1

MEMBRII FONDATORI

N.N.Negulescu Al.Florin Ţene

Iniţiator, prim fondator şi ex-director Membru al Academiei

al revistei Constelaţii diamantine. Româno-Americane de Arte şi
Iniţiator, prim fondator şi actual Ştiinţe.
director/redactor-şef al revistei
Regatul Cuvântului.
Preşedinte al Ligii Scriitorilor
Membru al Academiei Româno-
Americane de Arte şi Ştiinţe.
Români

Director/Redactor-Şef al revistei
Sfera Eonică.

PARTENERI CULTURALI
INSTITUTUL CULTURAL ROMAN BRUXELLES
CLIPA.COM - CEA MAI VECHE REVISTA ROMANEASCA DIN STATELE UNITE
EDITURA BETTA
ZIARUL MIORITA USA
CLUBUL PRESEI TRANSATLANTICE
UNIONE MONDIALE DEI POETI
RADIO METAFORA
MASTERATUL PENTRU TRADUCEREA TEXTULUI LITERAR CONTEMPORAN
C@RTE SI @RTE PRODUS PORT@L EU

ISSN 2286 - O5O9

ISSN-L 2286 - O5O9
2
 Colectivul de redactie

Membri de Onoare

Academician Constantin Bălăceanu-Stolnici

Prof. univ. dr. Ruxandra Vidu, Preşedintă a Academiei Româno-Americane de Arte şi
Ştiinţe (ARA)
Scriitor, Dramaturg, Regizor, Corneliu Leu, Distins Promotor Cultural
Membru Fondator al Uniunii Scriitorilor Români
Membru Fondator al Uniunii Ziariştilor Români
Membru Titular al Organizaţiei Internaţionale a Ziariştilor
Membru Titular al Institutului Internaţional Jaques Martin
Prof.Dr.Adrian Botez, Membru al USR, Director al Revistei “Contraatac”
Prof.univ.Dr. Jean Valery Popovici, Paris
Dwight Lucian-Patton, Director/Publisher, Revista “Clipa”, SUA
Vera Luchian-Patton, Editor in Chief/Publisher, Revista “Clipa”, SUA
Prof. univ. dr. Ion Paraschivoiu, membru ARA.
Maria Diana Popescu, Redactor Şef-Adjunct la Revista “Agero”, Stuttgart, Director la
Revista “Art Emis”, Director al Departamentului Art Emis Academy din cadrul Societăţii
Culturale Art Emis Cristian Petru Bălan, Membru al Academiei Româno-Americane de
Arte şi Ştiinţe, SUA
Prof. Univ.Dr. Livia Vianu, Director MTTLC, Universitatea Bucureşti
Tudor Şerbănescu artist plastic, Preşedinte al Societăţii Centro Pro Arte
Contemporane

3
Director/Redactor-Şef
N.N.Negulescu, Membru LSR
Redactori Şefi-Adjuncţi
Cezarina Adamescu, Membră USR
Eliza Roha, Membră USR
Redactori Principali
Prof. Dr. Viviana Milivoievici, Cercetător științific, Academia Română - Filiala
Timișoara, Institutul de Studii Banatice “ Titu Maiorescu “, șef departament
critică literară
Prof./Editor R.N.Carpen, Şef Departament Proză
Dr. Stelian Gomboş, Şef Departament Spiritualitate Creştină
Redactori
Lector univ.Dr. Alina Beatrice Cheşca
Prof. Elen Lackner, Uruguay / Argentina
Asistent Nursing, ALF Miami, Florida, Secretar Executiv Neuropsihologie,
Centrul de Cercetare Științifică Havana, Cuba, T. Diaz-Dimas ( Tahirys Tahoro ),
Cuba / USA
Luca Cipolla, Italia
Dr. Elena-Maria Cernăianu, scriitoare
Tudor Șerbănescu, Artist Plastic
Secretar Directorat
Marian Malciu, Membru LSR
Redactori Asociaţi
Ionuţ Caragea, Membru USR, Cofondator şi Vicepreşedinte al Asociaţiei
Scriitorilor de Limbă Româna din Quebek, Membru de Onoare al Societăţii
Scriitorilor din Judeţul Neamţ
George Roca, Editor-Şef al Revistei „România Vip”, Australia
Simona Botezan, Jurnalist de Limbă Română la Washington DC, Director-
Adjunct al Ziarului „Mioriţa” SUA

4
Mariana Zavati Gardner, Membră a Royal Society of Literature, UK
Octavian Dumitru-Curpaş, Publicist Arizona
Slavomir Alamajan, Scriitor, Canada
Constantin Roşu Pucu, Scriitor, Noua Zeelandă

