Universitatea Agora din municipiul Oradea

Facultatea de Științe Juridice și Administrative

TEORIA GENERALĂ A
STATULUI ȘI DREPTULUI
Note de seminar
Drd. Roxana-Denisa VIDICAN
 CUPRINS
I. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI – PROBLEME GENERALE _____________ 4
I.1. Științele juridice și locul lor în societate _________________________________________ 4
I.2. Teoria generală a dreptului – componentă a științelor juridice ______________________ 4
I.3. Funcțiile științei dreptului (științelor juridice) ___________________________________ 6
I.4. Metodologia studierii problemelor statului și dreptului ____________________________ 6
I.5. Metodele cercetării științifice juridice __________________________________________ 6
II. NOŢIUNEA DREPTULUI _______________________________________________ 8
II.1. Sensurile termenului „drept”_________________________________________________ 8
II.2. Etimologia termenului „drept” ______________________________________________ 10
II.3. Înțelesuri ale noțiunii de drept în limba română ________________________________ 10
II.4. Dreptul și morala _________________________________________________________ 10
II.5. Scurte considerații privind originea și apariția dreptului _________________________ 11
II.6. Dimensiunea socială a dreptului _____________________________________________ 12
II.7. Primele legiuiri ___________________________________________________________ 13
II.8. Definiții ale filosofilor și juriștilor antici _______________________________________ 14
II.9. Definiția dreptului_________________________________________________________ 15
III. NOŢIUNEA STATULUI ______________________________________________ 16
III.1. Sensurile termenului „stat” ________________________________________________ 16
III.2. Etimologia termenului „stat” _______________________________________________ 17
III.3. Scurte considerații privind apariția și evoluția statului __________________________ 17
III.4. Elementele constitutive ale statului __________________________________________ 18
III.5. Funcțiile statului _________________________________________________________ 19
III.6. Separația puterilor în stat __________________________________________________ 20
III.7. Statul de drept ___________________________________________________________ 20
III.8. Supremația legii __________________________________________________________ 20
III.9. Forma de stat ____________________________________________________________ 21
IV. CONSTANTELE DREPTULUI ŞI ALE STATULUI ________________________ 23
IV.1. Constantele dreptului _____________________________________________________ 23
IV.2. Constantele statului _______________________________________________________ 24
V. SISTEMUL DREPTULUI _______________________________________________ 27
V.1. Unitatea și diversitatea normelor de drept _____________________________________ 27
V.2. Evoluția istorică a sistemului de drept ________________________________________ 28

1
 V.3. Diviziunea dreptului _______________________________________________________ 28
V.4. Ramurile dreptului ________________________________________________________ 29
VI. PRINCIPIILE ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI _____________________________ 31
VI.1. Principiile dreptului ______________________________________________________ 31
VI.2. Funcțiile dreptului ________________________________________________________ 33
VII. IZVOARELE DREPTULUI ____________________________________________ 35
VII.1. Conceptul de izvor al dreptului ____________________________________________ 35
VII.2. Clasificarea izvoarelor de drept ____________________________________________ 35
VII.3. Analiza izvoarelor formale ale dreptului _____________________________________ 36
VIII. ELABORAREA DREPTULUI __________________________________________ 43
VIII.1. Tehnica elaborării dreptului ______________________________________________ 43
VIII.2. Principiile tehnicii de elaborarea a actelor normative _________________________ 44
VIII.3. Etapele tehnicii de elaborarea a actelor normative ____________________________ 45
VIII.4. Părțile constitutive ale actului normativ ____________________________________ 47
VIII.5. Structura internă a actului normativ _______________________________________ 49
VIII.6. Sistematizarea conținutului actului normativ ________________________________ 49
VIII.7. Evenimentele legislative __________________________________________________ 50
IX. NORMA JURIDICĂ __________________________________________________ 51
IX.1. Noțiunea normei juridice __________________________________________________ 51
IX.2. Trăsăturile normelor juridice_______________________________________________ 52
IX.3. Structura normei juridice _________________________________________________ 54
IX.4. Clasificarea normelor juridice ______________________________________________ 60
X. ACŢUNEA NORMELOR JURIDICE ______________________________________ 61
X.1. Acțiunea normei juridice în timp_____________________________________________ 61
X.2. Acțiunea normei juridice în spațiu și asupra persoanelor_________________________ 64
XI. APLICAREA NORMELOR JURIDICE __________________________________ 67
XI.1. Realizarea dreptului ______________________________________________________ 67
XI.2. Formele realizării dreptului ________________________________________________ 67
XI.3. Caracteristicile actelor individuale de aplicare a dreptului_______________________ 68
XI.4. Fazele aplicării dreptului __________________________________________________ 69
XII. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE _____________________________ 71
XII.1. Noțiunea interpretării normelor juridice_____________________________________ 71
XII.2. Obiectul interpretării normelor juridice _____________________________________ 71

2
 XII.3. Forme de interpretare a normelor juridice ___________________________________ 72
XII.4. Metode de interpretare a normelor juridice __________________________________ 73
XII.5. Rezultatul interpretării normelor juridice ___________________________________ 74
XIII. RAPORTUL JURIDIC ________________________________________________ 75
XIII.1. Noțiunea raportului juridic _______________________________________________ 75
XIII.2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic ______________________________ 75
XIII.3. Premisele sau condițiile raportului juridic ___________________________________ 76
XIII.4. Elementele raportului juridic _____________________________________________ 78
XIII.5. Clasificarea raporturilor juridice __________________________________________ 84
XIV. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ __________________________________________ 85
XIV.1. Noțiunea răspunderii juridice _____________________________________________ 85
XIV.2. Principiile răspunderii juridice ____________________________________________ 86
XIV.3. Formele conduitei ilicite și formele răspunderii juridice _______________________ 87
XIV.4. Condițiile răspunderii juridice ____________________________________________ 90
XIV.5. Cauze care înlătură răspunderea juridică ___________________________________ 92

3
 I. TEORIA GENERALĂ A DREPTULUI – PROBLEME GENERALE

I.1. Științele juridice și locul lor în societate

Știința, privită ca un fenomen social distinct și ca formă specifică de activitate, are un
sistem de idei, de reprezentări și de teorii, dar este totodată și un sistem care se dezvoltă
perpetuu și produce valori spirituale. Știința este un sistem de cunoștințe despre natură,
societate și gândire, cunoștințe obținute prin metode corespunzătoare și exprimate în
concepte, categorii, principii și noțiuni.
Datorită complexității sale, știința se împarte în mai multe categorii, putând fi astfel
identificate științele despre natură, despre gândire, despre societate.
Științele juridice fac parte din categoria științelor despre societate. Acest lucru se
datorează faptului că acestea din urmă au ca principală preocupare legile generale ale
societății, care se manifestă chiar prin activitatea umană. În cadrul științelor despre societate
se pot distinge mai multe ramuri, cum sunt, de exemplu, științele politice, științele
economice, științele istorice, științele juridice, etc., fiecare din ele abordând, în mod specific,
un anumit domeniu al realității sociale.
Ceea este specific științelor juridice spre deosebire de alte științe care privesc omul și
societatea este faptul că acestea studiază, pe de o parte, necesitățile care determină apariția și
manifestarea dreptului și a statului, cât și, pe de altă parte, acțiunea normelor juridice, ca
reguli specifice de conduită umană și, mai ales, efectele încălcării lor.
Din acest motiv, științele juridice pot fi împărțite în trei categorii, în funcție de modul
în care sunt abordate și anume:
a. științele juridice teoretice, adică cele care studiază dreptul în ansamblul lui: Teoria
generală a dreptului, Filosofia dreptului, Sociologia juridica.
b. științele juridice istorice, cele care studiază dreptul în evoluția sa istorică, concretă, în
mod cronologic: istoria dreptului românesc, dreptul roman.
c. științele juridice de ramură, cele care studiază diferite categorii ale normelor de drept,
grupate în baza obiectului lor comun: drept constituțional, drept administrativ, drept civil,
drept penal, drept financiar, drept comercial, drept procesual civil, drept procesual penal, etc.
O altă categorie, care vine oarecum să le completeze pe cele trei, este cea a științelor
auxiliare științelor juridice, care contribuie, de regulă, la asigurarea cunoașterii celor mai
bune condiții de edictare a normelor, de prevenire a încălcării lor și de aplicare eficientă a
diferitelor categorii de norme juridice: criminalistica, criminologia, medicina legală,
politologia etc.
I.2. Teoria generală a dreptului – componentă a științelor juridice

Dreptul, conceput ca totalitate a normelor juridice impuse în societate, face obiectul

științei dreptului.
O teorie despre drept poate fi științifică și generală în măsura în care reușește să facă
abstracție de particularitățile fiecărei ramuri de drept, pe de o parte, cât și de particularitățile
naționale ale dreptului din fiecare tara.
Teoria generală a dreptului studiază conceptele, categoriile, principiile și noțiunile
care stau la baza elaborării și aplicării dreptului. Teoria generală a dreptului este o disciplină
științifică și didactic-universitară, care studiază dreptul privit ca ansamblu (genul) și nu
ramurile de drept (specia).
Importanta studierii dreptului rezultă din necesitatea de a-i determina orientările de
dezvoltare, de a-i cunoaște normele și modalitățile de aplicare, limitele în care operează
asigurându-se respectarea lui și, în acest fel, a drepturilor și libertăților fundamentale ale
membrilor societății.

4
 În România, în primele decenii ale sec XX, problemele generale de drept au fost
studiate sub denumirea de enciclopedie a dreptului.
Teoria generală a statului și dreptului, ca disciplină didactică universitară în cadrul
învățământului superior juridic, are rolul de inițiere în cunoașterea rezultatelor cercetării
științifice vizând cele două fenomene sociale, respectiv dreptul și statul și studiază fenomenul
juridic în ansamblul său la un nivel de maximă generalitate și în cele mai esențiale aspecte ale
sale așa cum nu se întâlnește în cazul celorlalte științe juridice.
Teoria generală a dreptului este o disciplină necesară în studierea fenomenului juridic.
Fără o cunoaștere de ansamblu a trăsăturilor esențiale ale fenomenului juridic nu este posibilă
nici cercetarea concretă și de strictă specialitate efectuată de celelalte științe juridice,
respectiv cele istorice și cele de ramură.
Această materie are rolul de a introduce studentul în tot ceea ce înseamnă fenomenul
juridic. Ea explorează în profunzime conceptul de drept și mai mult decât atât, are menirea de
a familiariza studenții cu cele mai importante instituții de drept cu care vor opera pe parcursul
celor patru ani de studiu și ulterior în profesia aleasă.
În acest sens este abordată noțiunea dreptului, sistemul dreptului, legătura dintre drept
și stat, teorii despre drept și stat, izvoarele dreptului, normele și raporturile juridice,
problematica elaborării, sistematizării, aplicării și interpretării normelor juridice, respectarea
dreptului și răspunderea juridică.
Odată înzestrat cu toate aceste elemente de bază, studentul poate să pătrundă mai
departe cu ușurință în a-și aprofunda studiul. Această disciplină are în cele din urmă rolul
unui abecedar, deoarece constituie pilonul de bază al unui viitor limbaj juridic.
Din cele de mai sus rezultă că teoria generală a dreptului poate avea trei semnificații,
poate fi abordată din trei puncte de vedere.
a. Teoria generală a dreptului are ca obiect de studiu abordarea din punct de vedere
teoretic, general a dreptului în întregul său. Deoarece analizează dreptul în ansamblul și
integralitatea sa, studiază ordinea juridică în globalitatea sa, teoria generală a dreptului
formulează inevitabil definiția dreptului, conceptele și categoriile specifice acestuia și cu care
operează toate științele juridice. Formulează o serie de principii general valabile pentru toate
științele juridice. Cum ar fi, spre exemplu: principiul legalității, principiul supremației legii,
al neretroactivității legii, al prezumției de cunoaștere a legii conform căruia nimeni nu se
poate pretinde că nu o cunoaște. Tot teoria generală a dreptului studiază și metodologia de
cercetare utilizată de știința dreptului, precum și corelația dintre drept - putere, drept - stat,
drept - morală.
b. Teoria generală a dreptului este o știință, deoarece operează cu concepte, teorii,
principii, însă are și o importantă de ordin practic, întrucât servește în mod direct procesul de
elaborare și aplicare a dreptului.
c. Teoria generală a dreptului este în mod cert și o disciplină de învățământ, având un
caracter de introducere în studiul științelor juridice. Această disciplină inițiază studentul în
lumea dreptului, are rolul de a-i ghida pașii către universul juridic, al justiției. Are menirea de
a-l înarma cu o serie de noțiuni, de concepte și definiții.
Printre figurile reprezentative ale științei juridice românești, din perioada celor două
războaie mondiale, se înscrie în mod cert și numele profesorului universitar Mircea Djuvara
care, în activitatea sa didactică și științifică, a acordat o permanentă atenție problemelor
metodologice. Pe această linie se înscrie și preocuparea lui pentru precizarea obiectului de
studiu al disciplinei „Teoria generală a dreptului”.
În acest sens, Mircea Djuvara arată că „Teoria generală a dreptului” sau
„Enciclopedia juridică”, cum o mai denumește el, nu poate fi înțeleasă ca un rezumat al
dreptului, ea nu are ca obiect nici prezentarea unor cunoștințe particulare din diferite ramuri
ale dreptului, ci este chemată să cerceteze ceea ce este esențial în drept ca fenomen social.

5
Scopul „Teoriei generale a dreptului” ar fi prezentarea unei viziuni de ansamblu care să
generalizeze elementele comune ale dreptului.
Concluzionând, putem afirma că obiectul de studiu al teoriei generale a dreptului
constă în elaborarea celor mai generale noțiuni; concepte; categorii; instituții cu care operează
celelalte discipline juridice, cum ar fi: stat, drept, izvor de drept, sistem de drept, normă
juridică, elaborarea dreptului, aplicarea și interpretarea normelor juridice, acțiunea normei
juridice în timp și spațiu; raporturi juridice; răspundere juridică.
Principiile generale ale dreptului dau măsura sistemului de drept existent la un
moment dat, întrucât principiile generale constituie fundamentul sistemului juridic care
asigură unitatea, omogenitatea, echilibrul, coerența și capacitatea întregului sistem social. Ele
orientează elaborarea și aplicarea normelor juridice într-o ramură de drept. De exemplu:
principiul impus de rolul dreptului în realizarea ordinii sociale, funcționarea societății și
asigurarea progresului social „Nimeni nu poate invoca faptul că nu cunoaște legea”.
Principiul legalității, conform căruia odată ce au fost consacrate, normele juridice și actele de
aplicare a dreptului trebuie respectate de către toți cei cărora li se adresează (persoane fizice
sau juridice) dar, totodată și de cei care le-au emis și cei care le aplică. Principiul autorității
lucrului judecat – conform căruia o acțiune nu poate fi judecată decât o singură dată etc.
Deci, teoria generală a dreptului este privită ca o explorare în profunzime a
conceptului de drept și reprezintă o știință și o disciplină care studiază fenomenul juridic
sau dreptul în ansamblul lui la un nivel de maximă generalitate și în cele mai esențiale
aspecte ale sale.
I.3. Funcțiile științei dreptului (științelor juridice)
În literatura de specialitate au fost identificate două funcții ale științei dreptului,
respectiv:
- o funcție descriptivă, care constă în identificarea și precizarea clară a împrejurărilor,
situațiilor și faptelor studiate și cercetate;
- o funcție teoretică, presupunând elaborarea ipotezelor, teoriilor, conceptelor și
principiilor prin care explică domeniul cercetat.
I.4. Metodologia studierii problemelor statului și dreptului
Teoria generală a dreptului, fiind cea mai generală dintre ramurile științei juridice, are
un rol metodologic. Teoria generală a dreptului, prin premisele metodologice pe care le oferă
celorlalte discipline juridice, asigură unitatea metodologică a cercetării științifice în cadrul
acestor discipline.
Teoria generală a dreptului oferă celorlalte discipline juridice posibilități integrative.
În același timp, prin aceasta crește capacitatea de sinteză a teoriei statului și dreptului în
raport cu alte discipline juridice.
I.5. Metodele cercetării științifice juridice
Teoria generală a dreptului, cât și celelalte ramuri ale științelor juridice folosesc în
același timp și anumite metode concrete de cercetare (procedee, mijloace, tehnici folosite
pentru investigarea fenomenului juridic și fără de care nu poate fi conceput studiul sau
cercetarea oricărui fenomen).
Metodele cercetării ştiinţifice
juridice

Metoda Metoda Metode Metoda Metoda Metoda Metode

istorică logică cantitative comparativă sociologică experimentală prospective

6
 Aceste metode concrete sunt următoarele:
a. Metoda istorică. Știința juridică prezintă dreptul în evoluția lui istorică, studiind în
același timp și modul în care s-au format o serie de categorii cu care ea lucrează în momentul
de față, cum sunt: tipul de drept, esența dreptului, forma dreptului, funcțiile dreptului.
b. Metoda logică reprezintă ansamblul procedeelor, tehnicilor și operațiunilor
metodologice și gnoseologice specifice care conduc la determinarea structurii și dinamicii
raporturilor ce se stabilesc între componentele sistemului juridic existent în societate la
momentul analizei.
c. Metoda experimentală este acea metodă de cunoaștere în care subiectul cunoscător
obligă obiectul de cunoscut să se manifeste acolo și unde vrea el, în condițiile pe care i le
impune, cu scopul precis al descrierii și sesizării esențelor și legilor lui. Experimentul poate fi
făcut pe teren (în domeniul reglementării juridice) sau în laborator (în domeniul
criminalisticii).
d. Metode cantitative. Cercetarea științifică juridică apelează în ultima perioadă de timp
tot mai mult la metodele cantitative care au aplicabilitate largă și imediată în teoria și practica
dreptului, precum informatică juridică, statistica.
e. Metoda comparativă este utilizată la nivelul cercetării dreptului prin abordarea
simultană a aceleiași instituții juridice existente simultan sau succesiv în aceeași societate
sau în diferite societăți sau sisteme de drept. Metoda comparativă poate fi utilizată cu
respectarea a patru reguli, denumite regulile comparației.
Regula nr. 1: Se compară numai ceea ce este comparabil
Regula nr. 2: Niciodată comparația a două instituții juridice să nu se facă izolat, în afara
contextului legal în care instituțiile comparate sunt încadrate
Regula nr. 3: Cercetarea unei instituții juridice trebuie făcută luând în considerare totalitatea
izvoarelor de drept din sistemele juridice comparate
Regula nr. 4: Termenul comparat trebuie apreciat ținând seama nu numai de sensul inițial al
normei, ci și de evoluția acesteia în timp, în procesul de aplicare a normei
f. Metoda sociologică de cercetare juridică permite efectuarea unor investigații
directe, prin intermediul anchetelor sociologice, efectuate pe probleme legate de fenomenele
juridice permițând formularea unor concluzii și aprecieri asupra utilității și eficienței sociale a
instituțiilor și a reglementărilor juridice existente sau a celor care se impun, cu importante
repercusiuni în orientarea activității de edictare și aplicare a dreptului. Metodele de cercetare
utilizate de sociologia juridică sunt următoarele: observația; analiza documentelor sociale și
juridice; ancheta sociologică; chestionarul sociologic; sondajul de opinie; interviul.
g. Metodele prospective. Introducerea acestor metode urmărește nu numai creșterea
rolului funcției de previziune în viitor, ci și creșterea rolului funcției explicative. Prognoza
juridică presupune un aparat metodologic complex, folosirea celor mai noi procedee și
tehnici. Aceste metode se utilizează în fundamentarea adoptării unor noi acte normative,
cuprinzând și interpretarea pe care urmează să o dea organele de aplicare a acestor acte
normative.

7
 II. NOŢIUNEA DREPTULUI

Noțiunea de drept poate avea o sumedenie de sinonime la prima vedere. Astfel că, în
limbajul uzual, de zi cu zi, am putea spune că dreptul înseamnă justețe, adevăr, dreptate, lege,
verticalitate, onestitate, moralitate, corectitudine, echitate, a da fiecăruia ce i se cuvine sau
fiecăruia ceea ce îi aparține etc. Dar odată ce începem a le enumera ne putem lesne da seama
că de fapt fiecare dintre aceste cuvinte are un înțeles de sine stătător. Din aceste considerente
este necesară o abordare juridică a termenului „drept”.
Așadar, am putea spune că dreptul semnifică un ansamblu de reguli de conduită
generale și obligatorii ce consfințesc drepturi, obligații și libertăți ale oamenilor în relațiile lor
reciproce, a căror respectare este asigurată la nevoie de către forța coercitivă a statului.
Esența dreptului constă în voința generală oficializată, care devine voință juridică,
exprimată în legi și apărată de stat, în concordanță cu interesele generale fundamentale ale
societății.
II.1. Sensurile termenului „drept”
Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale și obligatorii asigurate
și garantate de stat, reguli al căror scop îl constituie organizarea și disciplinarea
comportamentului uman în societate.
Termenul drept poate fi înțeles în două sensuri care cuprind două realități distincte:
un sens filosofic și unul juridic.
A. În limbajul filosofic care s-a conturat treptat, pornind de la ideile lui Aristotel și
Platon, dreptul este conceput în sensul de justețe, echitate. În acest sens, prin drept înțelegem
îndatorirea de a da sau a recunoaște fiecăruia ceea ce îi aparține sau i se cuvine. Sensul acesta
este prezentat și în operele jurisconsulților romani, în lucrările lor de bază dintre care
amintim: "Instituțiile'', ,,Digestele", "Questiones", "Response", "Definițiile''.
B. Cât privește sensul juridic al termenului și aici va trebui să facem o distincție și să
deosebim dreptul subiectiv de dreptul obiectiv.
Dreptul subiectiv: este îndrituirea (atributul, prerogativa, facultatea) subiecților
participanți la un raport juridic concret, respectiv ceea ce pot sa pretindă ei de la ceilalți
subiecți de drept in cadrul unui raport juridic. (RIGHT)
Exemple cu privire la frecvența folosirii termenului cât și în privința conținutului
termenului în accepțiunea sa de drept subiectiv:
 am dreptul să mă căsătoresc, întrucât am împlinit vârsta de 18 ani
 am dreptul să mă înscriu în anul II de studii întrucât am promovat primul an
 am dreptul să pretind prețul pe lucrul vândut și predat
 am dreptul să pretind salariul pe luna expirată întrucât am fost prezent, am lucrat în
toate zilele lucrătoare îndeplinindu-mi obligațiile de muncă, etc.).
Dreptul obiectiv: reprezintă ansamblul normelor de conduită cu caracter general și
obligatoriu, elaborate sau recunoscute de stat, impuse indivizilor și colectivităților în cadrul
vieții sociale, în anumite cazuri (de nerespectare a lor) chiar prin forța coercitivă a statului.
Dreptul obiectiv, privit ca un ansamblu de reguli de conduită, este menit să
reglementeze viața oamenilor grupați în societate . (LAW)
Dreptul obiectiv poate fi privit sub dublu aspect: aspectul static al dreptului - constă
in ansamblul de izvoare (acte normative, obiceiuri, practică judiciară), și presupune
cercetarea, descrierea, sistematizarea formelor sub care se prezintă regulile de drept; aspectul
dinamic al dreptului - reprezintă formele prin care se realizează dreptul precum și autoritățile
(organele de stat) care sunt competente să utilizeze aceste forme.
Distincția dintre sensul filosofic al termenului "drept'' și sensurile juridice ale lui
constă în faptul că, pe câtă vreme sensul filosofic presupune o acțiune internă a ceea ce este

8
just sau injust în sfera afectivă a indivizilor, sensurile juridice nu cer din partea subiecților
cărora li se adresează decât supunerea la perceptele lor (a normelor) fără a pretinde o
adeziune internă, de conștiință.
Dreptul obiectiv este ceea ce exista independent de voința noastră, iar dreptul
subiectiv este ceea ce depinde de voință. Dreptul obiectiv, ca totalitate a normelor juridice,
exprimă faptul că ele sunt independente de subiectele raportului juridic concret. Drepturile
subiective decurg din dreptul obiectiv.
Dreptul pozitiv reprezintă totalitatea normelor de drept care sunt în vigoare la un
moment dat și care se aplică într-o anumită țară.
Cel mai răspândit sens al termenului „drept” este acela de drept obiectiv. Astfel că
atunci când întâlnim cuvântul drept fără a avea vreun alt atribut trebuie să îl înțelegem în
sensul lui obiectiv, adică ansamblul de norme de conduita cu caracter general, instituite
sau sancționate de stat, a căror respectare este obligatorie, încălcarea lor atrăgând după
sine aplicarea forței de constrângere a statului (forța coercitivă a statului).

SENSURILE TERMENULUI
”DREPT”

Sensul
filosofic
Sensul juridic
Îndatorirea de a da
Reprezintă ansamblul de norme considerate “drepte”, “juste”, sau a recunoaşte
“corecte” care guvernează viaţa şi activitatea de stat a unei societăţi. fiecăruia ceea ce îi
Este privit ca o delimitare între dreptul subiectiv şi dreptul obiectiv. aparţine sau i se
cuvine, de a fi
Drepturile subiective decurg din dreptul obiectiv corect (exprimă
ideea de justeţe,
echitate, dreptate)

Drept obiectiv
Drept pozitiv
Drept subiectiv Reprezintă ansamblul
regulilor de conduită reprezintă totalitatea
Reprezintă generale şi normelor de drept
prerogativa obligatorii, create sau care sunt în vigoare
recunoscută unei sancţionate de stat, ce la un moment dat şi
persoane de a stabilesc drepturi şi care se aplică într-o
pretinde să i se dea, obligaţii juridice a anumită ţară.
să i se facă sau să nu căror respectare este
i se facă ceva. asigurată, la nevoie,
(RIGHT) de forţa coercitivă a
statului.
(LAW)

9
 II.2. Etimologia termenului „drept”
Sub aspect etimologic termenul „drept” își are originile în limba latină, limba
maeștrilor clasici ai dreptului. Astfel s-a folosit pentru a exprima noțiunea de drept cuvântul
„jus” care vine de la verbul „jubeo” care înseamnă a porunci. În latina populară noțiunea de
drept era sinonimă cuvântului „directum”– „directus” „dereptum” al cărui sens originar,
exprima însă ideea de rectiliniu, sau altfel spus „linie dreaptă”, „unghi drept”, adică arăta
conformitatea cu ceea ce este drept, corect, bine. Astfel că, în acest înțeles, el nu înseamnă
altceva decât dirijarea, prin intermediul legii, care indică linia dreaptă pentru conduita
oamenilor.
Cuvintele anterior menționate „directum” sau „dereptum” erau de fapt derivate din
verbul „dirigo” care însemna a cârmui, a dirija sau orienta, a conduce. Prin evoluţie și
combinarea acestor termeni, cuvântul „drept” a început a exprima ideea de „conducere” sau
„cârmuire dreaptă” a oamenilor, de a-i dirija pe linia dreaptă a conduitei sau faptelor stabilite
prin norme sau legi, de „a decide” în mod corect, „drept” în baza legilor.
Înțelesul de rectiliniu îl exprimă și cuvintele neolatine: „diritto” în limba italiană,
„dereche” în limba spaniolă, „droit” în limba franceză; dar și limba germană prin verbul
„recht” sau limba engleză prin „right”.
Un înțeles aparte au pus limbile slave în cuvântul prin care exprimăm noțiunea de
drept. Ele folosesc termenul „pravo”, al cărui înțeles originar este același cu cuvântul pravda
care înseamnă adevăr.
Din toate cele de mai sus reiese un singur lucru: conținutul noțiunii de drept se
suprapune, se pliază pe ideea de a acționa drept, de a avea un comportament cu linia dreaptă,
de a săvârși prin acest comportament numai ceea ce este bine, adică a nu te abate de la calea
cea bună, dreaptă.
În concluzie, noțiunea dreptului se identifică cu ideea de a acționa drept, de a avea o
comportare, o conduită în conformitate cu linia dreaptă, de a nu se abate de la adevăr, de la
regulă.
II.3. Înțelesuri ale noțiunii de drept în limba română
În mod curent în limba noastră pentru exprimarea noțiunii de drept se folosesc trei
cuvinte și anume: dreptul, dreptatea și legea, în același sens generic de drept.
Astfel că primul, dreptul exprimă noțiunea de drept în sens de putere sau într-un sens
mai concret o îndreptățire ce îi revine unei persoane.
Al doilea, dreptatea are înțelesul de stare creată prin aplicarea dreptului, adică de
stare prin care se stabilește dreptul cuiva, sau prin care se înlătură o nedreptate.
Al treilea înțeles, cel de lege – dreptul este înfățișat în mod mai concret, ca
materializat prin lege.
II.4. Dreptul și morala
În limba română termenii „drept” și respectiv „juridic” (de origine latină) au dobândit
mai multe accepțiuni sau sensuri, după cum sunt utilizați în limbaj curent, de nespecializate
sau de specialitate juridică. Astfel că, dreptul mai are un pronunțat înțeles moral: „ce-i drept,
nu-i păcat”.
Morala are deci, ca valori fundamentale, principiile binelui, dreptății, justiției și
adevărului, valori promovate și apărate de drept. Normele de morală indică oamenilor
conduita necesară și arată consecințele nerespectării acestei conduite. Între drept si morală
există o corelație organică deoarece principiile morale ale binelui, dreptății, justiției și
adevărului sunt apărate și promovate de drept. Dar fiecare dintre cele două categorii,
respectiv dreptul și morala, își păstrează fiecare propria identitate.

10
 Normele morale sunt de regulă nescrise și nu sunt în mod obligatoriu cuprinse în acte.
Normele de drept în schimb, îmbracă forme oficiale de stat.
Atât dreptul cât și morala ocrotesc același sistem de valori, într-o societate dată, dar
cu mijloace și metode diferite: opinia publică și constrângerea statului.
Privite lucrurile prin prisma evoluției lor istorice se poate observa că dreptul s-a
desprins din morală o dată cu apariția statului.
La început, însă, o bună parte a dreptului a fost formată din acele norme ale moralei
care erau convenabile clasei dominante, norme cuprinse în cadrul unor obiceiuri.
Cuvântului drept i se mai atribuie un sens religios (așa numita „sfânta dreptate”)
Un rol important în promovarea si păstrarea unor obiceiuri morale l-a avut religia.
Pentru modul în care s-a împletit morala religioasă cu dreptul, în perioada
descompunerii orânduirii comunei primitive și apariția statului, este destul să invocăm două
din cele mai cunoscute mărturii ale vechilor civilizații: Codul lui Hammurabi din vechiul
Babilon și Cele zece porunci (Decalogul) ale evreilor cuprinse în Vechiul Testament.
Desprinderea normelor juridice de obiceiurile proprii moralei primitive s-a făcut în
mod treptat. O anumită perioadă de timp s-au mai păstrat elemente ale răzbunării sângelui din
comuna primitivă.
Sunt semnificative, în acest sens, următoarele prevederi din Codul lui Hammurabi:
”dacă un om scoate unui alt om un ochi, i se va scoate și lui un ochi”, ” dacă cineva îi rupe
unui om un os, i se va rupe și lui un os” (Legea Talionului).
Cât privește Cele zece porunci, putem afirma că o parte din ele au rămas până în zilele
noastre numai niște reguli de morală religioasă (să nu ai alți dumnezei afară de mine, să nu iei
în deșert numele Domnului Dumnezeului tău, etc.), iar celelalte au fost transpuse în
domeniul dreptului și le regăsim în dreptul tuturor orânduirilor sociale (să nu ucizi, să nu furi,
să nu mărturisești strâmb împotriva aproapelui tău).
S-a spus că vechile popoare (babilonienii, egiptenii, romanii etc.) au făcut o confuzie
între drept și morală, dar că, spre deosebire însă de celelalte popoare, romanii au depășit
această confuzie, dovadă că, încă din epoca veche normele de drept erau desemnate prin
intermediul termenului „jus”, iar cele religioase prin termenul de „fas”.
În primul rând, trebuie precizat că - la vremea respectivă - nu se făcea distincție între
normele religios-morale și cele juridice, fiindcă ambele erau considerate a fi rezultatul
aceleiași voințe divine, iar conținutul lor nu făcea altceva decât să exprime în precepte moral-
religioase această „voluntas Dei", impusă ca „lex vitae" (normă de viață). Apoi, trebuie
reținut faptul că, la romani, legile au îmbrăcat un veșmânt religios atât ca expresie lingvistică,
cât și în privința conținutului lor. Într-adevăr, în epoca veche, până și instituțiile juridice,
precum contractele, erau încheiate „în forma religioasă”.
În concluzie, sensul juridic al cuvântului drept în limba română, este acela de lucru ce
i se cuvine cuiva în baza legii sau în baza judecății prin care se aplică legea.
II.5. Scurte considerații privind originea și apariția dreptului
Prin adagiile „ubi societas, ibi jus” şi „ubi jus, ibi societas”, romanii consacrau
credința lor în veșnicia dreptului roman și a societății romane.
În Egiptul și Babilonul antic, dreptul și statul erau de origine divină.
Hugo Grotius (1583-1645), fondatorul Școlii dreptului natural, susținea teza potrivit
căreia „omul este prin natura sa o ființă socială”, dreptul natural reprezentând suma
principiilor și regulilor pe care națiunea le dictează pentru satisfacerea nevoilor sociale ale
omului.
Considerat universal, invariabil și imposibil de schimbat chiar și de Dumnezeu,
dreptul natural se opune, astfel, caracterului divin al dreptului.
Școala dreptului natural a formulat o serie de precepte fundamentale:

11
 - aliendi abstinentia (respectarea a tot ce e al altuia);
- promissorum implendorum obligatio (respectarea obligaţiilor);
- damni culpa dati reparatio (repararea pagubelor pricinuite altora);
- poenae inter hominis meritum (pedeapsa echitabilă).
Concepția modernă fundamentează teoria apariției dreptului în condiții social istorice
determinate, pe o anumită treaptă de dezvoltare a societății, adică odată cu apariția statului.
Statul creează dreptul, elaborând reguli de conduită cu caracter general și obligatoriu.
Dreptul a existat încă din cele mai vechi timpuri, sub diferite forme. Dacă ar fi să ne
uităm de exemplu la cele 10 porunci, putem foarte ușor constata că, cel puțin câteva dintre
ele: „să nu ucizi”, „să nu furi”, „să nu ridici mărturie mincinoasă împotriva aproapelui tău”,
le regăsim și în zilele noastre, evident într-o altă formulare, reglementate în legislație, mai
exact în Codul penal.
Deci, se poate concluziona că societatea umană încă de la primele colectivități a simțit
nevoia unei organizări, a unei discipline fără de care conviețuirea ar fi imposibilă.
Astfel că, de-a lungul timpului s-au format reguli, norme, obiceiuri a căror respectare
a fost necesară fiecărei colectivități. Dacă la începuturi se considera că dreptatea vine de la
Dumnezeu astăzi știm cu toții că există legi clare cărora ne supunem cu toții în mod egal.
Oricărei societăți îi este necesar un ansamblu de reguli, după care cei care o alcătuiesc
să se poată ghida. Fiecare cetățean trebuie să știe că este liber să facă tot ceea ce dorește, însă
în limitele impuse de către o autoritate superioară, prin intermediul unor legi. De aceea se
spune că „dreptul meu nu trebuie să îl îngrădească pe al tău”. De aici, rezultă că fiecare dintre
noi ne putem exercita drepturile, executa obligațiile, în așa fel încât să nu îngrădim sau să
lezăm dreptul celui de lângă noi; deoarece cu toții suntem egali în fata legii. Orice persoană
în momentul în care încalcă o regulă de comportament instituită în mod legal de organele
competente este ținut să răspundă în măsura vinovăției sale.
Concluzionând, în cadrul oricărei societăți oricât de mare sau de mică ar fi, omul
trebuie să se supună unei puteri publice căreia să i se subordoneze, cu scopul de a realiza ceea
ce se numește ordine juridică. Trebuie să se respecte anumite reguli de conduită, care se
aplică uniform tuturor, deopotrivă celor cărora li se adresează, cât și celor care le-au emis.
Ordinea juridică se asigură prin intermediul dreptului pentru a exista un echilibru în societate,
pentru a preîntâmpina eventuale derapaje de la ordinea socială și juridică, iar în cazul în care
aceste derapaje au loc, adică apar încălcări ale legii, există măsuri de constrângere, dar și de
reeducare a făptuitorilor.
II.6. Dimensiunea socială a dreptului
Alături de dimensiunea istorică, dreptul are și o dimensiune socială, fiind o creație a
societății în scopul asigurării ordinii în cadrul societății respective. Dreptul este creat de om
pentru om.
Realitatea juridică (juridicul) are următoarele componente:
- conștiința juridică;
- dreptul;
- relațiile juridice (ordinea de drept).
Conștiința juridică reprezintă conștiința legiuitorului care analizează, evaluează,
valorizează și valorifică o situație socială concretă și, apoi, elaborează norma juridică
necesară reglementării respectivei situații.
Dreptul, componentă a realității juridice, este privit ca sistem de reglementări și
instituții.
Relațiile juridice cuprind raporturile juridice și situațiile juridice, care dovedesc
eficiența dreptului. Această componentă a fost denumită și ordine de drept (juridică), definită
ca rezultat al desfășurării raporturilor juridice în conformitate cu prevederile legale.

