin acţiuni diplomatice,
persuasiune, mediere sau negociere, dar necesitând uneori folosirea forţei militare sau a altor
mijloace23. Bunele oficii constituie un element indispensabil operaţiilor de realizare a păcii şi
reprezintă intervenţia amicală a unui terţ între părţile aflate în conflict, în scopul restabilirii unui
contact direct24. Sarcinile componentei militare ale forţei de realizare a păcii sunt:
– supravegherea retragerii forţelor de la liniile de demarcaţie;
– asigurarea retragerii armamentului greu în interior;
– monitorizarea graniţelor externe;
– supravegherea schimbului de prizonieri şi controlul refugiaţilor;
– asistenţa în restaurarea infrastructurii civile;
– asistenţa în operaţiuni de deminare şi instrucţiuni pentru folosirea muniţiei explozive;
– sprijinul în stabilirea unei noi structuri politice;
– asistenţa în restaurarea sau stabilirea unei administraţii civile, respectării legilor şi a
drepturilor omului;
– supravegherea şi demobilizarea zonelor de risc.
Menţinerea păcii reprezintă limitarea, moderarea şi/sau încheierea ostilităţilor între state sau
în interiorul lor prin intervenţia unei terţe părţi, imparţială, organizată şi dirijată la nivel
internaţional, care foloseşte forţa militară şi civili pentru completarea procesului politic de
soluţionare a conflictului şi pentru reinstaurarea şi menţinerea păcii. (Deşi expresia „menţinerea
păcii“ nu este în mod special folosită în Carta ONU, este autorizată în cap.VI); Trăsăturile
distinctive ale operaţiilor de menţinere a păcii au fost reliefate într-o manieră empirică de către
Secretarul General al ONU, din practica organizaţiei şi constau în următoarele:
a) operaţiile de menţinere a păcii nu sunt acte de constrângere bazate pe capitolul VII din
Carta ONU;

22
M. Mândru, Lumea între războiul rece şi pacea fierbinte, Bucureşti, Editura Expert, 2000, p. 35.

23
FM 100-23, Peace Operations, Washington D.C., 1994, p. 74.

24
Doctrina pentru operaţiile întrunite multinaţionale, Bucureşti, 2001, p. 97.

38
 b) forţele de menţinere a păcii se compun din contingente, având materialele furnizate benevol
de către membrii ONU, fără ca statele membre să aibă dreptul de a revendica participarea la o
anumită operaţiune;
c) forţele nu conţin, de regulă, unităţi din statele membre permanente ale Consiliului de
Securitate şi nici din ţările care pot fi suspectate de a avea un interes special în conflictul care a
impus operaţiunea;
d) operaţiunile desfăşurate sunt independente de cele desfăşurate de statul-gazdă; forţele
multinaţionale nu trebuie folosite în rezolvarea unor probleme interne ale statelor şi nu pot fi în nici
un caz parte beligerantă la un conflict intern;
e) forţele de menţinere a păcii nu pot avea iniţiativa folosirii violenţei armate, dar au dreptul la
legitimă apărare împotriva unui atac, inclusiv asupra tentativelor de cucerire a poziţiilor pe care le
ocupă, prin ordinul comandanţilor legitimi.
Aceste operaţii urmează negocierilor diplomatice care stabilesc mandatul pentru forţa de
menţinere a păcii. Acesta descrie scopul operaţiei, stabileşte mărimea şi tipul forţei fiecărei naţiuni
participante. De asemenea, în mandat se specifică termenii sau condiţiile pe care ţara-gazdă
intenţionează să le impună forţei prezente sau misiunii acesteia şi are calitatea de a face o evaluare
clară a funcţiilor pe care forţa de menţinere trebuie să le îndeplinească. Prin prezenţa fizică în
locurile predispuse la acţiuni de violenţă, forţa de menţinere a păcii are un important rol
descurajator. Ea culege informaţii prin toate procedeele şi mijloacele de cercetare (posturi de
observare, patrule, supraveghere, monitorizare şi cercetare aeriană).
Operaţiile multinaţionale de menţinere a păcii s-au dezvoltat în funcţie de obiectiv şi spectru,
generând mai multe etape şi forme mai eficiente în realizarea rezultatelor.
Exemple ale unor misiuni de observare sunt cuprinse în mai multe etape, după cum urmează.
ETAPA I – etapa iniţială în periodizarea generală a operaţiilor de pace:
UNSCOB – Comitetul special ONU pentru Balcani, între 1947-1951, GRECIA
UNTSO – Misiunea Naţiunilor Unite pentru supravegherea armistiţiilor, din 1948 până în
prezent, ISRAEL
UNMOGIP – Grupul militar de observatori ONU pentru INDIA şi PAKISTAN, din 1948
până în prezent
Acestea sunt:
ETAPA II – utilizarea forţelor multinaţionale de urgenţă:
UNEF I şi UNEF II – Forţa de urgenţă a ONU în Orientul Apropiat, între 1956-1957 EGIPT,
respectiv 1973-1979 EGIPT-ISRAEL
39
 ONUC – Operaţia ONU în CONGO, între 1960-1964
UNSF – Forţa de securitate ONU în NOUA GUINEE, între 1962-1969
UNFCYP – Forţa ONU de menţinere a păcii în CIPRU, din 1964 până în prezent
ETAPA ACTUALĂ – acţiunea multidimensională a forţei de menţinere a păcii şi
specializarea acesteia – operaţii cu spectru larg (WIDER PEACEKEEPING OPS.) şi cele care
înglobează prevenirea conflictelor, restabilirea, impunerea şi construcţia păcii:
UNPROFOR – Forţa ONU de protecţie în IUGOSLAVIA, între 1992-1995
UNAMIR – Misiunea de asistenţă ONU în RWANDA, din 1993 până în prezent
UNOSOM I şi UNOSOM II – Operaţii ONU în SOMALIA, din 1992 până în prezent;
IFOR, SFOR – Forţa NATO – OSCE de implementare şi stabilizare a păcii în BOSNIA, din
1996 până în prezent.
1. Sarcini generale în operaţii de menţinerea păcii25
Principalele sarcini ce pot fi executate de către forţele armate, în cadrul unei operaţiuni de
menţinere a păcii sunt:
Sarcinile de observare şi monitorizare sunt misiunile de bază ale peace keeping-ului şi au
ca scop stabilirea unui control asupra unei situaţii pentru a obţine cât mai multe informaţii utile
într-un timp scurt. Ele au ca scop prevenirea şi evitarea surprinderii în cazul în care ostilităţile s-
ar declanşa, supravegherea retragerii trupelor regulate sau a grupărilor armate din anumite zone
precum şi monitorizarea atitudinii şi a comportamentului părţilor în cauză. Aceste activităţi sunt
desfăşurate, de obicei, de echipe de observatori a căror utilitate este totuşi variabilă. Personalul
acţionează, de regulă, fără arme sau numai cu armament individual pentru autoapărare deoarece
criteriul imparţialităţii precum şi rolul pe care îl îndeplineşte îi garantează, cel puţin în teorie, o
protecţie acceptabilă. Posibile sarcini:
1. observarea încetării focului şi a liniilor de demarcaţie;
2. confirmarea retragerii forţelor din zona de conflict;
3. monitorizarea zonelor în care sunt condiţii sau semnale de izbucnire a unui conflict;
4. colaborarea cu/sau în sprijinul organizaţiilor neguvernamentale, prin activităţi ca
monitorizarea aspectelor legate de drepturile omului sau organizarea de alegeri şi supervizarea
lor.
Sarcinile de interpunere sunt sarcinile de separare a forţelor. Au ca scop separarea
părţilor aflate în conflict după realizarea unui acord de întrerupere a focului. Cu toate că aceste

25
A.J.P. 3.4.1. Peace Support Operations, 1998.

40
misiuni se desfăşoară cu acordul părţilor, contingentul care execută această misiune delicată
trebuie să fie credibil din punct de vedere militar pentru a descuraja eventualele conflicte
sporadice care pot degenera. Sarcinile pentru forţa de interpunere sunt:
1. stabilirea părţilor şi a posturilor de observare;
2. stabilirea observării şi a controlului peste drumurile principale şi zonele strategice ale
terenului pentru depistarea zonelor ce oferă avantaj;
3. marcarea şi inspecţia continuă a liniilor de demarcaţie, în scopul micşorării riscurilor,
neînţelegerilor şi tulburărilor;
4. posibile căi pentru ajutor umanitar;
5. escorta convoaielor de ajutor umanitar;
6. monitorizarea încetării focului;
7 stabilirea zonei-tampon şi de începere a demilitarizării.
Sarcinile de asistenţă în fazele de tranziţie sunt misiuni militare care se desfăşoară ca
urmare a unui acord de pace, stabil şi care preced starea de normalitate precum şi desfăşurarea
activităţilor civile, prevăzute în acordul de pace. Scopul este de a sprijini şi de a impune uneori,
în momentele dificile, calmul necesar depăşirii fazei de tranziţie, evitând pe cât posibil situaţiile
oscilante între pace şi război, favorizând drumul spre normalitate, realizând un mediu stabil de
securitate şi asigurând pacea mult dorită. Tipurile de sarcini pentru asistenţa în tranziţie trebuie
să includă:
a. supravegherea retragerii, redislocarea (evacuarea), demobilizarea şi dezarmarea
militarilor şi a forţelor paramilitare ale părţilor;
b. localizarea şi confiscarea armelor, muniţiilor şi a altor bunuri;
c. supravegherea şi sprijinul în localizarea şi identificarea câmpurilor de mine şi sarcina
operaţiunilor de deminare, care se impun;
d. asistenţa în asigurarea sau restabilirea administraţiei civile în interiorul zonei de
misiuni;
e. asigurarea unei autorităţi legale şi sprijinirea poliţiei civile;
f. supravegherea încetării focului şi a liniilor de demarcaţie;
g. coordonarea şi protecţia eforturilor de asistenţă umanitară, inclusiv reconstruirea
infrastructurii;
h. asistenţa în monitorizarea/localizarea/mişcarea/controlul refugiaţilor.

41
 ’’Necis, mi fili, quantilla ratione mundus regatur!’’
Nici nu ştii, fiule, cu cât de puţină raţiune este condusă lumea!26

Definirea războiului şi metode de intervenţie în vederea

realizării păcii
Istoria atestă o serie de definiţii şi abordări asupra termenului de
„‟război‟‟. Începând cu primul Tratat de drept al păcii şi războiului,
elaborat de Grotius27 din anul 1625, politologii şi istoricii au continuat
lungul proces de analiză a conceptului de război, proces care se
transformă şi capătă noi valenţe şi elemente cu fiecare stare conflictuală,
ce apare la un moment dat, în spectrul sistemului internaţional.
Pe lângă faptul că războiul rămâne tipul cel mai reprezentativ de
conflict, prin pagubele produse, numărul de victime şi frecvenţa lor,
acesta intră şi în categoria flagelelor. Tocmai din această cauză, studiul
războielor a continuat să fie o preocupare majoră, în speranţa găsirii unor
soluţii viabile. Potrivit chinezului Sun Tzî, arta războiului se bazează pe
inducerea în eroare a adversarului, şi prin implicarea clasei conducătoare
adverse în acţiuni ilegale, răspândirea discordiei în societate, toate aceste
acţiuni sunt menite să discrediteze ordinea din ţara adversă. Deşi „‟cei mai
mulţi dintre noi……recunoaştem un război atunci cănd îl vedem‟‟28,
există numeroase divergenţe de definire în ceea ce priveşte războiul. O
abordare diferită şi specială este cea oferită de Carl von Clausewitz,
conform căruia‟‟ războiul este doar o continuare a politicii cu alte
mijloace‟‟29. În viziunea lui, războiul nu este doar un act politic, ci un

26
, ‟‟Nu ştii, fiule, cu cât de puţină raţinue este guvernată lumea!‟‟, afirmaţie atribuită lui Oxestierna, cancelarul
Suediei în timpul războiului de 30 de ani, citat în ‚’’General System Theory’’, George Braziller, New York 1968,
p.16
27
Frunzeti, Teodor,’’Conflicte Internaţionale şi Gestionarea Crizelor’’, ed.Centrului Tehnic-Editorial al Armatei,
Bucureşti 2006, p.31
28
Morgan, Clifton, T., „’The Concept Of War. Its impact on Research and Policy’’, Council of Peace Research in
History and Consortium on Peace Research, Education and Development, vol.15, 1990, p.416
29
Clausewitz, Carl von, „’Despre Război’’, ed.Antet, Prahova,p.18
42
„‟adevărat instrument politic‟‟30, o continuare şi o realizare a relaţiilor
politice cu alte mijloace. În aceste condiţii, intenţia politică este scopul,
războiul este mijlocul şi prin urmare „‟mijlocul nu poate fi gândit fără
scop‟‟. Abordarea lui Clausewitz a reprezentat un moment important
pentru studiul războiului.O definiţie dată războiului dintr-o perspectivă
antropologică, îi aparţine lui David Webster, care afirma că războiul este
„‟ o confruntare planificată între grupuri organizate de combatanţi, care
împărtăşesc, sau cred că împărtăşesc interese commune‟‟31. Această
definiţie este extrem de generală, folosit în sens larg, războiul include în
sfera lui o mare varietate de elemente aplicabile atât în conflictul dintre
state, cât şi pentru confruntările dintre familii ori acte de eliminare a
adversarilor politici. Asemănator definiţiei anterioare , P.Hayden oferă o
abordare mai complexă, suţinând faptul că războiul reprezintă:‟‟folosirea
controlată şi organizată a forţei, întreprinsă de autorităţi politice şi alte
grupuri organizate caracterizate printr-un lanţ de comandă funcţional‟‟.
O‟Conell constatând caracterul vag al definiţiilor de tip antropologic, a
definit războiul prin câteva elemente32 esenţiale. El s-a concentrat în
special, pe elemental de premediatare şi planificare, centrarea pe grup mai
degrabă decât pe individ şi pe organizarea de tip militar. O‟Conell susţine
faptul că pentru îndeplinirea unor scopuri palpabile şi imediate din
domeniul economic, politic sau oricare ar fi el, participanţii la conflict
sunt în măsură să aplice violenţa letală şi să rişte la rândul lor acelaşi
lucru. În aceste condiţii, el preconizează că rezultatul final al confruntării
va avea un caracter stabil din punct de vedere al duratei.

30
Ibidem
31
Webster, David, ‟‟ The not so Peaceful Civilization. A review of Maya War.‟‟, Journal of World Prehistory,2000,
p.72
32
O‟Connel, Robert, ‟‟ The Ride of the Second Horseman.The Birth and Death of War‟‟, Oxford University Press,
New York, 1995, p.5
43
 În lucrarea „‟ Sociologia Războiului‟‟, românul Dimitri Gusti,
susţine ideea că „‟războiul este mai mult decât o simplă chestiune de
strategie, aprovizionare şi armament, căci el rezumă o întreagă epocă
istorică, toată ştiinţa, toată economia, toată cultura, toată tehnica unui
timp se oglindeşte într-însul‟‟. Alţi autori încearcă să definească războiul
prin prisma termenului de conflict. Conflictele sunt fenomene foarte
frecvente, dar numai o parte mică dintre acestea ajung să fie războie.
Deci, se poate afirma că războiul este cea mai gravă stare conflictuală. Pe
lângă diversitatea de definiţii şi abordări a acestui termen, s-au elaborate
diverse clasificări.33 O primă clasificare este după natura şi scopul
urmărit, în funcţie de care războiele se impart în războie drepte şi
nedrepte. Războiele drepte urmăresc apărarea împotriva agresiunilor
externe, eliberarea popoarelor de sub dominaţie străină şi au în general un
caracter defensiv. Iar cele nedrepte, urmăresc extinderea teritorială,
impunerea controlului asupra economiei şi a bunurilor altor ţări. O altă
clasificare are în vedere participanţii şi actorii implicaţi în război. Se
vorbeşte astfel despre războaiele coloniale, care au dus la destrămarea
sistemului colonial, războaiele de exterminare, războiul de partizani,
numite şi războaie de guerilă, apoi războiul ţărănesc, din epocile
medievală şi modernă, războiul total, în cadrul căruia una dintre părţi
foloseşte toate capacităţile militare, economice, umane, pentru a se apăra
sau a agresa inamicul, şi nu în ultimul rând războiul civil. Războiul civil
este definit în Dicţionarul politic drept:‟‟o formă a luptei de clasă, dusă cu
ajutorul armelor, în scopul cuceririi puterii politice sau al apărării
cuceririlor democratice, împotriva forţelor reacţionare,
contrarevoluţionare‟‟.34 În cadrul acestui tip de război, părţile aflate în

33
Lupu, Corvin, ‟‟ Teoria Relaţiilor Internaţionale’’, ed. Techno-Media, Sibiu, 2005, p.112
34
Dicţionar Politic, ed.Politică, Bucureşti, 1975, p.497
44
conflict sunt segmente ale populaţiei aceleaşi tări, imperiu sau diviziune
politică. Conflictul acesta poate avea cauze religioase, etnice sau
economice. Unele războie civile sunt descrise ca fiind revoluţii, când în
urma lor rezultă schimbări sociale majore. De aceea, unii istorici
cataloghează revoltele populare ca fiind războie civile, dacă acestea sunt
însoţite de lupte armate între structuri militare. Alţi istorici definesc
războiul civil ca pe un conflict cu violenţă susţinută, de durată, între
părţile organizate sau între regiuni bine stabilite, aparţinând aceleaşi tări,
indiferent dacă se manifestă sau nu prin acţiuni militare.
Schimbările majore din mediul de securitate şi apriţia unor
ameninţări noi, au cauzat apariţia unor noi tipuri de război precum cel
fulger, psihologic, electronic, atomic, biologic, spaţial şi bineînţeles mult
controversatul război contra terorismului. Deşi multe dintre acestea există
doar în plan teoretic, ele pot izbucni oricând afectând grav pacea, liniştea
şi chiar existenţa umană. Studiile au arătat, de altfel, ca în ultimii 5600 de
ani, s-au purtat 14.500 de războie, în care au murit 3,5 miliarde de
oameni. S-a demonstrat că, în aceşti ultimi 5600 de ani, doar 292 au fost
fără războie.
Cu toate acestea , războiul face parte din filosofia politică, el nu
este doar o realitate, ci şi un concept. Teoria războiului, se dezvoltă odată
cu evoluţia societăţilor omeneşti, şi nimeni nu ştie unde sau când se va
sfârşi evoluţia. Oricum, războiul urmează drumul societăţii omeneşti, este
un însoţitor permanent al acesteia. Mai mult decât atât, de cele mai multe
ori, lumea îşi raportează, timpul şi evenimentele la realitatea,
continuitatea şi discontinuitatea acestui fenomen: înainte de război, între
două războaie, după război. Războiul continuă să fie un fenomen social
complex, un seism social care duce la descărcarea unor energii acumulate
în timp. Formele pe care le îmbracă un astfel de fenomen sunt şi vor fi din