Redactor Principal Tehnoredactare:

Laura Chiriacescu
Responsabilitatea asupra conţinutului materialelor publicate revine autorilor
Revista poate fi accesată la: https://www.scribd.com/user/37281470/Viviana-
Milivoievici E-mail Director/Redactor-Şef: n.negulescu@yahoo.com Creaţiile
literare se transmit pe adresa redacţiei: Bd. Gheorghe Chiţu, Nr.61, Craiova
Dolj, România, Cod 200541 Tel.Redacţie: 0351. 418. 010

sumar
Adrian Botez………………………………………………………………………..………pag.4
Stelian Gombos………………………………………………………………..………….pag.15
Dan Lupescu …………………………………………………………………………..……pag.24
Dragos Niculescu………………………………………………………………………….pag.30
Viviana Milivoievici……………………………………………………………….........pag.37
Elen Lackner…………………………………………………………………………….…..pag.43
Luis Garcia Orihuela……………………………………………………………….…….pag.45
Stelu Pop…………………………………………………………………………….……….pag.51
N.N. Negulescu……………………………………………………………………..….…pag.57
Claudia Patricia Ortega Guerero………………………………………..……..…pag.61
Cezarina Adamescu……………………………………………………………………..pag.63
Adrian Botez………………………………………………………………………..………pag.70
Eliza Roha………………………………………………………………….………………..pag.80
Gabriela Galutiu Sonnenberg…………………………………………………..….pag.84
Graciela Villaverde………………………………………………………………………pag.86
Josep Piella……………………………………………………………..………………….pag.94
Sandra Castro……………………………………..……………………………………… pag.103
Mihaela Rosu
Bina……………………………………………………………………………………………pag.108

5
 EMINESCU –HRISTOSUL
ROMÂNILOR

Rosa Del Conte, unul dintre cei mai competenţi şi mai subtili exegeţi ai operei lui
Mihai Eminescu şi unul dintre cei care au dobândit, prin răbdătoare iniţiere întru
Eminescu, profunda capacitate de intuire a cosmicităţii spiritului eminescian,
afirmă, în capitolul Eminescu şi gnoza:
“Fiecare gnostic repetă în sine, în limitele posibilităţilor sale de înţelegere,
experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Hristos: momente ale unei
revelaţii ce se arată, sclipindu-şi lumina, în mintea opacă şi întunecată a
oamenilor, cărora adevărul li se comunică într-o tradiţie discontinuă ce cunoaşte
întreruperi, eclipse. Aceşti deşteptători, aceşti revelatori ai unui adevăr pe care
ei îl încredinţează unei lumi impermeabile la lumina lor, apar în istorie, se
inserează în ea, dar nu se prelungesc în ea, nu îi modifică în chip substanţial,
radical, direcţia şi sensul. Totuşi, nici ei nu se identifică cu Absolutul, care este
ABSOLUT transcendent. Raportată la spiritul eminescian, remarca Rosei Del
Conte, în prima ei parte, este de o subtilitate a intuiţiei absolut remarcabilă. Într-
adevăr, Eminescu, sub imperativul Spiritului său cu valenţe cosmogonice, prin
tragedia şi extazul (pe care-l implică esenţa ritualică a operei sale), îşi neagă vălul
înşelător şi înrobitor al substanţei şi se rafinează până la identificarea cu marii
“deşteptători” ai spiritului uman.
El, Eminescu, este Zoroastru, Buddha, Hristos. De fapt, este Anonimul Revelator.
Este spiritul omenirii, reîndumnezeite şi recuperate întru Unu, prin revelaţia
“deşteptătorilor” ei. Tocmai de aceea, nu putem fi într-un acord deplin cu
continuarea afirmaţiei Rosei Del Conte: nu trebuie urmărite efectele emergente
ale acţiunii Spiritului redeşteptat în masa opacă - omenire -, ci trebuie intuite
efectele imersiunii spiritului, în ceea ce se numeşte “lume”. Va trebui să fim de
acord că Spiritul lucrează în afara ochilor noştri fireşti, căci Spiritul urmează
logica propriei sale esenţe suprafireşti - iar nu logica umană (“discontinuă”, cu
“întreruperi”, “eclipse” - cum bine spune Rosa Del Conte) a încă nedesăvârşitei
noastre fiinţe, care este expresia încă nedesăvârşirii misiunii Spiritului: misiunea
de autorecuperare, a Omului Transcendental, Omul-Spirit, din proliferarea -
omenire (echivalentă cu starea de opacizare - depreciere a Spiritului).