12
 II.7. Primele legiuiri
Constituirea dreptului ca o entitate conturată se poate spune că are loc o dată cu
constituirea puterii publice ca putere de stat în țările Orientului Antic ca și în antichitatea
greco-romană. Atunci apare, alături de normele obișnuielnice, cutumiare, și dreptul scris,
ilustrat și de anumite acte normative - adevărate monumente legislative intrate în istoria
dreptului și culturii umane cum au fost:
 În Egiptul antic, primul legiuitor a fost Menes
 În Babilon – Codul legilor lui Hammurabi
 În India antică – Codul legilor lui Manu
 In China – Codul legilor împăratului Mu
 În Grecia antică – Legile lui Dracon şi Legile lui Solon
 La romani – Legea celor XII table
Asupra condițiilor, a momentului apariției dreptului, profesorul francez Maurice
Duverger arată că dreptul apare când oamenii dintr-un grup social încearcă să regleze
raporturile dintre ei printr-un echilibru între avantajele și dezavantajele pe care le trage
fiecare din aceste raporturi, echilibru între produsele de schimb, între daune și reparații, între
răul pricinuit colectivității și sancțiunea aplicată autorului; dreptul se definește prin natura
sancțiunilor aplicate în caz de violare a normelor.
Filozoful german Helmut Coing scrie că dreptul - conceput in punct de vedere
filozofic - apare pe aceea treaptă istorică când omul nu mai este subordonat normelor stabilite
de familie, clan, trib, când personalitatea individului iese la suprafață, când relația bazată pe
legătura de sânge își pierde autoritatea. Doctrina marxistă care absolutizează în mod
unilateral natura de clasă a dreptului, consideră că aceasta nu a existat în comuna primitivă
deoarece nu existau clase antagoniste și, deci, ar fi apărut numai o dată cu împărțirea
societății în clase (proprietari de sclavi și sclavii), ca expresie a voinței și intereselor claselor
dominante. De altfel, mergând pe linia aceluiași raționament, se susținea că în comunism,
odată cu dispariția societății în clase, va dispare și dreptul precum și statul.
Deci, după cum s-a vorbit, constituirea dreptului are loc în țările Orientului Antic.
Am amintit mai sus că printre primele coduri de legi (adevărate monumente juridice)
se menționează Legea lui Menes (Egiptul antic), Codul lui Hammurabi (Babilon), Legile lui
Manu (India), Codul lui Mu (China).
În Egiptul antic, primul legiuitor a fost Menes. El a publicat o lege care interzicea
luarea unui împrumut fără ca acesta să fie garantat printr-o mumie, iar aceasta nu putea fi
îngropată până la restituirea împrumutului.
Codul lui Hammurabi, descoperit în 1901, cuprinde 282 articole. Acest cod edictat cu
2000 de ani înainte de Cristos, conține atât norme cu caracter strict juridic, cât și norme
morale, religioase. În considerațiile de principiu, legiuitorul din Babilon statuează faptul că
legea trebuie să aducă binele poporului, trebuie să oprească pe cel tare de a vătăma pe cel
slab.
Legile lui Manu, cuprind 5370 versuri și au fost edictate de către brahmani printr-o
îndelungată contribuție colectivă. Codul legilor lui Manu reprezintă o bogată culegere de
norme religioase, etice și juridice, cum ar fi: norme care reglementează organizarea puterii de
stat și corelația ei cu cetățenii, norme ce se referă la anumite fapte civile și penale, diferite
dispoziții de ordin religios ale brahmanilor. Legile sunt necesare pentru că ele conțin pedepse,
acestea fiind instrumentul cel mai important al regelui în îndeplinirea misiunii sale esențiale -
dreptatea. "Pedeapsa cârmuiește omenirea și o protejează", iar duhul pedepsei este considerat
ca fiul lui Dumnezeu, ca un ocrotitor a tot ce este împlinitor al justiției.
În China, din antichitate, cel mai vechi cod de legi este atribuit împăratului legendar
Mu, acesta fiind, în special, un cod penal, cuprinzând 3000 de articole.

13
 În Europa primele legiuiri consemnate documentar sunt: Legile lui Dracon și Solon în
Atena, Legea celor XII table la romani.
În Atena, Dracon a fost cel care a elaborat, pentru prima dată, legi scrise în anul 621
î.e.n. aceste legi se pare că au fost mai mult o culegere de obiceiuri care au luat o formă
scrisă. Legile lui Dracon erau deosebit de severe și făceau distincția între omorul intenționat
și omorul fără voie.
La începutul sec. VI î.e.n., o largă activitate legislativă a fost desfășurată de Solon.
Legile elaborate de el, însă, nu au ajuns până la noi. Tot ce se cunoaște în legătură cu aceste
legi dau posibilitatea să se tragă concluzia că Solon a luat în considerare intereselor
proprietarilor particulari și a favorizat, prin intermediul legislației elaborate de el, dezvoltarea
comerțului și a meseriilor în Atena.
Prima lege scrisă la romani a fost Legea celor XII table, inspirată din legile grecești,
apărută în anul 450 î.e.n. Apariția ei a fost determinată de lupta dintre patricieni și plebei.
Codul proclama egalitatea civilă a patricienilor cu plebeii, obligativitatea părților de a se
prezenta în fața instanțelor judecătorești, dreptul de proprietate ş.a.
Dimensiunea istorică a dreptului conferă acestuia prestigiu și autoritate, îl așază
alături de creațiile cu largă rezonanță social-umană.
Hegel, nota atât de frumos: „Soarele ca și plantele au și ele legile lor, dar ele nu le
cunosc. Prin faptul că dreptul se instituie și că el este cunoscut se înlătură tot accidentalul
simțirii, al opiniei subiective, forma răzbunării, a milei, a egoismului, și numai astfel își
dobândește dreptul determinația sa adevărată și ajunge la cinstea care i se cuvine."
II.8. Definiții ale filosofilor și juriștilor antici
Dreptul reprezintă o realitate prezentă, dar și activă în orice societate, încă din cele
mai vechi timpuri. Din acest motiv cei mai cunoscuți filosofi antici aveau printre preocupările
lor științifice și definirea dreptului. În încercarea lor de a-și explica mecanismul vieții umane
și orânduirea oamenilor în societate au căutat să dea diverse definiții dreptului, fiecare în
funcție de propriile concepții despre viață, precum și în raport cu realitățile concrete ale vieții.
Așadar, Socrate (469-399 î.e.n) a definit dreptul ca fiind conformitatea cu voința
zeilor, conformitatea cu binele; acesta spunea că „Între a face rău cuiva și a-i face
nedreptate, nu este nici o deosebire, iar nedreptatea este în orice caz un rău și o rușine. A
face nedreptate, înseamnă a face cele rele, iar a nu face nedreptate înseamnă a face cele
bune.”
Platon (428-348 î.e.n) vedea dreptul ca fiind virtutea cea mai cuprinzătoare:
dreptatea. Ea se află în fruntea celorlalte trei virtuți față de care viața omenească ar fi lipsită
de consistență și anume: sofia adică înţelepciunea, andria adică bărbăția, sofrosini care
înseamnă cumpătarea. Aceste virtuți, considera el, nu pot exista fără dreptate.
Aristotel (384-322 î.e.n) definește dreptul ca virtutea supremă sub chipul dreptății, pe
care o considera „virtutea prin care toți primesc ale lor, precum cere legea, este cea mai
bună dintre virtuți, cea mai desăvârșită, în care se cuprind toate celelalte virtuți sau întreaga
virtute.” Dreptatea, considera el, reprezintă „binele cel mai înalt”, a cărei aplicare în viața
omenească este tot una cu aplicarea prin care se dă fiecăruia ce este al său. Ca atare, dreptul
reprezintă ceea ce este egal și echitabil. Binele este prezent în drept prin intermediul dreptății,
al echității, iar echitatea este mai mult decât legalitate, pentru că legile pozitive nu sunt
întotdeauna echitabile, și astfel, echitatea este un drept chiar contra celui legal. Aristotel
explică faptul că dreptul echitabil, just aplicat la viața omenească se prezintă ca virtutea
socială a dreptății, prin care se exprimă binele și adevărul în relațiile dintre oameni.
Zenon (336-264 î.e.n.) definește dreptul ca o formă a onestului și un chip al binelui.
Cunoscând dreptul în acest chip, care se lămurește numai în cugetarea dreaptă a omului, el
trăiește în conformitate cu natura sa, după virtute, adică fără contrazicere cu sine însuși.

14
 Cicero (106-43 î.e.n.) definește dreptul ca fiind “rațiunea care purcede din natura
lucrurilor și care ne împinge la săvârșirea lucrului drept și ne reține de la delicte.”
Seneca (4-65 e.n.) definește dreptul ca justiție sau dreptate și arată că ea rezidă în
rațiune și se impune ca bine și onest sau prin bine și onest.
Marc Aureliu (121-180 e.n.) socotește că binele cel mai înalt îl reprezintă justiția și
deci ea se definește cu raportare la bine.
Juriști antici precum Celsus, precizau că dreptul este știința binelui și a echității,
adică arta de a distinge ceea ce este bine și echitabil și de a proceda potrivit acestei distincții
la stabilirea lui jus, adică a dreptului și la aplicarea lui în viața omenească.
O definiție analitică dată de Ulpianus arată că dreptul ar consta în trei precepte,
porunci, și anume: a trăi onest, a nu vătăma pe altul și de a da fiecăruia ce este al său.
II.9. Definiția dreptului
Ce este așadar dreptul?

Dreptul constă în ansamblul regulilor de conduită generale și obligatorii, create

sau sancționate de stat, ce stabilesc drepturi și obligații juridice a căror respectare este
asigurată, la nevoie, de forța coercitivă a statului.

15
 III. NOŢIUNEA STATULUI

III.1. Sensurile termenului „stat”

În perioada actuală, în limbajul cotidian, cuvântul stat circulă, mai ales, cu două
sensuri:
A. Într-un prim sens – sensul istorico-geografic – prin „stat” se înțelege populația
organizată pe un anumit teritoriu, delimitat prin frontiere recunoscute pe plan internațional,
relațiile economice, politice, culturale etc.
Cu alte cuvinte, în acest prim sens, noțiunea de stat este sinonimă cu cea de ”țară.”
De exemplu, când spunem că ”România este un stat unitar, democratic, locuit în majoritate de
români cu un relief variat, așezat în sud-estul Europei”, termenul de stat este utilizat în sensul
de țară.
În cadrul acestui prin sens, se disting două laturi ale termenului:
1. Organizația politică de pe un anumit teritoriu, desemnată prin cele două
atribute: democratic și unitar. Cu alte cuvinte acestea se referă la faptul că organizarea
politică din țara noastră, (formată din diverse organe, în care își desfășoară activitatea
reprezentanții populației: deputați, senatori, funcționari publici; organe precum: Parlamentul,
Guvernul, ministerele) este construită pe principii democratice (demos-popor + kratos-putere
= puterea poporului) și că România este un stat cu un singur sistem de organe care acționează
pe întreg teritoriul țării.
2. Teritoriul, cu relieful lui, locuit în majoritate de populație românească, ce și-a
construit un sistem de relații economice, politice, culturale, delimitat prin frontiere ce îl
plasează în sud-estul Europei.
Evident că aceste două laturi ale noțiunii de „stat”, în sensul lui istorico-geografic, se
împletesc foarte strâns. Organizația politică a țării își exercită guvernarea asupra populației
de pe teritoriul respectiv.
B. Al doilea sens al cuvântului ”stat” este cel politico-juridic – în acest sens înțelegem
doar prima latură a celui dintâi sens, istorico-geografic, și anume organizația politică de pe
un anumit teritoriu, formată din totalitatea organelor de stat, sau, cu alte cuvinte, ceea ce în
știința dreptului se numește ”puterea publică”.
Un exemplu în acest sens ar fi: ”Statul român a încheiat o serie de tratate”; ne referim
în acest sens la organizația politică, denumită „stat”, deci la organele de stat, la „puterea
publică”.
In știința dreptului întâlnim frecvent expresii ca:
 stat (Noțiunea de stat este cea mai abstractă si poate fi utilizata in orice împrejurare,
atât când este vorba de putere publica-privită ca o categorie speciala de oameni învestiți cu
atribuții de putere, cât și atunci când este vorba de structura, de modul de organizare a puterii
publice),
 aparat de stat (termen care acoperă același conținut în sensul lui politico-juridic, dar
privit numai în mod structural, din punct de vedere al organizării sale, având un aspect mai
concret. În acest sens unii autori afirmă că statul se înfățișează ca o diversitate extremă de
organe, o diversitate extremă de forme organizatorice)
 putere de stat (utilizată în dinamismul ei, în împrejurări revoluționare când nu se
poate preciza încă, cu claritate, structura si toate formele organizatorice pe care forțele
victorioase în revoluție le vor folosi în interesul lor.)
Abordând problema statului, trebuie să avem în vedere cele două sensuri ale noțiunii,
și anume sensul istorico-geografic și sensul politico-juridic, însă, în mod științific s-a impus
mai ales sensul politico-juridic al noțiunii.

16
 Din toate acestea rezultă următoarea definiție complexă a statului:
Statul este o organizație politică formată din reprezentanți ai populației de pe un
anumit teritoriu, care sunt investiți cu atribuții de putere ce constau în posibilitatea de a
lua decizii obligatorii, în numele întregii populații, decizii concretizate în norme de
drept sau în acte de aplicare a dreptului, care, dacă nu sunt respectate de bună voie,
sunt aduse la îndeplinire prin forța de constrângere.
Din această definiție rezultă legătura strânsă dintre stat și drept, căci majoritatea
deciziilor luate de reprezentanții populației sunt, de fapt, consemnate în normele de drept,
cuprinse și ele în diverse acte normative sau în acte de aplicare, pe care le elaborează
organele de stat competente.
Altfel spus, statul reprezintă principala instituție politică a societății, care
exercită puterea suverană, asigurând organizarea și conducerii societății, prin
prerogativa pe care o are de a elabora și aplica dreptul, a cărui respectare o poate
garanta prin forța sa de constrângere.
III.2. Etimologia termenului „stat”
Din punct de vedere etimologic, cuvântul ”stat” provine din latinescul ”status”. Luat
în sine, el nu are un sens precis, ci exprimă o anumită poziție sau exprimă ideea de
stabilitate a unei situații. El a dobândit, cu timpul, o semnificație politică, datorită faptului
că i s-au adăugat o serie de atribute. Astfel, în societatea antică romană s-au adăugat
atributele „Rei Romanae” sau „Rei publicae”, devenind astfel „Status Rei romanae”(Statul
lucrurilor romane) sau „Status Rei publicae” (Statul lucrurilor publice).
Cu timpul, cuvântul Status, fără alte adăugiri și scris cu majuscule, a dobândit
valoarea unei expresii de sine stătătoare. Acest lucru s-a petrecut, în special, în Italia
secolului al XVI-lea, odată cu apariția lucrării lui N. Machiavelli (părintele științei politice
moderne), Il principe (Principele) în care se spunea: „Toate dominațiile care au fost autorități
asupra oamenilor sunt state și sunt Republici sau Principate”. În acest fel termenul a intrat în
limbaj, începând să însemne de acum înainte o instituție politică în sine.
III.3. Scurte considerații privind apariția și evoluția statului
Două momente sunt importante în apariția statului, anume: înlocuirea vechilor
legături de sânge cu legăturile teritoriale și apariția forței publice sau puterii publice.
Statul a apărut cu aproape șase milenii în urmă în Orientul Antic (Babilon, Egipt,
India, China). Statul a fost și continuă să fie considerat atât principalul instrument al
conducerii sociale cât și principala instituție politică a societății.
Apariția statului este determinată de schimbările petrecute în orânduirea comunei
primitive, schimbări care au făcut ca vechile forme de organizare și conducere (ginta, tribul)
să nu mai fie suficiente, impunându-se o formă nouă, cea statală. O dată cu apariția statului,
relațiile sociale se pot dezvolta la adăpostul unei forte de constrângere specială pe care statul
o deține și o poate utiliza împotriva celor care i se opun.
G. Burdeau în lucrarea sa intitulată L’Etat susține că statul este o idee, o abstracție.
Oamenii au inventat statul pentru a nu se supune oamenilor. Statul este o formă de putere
care înnobilează supunerea.
Relații de putere – autoritate au existat dintotdeauna.
Statul, apărut ca răspuns la anumite cerințe într-un anumit moment al evoluției
sociale, modifică aceste relații. Statul nu mai este constituit pe baza unei asocieri spontane a
indivizilor, el reprezintă o instituție menită să funcționeze în conformitate cu anumite norme
și în virtutea unei finalități distincte; „este forma prin care grupul se unifică, supunându-se
dreptului”.

17
 Faptul că statul este titular al puterii nu trebuie să conducă la ideea că ar beneficia de
o putere absolută, deoarece puterea sa este întotdeauna subordonată dreptului.
În sens larg, statul este organizarea politică a societății, a unei populații în limitele
unui teritoriu istoric, recunoscut de comunitatea internațională, în care puterea și libertatea se
înfruntă și coexistă pentru apărarea valorilor umanității.
În sens restrâns, statul este ansamblul autorităților publice care asigură guvernarea,
aparatul prin care se realizează direcționarea societății.
Termenul de „stat” are următoarele accepțiuni:
- statul reprezintă o structură organizațională, care desfășoară o activitate specifică, în raport
cu anumite obiective și scopuri proprii;
- statul reprezintă un ansamblu de organe care realizează conducerea societății, având ca
principală prerogativă elaborarea și aplicarea dreptului;
- statul reprezintă puterea centrală în raport cu entitățile locale;
- statul reprezintă o creație social-istorică, având la bază necesitatea susținerii și preluării
intereselor unor grupuri sociale.
III.4. Elementele constitutive ale statului
Statul a fost definit ca fiind o putere organizată asupra unei populații pe un anumit
teritoriu. Așadar, statul se identifică și se remarcă prin trei elemente fundamentale, absolut
necesare pentru a putea vorbi de stat în înțelesul deplin și modern al cuvântului.

Populaţia

ELEMENTELE
CONSTITUTIVE Teritoriul
ALE STATULUI

Suveranitatea

A. Populația (elementul personal) – denumită generic colectivitate umană, socială este

cea asupra căreia acționează statul. Populația, indiferent că se constituie ca națiune sau numai
ca popor, se raportează la un anumit teritoriu pe care este așezată, față de care are anumite
drepturi și obligații, dar și interese.
B. Teritoriul (elementul material) – „o suprafață de pământ bună de locuit în raport
permanent cu populația” (Giorgio de Vecchio). Teritoriul reprezintă acea porțiune de pământ
și ape, delimitată de hotare naturale sau convenționale, pe care locuiește în mod permanent
poporul sau națiunea și asupra căruia se exercită puterea de stat.
C. Suveranitatea (puterea publică) – Suveranitatea reprezintă dreptul statului de a
conduce societatea și de a stabili relații cu alte state. Puterea de stat este forța cea mai
importantă care conduce societatea și se exprimă prin autoritatea publică, având capacitatea
de a face ca deciziile ei să fie respectate de către membrii societății prin mijloace de
convingere sau prin mijloace de constrângere.

18
 III.5. Funcțiile statului
Scopul statului este apărarea interesului general, a drepturilor inalienabile ale omului.
Realizarea acestor deziderate are loc atât prin activitatea statului cât și prin
participarea organelor nestatale și implică exercitarea funcțiilor statului.
Funcțiile statului reprezintă activitățile sau sarcinile principale pe care statul le
îndeplinește în vederea realizării obiectivelor menirii sale.
În principal, s-au conturat trei funcții ale statului.

Funcţia
legislativă

FUNCȚIILE
STATULUI

Funcţia Funcţia
judecătorească executivă

A. Funcția legislativă este acea activitate a statului care are ca obiect edictarea normelor
juridice cu caracter general și impersonal, norme obligatorii pentru toți cetățenii (sau pentru
anumite categorii de persoane) și a căror aplicare este asigurată prin forța coercitivă a
statului; constă în adoptarea normelor juridice generale, încredințată Parlamentului.
B. Funcția executivă (sau administrativă) are ca obiect organizarea aplicării și
aplicarea corectă a legilor, precum și adoptarea actelor necesare pentru activitatea de
guvernare în plan central sau local; constă în aducerea la îndeplinire a acestor norme,
încredințată de regulă, șefului de stat și Guvernului.
C. Funcția judecătorească (jurisdicțională) este acea activitate a statului care are ca
obiect soluționarea de către instanțele judecătorești a conflictelor juridice între diferite
subiecte de drept (persoane fizice, persoane juridice, organe ale statului); constă în
soluționarea litigiilor care apar cu prilejul aplicării normelor juridice și este încredințată
instanțelor judecătorești.

19
 III.6. Separația puterilor în stat
Exercitarea puterii de stat are la bază teoria separației puterilor în stat lansată de John
Locke în Anglia și dezvoltată de Montesquieu în Franța. Potrivit acestei concepții, cele 3
puteri sunt: puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească, puteri ce
trebuie încredințate unor titulari deosebiți și, deci, trebuie să rămână distincte, fiecare având
competențe specifice, dar militând în vederea realizării echilibrului, coordonării și
controlului reciproc.
Rațiunea realizării acestei separații decurge din asigurarea libertății și îngrădirea
abuzului.
Fiecare putere trebuie să se exercite independent, să se autolimiteze în raport cu
celelalte, pentru a se preveni abuzul de putere. Separația puterilor este absolut necesară
pentru o guvernare democratică, pentru existența unui stat de drept.
Pentru realizarea funcțiilor sale, statul își organizează un sistem de instituții care dau
expresie concretă puterilor statului. Modul de funcționare, repartizarea competențelor,
atribuirea unor prerogative specifice sunt conținute în constituție și în legi.
În esență, instituția sau organul de stat este acea parte componentă a aparatului de stat
investită cu competență și putere și caracterizată prin aceea că cei care o compun au o calitate
specifică, respectiv parlamentari, funcționari sau magistrați.
Corespunzător celor 3 puteri – legislativă, executivă și judecătorească – statul își
constituie un sistem de instituții, a căror organizare și funcționare este reglementată prin
normele juridice: organe legislative, executive și judecătorești.
Sub aspect terminologic, în sens larg se utilizează sintagma „organe ale statului”, iar
în sens restrâns „autorități publice”.
Ca principiu fundamental al statului de drept, separația puterilor în stat presupune o
distribuție a puterii, pentru a fi exercitată, de organe diferite și independente înzestrate cu
atribute și prerogative de conducere. În cadrul competențelor ce le sunt conferite, fiecare
dintre cele trei puteri: legislativă, executivă și judecătorească deține și exercită o serie de
atribuții aflate în afara oricărei imixtiuni (amestec, intervenție nedorită) reciproce.
Potrivit principiului separației puterilor, nici una dintre cele trei puteri nu prevalează
asupra celeilalte, nu se subordonează una alteia și nu își asumă prerogative specifice
celorlalte.
III.7. Statul de drept
Statul de drept reprezintă acel stat în care puterea a fost cucerită prin mijloace
democratice, există o Constituție care asigură egalitatea membrilor colectivității, toți cetățenii
având obligația să respecte legea.
Statul de drept este statul care se bazează pe drept și nimănui nu-i este permis să nu
respecte legea, iar atunci când o încalcă, să suporte rigorile acesteia (în România, Constituția
prevede că: „nimeni nu este mai presus de lege.”)
În general, prin stat de drept se înțelege statul care se fundamentează pe lege,
funcționează și își exercită prerogativele pe baza legii. El folosește forța argumentelor și
legea ca argument.
În statul de drept se stabilesc competențe clare pentru fiecare autoritate publică, astfel
încât substituirea unei autorități în locul alteia să fie exclusă din punct de vedere legal. Orice
autoritate publică are obligația de a-și duce la îndeplinire sarcinile și prerogativele cu care a
fost investită.
III.8. Supremația legii
Legea reprezintă pilonul de bază al oricărei societăți, deoarece prin intermediul său se
aduce la cunoștința publică acea conduită pe care trebuie să o aibă fiecare dintre cetățenii

20
unui stat. Însăși legea fundamentală a statului ne spune că „cetățenii sunt egali în fața legii și
a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări” și „nimeni nu e mai presus de lege”.
Aceste articole de lege și nu numai, scot în evidență un principiu de bază al statului român -
supremația legii.
Supremația legii este un principiu constituțional care exprimă acea calitate a legii în
virtutea căreia aceasta este superioară din punct de vedere juridic tuturor actelor normative
existente într-un sistem constituțional.
Legea reprezintă o formă de pronunțare solemnă a dreptului. Prin intermediul său este
exprimată voința unui întreg popor, deoarece temeiul legii este consimțământul public,
manifestat în mod direct prin aprobarea respectivei legi, sau indirect prin susținerea autorității
de la care emană.
Odată cu adoptarea legii, atât persoanele fizice, persoanele juridice cât și autoritățile
care au edictat-o sunt obligate să o respecte pe perioada cât se află în vigoare.
Statul, cu organele sale, oricare ar fi acestea Parlament, Guvern, Președinte și celelalte
organe ale puterii executive, sau organele puterii judecătorești, sunt obligate să respecte legea
și în caz de abatere să se supună formelor de răspundere juridică, deoarece nimeni nu poate fi
exonerat de răspundere.
III.9. Forma de stat
Un alt aspect ce caracterizează fenomenul statal îl constituie forma statului. Forma de
stat exprimă modul de organizare a conținutului puterii, structura internă și externă a acestui
conținut.
Altfel spus, forma de stat reprezintă modalitatea de organizare și exercitare a puterii
statale constituite pe un anumit teritoriu.
Elementele componente ale formei de stat sunt: forma de guvernământ, structura
de stat și regimul politic.
A. Forma de guvernământ poate fi definită ca fiind organizarea puterii de stat, modul
de formare și competența organelor supreme ale statului.
Forma de guvernământ indică titularul puterii, adică cine deține și exercită puterea în
mod practic și modul în care cetățenii participă la exercitarea puterii, precum și modul în care
exercițiul puterii este atribuit diferitelor organe constituite în acest scop.
Cea mai generală clasificare a formelor de guvernământ este: republica și monarhia.
Republica este acea formă de guvernământ ce se caracterizează prin faptul că organul
care exercită funcția de șef al statului poartă, de regulă, denumirea de președinte și care este
ales pe o perioadă determinată, fie de către popor, prin vot direct sau indirect, fie de către
Parlament.
Monarhia este forma de guvernământ în care puterea supremă o deține o singură
persoană ce ocupă tronul, uneori prin succesiune, alteori fiind aleasă pe viață. Șeful statului
poartă denumirea de monarh, rege, dorm, împărat, prinț sau emir, etc.
B. Structura de stat se referă la organizarea puterii de stat în funcție de împărțirea
administrativ-teritorială.
Din acest punct de vedere, statele pot fi împărțite în state unitare și state compuse(
state federale).
Un stat este unitar atunci când asupra tuturor indivizilor care îi populează teritoriul își
exercită autoritatea un singur rând de organe centrale de stat.
Caracteristicile principale ale statului unitar sunt:
 în stat există o singură constituție;
 în stat există o singură cetățenie;
 în stat există un singur rând de organe centrale de stat ( un singur Parlament, un singur
Guvern, un singur rând de organe judecătorești)

21
  dreptul este aplicat uniform pe întreg teritoriul țării
 împărțirea internă a statului se face în unități administrativ-teritoriale.
Statele compuse (federale) se caracterizează prin existența a două sau mai multe state
membre, prin unirea cărora ia naștere o federație, ca subiect unitar și distinct de drept.
Principalele caracteristici ale statului federal sunt:
 în stat există o constituție federală și câte o constituție a fiecărui stat federat;
 în stat pot exista mai multe cetățenii: o cetățenie federală și o cetățenie a fiecărui stat
parte componentă a federației;
 în stat există două rânduri de autorități centrale de stat: autoritățile centrale federale și
autoritățile centrale ale statelor federate;
 pot exista sisteme juridice diferite: un sistem juridic federal aplicabil întregii federații
și un sistem juridic propriu fiecărui stat parte componentă a federației;
 parlamentele federale au o structură bicamerală în care o cameră reprezintă cetățenii
federației, iar cealaltă cameră reprezintă statele federate;
 numai statul federal este subiect de drept internațional, nu și statele federate;
 raporturile juridice care se stabilesc între statul federal şi statele federate sunt raporturi
de drept intern, de drept constituțional.
C. Regimul politic reprezintă ansamblul instituțiilor, metodelor și mijloacelor prin care
se realizează puterea, modalitățile și procedeele prin care se guvernează.
Altfel spus, regimul politic reprezintă modalitățile de organizare ale puterii politice
într-un stat, în vederea guvernării, concretizate în gradul de participare a poporului la
conducerea societății.
Din acest punct de vedere statele se clasifică în: state autocratice și state democratice.

Forma de
guvernământ
•Republică
•Monarhie

FORMA
DE STAT

Structrura de
Regimul politic
stat
•State autocratice
•Stat unitar
•State democratice
•Stat compus

22
 IV. CONSTANTELE DREPTULUI ŞI ALE STATULUI

Faptul că există mai multe tipuri de civilizație și cultură nu înseamnă că dreptul și

statul aparținătoare unui anumit tip sunt cantonate, cu exclusivitate, numai în cadrul lui. Așa
cum civilizația și cultura, cu toată specificitatea ei, legată de o anume epocă istorică,
presupun o anume continuitate, tot așa și dreptul și statul cunosc această continuitate de-a
lungul istoriei, de la apariția lor și până în zilele noastre.
IV.1. Constantele dreptului
Dificultatea formulării unei definiții complete sau general-acceptate a dreptului a
determinat pe unii autori să insiste nu atât pe elaborarea unor definiții clasice — în înțelesul
propriu al termenului — ci, să identifice și să stabilească elementele sau trăsăturile definitorii
ale acestuia. Dintr-o asemenea perspectivă aceste trăsături sau elemente au fost denumite
prin termenul generic de „constante” sau „permanențe” ale dreptului și exprimă, în esență,
ceea ce este mereu, întotdeauna, permanent prezent în existența și evoluția fenomenului
juridic, exprimă ceea ce este persistent în orice relație juridică.
Termenul de „permanențe juridice” sau „constante ale dreptului” a fost utilizat în
acest sens, pentru prima dată, de juristul belgian Edmond Picard și apoi preluat de către
juristul și filosoful român Mircea Djuvara, în lucrarea sa de referință „Teoria generală a
dreptului”, precum și de alți teoreticieni contemporani ai dreptului. Anita Naschitz vorbește
despre „dat-ul în drept” preluând expresia din filosofia dreptului.
Prin identificarea sau stabilirea unor constante sau permanențe în drept nu trebuie să
se înțeleagă existența unor identități juridice în sensul că ar exista norme, instituții, legislații
etc. identice pentru toate statele sau toate etapele istorice de evoluție a dreptului. Ceea ce
există însă și poate fi exprimat prin noțiunea de constante sau permanențe sunt câteva
elemente sau trăsături esențialmente comune ale dreptului indiferent de conținutul și forma
concret-națională, geografică sau istorică a acestuia.
Asemenea constante pot fi identificate în mai multe planuri ale existenței și evoluției
istorice a dreptului.
A. În planul sau sfera conținutului normelor juridice există asemenea constante.
De exemplu, orice normă juridică, indiferent de epoca istorică sau sistemul național
concret în care a fost elaborată are câteva trăsături de esență comune și anume: în primul
rând, reflectă, exprimă existența unui raport juridic reglementat a se desfășura între anumite
subiecte, ca având un anumit conținut (drepturi și obligații) și referitor la un anumit obiect
al acelui raport sau relații. În al doilea rând, reflectă existența unei răspunderi juridice,
indiferent de conținutul sau forma concretă a acesteia, răspundere care antrenează de regulă
existența și aplicarea unei sancțiuni de către factorii autorității publice.
Existenta unor asemenea constante în planul sau sfera normelor juridice nu sunt de
natură a conduce la ideea de identitate dintre norme deoarece o normă sau lege antică, de
exemplu, și o normă sau lege contemporană, chiar dacă ar reglementa un raport social similar
(omorul, furtul, căsătoria, proprietatea etc.) nu sunt identice nici prin formă și nici integral
prin conținutul lor. Ele însă au ca numitor comun cel puțin „constantele” identificate mai sus.
B. În planul sau sfera așa-numitului „dat” al dreptului sunt, de asemenea, identificabile
o serie de constante ale dreptului.
Prin „dat” sau „dat-uri” ale dreptului unii autori înțeleg realitățile date, adică
ansamblul unor premise și condiții care, dincolo de variabilitatea lor concret istorică, se
manifestă ca permanențe sau constante ale dreptului, indiferent de diversitatea sistemelor
concrete ale acestuia.