45
ce în ce mai numeroase şi mai greu de controlat. Tocmai de aceea, există
voci care susţin idea35 următoare, cu cât societatea va fi mai complexă şi
mai dezvoltată, cu atât va fi mai greu de controlat, de gestionat acest
fenomen intrinsec al războiul.
Apariţia unor noi conflicte în sistemul internaţional şi dezvoltarea
celor existente, se conturează ca una din principalele ameninţări la adresa
păcii şi stabilităţii, şi necesită abordări noi asupra conflictelor, care să
surprindă realitatea pentru a putea oferi soluţii practice de gestionare. În
acest context, în anul 1992 Secretarul General al O.N.U, Boutros Ghali a
elaborat un raport intitulat ‚‟‟Agenda pentru Pace‟‟36, care conţine
fundamentele acţiunilor întreprinse de Naţiunilor Unite în vederea păcii şi
securităţii globale. Secretarul General a dezbătut în acest raport cele patru
operaţiuni O.N.U, de realizare a păcii, specifice perioadei imediat
următoare Războiului Rece. Procesul de construire a păcii începe în
momentul finalizării ostilităţilor între părţile implicate, fie în urma unui
acord sau tratat de pace , fie în urma unei înţelegeri de încetare a focului.
Prima operaţiune care se efectuează în subfaza de escaladare non-violentă
a conflictului, şi care vizează o serie de măsuri menite să reducă, frâneze
sau chiar să elimine tensiunile este Dipolmaţia Preventivă(preventive
diplomacy) Această acţiune are în vedere prevenirea oricărei dispute
dintre principalele partide aflate la conducere, să stopeze eventualele
dispute, înainte să se transforme în conflicte, şi să oprească extinderea
acestora la izbucnirea lor imediată. Diplomaţia preventivă are ca scop
principal reducerea tuturor pericolelor şi creşterea gradului de pace şi
stabilitate. Operaţiunea de impunere a păcii (peace enforcement),
presupune interpunerea în forţă a unor părţi externe între părţile aflate în

35
Mureşan, Mircea, Vaduva, Gheorghe,‟‟ Războiul Viitorului, Viitorul Războiului’’, ed.Universităţii Naşionale de
Apărare, Bucureşti, 2004, p.14
36
A se vedea: http://www.un.org/Docs/SG/agpeace.html, vizitat la 04.03.2008, ora 19
46
conflict, în scopul de a facilita reducerea ostilităţilor, descurajarea reluării
agresiunii şi crearea unui mediu, care să conducă la un acord de încetare a
focului, şi să facă posibilă, ulterior, adoptarea măsurilor de rezoluţie, şi
anume peace keeping, peace building şi peace making. Aceste forţe
militare, menite să conducă operaţiunea de peace enforcement, operează
sub stricta supraveghere a Secretarului General. Potrivit prevederilor din
Carta O.N.U, măsurile aplicate în vederea impunerii păcii pot să includă
întreruperea totală sau parţială a relaţiilor economice sau a comunicaţiilor
rutiere, navale, aeriene, poştale prin radio dar şi întreruperea relaţiilor
diplomatice. De-a lungul istoriei, s-au înregistrat câteva cazuri în care,
sancţiunile aplicate de Consiliul de Securitate în vederea impunerii păcii,
s-au dovedit ineficiente. O situaţie în care au fost aplicate măsuri de
impunere a păcii, s-a petrecut în 1990, în scopul evacuării forţelor
irakiene din Kuwait, cu aprobarea tuturor celor cinci membrii permanenţi
ai Consiliului. Acest lucru a fost posibil datorită încetării războiului civil
şi disponibilităţii Consiliului de Securitate de a acţiona în vederea
obţinerii consensului.Menţinerea păcii (peace keeping) presupune
utilizarea unor forţe neutre, cu acceptul părţilor aflate anterior în conflict,
în scopul menţinerii armistiţiului existent. Academia Internaţională de
Pace de la Stockholm, definea operaţiunile de menţinere a păcii ca
‟‟prevenirea, indiguirea, moderarea şi încheierea ostilităţilor în interiorul
sau dintre state, prin intervenţia unei părţi terţe pacifiste, organizată şi
direcţionată internaţional, pentru a restaura şi menţine pacea‟‟. 37 Această
operaţiune, definită şi în capitolul VI al Cartei O.N.U, urmăreşte
descurajarea reîntoarcerii la violenţă şi la separarea părţilor beligerante.
Se preconizează că în viitor, opraţiunile de menţinere a păcii vor implica
noi activităţi, care vor presupune participarea considerabilă a civililor,

37
A se vedea : http://www.strategikon.ro/files/studii/PKPB.pdf, vizitat la 05.03.2008, ora 20
47
ceea ce va antrena noi solicitări în domeniul pregătirii forţelor.
Operaţiunile de realizare a păcii (peace-building şi peace-making)
presupun implementarea mecanismelor care urmăresc restaurarea
infrastructurii guvernamentale şi solicită un grad sporit de consimţământ
din partea părţilor în conflict. Urmărind eliminarea cauzelor conflictului
operaţiunea de peace-building poate fi abordată, în două paliere distincte
în funcţie de problema căreia i se adresează, de strategia utilizată şi de
grupul-ţintă. Astfel, se poate distinge între peace-building propriu-zis,
care urmăreşte reconstrucţia şi dezvoltarea socio-economică şi respectiv
peace-making, care se adresează liderilor politici şi urmăreşte
reconcilierea politică şi a atitudinilor strategice prin mediere, negociere,
arbitraj şi conciliere. Această ultimă fază trebuie să urmărească susţinerea
noului guvern ales şi a societăţii civile, cu ajutorul unor programe special
destinate dezvoltării economiei, consolidarea securităţii şi domeniului
legislativ. Un alt element al acestei faze este reprezentat de recâştigarea
controlului de către actorii interni, prin retragerea misiunilor de menţinere
a păcii(peacekeeping).
Potrivit lui Paul D. Duţă, deşi specificul unui sistem de peace
building, este de cele mai multe ori diferit faţă de altul, se identifică o
serie de cadre38 care acoperă cinci dimensiuni ale sistemelor de
construcţie a păcii, şi anume a)securitatea, b) tranziţia politică, sistemul
de guvernare, c) dezvoltarea socială şi economică, d) sistemul drepturilor
omului, puterea sistemului de justiţie, modelele de reconciliere aplicate, e)
coordonarea, managementul şi mobilizarea resurselor disponibile. Toate
aceste dimensiuni au ca scopuri, activităţi diverse privind crearea unui
mediu sigur atât pentru actorii externi dar şi cei interni, activităţi privind
încurajarea procesului de implementare a democraţiei, reforma

38
Duţă, D. Paul, ‟‟ Instituţii de Securitate’’, Partea Generală, ed.Techo-Media, Bucureşti, 2006, p.99
48
sectorului societăţii civile, revigorarea instituţiilor locale, reformarea
sistemului de justiţie. Cât priveşte dimensiunea drepturilor omului, a
justiţiei şi a reconcilierii, aici se urmăreşte asigurarea supremaţiei legii şi
promovarea dialogului naţional.
Prin urmare, putem concluziona că, o misiune de construire a
păcii reuşită trebuie să respecte fiecare dintre dimensiunile amintite, să
aplice programe adecvate dimensiunii respective, deşi caracteristica
principală a operaţiunilor de menţinere a păcii implică atît acţiuni la nivel
politic cît şi utilizarea forţei armate, diferă fundamental de războaie şi
lupte clasice. Tocmai din această cauză aceste operaţiuni sunt considerate
ca făcând parte dintr-un grup mai mare de acţiuni armate care sunt
cunoscute ca operaţiuni ce diferă de război. Cât despre conceptul de
război se pot spune multe, el este o realitate, şi o forţă în continuă
schimbare, şi mai presus de toate războiul a devenit un instrument de
manipulare şi de impunere a influenţei din partea marilor puteri ale
secolului XXI. Deşi securitatea globală nu mai este ameninţată de un
război de proporţii, marile puteri întreţin aşa numitele „‟conflicte
îngheţate‟‟ şi diverse focare de criză, în diferite colţuri ale lumii , tocmai
pentru a-şi realiza dezideratele menţionate mai sus. În aceste condiţii,
aderarea oricărei ţări la organizaţiile internaţionale este nu doar necesară
ci chiar obligatorie, pentru a asigura un mediu paşnic şi democratic.
Abordare conceptuală şi legitimitatea intervenţiei umanitare
Conceptul de intevenţie umanitară a căpătat amploare şi a produs
interes pentru opinia publică, după anul 1999, când trupele Organizaţiei
Tratatului Atlanticului de Nord au declanşat operaţiuni aeriene, în fosta
Iugoslavie. Însă cercetările asidue, în acest domeniu au condus la
concluzia că noţiunea de intervenţie umanitară are o istorie la fle de veche
ca şi dreptul internaţional. Astfel că cel considerat ‚‟‟părintele dreptului

49
internaţional‟‟39 Hugo Grotius în lucrarea sa ‟‟De jure belli ac pacis‟‟, din
anul 1625, aduce în discuţie termenul de intervenţie umanitară,
reprezentând astfel fundamentul pentru procesul neîntrerupt de analiză şi
discuţii controversate asupra acestui concept.Termenul de intervenţie
umanitară nu se regăseşte doar în domeniul dreptului internaţional, ci este
inclus mai degrabă în vastul spectru al relaţiilor internaţionale, al
ştiinţelor politice şi al moralităţii. Adam Roberts definea conceptul ca
fiind ‚‟‟ o intervenţie militară‟‟40 într-un stat fără acceptul autorităţilor,
având ca scop prevenirea răspândirii suferinţei şi terorii între locuitori.
Tonny Brems Knudsen analizează intervenţia umanitară ca fiind ‚‟‟ o
intervenţie dictatorială sau coercitivă‟‟41 în cadrul unui stat suveran,
motivată sau legitimată de apariţia unor probleme umanitare. După
părerea Marthei Finnemore intervenţia constă într-o intervenţie militară
cu scopul de a proteja ‟‟ viaţa şi bunăstarea civililor străini‟‟ 42. De cele
mai multe ori, acest tip de intervenţie în treburile interne ale unui stat , are
ca ţel stoparea, eliminarea suferinţelor psihice, fizice sau de oricare alt tip
în rândul cetăţenilor, cauzate de dezintegrare statală sau abuzuri din
partea autorităţilor statului. O altă definiţie dată de Will Verwey,
surprinde conceptul de intervenţie umanitară în alt sens, şi anume acesta
este înţeles ca fiind aceea acţiune coercitivă, luată de anumite state, la
iniţiativa lor, implicând şi folosirea forţelor armate, în scopul prevenirii şi
încetării acţiunilor de violare gravă a drepturilor fundamentale ale omului,

39
Alexe, Adrian „’Intervenţia umanitară şi principiul neamestecului în treburile interne ce ţin de competenţa
exclusivă a unui stat‟‟, Revista consilierilor juridici din armată, nr.2, 2006
40
Roberts, Adam „’Humanitarian War: Military Intervention and Human Rights’’, International Affairs, vol.69,
nr.3, 1993, p.426
41
Knudsen, Brems, Tonny „‟ Humanitarian Intervention Revisited: Post-Cold War Responses to Classical
Problems’’, London, 1997, p.146
42
Finnemore, Martha, „’Constructing Norms of Humanitarian Intervention’’, New York, Colombia University
Press, 1996, p.154
50
în special ‚‟‟dreptul de a trăi liber‟‟43 şi independent. Autorul român Paul
Dănuţ Duţă, utilizează şi el acest termen, reprezentându-l ca pe o ‟‟
participare masivă a comunităţii internaţionale într-un stat din raţiuni
umanitare, stat care nu-şi mai poate exercita prerogativele, iar populaţia
respectivului stat se află la limita existenţei bilogice.‟‟44 Acesta consideră
necesară susţinerea intervenţiei de o componentă militară şi include în
obiectivele misiunii: protejarea refugiaţilor, distribuirea alimentelor vitale
şi reconstrucţia statală.
Ca o concluzie la aceste definiţii, putem sublinia câteva elemente
comune, şi anume se vorbeşte despre utilizare forţei armate, argumentul
principal în alăturarea dimensiunii militare într-o astfel de intervenţie, este
faptul că din moment ce contradicţiile şi lupta pentru putere dintre partide
cauzează în principal abuzurile, rezolvarea lor necesită implicarea
trupelor. Un alt element specific intervenţiei umanitare şi care o
diferenţiază de operaţinuea de menţinere a păcii sau peacekeeping, este
lipsa consimţământului sau a permisiunii din partea statului în care
urmează să aibă loc intervenţia. Deşi multe intervenţii umanitare sunt
asumate de statele care le efectuează, în prezent s-a dezvoltat o tendinţă
de a include toate intervenţiile sub semnul Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Transformările mediului internaţional din anii 1990, căderea
Zidului Berlinului şi sfârşitul Războiului Rece, au marcat trecerea într-o
nouă fază a vechiului sistem umanitar internaţional. Prima fază
45
fundamentală pentru dezvoltarea sistemului umanitar a coincis cu
perioada imediat următoare a celor două războie mondiale. Această fază
este marcată de instituirea şi legiferarea unor noi concepte, precum

43
Verwey, D.Wil, „’Humanitarian Intervention in the 1990’s and Beyond: An International Law Perspective’’,
London, Macmillan Press Ltd. , 1998, p.180
44
Duţă, D. Paul, op.cit, p.107
45
Jose Zalaquett „‟ The Legitimacy of armed Humanitarian Intervention. Basic Concepts.‟‟, a se vedea
:http:www.isn.ethz.ch/4isf/4/Papers/isf_WS_II-2_Zalaquett.pdf, vizitat în 10.03.2008, ora 20
51
Protecţia Internaţională a Drepturilor Omului, Dreptul Internaţional
Umanitar şi Dreptul Internaţional al Refugiaţilor. Anul 1960, odată cu
apariţia mişcării internaţionale a drepturilor omului, care s-a răspândit
rapid în toate colţurile lumii, marchează cea de-a treia fază a sistemului
umanitar. Aceasta coincide cu apogeul Războiului Civil, momente
terifiante pentru popoarele lumii, carcaterizate de măsuri dictatoriale,
foamete şi ravagii datorate conflictelor armate interne. În această perioadă
au fost aprobate noi norme ale Dreptului Internaţional Umanitar şi
mecanisme de protecţie interguvernamentale. Ultima fază care continuă şi
în prezent, a debutat la sfărşitul Războiului Rece, când valori precum
drepturile omului şi democraţia au început să câştige legitimitate
internaţională.
Componentă a sistemului umanitar, intervenţia umanitară a stârnit
interes interes, în rândul autorilor de drept internaţional, încă din secolele
XVI-XVII, când nume clasice precum Vitoria, Gentili, Vattel sau Grotius
au dezvoltat acest concept. De-a lungul secolelor XVIII-XIX, filosofi şi
adepţi ai liberalismului, printre care şi Mill, au alăturat conceptul de
intervenţie umanitară conceptului de drepturile omului. Lăsând la o parte
părerea precursorilor, conceptul modern de intervenţie este în general
asociat cu practica statelor din secolul XIX, când statele au început să
invoce motive umanitare pentru a-şi justifica intervenţiile din anumite
state. Astfel de situaţii sunt considerate atacurile împotriva Imperiului
Otoman, folosindu-se de pretextul protejării populaţiei creştine. Se pare
că în acest secol, s-au înregistrat o serie de intervenţii, de multe ori
nefondate, pe fondul invocării motivelor umanitare, iar acest lucru a fost
posibil şi din cauza gradului ridicat de utilizare şi deţinere, din parte unor
state, a unui imens contingent de utilizare a forţei armate. Din acest
motiv, Organizaţia Naţiunilor Unite a introdus noi reguli în ceea ce

52
priveşte folosirea forţei ca mijloc de rezolvare a diferendelor la nivel
global. Astfel că în capitolul VII al Cartei O.N.U se stipulează utilizarea
forţei doar în caz de apărare sau securitate colectivă. În aceste condiţii,
rămâne ca singure justificări viabile pentru intervenţia armată în alt stat,
orice ameninţări la pacea şi securitatea internaţională. Mai mult decât atât,
orice intervenţie trebuie să fie supusă acceptului Consiliului de Securitate
O.N.U. Practica a demonstrat că în perioada Războiului Rece, consiliul de
Securitate nu a fost pe deplin capabil să implemeteze un proces de
securitate colectivă, din cauza ‟‟competiţiei ideologice şi confruntării
globale‟‟46 dintre cele două puteri, dar şi din alte cauze precum apariţia
statelor din Lumea a treia. Datorită acestei imposibilităţi, problema
intervenţiei s-a transformat într-o formă de întrajutorare, oferită de
naumite state în scopul apărării drepturilor omului din alte ţări. Prin
urmare perioada Războiului Rece este caracterizată de intervenţii
umnitare unilaterale, iar printre cela mai cunoscute sunt intervenţiile
Indiei din Pakistanul de Est, apoi intervenţia Tanzaniei din Uganda, dar şi
intervenţia Vietnameză în Kampuchea. Deşi au existat cu siguranţă şi alte
motive ale acestor acţiuni, ele sunt considerate intervenţii umanitare prin
prisma faptului că sunt răspunsul unor state la diverse crize umanitare.
Putem susţine faptul că practica statelor de a interveni în probleme interne
ale altor state, din perioada Războiului Rece, nu a fost totalmente legitimă
şi în conformitate cu principiile Cartei.
Sfârşitul Războiului Rece a adus schimbări majore pentru
conceptul şi practica intervenţiei umanitare. Aceste schimbări sunt
cauzate de evenimente, care au urmat perioadei Războiului. Cel mai
important factor a fost transformarea sistemului internaţional, sfârşitul