• Rosa Del Conte, Eminescu sau despre Absolut, pp. 385-386, Ed. Dacia, Buc., 1990.
• Cf. Nikolai Berdiaev, Adevăr şi Revelaţie, p. 16, Editura de Vest, Timişoara, 1993.

6
Logica umană o putem urmări noi, oamenii fireşti, pentru că noi, nefiind
desăvârşiţi, vom putea percepe (prin rezonare) doar non-desăvârşirile. În
schimb, nu avem dreptul, în virtutea neputinţei noastre, să absolutizăm şi să
idolatrizăm neputinţa, să punem în centrul cosmosului, ca unic adevăr, non-
desăvârşirea noastră. Nu este normal să subiectivizăm atât de mult cosmosul
(aducându-l în zona carenţei noastre spirituale), încât să punem, în centrul său,
ignoranţa noastră, să dăm universului măsura inerţiei şi opacităţii noastre
spirituale (temporare sau nu). Să înlocuim geo-centrismul cu ignoranto-
centrismul.
Trebuie să acceptăm că Spiritul lucrează în afara razei oarbe a ochilor noştri
fireşti, într-o zonă esenţială: noi suntem lumea, iar lumea este obiectul
activităţii Spiritului care s-a exprimat în lume - activitate dusă până când
subiectul şi obiectul se vor identifica, subiectul resorbind obiectul, până la
identificare - depăşirea speciei - noema husserliană (Mircea Vulcănescu, Logos
şi Eros, Paideia, Buc., 1991: Subiectul nu se preface în obiect în chip imaterial,
ci prinde din obiect o - species - [un fel de noema husserliană] pe care o
desprinde din lucru şi o ia cu sine în chip abstract cu ajutorul intelectului agent,
specia nefiind lucrul însuşi, ci principiul lui logic şi arhitectural (...) Căci ce era
această prefacere a subiectului în obiect, atribuită de Maritain operaţiei de
adecvaţie a cunoaşterii, decât un fel de-a realiza în chip natural, printr-o simplă
mişcare a spiritului, - adâncirea în celălalt, adică de a depăşi, prin acţiune,
paravanul acestei species impressa ? ).

Spiritul modifică lumea după legile Spiritului, pentru a o putea recupera înspre
centrul de energie care a creat-o, a oferit-o spre vădire şi expresie.
Va trebui să ne trezim măcar noi înşine, exegeţii, adică să răspundem la
îndemnurile deşteptătorilor - căci exegeza unei opere nu se rezumă la constatări
superficiale şi conjuncturale, ci implică intuiţii asupra logicii interioare a operei,
asupra logicii Spiritului care a creat opera respectivă.

Trebuie să fim de acord fie cu Lucian Blaga, care, prin matricea stilistică a unui
popor, înţelege tocmai munca specifică a Spiritului, pentru a transforma, către
izbăvire, de dedesubt, din profunzimile unei naşteri mistice, un anumit popor -
fie cu Rudolf Steiner, care afirmă că lumea arată aşa şi nu altfel, tocmai pentru
că Spiritul îşi pregăteşte, cu maximă minuţiozitate – pe de o parte, ambianţa
întrupării, pentru a se putea exprima pe sine într-un anume fel - pe de altă
parte, pentru a-şi crea premisele unui ulterior stadiu de evoluţie.

• Cf. Lucian Blaga, Trilogia culturii, vol. 9, Ed. Minerva, Buc., 1985.

• Cf. Rudolf Steiner, Ştiinţa Spirituală, Ed. Rustania, Timişoara, 1926 .