23
 Asemenea „dat-uri” și, prin urmare, constante ale dreptului sunt considerate a fi în
principal:
- Relațiile sociale. Indiferent de conținutul și forma lor concretă (relații de natură
economică, politică, familială etc.), indiferent de epocile istorice sau situația geografică, de
specificul național, cultural etc., relațiile sociale înțelese în ansamblul marii lor diversități
constituie un dat fundamental al dreptului, o constantă a sa, deoarece ele oferă legiuitorului
obiectul asupra căruia el trebuie să acționeze prin reglementările sale.
- Omul – ca subiect al relațiilor sociale supuse reglementărilor juridice constituie, de
asemenea, un „dat ” fundamental al dreptului. Dezvoltarea dreptului este determinată de
interesele omului, de anumite finalități și adoptarea unor soluții corespunzătoare anumitor
interese umane, susceptibile de a dobândi înțelegerea și, în același timp, acordul celor
chemați să le traducă în viață. Nici un legiuitor nu poate face abstracție, în opera de
reglementare juridică, de natura complexă a omului.
- Legitățile obiective ale existenței sunt considerate ca un al treilea „dat” al
dreptului, în sensul că legile juridice - ca legi subiective - nu pot face abstracție și nu pot
contraveni legităților obiective ale naturii, legități independente de voința sau dorința
legiuitorului, a oamenilor în general. Numai în măsura în care există o justă corelație a legilor
juridice cu legitățile obiective ale existenței, dreptul poate contribui la evoluția firească,
progresistă a acelei societăți.
C. În fine, o semnificativă categorie de constante ale dreptului pot fi identificate în
limbajul juridic perpetuat de-a lungul istoriei diferitelor sisteme de drept.
De exemplu, concepte sau noțiuni cum sunt: lege, raport juridic, pedeapsă,
închisoare, contract, familie, obligație, drept, stat etc. au avut de-a lungul mileniilor și
până astăzi relativ aceeași semnificație informațională, același înțeles. În același timp și unele
principii generale ale dreptului pot fi considerate „constante” ale acestuia, ele perpetuându-
și valabilitatea de-a lungul mileniilor.
Prin urmare, prin constantele sau permanențele dreptului se încearcă a se pune în
evidență o serie din elementele care concură la elaborarea conceptului de drept, a definirii
acestuia din perspectiva evoluției istorice a fenomenului juridic. Cu alte cuvinte,
conceptualizarea și definirea dreptului poate fi realizată și din perspectiva unor asemenea
“constante”, adică elemente definitorii de maximă stabilitate, de perenitate în existența și
evoluția dreptului.
Existența unor constante ale dreptului nu duce neapărat la concluzia admiterii unor
criterii neschimbătoare, valabile pentru toate locurile și în toate timpurile. Aceste constante
(dat-uri) ale dreptului sunt ele însele variabile și acest lucru explică diferențele esențiale ce
există între dreptul diferitelor tipuri de civilizație și cultură care s-au perindat de-a lungul
istoriei.
IV.2. Constantele statului
Pot fi urmărite pe două planuri: constantele statului în sensul lui istorico-geografic și
în sensul politico-juridic.
A. Constantele statului în sens istorico-geografic
Statul, în sensul lui istorico-geografic (în sens de țară) este de neconceput fără
existența unui teritoriu asupra căruia își exercită suveranitatea. În domeniul științelor
juridice, prin teritoriu se înțelege spațiul terestru, întinderile de apă, inclusiv apele teritoriale,
subsolul și spațiul aerian asupra căruia statul își exercită suveranitatea. Teritoriul constituie o
condiție naturală a existenței populației, el servește drept cadru natural unor generații care se
succed într-un spațiu determinat prin frontierele de stat. Ceea ce le delimitează este
organizarea politică a unei anumite comunități, iar nu comunitatea însăși, de regulă națiunile.

24
 Un alt element de continuitate în domeniul statului îl constituie populația. Factorul
uman, în domeniul științelor sociale, este desemnat prin diferite denumiri. Cea mai largă
dintre ele este cea de „societate”, care sugerează populația în aspectul ei relațional și
instituționalizat pe un anumit teritoriu. Întâlnim apoi denumirea de „popor”, ca o comunitate
anterioară națiunii, denumire ce evocă continuitatea de limbă, de etnicitate, de factură psihică
și de cultură. În sfârșit, se mai utilizează și denumirea de „națiune”. De remarcat, însă, că deși
denumirea de națiune desemnează o comunitate umană contemporană, că deși exprimă mai
fidel și mai complet trăsăturile comunității umane de pe un anumit teritoriu, totuși, în
limbajul oficial nu s-a renunțat la termenul „popor”. Dimpotrivă, se pare că el este mai des
utilizat decât cel de națiune.
B. Constantele statului în sens politio-juridic
Dat fiind că statul, în sensul lui politico-juridic, se înfățișează ca o totalitate de organe,
se impune definirea noțiunii de organ de stat. Organul de stat apare ca un colectiv format
dintr-o categorie anume de persoane, investite cu atribuții pe care nu le au ceilalți cetățeni,
atribuții care le conferă posibilitatea de a lua hotărâri generale obligatorii pentru cei cărora li
se adresează, hotărâri care, dacă nu sunt respectate de bună voie, pot fi aduse la îndeplinire
prin forța de constrângere.
Atribuțiile ce le sunt conferite acelor persoane care compun un organ de stat fac ca
aceste persoane să aibă un statut juridic aparte, exprimat și prin denumirea pe care persoanele
respective o poartă: președinte, deputați, senatori, judecători, funcționari, procurori, ofițeri,
etc.
Constantele statului în sensul politico-juridic pot fi urmărite pe mai multe planuri.
1. Un prin element de constanță trebuie socotit adoptarea principiului separației
puterilor în stat. De la apariția lui, acest principiu a stat la baza organizării de stat a țărilor
moderne și contemporane. Practica demonstrează că în majoritatea acestor țări există un
organ reprezentativ care elaborează legile, există o rețea de organe administrative, în fruntea
cărora se găsește un guvern format din miniștri, conducători ai unor ministere și din înalți
funcționari administrativi. Există apoi organe administrative locale, de genul prefecturilor,
primăriilor, cu o serie de servicii subordonate: administrații financiare, secții sanitare, de
învățământ, etc. În sfârșit, există o rețea de organe judecătorești care au ca scop soluționarea
litigiilor civile sau a cauzelor penale, pentru a se putea păstra ordinea juridică în stat.
2. Constante referitoare la forma de guvernământ: republică sau monarhie.
3. Constante ce se regăsesc în cadrul fiecăreia din cele trei categorii de organe ale
statului: legislative, executive și judecătorești.
Astfel, dacă ne referim la organele legislative, observăm că pe plan mondial, acestea
sunt formate din deputați, aleși pe baza sistemului electoral în vigoare în fiecare țară, având o
structură unicamerală sau bicamerală. Acolo unde structura organului legislativ este
bicamerală, de obicei, una din camere este Senatul, iar cealaltă, o Adunare a Deputaților, care
poartă diverse denumiri. Atribuția cea mai importantă a organului legislativ, denumit de
regulă Parlament, este aceea de a elabora legile.
În cadrul organelor administrative executive, putem sesiza, de asemenea, o serie de
elemente de constanță: prezența în fruntea organelor executive a Guvernului, existența unor
organe centrale de ramură, denumite Ministere. Cele mai cunoscute ministere, care există în
toate țările contemporane, cu titlu exemplificativ ar fi: ministerul finanțelor, ministerul de
interne, ministerul de externe, ministerul justiției, ministerul sănătății, ministerul
învățământului, etc. un loc aparte în cadrul organelor executive îl ocupă armata, poliția,
jandarmeria, serviciile de informații.
În ce privește organele judecătorești, ca element de constanță, sesizăm că acestea sunt
formate, de regulă, din judecătorii, tribunale, curți. Activitatea organelor judecătorești, în
toate țările, se bazează pe respectarea anumitor principii care, și ele, trebuie considerate

25
elemente de constanță, rămase în mod tradițional din cele mai vechi timpuri, cum ar fi:
publicitatea dezbaterilor, asigurarea dreptului la apărare, solemnitatea, oralitatea, etc.
Referindu-ne la constantele statului în sens politico-juridic, trebuie să mai adăugăm la
cele de mai sus și existența unui aparat logic conceptual, a unei terminologii ce se folosește în
activitatea de stat, care cuprinde o serie de termeni, expresii, cum sunt: sistem electoral,
legislativ, executiv, parlamentar, constituțional, deputat, senator, minister, guvern, legiferare,
impozite, taxe, buget, etc.
Abordând noțiunea de stat în cele două sensuri ale ei, cel istorico-geografic și cel
politico-juridic, nu înseamnă că există o ruptură între ele. În realitate, aceste două sensuri se
împletesc, se completează reciproc.
Teritoriul și populația ar fi, în cadrul larg, țara din care se desprinde apoi nucleul:
organizația politică formată cu ajutorul sistemului electoral. Nucleul care formează o
organizație politică este, de fapt, puterea publică ce se exercită pe un anumit teritoriu și
asupra unei populații.

26
 V. SISTEMUL DREPTULUI

V.1. Unitatea și diversitatea normelor de drept

Sistemul de drept reprezintă o colecție de elemente legate între ele prin relații
identificabile, formând un singur tot.
Elementele componente ale sistemului dreptului sunt normele juridice, instituțiile
juridice și ramurile de drept.
Normele juridice, ca părți ale sistemului de drept, alcătuiesc un tot unitar, fiind foarte
strâns unite între ele, chiar dacă sunt deosebite prin conținut. Ele formează un ansamblu
coerent și logic, prin urmare se constituie într-un sistem.
Nici o normă juridică nu-și poate găsi o aplicabilitate practică dacă este privită în mod
izolat, ruptă de ansamblul celorlalte norme. Altfel spus, normele juridice nu există izolate, ele
se grupează în instituții și ramuri, în felul acesta norma juridică reprezintă elementul de bază
al sistemului dreptului. Toate normele juridice apar ca o unitate, iar principiile pe care fiecare
dintre ele le reflectă sunt în concordanță și, totodată, sunt subordonate principiilor generale
care caracterizează tipul de drept respectiv.
Normele juridice dintr-un stat formează un sistem în care se reflectă atât unitatea
dintre ele, cât și caracterul lor diferențiat pe ramuri și instituții juridice. Această structură
internă a dreptului este denumită în literatura juridică sistem al dreptului.
Sistemul de drept este deci unitatea și diviziunea lui în anumite părți interdependente
– instituții juridice și ramuri de drept.
A. Instituția juridică cuprinde un ansamblu de norme juridice ce reglementează o
anumită categorie de relații sociale, legate între ele prin trăsături specifice, care le deosebesc
de alte relații sociale, generând astfel o categorie aparte de raporturi juridice.
Sfera cea mai restrânsă a legăturii de conținut între mai multe norme juridice o
formează instituția juridică.
Unele instituțiile juridice, având o sferă mai largă, își pot împărți normele în subgrupe
care, la rândul lor, formează și ele o instituție juridică (în cadrul instituției succesiunii putem
distinge instituția succesiunii legale și instituția succesiunii testamentare). Aceste instituții
juridice mai restrânse nu trebuie confundate cu elementele component ale instituției de drept,
concretizate în diferite norme juridice care singure nu pot forma o instituție juridică, întrucât
nu reprezintă un gen aparte de relații sociale (in cadrul instituției căsătoriei distingem
numeroase norme juridice care stabilesc condițiile încheierii căsătoriei, nulitatea, efectele,
drepturile si obligațiile soților. Nici una din aceste norme (elemente), luate separate, nu pot
forma o instituție juridica).
Instituția juridică poate să grupeze atât norme exclusiv din cadrul unei singure ramuri
de drept, cât și din mai multe ramuri de drept, având în acest caz un caracter complex. Astfel,
instituția căsătoriei, succesiunii, căilor de atac, grupează norme dintr-o singură ramură de
drept, dreptul familiei, dreptul civil, dreptul procesual.
B. Ramura de drept reprezintă o grupare mai largă de instituții juridice și norme
juridice legate între ele prin obiectul lor comun (un anumit complex de relații sociale pe care
le reglementează), prin anumite principii comune care stau la baza lor, precum și prin unitatea
de metodă folosită în reglementarea relațiilor sociale respective, potrivit intereselor din
societatea respectivă.
O problemă importantă pentru studiul sistemului dreptului este aceea a stabilirii
criteriilor care stau la baza grupării normelor juridice în ramuri distincte.
În literatura de specialitate, majoritatea autorilor subliniază, ca un prim criteriu de
grupare a normelor juridice în ramuri de drept, caracterul relațiilor sociale pe care ramura de
drept respectivă le reglementează, considerând că acesta ar fi obiectul reglementării juridice.

27
 Alături de criteriul obiectului, a fost propusă metoda pe care statul o alege pentru
reglementarea diferitelor categorii de relații sociale și care face ca anumite norme, deși au un
obiect comun, să se separeu într-o ramură de drept aparte. Prin metodă se înțelege, în general,
modul în care statul acționează asupra unor relații sociale. Astfel, se pot distinge: metoda
autonomismului, metoda recomandării, autoritarismul, etc. Trebuie să subliniem că metoda
este privită în literatura juridică drept un criteriu auxiliar, folosit alături de obiectul
reglementării juridice și subordonat acestuia.
Obiectul reglementării juridice este privit ca un criteriu obiectiv de grupare a
normelor juridice în ramuri de drept, iar metoda-un criteriu subiectiv.
Altfel spus, ramura de drept este un ansamblu relativ distinct de norme juridice, legate
organic între ele, care reglementează relații sociale ce au același specific, folosesc aceeași
metodă sau același complex de metode.
V.2. Evoluția istorică a sistemului de drept
Sistemul de drept s-a format în mod istoric, având o anumită structură în cadrul
fiecărui tip istoric de stat, structură determinată de forma de proprietate dominantă într-o
societate. Trebuie să menționăm, în același timp, că asupra formării sistemului de drept dintr-
o anumită țară influențează și tradițiile legislative și nivelul tehnicii legislative din țara
respectivă.
După cum se știe, știința dreptului roman a fost cea care a elaborat o serie de concepte
de bază ale dreptului, dintre care unele s-au transmis până în zilele noastre. O mare
importanță au avut-o operele jurisconsulților Paul, Gaius, Papinian, Ulpian ş.a.
Prima încercare de grupare a dreptului aparține tocmai jurisconsulților amintiți.
Ulpian a fost primul jurisconsult care a introdus o diviziune a dreptului în jus
publicum și jus privatum. În domeniul lui jus publicum a inclus acele norme de drept care
priveau interesele generale ale statului, iar jus privatum a fost divizat, la rândul lui, în dreptul
civil (se aplica cetățenilor romani), dreptul ginților (se aplica străinilor) și dreptul pretorian (
avea la bază organul emitent-pretorul).
O altă grupare a dreptului o întâlnim la jurisconsultul Paul, care distinge dreptul de
excepție (jus singulare) și dreptul comun (jus comune).
În sfârșit, mai amintim o distincție făcută de juriștii romani, distincție ce se referă la
izvoarele dreptului, în drept scris și drept nescris.
V.3. Diviziunea dreptului
Dreptul, după cum am văzut, se împarte în mai multe ramuri, fiecare având un obiect
propriu de reglementare.
Cea mai importantă și generală împărțire a dreptului este în: drept intern și drept
internațional.
Dreptul internațional are ca obiect raporturile dintre state sau dintre cetățenii
diferitelor state, respectiv relațiile din cadrul comunității internaționale.
Subiectele dreptului internațional sunt în principal statele iar normelor lui li se supun
cei care au creat aceste norme, respectiv statele și se subdivide în drept internațional public și
drept internațional privat.
Dreptul internațional public reprezintă totalitatea normelor juridice care
reglementează relațiile dintre state și se formează prin acordul de voință al statelor suverane
și egale în drepturi, în relațiile lor reciproce.
Dreptul internațional privat este constituit din totalitatea normelor juridice care
reglementează rezolvarea conflictelor de legi generate de raporturile de drept civil ce cuprind
unul sau mai multe elemente de extraneitate. Astfel de elemente pot fi: cetățenia, domiciliul,
locul situării imobilului etc.

28
 Dreptul intern are ca obiect de studiu raporturile dintre cetățenii aceluiași stat și
constă în ansamblul de norme juridice ce reglementează relațiile sociale din cadrul unui
singur stat.
Subiectele dreptului intern pot fi atât statul cât și persoanele fizice sau juridice din
interiorul unei stat.
Organul creator de norme este distinct de destinatarii normelor. Acest lucru explică și
inexistența unui organ legislativ internațional care să fie situat deasupra statelor.
Dreptul intern este creat în mod unilateral de către un singur stat, care edictează
norme juridice obligatorii pentru toate persoanele de pe teritoriul statului respectiv și
cunoaște împărțirea tradițională în drept public și drept privat.
Dreptul public cuprinde normele juridice care guvernează organizarea statului,
raporturile dintre stat și particulari precum și raporturile dintre diferitele organisme ale
statului.
În raporturile cu cetățenii săi, statul își exercită puterea suverană, acestea fiind
raporturi de subordonare. Spre exemplu, raportul juridic dintre stat și un contribuabil este un
raport juridic fiscal, aparținând dreptului public. Statul, prin organismele sale, este cel care
fixează și percepe impozitul care urmează a fi plătit și tot el stabilește sancțiunile aplicabile în
caz de neplată.
Dreptul privat cuprinde normele juridice care guvernează raporturile dintre
particulari. De exemplu, raporturile ce se nasc între cumpărător și vânzător cu prilejul
încheierii unui contract de vânzare-cumpărare.
Raporturile de drept privat sunt, de obicei, raporturi de egalitate juridică, în sensul că
nici una dintre părți nu îi poate impune voința sa juridică celeilalte părți. Statul poate însă
participa și el la asemenea raporturi juridice, atunci când acționează nu în virtutea puterii sale
suverane, ci ca persoană juridică.
Spre exemplu, un minister poate încheia un contract de prestări-servicii cu o echipă de
zugravi, care se angajează ca în schimbul unei remunerații, să zugrăvească o anumită clădire
a ministerului. Cu toate că la acest raport juridic participă și statul, acesta este un raport
juridic de drept privat, în care părțile sunt pe picior de egalitate juridică.
V.4. Ramurile dreptului
Criteriul de bază al grupării normelor juridice și instituțiilor juridice în ramuri de drept
este reprezentat de obiectul reglementării juridice.
Cu titlu exemplificativ, enumerăm câteva dintre ramurile dreptului românesc.
Dreptul public se subdivide în:
 Dreptul constituțional este format din totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturi sociale ce iau naștere in procesul exercitării puterii de stat. Altfel spus, este ramura
dreptului public care determină organizarea statului, principiile sale fundamentale, forma de
guvernământ, atribuțiile diferitelor puteri ale statului și raporturile dintre ele.
 Dreptul administrativ cuprinde ansamblul normelor juridice care reglementează
funcționarea puterii executive și a serviciilor publice, raporturile sociale din domeniul
administrației de stat, activitate îndeplinită de organele administrative.
 Dreptul penal cuprinde totalitatea normelor juridice care stabilesc în ce condiții o
faptă este considerată infracțiune, felul acestor infracțiuni, sancțiunile care se aplică în cazul
comiterii lor, precum și răspunderea penală în vederea apărării ordinii de drept din România
împotriva unor asemenea fapte.
 Dreptul financiar reglementează relațiile sociale care apar în sfera activității
financiare a statului si se refera la formarea, repartizarea si întrebuințarea fondurilor bănești
ale statului, cum ar fi: modul în care sunt realizate veniturile bugetului de stat și ale bugetelor

29
locale, precum și destinația cheltuielilor bugetului public – bugetul de stat și bugetele locale,
finanțele întreprinderilor și organizațiilor economice, asigurările sociale de stat.
Dreptul privat se subdivide în:
 Dreptul civil cuprinde totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile
patrimoniale și nepatrimoniale dintre particulari, raporturi în care părțile (subiectele) se
situează pe poziții de egalitate juridică în exercitarea drepturilor și obligațiilor subiective.
Normele de drept civil reglementează în principal raporturile de proprietate privată,
persoanele ca subiecte ale raporturilor de drept civil, raporturi obligaționale, drepturile reale,
succesiunea, contractele de drept civil, sancțiunile civile.
 Dreptul familiei reglementează raporturile personale patrimoniale și nepatrimoniale ce
se nasc din căsătorie, rudenie, adopție și raporturile asimilate de lege cu raporturile de familie
în scopul ocrotirii și întăririi familiei.
 Dreptul comercial reglementează raporturile juridice care rezultă din săvârșirea
actelor considerate de lege ca fapte de comerț și activitatea juridică a comercianților.
 Dreptul muncii reglementează raporturile sociale de muncă, apărute în legătură cu
exercițiul dreptului la muncă, angajarea, condițiile de muncă, salarizarea, concedierea,
organizarea și protecția muncii, precum si alte raporturi sociale strâns legate de raporturile de
muncă.

DREPT

DREPT DREPT
INTERN INTERNAȚIONAL

DREPT
DREPT PUBLIC DREPT PRIVAT INTERNAŢIONAL
PUBLIC

DREPT
DREPT
CONSTITUŢIONAL
DREPT CIVIL INTERNAŢIONAL
PRIVAT

DREPT
DREPTUL FAMILIEI
ADMINISTRATIV

DREPT FINANCIAR DREPT COMERCIAL

DREPT PENAL DREPTUL MUNCII

30
 VI. PRINCIPIILE ŞI FUNCŢIILE DREPTULUI

VI.1. Principiile dreptului

Cuvântul „principiu” este de origine latină, derivând din “principium”, care avea la
origine înțelesul de „izvor primordial”, de „început”, de „cauză primară” sau „punct de
plecare”. Prin evoluție, cuvântul „principiu” dobândește și sensul de „element fundamental”,
de „idee” sau „normă de bază” a unei existențe.
În literatura juridică, principiile fundamentale ale dreptului sunt definite ca fiind acele
idei generale, conducătoare, călăuzitoare care stau la baza elaborării și aplicării dreptului.
Importanța studierii principiilor dreptului constă în legătura dintre acestea și realitățile
concrete din societate. Societatea se dezvoltă într-un mod destul de imprevizibil, iar
principiile de drept sunt influențate de această evoluție a societății, ca urmare, sistemul juridic
trebuie să se dezvolte în strânsă legătură cu dezvoltarea comunității analizate. În aceste
condiții principiile dreptului nu fac altceva decât să creioneze linia călăuzitoare pentru
„construirea” acestui sistem juridic.
Pe baza acestor principii, legiuitorul, pe de o parte, se orientează către o anumită
formă a reglementării juridice, iar judecătorul, pe de altă parte, aplică dreptul.
Din toate cele de mai sus rezultă care este utilitatea practică a principiilor dreptului:
 principiile dreptului trasează liniile directoare pentru sistemul juridic. Fără ele dreptul
n-ar putea fi conceput. Principiile de drept ajută la construirea dreptului, orientează activitatea
legiuitorului,
 principiile dreptului au un rol și în administrarea justiției. Cei însărcinați cu aplicarea
dreptului, trebuie să cunoască nu numai „litera” legii, ci și „spiritul” ei, iar principiile de drept
alcătuiesc chiar „spiritul legii”;
 principiile de drept, în unele cazuri, țin loc de norme de reglementare, atunci când,
într-o cauză civilă sau comercială, legea tace, judecătorul putând soluționa cauza în temeiul
principiilor generale de drept.
În doctrina de specialitate, clasificarea principiilor dreptului se realizează potrivit mai
multor criterii, cel mai important fiind criteriul importanței și sferei lor de acțiune:
 principii fundamentale (generale) ale dreptului;
 principii ale ramurilor de drept.

Principiul libertăţii şi
Principiul legalităţii
egalităţii

PRINCIPIILE
DREPTULUI

Principiul echităţii şi al
Principiul responsabilităţii
justiţiei

31
 Principiile fundamentale ale dreptului, așa cum se desprind din analiza doctrinei
juridice, sunt următoarele:
1. Principiul asigurării bazelor legale de funcționare a statului sau principiul
legalității
Acțiunea acestui principiu constituie premisa existenței statului de drept. Statul este
creatorul dreptului și, în același timp, cu ajutorul dreptului, statul își asigură baza legală,
legitimitatea puterii și funcționării sale. Într-un stat de drept, dreptul îndeplinește misiunea de
intermediar între idealurile morale, filosofice și forțele reale, sociologice, între ordine și viață,
între „ceea ce este” și „ce trebuie să fie”.
În statul de drept se impune o regulă de aur a democrației – între „forța puterii” și
durata în timp a acestei puteri trebuie să existe un raport invers proporțional, adică „puterea
trebuie să limiteze puterea”.
2. Principiul libertății și egalității
Libertatea reprezintă posibilitatea omului de a acționa și de a se manifesta fără nici un
fel de constrângeri, dar circumscris limitelor legalității sau, așa cum spunea Montesquieu
„libertatea este tot ceea ce îngăduie legile”.
Egalitatea presupune acordarea aceluiași „tratament juridic” pentru subiecte de drept
aflate în situații juridice similare, și nu egalitate în drepturi și obligații a tuturor subiectelor de
drept unele în raport cu altele.
Într-o societate democratică, statul garantează juridic și efectiv libertatea și egalitatea
indivizilor, adică, își autolimitează exercitarea puterii în raport cu subiectele de drept.
Cadrul în care indivizii pot să se miște după bunul plac este trasat de puterile publice
care se manifestă într-un sistem politic pluralist.
Libertățile – garanții pe care statul le creează și le recunoaște cetățenilor, trebuie să nu
rămână doar pur teoretice, declarative, se cere și o aplicare efectivă a acestora din partea
statului. Aceasta s-ar traduce într-o atitudine categorică și operativă împotriva oricărei
persoane care ar atenta la limitarea sau eliminarea acestor drepturi.
Principiul libertății trebuie coroborat cu principiul egalității. Oamenii sunt egali în fața
legii și această egalitate își are fundamentul în regulile dreptului natural, recunoscut de
dreptul obiectiv.
Libertatea și egalitatea duc la echilibrul vieții, adică la capacitatea oamenilor de a se
manifesta în plenitudinea ființei lor, de a acționa în limitele nealterării egalității și libertății
celorlalți. Libertatea și egalitatea sunt interdependente, nu putem spune despre doi oameni că
sunt egali dacă unul este liber și altul nu.
3. Principiul responsabilității
Pornind de la afirmația formulată în doctrină, potrivit căreia există o pronunțată
afinitate logică între principiile fundamentale ale dreptului, considerăm că nici unul dintre
aceste principii nu poate fi analizat izolat, ci coroborat cu celelalte.
Este și cazul principiului responsabilității:
- responsabilitatea însoțește constant libertatea;
- responsabilitatea este o dimensiune a dreptului, pentru că exprimă actul de angajare a
individului care își asumă consecințele acțiunii sau inacțiunii sale, act care este judecat
(apreciat) în funcție de gradul și conținutul procesului de transpunere conștientă în practică a
normelor sociale;
- responsabilitatea juridică nu se confundă cu răspunderea juridică, pentru că, aceasta din
urmă, reprezintă un raport juridic impus din afară individului, pe când responsabilitatea
reprezintă actul personal, pe care individul îl face în raport cu propria conștiință, raportându-
se la normele și valorile societății.

32
 4. Principiul echității și al justiției
Acest principiu readuce în prim plan problema existenței unor prescripții
fundamentale preexistente, desprinse din rațiune sau dintr-o ordine supraindividuală și al
căror scop este acela de a da siguranță vieții sociale. Între aceste prescripții se numără
echitatea și justiția.
Echitatea vine din latinescul aequitas și semnifică potrivire, cumpătare, dreptate,
nepărtinire.
Acțiunea principiului echității privește atât activitatea legiuitorului, cât și activitatea
de interpretare și aplicare a dreptului.
Justiția reprezintă acea stare generală ideală a societății, realizabilă prin asigurarea
pentru fiecare individ în parte și pentru toți împreună a satisfacerii drepturilor și a intereselor
lor legitime.
Principiile generale nu rămân într-un spațiu suspendat, ele nu există în mod abstract,
fără legătură cu reglementările din ramurile de drept. Principiile generale constituie, în acest
sens, fundamentul principiilor de ramură. Plecând de la principiile generale, științele juridice
de ramură formulează o serie de principii specifice, cum ar fi, în dreptul civil: principiul
reparării prejudiciului cauzat, desființarea unui act inițial produce efecte și asupra actului
secundar; în dreptul penal: principiul legalității incriminării; în dreptul procedural: principiul
ascultării și a celeilalte părți; în dreptul internațional public: principiul respectării tratatelor.
VI.2. Funcțiile dreptului
Cuvântul funcție provine din latinescul „functio, - onis” - muncă, deprindere,
îndeplinire.
Dreptul are ca scop regularizarea raporturilor sociale, canalizarea activității oamenilor
în cadrul unor relații de interes major, în conformitate cu o voință generală. Acest scop este
slujit de o serie de funcții.
Funcțiile dreptului sunt acele direcții (orientări) fundamentale ale acțiunii
mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile,
instituțiile, normele dreptului), precum și instanțele sociale special abilitate, cu atribuții în
domeniul realizării dreptului.
Când analizăm funcțiile dreptului , noțiunea dreptului se înfățișează în complexitatea
sa, ca sistem juridic, introducând în dezbatere nu numai latura normativă a conținutului
dreptului, ci și aspectele caracteristice ale creării dreptului, viața normelor legale și realizarea
acestora, în strânsă legătură cu împrejurările sociale în care apar și se dezvoltă raporturile de
drept și care într-o exprimare utilizată în sociologia dreptului, determină condiția socială a
legii.

Funcţia de instituţionalizare sau Funcţia de conservare, apărare

formalizare juridică a şi garantare a valorilor
organizării social-politice fundamentale ale societăţii

FUNCŢIILE
DREPTULUI

Funcţia de conducere a
Funcţia normativă a dreptului
societăţii

33
 1. Funcția de instituționalizare sau formalizare juridică a organizării social-politice
Dreptul – în special Constituția și legile organice – asigură cadrul de funcționare
legală a întregului sistem de organizare socială. Organizarea și funcționarea puterilor publice,
precum și a instituțiilor politice fundamentale sunt concepute în manieră juridică, iar
mecanismul raporturilor ce se nasc în procesul conducerii politice este reglat prin intermediul
dreptului. Dreptul cuprinde în sfera sa un domeniu vast – domeniul organizării sociale. El are
în vedere acest domeniu, în ansamblul său, ca o funcție a sistemului social global.
2. Funcția de conservare, apărare și garantare a valorilor fundamentale ale
societății
Ocrotind și garantând ordinea constituțională, proprietatea, statul și rolul individului,
dreptul apare ca un factor implicat în procesul dezvoltării sociale. Fiind instrument al
controlului social, dreptul previne dezorganizarea, asigură coeziunea interioară a
colectivităților, definește cadrul general de desfășurare a proceselor sociale și sancționează
conduitele deviante.
Dreptul, ca ansamblu de norme, instituții și sancțiuni formalizate, stabilește principiile
de bază ale conviețuirii sociale. În ansamblul prescripțiilor sale, dreptul apără, prin mijloace
specifice fiecărei ramuri, viața în comun împotriva diferitelor excese individuale, asigură
securitatea persoanei. În acest sens, s-a vorbit despre cele trei drepturi „absolute” ale
societății: securitatea persoanei, libertatea individului și proprietatea.
3. Funcţia de conducere a societăţii
Fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea scopurilor social-politice, dreptul
exercită un rol important în conducerea societăţii. Actul normativ juridic este un act de
conducere socială. În forma ei cea mai generală, legea este forma universală de exprimare a
dezideratelor sociale majore.
Statul, cu ajutorul dreptului, stabileşte pentru fiecare autoritate a sa o anumită
competenţă – capacitate juridică de drept public – pentru ca fiecare din aceste structuri de
putere să ştie ce are de făcut, care le este puterea.
Fiecare cetăţean trebuie să se supună dreptului şi autorităţii de stat. Orice normă
juridică reprezintă o decizie a statului, încorporează o anumită politică materializată în
decizie normativă.
Dreptul este instrumentul fundamental al statului în conducerea societăţii. Şi totuşi,
dreptul nu este o simplă tehnică ce vizează staturile superficiale ale societăţii, tehnică ce ar
putea fi substituită oricărui scop. Fiind o îmbinare pe baze obiective a unor acte de gândire,
de voinţă şi de experienţă, actul normativ juridic, ca act de decizie şi de conducere,
concentrează cerinţele esenţiale ale vieţii în comun.
4. Funcţia normativă a dreptului
Funcţia normativă derivă din rolul superior al dreptului, din faptul că, nefiind un scop
în sine,dreptul este destinat să asigure subordonarea acţiunilor individuale faţă de o conduită-
tip. Această funcţie ne apare ca o adevărată funcţie de sinteză, implicând toate celelalte
funcţii. Ea este indestructibil legată de caracterul normativ al dreptului.
Normativitatea juridică este o parte a normativităţii sociale. Alături de alte forme de
reglementare normativă, dreptul, prin ansamblul normelor şi instituţiilor sale, este un factor
de programare a libertăţii de acţiune a omului.
Dreptul reglementează cele mai importante relaţii sociale, prin urmare are o poziţie
specifică în ansamblul celorlalte forme normative. Dreptul nu ar însemna nimic în lipsa
normelor care-i compun conţinutul.
Funcţia normativă a dreptului exprimă poziţia specifică a dreptului în viaţa socială,
calitatea sa de a fi şi un mijloc eficace de organizare şi conducere a societăţii.