46
Kardaş, Saban, „‟ Humanitarian Intervention: The Evolution of the idea and Practice’’, a se vedea
http://www.sam.gov.tr/perceptions/volume6/june-july2001/kardas09.pdf, vizitat în data de 10.03.2008, ora 19
53
rivalităţii dintre cele două superputeri aduce permisiunea de a interveni în
politica internă a altor state şi de a proteja drepturile individului. Aceste
fenomene au stat la baza transformării atmosferei politice din perioada
post Război Rece. Astfel că intervenţia umanitară numai reprezenta doar
un răspuns la suferinţele cauzate de guverne represive, ci se direcţionează
spre rezolvarea situaţiilor de conflicte interne, dezintegrarea statală şi
colaps economic. Tipurile de conflict specifice acestei perioade, au fost de
natură internă sau aşa zisele războie civile, care au cauzat creşterea
necesităţilor de implicare umanitară, iar efectele pot fi observate în
numărul mare de Rezoluţii emise de Consiliul de Securitate. În unele
cazuri Consiliul a definit încălcările grave ale drepturilor omului şi
conflictele civile, ca fiind ‚‟‟ameninţări reale la pacea şi securitatea
internaţională‟‟47 şi a decis să impună sancţiuni economice sau să
autorizeze folosirea forţei. Noua componentă umanitară nu se mai
limitează doar la a proteja şi promova drepturile fundamentale ale omului,
ci se extinde incluzând în sfera sa şi probleme legate de crimele de război.
Alături de fenomenul creşterii implicării Organizaţiei Naşiunilor
Unite în diferite activităţi umanitare, nouă eră a adus o transformare
importantă pentru intervenţia umanitară şi anume multilateralismul sau
‟‟multinaţionalul‟‟48. Pentru că mulţi analişti au fost suspicioşi cu privire
la intervenţiile unilaterale din perioada Războiului Rece, condiţiile de
după acest război au făcut realizabile intervenţiile multinaţionale,
considerându-le chiar necesare, opinie declarată şi de Martha Finnemore
care a precizat:‟‟ intervenţia militară umanitară trebuie să fie acum
multilaterală pentru a putea fi legitimă‟‟.49 Alte voci susţineau faptul că
viitorul intervenţiei umanitare este în strânsă legătură cu acţiunile

47
a se vedea http://www.isisuk.demon.co.uk/0811/uk/hiproject/no.1.html, vizitat în data de 11.03.2008, ora 19
48
Duţă, D. Paul, op.cit, p.176
49
Finnemore, Martha, op.cit, p.176
54
multinaţionale. Putem concluziona că intervenţiile din perioada post
Război Rece s-au carcaterizat prin caracterul multinaţional, intervenţiile
în forţă au fost însoţite uneori de sancţiuni şi embargouri hotărâte de
Consiliul de Securitate în baza capitolului VII al Cartei, iar în unele cazuri
acestea au fost însoţite de inculparea penală internaţională a celor care au
comis crime împotriva umanităţii, putem aminti cazul Rwanda.
Un alt aspect ce ţine de transformările şi evoluţia conceptului de
intervenţie umanitară, se referă la divergenţele privind legitimitatea unei
asemenea acţiuni în alt stat. Şi anume controversa derivă din faptul că
ingerinţa se află în raport conflictual cu principii şi norme de jus cogenus,
cum ar fi principiul suveranităţii, al neamestecului în treburile interne ale
unui stat sau al renunţării la forţă sau la ameninţarea cu forţa în relaţiile
internaţionale. Pe de altă parte, susţinătorii dreptului la intervenţie
încearcă legitimarea ei, prin valori superioare pe care le-ar apăra şi anume
drepturile fundamentale ale omului. Alţi autori au anlaizat faptul că
intervenţia implică şi un conflict axiologic:‟‟ De fiecare dată când o
putere va interveni în sfera de competenţă a unei alte puteri, aceasta nu va
face decât să opună propria sa concepţie asupra dreptăţii şi binelui social,
concepţiei celuilalt, sancţionându-l la nevoie, prin forţă‟‟.50 În acest fel,
dincolo de dimensiunea teoretică, sub aspect practic, intervenţia
umanitară poate constitui pretextul unei agresiuni împotriva altui stat.
O teorie interesantă privind conceptul de intervenţie umanitară,
este lansată şi analizată de Marc-Andre´ Ryter, potrivit opiniei lui, faptul
că scopul intervenţiei umanitare este încetarea suferinţei umane, arată că
acest tip de intervenţie are o înaltă dimensiune morală, care se referă la

50
Antoine Rougier Apud „’Intervenţia umanitară şi principiul neamestecului în treburile interne ce ţin de
competenţa exclusivă a unui stat’’
55
apărarea unor valori.51 Tocmai de aceea intervenţia umanitară este un
subiect atât de important pentru stdiul şi evoluţia eticii în relaţiile
internaţionale. În acest context, principala întrebare morală este de a afla
cănd intervenţia este justificată. Moralitatea şi etica normativă arată faptul
că normele de drept umanitar, au implicaţii mult mai adânci decât cele
sub aspect legal, ba mai mult cele două concepte prescriu felul în care
guvernele ar trebui să se comporte cu cetăţenii săi şi susţin calitatea
morală a intervenţiei umanitare. Mai interesant, în teoria lui Ryter, este
alăturarea a doi termeni relativ diferiţi, la conceptul de intervenţie
umanitară. Primul termen este Legea Naturală, deşi considerată
îmbătrânită ca şi concepţie, aceasta este indispensabilă pentru a dezvolta
moralitatea intervenţiei. Potrivit acesteia, statele sunt subordonate unui
set de reguli universale. Potrivit legii naturale, intervenţia umanitară este
o opţiune reală deoarece admite folosirea forţei, bazată pe imperative
morale pentru a-i proteja pe cei nevinovaţi. Imperativele morale obligă
astfle la luarea de măsuri, atunci când necesitatea o cere, considerându-se
necesar atacarea statului care a maltratat la rândul său cetăţenii
nevinovaţi. Mai exact, intervenţia armată este vazută ca o justificare
morală, atunci când, ea apare ca un răspuns la fapte de asuprire a
poporului nevinovat, de proprii conducători, putem vorbi aici despre
intervenţia umanitară ca fiind o armă morală defensivă. Legea naturală
prevede, de altfel, că operaţiunea de intervenţie umanitară pentru
protejarea celor slabi şi nevinovaţi, nu este doar un drept al statelor, ci în
unele cazuri este chiar o datorie, şi se pledează pentru intervenţiile
multinaţionale, considerându-se a fi mai puternice si legitime. Accelaşi
autor susţine faptul că atunci când intervenţia umanitară este dictată de

51
Ryter, Marc-Andree, „‟ Motives for Humanitarian Intervention and the International Community’’, ed. Prima
Oy, Helsinki, 2003, p.13-20
56
imperative morale, acceptul din partea Consiliului de Securitate, nu mai
este necesar, b amai mult se subliniază faptul că doar statele care respectă
dreturile omului, pot interveni în operaţiuni de protejare a libertăţilor
umane fundamentale din alte state. Cât despre cel de-al doilea termen
utilizat de Ryter, şi anume Teoria Războiului, aceasta este relevantă
pentru intervenţia umanitară deoarece fixează condiţiile pentru o judecată
corectă privind necesitatea şi moralitatea unei anumite intervenţii. Prin
urmare, în concepţia lui Ryter, intervenţia umanitară ţine mai mult de
alternative morale, decăt de respecatrea sau ignorarea dreptului
internaţional, astfel că baza morală şi etică este obligatorie în procesul de
intervenţie.
Există voci care analizează operaţiunea de intervenţie umanitară
sub aspect, sau ca o problemă exclusiv politică. Statele sunt libere să
decidă dacă doresc implicarea în situaţii de încălcări grave ale drepturilor
fundamentale ale omului. Implicarea ţine de dorinţa politică şi de
asumarea unor riscuri, incluzând riscul de a pierde un număr important de
soldaţi aflaţi în zona respectivă. Aspectul politic ţine şi de dorinţa de
coaliţie cu state puternice în rezolvarea unor situaţii de criză. Coaliţia cu
state puternice şi sprijinul oferit de un stat mai mic, se transformă într-un
posibil ajutor pentru respectivul stat la un moment dat. Apare aici o
întrebarereferitoare la faptul că dacă, este greu să ne imaginăm că un stat
puternic ar avea nevoie de o intervenţie umanitară, atunci doar statele
slabe se află în posibilitatea de a se teme de eventuale intervenţii
umanitare în cazuri de violări grave ale drepturilor omului. Oricum
intervenţia umanitară este o problemă politică, şi precum am mai precizat
ea poate fi oricănd folosită drept pretext pentru a interveni înterveni în
treburile interne ale unui stat sau altul.

57
 Situaţia actuală a intervenţiei umanitare reprezintă un răspuns la
nerespectarea drepturilor omului, şi la realizarea păcii şi securităţii
internaţionale. Sfârşitul Războiului Rece a deschis noi porţi acestui
concept, a devenit o provocare pentru statele puternice, a stârnit reacţii
surprinzătoare din partea organizaţiilor internaţionale, iar globalizarea va
amplifica intervenţiile.

Abuzuri şi încălcări grave ale drepturilor omului în timpul

conflictelor armate
Drepturile şi libertăţile omului se află pe unul dintre primele
locuri printre ‟‟valorile imateriale‟‟52, conştientizate de omenire ca fiind
valori universale. Pentru a ajunge la interpretarea contemporană,
drepturile omului au fost cucerite prin suferinţă şi elaborate de civilizaţie,
pe parcursul a două mii şi jumătate de ani. Astfel că prima mărturie
referitoare la drepturile omului, datează încă din Antichitate, cu prilejul
cuceririi Babylonului, prin Proclamaţia dată de regele persan Cyrus.
Textul este gravat pe un fildeş de elefant, iar o copie a acestuia donată de
Irak, este expusă la sediul Organizaţiei Naţiunilor Unite din New York, cu
următorul conţinut:‟‟ Eu, Cyrus, Regele Lumii, Mare Rege, Rege
Atotputernic, Regele Babylonului, Regele Sumerului şi Akkadului...Bine
intenţionat, am intrat în Babylon şi în entuziasmul mulţimii m-am aşezat
pe tronul regal ... Trupele mele numeroase au cucerit fără dificultate
Babylonul, dar eu nu am permis învingătorilor să hărţuiască sau să
terorizeze populaţia din Sumer şi Akkad......M-am ocupat personal de
nevoile babilonienilor, de sanctuarele lor şi le-am promis
bunăstarea.......Am eliberat cetăţenii Babylonului de sub propriul lor jug.

52
Azarov, A., Hufner, K., Reuther, W.,’’Drepturile omului. Mecanisme de protecţie.‟‟Manual, UNESCO,
Chişinău, 2005, p.10
58
Le-am reparat sălaşurile şi le-am ascultat plângerile.....Cetăţenilor din
Ashur şi Susa, Agade şi Ashnuna ... şi din toate oraşele sfinte de dincolo
de Tigru le-am redat sanctuarele care zăceau în ruine de multă vreme,
zeilor le-am redat locul şi pe toţi oamenii din aceste ţinuturi i-am adunat
la locurile lor natale şi le-am redat locuinţele.”53
De-a lungul istoriei, s-au înregistrat o serie de instrumente
juridice privind drepturile şi libertăţile individului. Printre cele mai
importante asemenea instrumente, se numără în ordine cronologică:
Magna Charta Libertatum din 1215, The Petition of Rights din 1688,
Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite din 1776, Declaraţia
Drepturilor Omului şi ale Cetăţeanului 1789, Carta Naţiunilor Unite 1945,
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului 1948, Convenţia Europeană
pentru apărarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale 1950,
Carta Socială Europeană 1961 şi Tratatul de Instituire a unei Constituţii
pentru Europa semnat în 2004.
În secolul XXI, valorile fundamentale ale civilizaţiei
contemporane, şi anume drepturile omului şi libertăţile de bază, au o
importanţă esenţială pentru relaţiile internaţionale. Omul, drepturile şi
libertăţile sale sunt valori supreme, iar respectarea îndeaproape a acestora,
reprezintă unul dintre principiile de bază ale dreptului internaţional. Deşi
nu e cu putinţă să definim acest concept al drepturilor omului, astfel încât
să cuprindem toată complexitatea lui, putem sublinia faptul că drepturile
şi libertăţile umane reprezintă un sistem de concepţii şi idei, despre rolul
şi misiunea omului în comunitatea altor state, sau se poate afirma că
aceste valori stau la baza construirii relaţiilor reciproce în societate. Alte

53
a se vedea
:http://www.oado.ro/index.php?unde=rev&id=106&art=723&PHPSESSID=05b33c257f972c41e222be71335b2f1b
, vizitat în data de 15.03.2008, ora 20
59
voci susţin ideea că drepturile omului reprezintă ‟‟modalitatea de apărare
în faţa fărădelegilor şi violenţei, din partea statului la care acesta este
predispus‟‟.54 Personalităţi importante ale sistemului internaţional susţin
acest concept, în funcţie de domeniul pe care îl reprezintă, dacă Papa Ioan
Pavel al II lea susţinea că drepturile sunt declarate şi asigurate în modul
cel mai complet în Evanghelie, Secretarul General al O.N.U Kofi Annan
face o legătură între consolidarea securităţii şi intensificarea protecţiei
drepturilor omului, democraţiei şi echităţii sociale.
Putem aprecia faptul că drepturile şi libertăţile sunt de nedespărţit,
de probleme precum libertate, democraţie, totalitarism, globalizare,
discriminare, cultura păcii, toleranţă, violenţă, extremism, fascism,
terorism, antisemitism, naţionalism, fundamentalism religios, xenofobie şi
lista poate continua la nesfârşit. Ajungem astfel la o problemă foarte
gravă şi actuală în secolulu XXI, este vorba despre încălcarea gravă şi
abuzuri ale drepturilor omului săvârşite în timpul conflictelor armate.
Referindu-ne la faptul că toţi indivizii moştenesc anumite libertăţi civile şi
drepturi politice, cel mai important dintre acestea este dreptul la viaţă şi la
securitatea fizică. A proteja şi a promova drepturile umane înseamnă
siguranţa faptului că oamenii primesc dreptul la o viaţă decentă şi la un
tratament uman. Pe de altă parte, violarea acestor drepturi înseamnă
negarea fundamentelor morale moştenite de indivizi. Exemple în acest
sens, sunt aşa numitele ‟‟crime împotriva umanităţii‟‟55, incluzând
fenomene precum genocidul, tortura, sclavia, violul, experimente
biologice sau înfometare intenţionată. Numărul imens de persoane ucise şi
alte pagube colaterale, cauzate de războie, reprezintă doar o mică parte
din cantitatea înspăimântător de mare, a devastărilor şi suferinţelor, care

54
Azarov, A., Hufner, K., Reuther, W., op.cit, p.11
55
Kennedy, Helena, „‟ Conflict Resolution and Human Rights-Contradictory or Complementary?‟‟, a se vedea:
http://www.arrc-hre.com/publications/hrepack1/5_01html, vizitat în data de 20.03.2008, ora 21.
60
au marcat diversele conflicte de-a lungul istoriei. Unele dintre cele mai
grave abuzuri asupra omului sunt genocidul, masacrul şi înfometarea
populaţiei. Genocidul este înţeles ca fiind exterminarea intenţionată a unui
întreg grup, fie el etnic, rasial sau religios. Uciderea în masă a anumitor
indivizi, provocarea unor răni fizice sau mentale, impunerea unor măsuri
de prevenire a naşterilor sau transferul de copiii, toate acestea sunt moduri
de distrugere treptată a unui întreg grup. Genocidul este adesea privit ca
fiind cel mai jignitoare măsură adusă împotriva umanităţii. Termenul de
‟‟crimă de război‟‟56, se referă la violarea aşa-numitelor reguli jus in
bello, de către orice individ, fie el soldat sau civil. Dreptul conflictelor
armate interzice atacurile împotriva civililor şi utilizarea armelor, acre ar
putea cauza suferinţe şi pagube de mediu pe termen lung. Alte tipuri de
crime de război includ măsuri precum luarea de ostatici, incendierea unor
localităţi neprotejate sau fărăr vreo importanţă strategică, tratament
inuman alocat prizonierilor, experimente bilogice şi distrugerea
intenţionată a unor proprietăţi private.57
În opinia Secretarului General al O.N.U, Kofi Annan, susţinută
într-un raport, acesta afirmă că ‟‟scopul principal al conflictelor este
distrugerea civililor sau a unui întreg grup etnic, şi nu distrugerea forţelor
armate.‟‟ 58 Astfel că de cele mai multe ori femeile şi fetiţele sunt supuse
unor tratamente greu de imaginat, fiind violate de către soldaţi sau forţate
să se prostitueze. Cu toate acestea comunitatea internaţională a evitat,
pentru o lungă perioadă de timp, să recunoască acest lucru şi să acţioneze
împotriva stopării, deşi atacurile sexuale, care implică şi mutilări, umilinţe
sexuale sau chiar avorturi impuse, sunt foarte dese şi provoacă multă

56
Paust, J. Jordan, „‟ Human Rights Module: On crime Against Humanity, Genocide, Other Crimes Against Human
Rights War Crimes.’’, Carolina Academic Press, Carolina, 2001, p.130
57
Ibidem, p.131
58
A se vedea: http/www.un.org./ecosocdev/geninfo/afrec/sgreport/pressrel.html, vizitat în data de 20.02.2008,
ora20
61
suferinţă psihică. Lipsa implicării comunităţii internaţionale în astfel de
abuzuri, a dus la o formă nouă de crimă organizată, şi anume traficul de
femei peste hotare, unde sunt obligate la prostituţie iar împotrivirea duce
la asasinate.59 Violenţa sexuală, de pe perioada unui conflict, este văzută
ca un mod de a distruge comunitatea şi de a umili bărbaţii, care se află
astfel în incapacitatea de a-şi proteja soţiile, fiicele sau mamele. Un alt
abuz este şi uciderea femeilor care au un rol activ în mediul politic,
reuşind astfel să răspândească teroarea în masă a populaţiei. Violurile în
masă fac parte, de altfel, din strategia genocidului, menită să conducă la
distrugerea acelui grup. De exemplu, în anii 1990, mass-media raporta
faptul că:‟‟violul şi alte atrocităţi sexuale făceau parte din campania
Sârbo-Bosniacă, de câştigare a războiului‟‟ în fosta Iugoslavie. Mai mult
decât simpla ucidere a populaţiei, forţele guvernamentale preferă
programele de tortură, care poate fi atât fizică, dar şi psihică şi urmăreşte:
‟‟ umilire şi anularea demnităţii personale‟‟60. Tortura fizică poate include
mutilări, bătăi crâncene, şocuri electrice, pe când tortura de tip psihic
constă în măsuri de privare, pentru populaţie, la hrană, apă, alte resurse
vitale, tortură cu sunete asurzitoare, pentru perioade lungi de timp. Acest
tip de abuz este utilizat de obicei, în rândul deţinuţilor, ca o modalitate de
a extrage informaţii sau date despre anumite fapte. Utilizarea excesivă a
acestui fenomen în ultimii ani, a dus la dispariţia a mii de oameni, care fie
61
sunt ucişi, fie sunt incendiaţi, după terminarea torturii. Opresiunile
politice reprezintă altă modalitate de abuz, săvârşită în timpul conflictelor
armate. Acestea sunt îndreptate către cei care ameninţă în vreun fel
conducerea ţării, sau se împotrivesc opţiunilor politice, iar abuzurile pot