7
Eminescu însuşi afirmă următoarele, despre munca sufletului - Spiritului (în
general şi în particular: spiritul neamului-naţiune), într-o pagină din Geniu pustiu
(II, 356) - ocazie cu care ne putem edifica şi asupra consubstanţialităţii marilor
spirite, sustrase dimensiunii temporale, căci matricea stilistică a lui Blaga, din
secolul XX, corespunde esenţial viziunii (oarecum masonice) eminesciene, asupra
geniului neamului, ca ocean demiurgic: “(…) aş vrea ca omenirea să fie prisma,
una singură, strălucită, pătrunsă de lumină (…) O prismă cu mii de colori, un
curcubeu cu mii de nuanţe. Naţiunile ( citeşte: neamurile) nu sunt decât nuanţele
prismatice ale Omenirei, şi deosebirea dintre ele e atât de naturală, atât de
explicabilă cum putem explica din împrejurări asemenea diferenţa dintre individ
şi individ.Făceţi ca aceste colori să fie egal de strălucite, egal de poleite, egal de
favorizate de Lumina ce le formează şi fără care ele ar fi pierdute în nimicul
neesistenţei (…) Sufletul omului e ca un val - sufletul unei naţiuni ca un ocean.
Când vântul cu aripi turburi şi noaptea cu aeru-i brun şi cu nourii suri domneşte
asupra mărei şi valurilor ei - ea doarme monotonă şi întunecată în fundul ei care
murmură fără înţeles; pe când dacă, în senina şi albastra împărăţie a cerului
înfloreşte Lumina ca o floare de foc, fiecare val reflectă în fruntea sa un soare, iar
marea împrumută de la cer coloarea sa, seninul geniului său, şi le reflectă în visul
său cel adânc şi luciu”.Vom observa, încă de pe acum, o intermediere a acţiunii
geniului pustiu asupra individualităţii val, prin mare. Marea reprezintă un fond şi
un depozit de forme-valuri şi ipostaze-valuri (valuri cu soare în frunte sau valuri
întunecate). Marea este un element cooperant cu geniul senin şi totodată, o
subtilă adversară a geniului senin - întru demiurgie. Marea este fondul-haos,
care este receptiv, însă, la “amprentele” care oferă forme şi, în final, semnificaţii
ale valului-valuri. Marea este receptoarea mesajului de ordine-tensiune a fiinţei-
val, dar şi a mesajului de re-întunecare (prin retragerea, autoabsorbţia Luminii-
Spirit- geniu) ca haos. Marea este Logos-ul activ, dar şi dezactivare a Logos-ului.
Oricum, mesajul lui Eminescu pentru lumea românească este următorul: lumea
românească arată aşa şi nu altfel, tocmai datorită Geniului conformator, Spiritului
eliberat într-o faţetă a prismei-omenire, Spiritului care modelează naţiunea-
neam conform propriei sale esenţe, pentru a o putea resorbi, cândva, la modul
soteriologic: “(…) când Libertatea şi civilizaţiunea plutesc asupră-i, oamenii
superiori se ridică [re-identificarea cu Spiritul originar] spre a-l reflecta [Geniul] în
frunţile lor şi a-l arunca apoi în raze lungi adâncimilor poporului, astfel încât în
sânul mărei se face o zi senină, se răsfrânge în adâncul ei cerul”.

• Cf. Radu Comănescu, Emilian N. Dobrescu, Istoria francmasoneriei, Ed. Tempus, Buc., 1992.

8
De observat, că, prin acţiune, oamenii superiori (cei re-iniţiaţi întru Spirit) devin,
parcă, superiori Geniului-Spirit (acţiunea hiperbolică determină o viziune asupra
tatălui acţiunii, sursa originară a activării spiritelor superioare - ca deus otiosus,
divinitate depăşită de desăvârşirea finalităţii propriei acţiuni).
Naţiune era stadiul ABSTRACT, neimplicat în acţiunea soteriologică aplicată asupra
masei opace-omenire - era doar emisia unei “colori” din prisma sintetizatoare a
Spiritului. Popor devine starea angajată, spre finalizarea acţiunii propriei desăvârşiri,
propriei re-mitizări, a omenirii, fascicul dintr-o faţetă a prismei-omenire.
Identificarea, consecutivă acţiunii de autorecuperare originară, a obiectului muncii
Spiritului cu scopul muncii Spiritului - este lumina mistică, ca zi senină în sânul mărei
întregi, identitate a apei-mare cu cerul-foc (Geniu). (Cf. I-213, Andrei Mureşanu,
unde naţie este forma ideală a Spiritului-neam, forma cu care con-vorbeşte Spiritul-
Eminescu, iar poporul este stejarul angajat în furtuna istoriei, ca furtună iniţiatică,
spre stadiul măreţie).
Având în vedere co-participarea oamenilor superiori la munca Spiritului, de auto-
desăvârşire, prin re-edenizarea mării-lume, poate fi preluată ideea lui Berdiaev, întru
susţinerea viziunii eminesciene: omul se salvează în Spirit prin ¬ziua a opta, aceea a
acţiunii co-operante cu Demiurgul - prin teurgie . Este vorba de o recuperare, prin
corectare permanentă, a Logos-ului - pentru Mythos.
De menţionat şi de subliniat faptul că nu acceptăm ideea, foarte răspândită, că
experienţa Revelaţiei este: a) una de excepţie pre-destinată, b) că pentru această
experienţă nu ar trebui făcut efortul de a obţine decât într-un cadru limitat, ca un fel
de “ghetou al anormalilor”: în cadrul organizat-religios, al unei biserici-instituţie.
Starea de fervoare spirituală-credinţă, de concentrare către axa interioară a
Spiritului, nu este una de excepţie şi anormală (sau, cel puţin, atipică) - ci este starea
soteriologică, singura stare normală pentru spirit (care se auto-recuperează din
labirintul iniţiatic al Logos-ului-lume).