34
 VII. IZVOARELE DREPTULUI

VII.1. Conceptul de izvor al dreptului

Izvoarele sau sursele dreptului sunt manifestări sociale care generează norma
juridică, indiferent de natura ei (de drept public sau privat, etc.).
În sens strict juridic, conceptul de izvor de drept este folosit pentru a arata formele
sau modalitățile specifice de exprimare a normelor juridice – acte normative, obiceiul
juridic, practica judiciară, etc.
Izvoarele dreptului reprezintă unul din elementele definitorii ale oricărui sistem de
drept. Norma juridică nu poate deveni obligatorie pentru colectivitate dacă nu îmbracă o
anumită formă de exprimare.
Voința socială generală, pentru a deveni obligatorie pentru fiecare membru cât și
pentru întreaga colectivitate umană, trebuie exprimată prin norme care vor îmbracă o anumită
formă, denumită izvor de drept, motiv pentru care în literatura juridică se consideră, în
general, că expresia „izvor de drept” este sinonimă cu aceea de „formă specifică de
exprimare a dreptului.”
Prin termenul de izvor sunt denumite sursele, originea, factorii de determinare și
creare a dreptului.
Izvorul de drept reprezintă condițiile materiale și sociale ce determină fondul și forma
normelor juridice.
Într-o altă definiție, izvoarele dreptului sunt văzute ca acele „elemente care formează
substratul regulilor dreptului și diferitele moduri prin care aceste reguli sunt stabilite și ne
sunt cunoscute”.
VII.2. Clasificarea izvoarelor de drept
Conceptul de izvor de drept cunoaște mai multe accepțiuni.
După criteriul raportului dintre conținut și formă, distingem între:
a. izvoare materiale ale dreptului (în sens material) – desemnează factorii de
configurare a dreptului, acel ansamblu de realități sociale care influențează voința socială
generală exprimată prin norme. În consecință, prin izvor de drept, în sens material, înțelegem
viața socială, economică și culturală în complexitatea ei, progresul social, care determină
nașterea unor reguli de drept și instituții. Altfel spus, prin izvoare materiale sunt desemnate
faptele omenești (acțiuni, inacțiuni, evenimente la care participă oamenii) de care norma de
drept leagă nașterea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice. Prin urmare, un fapt
social constituie un izvor material al dreptului numai dacă acel fapt face obiectul
reglementării unei norme juridice.
b. izvoare formale ale dreptului (în sens formal) – desemnează forma prin care se
exteriorizează izvorul material pentru a se impune colectivității (altfel spus, forma pe care o
îmbracă dreptul, în ansamblul normelor sale, pentru a deveni obligatorie pentru individ și
colectivitate). La rândul ei, forma dreptului poate fi internă, adică ceea ce și cum se exprimă
reglementarea juridică și externă, adică prin ce se exprimă reglementarea juridică (arată
„haina” pe care o îmbracă norma juridică – lege, decret, hotărâre, etc.).
După caracterul sursei normative, facem distincție între:
a. izvoare directe (imediate) ale dreptului – adică forme de exprimare nemijlocită din
care derivă norma, cum sunt, de exemplu, actele normative ca legea, hotărârea, ordonanța,
decizia, a căror forță decurge direct din faptul că sunt elaborate de către un organ de stat.
b. izvoare indirecte (mediate) ale dreptului – nu sunt cuprinse în acte normative, dar la
care acestea din urmă fac trimitere incluzându-le într-o formă mijlocită în conținutul lor, așa
cum sunt, de exemplu, obiceiul, regulile de conviețuire socială, contractul, tratatul, normele
organelor nestatale, care, pentru a dobândi forța juridică și a deveni izvoare de drept, au

35
nevoie de consacrarea lor de către autoritatea publică (ele trebuie să fie „validate” de către o
autoritate statală pentru a deveni izvoare de drept).
În funcție de modalitatea de aducere la cunoștința publică sau forma în care apar,
distingem între:
a. izvoare scrise – de exemplu: actul normativ
b. izvoare nescrise – de exemplu: obiceiul
În funcție de sursa lor, distingem între:
a. izvoare oficiale – de exemplu: legea, jurisprudența
b. izvoare neoficiale – de exemplu: obiceiul și doctrina

Având în vedere toate aceste accepțiuni, conceptul de izvor de drept poate fi definit ca
fiind forma de exprimare a dreptului, adică modalitatea de instituire sau recunoaștere de
către puterea de stat a normelor juridice în procesul de creare a dreptului.
Din punct de vedere juridic, prezintă interes în special izvoarele formale sau formele
de exprimare a normelor de drept.
VII.3. Analiza izvoarelor formale ale dreptului
În doctrină, opinia majoritară consideră că sunt izvoare formale ale dreptului:

A. cutuma (obiceiul juridic, tradiția, uzanța)

B. jurisprudența (precedentul judiciar și practica judiciară)
C. actul normativ
D. contractul normativ
E. doctrina

CUTUMA

DOCTRINA JURISPRUDENŢA

IZVOARELE
DREPTULUI

CONTRACTUL ACTUL
NORMATIV NORMATIV

36
 A. OBICEIUL JURIDIC ( CUTUMA)
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula socială, obiceiul precede dreptul
și reprezintă unul dintre izvoarele cele mai importante ale dreptului.
Obiceiul este o regulă de conduită ce se formează spontan ca urmare a aplicării ei
repetate într-o perioadă de timp relativ îndelungată într-o colectivitate umană.
Obiceiurile recunoscute de puterea de stat și dotate de aceasta cu forță juridică devin
obiceiuri juridice și sunt cunoscute și sub denumirea de cutume. Ele devin izvoare de drept.
Ca urmare, obiceiul juridic (cutuma) este o regulă de conduită nescrisă care s-a
format prin repetarea unei practici în decursul timpului, fiind acceptată cu rang de lege de
către comunitate.
Teoria romano-canonică a formulat două condiții pentru ca un obicei să devină
juridic, deci izvor de drept:
a. o condiție obiectivă ( materială ) – constând într-o practică veche și incontestabilă;
b. o condiție subiectivă ( psihologică ) – în conformitate cu care regula (practica)
respectivă are caracter obligatoriu, adică să fie sancționată juridic.
Acestor cerințe formulate de vechea doctrină li s-a mai adăugat uneori și o a treia, și
anume:
c. caracterul precis (sau cât de cât precizabil) al regulii de conduită impusă prin repetare.
Romanii numeau obiceiul juridic „mores majorum” (moravurile bătrânilor”).
Cronologic vorbind, cutuma a fost prima formă de manifestare a dreptului. Primele
norme juridice nu au fost altceva decât chiar transformarea unor obiceiuri în norme
obligatorii garantate de puterea publică. Asemenea obiceiuri au fost: răzbunarea sângelui,
legea talionului și răscumpărarea. De altfel, primele acte normative scrise ale societății, în
stadiul ei inițial, erau culegeri ale obiceiurilor preluate și transformate potrivit intereselor
conducerii noii societăți.
Numai timpul poate transforma o regulă practicată în mod spontan în obicei juridic,
altfel ne regăsim în fața unor acte sporadice, izolate, obiceiuri care se schimbă continuu,
având numai farmecul noutății, spre deosebire de cutumă, care se bazează pe tradiție.
Încetarea aplicării unei cutume se produce prin non-uzajul ei treptat și repetat, ceea ce
în limbaj juridic se numește desuetudine. În general, cutuma, ca izvor de drept, este inferioară
dreptului scris, ea nu prezintă certitudinea acestuia, fiind imprecisă, nesigură, mai greu de
constatat și cunoscut.
Considerăm că, în prezent, în dreptul românesc, cutuma, conformă ordinii publice și
bunelor moravuri, constituie izvor de drept, fiind consacrate legal două situații de
aplicabilitate (art. 1 alin. 1-6 Cod civil):
a. se aplică obiceiul sau cutuma, în cazurile neprevăzute de lege, deci în lipsa unei
trimiteri exprese, pentru a completa eventualele lacune ale dreptului scris, cu precizarea că
dreptul penal exclude rolul obiceiului ca izvor de drept.
b. se aplică în virtutea unei trimiteri exprese la aceasta, formulată într-un act normativ,
în materiile reglementate prin lege.
Azi, obiceiurile operează mai mult în privința interpretării voinței părților și chiar a
legilor.
B. JURISPRUDENŢA (PRECEDENTUL JUDICIAR ŞI PRACTICA
JUDICIARĂ)
Practica judiciară sau jurisprudența reprezintă totalitatea hotărârilor judecătorești
pronunțate de către instanțele judecătorești componente ale sistemului de organizare
judecătorească dintr-un stat, indiferent de gradul acestora.
Precedentul judiciar reprezintă totalitatea hotărârilor/deciziilor judiciare cu caracter
de îndrumare și/sau care au forță obligatorie pentru cazurile similare ce se vor judeca în
viitor.

37
 Pornind de la analiza unor dispoziții legale, a doctrinei și jurisprudenței vom constata
existența a cel puțin trei situații care relevă importanța precedentului judiciar în sistemul de
drept românesc:
a. deciziile Înaltei Curți de Casație și Justiție în cazul recursului în interesul legii;
b. deciziile Curții Constituționale;
c. hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-au anulat acte
administrative cu caracter normativ.
Precizând că, recunoașterea practicii judiciare și a precedentului judiciar constituie
trăsătura caracteristică a sistemelor de drept anglo-saxon, care sunt sisteme de drept
jurisprudențial, în dreptul românesc, integrat sistemului romano-germanic, valoarea juridică a
practicii judiciare și a precedentului judiciar rezidă în interpretarea și aplicarea corectă a
normelor cuprinse în actele normative, precum și în perfecționarea legislației, în toate cele
trei situații prezentate, precedentul judiciar apropiindu-se „mai mult de caracterul general și
abstract al actelor normative”, caz în care putem invoca și calitatea sa de izvor de drept.
În opinia unor autori, dreptul contemporan românesc nu acordă jurisprudenței
calitatea de izvor de drept. Aceștia susțin că potrivit principiului separației puterilor în stat,
puterea judecătorească are menirea de a aplica legea, ea nefiind competentă să o creeze (să
legifereze).
Observăm faptul că rolul jurisprudenței este acela de a interpreta și aplica la cazuri
concrete legea. Activitatea judecătorului este guvernată de două mari principii: a) el se
pronunță întotdeauna în cauza pe care o judecă și nu are dreptul să stabilească dispoziții
generale în afara speței particulare ce se deduce în fața sa; b) un judecător, potrivit cu regulile
de organizare judecătorească din țara noastră, nu este, în general, legat de hotărârea, într-o
cauză similară, pronunțată de un alt judecător (și nici chiar de hotărârile sale anterioare). În
această lumina jurisprudența nu poate avea rol creator, nu poate fi considerată izvor de drept.
Totuși, în practică se constată de multe ori faptul că instanțele de judecată ajung la
soluții unitare în interpretarea și aplicarea unui text de lege.
Pe calea precedentului, judecătorul poate pronunța decizii cu valoare generală. În loc
să fie sursă doar interpretativă, decizia judecătorului devine sursă creatoare a dreptului.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciară față de cauzele analoge.
În măsura în care o decizie anterioară interpretează dreptul existent, această interpretare se
impune în cauzele suficient de asemănătoare. O atare situație este de principiu inacceptabilă
pentru sistemul dreptului românesc, în opinia anumitor autori.
Suntem de acord cu opiniile conform cărora jurisprudența este, incontestabil, un izvor
de drept – un izvor de drept formal, desigur – pentru că ea include experiența practică a
organelor judiciare care aplică dreptul pozitiv și, prin aceasta, îi probează și îi legitimează
valabilitatea.
C. ACTUL NORMATIV
Actul normativ reprezintă izvorul de drept creat de organe ale autorității publice,
învestite cu competențe normative, care cuprinde norme juridice cu caracter general și
obligatoriu, a căror aplicare poate fi realizată, în caz de nevoie, pe calea forței de
constrângere a statului.
Termenul „lege” are două sensuri:
1. un sens larg și comun, potrivit căruia legea reprezintă orice act normativ cu putere
obligatorie;
2. un sens restrâns, conform căruia legea constituie actul normativ adoptat, după o
procedură specifică, de către Parlament.
Actele normative nu au valoare în mod izolat, ci doar încadrându-se într-un sistem
normativ și subordonându-se finalității acestuia.

38
 Parlamentul, prin legi, nu poate reglementa multitudinea de situații care apar în viața
de zi cu zi a societății, astfel încât este necesară o intervenție normativă și din partea altor
organe de stat.
Actele normative subordonate legii, trebuie să respecte următoarele cerințe:
 nu trebuie să cuprindă dispoziții contrare celorlalte legi;
 nu pot reglementa relații sociale care sunt supuse normării prin lege;
 trebuie să se înscrie în limitele competenței materiale și teritoriale ale organelor de
stat care le emit,
 trebuie să fie adoptate în forma și cu procedura prevăzută pentru fiecare din ele.
Actele normative subordonate legii au denumiri și forme diferite în sistemul de drept al
fiecărui stat.
Sistemul actelor normative cuprinde:
a. Constituția;
b. legile și alte acte cu caracter normativ elaborate de Parlament;
c. decretele prezidențiale cu caracter normativ;
d. ordonanțele și hotărârile de guvern;
e. alte acte normative aparținând organelor centrale și locale ale administrației publice
de stat.
a. Constituția este definită în literatura de specialitate ca fiind un act politico-juridic
fundamental, inspirat de o anumită filozofie socială și adoptat de națiune sau în numele ei,
pentru a stabili forma de stat, modul de organizare și funcționare a puterilor statului și
raporturile între acestea, principiile generale ale ordinii juridice a societății, precum și
drepturile și îndatoririle cetățenilor, act care este adoptat și modificat potrivit unor proceduri
speciale.
b. Legile și alte acte cu caracter normativ elaborate de Parlament
Legile, în sens restrâns, sunt acte juridice exclusive ale Parlamentului, adoptate
potrivit unor proceduri specifice și care reglementează relațiile sociale cele mai generale și
cele mai importante.
Art. 73 alin. 1 din Constituție prevede: „Parlamentul adoptă legi constituționale, legi
organice și legi ordinare”.
Rezultă că, potrivit criteriului forței juridice, legile se clasifică astfel:
 legile constituționale – stabilesc principiile fundamentale pentru viața socială și de
stat, organizarea și funcționarea ordinii într-un stat. Constituția este legea fundamentală a
unui stat, constituită din norme juridice, învestite cu forță juridică supremă, și care
reglementează acele relații sociale fundamentale care sunt esențiale pentru instaurarea,
menținerea și exercitarea puterii. Legile de revizuire a Constituției sunt elaborate și adoptate
în baza unei proceduri stipulate în Constituție;
 legile organice – reglementează cele mai importante domenii ale vieții sociale și de
stat, având o poziție distinctă față de ierarhia legislativă. Domeniile care fac obiectul
reglementării prin legi organice sunt expres prevăzute în Constituție. Legile organice sunt
adoptate prin votul majorității membrilor fiecărei Camere (majoritatea absolută). Prin lege
organică se reglementează:- sistemul electoral, organizarea și funcționarea partidelor politice,
organizarea și desfășurarea referendumului, organizarea Guvernului și a Consiliului Suprem
de Apărare al țării, regimul stării de asediu și al celui de urgență, infracțiunile, pedepsele și
regimul de executare a acestora, organizarea și funcționarea Consiliului Superior al
Magistraturii, a instanțelor judecătorești, a Ministerului Public și a Curții de Conturi, statutul
funcționarilor publici, regimul juridic general al proprietății și moștenirii, regimul general
privind raporturile de muncă, sindicatele și protecția socială, organizarea generală a
învățământului, regimul general al cultelor, organizarea administrației locale, a teritoriului,
precum și regimul general privind autonomia locală, modul de stabilire a zonelor economice

39
exclusive, (...) celelalte domenii pentru care, în Constituție, se prevede adoptarea de legi
ordinare
 legile ordinare – reglementează celelalte domenii care nu sunt supuse normării prin
legi constituționale sau organice. Procedura de adoptare a legilor ordinare este diferită de cea
a legilor organice, fiind necesar doar votul majorității membrilor prezenți din fiecare Cameră
a Parlamentului (majoritate relativă).
În funcție de domeniul reglementării juridice, distingem între: legi cu caracter civil
penal, comercial, financiar, etc.
În funcție de conținutul lor, legile se diferențiază în:
 legi materiale – reglementează conduita (drepturile și obligațiile) subiectelor de drept;
 legi procedurale – reglementează modalitățile de desfășurare a unei activități publice
sau private, forma în care trebuie să fie sancționați cei care au nesocotit legile materiale.
Se face distincție și între:
 legile generale – reprezintă dreptul comun;
 legile speciale – reglementează o situație particulară în raport cu legile generale. În
caz de concurs între legea generală și legea specială se aplică aceasta din urmă;
 legile excepționale – vizează situații cu totul particulare (de ex.: instituirea stării de
necesitate).
c. Decretele prezidențiale cu caracter normativ
Potrivit art. 100 alin. 1 din Constituție, în exercitarea atribuțiilor sale, Președintele
României emite decrete care se publică în Monitorul Oficial al României. Nepublicarea
atrage inexistența decretului.
După sfera de reglementare, decretele pot fi:
 decrete cu caracter normativ – decrete ce reglementează anumite situații limitativ
prevăzute în Constituție și legi, precum: declararea mobilizării, instituirea stării de urgență,
declararea războiului. Semnate de Președinte, acestea trebuie contrasemnate de Primul-
ministru.
 decrete cu caracter individual - decretele prin care se acordă decorații.
d. Ordonanțele și hotărârile Guvernului
Potrivit art. 108 alin. 1 din Constituție, Guvernul adoptă hotărâri și ordonanțe.
Ordonanțele se emit în temeiul unei legi speciale de abilitare, în limitele și în
condițiile prevăzute de acestea (art. 108 alin. 3 din Constituție), în domenii care nu fac
obiectul legilor organice.
În legea de abilitare, Parlamentul stabilește, în mod obligatoriu, domeniul și data până
la care se pot emite ordonanțe.
Dacă legea de abilitare o cere, ordonanța trebuie să fie supusă Parlamentului spre
aprobare, până la împlinirea termenului de abilitare, nerespectarea termenului atrăgând
încetarea efectelor ordonanței.
În situații extraordinare a căror reglementare nu poate fi amânată, art. 114 alin. 4
prevede posibilitatea ca Guvernul să adoptă ordonanțe de urgență, având obligația de a
motiva urgență în cuprinsul acestora. Ordonanța de Urgență reprezintă o formă de
reglementare specială a Guvernului, ce o poate realiza în cazuri speciale. Fiind emise pe
domenii rezervate legii, acestea trebuie supuse aprobării ulterioare a Parlamentului.
Hotărârile de Guvern sunt acte normative care se emit pentru organizarea executării
legilor, potrivit art. art. 108 alin. 2 din Constituție.
e. Alte acte normative aparținând organelor centrale sau locale ale administrației
publice de stat
Actele aparținând acestor categorii de organe ale statului sunt considerate izvoare de
drept numai dacă au caracter normativ, deci cuprind norme juridice cu caracter general și

40
obligatoriu. În această categorie includem: ordine; hotărâri; decizii; dispoziții; regulamente;
instrucțiuni; norme metodologice.
D. CONTRACTUL NORMATIV
Codul civil definește contractual în art. 1166 ca fiind ”acordul între două sau mai
multe persoane cu intenția de a constitui, modifica sau stinge între dânșii un raport juridic”.
În această accepțiune contractul nu poate fi izvor de drept, având un caracter individual.
Anumite contracte nu privesc nemijlocit drepturile și obligațiile unor subiecte
determinate (nu se referă la un raport juridic concret), ci stabilesc reguli cu caracter generic
ce ajută la reglementarea conduitei părților. Asemenea contracte poartă denumirea de
contracte normative, având calitatea de izvor de drept.
Ca izvor de drept, contractul poate fi întâlnit în special în domeniul dreptului
internațional public, unde îmbracă forma tratatului, acordului, convenției, pactului,
reprezentând expresia libertății de voință a statelor în ceea ce privește cooperarea în diferite
domenii de activitate.
În dreptul constituțional, contractul normativ reprezintă izvor de drept în materia
organizării și funcționării structurii federative a statelor.
Contractul normativ se manifestă ca izvor de drept și în cadrul dreptului muncii, sub
forma contractului colectiv de muncă care prevede condițiile generale ale organizării muncii
într-o anumită ramură.
E. DOCTRINA
Doctrina cuprinde analizele, interpretările, opiniile pe care oamenii de specialitate le
dau fenomenului juridic. (Am putea spune că doctrina este de fapt chiar știința dreptului).
Doctrina are un rol teoretico-explicativ, interpretările științifice venind atât în ajutorul
legiuitorului, cât și a magistratului, în procesul de creare, respectiv aplicare a dreptului.
Ca izvor de drept doctrina a îndeplinit un rol deosebit de important în Antichitate și în
Evul Mediu. În Epoca Modernă rolul doctrinei ca izvor de drept s-a restrâns ca urmare a
extinderii reglementărilor promovate pe calea actelor normative.
Dacă și în ce măsură doctrina este considerată izvor de drept este o întrebare care în
timpurile noastre primește un răspuns prudent: doctrina are astăzi un foarte important rol în
cunoașterea fenomenului juridic, în cunoașterea relațiilor sociale supuse reglementării
juridice în interpretarea și aplicarea corectă a legii în dezvoltarea și perfecționarea dreptului,
dar ea nu poate fi considerată a fi un izvor de drept.
Ca urmare, în dreptul românesc actual, doctrina este puțin controversată în sensul că
unii o consideră izvor de drept, iar alții îi contestă această calitate. Cei mai mulți îi neagă
acest caracter de izvor de drept spre deosebire de cei care îi recunosc această funcționalitate
(nu îi recunosc calitatea de izvor de drept).
Deși nu este considerat de către toți autorii de specialitate un izvor de drept, doctrina
juridică are un rol esențial în orientarea și perfecționarea procesului de elaborare și aplicare a
dreptului.

41
 Constituția legi constituționale

CUTUMA

Legea legi organice

JURISPRUDENȚA

Decrete legi ordinare

ACTUL
NORMATIV

Ordonanțe

IZVOARELE
DREPTULUI Hotărâri

Alte acte normative ordine, hotărâri, decizii,

aparţinând organelor dispoziţii, regulamente,
centrale sau locale ale
administraţiei publice de instrucţiuni, norme
stat metodologice

tratat, acord,
CONTRACTUL convenţie, pact,
NORMATIV contractul colectiv
de muncă

DOCTRINA

42
 VIII. ELABORAREA DREPTULUI

Elaborarea dreptului, fiind o activitate complexă, implică procese ample cum ar fi

abstractizarea și valorizarea.
Abstractizarea reprezintă procedeul prin care legiuitorul transformă observațiile
directe, concrete ale indivizilor în principii, prin intermediul cărora se stabilesc adevăruri
general valabile.
În procesul de elaborare a normelor de drept, valorizarea este o operațiune al cărei
rezultat depinde de poziția pe care se situează legiuitorul. În drept sunt ocrotite valori
precum: țara, poporul, proprietatea, viața, libertatea, sănătatea, integritatea corporală,
demnitatea etc.
Legiuitorul, în procesul de elaborare a normelor juridice, selecționează din
multitudinea de relații sociale pe acelea pe care le consideră valori și au nevoie de ocrotire
prin intermediul normelor de drept și totodată îngrădește faptele sociale considerate non-
valori.
VIII.1. Tehnica elaborării dreptului
Prezenta actului normativ în sistemul izvoarelor formale ale dreptului este rezultatul
activității constructive desfășurate de organe specializate, abilitate prin Constituție, legi sau
regulamente cu competență normativă (cu dreptul de a elabora norme cu putere general-
obligatorie). Aceste organe poartă denumirea de organe legiuitoare (denumite și legiuitor sau
legislator) și ele sunt, înainte de toate, organele puterii legislative, îndreptățite să
reglementeze primar și originar relațiile sociale fundamentale dintr-o societate, să organizeze
ordinea juridică a unei națiuni.
Activitatea acestor organe se desfășoară în conformitate cu anumite reguli de tehnică
juridică și potrivit cu scopurile generale, impuse de buna funcționare a mecanismului social,
de coexistență a libertăților sociale.
Tehnica juridică reprezintă ansamblul mijloacelor, metodelor, procedeelor și
tehnicilor utilizate de organele puterii de stat în procesul de inițiere, elaborare, adoptare
și aplicare a actelor normative.
În lipsa acestor procedee dreptul nu ar putea fi conceput. Tehnica juridică are sarcina
de a găsi mijloacele optime, pentru a transpune în drept, norme juridice, voința de stat căreia
conducerea politică vrea să-i dea forță juridică și să o ridice la rang de lege.
Altfel spus, prin tehnica juridică se înțelege totalitatea mijloacelor, procedeelor,
artificiilor pin care necesitățile pe care le înfățișează viața socială capătă formă juridică (se
exprimă în conținutul normei de drept) și se realizează apoi în procesul conviețuirii umane.
Conținutul noțiunii de tehnică juridică ne apare astfel ca deosebit de complex, el
implică momentul receptării de către legiuitor a comandamentului social, aprecierea sa
selectivă și elaborarea normei (tehnica legislativă), dar cuprinde, de asemenea, și momentul
realizării (al transpunerii în viață) a normei de drept construite de legiuitor (tehnica realizării
și a interpretării dreptului).
Din definiția anterior formulată, rezultă că tehnica juridică include două componente
(segmente) principale:
1. tehnica legislativă;
2. tehnica realizării și interpretării dreptului.
Tehnica legislativă este o parte constitutivă a tehnicii juridice, alcătuită dintr-un
complex de metode și procedee, menite să asigure o formă corespunzătoare conținutului
(substanței) reglementărilor juridice.
Uneori se confundă tehnica juridică cu legiferarea (tehnica legislativă), printr-o
reducere a sferei tehnicii juridice doar la procesul elaborării normative.

43
 Tehnica legislativă privește, strict, construirea soluțiilor normative de către legiuitor,
acțiune ce se prezintă ca o sinteză, și un bilanț al experiențelor dobândite în trecut de
participanții la viața socială, experiențe filtrate din perspectiva judecăților de valoare a
legiuitorului.
Altfel spus, tehnica legislativă este un ansamblu de metode și procedee folosite în
activitatea de elaborare a proiectelor de legi și a altor acte normative care ajută la
determinarea unor soluții legislative judicios alese, conform cerinței sociale și deopotrivă la
modul de exprimare a acestora în textele corespunzător redactate.
Așadar, ea asigură sistematizarea, unificarea și coordonarea legislației, precum și
conținutul și forma juridică adecvate pentru fiecare act normativ.
Tehnica legislativă are la bază:
a. norme juridice specifice denumite norme de tehnică legislativă;
În dreptul românesc, aceste norme sunt cuprinse în Legea nr. 24/2000 privind normele
de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, cu modificările și
completările ulterioare, respectarea acestora fiind obligatorie pentru elaborarea și adoptarea
ordonanțelor și hotărârilor de guvern și pentru elaborarea și adoptarea actelor normative
aparținând organelor centrale sau locale ale administrației de stat.
Normele de tehnică legislativă definesc părțile constitutive ale actului normativ,
structura, forma și modul de sistematizare a conținutului acestuia, procedeele tehnice privind
modificarea, completarea, abrogarea, publicarea și republicarea actelor normative, precum și
limbajul și stilul actului normativ.
b. principii proprii denumite principii ale legiferării sau principiile tehnicii de
elaborare a actelor normative.
VIII.2. Principiile tehnicii de elaborarea a actelor normative
Elaborarea dreptului este un proces de o mare complexitate care trebuie să ia în calcul
diverși factori (politici, economici, sociali, morali, naționali și internaționali), manifestând de
fapt conștiința juridică a societății și tendințele de evoluție ale acesteia, ce trebuie să tina cont
de niște principii.
Din analizei dispozițiilor legale și a opiniilor exprimate în literatura de specialitate,
considerăm că principiile legiferării (tehnicii de elaborare a actelor normative) sunt
următoarele:
A. Principiul fundamentării științifică a activității de elaborare a dreptului; Acest
principiu constă în faptul că legiuitorul trebuie să surprindă realitățile sociale care necesită o
reglementare, să le raporteze la scara actuală de valori, să estimeze posibilele efecte sociale.
Fundamentarea științifică a unui proiect legislativ trebuie să cuprindă: descrierea situațiilor de
fapt ce urmează să fie transformate în situații de drept, analiza judecăților de valoare cu
privire la determinarea situațiilor de fapt care trebuie transformate, schimbate și care se
găsesc în contact cu judecățile de valoare din care se inspiră însăși schimbarea, determinarea
(anticiparea) efectelor posibile ale viitoarei reglementări, costurile și beneficiile aduse în plan
economic și social prin adoptarea proiectului de lege, oportunitatea sa, eventualele dificultăți
ce ar putea apărea în procesul aplicării legii noi, etc. Toate acestea necesită cunoștințe
interdisciplinare, de aceea la procesul de elaborare a actelor normative participă alături de
juriști și specialiști din diverse domenii, în cadrul unor organisme juridice specializate, care
sunt îndrituite să avizeze proiectele de acte normative.
B. Principiul corelării sistemului actelor normative, denumit și Principiul
respectării unității de sistem a dreptului. Într-un stat, actele normative sunt într-o strânsă
legătură unele cu altele. Sistemul actelor normative implică legături multiple între părțile ce-l
compun. Diverse categorii de acte normative acționează, în reglementarea raporturilor
sociale, în cadrul unui proces caracterizat printr-o acută interferență. În cadrul acestui proces,

44
legea asigură reglementarea relațiilor esențiale pentru buna funcționare a mecanismului
social. Legea însă nu exclude, ci presupune acțiunea reglementatoare și a altor categorii de
acte normative. În momentul edictării actelor normative legiuitorul va trebui să țină cont de
existența acestor corelații, să ia în calcul totalitatea implicațiilor unei noi reglementări,
modificările normative subsecvente, domeniile afectate ca urmare a introducerii unor noi
soluții normative, precum și eventualele conflicte de reglementări. În momentul apariției, spre
exemplu, a unei reglementări noi realizată printr-o lege, se impune ca și actele normative cu
forță juridică inferioară legii să fie abrogate și puse de acord cu noua reglementare.
C. Principiul accesibilității și al economiei de mijloace în elaborarea actelor
normative. Acest principiul aduce în discuție în mod nemijlocit elemente care subliniază
contribuția mijloacelor de tehnică legislativă în fizionomia actului normativ. Conținutul
normei juridice, modul de îmbinare a elementelor structurale ale acesteia, caracterul clar,
lipsit de echivoc al textului, sunt mereu probe ale măiestriei legiuitorului. Legiuitorul trebuie
să aibă în vedere faptul că destinatarii normelor juridice sunt oameni cu nivele culturale
diferite, cu posibilități diferite de receptare a unui mesaj normativ, că derularea concretă a
relațiilor de viață poate conduce la situații dificile în aplicarea normei. Arta sa constă în a
construi norme care să prevină asemenea dificultăți. Legiuitorul, remarca Ihering, trebuie să
gândească profund ca un filosof, dar trebuie să se exprime clar ca un țăran. Trebuie, de
asemenea, avut în vedere că cei dispuși să violeze sau să eludeze norma de drept vor încerca
întotdeauna să exploateze eventualele deficiențe, inadvertențe sau neclarități ale
reglementării.
Cerințele principale pe care le implică realizarea acestui principiu constau în:
 Alegerea formei exterioare a reglementării;
 Alegerea modalității reglementării juridice;
 Alegerea procedeelor de conceptualizare și a limbajului normei.
Legea, nota Montesquieu, trebuie să aibă un înțeles neîndoielnic pentru toată lumea
și pentru ca fiecare cetățean să poată ști, dinainte de a săvârși un act, care sunt consecințele
acestuia.
VIII.3. Etapele tehnicii de elaborarea a actelor normative

Iniţiativa legislativă

Dezbaterea

Etapele tehnicii de
elaborarea a actelor Adoptarea
normative

Promulgarea legii

Publicarea

45
 Din analiza dispozițiilor legale și a opiniilor diferite exprimate în literatura de
specialitate, considerăm că principalele etape în elaborarea actelor normative sunt:
A. Inițierea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte
normative
Inițiativa privind revizuirea Constituției aparține Președintelui României la
propunerea Guvernului, cel puțin unei pătrimi din numărul deputaților sau al senatorilor,
precum și unui număr de cel puțin 500.000 de cetățeni cu drept de vot, care trebuie să provină
din cel puțin jumătate din județele țării, iar în fiecare din aceste județe sau în municipiul
București trebuie să fie înregistrate cel puțin 20.000 de semnături în sprijinul acestei
inițiative, potrivit art. 150 alin. 1 și 2 din Constituție.
Potrivit art. 74 din Constituție, inițiativa legislativă aparține Guvernului, deputaților,
senatorilor, precum și unui număr de cel puțin 100.000 de cetățeni cu drept de vot, care
trebuie să provină din cel puțin un sfert din județele țării, iar în flecare din aceste județe,
respectiv în municipiul București, trebuie să fie înregistrate cel puțin 5.000 de semnături în
sprijinul acestei inițiative. Această dispoziție constituțională vizează legile organice și legile
ordinare.
B. Dezbaterea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte
normative
Dezbaterea are loc într-o primă fază în comisiile permanente ale Parlamentului, la
lucrările lor participând și specialiști din domeniul vizat de lege. Comisiile au rolul de a da
un aviz sau a elabora un raport asupra proiectului, o poziție defavorabilă neîmpiedicând
dezbaterea în plen. Aceasta reprezintă o a doua fază, votarea făcându-se de regulă pe articole
și apoi global
Proiectele de legi și propunerile legislative care intră în competența decizională a
Camerei Deputaților se supun dezbaterii și adoptării Senatului, ca primă cameră sesizată, iar
cele care intră în competența decizională a Senatului se supun dezbaterii și adoptării, ca
primă cameră sesizată, Camerei Deputaților.
C. Adoptarea proiectului de lege (propunerii legislative) sau a proiectului altor acte
normative
Potrivit art. 151 din Constituție, proiectul sau propunerea de revizuire a legii
fundamentale trebuie adoptată de Camera Deputaților și de Senat, cu o majoritate de cel puțin
două treimi din numărul membrilor fiecărei Camere, iar dacă prin procedura de mediere nu se
ajunge la un acord, Camera Deputaților și Senatul, în ședință comună, hotărăsc cu votul a cel
puțin trei pătrimi din numărul deputaților și senatorilor. Revizuirea este definitivă după
aprobarea ei prin referendum, organizat în cel mult 30 de zile de la data adoptării proiectului
sau a propunerii de revizuire.
Conform prevederilor art. 76 din Constituție:
- legile organice și hotărârile privind regulamentele Camerelor se adoptă cu votul majorității
membrilor fiecărei Camere;
- legile ordinare și hotărârile se adoptă cu votul majorității membrilor prezenți din fiecare
Cameră.
Dacă se întrunește cvorumul de vot (număr minim de membri necesari potrivit legii
sau statutelor diferitelor organizații, societăți comerciale, pentru ca o adunare să se poată
întruni în ședință sau să poată adopta o hotărâre valabilă) cerut de Constituție sau
Regulamentele Camerelor, proiectul se consideră adoptat.
Dacă există contradicție între legea așa cum e ea adoptată de o Cameră și de către
cealaltă, se creează o comisie de mediere care încearcă să ajungă la un text comun.
Acesta e din nou pus la votul ambelor Camere. Respingerea lui într-una din ele,
precum și neadoptarea unui text comun duc la supunerea textelor divergente votului în
ședința comună a celor două Camere.