59
„’Sexual Violence and Armed Conflict:United Nations Response’’, a se vedea :
http/www.un.org/womenwatch/daw/public/cover.htm, vizitat în data de 19.02.2008, ora 21.
60
Cassese, Antonio,‟‟ Human Rights in a Changing World’’, Philadelphia, Temple University Press, 1990, p.90
61
„’Human Rights Today’’, a se vedea : http://www.un.org./rights/HRToday/, vizitat în data de 20.02.2008, ora 18
62
să includă retragerea dreptului la vot sau posibilitatea de e avea un proces
corect. Dar aceste opresiuni pot lua forma unor discriminări, iar invocarea
lor duce la negarea anumitor drepturi fundamentale, fie pe baze religioase,
etnice sau rasiale. Astfel, Apartheid-ul, care neagă dreptul de a aparţine
unei anumite rase, este poate una dintre cele severe forme de
discriminare. Sistemul de Apartheid din Africa de Sud, a instituţionalizat
măsuri rasiale extreme, ca de exemplu emiterea de legi care interziceau
căsătoriile interrasiale sau relaţiile sexuale, dar prevedeau şi teritorii
diferite în care să locuiască alte rase. Anumite categorii de indivizi erau
consideraţi inferiori şi nu erau priviţi ca fiind ‟‟cu adevărat fiinţe
umane.‟‟62 Legile stabilite în timpul acestui sistem, au avut ca ţel
controlul social şi construirea unei societăţi divizate şi caracterizate de o
indeiferenţă totală faţă de drepturile omului.
Există multe voci care au dezbătut interpendenţa dintre violarea
drepturilor omului şi conflicte. Abuzurile duc adesea la izbucnirea unor
conflicte, iar conflictele au drept rezultat violarea drepturilor şi libertăţilor
umane. Nu este deloc surprinzător, prin urmare, că abuzurile sunt uneori
în centrul conflictelor, iar protecţia drepturilor omului este un punct
central în rezoluţiile conflictelor. Violarea drepturilor politice sau
economice reprezintă de multe ori, cauzele principale pentru izbucnirea
crizelor. Când drepturi precum accesul la hrană adecvată, locuinţă,
serviciu sau viaţă socială şi culturală, sunt negate, iar grupuri numeroase
de oameni sunt excluse din procesele decizionale, există o probabilitate
mare de apariţie a unor tulburări sau frământări sociale. Asemenea situaţii
duc deseori la naşterea unor conflicte justificate, în care partidele încep o
luptă aprigă pentru putere şi interese proprii. Se vorbeşte adeseori despre
efectele nocive ale unor conflicte în rândul infrastructurii şi instituţiilor

62
Cassese, A., op.cit, p.122
63
civile, efecte care determină un lanţ de abuzuri. Astfel, când spitalele şi
şcoliile se închid, dreptul la sănătate şi educaţie este clar ameninţat.
Colapsul infrastructurii economice conduce la poluare, la o insuficientă
hrană şi la o sărăcie generală. Aceste forme de crize economice şi violări
grave ale drepturilor fundamentale contribue la viitoare tragedii umane,
sub forma unor boli incurabile, foamete şi lipsa unui adăpost
corespunzător. Crizele instituţiilor guvernamentale nasc şi ele abuzuri
grave în rândul civililor, incluzănd negarea dreptului la intimitate, la un
proces drept, sau la libera circulaţie. În multe cazuri guverenele sunt
militarizate, iar poliţia şi sistemele judiciare sunt corupte, astfel că
arestările arbitrare, detenţiile fără un proces prealabil, execuţiile politice,
asasinatele şi tortura sunt fenomene care se succed în urma conflictelor, şi
care afectează populaţia nevinovată. În situaţii în care se înregistrează
abuzuri extreme asupra drepturilor omului, reconcilierea sau reconstrucţia
păcii devine mult mai dificilă şi mai greu de realizat. Lăsând nerezolvate
problemele ce ţin de problematica drepturilor omului, acestea reprezintă
obstacole în procesul de negociere şi ajungere la un consens.63
O altă problemă spinoasă, mult dezbătută şi care a stârnit interes
pentru comunitatea internaţională, se referă la abuzurile asupra copiilor,
în timpul conflictelor armate. Astfel că Uniunea Europeană şi-a
direcţionat o serie de orientări privind situaţia acestor copiii.64 Se
estimează că în ultima decadă, conflictele armate au costat viaţa a peste
două milioane de copii şi au mutilat alte şase milioane. Conflictele au
lăsat copii orfani, i-au privat de servicii sociale de bază, de asistenţă
socială şi de educaţie. Aproximativ douăzeci de milioane de copii sunt

63
Venthey, M. „’International Humanitarian Law and the Restoration and Maintenance of Peace’’, a se vedea
http://www.iss.co.za/Pubs/ASR/7NO5/Internationalhumanitarian.htm, vizitat în data de 04.03.2008, ora 19
64
A se vedea: http://www.consilium.europa.eu/uedocs/cmsUpload/15634.roo3.pdf, vizitat în data de
.04.2008,ora20
64
mutaţi sau refugiaţi, în timp ce alţii sunt luaţi ostatici, sunt furaţi sau
traficaţi. Sistemele de înregistrare a naşterilor şi de justiţie au încetat să
mai funcţioneze, în timp ce se estimează un număr de cel puţin 300.000
de soldaţi copii, care participă la conflicte. Deşi Convenţia privind
Drepturile Copiilor este ratificată aproape universal, ea este departe de a fi
aplicată în mod universal, tocami de aceea se caută măsuri de protecţie
pentru copiii şi după terminarea conflictelor, de exemplu căutarea
membrilor familiilor lor, reeducarea şi reintegrarea socială, programe de
readaptare psihosociale, participarea la programele de dezarmare,
demobilizare şi reintegrare. În anul 2000, Amnesty International a
publicat un raport privind violenţa şi abuzurile asupra copiilor, numind
aceste fapte drept ‟‟cel mai mare păcat al lumii‟‟65 ţinut secret. Raportul
dezvăluie faptul că problema copiilor torturaţi este posibilă pentru că ei
sunt prinşi în mijlocul războielor sau conflictelor politice, copiii sunt
ţinuţi de multe ori în condiţii care le-ar putea pune în pericol sănătatea şi
securitatea şi nu în ultimul rând, faptul că mulţi copiii suportă bătăi şi
abuzuri sexuale din partea autorităţilor, care ar trebui să-i protejeze.
Reprezentanţii Amnesty International au ţinut să precizeze că aceste
abuzuri continuă să fie ascunse şi ignorate de guvernele din întreaga lume,
în timp ce tot mai mulţi copiii suferă în tăcere fără ca poveştile lor să fie
măcar ascultate. Raportul marchează de altfel, că tortura aplicată copiilor
poate să provoace un impact profund atât fizic dar şi mental în procesul
de dezvoltare a copilului. Cei care sunt torturaţi în mod repetat şi o
perioadă mai lungă de timp, sunt predispuşi la schimbări grave de
personalitate. În întreaga lume se folosesc aceleaşi regim de tortură, sunt
mici diferenţele de comportamnet aplicate copiilor din China sau Brazilia,

65
„‟ The Torture of Children, The World’s Secrets Shame’’, Amnesty International Report 2000, a se vedea
http://www.amnesty.org.uk/news_details-p.asp?News ID=13974
65
condiţiile de detenţie din Paraguy nu diferă cu cel din Rusia, iar violenţele
din Sierra Leone nu sunt mai puţin dureroase şi devastatoare decât cele
din Afganistan. Un lucru aproape ireal este faptul că în multe ţări, bătăile
aplicate copiilor aflaţi în arest, sunt considerate ca fiind normale şi
eficiente pentru metoda de interogare. Copiii sunt loviţi cu pumnii, cu
beţe, cu scaune, sunt biciuţi, arşi sau legaţi pe scaunul electric. În urma
acestor tratamente, ei suferă diverse contuzii, hemoragii interne, oase
rupte îşi pierd dinţi sau diferite alte organe. Mai mult decât atât, copiii
reţinuţi sunt atacaţi sexuali, expuşi fie la temperaturi foarte mari sau
foarte scăzute, sunt privaţi de hrană, apă sau somn pe perioade lungi de
timp. Motivul torturării copiilor în perioade de conflict, este invocat
adesea ca fiind simplul fapt, că ei locuiesc în zona inamicului, sau pentru
că fac parte dintr-o anumită categorie religioasă, etnică sau politică.
Considerat ca cel mai grav abuz împotriva copiilor, războiul civil din
Sierra Leone a cauzat moartea a mii de copii, mutilări, violuri, sclavie
sexuală şi obligarea lor de a participa în lupte. În final, Amnesty
International cere guvernelor din întreaga lume să ia măsuri, prin care să
condamne tortura impotriva copiilor, accetuând faptul că prin acceptarea
sau ignorarea acestor forme de violenţă, viitorul nostru şi al copiilor noştri
este compromis.
Alături de copiii, şi femeile, aşa cum am mai menţionat, suferă
abuzuri grave şi de netolerat pentru o fiinţă umană. Un caz mult dezbătut
de comunitatea internaţională, este cazul femeilor transformate în sclave
sexuale pentru militarii japonezi, în timpul celui de-al doilea război
mondial.66 Denumite femei de reconfortare, acestea proveneau din
Coreea(aproximativ 80%), din China, dar şi din alte terotorii ocupate de
japonezi. Femeile erau recrutate pentru popote ale militarilor sau în

66
A se vedea: http://www.comfort-women.org/v2/faqs.htm, vizitat în data de 05.04.2008, ora 22
66
fabrici, sau după cum afirmă unele mărturii, erau răpite de către militari. 67
Numeroase bordeluri militare erau conduse de persoane particulare
supervizate de oficialităţi ale armatei. Mai mulţi istorici japonezi,
folosindu-se de mărturiile unor femei de reconfortare, au afirmat că
Armata Imperială Niponă şi Marina Imperială au fost implicaţi direct şi
indirect, în constrângerea, înşelarea, ademenirea şi uneori răpirea unor
femei tinere din teritoriile aflate sub control imperial. Pe de altă parte, alţi
istorici japonezi consideră că nu există nici o dovadă credibilă care să
implice Armata Imperială în actele de constrângere a femeilor. După
părerea lor, răspunderea pentru relele tratamente aplicate femeilor cade în
totalitate, în sarcina patronilor de bordeluri. Pentru a şterge orice urmă de
implicare a Armatei, în aceste evenimente, militarii japonezi au distrus o
cantitate mare de documente, care ar fi putut duce la implicarea lor în
procese de crime de război, tocmai din această cauză este foarte dificil de
apreciat numărul total al femeilor de reconfortare. Cele mai multe surse
media, au estimat un număr de 200.000 de femei asiatice recrutate pentru
a servi în bordelurile militare japoneze, BBC cita ‚‟‟între 200.000 şi
300.000‟‟, iar Comisia Internaţională a Juriştilor cita estimările istoricilor
japonezi de 100.000 pâna la 200.000 de femei.68 Cât despre tratamentul
aplicat femeilor de reconfortare, este de remarcat declaraţiile soladtului
Yasuji Kaneko, care afirma:‟‟ Femeile plângeau, dar nouă nu ne păsa
dacă femeile trăiau sau mureau. Noi eram soldaţii împăratului. Indiferent
unde, în bordeluri sau în sate, noi violam fără nici o reţinere.‟‟ 69 De
asemenea, zece femei olandeze au fost luate cu forţa în februarie 1944 din

67
O‟Brien, Suzane, ‟‟ Comfort Women. Sexual Slavery in the Japenese Military During World War II’’, New York,
Columbia University Press, 2000, p.100-101, 105-106, 110-111
68
A se vedea: http://archives.cnn.com/2001/WORLD/asiapcf/east/03/29/japan.comfort.women/index.html, vizitat
în data de 04.04.2008, ora 23
69
A se vedea: http://www.washingtonpost.com/wp-dyn/content/article/2007/03/01/AR2007030100578.html, vizitat
în data de 04.04.2008, ora 23.30
67
lagărele de prizonieri din Java, de către ofiţeri ai armatei japoneze, au fost
bătute şi violate, sistematic zi şi noapte în aşa numitele ‟‟staţii de
reconfortare‟‟.70 Sunt multe de spus cu privire la aceste abuzuri, atât de
grave, în rândul femeilor, care reprezintă simbolul perenităţii noastre şi
viitorul nostru. Deşi au fost condamnaţi mulţi dintre cei care au participat
la aceste orgii, istoria s-a repetat şi se repetă şi în secolul în care trăim noi,
deşi pare dificil de crezut pentru mulţi dintre noi. Putem aminti
Holocaustul, care a urmat Celui de al doilea Război Mondial, când
drepturile evreilor au fost grav încălcate, au fost deposedaţi de proprietăţi
şi supuşi soluţiei finale, adică exterminarea rasei, şi cu toate acestea
salvarea evreilor n-a devenit o prioritate în planurile marilor puteri, ci
războiul era purtat împotriva nazismului, cu scopul de a-l înfrânge şi de a
elibera întreaga Europă de sub dominaţia lui Hitler. Putem adăuga cazul
Darfur, Rwanda, Somalia, Afganistan si lista poate continua la
nesfârşit.Aflaţi în ipostaza de a trăi într-un secol al tehnologiei, dar totuşi
carcaterizat de multe abuzuri şi nedreptăti ne stârneşte întrebarea ce
putem face în astfel de cazuri. Dreptul umanitar internaţional a decretat
menţinerea umanităţii în toate circumstanţele, inclusiv în situaţii de
conflict. Legi precum creearea unor relaţii de cooperare şi dialog inter şi
intrastatal, limitarea utilizării violenţei şi monitorizarea îndeaproape a
drepturilor omului, sunt menite să asigure un mediu internaţional sigur şi
paşnic. Probleme gave se întâlnesc în statele, în acre dretul internaţional
nu poate intervene, aici se înregistrează numărul imens de victime
maltratate, prizonieri şi execuţii în masă. S-au înregistrat cazuri în care
iniţiativele de peacekeeping sau prevenire dipolmatică au eşuat, datorită
faptului că în timp ce războiele dintre state se diminuează, numărul de
războie în interiorul satetlor escaladează. Conflictele interne sunt astfel

70
A se vedea: http://foreignaffairs.house.gov/110/ohe021507.htm, vizitat în data de 04.04.2008, ora 23.40
68
urmate de apariţia unor abuzuri în rândul populaţiei nevinovate, percum
genocide, crime împotriva umanităţii, torture, toate aceste violenţe se nasc
fie din considerente identitatre, religioase sau politce.În faţa acestor
abuzuri, liderii trebuie să promoveze normele legale internaţionale şi
drepturile omului. Drepturile şi libertăţile umane reprezintă baza pentru
existenţa noastră ca rasă şi comunitate, dar sunt şi necesare pentru
menţinerea unei atitudini de toleranţă şi respect mutual între oameni. Cele
mai grave abuzuri se nasc atunci când cei aflaţi la putere sunt responsabili
pentru nerespectarea drepturilor omului, în acest caz este mai mult decât
necesar sprijinul extern pentru rezolvarea şi stoparea acestor crime
împotriva umanităţii.

69
 TEORIA PACII
HEGEMONICE

1.Conceptul de teorie a pacii

hegemonice
 Hegemonie=
Hegemonie= termen folosit in ultimele 2 decenii pentru a
desemna primordialitatea sau leadershipul.Frecvent utilizat
in relatie cu teoria stabilitatii hegemonice , se refera la
sistemul international , capabilitatile unui stat si relatiile
celorlalte state cu actorul hegemon.
 Teoria pacii hegemonice=este
hegemonice=este un termen folosit in
stiintele politice pentru a desemna o pace intre 2 actori
intre care nu exista un echilibru de putere,dar diferenta
existenta intre cele doua nu le impiedica sa accepte sau sa
respinga acorduri intre ele.Pacea hegemonica se realizeaza
intre 2 actori a caror putere este aproximativ egala,in timp
ce pacea dominanta presupune existenta unei superputeri
care se impune in fata uneia sau alteia dintre puteri.
 Teoria stabilitatii hegemonice a devenit o baza pentru
explicarea cooperarii in sistemul international.

70
 2.Ce a favorizat aparitia
conceptului?
5 dimensiuni ale conceptului de hegemonie:
 Militara –hegemonul este cea mai puternica forta
din punct de vedere militar in lume,capabilitatile
sale militare sunt superioare oricarui
adversar.Sistemul sau de aliante este superior
oricaror alte aliante militare.
 Economica-
Economica-hegemonul are economia cea mai
dezvoltata,constituind un partener de baza pentru
majoritatea celorlalte state.
 Politica-
Politica-hegemonul are un vast sistem de aliante
politice si acorduri cu majoritatea statelor
 Institutionala-
Institutionala-hegemonul si aliatii sai controleaza
institutiile internationale si impun regulile care
guverneaza lumea
 Ideologica-
Ideologica-hegemonul determina principalele
aspecte ale politicii la nivel global.

Teoria stabilităţ
stabilităţii hegemonice afirmă că este necesar un
hegemon (o putere conducătoare capabilă să influenţ
influenţeze sistemul
internaţ
internaţional), dacă
dacă se doreş
doreşte succesul cooperarii economice
internaţ
internaţionale.
În schimb, declinul unui stat hegemonic este asociat cu
economii închise, instabilitate şi crearea de blocuri regionale
concurente. Charles Kindleberger (“Economic laws and economic
history”
history”), care este considerat tatăl acestei teorii,
teorii, arată
arată că
instabilitatea economiei mondiale dintre cele două războaie
mondiale s- s-a datorat absenţ
absenţei unei puteri dominante care să fie
capabilă să stabilizeze sistemul internaţ
internaţional.
Un hegemon, conform lui Robert Keohane ("Realism and
Compex Interdependence“
Interdependence“), este
este un stat
care posedă următoarele caracteristici:
caracteristici:
 abilitatea de a crea, a pune în aplicare şi a menţ
menţine
norme internaţ
internaţionale;
 voinţ
voinţa de a face acest lucru
 dominare decisivă în domeniile economic, tehnologic şi militar
Această teorie a fost aplicată în special pentru a explica cum a
fost stabilită ordinea economică internaţ
internaţională după cel de-
de-al
doilea război mondial,
mondial, sub hegemonia SUA şi pentru a reflecta
contrastul cu perioada interbelică , când Marea Britanie nu mai era
în stare să joace rolul de hegemon , iariar SUA nu doreau să-
să-şi
asume un asemenea rol.