În primul rând, experienţa mistică nu este altceva decât trăire spirituală la

adevăratul potenţial al Spiritului (şi, pentru aceasta, psihicul uman trebuie
“antrenat”, educat, iniţiat - căci abia cel care nu poate avea experienţa Revelaţiei,
sau nu este pregătit pentru a o avea, este atipic, exceptat de la normalitate - şi nu
invers). În al doilea rând, nu există psihic uman fără disponibilitatea re-ligioasă (în
sensul originar al cuvântului, de relegare-recuperare spirituală întru sacral). În al
treilea şi ultimul rând, stimularea pentru Revelaţie în cadrul propice re-sacralizării
(deci redobândirii vigorii spirituale normale), îl oferă nu doar biserica-instituţie, ci
oricare formă de concentrare spirituală, cu scop de transgresare a trăirii egotiste
(limitat-umane) natura, ca şi artele.
După modelul gândirii antice, în legătură cu mimesis-ul, gândim şi noi că natura
oferă artistului modelul perfect: natura cosmică este Semnul care trimite la el însuşi.
O piatră sau un copac nu fiinţează tranzitiv, pentru cineva - ci se situează în
indiferentismul sublim al creaţiei divine*.

Cf. Nikolai Berdiaev, Sensul Creaţiei, Humanitas, Buc., 1992.

9
La fel, şi opera de artă, nu poate şi nu trebuie considerată ca fiind desăvârşită decât
atunci când semnele aparente trimit (prin auto-descompunerea lor) la un Semn-Sine
disparent, autoînglobator (care absoarbe întreaga energie psihică, într-o comuniune
perfectă, până la identificare, a artistului cu receptorul de artă): doar provocând
experienţa Revelaţiei (emiţătorul) şi doar provocându-şi experienţa Revelaţiei
(receptorul) se poate afirma că s-a desăvârşit efortul pentru Adevăr, devenind Adevăr-
în-Sine (şi, după cum afirmă Berdiaev, Adevărul este revelat).
S-ar putea obiecta, evident, că, în felul acesta, orice semn produs de un emiţător
poate fi corectat-transformat, prin fervoarea-concentrarea spirituală a receptorului, în
Revelaţie artistică - şi atunci, ce nevoie ar mai fi de artişti, dacă receptorii preiau
efortul şi misiunea artistului? - şi că, în definitiv, nu ar mai fi nici o deosebire între
Revelaţia artistică şi cea naturală.
Începând cu partea a doua a problemei, evident că vom afirma necesitatea atingerii
perfecţiunii cosmic-naturale (şi, mai departe, natural-spirituale) de către imperfectele
(şi imperfect ordonatele, în calea către Revelaţie) semne artistice. Şi, tot atât de
evident, ne vom exprima întotdeauna îndoiala în privinţa atingerii acestei perfecţiuni -
atâta timp cât mai există starea de conflictualitate, formală şi spirituală, în ciuda (sau
tocmai din cauza) existenţei atâtor aşa-zişi artişti. Puţini, rarissimi sunt artiştii
adevăraţi - cei care, confundându-se funcţional cu Demiurgul, au unit spiritele
oamenilor, fie şi pentru o scurtă vreme, într-un singur Spirit (sau, măcar, în tentaţia
drumului spre un singur Spirit).
-Pentru orice creştin-spiritualist autentic, biserică=Hristos. Instituţia-biserică doar
mijloceşte, nu este-în-sine.
De fapt, opinia noastră este că frumosul artistic şi frumosul natural trebuie să
fuzioneze şi să se resoarbă în originea lor comună, în frumosul transcendental -
singurul care are şi dă sens ideii de Frumos.
În ce priveşte prima parte a problemei, vom spune: a) totdeauna a fost nevoie de
discipol pentru un guru (maestru), iar stimularea-emularea spirituală nu au făcut din
maestru un campion performant celebru, ci, dimpotrivă, i-au întărit forţa modestiei (l-
au transcens în Sublimul Anonimat), i-au creat, prin discipol, “potirul” pentru auto-
recuperarea spirituală, prin efortul de a-l ridica-identifica spre comuniune spirituală pe
discipol; b) în definitiv, contează nu comunicarea, ci starea de comuniune (ca stare de
auto-recuperare a Sinelui Suprem) - deci, nu cât de singularizat-genial (de obicei, abia
destoinic …) este producătorul de Revelaţie, ci dacă s-a realizat starea de revelaţie.