46
 D. Promulgarea legii
Potrivit art. 77 din Constituție alin. 1 și art. 100 alin. 1, promulgarea legii se face, prin
decret, în cel mult 20 de zile de la primire.
Înainte de promulgare, Președintele poate cere Parlamentului, o singură dată,
reexaminarea legii.
Dacă Președintele a cerut reexaminarea legii ori dacă s-a cerut verificarea
constituționalității ei, promulgarea legii se face în cel mult 10 zile de la primirea legii
adoptate după reexaminare sau de la primirea deciziei Curții Constituționale, prin care i s-a
confirmat constituționalitatea.
Legile sunt supuse fie sancționării, fie promulgării, ambele din partea șefului statului.
Promulgarea – existentă în România – are doar rolul de a certifica autenticitatea legii, faptul
că ea provine într-adevăr de la Parlament și a fost votată conform procedurii. Ea nu
echivalează cu o aprobare, lipsa semnăturii șefului statului în termenul prevăzut de
Constituție neîmpiedicând intrarea ei în vigoare. Prin ea se dă dispoziția de a fi publicată în
Monitorul Oficial.
E. Publicarea legii și a celorlalte acte normative
Potrivit prevederilor constituționale și ale Legii nr. 24/2000, republicată, în vederea
intrării lor în vigoare, legile și celelalte acte normative adoptate de Parlament, ordonanțele și
hotărârile Guvernului, deciziile primului-ministru, actele normative ale autorităților
administrative autonome, precum și ordinele, instrucțiunile și alte acte normative emise de
organele administrației publice centrale de specialitate se publică în Monitorul Oficial al
României, Partea I.
Publicarea în Monitorul Oficial e necesară pentru a o face opozabilă cetățenilor,
numai din acest moment putându-li-se pretinde respectarea legii. Intrarea în vigoare poate
avea loc de la această dată sau de la una ulterioară, în nici un caz de la una anterioară.
În România legile constituționale necesită și referendum, acesta având valoare
obligatorie.
VIII.4. Părțile constitutive ale actului normativ
În elaborarea actelor normative este necesar să se aibă în vedere structura lor, din
motive de tehnică legislativă. În practică s-a statornicit un anumit model de act normativ,
model care nu trebuie însă absolutizat ori generalizat, el se adaptează în funcție de caracterul
actului normativ, de întinderea lui, de obiectul pe care îl reglementează.
Proiectul de lege este însoțit de o expunere de motive din partea celui care l-a inițiat:
prezentare pe scurt a actului, considerentele intervenției legislative, se fac referiri la
reglementările existente și la insuficiența lor, la scopul reglementării propuse, la efectele sale
asupra domeniului respectiv și a sistemului în general, evidențiind ceea ce e nou.

Titlul actului
normativ

Preambul (dacă este

cazul)
PĂRŢILE
CONSTITUTIVE Formula
ALE ACTULUI introductivă
NORMATIV
Partea dispozitivă

Formula de atestare
a autenticităţii

47
 Potrivit art. 40 din Legea nr. 24/2000, republicată, actul normativ are următoarele
părți constitutive:
A. titlul actului normativ;
B. preambulul, dacă este cazul;
C. formula introductivă;
D. partea dispozitivă;
E. formula de atestare a autenticității actului normativ.

A. Titlul actului normativ cuprinde denumirea generică a actului, în funcție de categoria

sa juridică și de autoritatea emitentă, precum și obiectul reglementării exprimat sintetic.
Se interzice ca denumirea proiectului unui act normativ să fie aceeași cu cea a altui
act normativ în vigoare.
Ca element de identificare, titlul se întregește, după adoptarea actului normativ, cu un
număr de ordine, la care se adaugă anul în care a fost adoptat acesta.
B. Preambulul enunță, în sinteză, scopul și, după caz, motivarea reglementării. El nu
poate cuprinde nici directive, nici reguli de interpretare. Astfel, preambulul reprezintă partea
în care se arată considerentele de natură economică, politică, socială, juridică care stau la
baza elaborării actului. El poate lipsi din conținutul actului, cu excepția ordonanțelor de
urgență, dar ajută la înțelegerea acestuia, fiind un rezumat al expunerii de motive.
C. Formula introductivă constă într-o propoziție care cuprinde denumirea autorității
emitente și exprimarea hotărârii de luare a deciziei referitoare la emiterea sau adoptarea
actului normativ respectiv.
În cazul legilor, formula introductivă este: „Parlamentul României adoptă prezenta
lege”.
Pentru actele Guvernului, formula introductivă este: „În temeiul art. 108 din
Constituția României, republicată, Guvernul României adoptă prezenta hotărâre” sau, după
caz, „... ordonanță”.
D. Partea dispozitivă a actului normativ reprezintă conținutul propriu-zis al
reglementării, alcătuit din totalitatea normelor juridice instituite pentru sfera raporturilor
sociale ce fac obiectul acestuia. Conținutul este mai mult sau mai puțin întins, în funcție de
problematica tratată.
Conținutul actului normativ se sistematizează în următoarea ordine de prezentare a
ideilor:
 Dispoziții generale sau principii generale – cuprind prevederi care orientează
întreaga reglementare, determină obiectul și principiile acesteia.
 Dispoziții de fond – cuprind reglementarea propriu-zisă a relațiilor sociale ce fac
obiectul actului normativ. Textele care reglementează similar ipoteze cuprinse în mai multe
subdiviziuni ale actului normativ pot fi grupate în structuri distincte, denumite „dispoziții
comune”.
 Dispoziții tranzitorii – cuprind măsurile ce se instituie cu privire la derularea
raporturilor juridice născute în temeiul vechii reglementări care urmează să fie înlocuită de
noul act normativ; trebuie să asigure, pe o perioadă determinată, corelarea celor două
reglementări, astfel încât punerea în aplicare a noului act normativ să decurgă firesc și să
evite retroactivitatea acestuia sau conflictul între norme succesive.
 Dispoziții finale – cuprind măsurile necesare pentru punerea în aplicare a actului
normativ, data intrării în vigoare a acestuia, implicațiile asupra altor acte normative, cum ar
fi: abrogări, modificări, completări, precum și dispoziția de republicare, dacă este cazul. În
cazul actelor normative cu caracter temporar se prevede și perioada de aplicare sau data
încetării aplicării sale.

48
 E. Formula de atestare a autenticității actului normativ. Actul normativ adoptat se
semnează de către reprezentantul legal al emitentului, se datează și se numerotează.
Data legii este aceea la care i se dă număr, după promulgare. Pentru actele normative
ale Parlamentului, care, potrivit legii, nu se supun promulgării, data actului este aceea a
adoptării. Actele Guvernului poartă data ședinței Guvernului în care actul a fost aprobat. Data
celorlalte acte normative este aceea la care au fost semnate.
Numerotarea actelor normative se face în ordinea datării lor, separat pe fiecare an
calendaristic.
Spre exemplu, formula de atestare a legalității adoptării legii va avea următorul
cuprins: „Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor
art. 75 și ale art. 76 alin. (1) sau (2), după caz, din Constituția României, republicată”.
VIII.5. Structura internă a actului normativ
Pornind de la dispozițiile art. 47 din Legea nr. 24/2000, republicată, articolul
reprezintă elementul structural de bază al părții dispozitive, care cuprinde, de regulă, o
singură dispoziție normativă aplicabilă unei situații date.
Structura articolului trebuie să fie echilibrată, abordând exclusiv aspectele juridice
necesare contextului reglementării.
Articolul se exprimă în textul legii prin abrevierea „art.” și se numerotează în
continuare, în ordinea din text, de la începutul până la sfârșitul actului normativ, cu cifre
arabe. Dacă actul normativ cuprinde un singur articol, acesta se va defini prin expresia
„Articol unic”.
Articolele pot fi grupate pe capitole, care se pot împărți în secțiuni, iar acestea, după
caz, în paragrafe.
La coduri și la alte legi de mare întindere, capitolele pot fi grupate - în ordine
ascendentă - în titluri și, după caz, în părți, care, la rândul lor, se pot constitui în cărți;
gruparea se face, în toate cazurile, în funcție de legătura organică dintre reglementările pe
care le cuprind.
În cazul în care din dispoziția normativă primară a unui articol decurg, în mod
organic, mai multe ipoteze juridice, acestea vor fi prezentate în alineate distincte, pentru
asigurarea unei construcții logice și coerente a reglementărilor articolului.
Alineatul, ca subdiviziune a articolului, este constituit, de regulă, dintr-o singură
propoziție sau frază, prin care se reglementează o ipoteză juridică specifică ansamblului
articolului. Dacă dispoziția nu poate fi exprimată într-o singură propoziție sau frază, se pot
adăuga noi propoziții sau fraze, separate prin punct și virgulă. Alineatul se evidențiază printr-
o ușoară retragere de la alinierea textului pe verticală.
Dacă textul unui articol sau alineat conține enumerări prezentate distinct, acestea se
identifică prin utilizarea literelor alfabetului românesc și nu prin liniuțe sau alte semne
grafice.
O enumerare distinctă, marcată cu o literă, nu poate cuprinde, la rândul ei, o altă
enumerare și nici alte alineate noi.
Pentru claritatea, concizia și caracterul unitar al textului unui articol se recomandă ca
acesta să nu fie format dintr-un număr prea mare de alineate.
VIII.6. Sistematizarea conținutului actului normativ
Potrivit Dicționarului explicativ al limbii române, prin sistematizare se înțelege
„aranjare, ordonare, clasare după un anumit sistem”.
Rezultă că procesul de sistematizare a actelor normative (reglementărilor juridice)
presupune ordonarea acestora în funcție de anumite criterii subiective și obiective.
Ca forme de sistematizare, doctrina a reținut codificarea și încorporarea.

49
 A. Codificarea presupune reunirea, cuprinderea într-o structură unitară, sub forma
codului, a reglementărilor dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept,
subordonate unor principii comune.
B. Încorporarea constă în gruparea actelor normative potrivit unor criterii exterioare
acestora (cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept, pe instituții juridice), fără a face vreo
modificare conținutului acestora.
VIII.7. Evenimentele legislative
După intrarea în vigoare a unui act normativ, pe durata existenței acestuia pot
interveni diferite evenimente legislative, cum sunt:
 modificarea actelor normative;
 completarea actelor normative;
 derogarea;
 abrogarea actelor normative;
 suspendarea actelor normative;
 prelungirea, extinderea sau restrângerea aplicării actelor normative cu aplicare
limitată;
 interpretarea legală;
 republicarea actelor normative;
 rectificarea actelor normative.

50
 IX. NORMA JURIDICĂ

IX.1. Noțiunea normei juridice

Orice activitate socială se desfășoară pe baza unor reguli. Necesitatea acestora se
impune în relațiile interumane datorită faptului că la realizarea unei activități participă mai
multe categorii de persoane, diferite ca sex, vârstă, profesie, religie, etc., fiecare dintre
acestea având roluri diferite în buna reușită a acțiunii respective.
În general, cuvântul normă este echivalat cu cel de regulă. În mai toate dicționarele
definiția normei este făcută prin referire la regula de conduită.
Norma este, deci, o regulă care stabilește cum trebuie să acționeze sau să se comporte
membrii societății în anumite condiții determinate, pentru ca acțiunea lor să fie eficientă și
apreciată pozitiv. Normele nu reprezintă constatarea unei stări de fapt, ci prefigurează un
comportament viitor.
Norma socială este o regulă ce reglementează conduita umană, în scopul asigurării
ordinii sociale.
Sistemul normelor sociale este alcătuit din următoarele categorii de norme: norme
morale, norme obișnuielnice, norme politice, norme tehnice, norme economice, norme
religioase, norme juridice, etc.
Norma juridică este o regulă de conduită cu caracter general și obligatoriu, al
cărei scop este acela de a asigura ordinea socială, regulă ce poate fi adusă la îndeplinire
pe cale statală, în caz de nevoie prin forța de constrângere.

Norma
juridică

este celula de bază a este un etalon,

conţine pretenţiile şi exigenţele societăţii
dreptului, este sistemul un model de
comportament faţă de conduita membrilor săi în anumite
juridic elementar categorii de relaţii

Scopul normei juridice – scop realizat de justiție, de activitatea cu caracter juridic a

administrației și de cetățean – este acela de a asigura relațiilor sociale securitatea esențială
precum și armonia în temeiul unei idei de valoare avute în vedere de legiuitor. Norma juridică
își va realiza scopul în măsura în care răspunde, inteligibil și temeinic, interesului pe care-l
reprezintă. Prin intermediul normelor juridice se reglementează în forme specifice dreptului
relațiile interumane.

asigurarea convieţuirii sociale (ordinea socială), orientând

comportarea oamenilor în direcţia promovării şi
consolidării relaţiilor sociale în conformitate cu idealurile
şi valorile ce guvernează societatea respectivă

Scopul normei
juridice
prevenirea comportamentului deviant

combaterea comportamentului deviant

51
 IX.2. Trăsăturile normelor juridice
Fiind o parte integrantă a normelor sociale, normele juridice se adresează conduitei
umane. Ele reprezintă reguli de conduită ce sunt instituite sau sancționate de stat, a
căror aplicare este asigurată prin conștiința juridică, iar la nevoie prin forța coercitivă a
statului.
Cu ajutorul normelor juridice, în societate, se stabilesc anumite coordonate prin care
este îndrumată conduita oamenilor în direcția întăririi și dezvoltării rânduielilor și relațiilor
sociale. Așa fiind, normele juridice nu sunt simple indicații, ci reprezintă dispoziții
obligatorii. Indiferent de nuanța lor, în ultimă instanță, normele juridice reprezintă un
comportament impus de puterea de stat. Nerespectarea lor atrage după sine aplicarea
constrângerii. Obligativitatea normelor juridice asigură ordinea de drept în societate,
imprimând relațiilor sociale stabilitatea necesară.
Specificul normelor de drept constă în faptul că respectarea și aplicarea lor nu este o
opțiune, o facultate, ci o obligație a cărei încălcare atrage răspunderea juridică.
Pentru a înțelege trăsăturile normei juridice, precum și structura sa, este necesar să
plecăm de la premisa că norma de drept conține ceea ce trebuie să îndeplinească un subiect,
ceea ce el este îndreptățit să facă sau ceea ce i se recomandă sau este stimulat să
îndeplinească; „Legis virtus haec est: imperare, vetare, permitere, punire” ( forța legii constă
în: a ordona, a interzice, a permite, a pedepsi).
Generalitatea

Volitivitatea

Trăsăturile normelor
Obligativitatea
juridice

Coercibilitatea

Validitatea

În doctrina juridică, au fost exprimate mai multe opinii, autorii reținând diferite
trăsături specifice ale normelor juridice, însă, considerăm necesar a reține următoarele:
A. Generalitatea normei juridice
Această trăsătură se manifestă prin aceea că regulile de conduită sunt tipice, se aplică
la un număr nelimitat de cazuri, și impersonale, indicând un comportament principal, iar nu
conduita unei singure persoane.
Normele juridice stabilesc drepturi și obligații fiecărui subiect în cadrul unui raport
social în mod generic. În felul acesta, norma juridică devine un etalon, un standard, cu
ajutorul cărui statul apreciază conduita cetățenilor în anumite situații concrete. Acest criteriu
constituie o unitate de măsură stabilită de conducerea de stat a societății în interesul
populației.
Dreptul, ca totalitate a normelor juridice, constă în aplicarea unei măsuri egale pentru
toți; utilizează o măsură unică de apreciere a conduitei umane, deși oamenii sunt diferiți, se
deosebesc unul de celălalt.
Normele juridice, în principiu, se aplică la un număr nelimitat de cazuri. Conduita
generală, tipică, prevăzută de norma juridică urmează să fie realizată în condițiile prescrise
atât timp cât norma respectivă este în vigoare. Norma juridică se aplică de fiecare dată când

52
se ivesc condițiile prevăzute în ipoteza ei, iar dacă aceste condiții nu apar, norma respectivă
nu se aplică.
Norma juridică prevede forma conduitei în modul cel mai general și abstract.
Conduita generală se concretizează în nenumărate cazuri în viața de zi cu zi. Caracterul
general al normei juridice se manifestă și prin faptul că ea este impersonală, ceea ce înseamnă
că ea nu se adresează unor persoane anume, ci îi vizează pe toți oamenii sau o categorie de
persoane, așadar:
 unele norme se adresează tuturor cetățenilor de pe teritoriul statului, indiferent de
funcție, domiciliu, stare civilă, etc., fiind edictate de către organe centrale ale puterii sau
administrației de stat și le întâlnim în cadrul legilor, decretelor sau hotărârilor Guvernului.
De exemplu, normele constituționale privitoare la dreptul la viață, la integritatea fizică și
psihică, la inviolabilitatea persoanei, a domiciliului, etc. vizează toate ființele umane, având
un caracter impersonal și general de maximă cuprindere;
 anumite norme juridice se adresează numai unor categorii de persoane (tineri,
minorități naționale, pensionari, studenți, militari, funcționari publici, alegători, etc.), gradul
lor de generalitate fiind mai restrâns dar caracterul impersonal rămânând același;
 anumite norme juridice privesc numai anumite organe sau organizații; ele își păstrează
caracterul general și impersonal deoarece nu nominalizează persoane sau indivizi ci structuri
de organizare socială (autoritățile administrației publice prin care se realizează autonomia
locală în comune și orașe, sunt consiliile locale ca autorități deliberative, și primarii ca
autorități executive);
 există și norme juridice care, deși se adresează unor organe unipersonale (președinte,
ministru, prim-ministru, procuror general, etc.), nu își pierd totuși caracterul general pentru că
ele nu se referă la persoana fizică concretă, determinată ce ocupă aceste funcții, ci se referă la
instituția respectivă, la funcție, independent de persoana care o ocupă (primarul participă la
ședințele consiliului local.
B. Volitivitatea normei juridice
Spre deosebire de legile naturii și legitățile sociale care există independent de voința
omului, legile juridice, chiar dacă țin seama de necesități obiective, de moment sau de durată,
sunt în exclusivitate produsul voinței umane. Ele trec prin conștiința oamenilor, întrucât
conduita este subordonată voinței lor. Există și cazuri în care normele juridice pot să prevadă
nașterea unor efecte juridice independent de voința oamenilor (adică naștere, moarte, trăsnet
etc.). De menționat este însă faptul că și în astfel de cazuri realizarea efectelor juridice
prevăzute de normă presupun anumite manifestări de voință din partea oamenilor. În acest
sens se spune că legiuitorul nu inventează legi ci doar le formulează.
C. Obligativitatea normei juridice
Normele juridice îndrumă conduita membrilor societății în direcția dezvoltării
relațiilor sociale, a progresului. Astfel, ele nu sunt simple indicații, ci reprezintă dispoziții
obligatorii, indiferent de nuanța lor, în ultimă instanță ele sunt impuse de către stat. Fără
caracterul general obligatoriu, norma juridică și-ar pierde chiar sensul existenței sale ca
normă socială distinctă, în varietatea și multitudinea normelor sociale.
D. Coercibilitatea normei juridice
Considerăm că este o trăsătură ce derivă din obligativitatea normei juridice. Dacă în
principiu norma este reprezentată de bună voie, prin esența sa însă, ea este coercibilă, în cazul
în care nu se aplică, aplicarea ei putându-se realiza cu forța. De altfel, coercibilitatea
deosebește normele juridice de orice alte specii de norme.
E. Validitatea normei juridice
Această caracteristică înseamnă pe de o parte existența ca atare a normei, iar pe de altă
parte, legalitatea actului de emitere a acestei norme. Altfel spus, norma juridică trebuie să fie
în vigoare și să existe un act legal al emiterii ei.

53
 IX.3. Structura normei juridice
Structura normei juridice se analizează sub două aspecte:
A. structura logico-juridică (internă) – prezintă trei elemente: ipoteza, dispoziția,
sancțiunea;
B. structura tehnico-legislativă (externă) – exprimă modul, forma de elaborare a
normei juridice.

A. Structura logică a normei juridice

Structura logică a normei juridice vizează construcția internă a acesteia, astfel încât să
corespundă unei reglementări eficiente a relațiilor sociale.
Elementele normei juridice sunt:
1. Ipoteza – prescrie condițiile în care urmează să se aplice dispoziția
2. Dispoziția – prescrie conduita pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează
3. Sancțiunea – precizează urmările nerespectării dispoziției

- prescrie condiţiile în care urmează să se aplice dispoziţia

IPOTEZA - este acel element constitutiv al normei juridice care precizează
împrejurările, condiţiile sau faptele în prezenţa cărora se cere o conduită,
precum şi categoria de subiecte de drept cărora li se adresează.

- prescrie conduita pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se

adresează
ELEMENTELE - stabileşte conduita care trebuie respectată, în condiţiile şi împrejurările
NORMEI DISPOZIŢIA date de ipoteză.
JURIDICE
- deoarece în dispoziţie sunt cuprinse drepturile şi obligaţiile subiectelor
particpante la raporturile sociale, se consideră că ea reprezintă conţinutul
normei juridice.

- reprezintă acel element al normei juridice care precizează urmările

nerespectării dispoziţiei.
SANCŢIUNEA Este consecinţa actelor de violare a legii, de încălcare şi de destabilizare
a ordinii stabilite şi vizează restabilirea ordinii de drept încălcate,
repararea acesteia şi prevenirea încălcării ei în viitor.

54
 1. IPOTEZA – este acel element constitutiv al normei juridice care arată
împrejurările în care urmează a fi aplicată dispoziția. Ea precizează condițiile, împrejurările
sau faptele în raport cu care se aplică regula de conduită (dispoziția), precum și categoria de
subiecte la care se referă conținutul dispoziției.
Ipoteza poate fi determinată sau relativ-determinată (subînțeleasă).
a. Ipoteza determinată poate fi formulată la modul general sau mai concret.
De exemplu Art. 274 alin. (1) Cod civil prevede că „Este interzisă încheierea
căsătoriei între rudele în linie dreaptă, precum și între cele în linie colaterală până la al
patrulea grad inclusiv.” Pentru a identifica ipoteza trebuie să răspundem la întrebarea: În ce
împrejurări este oprită căsătoria?
Ipoteza poate descrie calitatea celor cărora li se adresează norma juridică, uneori,
calitatea fiind exprimată la modul general, prin termeni generici, precum „toți”, „nimeni”,
„oricine”, „acela care”, alteori ea se referă la o anume calitate determinată a subiectului:
„soț”, „mamă”, „comerciant”, funcționar public”.
Spre exemplu: „uciderea copilului nou-născut imediat după naștere, dar nu mai
târziu de 24 de ore, săvârșită de către mama aflată în stare de tulburare psihică se
pedepsește cu închisoarea de la unu la 5 ani” art. 200 alin. (1) Cod penal.
Totodată, ipoteza se referă uneori și la situațiile posibile în care se săvârșește o
anumită faptă prevăzută de lege (locul, timpul sau modul în care se săvârșește fapta).
De exemplu Art. 229 alin. (1) Cod penal prevede că „Furtul săvârșit în următoarele
împrejurări: a) într-un mijloc de transport în comun; b) în timpul nopții; c) de o persoană
mascată, deghizată sau travestită; d) prin efracție, escaladare sau prin folosirea fără drept a
unei chei adevărate ori a unei chei mincinoase; e) prin scoaterea din funcțiune a sistemului
de alarmă ori de supraveghere, se pedepsește cu închisoare de la unu la 5 ani.” În acest
exemplu este vorba de mai multe ipoteze, care constituie agravante în cazul infracțiunii de
furt. În primul caz a) ipoteza se referă la locul în care se săvârșește infracțiunea de furt
(unde?), în cazul al doilea b) ipoteza se referă la perioada de timp în care se săvârșește
infracțiunea (când?), în al treilea caz c) ipoteza se referă la persoana care săvârșește
infracțiunea (de către cine?), iar celelalte împrejurări vizează modul în care se săvârșește
infracțiunea (cum?).
b. Ipoteza subînțeleasă (relativ determinată) – ea nu este formulată ci rezultă din
contextul reglementării. Ea lipsește din textul normativ, nefiind expres formulată, ci se
deduce din contextul mai larg al acelei reglementări.
De exemplu: „Uciderea unei persoane se pedepsește cu închisoare de 10 la 20 de ani
și interzicerea exercitării unor drepturi” art. 188 alin. (1) Cod penal. Aici nu se indică
împrejurările referitoare la persoana care săvârșește omorul, la loc, timp sau mod,
subînţelegându-se că indiferent cine săvârșește această faptă și indiferent în ce împrejurări, va
fi sancționat de lege.

Ipoteza determinată - stabileşte cu exactitate condiţiile în care se

aplică dispoziţia.
- pot fi stabilite condiţii sau împrejurări de loc şi timp; modalităţi
de săvârşire a faptei; poate descrie calitatea celor cărora li se
adresează norma juridică.
IPOTEZA Ipoteza relativ-determinată (subînţeleasă) – există atunci când
împrejurările de aplicare a dispoziţiei nu pot fi formulate în toate
detaliile sau nu este formulată, ipoteza rezultând din contextul
reglementării.
- ea lipseşte din textul normativ, nefiind expres formulată, ci se
deduce din contextul mai larg al acelei reglementări.

55
 2. DISPOZIŢIA – este partea cea mai importantă a normei juridice și ea se referă la
conduita propriu-zisă pe care trebuie să o urmeze cei cărora li se adresează.
Deoarece în dispoziție sunt cuprinse drepturile și obligațiile subiecților participanți la
raporturile sociale, se consideră că ea reprezintă conținutul normei juridice.
Dispoziția poate prevedea obligația de a săvârși anumite acțiuni, obligația abținerii de
la săvârșirea unor acțiuni, după cum poate numai să permită, să recomande sau să stimuleze o
gamă largă de acțiuni umane.
În funcție de conduita prescrisă, dispozițiile normelor juridice se clasifică în felul
următor:
a. Dispoziții onerative care prevăd obligația de a săvârși anumite acțiuni.
De exemplu: Art. 499 alin. (1) C. civ. „Tatăl și mama sunt obligați, în solidar, să dea
întreținere copilului lor minor, asigurându-i cele necesare traiului, precum și educația,
învățătura și pregătirea sa profesională” sau art. 1.357 alin. (1) C. civ. “Cel care cauzează
altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare.”
În formularea acestei categorii de dispoziții se utilizează în mod frecvent termeni sau
expresii precum: „este obligatoriu”, „trebuie”, „are obligația”.
b. Dispoziții prohibitive care interzic săvârșirea unor acțiuni.
De exemplu: Art. 275 C. civ. „Căsătoria este oprită între tutore și persoana minoră
care se află sub tutela sa” sau Art. 277 alin. (1) C. civ. „Este interzisă căsătoria între
persoane de același sex”.
În formularea acestei categorii de dispoziții se utilizează în mod frecvent termeni sau
expresii precum: „este interzis”, „este oprit”.
Deoarece impun o anumită acțiune, fie executarea unei acțiuni, fie abținerea de la
săvârșirea ei, atât dispozițiile onerative cât și dispozițiile prohibitive sunt denumite de unii
autori imperative sau categorice.
c. Dispoziții permisive nici nu impun, nici nu interzic săvârșirea unor acțiuni, ci lasă
la latitudinea părților să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze.
De exemplu: Art. 282 C. civ. „Viitorii soți pot conveni să își păstreze numele
dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea,
un soț poate să își păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor
reunite.”
Pentru formularea acestei categorii de dispoziții se folosesc termeni sau expresii
precum: "poate", "sunt liberi să", "au latitudinea să".
O varietate a dispozițiilor permisive o constituie dispozițiile supletive, care lasă la
latitudinea părților interesate să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze, iar dacă acestea
nu se hotărăsc asupra conduitei, voința lor va fi suplinită de organele de stat competente
(abilitate). De exemplu: Art. 383 C. civ. “La desfacerea căsătoriei prin divorț, soții pot
conveni să păstreze numele purtat în timpul căsătoriei. Instanța ia act de această înțelegere
prin hotărârea de divorț. Pentru motive temeinice, justificate de interesul unuia dintre soți
sau de interesul superior al copilului, instanța poate să încuviințeze ca soții să păstreze
numele purtat în timpul căsătoriei, chiar în lipsa unei înțelegeri între ei. Dacă nu a intervenit
o înțelegere sau dacă instanța nu a dat încuviințarea, fiecare dintre foștii soți poartă numele
dinaintea căsătoriei.” În cazul dispozițiilor permisive supletive, se folosesc mai ales
expresiile: „în lipsa unei convenții contrare” sau „în lipsa unei clauze contrare”, „dacă nu
a intervenit o învoială”.
d. Dispoziții de recomandare prevăd de regulă, o anumită conduită pe care statul o
recomandă persoanelor fizice sau juridice. Ele nu se impun ca obligatorii. Cele mai multe
sunt, în prezent, de drept administrativ.

56
 Potrivit legii administrației publice locale: „consiliile locale și consiliile județene din
unitățile administrativ-teritoriale limitrofe zonelor de frontieră pot încheia acorduri de
cooperare transfrontalieră cu autoritățile similare din țările vecine, în condițiile legii”.
e. Dispoziții de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea unei conduite
deosebite. Aceste dispoziții se întâlnesc în general în normele juridice care reglementează
raporturile sociale de muncă și prevăd anumite mijloace de recompensare materială și morală
cum ar fi: premii, recompense bănești, gratificații, distincții, decorații, etc.
Ținând seama de sfera aplicării lor și de gradul de generalitate, dispozițiile normelor
juridice pot fi:
a. Dispoziții generale sunt cele care au sferă largă de aplicare, care guvernează de
obicei o anumită ramură a dreptului.
De exemplu, partea generală a Codului penal ce cuprinde norme cu caracter de
"principii generale" cu referire la scopul legii penale si aplicarea acesteia în spațiu și timp,
la instituția infracțiunii, a răspunderii penale, amnistie și grațiere, pedepse penale.
b. Dispoziții speciale cuprind numai o anumită categorie de relații din ramura
respectivă.
Spre exemplu: partea specială a Codului penal care grupează normele „speciale”
prin care sunt reglementate cele mai importante categorii determinate de infracțiuni.
c. Dispoziții de excepție constituie o completare fie a dispozițiilor generale, fie a
celor speciale.
De exemplu: Art. 272, alin (1) C. civ. prevede: „Căsătoria se poate încheia dacă
viitorii soți au împlinit vârsta de 18 ani. Dar pe cale de excepție la alin. 2 prevede că “Pentru
motive temeinice, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui
aviz medical, cu încuviințarea părinților săi, sau, după caz, a tutorelui, și cu autorizarea
instanței de tutelă în a cărei circumscripție minorul își are domiciliul. În cazul în care unul
dintre părinți refuză să încuviințeze căsătoria, instanța de tutelă hotărăște și asupra acestei
divergențe, având în vedere interesul superior al copilului.

Dispoziţii onerative care prevăd obligaţia de a săvârşi anumite acţiuni.

Dispoziţii prohibitive - care interzic săvârşirea unor acţiuni.

În funcţie Dipoziţiile permisive nici nu impun, nici nu interzic săvârşirea unor acţiuni,
de conduita ci lasă la latitudinea părţilor să aleagă conduita pe care doresc să o urmeze.
prescrisă
Dispoziţii de recomandare prevăd de regulă, o anumită conduită pe care
statul o recomandă persoanelor fizice sau juridice.
DISPOZIȚIA
Dispoziţii de stimulare sunt cele care prevăd recompensarea unei conduite
deosebite.

Dispoziţiile generale sunt cele care au sferă largă de aplicare, care

guvernează de obicei o anumită ramură a dreptului.
După
gradul de Dispoziţiile speciale cuprind numai o anumită categorie de relaţii din
generalitate ramura respectivă.

Dispoziţiile de excepţie constituie o completare fie a dispoziţiilor

generale, fie a celor speciale.

57
 3. SANCŢIUNEA – reprezintă acel element al normei juridice care precizează
urmările nerespectării dispoziției.
Sancțiunea este consecința actelor de violare a legii, de încălcare și de destabilizare a
ordinii stabilite și vizează restabilirea ordinii de drept încălcate, repararea acesteia și
prevenirea încălcării ei în viitor.
Sancțiunea reprezintă, o măsură luată împotriva dorinței sau voinței celui ce încalcă
dispozițiile normei de drept și este aplicată de un organ special abilitat în acest sens.
Deci, aplicarea sancțiunii are ca scop:
- Repararea prejudiciului si restabilirea ordinii încălcate;
- Sancționarea celui vinovat si reintegrarea lui în societate;
- Prevenirea săvârșirii de fapte antisociale pentru viitor.
Clasificarea sancțiunilor are în vedere natura raporturilor sociale reglementate de
pericolul social pe care îl reprezintă actele de încălcare.
Cu alte cuvinte, clasificarea se realizează în funcție de combinarea a două criterii:
natura raporturilor sociale reglementate și pericolul social al actelor de încălcare a dreptului.
După natura lor, sancțiunile pot fi:
a. sancțiuni penale - acestea se aplică pentru săvârșirea faptelor prevăzute ca infracțiuni.
După gravitatea lor, sancțiunile penale se pot împărți în diferite categorii:
- principale - închisoare (privațiune de libertate) sau amendă penală;
- complementare - interzicerea exercitării unor drepturi de la 1 la 10 ani; degradarea militară,
confiscarea parțială sau totală a averii;
- accesorii - care constau în interzicerea unor drepturi anume prevăzute de lege din
momentul în care hotărârea de condamnare (cu executarea pedepsei cu închisoarea) a rămas
definitivă si până la terminarea executării pedepsei (de exemplu, interzicerea unor drepturi de
natură electorală, de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura celei de care s-a
folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii, decăderea din drepturile părintești sa.)
b. sancțiuni administrative - se aplică pentru săvârșirea unor fapte cu pericol social mai
redus decât infracțiunile; aceste fapte se numesc contravenții. Cea mai frecventă sancțiune
administrativă este amenda.
c. sancțiuni disciplinare - se referă, mai ales în cazul abaterilor de la disciplina muncii,
stabilită prin Codul muncii, statute, regulamente de funcționare a persoanelor juridice. Cele
mai răspândite astfel de sancțiuni sunt: mustrarea, avertismentul, desfacerea contractului de
muncă.
d. sancțiunile civile - constau în dispozițiile impuse celui care răspunde de producerea
unui prejudiciu, în vederea repunerii celui păgubit în drepturile inițiale. Sancțiunile civile au
deci, caracter reparator și vizează direct patrimoniul persoanei sancționate. Aceste sancțiuni
pot consta în despăgubiri în sarcina autorului prejudiciului, repunerea în drepturi, anularea
actului ilicit etc.
După gradul de determinare distingem următoarele tipuri de sancțiuni:
a. Sancțiuni absolut determinate - sunt acele sancțiuni formulate precis și care nu pot fi
micșorate sau mărite de organele de aplicare, de exemplu: 1000 RON amendă;
b. Sancțiuni relativ determinate – se stabilesc în limitele unui minim și ale unui maxim
de pedeapsă, urmând ca sancțiunea concretă să o stabilească organul de aplicare. Aici intră
majoritatea sancțiunilor penale, care prevăd pedeapsa între o limită minimă si maximă a ei.
De exemplu: închisoare de la 6 luni la 3 ani, de la 10 la 20 de ani, etc..
c. Sancțiuni alternative – dau posibilitatea organului de aplicare a sancțiunii să aleagă,
între două sau mai multe tipuri de sancțiuni de regulă între închisoare sau amendă. De
exemplu lovirea sau orice acte de violenta cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu
închisoare de la o lună la 6 luni sau cu amendă.