71
 3.Mecanisme de realizare a pacii
hegemonice
Intr-
Intr-un sistem hegemonic de pace,principalele
optiuni legate de politica externa sunt dominate
de constrangerea statelor minore de catre
hegemon(aliatii puterilor minore vor fi doar acele
state supuse hegemonului si hegemonul insusi.)
prin:
 embargo economic
 impunerea unor modele ideologice
 folosirea fortei militare
 presiuni diplomatice,economice,politice.
 extinderea influentei prin intermediul companiilor
transnationale sir pin construirea de baze militare

4.Diferentele de interpretare cu privire la sistemul relatiilor

internationale intre globalisti si hegemoni
Ce sustin hegemonii:
 capacitatea de a si maximiza obiectivele de politica externa depinde
depinde de
capacitatea de a impiedica ceilalti actori din sistem sa achizitioneze
achizitioneze puterea
necesara de a se opune efectiv atunci cand interesele lor se vor confrunta
 puterea militara este mijlocul esential de maximizare a intereselor
intereselor nationale si
de securitate
 puterea hegemonica tinde sa- sa-si promoveze propriile interese de securitate fara
sa tina cont de pozitia celorlalti actori din sistem
 principalele amenintari sunt reprezentate de interesele celorlalte
celorlalte mari puteri
din sistem
 obiectivele de politica externa a statului hegemon primeaza in fata
fata
constrangerilor potentiale ale comunitatii internationale
 puterea hegemonica are capacitatea de a genera o schimbare a regimurilor
regimurilor
politice din acele state care ameninta pacea si securitatea internationala
internationala
Ce sustin globalisti:
 disiparitia puterilor statelor nationale in favoarea unei piete libere globale si a
fortelor acesteia
 interdependenta la nivel economic genereaza cooperare si impiedica
impiedica aparitia
conflictelor
 pierderea sintagmei de stat national ca actor pe scena relatiilor
relatiilor internationale

72
 Teoria Păcii
Democratice

Teoria Păcii Democratice sustine ideea ca de obicei democratiile (

democratiile liberale), nu intra aproape niciodata in razboi unele impotriva
altora. Cu cat democratia din 2 state este mai dezvoltata , cu atat sunt mai
slabe sansele existentei unei violente.

Democratia liberala ar trebui vazuta nu numai ca un pricipiu fundamental

care influenteaza natura guvernarii statelor si legea interna, dar si ca o
unealta care sa diferentieze „prietenii„ de ”dusmani” si „oprtunitatile” de
„amenintari”.

Democratia duce la pace; pacea nu poate fi realizata fara democratie.

Geoffrei Gieseler-> democratiile nu se razboiesc intre el; cu cat o tara e
mai democratica, cu atat este mai putin violenta in general.

73
 Baze teoretice si filosofice ale pacii democratice:

Ganditori ca Loke si Jefferson pot fi amintiti ca precursori ai bazei

filosofice ai pacii democratice dar Immanuel Kant a pus bazele tangibile
ale teoriei.
Kant sustine faptul ca democratiile vor duce la Pacea Eterna.
John Norton More, professor in drept la Universitatea din Virginia
Virginia spune
ca o extensie a pacii democratice ar duce la cel mai tangibil si efectiv
mecanism pt a realize pacea durabila.

Suportul empiric al pacii

democratice:

• Studiile facute de doua perechi de studenti au aratat ca

democratiile au castigat peste trei sferturi din
razboaiele de dupa 1815 datorita liderilor democratiilor
care au mai multa grija, nu intra primii in razboi, statele
nondemocratice facand primul pas.

• Profesorul More afirma ca structurile guvernamentale

din democratii sunt mai bune decat modelele totalitare
si autoritare inchipuite de Hegel.

74
 Pacea democratica:
 spatii economice comune in sistemul global;

 parteneriate in comert;

 impartasirea ideilor pentru diminuarea situatiilor de conflict;

 constitutionalismul si consimtamantul public care sa-i constraga pe liderii

politici sa mai porneasca razboaie

 sporirea increderii intre democratiile consacrate;

 diminuarea posibilitatii de conflict intre ele.

Teoria Pacii Democratice a fost transformata intr-un set de

afirmatii repetate constant de comentatori si analisti politici:

 Democratiile sunt pasnice daca nu sunt atacate sau amenintate

in mod injust de catre regimurile autoritare.

 Folosirea fortei de catre democratii este justificata prin faptul ca

este indreptata impotriva amenintarilor lansate de statele
„ticaloase/paria” ( rogue states) pentru a submina „ modul de
viata democtratic”.

 Democratiile , prin definitie, nu pot intra in razboi impotriva altor

democratii, ca rezulatat al primei afirmatii(1).

 Cea mai buna cale pentru asigurarea stabilitatii si pacii globale

este promovarea propagarii democratiei.

75
Conform sustinatorilor pacii democratice, statele liberal democrate
democrate au fost
capabile sa mentina intre ele relatii pasnice, dar sunt predispuse
predispuse sa poarte
razboaie impotriva regimurilor nedemocratice.

Democratiile liberale nu s-s-au atacat reciproc nici macar atunci cand era
in avantajul lor s-
s-o faca. Multi dintre ei sunt dispusi sa recunoasca faptul
ca statele liberal democrate ataca state nedemocratice ( pe care nu le
considera legitime) cu intentia propagarii valorilor liberal democratice.
democratice.

Mitul pacea democratica:

• fundamentul teoretic al ,,pacii democratice’’ , elaborate de
Bruce Russett, poate fi impartita in doua parti:

• modelul ,, monadic’’ care sugereaza ca cu cat un stat este

mai democratic, cu atat este mai putin violent cu alte state,
democratii sau nondemocratii;

76
 Rummel a argumentat ca democratiile sunt de fapt cele
mai pasnice dintre regimuri din cauza costurilor
razboaielor, razboaie care pot duce la pierderea pozitiei
de catre lideri, deci conducatorii unor democratii nu
doresc sa porneasca razboaie.

• modelul ,,dyadic’’ – statele democratice nu se razboiesc

intre ele deoarece ele nu sunt predispose la razboi ca alte
tipuri de state.

Sustinatorii pacii democratice propun doua explicatii pentru

faptul ca democratiile nu se razboiesc intre ele:

– prima explicatie tine de cadrul institutional si anume

democratiile pastreza pacea datorita sistemului ,, checks and
balances” ;

– al doilea motiv democratiile impart aceleasi norme

democratice, culturale. Conform acestui argument, cultura
politica democratica incurajeaza rezolvarea conflictelor pe
cale pasnica, care se aplica si peste hotare, printre alte state
democratice.

77
 Critici:
• In timpul razboiului rece necesitatea de aliante
democratice impotriva Uniunii Sovietice explica lipsa de
razboaie intre democratii.

• Dupa cadera Uniunii sovietice nu o singura data au fost

agresiuni intre statele democratice.

• Multi sustinatori ai pacii democratice folosesc

conceptele de democratie si razboi diferit de sensul lor,
ceea ce duce la o imposibila identificare a naturii pacii
democratice.

• Spiro afirma faptul ca teoria precum democratiile nu se razboiesc a

fost distrusa cu Razboiul Civil din USA.

• Farver si Gowa ( critici) afirma ca numai dupa 1945 probalitatea

dintre 2 democratii sa se afle in razboi a scazut si asta nu datorita
cadrului institutional sau cultural al democratiilor ci datorita
Razboiului Rece.

• O alta disputa este pe faptul ca nu democratia produce pace ci

pacea duce la democratie.

78
• Criticii mai spun ca dupa 1980 statele democratizate au
fost mai periculoase si instabile,mai inclinate spre
razboi decat democratiile mature sau autocratiile
stabile.

• Ca o concluzie fericita: pacea, prosperitatea si

democratia pot sta impreuna, dar sa ajungi la o pace
mondiala dupa ce in anumite zone au avut loc conflicte
este o provocare.

Dilema securitatii in
relatiile internationale

79
 In perioada Razboiului Rece, dezvoltarea tehnologiilor militare
de catre una dintre superputeri reprezenta o inferioritate militara
militara
adusa celeilalte superputeri.O situatie descrisa in studiile de
securiate ca fiind o dilemma a securitatii este initiativa cunoscuta
cunoscuta
ca “razboiul stelelor”
stelelor” a SUA care a contribuit la prabusirea
URSS.
 Definitie:
Definitie:
Dilema securitatii se produce atunci cand multe dintre
mijloacele prin care un stat incearca sa-
sa-si sporeasca securitatea
conducand la diminuarea securitatii celorlalte state.
 Consecinte ale dilemei securitatii:
securitatii:
1- reducerea propriei capacitati militare a statului care initiaza dilema
securitatii;
2-cresterea valorii pe care adversarul o atasaza ideii de
expansiune,ingreunand astfel descurajarea adversarului.(pericolul
adversarului.(pericolul
insecuritatii adversarului si reducerea securitatii adversarului)
adversarului)
3-consumul inutil de resurse(risipirea resurselor)

Dilema prizonierului aplicata in

studiile de securitate
 Dilema prizonierului este un paradox,
paradox, componentă
componentă centrală a teoriei
jocurilor.
jocurilor.

 Un exemplu concludent al acestui concept o reprezinta cursa inarmarilor:

inarmarilor:

Două state aflate în stare de inamicitie au două opţ opţiuni: să se înarmeze

ori sa reducă ritmul de dezvoltare a arsenalului său militar,
militar, chiar prin
încheierea unui acord. Dacă
Dacă ambele state reduc arsenalul,
arsenalul, pacea şi economiile
celor două state vor avea de castigat.
castigat. Daca
Daca ambele state se vor inarma, chiar chiar
dacă procesul inarmării va fi costisitor,
costisitor, cele două state vor considera că au
făcut totul pentru a fi pregătiţ
pregătiţi împotriva unui eventual atac al inamicului.
Dacă în schimb unul va reduce arsenalul militar, iar celălalt îl va creş creşte, primul
primul
stat se va expune riscului de a fi net depăş
depăşit din punct de vedere militar de
celălalt stat.
stat. În cazul încheierii unui acord, nici unul dintre state nu are cum fi
sigur că celălalt stat respectă acordul şi că se va dezarma.
dezarma. Prin urmare, deş deşi
rezultatul judecăţ
judecăţii pare iraţ
iraţional, singura alegere raţ
raţională pentru cele două
state, care nu pot avea încredere unul în celălalt,
celălalt, este
este să se înarmeze.

80
 TEORIA
INTERDEPENDENTELOR
COMPLEXE

Interdependenta- concept analitic

“Interdependenţă complexă” – procesul economic se desfaşoară

între o multitudine de actori, printr-o varietate de canale şi fără
existenţa structurilor de autoritate şi ierarhie. Pe aceeaşi axă a
evoluţiei spre legături tot mai complexe între diferitele sisteme ale
economiei mondiale se înregistrează şi dezvoltarea fără precedent a
procesului integraţionist. Există însă şi situaţii în care politicile de
integrare şi politicile naţionale nu sunt compatibile, ceea ce duce la
apariţia controverselor şi tensiunilor, mai ales la nivel decizional
local şi naţional.
Interdependenta se refera la situatiile in care statele sau actorii
sunt determinati de anumiti factori externi sa creeze relatii de
reciprocitate cu alte state sau actori, lucru ce le limiteaza oarecum
autonomia. Interdependenta se creaza prin expansiunea
tranzactiilor internationale, pe masura ce costurile acestora ajung
sa constranga activitatea politica. Desi aceste relatii impun anumite
costuri, beneficiile le pot depasi.
Astfel, principalele intrebari care se ridica sunt:
care sunt caracteristicile lumii mondiale in conditiile
interdependentelor extinse?
Cum si de ce se schimba regimurile internationale?

81
 Lumea a devenit mult mai interdependenta in ceea ce
priveste economia, comunicatiile si aspiratiile umane.
Actorii principali ai acestei ere sunt cei non-statali:
corporatiile multinationale, organizatiile internationale si
miscarile sociale transnationale. In acest context, factorul
militar joaca un rol mai putin important.
 Keohane si Nye incearca sa dezvolte o teorie coerenta
care sa explice schimbarea in politica mondiala.
Interdependenta are la baza trei caracteristici:
 Actorii principali sunt non-statali cu multiple canale
de comunicare;
 Agenda relatiilor internationale e formata din mai
multe domenii care nu au o anumita ierarhizare;
 Forta militara joaca un rol relativ minor atunci cand
inderdependenta domina;
Avand in vedere problemele globale(probleme legate de
drepturile omului, securitatea economica a societatilor,
somajul, imigratia, terorismul international, traficul de
droguri, arme, probleme ecologice, boli incurabile), solutia
pentru securitate cere o puternica colaborare intre state
pentru rezolvarea acestor probleme.

Independenta complexa- Keohane si Nye(argumente):

 societatile sunt interconectate in multe moduri;
 statele interactioneaza intre ele in multe domenii,
securitatea si razboiul nu sunt singurele domenii ale
interactiunii;
 forta militara nu este centrala in relatiile intre state;
 ceea ce conteaza este nu forta militara ci organizatiile
internationale;
 organizatiile internationale sunt centrul politicii
globale, pentru a studia politica globala trebuie sa
studiem ceea ce se intampla in interiorul organizatilor
internationale;
 realismul si teoria sistemului global spun ca statele
sarace vor fi exploatate de cele bogate, in schimb teoria
independentei complexe spune ca statele sarace sunt
avantajate ca se pot folosi de organizatile
internationale pentru a se dezvolta.

82
 James D. Thompson descrie in “Organization in
Action” trei tipuri de interdependenta:

 interdependenta comuna – unde organizatiile

separate care actioneaza pe cont propriu pot esua daca
una sau mai multe dintre ele esueaza. Esecul le
ameninta pe toate.

 interdependenta secventiala – este liniara ca un

lant de furnizare sau o linie de asamblare. O unitate
din lant produce ceva necesar pentru urmatoarea
unitate, si asa mai departe.

 interdependenta reciproca – unde output-ul unei

organizatii devine input-ul pentru altele si vice versa.

Interdependenta face ca statele sa se

concentreze asupra propriilor beneficii fara sa se
opuna altor state care doresc sa-si maximizeze
puterea.

Putere si interdependenta

Puterea poate fi exercitata fie prin coercitie

militara ,fie prin abilitatea de a controla
rezultatele- care se refera la interdependenta
asimetrica, in cadrul careia actorii cei mai putin
dependenti prinsi intr-o relatie de
interdependenta, isi pot utiliza pozitia pentru a-i
influenta pe ceilalti.
In aceasta situatie, statele se vor concentra pe
cooperarea economica mutuala si castiguri
politice. Parametrii socio-economici au inlocuit
puterea militara ca si indicator al puterii unui
stat.

83
 Realismul si interdependentele complexe

Prezumtiile realiste au condus la un set de teorii

inadecvate care ar trebui considerate ca fiind un tip
ideal. Interdependentele complexe furnizeaza un set
contradictoriu de teorii, dar care sunt tot un tip ideal.
Ideile realiste:
statele sunt actori dominanti care domina politica
internationala;
forta este un instrument acceptabil al politicii;
politica mondiala are o ierarhie a problemelor, cele
militare aflandu-se in varf;

Realismul structural cu exceptia SUA nu mai

reprezinta principala sursa a orientarii politicii
externe a tarilor democratice Occidentale, ci e mai
mult sursa pentru statele autoritariste slabe, care
nu sunt influentate de interdependenta.

Procesul politic al interdependentelor complexe

Cum pot procesele politice sa transforme resursele de
putere in putere, folosind numeroasele seturi de
obiective ale statelor in interdependente complexe?
Prin:
 Stabilirea unei agende;

Relatiile transnationale si transguvernamentale;

Rolul organizatiilor internationale.

84
  În ultimii ani, a existat o dezbatere aprinsă în
jurul ideii că procesul de globalizare şi
interdependenţa crescândă între naţiuni conduce la
o lume nouă, în care o reţea umană în dezvoltare
transformă structurile politice, economice, sociale şi
culturale ale prezentului.
Procesele globale prezente reprezintă o provocare
la adresa esenţei relaţiilor internaţionale.
Unii analisti sunt de parere ca aceste fenomene
atrag dupa ele dezastre si relatii unilaterale. Altii
considera ca fenomenele acestea sunt benefice,
deoarece desi uneori ne prezinta o realitate
suparatoare, ele sunt in acelasi timp utile.
Pentru multi, sunt doar niste evenimente
inevitabile.

Teoria Balanţei de Putere

- Echilibrul de putere -
Balanţă a puterii (echilibru al puterii)
• un principiu cãlăuzitor al diplomaţiei şi politicii europene
• explica importante aspecte ale comportamentelor statelor ce compun sistemul
internaţional
Principiul
• nici unei entităţi din cadrul sistemului internaţional să nu i se permită obţinerea
predominanţei asupra celorlalte
Teoria clasică a balanţei puterii:
• o distribuţie specifică a puterii între entităţile ce compun sistemul internaţional
astfel încât nici un stat şi nici o alianţă existentă să nu poată obţine în mod
covârşitor sau predominant puterea.
Ideea non-predominanţei constituie miezul analitic fundamental a oricărei
teorii clasice a balanţei puterii (Chatterje, 1972, p. 51)

85
Teoria balantei puterii a lui
Kenneth Waltz

Una dintre cele mai influente teorii ale

balantei puterii o constituie cea a lui Kenneth
Waltz prezentata în cartea sa “Teoria politicii
internationale”.
În viziunea waltziana constrângerile
structurale vor determina statele sa recurga la
actiuni de balansare, iar la nivelul sistemului se
vor forma balante de putere, nu în sensul ca o
balanta odata creata va fi mentinuta ci ca, odata
perturbata va fi refacuta.Teoria se bazeaza pe
asumptia ca statele sunt actori unitari aflati într-
un mediu de tip auto-ajutorare (self-help) si care
îsi doresc sa supravietuiasca (la nivel minim),
dar pot urmari si alte scopuri, mergând pâna la
dominatia mondiala.