10
Eminescu este, pentru români, în mod cert, “Superlativul Anonimului”
(superlativul stării de Maestru), în sensul de cel mai perfect ordonator al
stimulilor-semne, către Firea noastră, a celor din expresia-Logos românesc -
către Ritualul Cosmic Românesc.
*
Spiritul şi Logos-ul sunt con-substanţiale şi sinergetice. Căci Logos-ul este
Spiritul întrupat. Logos-ul, ca Spirit întrupat, are corporalitate, care poate fi
coruptă, poate fi supusă tuturor posibilităţilor-crucificări, înjosiri - dar poartă în
ea germenele soteriologic: se va auto-absolvi, prin efortul de auto-absorbire în
Spirit.
Efortul de auto-absorbire în Spirit este, în fapt, efortul anamnezei, efortul
corporalităţii de a se revela sieşi ca energie pură, ca originaritate pur
energetică.
Să-l luăm martor, mereu, pe Eminescu - el fiind Logos-ul nostru, prin care ne-
am crucificat a exista şi prin care aflăm Buna-Vestire a perpetuei şanse de a fi
(la modul esenţial), de a re-transcende ca Spirit (Archaeus, pp. 503-504):
“… cumcă omul e numai prilejul, adesea slab, abia suflat, pentru nişte patimi
cumplite, când gândeşti cumcă purtătorul acestor patimi poate în orice
moment să devină o coajă, ca un vas pe care l-a spart vinul, apoi când vezi că
unul şi acelaşi princip de viaţă încolţeşte în mii de mii de flori din cari cele mai
multe se scutură la drumul jumătate, puţine rămân, şi aceste puţine au în
sfârşit aceeaşi soarte, atuncea vezi cumcă fiinţa în om e nemuritoare. E unul şi
acelaşi punctum saliens care apare în mii de oameni, dizbrăcat de timp şi
spaţiu, întreg şi nedespărţit, mişcă cojile, le mână una-nspre alta, le părăseşte,
formează altele nouă, pe când carnea zugrăviturelor sale apare ca o materie,
ca un Ahasver al formelor, care face o călătorie se pare vecinică (…). În fiece om
se-ncearcă spiritul Universului, se opinteşte din nou, răsare ca o nouă rază din
aceeaşi apă oarecum un nou asalt spre ceruri. Dar rămâne-n drum, drept că în
mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută coaja cariului
care-a încremenit în lemnul vieţii? Asaltul e tinereţea, rămânerea-n drum -
decepţiunea, recăderea animalului păţit - bătrâneţea şi moartea. Oamenii sunt
probleme ce şi le pune spiritul universului, vieţile lor - încercări de deslegare”.

Vasul-formă a fost chemat-format, imperativ, de esenţa-vin (Spiritul). Omul-

formă este vasul, este amprenta pe care o lasă chemarea Spiritului, asupra
haosului. Este urma, pe care Spiritul trebuie s-o imprime, expresiv, asupra a
ceea ce s-a desprins din Spirit, tocmai pentru a coopera la demiurgie: haosul.
Spiritul trebuie să se dovedească sieşi, ca manifestare activă, ca înşiruire a
posibilităţilor infinite de a fi, pentru a-şi autoconştientiza esenţa, Vinul-
principiu este esenţa, care cheamă vasele-forme, spre ordonarea în Logos-ul-
expresie-lume.

Călinescu, Opera lui Mihai Eminescu, Minerva, Buc., 1985, pp. 322-323, Hegel: “… în religia revelată, spiritul se
G.

revelează în figură de autoconştiinţă incorporată (Isus), ca spirit real al lumii dezvăluind că esenţa divină e identică
cu cea omenească. Devenind natură, spiritul se înstrăinează de sine şi, atunci, prin moartea lui Isus şi preluarea
spiritului său în comunitate, se pune în vedere că natura individuală era inesenţială (…) pentru conştiinţa care doar s-
a reparcurs, spiritul n-a căpătat încă figura de absolut concret şi rămâne o aspiraţie”.