58
 d. Sancțiuni cumulative – stabilesc mai multe feluri de sancțiuni care se aplică în mod
obligatoriu pentru aceeași faptă.
Spre exemplu, „furtul săvârșit prin întrebuințarea de violente sau amenințări ori prin
punerea victimei în stare de inconștiență sau neputință de a se apăra, precum și furtul urmat
de întrebuințarea unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru
înlăturarea urmelor infracțiunii ori ca făptuitorul să-și asigure scăparea se pedepsesc cu
închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea exercitării unor drepturi.” Art. 233 Cod penal.

sancţiuni penale - acestea se aplică pentru săvârşirea

faptelor prevăzute ca infracţiuni

sancţiuni administrative - se aplică pentru săvârşirea

contravenţiilor. Cea mai frecventă sancţiune
administrativă este amenda.

a) După natura sancţiuni disciplinare - se referă, mai ales în cazul

abaterilor de la disciplina muncii. Cele mai răspândite
lor: astfel de sancţiuni sunt: mustratrea, averstimentul,
desfacerea contractului de muncă

sancţiunile civile - constau în dispoziţiile impuse celui

care răspunde de producerea unui prejudiciu, în vederea
despăgubirii sau repunerii celui păgubit în drepturile
iniţiale.

SANCȚIUNEA
Sancţiuni absolut determinate - sunt acele sancţiuni
formulate precis şi care nu pot fi micşorate sau mărite de
organele de aplicare

Sancţiuni relativ determinate - se stabilesc în limitele

unui minim şi ale unui maxim de pedeapsă, urmând ca
sancţiunea concretă să o stabiliească organul de aplicare.
b) După gradul
de determinare:
Sancţiuni alternative – dau posibilitatea organului de
aplicare a sancţiunii să aleagă, între două sau mai multe
tipuri de sancţiuni de regulă între închisoare sau amendă.

Sancţiuni cumulative – stabilesc mai multe feluri de

sancţiuni care se aplică în mod obligatoriu pentru aceeaşi
faptă.

B. Structura tehnico-legislativă a normei juridice

Structura tehnico-legislativă a normei juridice are în vedere forma exterioară de
exprimare a conținutului, a cărui redactare trebuie să fie concretă, concisă și clară.
Elementul de bază în analiza structurii tehnico-legislative este articolul.
Normele juridice exprimate în articole sunt grupate în acte normative, care, la rândul
lor, sunt structurate pe părți, titluri, capitole, secțiuni, articole, alineate, litere, puncte.

59
 IX.4. Clasificarea normelor juridice
Clasificarea normelor juridice se realizează potrivit mai multor criterii, printre care
menționăm:
a. După caracterul lor, deosebim:
- normele juridice imperative sau categorice prescriu o conduită obligatorie de urmat și
care constă fie într-o acțiune, fie într-o inacțiune. Normele imperative pot fi, la rândul lor,
onerative și prohibitive.
- normele juridice dispozitive sau permisive nu obligă la o conduită strict determinată,
permițând subiectelor de drept alegerea acesteia în limitele legii după interesul lor.
b. După criteriul modului de reglementare a conduitei, întâlnim:
- normele juridice onerative sunt acele norme juridice care obligă subiectul să săvârșească o
anumită acțiune, deci, implică, o obligație de a face.
- normele juridice prohibitive sunt acele care obligă subiectul să se abțină de la săvârșirea
unor acțiuni, deci, implică o obligație de a nu face.
Normele juridice onerative și prohibitive sunt, de regulă, considerate norme juridice
imperative, întrucât legiuitorul obligă subiectele de drept să aibă o anumită conduită sau să
abțină de la o anumită conduită, neadmițându-se nici o derogare.
- normele juridice permisive sunt acele norme care permit subiectelor de drept să aleagă o
conduită, însă, cu respectarea legalității.
Norma juridică permisivă se poate transforma în norma imperativă, situație în care se
numește normă supletivă. Această situație se întâlnește atunci când dreptul de opțiune al
subiectelor de drept nu a fost exercitat, în termenul legal stabilit, norma supletivă fiind cea
care va stabili reglementarea aplicabilă.
c. După criteriul sferei de aplicare, distingem:
- normele juridice generale sunt acele norme cu sferă largă de aplicabilitate într-un domeniu
sau într-o ramură de drept.
- normele juridice speciale sunt acele norme care se aplică unor categorii restrânse de relații
sociale, având caracter derogator de la dreptul comun.
- normele juridice de excepție sunt acele norme care completează normele generale sau
speciale, beneficiind de o reglementare expresă, în acord cu principiul asigurării și menținerii
ordinii juridice.

Clasificarea
normelor
juridice

După După
După sfera
caracterul conduita
de aplicare
lor prescrisă

norme norme norme normele norme norme norme norme

juridice juridice juridice juridice juridice juridice juridice juridice de
imperative dispozitive onerative prohibitive permisive generale speciale excepţie

lasă la latitudinea au cea mai largă

impun o anumită prevăd obligația interzic părților să aleagă sferă de cuprind o reglementează
conduită de a săvârși săvârșirea unei conduita pe care aplicabilitate, categorie mai situații deosebite
permite alegerea acțiuni
obligatorie de conduitei în anumite acțiuni doresc să o fiind principiale restrânsă de ce derogă de la
urmat; pot fi (”se interzice”, urmeze pentru întrega relații sociale sau regula generală
limitele legii (”trebuie”, ”este ramură de drept un domeniu mai sau de la cea
onerative sau obligat”) ”nu poate”, ”este (”poate”, ”este
prohibitive oprit”) sau instituție limitat specială
liber să”) juridică

60
 X. ACŢUNEA NORMELOR JURIDICE

Normele juridice se adresează tuturor cetățenilor, îndatoriți să-și conformeze conduita

cerințelor acestora. Acestea sunt edictate în vederea aplicării lor. Legiuitorul are în vedere, în
procesul elaborării normative, interese sociale majore, urmărește să ofere garanții bunei
dezvoltări a raporturilor interumane, să protejeze valorile sociale.
Există în drept principiul Nemo censetur ignorare legem – nimeni nu se poate scuza
invocând necunoașterea legii, de aceea trebuie asigurate condițiile cunoașterii normei de
drept.
Coordonatele fundamentale ale acțiunii normelor juridice sunt: timpul, spațiul și
persoana. În principiu, normele juridice acționează pe timp nedeterminat, într-un spațiu
dominat de noțiunea de teritoriu și asupra unor subiecte care participă la circuitul juridic în
cadrul acestui spațiu.
Studierea principiilor și modalităților acțiunii normei juridice în timp și spațiu au o
însemnătate deosebită pentru asigurarea concordanței dintr-o țară în multitudinea izvoarelor
sale, pentru rezolvarea conflictelor de legi ce pot apărea cu ocazia aplicării între diferite acte
normative.
X.1. Acțiunea normei juridice în timp

În privinţa acţiunii normei juridice în timp, există trei momente care interesează în mod deosebit:

Intrarea în vigoare a normei Ieşirea din vigoare a normei

Acţiunea normei juridice
juridice juridice

•Normele juridice intră în vigoare de la data aducerii lor la cunoştinţa publică

(data publicării lor).
Intrarea în •Articolul 78 din Constituţia României referitor la intrarea în vigoare a legii
vigoare a normei prevede că: "Legea se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în
juridice vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în
textul ei."
•Statul pretinde cetăţenilor, sau altor persoane care se află pe teritoriul său, să
urmărească legislaţia ţării şi să fie la curent cu dispoziţiile normative

•Normele juridice se aplică doar la acele fapte care se petrec în timpul cât
sunt vigoare, ele nu sunt nici retroactive (adică nu se aplică faptelor
petrecute înainte de intrarea lor în vigoare), nici ultraactive (adică nu se
aplică faptelor petrecute după ieşirea lor din vigoare).
Acţiunea normei •Nu se poate impune nimănui să se supună unei legi care nu există. Nimeni
juridice în timp nu poate fi învinuit că a săvârşit o faptă care nu era prohibită(interzisă), ci,
dimpotrivă, era admisă la data săvârşirii ei.
•Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.

61
 Articolul 15, alin. 2 din Constituţie prevede că: Legea
dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile.

PRINCIPIUL
NERETROACTIVITĂŢII Legea civilă este aplicabilă cât timp este în vigoare. Ea nu
LEGII are putere retroactivă.

Legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât

ea se află în vigoare; nu se aplică faptelor care, la data
când au fost săvârşite, nu erau prevăzute de legea penală.

-legea penală mai favorabilă - Art. 5 Cod penal "În cazul în care
de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei
Retroactivitatea au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea
– se admite uneori mai favorabilă"
ca unele dispoziţii
normative să fie - prevederea expresă că legea se aplică şi unor fapte
aplicate cu efect petrecute anterior
retroactiv, adică şi
asupra unor fapte
care s-au petrecut - Legile interpretative - ele se aplică de la data intrării în
vigoare a legii pe care o interpretează, dat fiind faptul că nu
înainte de intrarea aduc norme noi, ci explică doar sensul legii la care se referă,
în vigoare a legii. cu care fac apoi corp comun.

Excepţii de la
principiul
neretroactivităţii Ultraactivitatea -
excepţie proprie legea penală mai favorabilă se aplică din motive
dreptului penal- umanitare în situaţia în care legea veche este mai uşoară şi
excepţie de la cea nouă este mai aspră; deşi ieşită din vigoare, se va aplica
principiul încetării legea veche, care este mai blândă.
acţiunii unui act
normativ prin
abrogare sau
expirarea legea penală temporară se aplică şi după îndeplinirea
termenului, în termenului ei de acţiune pentru infracţiunile săvârşite în
sensul că, deşi nu timpul când era în vigoare, dacă fapta nu a fot urmărită sau
mai este în vigoare,
actul normativ îşi
judecată în acel interval de timp.
produce efectele în
unele cazuri.

62
 Abrogare expresă directă – atunci
când într-un act normativ se arată
în mod expres că un altul anterior
sau anumite articole ale lui se
abrogă. (se foloseşte formula:„ la
Abrogarea data intrării în vigoare a
prezentului act normativ se abrogă
este actul prin care Abrogare legea nr. ...”)
încetează existenţa expresă
unei norme
juridice; reprezintă Abrogarea expresă indirectă –
anularea, atunci când legea nouă se
suprimarea unei mărgineşte să menţioneze că
legi sau a unei dispoziţiile anterioare, contrare
dispoziţii legale şi prevederilor ei, se abrogă, fără a
are ca rezultat Abrogarea tacită menţiona în mod direct actul
scoaterea din atunci când noul act normativ ce se abrogă sau
vigoare, în tot sau normativ nu îl articolele sale. („pe data intrării în
în parte, a unui act abrogă în mod vigoare a prezentului act normativ
normativ printr-un expres pe cel vechi, se abrogă orice convenţie legală
nou act normativ dar prin regulile pe contrară”)
de aceeaşi valoare care le prescrie se
Ieşirea din juridică sau de o abate de la vechea
vigoare a valoare juridică reglementare.
normei superioară.
juridice
sunt acele legi a căror acţiune în timp este dinaninte stabilită;
Au un carcter temporar, fiind elaborate pentru anumite situaţii
Legile provizorii, cum ar fi: stare de război, calamităţi naturale, etc.
Odată cu încetarea acestor stări excepţionale, este firesc să îşi
temporare piardă efectul şi actele normative respective. Atunci când
caracterul lor vremelnic este determinat de o dată fixă,
acestea poartă denumirea de legi cu termen.

formă de încetare a acţiunii normei juridice în timp – ea a

acţionat în mod excepţional faţă de acele norme juridice ce
Desuetudinea reglementau relaţii sociale, care, datorită schimbărilor social-
economice intervenite, nu mai aveau teren de aplicare, fără ca
ele să fie abrogate nici expres, nici tacit.

63
 X.2. Acțiunea normei juridice în spațiu și asupra persoanelor
Este de principiu faptul că norma juridică este teritorială și personală, în sensul că ea
acționează asupra teritoriului statului și asupra persoanelor aflate pe teritoriul respectiv.
În domeniul acțiunii normei juridice în spațiu și asupra persoanelor funcționează
principiul teritorialității derivat din cel al suveranității - denumit frecvent și „principiul
supremației teritoriale”. În virtutea lui, toate persoanele (cetățeni sau străini), se supun
normelor statului pe teritoriul căruia se află.
Noțiunea de teritoriu din punct de vedere juridic are o altă semnificație decât în
accepțiunea geografică. În sens juridic, teritoriul reprezintă întinderile de uscat (sol și subsol)
apele teritoriale și spațiul aerian, asupra căruia statul respectiv își extinde suveranitatea (deci,
jurisdicția). Limitele teritoriului sunt stabilite prin frontierele de stat. Codul penal român arată
că prin termenul de teritoriu folosit în expresii precum „teritoriul României” sau „teritoriul
țării” se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul și spațiul
aerian cuprinse între frontierele de stat”.
Este necesară delimitarea teritoriului și frontierelor întrucât acestea sunt inviolabile;
regimul lor juridic se stabilește prin acte interne și prin convenții internaționale încheiate între
statele limitrofe.
În legătură cu acțiunea normelor juridice în spațiu, trebuie precizat și faptul că nu
toate categoriile actelor normative activează în mod exclusiv pe întreg teritoriul statului, ci
doar legile, actele normative guvernamentale; actele normative ale autorităților locale
acționează doar în limitele lor administrativ-teritoriale (județ, municipiu, oraș, comună).
Aplicarea acestui principiu presupune și unele excepții derivate din relațiile
internaționale, unele derogări denumite „excepțiile extrateritorialității”. Așadar, necesitatea
menținerii și dezvoltării unor relații politice, economice, social-culturale între state au creat,
în decursul istoriei, aceste excepții.
Excepțiile teritorialității – apar când în anumite condiții, pe teritoriul unui stat pot
exista persoane și unele locuri (reprezentanți diplomatici, ambasade, nave) asupra cărora nu
se aplică, în anumite limite, actele normative ale statului respectiv sau când se recunoaște
aplicarea legii străine, de asemenea, în anumite limite, pe teritoriul altui stat.
Între aceste excepții amintim următoarele situații:
 Persoanele care se bucură de extrateritorialitate (imunitate diplomatică și regimul
juridic al consulilor)
 Regimul juridic al străinilor și al persoanelor fără cetățenie
 Regimul juridic al cetățeanului aflat în străinătate
 Recunoașterea efectului juridic al unor acte săvârșite pe teritoriul unui alt stat sau
aplicarea legii unor fapte săvârșite în străinătate.
Imunitatea diplomatică - exceptarea corpului diplomatic și persoanelor asociate
acestora de la jurisdicția statului de reședință în care sunt acreditați. Imunitatea diplomatică
presupune: inviolabilitatea persoanei, a clădirilor reprezentanței diplomatice și mijloacelor de
transport. Cu toate acestea, există în cazul încălcării legilor țării de reședința, posibilitatea ca
reprezentantul diplomatic să fie declarat persona non grata (persoana care nu a primit
încuviințarea statului în care urma să fie numită șef al misiunii diplomatice; orice diplomat
căruia statul de reședință a misiunii i-a cerut să părăsească teritoriul său, datorită
nerespectării legilor și obligațiilor, a exercitării abuzive a privilegiilor diplomatice, a
atitudinii ofensatoare etc.), ceea ce generează rechemarea sau expulzarea sa, urmând să
răspundă pentru faptele sale în fața instanțelor statului său. Reprezentanții consulari ai
statelor străine sunt scutiți de unele impozite, de prestații, nu li se aplică jurisdicția instanțelor
judecătorești a țării de reședință în cauzele privind infracțiunile lor de serviciu, etc., iar

64
regimul juridic este stabilit pe bază de reciprocitate și în conformitate cu normele dreptului
internațional.
Cetățeanul străin este obligat să respecte legile statului pe teritoriul căruia se află și va
răspunde pentru fapta sa. Noțiunea de „străini” face referire la acea persoană care se află pe
teritoriul unui stat, are altă cetățenie sau este apatrid.
Regimul juridic al străinilor se manifestă, de regulă, sub trei forme:
- regimul național în care statul recunoaște pentru străini aceleași drepturi de care se bucură
propriii săi cetățeni, mai puțin drepturile politice;
- regimul special în care li se acordă numai acele drepturi prevăzute în mod expres în legi
interne sau tratate internaționale;
- regimul clauzei națiunii celei mai favorizate potrivit căruia statul de reședință acordă
cetățenilor unui alt stat aflați pe teritoriul său, anumite drepturi, care nu pot fi mai restrânse
decât drepturile acordate cetățenilor oricărui alt stat terț. Domeniile ce pot face obiectul
clauzei sunt: tarife vamale, tranzit, importuri și exporturi, regimul persoanelor fizice și
juridice, drepturile de autor, regimul misiunilor diplomatice și consulare etc.
Cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român și sunt ținuți
să-și îndeplinească obligațiile. Totodată, aflat în străinătate, cetățeanul român trebuie să se
supună și legilor statului respectiv.
Pornind de la principiul potrivit căruia forma exterioară a actelor este supusă legilor
țării unde se face actul, în mod inevitabil anumite acte încheiate în străinătate își vor produce
efecte în România. Modul de recunoaștere al efectului juridic al acestora este stabilit prin
lege, fiind necesar în anumite cazuri un act expres de recunoaștere a validității sale din partea
unui organ de stat român.
În dreptul internațional, întrucât relațiile sociale cu element străin ridică probleme
speciale în funcție de natura acestor relații, ele formează obiectul de studiu pentru diferite
discipline.
În mod obișnuit, conflictul de legi sau de jurisdicții se naște între legea țării sesizată
cu soluționarea cauzei (lex fori) și legile străine cu care raportul juridic are legătură prin
elementul de extraneitate.
În urma expunerii celor de mai sus, precizăm că, atunci când instanța română aplică o
lege străină o face pentru că ea se supune normelor dreptului internațional, care o obligă sa
aplice legea respectivă.

Teritorialitatea legii penale

Principiul teritorialităţii –
presupune că orice normă
juridică în vigoare este aplicabilă
pe întregul teritoriu al statului, cu
excepţia existenţei chiar în textul
legii, a unor prevederi care să
indice aplicarea doar pe anumite
părţi din teritoriu.
Art. 8 Cod penal - Legea penală română se aplică
infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României.
Teritorialitatea legii civile
Art. 7 Cod civil Actele normative adoptate de
autorităţile şi instituţiile publice
centrale se aplică pe întreg teritoriul ţării, afară de
cazul în care se prevede altfel.

65
 imunitatea diplomatică constă în
exceptarea unor persoane care
exercită anumite activităţi
diplomatice de la jurisdicţia statului
străin pe teritoriul căruia se găsesc.

regimul naţional – constă în

statutul juridic al consulilor -
reprezentanţii consulari ai statelor
străine se bucură, pe bază de
reciprocitate şi în conformitate cu
normele dreptului internaţional, de o
serie de drepturi şi privilegii.
acordarea străinilor a
drepturilor civile de care se
bucură cetăţenii statului
respectiv

regimul special – constă în

acordarea pentru străini a unor
Excepţiile drepturi prevăzute în legi sau
regimul juridic al străinilor într-un tratat internaţional
extrateritorialităţii

regimul clauzei naţiunii celei

Regimul juridic al cetăţeanului aflat
în străinătate - Cetăţenanul aflat în
străinătate trebuie să se supună
legilor statului în care se află.
mai favorizate – este un regim
consacrat în acorduri bilaterale,
în temeiul căruia un stat acordă
străinilor un tratament la fel de
avantajos ca acela conferit
cetăţenilor unui stat terţ,
considerat ca favorizat.

Recunoaşterea efectului juridic al

unor acte săvârşite pe teritoriul unui
alt stat sau aplicarea legii unor fapte
săvârşite în străinătate.

66
 XI. APLICAREA NORMELOR JURIDICE

XI.1. Realizarea dreptului

Prin activitatea lor de zi cu zi, ca membri ai unei organizații sociale ori organe de stat
sau simpli cetățeni, oamenii își exercită drepturile și își îndeplinesc obligațiile. Această
activitate reprezintă ceea ce se numește realizarea dreptului.
Altfel spus, realizarea dreptului reprezintă procesul de concretizare, de transpunere în
viață, a conținutului normelor juridice în cadrul căruia subiectele de drept respectă și execută
reglementările legale, iar organele de stat aplică dreptul, în baza și în limitele competenței lor.
Realizarea dreptului se desfășoară pe două căi principale:
A. prin respectarea și executarea normelor juridice de către cetățeni si diferitele
organizații și instituții;
B. prin aplicarea normelor juridice de către organele de stat competente.
Există însă și procedee sau mijloace care nu au caracter juridic, dar care creează
condiții necesare pentru realizarea drepturilor și obligațiilor prevăzute de lege, cum sunt, spre
exemplu, anumite măsuri politice, economice sau culturale.
Cele mai multe norme de drept se realizează, respectiv își ating scopul pentru care au
fost elaborate, printr-o conduită conformă cu prevederile normelor de drept a tuturor
subiecților cărora li se adresează: cetățeni, organizații, organe de stat. Fie că este vorba de
respectarea riguroasă a obligațiilor contractuale, de respectarea normelor privind circulația pe
drumurile publice, de evitarea sau abținerea de la săvârșirea unor infracțiuni etc., toate
acestea sunt forme de realizare a dreptului.
Sunt însă cazuri când normele de drept sunt nesocotite de către destinatarii lor (atât de
către cetățeni, cât și de diferite asociații private ori chiar de funcționari ai statului). Din aceste
motive, atingerea scopurilor prevăzute în normele de drept presupune uneori o activitate de
organizare și asigurare a executării prevederilor normative din partea organelor de stat.
Organele de stat au nu numai datoria de a se conforma ele însele prevederilor legii și
altor acte normative, ci au obligația de a asigura executarea lor întocmai de către toți subiecții
de drept. Pentru ca organele de stat să poată face față acestor sarcini speciale, ele sunt
investite cu anumite drepturi și îndatoriri juridice. Activitatea practică prin care organele de
stat înfăptuiesc prevederile normelor juridice, acționând ca titulari direcți ai unor atribuții
speciale ale puterii de stat, se numește aplicarea dreptului.
XI.2. Formele realizării dreptului
Realizarea dreptului îmbracă două forme:
A. Realizarea dreptului prin respectarea și executarea dispozițiilor legale
Sintetic, realizarea dreptului prin respectarea și executarea dispozițiilor legale
prezintă, potrivit doctrinei juridice, următoarele trăsături:
 conformarea conduitei subiectelor de drept față de normele juridice, indiferent de
caracterul imperativ sau permisiv al acestor norme;
 asigurarea desfășurării optime a raporturilor juridice;
 valorificarea drepturilor subiective recunoscute subiectelor de drept, prin asumarea
obligațiilor juridice corelative acestor drepturi.
B. Realizarea dreptului prin organizarea aplicării normelor juridice de către organele
de stat competente (aplicarea dreptului)
Aplicarea dreptului reprezintă o formă specifică a realizării sale, constând în
elaborarea de către organul de stat competent a unui act juridic, într-o formă specifică și după
o procedură stabilită: actul de aplicare al dreptului.
În timp ce forma de realizare a dreptului prin respectarea și executarea normelor
juridice se poate desfășura și în fapt, în afara producerii unor raporturi juridice, aplicarea

67
dreptului se leagă direct de crearea si desfășurarea unor raporturi juridice, anume acelea la
care un subiect este întotdeauna un organ de stat, căruia legea îi prezervă prerogative
determinate. (De exemplu, aplicarea dreptului se poate manifesta printr-un act de impunere
eliberat de organul fiscal asupra unui subiect impozabil, printr-o decizie administrativă de
numire într-un post vacant etc.)
În cadrul raporturilor juridice din această categorie, doar se constata sau se recunosc
drepturile și obligațiile care își află temeiul real în normele juridice înseși.
Aplicarea dreptului revine, cu o pondere diferențiată, atât puterii legislative, cât si
celei executive și, de asemenea, instanțelor judecătorești. Parlamentul, deși are prioritar
atribuții legislative, emite totuși și acte de aplicare a dreptului (de exemplu, atunci când
aprobă lista Guvernului). Între actele Guvernului, ponderea revine celor de aplicare a
dreptului (prin dispozițiile transmise verigilor executive subordonate, pentru îndeplinirea
unor sarcini determinate), deși el poate adopta si acte cu caracter normativ. Instanțele
judecătorești nu pot elabora decât acte de aplicare a dreptului: hotărâri judecătorești.
XI.3. Caracteristicile actelor individuale de aplicare a dreptului
Activitatea de aplicare a dreptului desfășurată de organele statului se prezintă sub
forma unor acte care produc efecte juridice. Întemeindu-se în actele normative și urmărind
respectarea lor, actele de aplicare reflectă în fond aceeași voință de stat. Însă, în timp ce în
cazul actelor normative voința de stat este formulată ipotetic în raport cu unele situații
posibile, în actele de aplicare ea este concretizată prin raportarea prevederilor generale la
anumite subiecte, obiecte, drepturi și obligații determinate.
Daca normele juridice se refera la situații generale, ipotetice și vizează categorii
nedeterminate de persoane, actele de aplicare au un caracter concret.
Subordonarea actelor de aplicare a dreptului față de actele normative este o expresie a
principiului legalității.
Actul de aplicare a dreptului se deosebește de actul normativ prin următoarele
caracteristici:
a. Normele juridice prevăd situații generale, ipotetice, și se adresează unei categorii
nedeterminate de persoane, în timp ce actele de aplicare au un caracter concret.
b. Actul individual de aplicare a dreptului are valoarea unui fapt juridic, având
întotdeauna ca efect juridic nașterea, modificarea ori stingerea unui raport juridic. Publicarea
unui act normativ nu creează, de regulă, automat efecte juridice.
c. Efectul în timp al celor două categorii de acte este un alt aspect al deosebirilor dintre
ele. Actele normative se adresează cetățenilor în formă generală și stabilirea începutului
efectului lor în timp este marcat de aducerea normelor la cunoștința generală. Efectul lor
încetează prin abrogare, ca urmare a apariției unui alt act normativ ce reglementează
problemele respective sau prin ajungerea la termen.
Actele juridice individuale, urmărind să stabilească raporturi juridice concrete, sunt
emise pentru cazuri determinate: fie pentru un anumit litigiu, fie pentru o infracțiune anume
sau un contract dat și, ca urmare, efectul lor în timp este subordonat interesului soluționării în
condiții optime a situațiilor concrete. La reglementarea efectului în timp al actelor de
aplicare a dreptului trebuie să se aibă în vedere natura actelor respective (penale, civile,
administrative), urgența măsurilor, prevenirea pericolului de zădărnicire a eficacității
măsurilor de asigurare a posibilității de control asupra hotărârilor luate etc.;
d. Actele de aplicare se deosebesc de actele normative și în ce privește condițiile
formale de valabilitate ale acestora. De exemplu, pentru ca o lege să fie valabilă ea trebuie
votată de către Parlament, în schimb, un proces verbal de constatare a unei contravenții se
încheie de către organele anume prevăzute de lege și trebuie să cuprindă o serie de date prin
care se urmărește tocmai individualizarea actului, cum sunt, numele, adresa, etc.

68
 Hotărârile date în cauzele litigioase de către organele justiției reclamă condiții
deosebite de formă. Astfel, potrivit Codului de procedură penală, este absolut necesar ca
dispozitivul fiecărei hotărâri să se pronunțe, sub sancțiunea nulității, în ședință publică; de
asemenea, orice hotărâre trebuie să cuprindă denumirea instanței de la care emană, numele si
prenumele acuzatului sau inculpatului, enunțarea faptelor ce constituie obiectul învinuirii și
asupra cărora instanța s-a pronunțat, concluziile părților s.a.;
e. Actele de aplicare individuală se deosebesc de actele normative și după principiile
care stau la baza căilor de atac împotriva lor. Astfel, legile pot fi modificate sau abrogate
numai de către Parlament, după o procedură specială; actele normative ale organelor locale
pot fi abrogate numai când nu sunt în conformitate cu legile sau cu alte acte normative
superioare și numai în formele prevăzute de lege.
În comparație cu actele normative, actele de aplicare dispun de un alt sistem de
verificare a legalității. Asigurarea legalității în cadrul raporturilor juridice concrete este legată
direct de interesele participanților la aceste raporturi. Atât persoanele fizice cât și persoanele
juridice participante la raporturile juridice au posibilitatea de a-și apăra drepturile asigurate
prin normele juridice. Căile de atac urmăresc tocmai îndreptarea unor eventuale greșeli care
s-au putut strecura cu ocazia aplicării individuale a dreptului. Această activitate a controlului
legalității reprezintă și ea o trăsătură specifică a actelor individuale de aplicare a dreptului.
XI.4. Fazele aplicării dreptului
Aplicarea dreptului la cazurile concrete impune organelor de stat chemate să facă
această operație anumite sarcini caracteristice pentru toate organele de aplicare.
În momentul ivirii spre soluționare a unui litigiu concret, organul de stat care face
această operație este obligat să verifice cât mai exact împrejurările în care s-a petrecut fapta,
să cunoască legislația în vigoare, care ar putea fi aplicată acestui caz, să o interpreteze în mod
corect și în cele din urmă să găsească soluția potrivită cazului respectiv.
Astfel, fazele principale ale procesului de aplicare a dreptului la cazuri individuale
sunt:
A. Stabilirea stării de fapt presupune descifrarea situației concrete, a faptelor și a
împrejurărilor în care acestea s-au produs.
În această etapă are loc culegerea și consemnarea împrejurărilor concludente și
tragerea unor concluzii din aprecierea materialului documentar. Constatările finale depind de
măsura în care ele corespund faptelor, așa cum s-au petrecut ele în realitate. Concordanța
dintre constatarea făcută de organele de stat competente, respectiv faptele acceptate ca
adevăr, și realitatea concretă, istorică, reprezintă adevărul obiectiv.
În afară de adevărul obiectiv există și un adevăr formal, care presupune că constatările
făcute de organele competente corespund numai condițiilor de formă cerute de lege.
Știința juridică subliniază importanța stabilirii unei concordanțe depline între ceea ce
se petrece în realitate și ceea ce se constată de către organele de stat.
B. Stabilirea stării de drept sau a elementelor juridice constă în identificarea acelei
norme juridice ale cărei elemente se aplică tocmai stării de fapt constatate. Această operație
poartă denumirea de alegere a normelor.
Această operațiune reclamă selecționarea normelor juridice "pe caz", ceea ce se
asigură prin cunoștințe de specialitate juridică (deoarece se analizează nu numai legislația în
materie, ci și autenticitatea textelor legale, valabilitatea și aplicabilitatea lor în timp și spațiu
și asupra subiectelor în cauză. Un rol important revine, în această fază, interpretării normei
juridice.
C. Elaborarea soluției (actului de aplicare ) sau rezolvarea definitivă a cauzei constă
în rezolvarea concretă a problemei, potrivit constatării stării de fapt și a prevederilor juridice.
Aceasta va determina stabilirea, modificarea sau stingerea unor raporturi juridice concrete.

69
 Această fază presupune mai multe aspecte. În primul rând se are în vedere problema
individualizării dispozițiilor de aplicare. În al doilea rând este necesară elaborarea dispoziției
de aplicare de către organul de stat abilitat, care să oblige persoana căreia i se adresează
dispozițiile de aplicare să se conformeze, să execute prevederile generale ale normei la care
se referă dispoziția de aplicare.
Actul concret prin care se dă o dispoziție de aplicare invocă aproape întotdeauna actul
normativ ale cărui prevederi trebuie traduse în viață de către cel căruia i se adresează actul.
Dispozițiile de aplicare, după obiectul lor, sunt de două feluri:
 Dispoziții în care se indică în mod concret, nominal unei persoane acțiunea licită pe
care trebuie să o facă;
 Dispoziții prin care se indică sancțiunea pe care trebuie să o suporte o anumită
persoană ca rezultat al săvârșirii unei fapte ilicite.