Puterea

• Concept de bază in relaţiile internationale

• Puterea – limbaj politico – diplomatic > putere = stat
• Putere – întregul arsenal folosit de un actor pentru a influenţa şi
controla alt actor = “putere socială” (Fairclough, 1989)
ARSENAL:
- abilitati fizice
- aspecte psiho – culturale
- combinatii ale celor doua
- în termenii realismului = capabilităţi la dispoziţia statului

DISTINCŢIE:
• echilibru al puterii ca politică (încercarea deliberată de a preîntâmpina
predominanţa)
• sistem de politică internaţională în care modelul de acţiune între state
are tendinţa de a limita sau de a modifica dorinţa de hegemonie şi are
drept rezultat un echilibru general

86
 •Diplomatia coercitiva

Ce presupune diplomatia coercitiva?

• Diplomatia de coercitie difera de strategia descurajarii care reprezinta

eforturi in vederea opririi unui adversar de la a incerca o actiune care
nu a fost inca initiata, diplomatia coercitiva incearca sa anuleze
actiunile care au fost deja desfasurate de catre adversar. Isi propune
sa convinga oponentul sa inceteze agresiunea mai degraba decat sa-l
nimiceasca pentru a-l opri. Strategia diplomatiei coercitive se refera la
a folosi doar atata forta cat sa demonstreze hotararea de a proteja
interesele cuiva si de a sublinia credibilitatea hotararii cuiva de a folosi
mai multa forta decat este necesar.I se da oponentului sansa sa se
opreasca sau sa se retraga inainte sa foloseasca forta sau inainte sa
escaladeze folosirea ei. Diplomatia coercitiva este dependenta de
coordonarea stransa a comunicarii cu adversarul si se apeleaza la
negocieri astfel incat costurile politice si psihologice sa fie mici cu
riscul escaladarii mai mic decat in strategiile militare traditionale.

•Diplomatia coercitiva

Conditii necesare pentru punerea in aplicare a

acestei strategii:
• Puterea care realizeaza
coercitia trebuie sa creeze
in minte oponentului:
• Sensul dorintei urgente de
bunavointa fata de cererea
acestuia, o convingere ca
puterea siluitoare e mai
motivata sa-si obtina
pretentia exprimata oficial
decat este oponentul sa se
opuna.
• O teama a unei escaladari
de neacceptat in cazul in
care cererea nu este
acceptata.
E important ca pretentiile sa nu fie
prea mari, astfel incat oponentul sa
nu-si piarda intelesul indeplinirii
cererii. E necesara realizarea unui
echilibru in ce priveste interesul
partii adverse (cererile trebuie
limitate cu grija la ce este essential
pentru a se angaja interese
importante ale oponentului).
Ultimatumul full-blown are
urmatoarele componente:
• O cerere specifica pentru oponent
• Timp limitat pentru raspus
• O amenintare punitiva pentru
adversar in vederea descurajarii lui.

87
 •Diplomatia coercitiva

• Variante ale diplomatiei coercitive:

• Try and see – in cazul variantei “incearca si vezi” numai
primul element al ultimatumului, o cerere clara si
precisa e transmisa iar puterea constrangatoare nu
anunta o limita de timp sau incercarea de a crea un
sens puternic al rezolvarii urgente a cererii.
• Un exemplu concret de “care pe care” este momentul
acordului incheiat intre Kennedy si Hrusciov care a
sfarsit criza rachetelor.
• Diplomatia coercitiva depinde in mare masura de
context.

VARIABILELE DE CARE
DEPINDE SUCCESUL
DIPLOMATIEI COERCITIVE.

• Perspectiva neconditionala asupra conflictelor

• Imaginea coplesitoare a razboiului
• Tehnica provocarii
• Motivatii asimetrice favorizand statele ce folosesc
diplomatia coercitiva
• Teama oponentului de o pedeapsa pentru
nesupunere
• Calcule gresite nesemnificative

88
Utilizarea diplomatiei
coercitive in cazul Cubei

• Kennedy & Hrusciov Factorii care au dus la

actioneaza precaut solutionarea crizei:
pentru evitarea
conflictului armat • teama de un razboi termo-
nuclear
• Ambii apeleaza la
principiile • folosirea tehnicilor de
mangementului de gestionare a crizelor
criza
• imaginile presedintilor unul
• Kennedy transforma fata de celalalt
tactica expectativa
intr-un ultimaum

Teoria Jocurilor în R.I.

Nate Silviu, noiembrie 2009

89
 Teoria Jocurilor în R.I.
Dilema prizonierului este un joc de tip sumă non-
non-zero şi reprezintă
o dilemă socială ca pe un joc între două persoane,
persoane, care
care arată
cum pot conduce hotărârile raţ raţionale individuale la rezultate
colective neoptime.
termen formulat de către Albert Tucker de la Universitatea Princeton
Princeton

situaţiei:
Descrierea situaţ iei:

Doi prizonieri sunt bănuiţ

bănuiţi că au săvârş
săvârşit o infracţ
infracţiune. Pedeapsa
Pedeapsa
maximă pentru această infracţ
infracţiune este de cinci ani. Celor doi prizonieri
li se face o propunere pe care cei doi o cunosc. Dacă unul dintre ei
mărturiseş
mărturiseşte şi astfel îşi împovărează partenerul, atunci scapă
partenerul, atunci
nepedepsit – celălalt trebuie să ispă şească o pedeapsă de cinci ani. ani.
Dacă cei doi decid să nu mărturisească,
mărturisească, rămân doar dovezi prezumptive
care le vor aduce o pedeapsă de doi ani. Dacă amândoi mărturisesc,
ani. Dacă mărturisesc, pe
aşteaptă o pedeapsă de patru ani.
fiecare îl aş chestionaţi
ani. Prizonierii sunt chestionaţ
separat unul de celălalt, cunoaşte
celălalt, astfel încât nici unul dintre ei nu va cunoaş
nici înainte şi nici după chestionare intenţ
intenţia celuilalt.

Vor coopera cei doi prizonieri pentru a minimaliza

pierderea totală a libertăţii sau unul dintre ei,
având încredere că celălalt va coopera, îl va trăda
pentru a fi eliberat?

90
 Teoria Jocurilor în R.I.
Dilema prizonierului poate fi numită paradox, deoarece
decizia prizonierilor luată individual şi conştient (aceea
de a mărturisi) şi decizia colectivă (aceea de a tăinui)
sunt divergente.
Matricea recompenselor arată în felul următor
(cooperare vs defectare în studiile de securitate):
securitate):

B tăinuieşte B mărturiseşte

A tăinuieşte A:−2 / B:−2 A:−5 / B:0

A mărturiseşte A:0 / B:−5 A:−4 / B:−4

Teoria Jocurilor în R.I.

B tăinuieşte B mărturiseşte

A tăinuieşte A:−2 / B:−2 A:−5 / B:0

A mărturiseşte A:0 / B:−5 A:−4 / B:−4

Semnificaţia rezultatelor:

0...„temptation”: Recompensă pentru trădare unilaterală (libertate)

−2...„reward”: Recompensă pentru cooperarea lui A cu B (doar pedeapsă de doi ani)
−4...„punishment”: Pedeapsă pentru trădare bilaterală (patru ani de pedeapsă)
−5...„sucker's payoff”: Pedeapsă pentru înşelarea încrederii

Cele patru modalităţi de combinare existente nu depind numai de propria

decizie, ci şi de deciziile complicilor (interdependenţă comportamentală).

91
În mod individual, pare să fie pentru
fiecare avantajos să coopereze. Explicaţie
Prizonierul se gândeşte astfel: Dacă
celălalt cooperează, îmi pot reduce
pedeapsa la patru ani, dacă
cooperez şi eu; însă dacă celălalt
tăinuieşte faptele săvârşite: pot să-
mi reduc pedeapsa de la doi ani la
zero prin declaraţia mea! Deci
trebuie să mărturisesc faptele orice
s-ar întâmpla!. Decizia de a
mărturisi faptele săvârşite nu
depinde de comportamentul
celuilalt şi pare să fie întotdeauna
avantajos să mărturisească. O astfel
de strategie care este aleasă fără a
ţine cont de decizia oponentului
este denumită strategie dominantă.

Matricea Cei doi prizonieri ar fi totuşi mai

avantajaţi dacă amândoi s-ar decide
să tăinuiască faptele. Atunci ar primi
fiecare doar câte doi ani de detenţie.
Locul de desfăşurare a jocului
împiedică înţelegerea dintre cei doi
prizonieri şi provoacă astfel o trădare
unilaterală prin care trădătorul speră
să obţină pentru sine cel mai bun
rezultat achitarea (dacă celălalt
prizonier tăinuieşte faptele) sau să
primească o pedeapsă de patru ani în
loc de cinci (dacă celălalt prizonier
mărturiseşte). Dacă amândoi fac
acest lucru, îşi înrăutăţesc astfel şi
individual situaţia, deoarece acum
fiecare primeşte câte patru ani în loc
de câte doi ani.

92
 Concluzie

Dilema prizonierului constă din această divergen ţă a strategiilor

posibile. Presupusa analiză progresivă, raţională a situaţiei induce pe
cei doi prizonieri la mărturisire, ceea ce conduce la un rezultat prost
(alocare care nu este optimă).

Rezultatul mai bun ar fi atins prin cooperare, însă acesta este

susceptibil de trădarea încrederii.

!!! Jucătorii raţionali se întâlnesc într-un punct care în acest caz este
denumit echilibru Nash pareto-ineficient.

Teoria Jocurilor în R.I.

Echilibru Nash

Echilibrul Nash este un termen central al teoriei

matematice a jocului. Prin jocuri este descrisă o
stare a echilibrului strategic, plecând de la care un
jucător nu are nici un avantaj, schimbând de unul
singur strategia. Definiţia si demonstrarea
existenţei echilibrului Nash au fost făcute in anul
1950 în disertaţia publicată de matematicianul
John Forbes Nash Jr.

93
 Teoria Jocurilor în R.I.
Echilibru Nash

În contextul unei teorii a jocurilor în care punctul de vedere

dominant era acela că în problemele de negociere nu există o
soluţie determinată, nu se putea afirma despre soluţia unei
astfel de probleme decât că (presupunând că părţile sunt
agenţi raţionali) nici una dintre părţi nu va accepta o înţelegere
care să îi ofere mai puţin decât ar fi obţinut în absenţa
înţelegerii şi că părţile nu vor încheia o anumită înţelegere atâta
timp cât este disponibilă o altă înţelegere prin care una dintre
părţi ar obţine mai mult fără a diminua din cât obţine cealaltă.
Cu alte cuvinte, soluţia se va afla pe curba de optimalitate
Paretto, dar nu putem specifica punctul în care se va încheia
înţelegerea, acesta depinzând de “psihologia jucătorilor”.

Teoria Jocurilor în R.I.

Echilibru Nash

Vom considera două persoane, R (Rich) şi P (Poor), una foarte

bogată şi alta săracă, care trebuie să împartă suma de 100$. Ei
pot împărţi această sumă în orice mod doresc, numai că trebuie
să hotărască împreună cum vor face acest lucru. Dacă nu
reuşesc să ajungă la o înţelegere (prin negociere), atunci nici
unul dintre ei nu va primi nimic din această sumă. Faptul că
soluţia trebuie să se afle pe curba de optimalitate Pareto (şi nu
în interiorul ei) reprezintă faptul că întreaga sumă va fi împărţită
(nu se vor împărţi doar 90$, sau o altă sumă mai mică decât
100$).

94
 Teoria Jocurilor în R.I.
Soluţia Nash

Deasemenea, soluţia nu se poate afla în exteriorul frontierei

Pareto, deoarece acest lucru ar însemna depăşirea sumei de
100$, după cum se poate observa în grafic. Însă mai departe
de atât nu putem merge în ceea ce priveşte modul de
împărţire. Ştim doar că soluţia se află pe curba de optimalitate
Paretto, şi în interiorul acesteia. Pentru a putea spune mai
multe despre soluţia care se va obţine, se introduce în
discuţie un aspect suplimentar: valoarea asociată de fiecare
jucător în fiecare dintre soluţiile posibile. În acest fel se va
putea identifica printr-un calcul matematic punctul în care cei
doi vor cădea de acord. Acest punct reprezintă soluţia Nash.

Teoria Jocurilor în R.I.

Utilitatea medie
Sărac (P) Bogat (R)
Vom considera unitatea de măsurare a Bani ($) Utilitate Bani ($) Utilitate
utilităţii ca fiind utilitatea obţinută în 100 1,0 0 0,0
cazul în care jucătorul în cauză primeşte 90 0,9 10 0,4
întreaga sumă, iar utilitatea medie, 85 0,85 15 0,5
aceea asociată punctului în care 80 0,8 20 0,6
jucătorul este indiferent între a primi cu 70 0,7 30 0,7
siguranţă suma din punctul respectiv 60 0,6 40 0,78
sau o şansă egală de a primi totul sau 50 0,5 50 0,85
nimic. Acest punct în care jucătorul este 40 0,4 60 0,91
indiferent între a obţine cu siguranţă 30 0,3 70 0,96
suma respectivă sau a risca să obţină 20 0,2 80 0,98
totul sau nimic este punctul de interes. 10 0,1 90 0,99
Sub acest punct jucătorul este dispus 0 0,0 100 1,0
să rişte în negociere.

95
 Teoria Jocurilor în R.I.
În cazul celor doi care au de împărţit 100$,
utilitatea medie se obţine la o sumă diferită.
Sărac (P) Bogat (R)
Dacă pentru cel bogat, R, se obţine, aşa cum
Bani ($) Utilitate Bani ($) Utilitate
este de aştetat, la 50$, acest lucru însemnând
100 1,0 0 0,0
că îi este indiferent între a obţine cu siguranţă
90 0,9 10 0,4
50$ şi a avea o şansă egală de a obţine 100$
85 0,85 15 0,5
sau 0¤ (a se renunţa la înţelegere), pentru P nu
80 0,8 20 0,6
se întâmplă la fel. Pentru P la suma de 15$ se
70 0,7 30 0,7
atinge utilitatea medie, adică lui P îi este
60 0,6 40 0,78
indiferent dacă obţine sigur 15$ sau are o
50 0,5 50 0,85
şansă egală de a primi 100 sau nimic. Punctul
40 0,4 60 0,91
în care se vor înţelege va fi, conform acestui
30 0,3 70 0,96
model, cel în care produsul utilităţilor celor doi
20 0,2 80 0,98
este maxim, mai exact cel în care utilitatea
10 0,1 90 0,99
medie este atât pentru R cât şi pentru P de 0.7,
0 0,0 100 1,0
adică R primeşte 70$ iar P primeşte 30$.
Putem observa acest lucru dacă privim în
tabelul, în care este reprezentată variaţia
utilităţii în funcţie de sumă pentru fiecare
jucător.

Teoria Jocurilor în R.I.

Graficul soluţiei
Privind pe grafic, se observă
că punctul de pe curba
Paretto în care cei doi cad la
înţelegere este punctul din
care poate fi desenat
dreptunghiul cu aria cea mai
mare, având ca vârfuri
originea sistemului,
respectivul punct Paretto şi
intersecţia dintre paralele
duse la fiecare dintre axe şi
axa opusă. De fapt acesta se
obţine la o împărţire de 73/27
în favoarea bogatului.

96
 Teoria Jocurilor în R.I.
Soluţia Nash

Soluţia Nash arată că în acest joc al negocierii are de câştigat

cel care asociază o valoare medie unei sume cât mai mari,
deoarece el are o capacitate de ameninţare mai mare (din
moment ce jucătorul celălalt asociază aceleiaşi sume o utilitate
mai mare, are mai mult de pierdut). Acestă solu ţie se bazează
pe probabilitatea ca într-un proces de negocieri repetate,
indiferent de la ce sumă din interiorul intervalului (0, 100),
exceptând valorile extreme, se începe negocierea, jucătorul
care are mai mult de pierdut (în utilitate, nu în bani) din
rezistenţă (neacceptarea ofertei aflate în discuţie) va fi cea care
va face o ofertă mai favorabilă pentru celălalt jucător.

Teoria Jocurilor în R.I.

Soluţia Nash

Cu alte cuvinte P este mai deschis negocierii şi este dispus

să facă oferte mai avantajoase pentru R, în timp ce R nu se
află în această situaţie. Deoarece el asociază o utilitate mai
mică pentru o sumă mică de bani, el este dispus să rişte mai
mult şi are de câştigat din negociere. În schimb P, săracul ,
asociază o valoare mai mare sumelor mici şi din acest motiv
se teme să rişte pierderea acestora pentru un câştig mai
mare.

97
 Teoria Jocurilor în R.I.
Jocul laşului

Jocul laşului (menţionat şi ca puiul jucăuş) este un joc în care doi

jucători se angajează într-o activitate din care poate rezulta o
vătămare serioasă, dacă cel puţin unul dintre ei nu cedează.

Acest joc este, în mod comun, aplicat în cazul folosirii a două

vehicule cu motor de către doi conducători care pornesc unul
înspre celălalt, iar primul care virează pierde şi este umilit, fiind
numit laş. (Un astfel de exemplu poate fi văzut în filmul Rebel
Without a Cause, în care două personaje conduc maşinile în
direcţia unei stânci.) În practică, acest tip de joc, dacă este jucat
într-adevăr, este cel mai probabil să fie jucat între adolescenţi sau
între tineri agresivi, deşi nu este deloc popular. Principiul jocului
este de a crea presiune, până când o persoană cedează.

Teoria Jocurilor în R.I.

Jocul laşului

Sintagma jocul laşului poate fi folosită şi ca o metaforă pentru o

situaţie în care două partide se angajează într-o demascare din
care nu au nimic de câştigat şi doar din cauza mândriei nu
cedează.

Lui Bertrand Russell îi aparţine faimoasa comparaţie a jocului

laşului cu politica în cazul situării pe marginea prăpastiei, o
metodă de negociere în care fiecare parte întârzie să facă concesii
până când termenul limită este iminent. Presiunea psihologică
poate forţa un negociator să încuviinţeze evitarea unui rezultat
negativ. Poate fi o tactică foarte periculoasă; dacă nici una din
părţi nu "virează", este sigur că va apărea o coliziune.

98
 Teoria Jocurilor în R.I.

Concluzii

Teoria jocului (în eng. game theory ) este o ramură a matematicii

aplicate care abordează problema comportamentului optim în
jocurile cu 2 sau n persoane. Teoria jocului reprezintă un model
abstract de luare a unei decizii; nu trebuie confundat cu o
explicaţie de luarea a unei decicizii în realitatea socială. Punctul
comun al tuturor jocurilor imaginat în cadrul teoriilor este ideea
de strategie.

Teoria Jocurilor în R.I.

Concluzii

În exemplele virtuale imaginate de diverşi teoreticieni, prin joc se înţelege

o situaţie care implică doi sau mai mulţi decidenţi, numiţi jucători care
sunt puşi în faţa situaţiei de a-şi alege o strategie pentru a-şi maximiza
recompensele primite ca urmare a propriilor acţiuni raportate la mutările
celorlalţi.