11
Mereu se vor face vase, pentru că există vinul. Şi vinul cheamă vasele, pentru a
vedea de câte văi-guri-amprente (expresia Spiritului, aplicată haosului şi
existentă prin haosul, convergent cu Spiritul, la demiurgie) poate fi înghiţit,
resorbit şi apoi transsubstanţiat, adică întors în sinele său transcendent. De
subliniat: haosul este în acelaşi timp a) consubstanţial cu Spiritul şi b) co-
operant, atât la faţa escatologică, cât şi la cea demiurgică a Spiritului.
Vasele din care chemarea imperativă a vinului s-a şters - se sparg, inutile şi
inutilizabile. Vinul, ca amintire (citeşte: amprentă* energetică**, energetizată
prin Spirit), este garanţia permanenţei-veşnicie. Vasul uitând vinul, determină
mutarea permanenţei, iar, de la vas, la vinul-esenţă. Fiinţa-vie este
nemuritoare: ea este Fiinţa ca proiect-Spirit (manifestare proiectivă, latentă, a
Spiritului). Prin ea devine nemuritoare, dincolo de toate chematele forme-vase
(amprente, scheme energetice actualizate, ale proiectului demiurgic), specia,
trans-individualitatea.
Evident, Spiritul nemanifestat (proiectiv) şi Spiritul manifestat în Logos (forme
ordonate în lume-manifestare) sunt consubstanţiale - Tatăl şi Fiul, divini, în
aceeaşi matcă-dumnezeire.
“Punctum saliens”, locul (sursa) de ţâşnire, face să apară mişcarea cojilor. Întâi,
Logos-ul sunt şirurile rigide ale proiectului demiurgic. Apoi, se iscă furtuna
manifestării-expresie, întruparea Spiritului devine Logos-manifestare. Acum
abia, şirurile se departajează, iar în şiruri se nasc fisurile individualităţii - şi,
astfel, apare bănuiala dependenţei aparenţelor - de ceva de dincolo de ele, de
dincolo de condiţiile departajării şi fisurării, ceva de dincolo de ele, care nici nu
se fisurează, nici nu (se) departajează - ci, din contră, produce şi determină el
fisurarea şi detaşarea. E adevărat, cine determină ceva înseamnă că poartă în
sine proiectul determinării. Dar, nu mai puţin adevărat, el este cauza. Acel ceva
de dincolo de frământări şi îndoieli - este cauza. Astfel, apare mişcarea cojilor,
ca intuiţie a cojilor mişcate (timp-spaţiu), în jurul unei esenţe nemişcate
(Sensul Suprem, vinul de care vorbeşte Eminescu).
Zugrăviturile ar fi trăsăturile energetice ale proiectului demiurgic divin, iar
carnea zugrăviturelor, în consecinţă, ar reprezenta proiectul ca manifestare
(expresie), transformarea din zugrăvituri, în carnea zugrăviturelor, ilustrând
traiectul de la Spirit la Logos.
Materia nu există: ea nu putrezeşte, nu îşi are un sine al ei propriu, faţă de care
să se deprecieze. Materia se depreciază, apare, dispare, doar în raport cu
Sinele Suprem (Spiritul), Ahasverus este nu sinele materiei, ci funcţia
tranzitorie a amprentelor-forme (Logos-ul expresiv): este forma metaforică a
aşteptării, de către cooperantul haos, a chemărilor imperative, spre expresie-
demiurgie, ale Spiritului. Călătoria lui Ahasverus este metafora funcţiei
tranzitorii a materiei - adică a haosului aşteptător, pasiv şi, totuşi, paradoxal,
care cooperează la demiurgie.

*Folosim termenul de amprentă/amprentare, pentru a marca o acţiune dinafara naturii obiectului, acţiune prin care
se imprimă continuitate interioară (şi finalitate) obiectului. Amprenta/amprentare nu modifică însă, esenţele, ci le
confirmă. Forma termenului am preluat-o de la antroposoful R. Steiner, conţinutul însă, l-am adaptat necesităţilor
discuţiei despre interrelaţionările Spirit-Logos.
**Termenul de energie îl folosim pentru etimologia sa: energeia = activitate, putere de a acţiona, şi îl relaţionăm cu
sensul antic al cuvântului aitheros (eter): sufletul lumii.
Cf. Meister Eckhart: a) Dumnezeu (Gott) şi deitatea (Gottheit-Grund), care nu acţionează. Diferenţa este preluată şi de
N. Berdiaev, Adevăr şi revelaţie, p. 57, Ed. de Vest, Timişoara, 1993.