Stabilirea
stării de fapt

FAZELE Stabilirea
APLICĂRII
DREPTULUI stării de drept

Elaborarea
soluției

70
 XII. INTERPRETAREA NORMELOR JURIDICE

XII.1. Noțiunea interpretării normelor juridice

Pentru ca normele juridice să fie respectate și aplicate este necesară cunoașterea
conținutului acestora, conținut care se dezvăluie în procesul de interpretare. Prin interpretarea
normelor juridice se înțelege operațiunea logico-raţională de stabilire a conținutului și
sensului acestor norme.
Interpretarea este justificată de faptul ca în procesul aplicării dreptului, organul de
aplicare trebuie să clarifice cu toată precizia textul normei juridice, să stabilească
compatibilitatea acesteia cu o anumită situație de fapt. Organul de aplicare are întotdeauna în
față un sistem de norme cu caracter general și impersonal, din care trebuie să selecteze acea
norma care se aplică la cazul concret. El este obligat să constate sensul normei de drept, să
verifice cu ce înțeles o utilizează legiuitorul, să verifice dacă acesta a gândit ori s-a exprimat
concret sau abstract, dacă a făcut enumerări limitative, ori s-a menținut în limitele unei
reglementări cadru, etc.
Interpretarea normelor juridice desemnează procesul logico-raţional de stabilire a
sensului și/sau înțelesului exact al normelor juridice în vederea aplicării acestora unor
situații și cazuri concrete ce se impun a fi rezolvate (soluționate) de către organele de
aplicare a dreptului.
Interpretarea normelor juridice reprezintă un moment necesar al aplicării dreptului.
Din definiție rezultă că interpretarea dreptului este o operațiune care privește în mod
direct procesul de aplicare a dreptului, deoarece prin intermediul său se precizează sensul,
înțelesul și efectul exact al dispoziției cuprinsă în norma de drept supusă interpretării spre a
se stabili mai întâi dacă și în ce măsură respectiva normă își găsește aplicarea în cazul concret
dedus soluționării.
Definind interpretarea normelor juridice, putem reține că aceasta reprezintă
operațiunea logico-rațională care se desfășoară conform anumitor reguli și metode specifice
dreptului și care constă în clarificarea conținutului normelor juridice, în vederea aplicării lor
unitare pe întreg teritoriul statului și în mod echitabil față de toți cetățenii săi.
XII.2. Obiectul interpretării normelor juridice
În doctrina juridică se consideră că și în aplicarea unor norme juridice care sunt clar
formulate pot apărea, uneori, îndoieli cu privire la soluționarea diverselor aspecte pe care le
ridică aplicarea ei la cazuri concrete.
În legătură cu obiectul interpretării normelor juridice trebuie să precizăm că sunt
supuse interpretării toate cele trei elemente ale lor: ipoteza, dispoziția și sancțiunea.
Este necesară interpretarea ipotezei normelor juridice pentru a se cunoaște cu claritate
care sunt condițiile în prezența cărora se aplică norma respectivă, măsura în care norma
juridică poate fi aplicată la cazul concret. Este sarcina interpretării să stabilească situațiile
cărora nu li se aplică prevederile normei juridice, precum și găsirea în procesul aplicării a
situațiilor la care legea deși nu face referii exprese, pot fi soluționate potrivit prevederilor
normei respective.
Tot astfel, este necesară interpretarea dispoziției normei juridice, la unele cazuri,
interpretarea având ca obiectiv principal precizarea drepturilor și obligațiilor ce revin unei
persoane fizice sau juridice, stabilite în cadrul dispoziției normei juridice.
Interpretarea este necesară și în privința sancțiunii normei juridice. În anumite cazuri,
cu ajutorul interpretării se urmărește a se preciza existența unei sancțiuni, caracterul acesteia,
modul de executare, întinderea ei, etc.

71
 XII.3. Forme de interpretare a normelor juridice
Interpretarea normelor juridice cunoaște mai multe forme, iar pentru a se stabili
felurile interpretării se folosesc de regulă următoarele criterii:
a. pornind de la subiectul care face interpretarea, dar și de la puterea obligatorie a
acesteia, interpretarea poate fi: oficială (la rândul său, aceasta poate fi: interpretare generală
sau interpretare cazuală) sau neoficială (doctrinară);
b. după metoda folosită pentru interpretare, interpretarea poate fi: gramaticală, logică,
sistematică sau istorică;
c. după rezultatul la care se ajunge prin interpretare, interpretarea poate fi: literală,
extensivă sau restrictivă.
Pornind de la subiectul care face interpretarea, precum și de la forța obligatorie a
acesteia, distingem formele de interpretare a dreptului: interpretarea oficială și neoficială.
A. Interpretarea oficială este acea formă a interpretării, cu caracter obligatoriu,
efectuată de organul de stat ce aparține puterii legislative, executive sau judecătorești.
În funcție de sfera obligativității ei, interpretarea oficială poate fi grupată în:
1. Interpretarea generală sau legală este acea formă de interpretare făcută de către un
organ de stat împuternicit să elaboreze norme de drept. Ea se face prin acte normative și are
un caracter general-obligatoriu. Prin această formă a interpretării se urmărește lămurirea unor
aspecte neclare ce apar în legătură cu prevederile anumitor norme juridice, neclarități care se
ivesc nu în legătură cu o singură speță, ci se referă la o sferă mai largă de probleme, la mai
multe subiecte de drept.
Interpretarea generală poate fi făcută (și în mod frecvent întâlnim mai ales acest caz)
de către organul care a emis normele ce urmează a fi interpretate. În acest caz vorbim despre
interpretarea autentică. Ea permite organului care a emis actul normativ să dea explicații și
lămuriri pe care le crede necesare în privința sensului normelor pe care le-a elaborat. În
literatura juridică, se recunoaște în mod unanim posibilitatea organelor care au elaborat
normele juridice de a le interpreta prin acte normative care au forță obligatorie egală cu cea a
actului interpretat. Interpretarea autentică are un caracter general obligatoriu, la fel ca actul
normativ interpretat. Datorită scopului interpretării, actul normativ prin care se interpretează
un alt act normativ are un caracter retroactiv. Subiectele interpretării autentice pot fi toate
organele care au dreptul de a elabora norme juridice.
2. Interpretarea cazuală (judiciară) este forma interpretării oficiale, făcută de organul
de aplicare a dreptului care se referă la un anumit caz concret. Subiectele acestei forme de
interpretare sunt organele statului chemate să aplice normele în cazuri individuale (instanțele
judecătorești, organele administrației de stat). Această formă de interpretare are forță juridică
obligatorie numai pentru o anumită cauză concretă, spre deosebire de interpretarea generală,
care se aplică tuturor raporturilor sociale.
B. Interpretarea neoficială este interpretarea făcută de către oamenii de știință,
cercetători în domeniul dreptului, cadre didactice universitare, doctrina, în diferite
împrejurări, cum sunt: pledoarii, conferințe, monografii, articole în care se fac afirmații de
ordin științific cu privire la conținutul normelor juridice.
În sens juridic, a interpreta înseamnă a stabili înțelesul unor norme juridice în procesul
aplicării lor, iar nu a exprima o părere oarecare despre normele de drept în vigoare. Evident,
se poate spune și despre un cetățean că interpretează norme juridice, dar numai în procesul
aplicării lor, în fața unei instanțe de judecată sau a altui organ de aplicare a dreptului și în
legătură cu aplicarea, iar nu în cadrul realizării normelor juridice prin simpla respectare a lor.
Interpretarea neoficială nu are forță juridică obligatorie, nefiind emanată de la un
organ de stat, dar în multe cazuri este însușită de jurisprudență. Aceasta este întâlnită deseori
sub denumirea de interpretare doctrinară sau interpretare științifică.

72
 XII.4. Metode de interpretare a normelor juridice
Prin metode de interpretare înțelegem totalitatea mijloacelor și procedeelor folosite
pentru lămurirea înțelesului și conținutului unei norme juridice în scopul aplicării lor la
cazuri concrete.
Metodele de interpretare a normelor de drept sunt utilizate în ambele forme de
interpretare: atât în cea oficială cât și în cea neoficială.
Principalele metode de interpretare a normelor juridice, așa cum au fost sintetizate în
doctrină, sunt următoarele: interpretarea gramaticală, interpretarea sistematică, interpretarea
istorică, interpretarea logică, analogia, interpretarea teleologică.
Presupune cercetarea textului normei ce urmează a fi interpretate, analizând sensul
Interpretarea cuvintelor, supunând textul unor analize sintactice și morfologice, ținând cont de
poziția și acordul cuvintelor, dar și de diferite părți ale propoziției, de legăturile ce
gramaticală există între cuvinte. Este vorba, deci, de aplicarea regulilor obișnuite ale gramaticii la
clarificarea unui text juridic.

Constă în stabilirea înţelesului unei norme juridice prin determinarea locului acesteia
în sistemul ramurii de drept şi, atunci când este nevoie, chiar în sistemul de drept,
Interpretarea precum şi în sistemul principiilor fundamentale ale dreptului. Altfel spus, interpretarea
sistematică sistematică constă în lămurirea înțelesului unei dispoziții de drept în contextul altor
dispoziții din același act normativ sau din alte acte normative.

Constă în stabilirea înțelesului legii prin analiza condițiilor istorice și a împrejurărilor

Interpretarea social-politice care au determinat adoptarea actului normativ. Ea presupune cercetarea
istorică materialelor care au stat la baza elaborării normei juridice, expunerea de motive și
discuțiile ce s-au purtat pe marginea actului normativ supus interpretării.

Reguli de interpretare logică:

- excepțiile sunt de strică interpretare (interpretul nu va putea
adăuga la excepțiile prevăzute în norma legală, ci va trebui să se
conformeze strict dispoziției normative)
- unde legea nu distinge, nici interpretul nu trebuie să distingă
(dacă legea are o formulare generală, interpretarea ei va trebui
să fie tot generală, fără a introduce distincții necunoascute de
lege)
- legea trebuie interpretată în sensul aplicării ei, iar nu în sensul
Constă în neaplicării
Metode de
lămurirea
interpretare înțelesului
normelor de drept - Argumentul ad-absurdum (reducerii la absurd) demonstrează
Interpretarea că numai soluţia propusă prin interpretare este posibilă, altfel
pe baza regulilor
logică logicii formale și a s-ar ajunge la consecinţe absurde.
sistemului de - Argumentul per a contrario conține ideea că ori de câte ori se
argumente pe care afirmă ceva, se neagă contrariul (cine susţine o teză, o neagă
se sprijină pe cealaltă).
- Argumentul a fortiori conține ideea că se poate extinde
aplicarea normei la o situație concretă neprevăzută de acestea,
dacă rațiunile care au fost avute în vedere la adoptarea normei
se regăsesc cu mai multă putere în situația respectivă.
- Argumentul de analogie se traduce prin ideea că unde este
aceeați rațiune a legii, acolo trebuie aplicată aceeași dispoziție
a legii, aceeași soluție (regula de drept prevăzută pentru un
anumit caz trebuie extinsă și la cazuri identice ori
asemănătoare.

Este un procedeu folosit în cazul în care situaţia dedusă soluţionării nu a fost

Analogia reglementată în mod expres printr-o normă de drept. Într-o astfel de situaţie se aplică
norma de drept edictată pentru rezolvarea unui caz asemănător (analog).

Constă în lămurirea înțelesului normei de drept prin determinarea scopului urmărit de

Interpretarea legiuitor la adoptarea normei respective. Un rol important îl au lucrările pregătitoare
teleologică ale actului normativ, expunerea de motive, prevederile din preambulul actului
normativ respectiv, precum și dezbaterile parlamentare.

73
 XII.5. Rezultatul interpretării normelor juridice
Interpretarea literală
(declarativă)
- atunci când se ajunge la concluzia că, în
După rezultatul la
care se ajunge prin Interpretarea extensivă
interpretare:
Interpretarea restrictivă
74
- atunci când între conținutul textului
interpretat și situațiile concrete din viața
juridică ce se încadrează în ipoteza sa
există concordanță, nefiind necesară nici
o extindere a dispoziției cuprinsă în
norma juridică și nici o restrângere a ei.
înțelesul ei literal, norma de drept nu
acoperă toate situațiile juridice pe care
legiuitorul intenționa să le reglementeze.
- se atribuie normei juridice un sens mai
larg decât cel rezultat din conținutul ei
literal.
- atunci când se constată că înțelesul
literal al normelor de drept este mai larg
decât conținutul ei real.
- formularea normei este prea largă față
de situațiile concrete care se pot încadra
în text.
 XIII. RAPORTUL JURIDIC

XIII.1. Noțiunea raportului juridic

Conceput ca un ansamblu de norme juridice instituite sau sancționate de stat, dreptul
nu constituie un scop în sine. El este elaborat pentru a reglementa comportamentul uman în
diferite situații ipotetice. În realizarea scopurilor pe care și le propun în acțiunile lor zilnice,
oamenii trebuie să se comporte într-un anumit fel, prevăzut de normele de drept.
Conduita unor persoane se exteriorizează prin acțiuni sau inacțiuni față de alte
persoane sau față de organele de stat. Această conduită prescrisă de normele juridice devine
realitate atunci când se concretizează într-un raport social stabilit între anumite persoane. În
acest fel, raporturile sociale care sunt reglementate de norme juridice devin raporturi
juridice.
Raporturile sociale reprezintă o anumită etapă prin care prevederile normelor de drept
exprimate în mod generic se concretizează în anumite raporturi juridice în care participanții
apar ca purtători de drepturi și obligații corelative.
Norma juridică pune întotdeauna în relație mai multe persoane, dintre care una are o
pretenție, iar cealaltă are o obligație corespunzătoare. Suntem astfel în prezența unui raport
juridic care ar putea fi definit ca o legătură între persoane, în virtutea căreia una dintre ele
poate să pretindă ceva la care cealaltă este obligată.
Raportul juridic reprezintă o relație socială reglementată de norma juridică, în cadrul
căreia participanții apar ca titulari de drepturi și obligații reciproce, prin exercitarea cărora
se realizează scopul normei juridice.
Orice raport juridic este o relație socială, dar nu orice relație socială este și un raport
juridic. Ceea ce deosebește un raport juridic de alte raporturi sociale este faptul că, raporturile
juridice sunt reglementate de anumite norme juridice și își au asigurată realizarea în caz de
nevoie, prin forța de constrângere a statului.
În lucrările de specialitate, raportul juridic este definit ca o legătură (relație)
socială între participanți determinanți, reglementată de norma juridică, susceptibilă de
a fi apărată pe calea forței de constrângere a statului și caracterizată prin existența
drepturilor și obligațiilor juridice.
Literatura de specialitate îi dă raportului juridic, o multitudine de definiții. Una dintre
ele, destul de lapidară definește raportul juridic ca fiind relația socială reglementată de
drept.
Există autori care definesc raportul juridic, făcând referire și la premisele acestuia, la
acele fapte juridice care permit nașterea, modificarea sau stingerea sa. Astfel, raportul
juridic este definit ca acea categorie de raporturi sociale reglementate prin norme
juridice, raporturi a căror formare, modificare sau încetare are loc, de regulă, prin
prezența unui fapt juridic (fie acțiune omenească, fie eveniment) și în care părțile se
manifestă ca titulare de drepturi și obligații, care se realizează, dacă este necesar, prin
forța coercitivă a statului.
XIII.2. Trăsăturile caracteristice ale raportului juridic
Din definiția formulată anterior și ținând seama de opiniile exprimate în literatura de
specialitate, considerăm că raportul juridic prezintă următoarele trăsături:
A. Raportul juridic este un raport social;
B. Raportul juridic este un raport de suprastructură;
C. Raportul juridic este un raport volițional;
D. Raportul juridic este un raport valoric;
E. Raportul juridic este un raport ideologic.

75
 A. Raportul juridic este un raport social
Definind raportul juridic ca legătură socială, rezultă că el se poate stabili numai între
persoane, și în niciun caz între persoane și bunuri, așa cum s-a susținut în literatura de
specialitate veche.
Concluzionând, raportul juridic poate lua naștere numai între subiecte de drept, adică
între persoane fizice sau juridice, între persoane fizice sau juridice și organele statului,
precum și între organele statului.
B. Raportul juridic este un raport de suprastructură
Raporturile juridice sunt parte a sistemului raporturilor sociale și, astfel, vom spune că
această trăsătură se explică prin faptul că raporturile juridice influențează toate celelalte
categorii de raporturi sociale, materiale și ideologice, fiind la rândul lor influențate de
acestea.
De notat este faptul că unele relații sociale nu pot îmbrăca decât forma raporturilor
juridice, precum raporturile juridice procesuale.
C. Raportul juridic este un raport volițional
Esența acestei trăsături a raportului juridic constă în manifestarea voinței subiectelor
de drept în sensul nașterii, modificării sau stingerii raporturilor juridice.
Raportul juridic se caracterizează prin existența a două voințe: voința subiectelor
participante și voința statului, exprimată prin norma juridică, voință căruia trebuie să i se
subordoneze voința participanților determinanți ai raportului juridic, în sensul adoptării de
către aceștia a conduitei prescrise. Sub acest aspect, al întâlnirii celor două voințe, raportul
juridic poate fi considerat un raport dublu volițional.
D. Raportul juridic este un raport valoric
În fiecare relație ce se creează între participanții la circuitul civil își găsesc
concretizarea valorile esențiale ale societății. Normele juridice definesc valorile și instituie
obligații pentru promovarea, încurajarea și apărarea lor. În desfășurarea cotidiană a
raporturilor juridice, subiectele de drept concură la ocrotirea, dar și la dezvoltarea și
multiplicarea valorilor sociale. Normele juridice, ca modele valorice, își găsesc concretizarea
în raporturi juridice.
F. Raportul juridic este un raport ideologic
În timp ce relațiile economice, ca relații materiale, se formează între oameni, dar
independent de voința lor, având un caracter obiectiv, raporturile juridice se integrează în
aceeași categorie cu relațiile politice, morale sau religioase, a căror formare este condiționată
de momentul subiectual, al exprimării voinței. Ele sunt raporturi care, formate conștient, au
caracter subiectiv, manifestându-se ca raporturi ideologice.
XIII.3. Premisele sau condițiile raportului juridic
Pentru a ne găsi în prezența unui raport juridic este necesar să existe anumite premise
sau condiții, și anume: norma juridică și faptele juridice.
Norma juridică este cea care determină
calitatea de subiect de drept a persoanelor
și în același timp stabileşte care sunt
faptele ce au o valoare juridică şi care duc
la apariţia, modificarea sau stingerea
Condițiile raportului juridic.
raportului
juridic Faptele juridice sunt acele împrejurări acțiuni
de fapt care pot duce la nașterea,
modificarea sau stingerea unui raport
juridic. evenimete

76
 Existența concomitentă a acestor două condiții dă naștere raporturilor juridice, adică
anumitor drepturi și obligații corelative ale subiecților raporturilor create.
A. Norma juridică
Etimologic, cuvântul normă desemnează o regulă adresată comportamentului uman.
El implică chiar în conținutul său etimologic o anume precizie, o stabilitate și o obligativitate.
Norma juridică este cea care determină calitatea de subiect de drept a persoanelor și în
același timp stabilește care sunt faptele ce au o valoare juridică și care duc la apariția,
modificarea sau stingerea raportului juridic.
Normele juridice, stabilind drepturile subiective și obligațiile corelative, au în vedere
și direcționarea acelor drepturi și obligații asupra unui scop, asupra unui obiect a cărui
realizare o urmăresc subiecții de drept atunci când stabilesc un anumit raport juridic.
B. Faptele juridice
Pentru ca un raport juridic să ia naștere este necesar să se producă anumite fapte, pe
care norma le prevede în mod ipotetic. Normele juridice au în vedere numai situații ipotetice
și de aceea ele nu dau naștere la raporturi juridice prin ele însele, dacă nu intervin
împrejurările prescrise de normă.
Putem spune că faptele juridice sunt acele împrejurări de fapt care pot duce la
nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic. Împrejurările de fapt sunt cele care
concretizează subiectele, conținutul și obiectul raportului juridic.
Spre exemplu: pentru a lua naștere un raport juridic de muncă, cel care dorește să se
angajeze trebuie să facă o cerere de angajare iar dacă cererea lui este acceptată, va lua naștere
un raport juridic de muncă între cel angajat și angajator.
Raporturile juridice pot apărea și ca rezultat al producerii unor fapte independente de
voința umană. Spre exemplu: nașterea unei persoane duce la apariția unor raporturi juridice
de familie, moartea unei persoane generează raporturi juridice de succesiune între
moștenitori.
În funcție de caracterul lor volițional (după cum se produc ca rezultat al voinței
omului sau independent de aceasta) faptele juridice se pot grupa în două categorii: acțiuni și
evenimente.
1. Acțiunile omenești sunt exteriorizări ale voinței umane, prevăzute de normele
juridice care pot da naștere, modifica sau stinge anumite raporturi juridice.
La rândul lor, acțiunile omenești se împart în două categorii:
a. Acțiuni săvârșite cu intenția de a produce efecte juridice, adică de a crea, modifica
sau stinge un raport juridic. Aceste acțiuni se numesc acte juridice și ele constituie categoria
cea mai numeroasă de acțiuni ce se săvârșesc în viața juridică.
b. Acțiuni săvârșite fără intenția de a produce efecte juridice, dar care efecte se
produc, totuși, în puterea legii.
În raport de conformitatea cu normele juridice în vigoare, acțiunile pot fi: licite (fapte
omenești săvârșite cu respectarea dispozițiilor legale) sau ilicite (fapte omenești săvârșite cu
încălcarea dispozițiilor legale).
Caracterul licit sau ilicit al unei acțiuni este determinat de norma de drept care
reglementează raportul de drept ce s-a născut din săvârșirea acelei acțiuni. În anumite situații,
deși la început acțiunea subiectului a fost licită, prin suprapunerea altor acțiuni ea devine
ilicită. Spre exemplu: faptul de a găsi un bun pierdut (acțiune licită) dă naștere unui raport
juridic între găsitorul bunului și proprietarul lui, primul având obligația să restituie bunul, iar
cel de-al doilea având dreptul sa-l pretindă. În cazul în care găsitorul păstrează bunul pentru
sine (acțiune ilicită), asemenea acțiune dă naștere unui raport juridic în virtutea căruia
proprietarul are atât dreptul de a-și revendica bunul, cât și dreptul de a fi despăgubit pentru
paguba ce i s-a cauzat prin încălcarea obligației de restituire.

77
 Noțiunea de act juridic are două sensuri: unul de înscris doveditor (orice înscris prin
care se poate proba un fapt juridic. Spre exemplu: un contract scris de vânzare – cumpărare, o
diplomă de absolvire a unei instituții de învățământ, o chitanță, un bon, o decizie de numire în
funcție, etc.) iar cel de al doilea de varietate a faptelor juridice (manifestare de voință scrisă,
orală sau în orice altă formă, făcută cu intenția de a produce efecte juridice. Exemple:
cumpărarea unui lucru, o călătorie cu trenul sau avionul).
2. Evenimentele (faptele naturale) sunt acele fapte juridice care se produc
independent de voința omului, dar atunci când sunt prevăzute de norme juridice ele dau
naștere, modifică sau sting anumite raporturi juridice. Cele mai frecvente evenimente cu
semnificație juridică sunt: nașterea unei persoane (determină apariția unui nou subiect de
drept), moartea unei persoane (determină încetarea calității de subiect de drept), anumite
fenomene naturale care constituie forță majoră (inundații, cutremure). Același eveniment
poate stinge anumite raporturi juridice și în același timp poate da naștere altor raporturi
juridice (spre exemplu: moartea stinge toate raporturile juridice, în cadrul cărora defunctul
era titular de drepturi sau de obligații, dar, în același timp, ea generează raporturi juridice de
succesiune între moștenitori).
XIII.4. Elementele raportului juridic
Elementele raporturilor juridice sunt componentele structurale fără de care relațiile în
cauză nu ar putea exista, respectiv subiectele sau părțile, conținutul și obiectul acestora.

= participanţii la raporturile juridice, care sunt titulari de drepturi şi

obligaţii juridice.
Numai oamenii pot fi subiecte ale raportului juridic, fie ca persoane
fizice (deci individual), fie ca subiecte colective de drept.
Subiectele În toate cazurile unele dintre subiecte vor fi titulare de drepturi, altele de
obligaţii, sau şi de drepturi de obligaţii în mod corelativ.
Pentru ca o persoană să poată participa la un raport juridic, trebuie să
existe aptitudinea generală şi abstractă, fixată prin lege, a persoanei de a
participa la un raport juridic, având anumite drepturi şi obligaţii în
cadrul raportului juridic ce se numeşte capacitate juridică.

Este format din drepturile şi obligaţiile subiecţilor între care se

desfăşoară o relaţie socială. Drepturile şi obligaţiile sunt prevăzute de
norma juridică. Trebuie făcută o distincţie între dreptul obiectiv ca
ansamblu de norme şi dreptul subiectiv ca posibilitate. În cadrul
raportului juridic, dreptul subiectiv apare ca o posibilitate conferită de
Elemenetele norma juridică titularului dreptului (persoană fizică sau subiect colectiv
de drept) de a desfăşura, în limitele legii, o anumită conduită în virtutea
raportului Conţinutul căreia poate pretinde persoanei obligate să aibă o comportare
juridic coperspunzătoare, ce poate fi impusă în caz de necesitate prin forţa de
constrângere a statului.
Prin obligaţie în sens juridic, se înţelege îndatorirea pe care subiectul
pasiv al raportului juridic pe pretinsă de către cealaltă parte a raportului
juridic, subiectul activ, de a da, de a face, sau de a nu face ceva, conduită
care poate fi impusă, după caz, prin forţa coercitivă a statului.

Conduita umană ce se realizează de către subiecţii raportului juridic ca

urmare a exercitării drepturilor şi îndeplinirii obligaţiilor constituie
Obiectul obiectul raportului juridic. Obiectul este însăşi acţiunea la care se referă
conţinutul.

78
 A. SUBIECTELE RAPORTULUI JURIDIC
Pentru încheierea unui raport juridic sunt necesare cel puțin două persoane. În unele
cazuri, însă, în cadrul unui raport juridic întâlnim mai multe persoane (pluralitate de
subiecte). Acestea poartă denumirea de subiecte ale raportului juridic.
În toate cazurile unele dintre subiecte vor fi titulare de drepturi, altele de obligații, sau
și de drepturi de obligații în mod corelativ. Spre exemplu: în cadrul unui raport juridic de
drept financiar, organele administrative (serviciul financiar al primăriei) are dreptul să ceară
contribuabililor plata impozitelor, pe când cetățenii au obligația de a achita impozitele
stabilite. Acesta este un raport juridic în care unul dintre subiecți (primăria) este titular de
drepturi iar celălalt subiect (cetățeanul contribuabil) este titular al unei obligații.
În alte raporturi juridice, ambii subiecți sunt atât titulari de drepturi cât și de obligații.
Cele mai frecvente exemple, în acest sens, le întâlnim în domeniul dreptului civil. Exemplu:
în contractul de vânzare – cumpărare se naște un raport juridic în care unul din subiecți
(vânzătorul) este îndreptățit să primească prețul obiectului vândut dar în același timp este
obligat să predea bunul (obiectul) iar celălalt subiect (cumpărătorul) are dreptul să primească
obiectul cumpărat dar în același timp, îi revine obligația să plătească prețul obiectului.
Subiect al raportului juridic este titularul drepturilor și obligațiilor juridice de natură a
da naștere, a modifica sau stinge un raport juridic determinat. Așadar, prin subiect de drept
sau subiect al raportului juridic se înțeleg participanții la raporturile juridice, care sunt
titulari de drepturi și obligații.
Subiectele raporturilor juridice pot fi:
1. Subiecte individuale (persoana fizică)
2. Subiecte colective
1. Persoana fizică, subiect individual al raportului juridic
Subiecte ale raportului juridic sunt, în cele mai multe cazuri, cetățenii unui stat.
Aceștia intră în cele mai diverse raporturi juridice: de familie, de proprietate, de transport etc.
Există și raporturi juridice în care intră persoanele fizice – cetățenii, cu alte persoane fizice
care nu au această calitate (de cetățean), cum sunt spre exemplu străinii sau persoanele fără
cetățenie (apatrizii).
Pentru ca o persoană să poată participa la un raport juridic trebuie să existe
aptitudinea generală și abstractă fixată de lege, în funcție de vârstă și de posibilitatea de
discernământ care variază în cazul diferitelor categorii de raporturi juridice.
Această aptitudine generală și abstractă a unei persoane de a participa la un raport
juridic, având anumite drepturi și obligații se numește capacitate juridică.
Capacitatea juridică se dobândește la apariția subiectului de drept, nașterea persoanei
fizice, și se pierde la dispariția acesteia, decesul persoanei fizice.
Capacitatea juridică variază prin natura raporturilor juridice, astfel în raporturile de
drept constituțional legate de exercitarea drepturilor electorale, capacitatea începe la 18 ani,
în dreptul civil capacitatea începe o dată cu nașterea iar în domeniul raporturilor de muncă ea
începe la 16 ani.
Având în vedere multiplele accepțiuni ale noțiunii de capacitate, identificate în raport
cu diferite ramuri de drept, capacitatea juridică, din punct de vedere al Teoriei generale a
dreptului, se clasifică în:
- Capacitatea juridică generală reprezintă aptitudinea recunoscută de lege de a
participa ca titular de drepturi și obligații juridice în toate categoriile de raporturi juridice,
fără a fi condiționată de îndeplinirea unor calități speciale.
- Capacitatea juridică specială este aptitudinea recunoscută de lege de a participa
ca titular de drepturi și obligații juridice în raporturi juridice în care trebuie îndeplinite
anumite condiții (calitatea de expert contabil, magistrat, deputați, militari, funcționari de stat).

79
 În anumite ramuri de drept, în special în dreptul civil, se face distincție între
capacitatea de folosință și capacitatea de exercițiu. Această diviziune a capacității este
justificată numai în cazul drepturilor subiective, care pot aparține unui titular, fără a fi nevoie
ca exercitarea lor să o realizeze aceeași persoană.
Capacitatea de folosință este aptitudinea pe care o are orice persoană de a fi subiect
în cadrul unui raport juridic, de a avea drepturi și obligații în cadrul unui raport juridic. Ea
aparține tuturor persoanelor fizice, chiar dacă nu au o voință conștientă sau suficient
dezvoltată. În țara noastră, capacitatea de folosință începe de la nașterea persoanei, prin
excepție de la concepție, și încetează o dată cu moartea acesteia.
Capacitatea de exercițiu este aptitudinea persoanei de a-și exercita drepturile și a-și
asuma obligații, săvârșind acte juridice. La stabilirea capacității de exercițiu legiuitorul are în
vedere anumite date obiective referitoare la posibilitatea persoanei de a aprecia în mod
conștient însemnătatea și urmările actelor sale. În considerarea acestor elemente se apreciază
că sunt lipsiți de capacitate de exercițiu: alienații și debilii mintal, persoanele puse sub
interdicție legală sau judiciară și minorii care nu a împlinit vârsta de 14 ani, presupunându-se
că nu au discernământ. Pentru cei ce nu au capacitate de exercițiu, actele juridice se fac de
reprezentanții lor legali.
Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani are capacitate de exercițiu restrânsă. Actele
juridice ale minorului cu capacitate de exercițiu restrânsă se încheie de către acesta, cu
încuviințarea prealabilă a părinților sau a tutorelui.
Capacitatea deplină de exercițiu începe de la data când persoana devine majoră, la
împlinirea vârstei de 18 ani. Minorul care se căsătorește, dobândește prin aceasta, capacitate
deplină de exercițiu.
2. Subiectele colective ale raportului juridic
Din această categorie fac parte:
a. statul – Conceput ca sistem politic, statul este subiect de drept mai ales al unor
raporturi de drept constituțional și drept internațional public.
b. organele de stat – au drepturi și obligații pe care le exercită în virtutea sarcinilor ce
rezultă din actele normative ce sunt puse la baza activității lor și pot apărea ca subiecte de
drept mai ales în dreptul constituțional și administrativ (organele puterii de stat și organele
administrației de stat) precum și în dreptul procesual penal și civil (organele justiției și
procuraturii).
c. persoanele juridice - ca subiecte distincte, persoanele juridice au o organizare de sine
stătătoare, un patrimoniu distinct de cel al membrilor ce le compun și urmăresc scopuri care
trebuie să fie în concordanță cu interesul general, bunele moravuri și ordinea publică. În
calitate de entități distincte, constituite din colective de oameni, subiectele raporturilor
juridice, ca participante la circuitul civil general, sunt individualizate, identificate ca atare
prin denumire și sediu. Principalele categorii de persoane juridice sunt: persoane juridice
publice (statul și organele sale, unități administrativ teritoriale, prefecturi, primării), persoane
juridice mixte create prin lege, dar care au competențe și structuri care țin de dreptul privat
(regii autonome, societăți comerciale la care statul este acționar majoritar, asociații notariale),
persoane juridice constituite prin voința particularilor (partide politice, sindicate, asociații,
fundații, societăți comerciale).
B. CONŢINUTUL RAPORTULUI JURIDIC
Conținutul raportului juridic este alcătuit din totalitatea drepturilor și obligațiilor
subiectelor dintr-un raport juridic determinat, drepturi și obligații prevăzute de norma
juridică.
În unele raporturi juridice o parte este titulară numai de drepturi iar cealaltă parte
numai de obligații. Acestea sunt raporturi simple. În a alte raporturi, fiecare din părți este
titulară atât de drepturi cât și de obligații. Acestea sunt raporturi juridice complexe.