În aceste jocuri jucătorii au interese opuse, în totaliatate sau parţial, acest

aspect cauzând un anumit comportament şi o anumită strategie în
abordarea jocului. Strategiile sau combinaţiile de strategii ale jucătorilor
sunt recompensate cu un anumit punctaj. La finalul jocului are loc o
comparare a rezultatelor şi o corelare a acestora cu strategiile efectuate.

99
Teoria Jocurilor în R.I.
alte exemple

Minimax

Bătălia sexelor

100
 Ce este pacea? Ce este războiul?

opusul războiului? conflict?

violenţă?

Cum rămâne însă cu ceilalţi factori? Cât de importantă este siguranţa?

Care este rolul jucat de justiţie?
Conflicte vor exista întotdeauna şi pretutindeni. Întrebarea decisivă este:
dacă aceste conflicte pot fi soluţionate sau nu prin folosirea violenţei?

Războiul este un conflict armat de masă care are următoarele

trăsături:

•două sau mai multe forţe armate participă la lupte, unde cel puţin
una dintre forţe dispune de o armată regulată sau de alte trupe
guvernamentale.

•demersurile celor doi participanţi se desfăşoară într-o formă

organizată, condusă de la centru, chiar dacă ele nu sunt mai mult
decât o defensivă armată sau atacuri planificate (operaţiuni de
gherilă, război de partizani).

•conflictul armat nu este constituit din confruntări spontane şi

sporadice. Ambele părţi acţionează în mod sistematic.

101
Din 1945, lumea a cunoscut doar 26 de zile fără război.

Incidenţa războaielor a crescut constant: 1945: 3 războaie, 1955: 15

războaie, 1975: 21 războaie, 1985: 33 războaie, 1995: 43 războaie.

Durata războaielor a crescut: 41 de războaie au durat mai mult de 10 ani, 26

de războaie, mai mult de 5 ani.

Numărul morţilor şi dimensiunile distrugerilor au crescut. Mai mult,

numărul victimelor de război din rândul civililor a crescut şi el: Participarea
populaţiei civile în rândul victimelor de război a crescut de la aprox. 50%
până la sfârşitul anilor 70, la 75% în anii 80 şi la aproape 90% în anii 90. În
total, războaiele de după 1945 au revendicat între 25 şi 35 de milioane de
vieţi omeneşti.

Între 1945 şi 1992 s-au sfârşit 124 de războaie, dintre care 28 prin victoria,
şi 36 prin înfrângerea atacatorului, 7 prin întreruperea luptelor, 16 prin
împăcarea părţilor implicate fără ajutorul unui mediator, 37 cu ajutorul
medierii unor părţi terţe.

"Nu există nici o cale către pace.

Pacea este calea!" - Mahatma Gandhi
"Îngrijeşte-te de mijloace, scopurile
se vor îngriji ele însele de ele."
Importante pentru Gandhi sunt aşadar
mijloacele - non-violenţa -, şi nu scopurile
- căutarea unei păci (utopice) care să fie
realizate într-un viitor îndepărtat.
Importante pentru Gandhi sunt
aşadar mijloacele - non-violenţa -,
şi nu scopurile - căutarea unei păci
(utopice) care să fie realizate într-un
viitor îndepărtat.
Pacea este acolo unde se
termină violenţa şi unde începe
cooperarea. Diferite trepte de
cooperare şi de integrare
marchează drumul spre pacea
"maximală", care nu este
definită în sensul unei stări fixe
de agregare şi care rămâne o
idee regulatoare sau o utopie
(pozitivă).

102
 Ernst-Otto Czempiel
Pace “pozitivă” vs. Pace “negativă”
Conceptul 'negativ' de pace înţelege pacea ca pe un non-război. Satisfacţia
constă în faptul că nu există război. Prin aceasta nu se înţelege însă numai
absenţa războiului, ci şi înlocuirea acestuia cu alte mijloace non-violente
de confruntare.

Pacea este aşadar un proces ce are loc într-un sistem internaţional şi care este
caracterizat de un mod non-violent de soluţionare a conflictelor.
Pacea domneşte atunci când conflictele sunt reglementate, în cadrul unui
sistem internaţional, fără a se face uz de forţă militară.
Înlăturarea uzului
organizat de forţă
militară şi continuă ca
un proces în care
actele de violenţă sunt
în descreştere, iar
justiţia distributivă
sporeşte."

O altă deosebire faţă de celălalt continuum este faptul că prin "sporirea justiţiei",
alături de gradul de (non-)violenţă, apare un nou criteriu de departajare a diferitelor
faze ale păcii. Acest lucru subliniază, încă o dată, strânsa legătură dintre pace şi
justiţie.

Pentru mulţi profesionişti, punerea în practică a nonviolenţei e mai

profundă decât abţinerea folosirii unui comportament sau limbaj violent.
Aceasta înseamnă că unui om îi pasă de ceilalţi, chiar şi de cei care nu
sunt de acord cu el. O implicaţie a acesteia este necesitatea de a-i păsa
cuiva de aceia care nu practică nonviolenţa.

103
 De ce avem nevoie de educaţia pentru pace?

Educaţia pentru pace este o educaţie socială şi politică: educaţie socială

ca transpunere a ‚principiului pedagogic’, de deconstrucţie a
‚structurilor suverane’ şi de amplificare a participării şi co-determinării a
tuturor celor ce participă la viaţa şcolară. Educaţia politică (pentru pace)
ar trebui structurată în jurul unor „probleme-cheie“.
Johan Galtung

CORELAŢIA CIVILI – MILITARI ŞI

SOCIETATEA CIVILĂ ÎN TEATRUL DE
OPERAŢII MILITARE

104
 CUPRINS

Introducere
Conceptele civili – militari şi societate civilă. Corelaţie
Prezenţa structurilor civili – militari şi ale societăţii civile în teatrul de operaţii. Misiuni

Operaţia civili – militari

2.1. Scop general şi obiective
2.2. Forţe şi mijloace participante
2.3. Forme şi procedee de acţiune
2.4. Dinamica acţiunilor
2.5. Conducere
2.6. Logistica
Organizarea structurilor civil-militare în Armata României. Misiuni
Concluzii şi propuneri
Încheiere

Conceptul civili-militari

CIMIC (Civil-Military Co-operation/Cooperare Civili – Militari), activitatea este

destinată ”înlesnirii interacţiunii dintre comandanţii forţelor din teatrele de
operaţii militare şi societatea civilă, în general, iar în particular, pentru asigurarea
succesului misiunii militare într-un mediu civil extrem de eterogen”

Wikipedia: termenul de CIMIC reprezintă: funcţia prin care un comandant

intră în legătură cu agenţiile civile active pe teatrele de operaţii.

Susţinerea forţei. Orice activitate desemnată a crea sprijin

pentru forţa militară din partea populaţiei indigene;
Legături (relaţii) civili – militari. Coordonarea şi
Doctrina NATO planificarea comună cu agenţiile civile în susţinerea de
3 funcţii CIMIC: misiuni.
Susţinerea mediului civil. Prevederea cu o varietate de
forme de asistenţă (expertiză, informaţii, securitate,
infrastuctură, capacitate de construcţie, etc.) a populaţiei
locale în sprijinul misiunilor militare

105
 Conceptul societatea civilă

Definiţia 1. Societatea civilă – un întreg sistem de structuri, care implică

cetăţeanul în diferitele sale ipostaze de membru într-o organizaţie
neguvenamentală, într-un sindicat sau într-o organizaţie patronală.

Gellner Ernest: societatea civilă reprezintă acel ansamblu de instituţii

neguvernamentale diverse, suficient de puternice pentru a contrabalansa
statul şi care, fără a-l împiedica să-şi îndeplinească rolul de menţinere a păcii
şi de a judeca imparţial cu privire la interesele majore, este totuşi capabil să-l
împiedice să domine şi să atomizeze restul societăţii
Gellner, Ernest, Condiţiile libertăţii. Societatea civilă şi rivalii ei

Conceptul societatea civilă

Instituţiile neguvernamentale nu sunt cu necesitate formale, pe lângă ele, societatea

civilă cuprinde şi:

grupurile mici, care, în interiorul comunităţilor, oferă un cadru de socializare, recreere,

discuţie, ajutorare ş.a.m.d.;
grupurile de interese, create pentru susţinerea unor scopuri clare şi precise;
vecinătatea, acel grup social constituit în special în mediile cu orientare comunitară
(sate tradiţionale, comunităţi etnice), structurat pe baza unor relaţii puternice de
întrajutorare şi intercunoaştere, a unor proiecte comune de acţiune;
asociativitatea, ce poate fi alcătuită din asociaţii locative, profesionale, recreative;
mişcările sociale, definite prin acţiunile sociale provocate de grupuri mari de oameni
care se manifestă împreună deliberat;
antreprenoriatul social, bazat pe microcredite şi credite sociale;
sfera publică deschisă, transparentă, activă în microcomunităţi şi care se dezvoltă în
relaţie cu spaţiul public securizant pentru persoana individuală;
civilitatea, ca sumă de sacrificii, iniţiative, acţiuni eficiente pe care fiecare şi le asumă
pentru creşterea calităţii vieţii comunitare;
familia, ca instituţie de bază a societăţii civile.

106
 Corelaţia civili – militari şi societate civilă

Corelaţia civili – militari şi societate civilă pe teatrele de operaţii presupune aşadar

relaţii de colaborare şi sprijin reciproc, existente sau care se stabilesc între instituţia
militară, autorităţile centrale (locale), organizaţiile internaţionale,
neguvernamentale şi populaţia civilă, ce au ca scop final îndeplinirea obiectivelor
părţilor implicate.

Guvernele, organizaţiile neguvernamentale, organizaţiile internaţionale şi forţele

armate colaborează pe timpul operaţiilor pentru a construi noi societăţi stabile
sau pentru a oferi ajutor în timpul situaţiilor de criză (de urgenţă civilă).

Din perspectiva civilă, cooperarea cu militarii este deosebit de utilă în primele

faze ale operaţiilor. Aşadar, cooperarea civili-militari va beneficia de prezenţa
oportună a misiunii militare, ce dispune de mijloace şi experienţă care vin să le
suplimenteze pe cele existente.

Prezenţa structurilor civili – militari şi ale societăţii civile în teatrul de operaţii.

Misiuni.

În perioada Războiului Rece, CIMIC-ul a fost confundat cu ideile de „sprijin al naţiunii

gazdă”, „asistenţă umanitară”, „acţiuni în caz de dezastre” etc., deoarece evenimentele în
care forţele militare participau la misiuni de menţinere a păcii (situaţii de răspuns la crize)
erau foarte puţine, devenind tot mai frecvente după 1990.

Treptat prezenţa structurilor civili – militari în teatrul de operaţii a dobândit noi valenţe,
devenind parte ale activităţilor militare, putem spune chiar domeniu distinct al acestora şi
implicit parte a operaţiilor în sprijinul păcii, incluzând sprijinul acordat de către forţele
militare guvernelor sau autorităţilor locale din zona/teatrul de operaţii.

CIMIC-ul reprezintă astăzi o activitate militară, o parte a operaţiilor de sprijin al păcii,

care ar putea include sprijinul acordat unei autorităţi locale sau naţionale. Unele dintre
activităţile CIMIC contemporane rămân legate de construirea de drumuri, poduri, şcoli,
spitale sau acordarea de sprijin autorităţilor civile şi asigurarea de provizii populaţiei
civile.

107
Prezenţa structurilor civili – militari şi ale societăţii civile în teatrul de operaţii.
Misiuni.

DOCTRINA NATO: CIMIC-ul reprezintă “coordonarea şi cooperarea în sprijinul

misiunii între comandantul forţei şi populaţia civilă, incluzând autorităţile naţionale şi
locale, precum şi organizaţiile şi agenţiile internaţionale, naţionale şi neguvernamentale”.

VERSIUNEA ONU: prezenţa structurilor civili – militari şi ale societăţii civile în teatrul
de operaţii reprezintă “o relaţie de sprijin reciproc, planificare integrată şi schimb
constant de informaţii, necesar la toate nivelurile, între forţele militare şi organizaţiile şi
agenţiile umanitare, care acţionează pentru îndeplinirea unui scop comun ca răspuns la o
situaţie de urgenţă umanitară”.

UNIUNEA EUROPEANĂ: conceptul CIMIC este definit ca: “sarcini sau activităţi
specifice desfăşurate de forţele UE, izolat sau în parteneriat, cu una sau mai multe
organisme civile, întotdeauna în sprijinul misiunii comandantului”.

Operaţia civili – militari

Scop general

Scopul imediat al CIMIC-ului este de a stabili şi

menţine deplina cooperare a comandantului cu
autorităţile civile, organizaţiile, agenţiile şi populaţia
din aria de comandă a operaţiilor, pentru a-i permite
acestuia să-şi îndeplinească misiunea. Reuşita poate
include şi suportul direct de implementare a unui plan
civil.

Scopul pe termen lung al operaţiei civili – militari, este

de a ajuta crearea şi susţinerea condiţiilor care vor
susţine îndeplinirea obiectivelor în cadrul operaţiei
militare.

108
 Operaţia civili – militari

Obiective:

să intre în legătură cu actorii din zona civilă, din mediile apropiate;
să se angajeze într-o planificare comună cu structurile civile apropiate înainte
şi pe timpul operaţiei;
să se preocupe continuu de evaluarea mediului local civil, incluzând nevoile
locale, în scopul de a identifica apariţia oricărui tip de insuficienţă şi să găsească
modul prin care aceasta ar putea fi acoperită;
să supravegheze coordonarea activităţilor în mediul civil de către forţele
militare, inclusiv a fondurilor necesare specialiştilor funcţionali;
să depună eforturile către o tranziţie uşoară şi oportună a responsabilităţilor
civile către autorităţile propriu-zise;
să lucreze cu staf-urile aliate în toate aspectele operaţiunilor;
să consilieze comandantul cu privire la toate cele întâmpinate.

Forţe şi mijloace participante

Interacţiunea personalului CIMIC va lua în calcul participarea unor tipuri variate de

actori cum ar fi organizaţiile internaţionale, organizaţiile neguvernamentale,
comunităţile locale, cele guvernamentale, alte forţe militare ostile sau aliate şi chiar
mass-media.

MIJLOACE PARTICIPANTE

CAPABILITĂŢI CONCEPTUALITATEA

politici, doctrine şi concepte Aspectul conceptual al capabilităţii

deplin dezvoltate; cuprinde politica, doctrina,
înţelegerea şi abilitatea de a planificarea şi procedurile
pune doctrina în practică; comandamentelor şi include
capacitatea fizică a supervizarea şi coordonarea
personalului instruit, unităţi comportamentului relaţiilor civili –
formate şi resurse susţinătoare; militari în timpul antrenamentelor şi
operaţiilor.

109
 Forţe şi mijloace participante

MIJLOACE PARTICIPANTE

INSTRUIRE, EDUCARE, EXERCIŢII RESURSELE FIZICE

ŞI CONŞTIENTIZARE GENERALĂ

Reprezinta aspectele de instructaj asupra

Aspectul fizic al capabilităţilor
capabilităţilor, dar care nu este limtat doar
cuprinde resursele necesare ale
la cursuri, prezentări, conferinţe si
comandantului pentru a executa
seminarii, precum şi monitorizarea şi
activităţi de tip CIMIC în
aplicarea lecţiilor învăţate.
situaţiile date. Din cauza faptului
că o situaţie diferă de cealaltă,
compoziţia acestor bunuri de
cele mai multe ori nu poate fi
prescriptivă.

Forme şi pricipii de acţiune

Întâietatea misiunii. NATO conduce operaţii civili – militari pentru a susţine misiunile
militare. Operaţia civili – militari permite unui comandant să dezvolte o interfaţă cu
mediul civil în rândul căruia operează şi să atragă deplin factorii civili în planurile sale.

Comanda militară. Este responsabilitatea comandanţilor să conducă activităţi CIMIC la

toate nivelurile, să atingă unitatea necesară a comandamentului şi a unităţii, să susţină şi să
recunoască importanţa integrării efortului general. Comandanţii trebuie să fie precauţi la
impactul operaţiilor militare în mediul civil şi la impactul mediului civil asupra operaţiilor
sale. Aceştia trebuie să prioritizeze şi să conducă activităţile CIMIC în aşa fel încât
eficienţa militară este menţinută fără adăugarea unor obiective lipsite de sens sau
compromiţătoare civililor aflaţi oricum în suferinţă.

110
 Forme şi pricipii de acţiune

Economia. Comandantii trebuie să caute să evite folosirea bunurilor şi a echipamentelor

militare în sarcinile non-militare. Resursele militare sunt finite şi trebuiesc gestionate cu
grijă pentru a păstra capabilităţile militare, să folosească de fiecare dată doar minimum
necesar pentru a susţine populaţia civilă sau organizaţiile civile. Comandanţii trebuie să
fie atenţi la reducerea dependenţei pe termen lung a civililor faţă de resursele militare.
Odată ce au fost furnizate provizii şi ulterior s-a redus sprijinul cu resurse pentru
populaţia civilă, relaţiile civili – militari s-ar putea denaturarea generând o stare de
neîncredere în rândul opiniei publice faţă de forţa militară.

Prioritizarea şi concentrarea. Bunurile existente pentru operaţiile civili – militari sunt

într-o oarecare măsură limitate, prin urmare ei a trebui să se concentreze pe sarcini de
maximă prioritate. Concentrarea are avantajul de a îmbunătăţi percepţiile civililor asupra
forţei militare şi determinarea către acţiune în interes civil.

Forme şi pricipii de acţiune

Obligaţii legale şi consideraţii umanitare. Comandanţii au responsabilitatea

legală de a se supune legilor conflictului armat. Structura juridică va consilia
comandantul despre aceste lucruri. Comandanţii trebuie să caute, date fiind
constângerile misiunii, să reducă efectul operaţiilor militare asupra non-
combatanţilor. Acest aspect este fundamental în consolidarea legitimităţii misiunii.
Drepturile umane ale indivizilor şi grupurilor trebuiesc respectate şi protejate în
concordanţă cu legislaţia internaţională şi legea conflictelor armate.

111
 Principiile CIMIC

Reprezinta PERCEPŢII care influenţează coordonarea

operaţiei civil – militar aflate deasupra spectrului conflictual.
Acestea se împart în două categorii distincte:

1. principii ce guvernează coordonarea militară a CIMIC-ului. Aceste

principii ghidează procesele militare interne, care includ dezvoltarea unui
plan de susţinere CIMIC şi reglementează executarea lui.

2. principii ce guvernează relaţiile civil – militari. Aceste pricipii oferă

orientare cu privire la stabilirea şi menţinerea unor relaţii civil – militari
eficiente cu outorităţile civile, agenţiile coordonatoare, organizaţii şi
populaţie.

Dinamica acţiunilor

Relaţiile dintre NATO şi organizaţiile civile

În scopul de a armoniza contribuţia forţelor NATO la activitatea

organizaţiilor civile care lucrează în zonele de operaţii este necesar a se
dezvolta o relaţie eficientă între acestea. Operaţia civili – militari este
instrumentul de comandă pentru dezvoltarea acestor relaţii în aria de
operaţii comune (JOA). Aceste relaţii vor fi susţinute pe baza celor stabilite
între NATO şi respectivele organizaţii internaţionale şi neguvernamentale la
nivelul de comandă strategică şi la niveluri mai înalte. Cu toate că pot exista
relaţii instituţionale între Comandamentul NATO şi aceste organizaţii relativ
apropiate, se vor dezvolta şi relaţii mai puţin formale, bazate pe aplicarea
cunoştinţelor de lucru asupra mecanismelor de planificare şi activităţi de
instruire comună.

112
 Dinamica acţiunilor

Operaţia civili – militari o nouă dimensiune civilă

Operaţia civili – militari, joacă un rol important de-al lungul configuraţiei

unui conflict. Ea contribuie la realizarea unui mediu stabil în care misunea
poate fi completată mult mai uşor. Bineînţeles că o forţă poate fi parţial
dependentă de instituţiile civile şi de populaţie pentru resurse şi informaţii,
şi se bizuie pe autorităţile civile pentru a furniza securitate în diferite zone.
Însă este posibil să câştige deplina libertate de acţiune şi mişcare fără
cooperarea acestor autorităţi civile. Personalul CIMIC va juca un rol
central în evaluarea nevoilor imediate ale populaţiei locale şi organizaţiilor
neguvernamentale. Aceste evaluări vor fi cheia panificării operaţionale,
întâlnesc nevoile locale imediate, obţinând stabilizarea şi un plan matrice
pentru o tranziţie calmă către autorităţile civile.

Conducerea operaţiilor civili - militari

Stadiul pre-operaţional. În faza incipientă, înainte de operaţie, personalul CIMIC este

implicat în planificări, educaţie, şi training. Este decisiv ca ei să valorifice relaţiile existente
cu partenerii civili operaţionali pentru a se angrena într-un plan integrat. În acelaşi timp,
personalul CIMIC va lucra cu toate celelalte categorii de personal pentru a se asigura că toţi
factorii civili relevanţi sunt integraţi în procesul de planificare.

Stadiul operaţional – responsabilităţi generale. Scopul CIMIC este de a asigura o

eficientă cooperare civili – militari în sprijinul misiunii comandantului. Stabilirea de relaţii
formale şi informale trebuiesc menţinute cu actorii civili existenţi, unii dintre aceştia pot
activa pe aria de operaţii comune înainte ca forţele NATO să apară.

Şase tipuri de sarcini se cer a fi îndeplinite în stadiul operaţional:

COMUNICAREA
COORDONAREA
SCHIMBUL DE INFORMAŢII
STABILIREA DE ÎNŢELEGERI
OPERAŢII CIVILI – MILITARI
EVALUAREA

113
 Conducerea operaţiilor civili - militari

Stadiul operaţional – responsabilităţi specifice. În faza iniţială a operaţiilor de răspuns

la situaţii de criză, sarcinile imediate preluate în mod normal de către organizaţiile civile
ar putea fi realizate şi de către forţele militare pentru motive logistice imediate, umanitare
sau ca prim pas în crearea unor infrastructuri durabile. Acţiunea mai poate fi solicitată
pentru a preveni grupurile criminale, ostile şi necooperante de a prelua controlul
serviciilor cheie, facilităţilor, sectoarelor sau posturilor administrative. Forţa ar putea cere
asistenţa operaţiilor de tip civili – militari în gestionarea unui număr mare de refugiaţi sau
persoane strămutate.

Sarcini implicate. Personalul CIMIC trebuie să se concentreze pe încurajarea agenţiilor

civile locale şi internaţionale susţinătoare pentru a-şi asuma deplina autoritate pentru
implementarea civilă. Organizaţiile civile trebuiesc încurajate pentru asumarea
responsabilităţilor de îndeplinire a funcţiilor civile şi descreşterea nivelului de asistenţă
din partea forţelor militare. Relaţiile stabilite în această etapă şi mai departe, ce
ajustează evaluările progresului obţinut în implementarea civilă, sunt cruciale în
eficientizarea unei tranziţii calme a responsabilităţilor.

Conducerea operaţiilor civili - militari

Etapa de tranziţie. Primul rol al operaţiei civili – militari în faza de tranziţie este de a
asista autorităţile civile stabilite să opereze în afara forţelor NATO sau a ariei de
operaţii comune. În timp ce forţa militară se reduce ca număr, la fel şi scopul sau
responsabilităţile sale, operaţiile civili – militari vor continua să asiste transferarea
diferitor tipuri de responsabilităţi către zona civilă, acele responsabilităţi asumate de
forţa militară în trecut, înainte de apariţia agenţiilor şi organizaţiilor autorizate.
Personalul CIMIC va înceta de asemenea executarea oricăror funcţii care nu mai sunt
necesare odată cu stabilizarea treptată a zonei.

114
 Logistica

Un sistem logistic integrat cu o mare mobilitate, permite degrevarea completă a unităţilor

luptătoare şi de sprijin de luptă de sarcini administrative. Acest sistem trebuie să fie capabil
să acorde sprijin logistic în locul unde este necesar, în volumul cerut şi la momentul oportun.

Structurile logistice sunt dimensionate în raport cu specificul teatrului de operaţii şi al

misiunii de luptă trebuie să aibe un grad de flexibilitate şi adaptabilitate ridicat, astfel încât
să-şi poată modifica oportun organizarea şi profilul funcţionalităţii, în concordanţă cu
cerinţele de suport logistic ale forţelor pe care le deservesc.

Organizarea structurilor civil-militare în Armata României

În cadrul Statului Major General se află Biroul Cooperare Civili-Militari în Direcţia

Planificare Strategică (J5), care reprezintă structura specializată la nivel central pe linia
cooperării civili-militari şi este principalul coordonator al activităţilor CIMIC din Armata
României.

Biroul stabileşte politica în domeniul cooperării civili-militari, elaborează concepţia,

doctrina şi manualul, în domeniu, întocmeşte ghiduri operaţionale şi concepţia de
pregătire a personalului CIMIC din Armata României, pregăteşte personalul CIMIC, care
pleacă în misiuni în afara graniţelor ţării.

În Armata României, a avut loc

înfiinţarea Grupului CIMIC, de nivel
batalion, în cadrul Forţelor Terestre, ca
urmare a îndeplinirii obiectivelor de
parteneriat, pe linie CIMIC.

115
 Organizarea structurilor civil-militare în Armata României

Pentru participarea la operaţii, grupul CIMIC nu se dislocă în întregime, ci

numai anumite elemente din compunerea sa (companii generale CIMIC,
plutoane CIMIC, echipe funcţionale de specialişti CIMIC).

El va reprezenta centrul de expertiză în domeniul CIMIC şi va avea misiunea

de a pregăti personalul CIMIC din Armata României, la nivel tactic.

Grupul CIMIC este organizat după standarde NATO şi se află în procesul de

operaţionalizare deplină, în vederea participării la misiunile pentru care a fost proiectat.

Privind din perspectiva realizării unor structuri multinaţionale de cooperare civili-

militari, trebuie menţionată iniţiativa unor state membre NATO din Europa, care au
înfiinţat grupuri CIMIC multinaţionale, astfel: Germania, Polonia, Norvegia, Olanda,
Cehia, Danemarca au înfiinţat Grupul CIMIC “NORD”, iar Italia, Turcia, Grecia,
Ungaria, Spania – Grupul CIMIC “SUD”.

Misiuni

116
 Misiuni

Implicaţiile societăţii civile

în conflictele Balcanice

Silviu Nate, iulie 2008

117
 Implicaţiile societăţii civile
în conflictele Balcanice

PATRU actori civili internaţionali implicaţi în Balcani

CALITĂŢI

monitorizare în materie de respectarea drepturilor omului

expertiză în acordarea de asistenţă umanitară

expertiză recunoscută în emiterea de rapoarte şi analize

formatori de opinie la nivel internaţional

Silviu Nate, iulie 2008

Implicaţiile societăţii civile

în conflictele Balcanice
Silviu Nate, iulie 2008

EULEX

Majoritatea statelor UE, Norvegia, Elveţia, Turcia şi Statele

Ţările participante: Unite ale Americii.

Cea mai mare misiune civilă lansată vreodată sub auspiciile Politicii Europene de Securitate şi
Apărare.

Obiective: Asistă autorităţile din Kosovo, autorităţile judiciare şi agenţiile de

impunerea legii pentru crearea unui mediu de stabilitate.
Dezvoltă şi întăreşte sistemul independent şi multi-etnic al justiţiei şi
sistemul multi-etnic de poliţie, asigurându-se că aceste instituţii nu sunt
viciate de interferenţe politice şi aderă la standarde internaţionale şi
europene recunoscute.

EULEX în deplină cooperare cu Programele de Asistenţă ale Comisiei

Realizări: Europene îşi implementează în continuare mandatul pentru a conduce,
monitoriza şi consilia responsabilităţile executive locale.
În mai 2008, au lansat Campania “Come to Europe” – “Veniţi spre Europa”.

118
 Implicaţiile societăţii civile
Silviu Nate, iulie 2008
în conflictele Balcanice
Amnesty International

Ţara de origine: Marea Britanie

Are birouri în 80 de state. Nu este prezentă în România, efectuează raporturi asupra ţării noastre.

Obiective: Contribuie la stoparea abuzurilor în materie de drepturile omului prin

mobilizare publică şi presiune guvernamentală, asupra grupurilor politice,
companiilor şi corpurilor interguvernamentale.

Cei 200 de cercetători de la Secretariatul Internaţional de la Londra şi diverşi

coordonatori şi organizatori din filialele naţionale emit rapoarte periodice cu
privire la respectarea drepturilor omului în diferite state de cele mai multe ori
axate pe aspecte nefavorabile.
Realizări: A semnalat abuzuri cu privire la tratamentul deţinuţilor în Bosnia şi Herţegovina.
A monitorizat procese de crime de război în Bosnia.
Organizaţia Amnesty International a cerut comunităţii internaţionale să îi
aducă în faţa justiţiei pe membrii contingentului românesc din Kosovo acuzaţi
de uciderea cu gloanţe de cauciuc a doi etnici albanezi în cursul protestelor
desfăşurate în februarie 2007 la Priştina.

Implicaţiile societăţii civile

Silviu Nate, iulie 2008
în conflictele Balcanice

Human Rights Watch

Ţara de origine: Statele Unite ale Americii

Obiective: Human Rights Watch se opune violării drepturilor fundamentale ale omului,
care includ pedeapsa cu moartea şi discriminarea pe criterii de orientare
sexuală. Organizaţia promovează libertăţile religioase şi ale mass-media.

Realizări: A monitorizat şi continuă să monitorizeze prosesele în cazul crimelor de

război, crimelor împotriva umanităţii şi genocid în Bosnia şi Herţegovina.
A semnalizat mai multe incidente cu privire la încălcarea drepturilor omului
în Bosnia.

A promovat cooperarea cu Tribunalul ONU pentru judecarea crimelor de

război din Bosnia şi Herţegovina.

119
 Implicaţiile societăţii civile
în conflictele Balcanice
Silviu Nate, iulie 2008

Ţara de origine: Elveţia Organizaţia Internaţională

a Asociaţiilor de Crucea
Roşie şi Semiluna Roşie

Mişcare umanitară internaţională a cărei misiune este aceea de a proteja viaţa

Obiective: şi sănătatea oamenilor, de a asigura respectul faţă de fiinţa umană şi de a
preveni şi alina suferinţa oamenilor, fără vreo discriminare în ceea ce priveşte
naţionalitatea, rasa, religia, clasele sociale sau opiniile politice.

A semnalat faptul că 18.000 de persoane sunt încă dispărute în războaiele din

Realizări: Balcani din perioada 1992 şi 1995.

Efectuarea unor transporturi de ajutoare umanitare constând în produse

alimentare, medicamente şi echipamente medicale care au fost distribuite în
toate punctele de Cruce Roşie din Kosovo.

cooperează cu refugiaţii care se întorc la locurile de origine pentru a fi

compensaţi pentru proprietăţile pierdute

Implicaţiile societăţii civile în conflictele Balcanice

CONCLUZII

Prima operaţie de gestionare a crizelor a fost lansată de UE în decursul

anului 2003. Până în momentul de faţă, Uniunea Europeană a desfăşurat operaţiuni
de tip militar, civil sau civil-militar, în Balcanii de Vest, Africa, Orientul Mijlociu,
Asia de Sud-Est, Europa de Est şi Caucazul de Sud. De cele mai multe ori, diferenţa
dintre operaţiunile militare şi cele civile în cadrul PESA este superficială, astfel
multe misiuni civile implică sprijin militar, iar operaţiuni militare sunt urmate de
misiuni civile sau de programe de asistenţă şi dezvoltare ale Comisiei Europene.

Pe 16 decembrie 2002 este formalizat un acord între Uniunea Europeană şi

Alianţa Nord-Atlantică care pe fond reprezintă baza unui potenţial parteneriat
strategic UE-NATO în Balcani. Este consacrată formula clasică ce recunoaşte

120
necesitatea desfăşurării unor operaţiuni de gestiune a crizelor sub egida UE, „where
NATO as a whole is not engaged.” 71

Un prim pas esenţial în dezvoltarea arhitecturii europene în problemtica de

gestiune al crizelor îl constituie Declaraţia de la Petersberg adoptată de Consiliul
Ministerial de la Petersberg la 19 iunie 1992 prin care UEO îşi asumă sarcina de a
desfăşura sub egida sau în cooperare cu ONU sau CSCE operaţiunile de tip
Petersberg: misiuni umanitare şi de evacuare, misiuni de menţinere a păcii, misiuni
ale forţelor combatante pentru gestiunea crizelor, inclusiv misiuni pentru
restabilirea păcii. Trebuie să precizăm faptul că sarcinile de tip Petersberg sunt
prin esenţa lor misiuni de gestiune, de management al crizelor complet diferite de
operaţiunile de misiunile de apărare colectivă. Acest tip de operaţiuni vin în
întâmpinarea acelor riscuri şi instabilităţi balcanice care de la începutul anilor 90
afectau securitatea comunităţii euro-atlantice.

Dintre sesizările organizaţiilor neguvernamentale prezente în Balcani, merită

menţionat comunicatul Comitetului Internaţional al Crucii Roşii (CICR) care a
anunţat că mai mult de 17.000 de persoane sunt înca date dispărute după conflictele
din fosta Iugoslavie din anii '90. Aproximativ 13.450 de persoane sunt date dispărute
în urma conflictului din Bosnia, 2.386 în urma războiului din perioada 1991-1995
din Croaţia şi 2.047 de persoane în urma conflictului din Kosovo (1998-1999).

Potrivit estimărilor iniţiale, războiul din Bosnia s-a soldat cu moartea a

aproximativ 200.000 de persoane şi cu circa 2,2 milioane de refugiaţi (jumatate din
populaţia totală a ţării), dar un raport al Centrului de Cercetare şi Documentare din
Sarajevo, publicat recent, a avansat cifra de 100.000 de morţi. Mai mult de 20.000
de persoane au fost ucise în timpul războiului din Croaţia, iar conflictul din Kosovo
s-a soldat cu 10.000 de morţi72.

PRISTINA, Kosovo – Amnesty International, Human Rights Watch şi

Comitetul Helsinki din Norvegia au declarat pe10 martie 2008 că misiunea condusă
de UE în Kosovo (EULEX) trebuie supusă unei verificări mai atente şi să dea
dovadă de o mai mare responsabilitate decât predecesoarea sa, UNMIK. „UE trebuie
să conducă prin exemplu dacă doreşte să acorde ajutor pentru dezvoltarea
drepturilor omului şi supremaţiei legii în Kosovo”, se afirma într-o declaraţie
comună emisă de cele trei ONG-uri. Organizaţiile au insistat de asemenea ca forţele
NATO din Kosovo să fie supuse unei monitorizări mai atente.

71
EU- NATO Declaration on ESDP, în Jean-Yves Haine From Laeken to Copenhagen European defence: core
documents, vol.III, Chaillot Papers, no.5, The European Union Institute for Security Studies, Paris-February 2003,
pp.178
72
A se vedea:
http://www.ziaruldeiasi.ro/cms/site/z_is/news/peste_17.000_de_disparuti_dupa_razboaiele_iugoslave_146978.htm
l , vizitat la data de 03.06.2008, ora: 21:03.
121
 Cele 3 ONG-uri au reiterat criticile anterioare aduse misiunii ONU,
menţionând în special reacţia poliţiei UNMIK la demonstraţiile mişcării
Vetevendosje (Autodeterminare) din februarie 2007. Poliţia a tras cu gloanţe de
cauciuc expirate, ucigând doi protestatari şi rănind alţi câţiva.73

Putem spune că asistăm la un „război de interese” al organizaţiilor

neguvernamentale din spaţiul american şi cel european, dorinţa celor dintâi numiţi
de a se implica şi monitoriza excesiv anumite procese sociale din zona balcanică
crează vaşnice dispute în plan internaţional şi mediatic. Deşi anumite organizaţii
neguvernamentate au o anumită tradiţie şi reputaţie pe scena globală, gradul de
expertiză şi eficienţă al acestora lasă multe semne de întrebare, astfel tind să li se
asocieze imaginea cu diferite interese politice. Concluzionând cu o oarecare doză de
sarcasm, am putea spune ca ONU este „cel mai de succes ONG” la scară globă,
deoarece autoritatea şi finalităţile acestei organizaţii se regăsesc cu precădere în
zona umanitară. Balcanii au fost dominaţi în ultima perioadă de încadrări şi rapoarte
nesatisfăcătoare produse întocmai de către societatea civilă - aceste entităţi având un
puternic rol de formator de opinie pentru instituţiile internaţionale şi populaţie în
ansamblu.

73
A se vedea: http://www.setimes.com/cocoon/setimes/xhtml/ro/features/setimes/newsbriefs/2008/03/11/nb-06 ,
vizitat la data de 07.06.2008, ora: 19:38.

122