80
 Ceea ce este important la conținutul raportului juridic este faptul că drepturile și
obligațiile ce îl alcătuiesc nu sunt rupte unele de altele, ci se intercondiționează reciproc în
sensul că, ceea ce constituie dreptul unuia este exact ceea ce constituie obligație juridică
pentru celălalt.
1. Dreptul subiectiv este posibilitatea recunoscută de norma de drept subiectului activ
(persoană fizică sau juridică) în virtutea căreia acesta poate, în limitele dreptului și ale
moralei, fie să aibă o anumită conduită, fie să pretindă o conduită corespunzătoare, constând
în a da, a face sau a nu face ceva, de la subiectul pasiv și să ceară concursul forței de
coerciție a statului în caz de nevoie.
Drepturile subiective decurg din normele juridice, deci din dreptul obiectiv.
În funcție de importanța și modul lor de consacrare, drepturile subiective sunt:
a. fundamentale – de natură constituțională, prevăzute de constituție;
b. nefundamentale sau ordinare – consacrate prin diferite acte normative, dar care
trebuie să fie în conformitate cu cele fundamentale.
În funcție de conținutul lor, drepturile subiective sunt:
a. materiale – de conținut
b. procesuale – de formă
În funcție de opozabilitatea lor, drepturile subiective sunt:
a. absolute – cărora le corespunde obligația tuturor de a le respecta, sunt opozabile
tuturor (erga omnes) (în sensul de a nu face nimic care ar aduce atingere exercitării acestor
drepturi). Sunt absolute drepturile personale nepatrimoniale și drepturile reale (ex. dreptul de
proprietate, dreptul la viață, la sănătate);
b. relative – care sunt opozabile doar anumitor persoane (inter partes) precis determinate
de la începutul raportului juridic. Sunt relative drepturile de creanță (ex. drepturile născute în
cadrul raporturilor contractuale).
În funcție de natura conținutului lor, drepturile subiective se împart în:
a. patrimoniale – acele drepturi cu conținut economic, care poate fi exprimat pecuniar,
în bani;
- drepturi reale – acel drept în virtutea căruia titularul său își poate exercita
prerogativele asupra unui bun fără concursul altcuiva;
- drepturi de creanță – acel drept în temeiul căruia subiectul activ ( creditor ) poate
pretinde subiectului pasiv ( debitor ) să dea, să facă sau să nu facă ceva.
b. nepatrimoniale – acele drepturi subiective care nu au conținut economic, nu se pot
exprima în bani.
- drepturi care privesc existența și integritatea fizică și morală a persoanei – dreptul
la viață, dreptul la sănătate, dreptul la onoare;
- drepturi care privesc identificarea persoanei – dreptul la nume, dreptul la domiciliu
și reședință;
- drepturi decurgând din creația intelectuală – drepturi nepatrimoniale ce izvorăsc
din opera literară, artistică ori științifică și din invenție, dreptul de autor.
În funcție de corelația dintre ele, drepturile subiective se împart în:
a. principale – acele drepturi care au existență de sine stătătoare, nedepinzând de vreun
alt drept;
b. accesorii – acele drepturi a căror soartă juridică depinde de existența altui drept
subiectiv, cu rol de drept principal.
În funcție de gradul de certitudine conferit titularilor, drepturile subiective se împart
în:
c. pure și simple – acele drepturi care conferă maximă certitudine titularului său, întrucât
nici existența și nici exercitarea lor nu depind de vreo împrejurare viitoare, un asemenea drept
putând fi exercitat imediat după nașterea lui;

81
 d. afectate de modalități – acele drepturi a căror existență sau exercitare depind de o
împrejurare viitoare, certă ori incertă.
În afară de aceste clasificări, drepturile subiective s-ar putea clasifica și după natura
raporturilor în cadrul cărora se nasc în drepturi de natură civilă, penală, administrativă,
financiară, de muncă, etc.

fundamentale

După importanța și modul

lor de consacrare

ordinare

in funcție de ramura de drept

care le consacră (civile,
După natura lor juridică
financiare, administrative,
procesuale)

materiale

După conținutul lor

procedurale

absolute

După gradul de opozabilitate

relative

CLASIFICAREA reale
DREPTURILOR
SUBIECTIVE
patrimoniale

de creanță

După natura conținutului lor

drepturi care privesc
existenţa şi integritatea
persoanei

drepturi care privesc

nepatrimoniale
identificarea persoanei

drepturi ce decurg din

principale
creaţia intelectuală

În funcţie de corelaţia dintre

ele

accesorii

pure și simple

În funcţie de gradul de
certitudine conferit
titularilor

afectate de modalități

82
 2. Obligația juridică constă în îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic de a
avea o anumită conduită, corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ, conduită care poate
consta în a da, a face sau a nu face ceva și care la nevoie poate fi impusă prin forța de
constrângere a statului.

obligaţia de a da

OBLIGAȚIA obligaţia de a face

JURIDICĂ

obligaţia de a nu
face

În funcție de obiectul lor, obligațiile juridice pot fi:

a. obligația de a da (este îndatorirea de a constitui sau a transmite un drept real);
b. obligația de a face (îndatorirea de a executa o lucrare, a presta un serviciu ori de a
preda un lucru)
c. obligația de a nu face (corelativă unui drept absolut – înseamnă îndatorirea generală
de a nu face nimic de natură a aduce atingere acelui drept; corelativă unui drept relativ,
înseamnă a nu face ceva ce ar fi putut face, dacă debitorul nu s-ar fi obligat la abținere);
C. OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC
Prin obiect al raportului juridic înțelegem conduita pe care subiectele de drept o
stabilesc în cadrul unui raport juridic, ca urmare a exercitării drepturilor și îndeplinirii
obligațiilor.
Raporturile juridice iau naștere între oameni, drepturile și obligațiile fiind întotdeauna
norme de conduită ale oamenilor.
În doctrină s-au purtat numeroase discuții și s-au format diferite teorii asupra noțiunii
de obiect al raportului juridic și asupra faptului dacă obiectul este un element necesar sau nu
al raportului juridic. În cadrul acestor discuții, s-au exprimat și opinii potrivit cărora obiect al
raportului juridic ar fi bunurile materiale sau bunurile și acțiunile. Asemenea opinii neagă în
fapt caracterul de element necesar al obiectului juridic. Aceste opinii nu pot fi primite
deoarece nu au în vedere întreaga sferă a raporturilor juridice. Unele raporturi juridice – de
ex. în cazul exercitării dreptului de vot – nu vizează un lucru material.
În teoria dreptului se susține că obiectul raportului juridic îl constituie acțiunea sau
conduita asupra căreia sunt îndreptate drepturile subiective și obligațiile participanților la
raportul juridic.
Prin urmare, obiectul raportului juridic îl formează acțiunile pe care titularul
dreptului subiectiv le întreprinde sau le poate pretinde și pe care celălalt subiect este obligat
a le săvârși sau a se abține de a le săvârși. Obiectul este însăși acțiunea la care se referă
conținutul raportului juridic.
În raporturile juridice de constrângere, în care se pune problema stabilirii răspunderii
juridice pentru săvârșirea unor fapte ilicite, obiectul acestor raporturi îl constituie însăși
sancțiunea care urmează a fi aplicată.

83
 XIII.5. Clasificarea raporturilor juridice
Din perspectiva teoriei dreptului se admite existența a două tipuri de raporturi juridice
distincte:
A. Raporturi juridice de conformare (cooperare)
B. Raporturi juridice de constrângere (aplicare a dreptului).

A. Raporturi juridice de conformare (cooperare)

Prin raporturi juridice de conformare urmează să înțelegem acele raporturi juridice
concrete ce se desfășoară cu respectarea normelor de drept și nu intervine nici un conflict
sau contradicție.
Caracteristicile raportului juridic de conformare sunt următoarele:
a. lipsa conflictului;
b. nu are o durată de timp predeterminată, în sensul că durează atât timp cât o persoană
este în viață;
c. nu totdeauna este nominalizată sfera persoanelor ce formează subiectele raportului
respectiv.
B. Raporturi juridice de constrângere (aplicare a dreptului).
Prin raport juridic de constrângere se înțelege o pluralitate de drepturi și obligații de
drept material sau procesual care apar ca rezultat al săvârșirii unei fapte ilicite și prin care se
realizează aplicarea sancțiunilor juridice.
Încălcarea unei norme juridice dă naștere, întotdeauna, unui raport de constrângere
care se stabilește între stat și autorul unei asemenea încălcări.
Caracteristicile raportului juridic de constrângere sunt următoarele:
a. subiecții raportului juridic de constrângere sunt determinați;
b. este necesară intervenția forței coercitive a statului în scopul restabilirii ordini juridice
prevăzută de lege;
c. existența raportului de constrângere presupune aplicarea unei sancțiuni juridice.

84
 XIV. RĂSPUNDEREA JURIDICĂ

XIV.1. Noțiunea răspunderii juridice

Dreptul nu reprezintă un scop în sine, el trebuie transpus în viață pentru a reglementa
relațiile sociale cuprinse în norma de drept respectivă.
Conduita impusă de norma de drept este obligatorie pentru că altfel dreptul nu și-ar
atinge scopul. Reglementând relațiile sociale prin norme de drept, legiuitorul are în vedere și
condițiile în care acestea să se realizeze.
Prin fapta sa, cel care încalcă prevederile normelor juridice aduce atingere ordinii de
drept, tulbură buna și normala desfășurare a relațiilor sociale, afectează interesele legitime ale
celorlalți, pune în pericol echilibrul social. Pentru aceste motive el trebuie să răspundă.
Răspunderea juridică este o formă specială a răspunderii sociale, care implică
sancționarea socială a conduitei ilicite a individului, corelându-se în mod funcțional cu
celelalte forme de răspundere socială. Răspunderea socială cunoaște mai multe forme,
precum răspunderea morală, politică, juridică, etc.
Declanșarea răspunderii juridice, stabilirea formei concrete a răspunderii, aparține
unor organe special abilitate cu competențe legale în domeniu, iar temeiul declanșării se află
într-un act normativ.
Răspunderea juridică derivă din sancțiunea pe care legiuitorul o prevede în conținutul
normei juridice.

• este un raport juridic de constrângere creat de norma

RĂSPUNDEREA juridică între persoana care a încălcat dispoziţia legii şi
JURIDICĂ stat, reprezentat de organele de aplicare a legii, iar
sancțiunea juridică reprezintă obiectul acestui raport.

• reprezintă complexul de drepturi şi obligaţii conexe

care, potrivit legii, se nasc ca urmare a săvârşirii unei
RĂSPUNDEREA fapte ilicite şi care constituie cadrul de realizare a
constrângerii de stat, prin aplicarea sancţiunilor
JURIDICĂ juridice în scopul asigurării stabilităţii raporturilor
sociale şi a îndrumării membrilor societăţii în spiritul
respectării ordinii de drept.

85
 XIV.2. Principiile răspunderii juridice
Răspunderea juridică îmbracă o varietate de forme concrete, fiecare dintre ele având o
serie de particularități. Cu toate acestea, ea are un fond de reguli comune, o serie de principii
generale aplicabile tuturor acestor forme.
Principiile răspunderii juridice, la fel ca și principiile generale ale dreptului, sunt
anumite idei călăuzitoare pe care le întâlnim în cadrul instituției răspunderii juridice.
Aceste principii au legătură cu principiile generale ale dreptului și cu principiile unor ramuri
de drept, dar cu toate acestea ele au anumite trăsături specifice.
Principiile răspunderii juridice nu au caracter exclusiv juridic, în ele fiind incluse și
aspecte morale și politice.

PRINCIPIILE
RĂSPUNDERII
JURIDICE

Principiul Principiul Principiul Principiul Principiul

legalității răspunderii pentru răspunderii justeței celerității
răspunderii fapte săvârșite cu personale sancțiunii tragerii la
vinovăție răspundere
Acest principiu - Răspunderea - Cerinţa
constă în aceea că juridică este strict fundamentală a - Esența acestui
răspunerea - Acest principiu legată de persoana
presupune că orice
acestui principiu pricipiu constă în
juridică nu poate care a săvârşit fapta constă în ideea ca tragerea la
subiect de drept nu ilicită, întinderea ei
opera decât în
poate fi sancţionat
necesitatea răspundere să se
condițiile sau în fiind stabilită în existenţei unei facă la timpul
cazurile decât dacă este vinovat funcţie de strânse corelaţii
şi numai în limitele potrivit.
prevăzute de circumstanţele între gravitatea
lege, în forma și vinovăţiei sale. personale ale faptei şi sancţiunea
- Aplicarea
sancţiunilor trebuie
limitele stabilite - Prin stabilirea autorului faptei. aplicată persoanei
răspunderii juridice se să intervină cât mai
de aceasta, - Esența acestui care a încălcat o
urmăreşte îndreptarea rapid după
conform unei principiu constă în normă de drept.
în viitor a autorului săvârşirea faptelor
anumite excluderea - Acest principiu respective, pentru a
proceduri faptei ilicite. posibilității aplicării presupune corecta putea produce
desfășurate de - Are o mare față de aceeași alegere şi aplicare a efectele dorite, atât
organe special importanţă şi pentru persoană și pentru normei juridice sub faţă de făptuitor, cât
investite în acest aceeași faptă a două incidenţa căreia
realizarea efectului şi faţă de societate.
sens. educativ pe care îl are sau mai multe intră fapta ilicită şi
răspunderea juridică. - Tragerea la
sancțiuni identice ca care constituie
răspundere a
natură întrucât o singurul temei
- Efectul educativ al făptuitorului nu
răspunderii ar fi de singură violare a pentru care
poate suferi
neconceput dacă o unei norme juridice intervine tragerea
amânare.
persoană ar fi poate atrage după la răspundere.
sancţionată atunci când sine o singură - Acest principiu
nu i s-ar putea imputa sancțiune juridică. presupune totodată
nimic. (regula ”non bis in corecta
idem”). individualizare și
aplicare a
sancțiunilor
prevăzute de norma
juridică.

86
 XIV.3. Formele conduitei ilicite și formele răspunderii juridice
În funcție de gradul de pericol social pe care îl prezintă, conduita ilicită îmbracă
diverse forme. Tot în raport de gradul de periculozitate socială se stabilesc și sancțiunile ce se
aplică pentru săvârșirea diferitelor fapte ilicite. Așadar, pentru a grupa formele conduitei
ilicite și, în funcție de ele, de a stabili formele răspunderii juridice trebuie pornit de la acestea
două luate cumulativ, gradul de pericol social și natura sancțiunilor normelor juridice
încălcate.
Deosebirea unor fapte ilicite de altele se face în funcție de gradul lor de pericol social.
Acest criteriu este avut în vedere atunci când stabilim anumite forme ale răspunderii juridice.
În același timp, normele juridice, ocrotind anumite interese, stabilesc sancțiuni mai ușoare
sau mai grave, după cum atingerea acestor interese prezintă pentru societate un pericol social
mai mare sau mai mic.
Gradarea pericolului social și, în funcție de aceasta, ierarhizarea gravității
consecințelor ce decurg din atingerile aduse anumitor interese, este explicabilă din moment
ce recunoaștem că în societate există în mod obiectiv o ierarhie a valorilor. Aprecierea valorii
unui interes social și stabilirea locului lui în ierarhia valorilor este de competența
legiuitorului, singurul în măsură să-și dea seama de ceea ce prezintă un anumit interes pentru
întreaga societate.
Cât privește natura sancțiunilor, avem în vedere clasificarea sancțiunilor în: sancțiuni
penale, administrative, disciplinare și sancțiuni civile.
În funcție de criteriile amintite se pot stabili următoarele forme ale conduitei ilicite și,
în raport de acestea, formele răspunderii juridice: infracțiunea, contravenția, abaterea
disciplinară și faptele ilicite civile.
A. INFRACȚIUNEA
Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție, nejustificată
și imputabilă persoanei care a săvârșit-o (Art. 15, alin. 1 Cod penal).
Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale (Art.15, alin.2 Cod penal).
Existența infracțiunii este de neconceput în afara determinării exprese făcute de lege. În
dreptul penal operează principiul legalității încriminării „nullum crimen sine lege” (nu există
crimă fără să fie prevăzută de lege).
Dintre toate formele conduitei ilicite infracțiunea prezintă cel mai înalt grad de
antisocialitate.
Din punct de vedere al regimului sancțiunilor, infracțiunii îi este proprie pedeapsa
penală, cea mai gravă dintre sancțiunile juridice, iar în stabilirea și aplicarea ei intervine, ca
formă a răspunderii juridice, răspunderea penală.
B. CONTRAVENȚIA
Contravenția este fapta săvârșită cu vinovăție și sancționată ca atare prin lege, prin
hotărâre a guvernului, ori prin hotărâre a consiliului local al comunei, orașului,
municipiului sau al sectorului municipiului București, a consiliului județean ori al
Consiliului General al Municipiului București (art. 1 din Ordonanța nr. 2/2001 privind
regimul juridic al contravențiilor).
Contravenția reprezintă o abatere de la normele dreptului administrativ. În raport cu
infracțiunea, ea prezintă un grad de pericol social mai redus.
Ca sancțiune, pentru săvârșirea contravențiilor, se aplică, de obicei, amenda sau
avertismentul, iar ca formă a răspunderii juridice intervine răspunderea administrativă.
C. ABATEREA DISCIPLINARĂ
Abaterea disciplinară, ca formă a conduitei ilicite, se manifestă prin încălcarea de
către persoana încadrată în muncă a obligațiilor sale ce decurg din raportul juridic de
muncă, obligații ce formează, în totalitatea lor, disciplina muncii.

87
 Abaterea disciplinară presupune două condiții: calitatea de salariat și încălcarea unei
îndatorări de servicii. Subiect al abaterii disciplinare poate fi numai persoana încadrată în
muncă și care prestează munca în temeiul unui raport juridic de muncă.
Sancțiunea ce se aplică pentru săvârșirea abaterii disciplinare este sancțiunea
disciplinară (avertisment, mustrare, retrogradare din funcție etc.) iar ca formă a răspunderii
juridice se stabilește răspunderea disciplinară.
D. FAPTELE ILICITE CIVILE
Faptul ilicit civil este definit, în doctrină, ca fiind orice faptă umană care a cauzat
unei persoane un prejudiciu.
Acest prejudiciu poate consta fie în violarea unui drept subiectiv garantat prin lege
altei persoane (în acest caz este vorba delictul civil, care dă naștere răspunderii civile
delictuale), fie în nesocotirea unei obligații personale legal asumată (în acest caz fiind vorba
despre faptul ilicit, ce dă naștere răspunderii civile contractuale).
Delictul civil apare întotdeauna ca un fapt păgubitor, poate fi comis atât de persoane
fizice cât și de persoane juridice, iar sancțiunea ce se aplică este, de regulă, obligația de a
repara prejudiciul produs. În principiu, delictul civil antrenează răspunderea autorului său, dar
în anumite situații poate antrena și răspunderea altor persoane.

88
 Dintre toate formele conduitei ilicite infracțiunea prezintă cel mai înalt grad de
antisocialitate.
Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie,
nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.
Existenţa infracţiunii este de neconceput în afara determinării exprese făcute
INFRACȚIUNEA
de lege. În dreptul penal operează principiul legalităţii încriminării „nullum
crimen sine lege” (nu există crimă fără să fie prevăzută de lege).
Din punct de vedere al regimului sancţiunilor, infracţiunii îi este proprie
pedeapsa penală, cea mai gravă dintre sancţiunile juridice, iar în stabilirea şi
aplicarea ei intervine, ca formă a răspunderii juridice, răspunderea penală.

În raport cu infracţiunea, contravenția prezintă un grad de pericol social mai

redus.
Contravenţia este fapta săvârşită cu vinovăţie şi sancţionată ca atare prin
lege, prin hotărâre a guvernului, ori prin hotărâre a consiliului local al
comunei, oraşului, municipiului sau al sectorului municipiului Bucureşti, a
CONTRAVENȚIA consiliului judeţean ori al Consiliului General al Municipiului Bucureşti (art.
1 din Ordonanţa nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravențiilor).
Contravenţia reprezintă o abatere de la normele dreptului administrativ.
Ca sancţiune, pentru săvârșirea contravenţiilor, se aplică, de obicei, amenda
sau avertismentul, iar ca formă a răspunderii juridice intervine răspunderea
administrativă.
FORMELE
CONDUITEI Abaterea disciplinară, ca formă a conduitei ilicite, se manifestă prin
ILICITE încălcarea de către persoana încadrată în muncă a obligaţiilor sale ce
decurg din raportul juridic de muncă, obligaţii ce formează, în totalitatea lor,
disciplina muncii.
Poate fi definită ca fiind acea fapta ilicită săvârşită de către salariat, prin care
acesta a încălcat normele legale regulamentul intern, contractul individual sau
ABATEREA
colectiv de muncă, ordinele şi dispoziţiile legale ale conducătorilor ierarhici.
DISCIPLINARĂ
Abaterea disciplinară presupune două condiții: calitatea de salariat și
încălcarea unei îndatoriri de serviciu.
Sancţiunea ce se aplică pentru săvârşirea abaterii disciplinare este sancţiunea
disciplinară : averstimentul, mustrarea, retrogradarea din funcție, reducerea
salariului, desfacerea disciplinară a contractului de muncă. iar ca formă a
răspunderii juridice se stabileşte răspunderea disciplinară.

Faptul ilicit civil este definit, în doctrină, ca fiind orice faptă umană care a
cauzat unei persoane un prejudiciu.
Prejudiciul cauzat printr-un fapt ilicit poate consta în:
- violarea unui drept subiectiv, garantat prin lege altei persoane, situaţie în care
FAPTELE ILICITE este vorba de delict civil, ce dă naştere răspunderii civile delictuale;
CIVILE - nesocotirea unei obligaţii personale legal asumată, când suntem în prezenţa
unui fapt ilicit, ce dă naştere răspunderii civile contractuale.
Delictul civil este un fapt păgubitor, al cărui rezultat se numeşte prejudiciu.
Subiecte ale prejudiciului civil pot fi atât persoanele fizice cât şi persoanele
juridice, sancţiunea specifică este obligaţia de a repara prejudiciul cauzat

89
 XIV.4. Condițiile răspunderii juridice
Angajarea răspunderii juridice a unei persoane este condiționată de întrunirea
cumulativă a trei condiții: conduita ilicită, vinovăția și legătura cauzală dintre fapta ilicită și
rezultatul dăunător.
A. CONDUITA ILICITĂ
Prin conduită ilicită se înțelege un comportament, constând în acțiune sau inacțiune,
care încalcă conduita impusă de o normă de drept.
Caracterul ilicit al comportamentului se stabilește prin raportare la prevederile normei
juridice. Dacă comportamentul încalcă norma de drept, are un caracter ilicit și antrenează prin
aceasta un grad mai mare sau mai mic de pericol social.
Răspunderea juridică intervine nu numai în condițiile unei acțiuni (reprezintă o
manifestare efectivă și implică acte materiale contrare normelor juridice) ci și în cazul unei
inacțiuni (este abținerea de la o acțiune pe care persoana este obligată prin lege să o
îndeplinească – omisiune cu caracter voluntar).
Conduita ilicită reprezintă împrejurarea care determină apariția raportului juridic
de aplicare a sancțiunii, respectiv a raportului de constrângere. Ea reprezintă un fapt juridic
ilicit, iar despre fapt se spune că este ilicit atunci când contravine ordinii de drept.
Faptul juridic ilicit se definește pornind de la doi factori și anume: conduita unui
subiect de drept în domeniul relațiilor sociale și norma juridică încălcată prin această
conduită.
Prin conduită umană, în general, înțelegem acel ansamblu de fapte concrete ale
individului aflate sub controlul voinței și rațiunii sale.
Un act devine ilicit în momentul în care încalcă normele dreptului, toate faptele ilicite
fiind acte de conduită umană. Însă, mai mult decât atât, pentru ca o anumită faptă să capete
un caracter ilicit trebuie să constituie o încălcare a normelor juridice și să reprezinte un grad
mai mare sau mic de pericol social.
Cât privește modalitățile conduitei ilicite, din punct de vedere material, realizarea
conduitei ilicite se poate înfăptui fie prin comiterea unui fapt prohibit, deci printr-o acțiune,
fie prin omiterea săvârșirii unui fapt prescris ca obligatoriu de lege, adică printr-o inacțiune.

ACȚIUNEA INACȚIUNEA

Acțiunea constă într-o manifestare efectivă

și presupune o serie de acte materiale care,
raportate la normele juridice, se dovedesc a
fi contrare lor.
Acţiunea (comisiunea) este cea mai
frecventă modalitate de realizare a conduitei
ilicite.
Acţiunea este un act conştient de voinţă
obiectivizată, exteriorizată, îndreptată spre
un scop determinat. Nu orice act conştient
este însă ilicit, ci numai acela ce contravine
dispoziţiilor legale. Acţiunea ilicită constă în
a face ceva ce nu este permis (a lovi, a fura,
a ucide) şi presupune încălcarea unei norme
juridice prohibitive.
Mijloacele de realizare ale acţiunii ilicite
sunt foarte variate: energia fizică a agentului,
utilizarea diferitelor instrumente mecanice,
substanțe chimice, etc.
Inacțiunea constă într-o abținere de la
acțiune a persoanei obligate să
îndeplinească anumite fapte pozitive, adică
să acționeze în modul stabilit de lege.
Inacțiunea reprezintă o stare de pasivitate a
persoanei căreia legea îi impune o anumită
activitate. Omisiunea are un caracter
conștient și voluntar, fiind o conduită dirijată
spre atingerea unor scopuri propuse.
Ca modalitate a conduitei ilicite, omisiunea
nu este o simplă stare de pasivitate, ea este o
acţiune prin omisiune, ce constă în
nesăvârşirea unui act concret pe care
subiectul respectiv trebuia să-l săvârșească, a
unui act ce constituia o obligaţie a sa (de
exemplu, neacordarea ajutorului unei
persoane aflată în primejdie).

90
 B. VINOVĂŢIA
Vinovăția este starea subiectivă ce caracterizează pe autorul faptei ilicite în
momentul încălcării normelor juridice, stare exprimată în atitudinea psihică negativă față
de interesele și valorile sociale protejate prin normele de drept.
În cazul vinovăției, săvârșirea faptei ilicite apare inițial, înainte ca aceasta să devină
realitate, pe planul conștiinței agentului sub forma unei idei de comportament. Apariția
acestei idei este urmată de hotărârea realizării ei practice. După luarea hotărârii săvârșirii
faptei ilicite, manifestarea de conștiință se transformă în manifestare de voință, care
impulsionează și declanșează energia necesară traducerii în fapt a hotărârii respective.
Așadar, vinovăția presupune acțiunea a doi factori caracteristici:
- factorul intelectiv (conștiința), care presupune un anumit nivel de cunoaștere, de conștiință
a semnificației sociale a faptelor și urmărilor acestora, o aptitudine psihică a individului de a
înțelege semnificația faptei sale, de a discerne între cea ce este licit și ilicit.
- factorul volitiv (voința), care presupune libertatea de deliberare și de decizie din partea
autorului faptei.
Astfel, vinovăția presupune o atitudine a conștiinței individului în raport cu urmările
faptei, libertatea voinței, asumarea riscului unui comportament, reprezentarea faptei și
urmărilor sale. Pentru aceste motive, numai un individ aflat în deplinătatea facultăților sale
mintale poate concepe și aprecia caracterul ilicit al acțiunii sale și a consecințelor negative
aferente acesteia. O voință conștientă și liberă presupune prevederea rezultatului acțiunii,
cunoașterea legăturii cauzale între acțiune și rezultat, precum și semnificația socială a acțiunii
respective.
Conștiința umană se caracterizează în special prin doi factori: un factor de prevedere,
adică posibilitatea întrezăririi rezultatului faptei săvârșite și altul de reprezentare, adică
cunoașterea legăturilor cauzale dintre faptă și efecte, a semnificației lor social-juridice. Prin
urmare, conștiința presupune că autorul faptei ilicite prevede consecințele concrete, posibile
să se producă prin fapta sa, și își reprezintă, în plan mintal, relația cauzală inevitabilă dintre
actul său de conduită și un rezultat material ce se datorează acestui act.
Vinovăția se poate prezenta sub două forme: intenția și culpa.
Distincția dintre aceste forme ale vinovăției se bazează pe deosebirea ce apare între
atitudinea psihică a subiectului în cazul intenției și al culpei. Diferențierea formelor de
vinovăție, în intenție și culpă, permite stabilirea gradului de vinovăție, cu rol deosebit de
important în determinarea formei răspunderii juridice și a limitelor sale întrucât răspunderea
pentru fapte neintenționate este mai puțin severă.
1. Intenția (sau dolul) este starea spirituală și morală care precede și însoțește
săvârșirea unei fapte ilicite. Există intenție atunci când persoana a avut reprezentarea
corectă a urmărilor faptei sale. Intenția constituie cunoașterea de către făptuitor a
circumstanțelor de fapt (care formează conținutul propriu-zis al faptei) și conștiința că acel
fapt prezintă un pericol social.
a. directă – atunci când subiectul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui
prin săvârșirea acelei fapte; (de exemplu, atunci când un individ descarcă arma asupra unei
persoane sau o lovește cu cuțitul în mod conștient cu scopul de a o ucide).
b. indirectă – atunci când subiectul prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește,
acceptă posibilitatea producerii lui.
2. Culpa este o formă mai ușoară a vinovăției, în care autorul faptei ilicite nu
prevede consecințele faptei sale, deși trebuia și putea să le prevadă, sau prevăzându-le, speră
în mod ușuratic că ele nu se vor produce.
Principalele modalități ale culpei sunt: imprudența, neglijența, nepriceperea și
neatenția.

91
 a. Culpa cu prevedere (imprudența) există atunci când subiectul prevede rezultatul
faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce.
b. Culpa fără prevedere (neglijența) există atunci când subiectul nu prevede rezultatul
faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
c. Nepriceperea este inaptitudinea de a exercita în mod concret o profesie sau o
activitate ce presupune cunoașterea unor principii, reguli sau procedee tehnice și o anumită
abilitate profesională, un anumit nivel de cunoștințe de specialitate, o anumită pricepere în
întrebuințarea unor mijloace adecvate activității sau specialității respective.
d. Neatenția constă în faptul că individul nu s-a străduit să vadă sau să înțeleagă ceea ce
în mod normal putea și trebuia să vadă sau să înțeleagă. Când neobservarea sau neînțelegerea
unor împrejurări datorate neatenției au dus la un rezultat negativ, dăunător, intervine
răspunderea din culpă.
În materia dreptului penal mai întâlnim o altă formă a vinovăției, și anume intenția
depășită (praeterintenția). Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau
inacțiune intenționată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
C. LEGĂTURA CAUZALĂ DINTRE FAPTA ILICITĂ ŞI REZULTATUL
DĂUNĂTOR
Legătura cauzală între faptă și rezultat este o condiție obiectivă a răspunderii juridice.
Pentru ca răspunderea juridică să se declanșeze și un subiect de drept să fie tras la răspundere,
este necesar ca rezultatul ilicit, prejudiciul produs, să fie consecința nemijlocită a acțiunii sale
(acțiunea sa să fie cauza producerii efectului păgubitor pentru ordinea de drept).
XIV.5. Cauze care înlătură răspunderea juridică
Răspunderea juridică intervine dacă s-au întrunit cumulativ factorii esențiali ce
privesc atât fapta ilicită cât și autorul acesteia.
Răspunderea juridică nu operează în anumite împrejurări, deși aparent sunt întrunite
toate condițiile pentru angajarea ei.
În teoria generală a dreptului se admite că răspunderea juridică este înlăturată pentru
următoarele cauze:
a. Legitima apărare este o cauză care înlătură răspunderea juridică, destul de des
întâlnită în practica judiciară. Starea de legitimă apărare poate fi invocată de persoana care
săvârșește o faptă ilicită pentru a înlătura un atac material, direct, imediat și injust și care
pune în pericol grav persoana sau drepturile celui atacat sau interesul public. Riposta trebuie
să fie necesară, spontană și proporțională cu atacul pentru a exista starea de legitimă apărare.
b. Starea de necesitate constă în dreptul persoanei de a-și apăra propria persoană pusă în
fața unui pericol, cu prețul sacrificării altei persoane, dacă aceasta ar reprezenta singura cale
pentru înlăturarea respectivului pericol, sau dreptul de apărare a bunurilor amenințate de un
pericol, cu prețul sacrificării bunurilor aparținând altor persoane, dacă nu este posibilă altfel
înlăturarea acelui pericol.
c. Constrângerea fizică sau morală constituie cauze care înlătură răspunderea atunci
când fapta a fost săvârșită sub imperiul acestei constrângeri. Constrângerea fizică înlătură
caracterul ilicit al faptei, dacă autorul nu i-a putut rezista.
În cazul constrângerii morale, caracterul ilicit al faptei este înlăturat dacă autorul sau o
altă persoană este amenințată cu un pericol grav, care nu putea fi înlăturat.
d. Cazul fortuit (forță majoră) există atunci când acțiunea sau inacțiunea făptuitorului
are loc datorită intervenției unei împrejurări străine, neprevăzute și neașteptate. Împrejurarea
neprevăzută se poate datora unor fenomene natural (inundații, cutremure) ori boli (atac de
cord) sau de comportamentul unor persoane, cum ar fi, spre exemplu, apariția bruscă în fața
autovehiculul a unei persoane).

92
 e. Iresponsabilitatea este starea psihică a unei persoane care din anumite motive
(alienație mintală, vârstă fragedă, etc.) nu își poate da seama de consecințele faptelor pe care
le săvârșesc.
f. Beția involuntară se datorează influenței alcoolului sau a altor substanțe asupra
autorului faptei, independent de voința lui.
g. Eroarea de fapt constă în cunoașterea greșită sau necunoașterea de către făptuitor, în
momentul săvârșirii faptei, a existenței unei împrejurări de care depinde caracterul ilicit al
faptei sale. În ipoteza în care ar fi cunoscut corect acea împrejurare, făptuitorul nu ar fi
săvârșit fapta respectivă.
h. Exercitarea unui drept, potrivit destinației sale economico-sociale recunoscute de
lege. În ipoteza în care prin aceasta se aduce o atingere dreptului subiectiv al altei persoane,
autorul este scutit de răspundere.

93
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Ardeleanu, Anca-Monica, Teoria generală a dreptului, Editura Universităţii din

Bucureşti, Bucureşti, 2009
2. Bara, Voicu, Drept administrativ și instituții politico-administrative, Editura Someșul,
2004
3. Barac, Lidia, Elemente de teoria dreptului, Ediţia 2, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2009
4. Bădescu, Mihai, Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004
5. Boboş, Gheorghe, Teoria generală a dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 1999
6. Boboş, Gheorghe; Buzdugan, Corina; Rebreanu, Veronica; Teoria generală a statului şi
dreptului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2008
7. Ceterchi, Ioan; Craiovan, Ion, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura ALL,
Bucureşti, 1998
8. Corbeanu, Ion, Corbeanu, Maria, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2002
9. Craiovan, Ion, Doctrina juridică, Editura ALL, Bucureşti, 1999
10. Craiovan, Ion, Metodologie juridică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2005
11. Craiovan, Ion, Tratat de teoria generală a dreptului, Ediţia a II-a revăzută şi adăugită,
Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2009
12. Djuvara, Mircea, Teoria generală a dreptului. Drept raţional, izvoare şi drept pozitiv,
Editura All Beck, Bucureşti, 1999
13. Hanga, Vladimir, Mic dicționar juridic, Editura Lumina Lex, București, 1999
14. Humă, Ioan, Cunoaștere și interpretare în drept, Editura Academiei Române, București,
2005
15. Humă, Ioan, Teoria generală a dreptului, Editura Fundaţiei Academice Danubius, Galaţi,
2000
16. Ionescu, Mircea Felix Melineşti, Teoria generală a dreptului, Universitatea “Hyperion”,
Bucureşti, 2011
17. Mazilu, Dumitru, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004
18. Mihai, Gheorghe, Fundamentele dreptului, vol. I-V, Editura ALL, Bucureşti, 2003, 2004,
2005, 2006
19. Moţiu, Dorel, Teoria generală a dreptului, Cluj-Napoca, 1996.
20. Naschitz, Ana, Teorie şi tehnică în procesul de creare a dreptului, Editura Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1969
21. Popa, Nicolae, Eremia Mihail Constantin, Cristea Simona, Teoria generală a dreptului,
Ediția 2, Editura All Beck, Bucureşti, 2005
22. Popa, Nicolae, Teoria generală a dreptului, Ediţia 3, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008
23. Popescu, Sofia, Teoria generală a dreptului, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000
24. Popoviciu, Laura, Elemente de drept: note de curs, Editura Universităţii Agora, Oradea,
2007
25. Rebreanu, Veronica, Constantele statului, Editura Argonaut, Cluj-Napoca, 2004
26. Santai, Ioan, Introducere în teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj-Napoca,
2000
27. Santai, Ioan, Teoria generală a dreptului, Editura Risoprint, Cluj-Napoca, 2007
28. Sida, Andrei, Introducere în teoria generală a dreptului, Vasile Goldiș University Press,
Arad, 2004
29. Vălimărescu, Alexandru, Tratat de enciclopedia dreptului, Editura Lumina Lex,
București, 1999
30. Voicu, Costică, Teoria generală a dreptului, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008

94