12
Materia este starea de aşteptare a haosului, iar haosul nu există în sine, ci se
naşte din Spirit, în momentul predispoziţiei imperative, a acestuia, de
manifestare-expresie. Haosul este cealaltă faţă a Spiritului. Tot ce este
amprentă asupra haosului, se resoarbe complet în Spirit, atunci când acesta nu
mai cheamă vasul, ci se concentrează întru vin. Cercul este doar imaginea
punctului, dilatată expresiv: nimic în afară, nimic înăuntru, centrul poate fi
oriunde, mereu nevăzut, dar mereu singura necesitate adevărată.
Apa este starea de posibilitate, schimbare şi tranzitivitate - infinite. Spiritul Uni-
versului se foloseşte de mediul-apă (prin inter-mediul apă acţionează Spiritul
ca rază - energetizarea-revelaţie a Fiinţei). Fiecare rază este o amprentă
energetizată divin, căci sursa, Soarele, este ocult, este “negru”. Apa tranzitivă
uneşte cele două acţiuni simultane:
a) “amprentarea” dinspre Spiritul nemanifestat, spre haosul aşteptător,
rezultatul fiind revelarea Fiinţei (raza oglindită), deci, încărcarea cu energie
sacră-manifestare a unei trăsături abstracte din Proiectul-latenţă, co-existent,
până la identificare, cu Spiritul nemanifestat;
b) “asaltul spre ceruri” - adică, dinspre posibilitate (apa-haos), spre activul
Spirit, Fiinţa este o formă de răzvrătire (în definitiv, înşelătoare), împotriva
Spiritului nemanifestat. Fiecare fiinţare este revoluţia apei tranzitive, spre
obiectul tranziţiei, care este amprenta-formă, vasul chemat de vin, vasul
chemat ca vas, dar şi cu conştiinţa non-realităţii sale ca vas, căci realitatea este
doar chemarea şi chemătorul vin (voinţa de fire, ca energie proiectată, şi
esenţa Firii, nemanifestată, dar oricând gata de manifestare).
Totul este predestinare. Libertatea, în sens cosmic, nu are decât o anumită
semnificaţie la Eminescu, şi anume dobândirea conştiinţei necesităţii de a te
părăsi ca vas, pentru a te regăsi ca vin. Este singura libertate reală: libertatea
iniţierii, pentru revelaţia finală. Contează doar gradul de angajare în rigorile
circuitului divin: Spirit nemanifestat (ca proiect demiurgic implicit şi divergenţa-
consubstanţialitate cu haosul) - Spirit manifestat în Logos Divin – Logos-ul
expresie (“amprentare” tranzitivă a haosului) - auto-recuperarea Logos-ului-
expresie în Logos Divin (Revelaţia) şi a Logos-ului divin, înapoi, în Spirit
nonmanifestat. Deosebirile cantitative, rege-cerşetor, sunt insignifiante.

13
Cariul încremenit în lemnul vieţii este Spiritul (nemanifestat, proiectiv, dar şi
manifestat, în “visul” latenţei), indiferent faţă de consecinţele cantitative
(spaţial-temporale, coji mişcate) ale expresiei-Logos (cojile rege-cerşetor, ca
predestinări şi irealităţi, simultan); atent, concentrat, doar la calitatea-expresie
(adică, la împlinirea funcţiei de chemare şi resorbire a formelor-vase-coji).
Semnul este ocultat veşnic - căci niciodată coaja mişcată-vas-formă nu va putea
avea Revelaţia, adică i se va refuza consubstanţializarea cu cariul-vin-esenţă.
Nu va putea avea Revelaţia în calitate de coajă, de vas, de formă. Revelaţia-
atracţie se va face la nivelul celor de acelaşi rang: vinul în vin se va vărsa, raza
în soarele negru (ocult) se va întoarce. Amprenta va fi umbră şi va marca
dispariţia formei (manifestarea Spiritului), retrăgându-i-se energia-rază. Logos-
ul se retrage în Spirit, recunoscându-se în Spirit, ca Spirit.
Oamenii-vase rămân întrebări (amprente şi potenţialităţi ale amprentării),
răspunsul este abstragerea vinului din vas şi vărsarea în VIN (Spiritul
nemanifestat). Doar geniul - care nu se implică în amprente, ci le contemplă
exact ca ceea ce sunt: pură tranzitivitate, doar geniul se menţine în
consubstanţialitate, cu Spiritul. Dezlegarea nu este răspuns - ci
consubstanţialitate, după comuniunea şi identificarea cu toate, cu totalitatea-
integralitatea-sinteză a zilei a opta (teurgie) a geniului Om.
Întoarcerea în poveste, povestea-mit, este starea de comuniune a spiritelor, în
vederea pregătirii pentru revelaţia-abstragere în oceanul originar, în Soarele
Negru: “s-ascultăm poveştile, căci ele cel puţin ne fac să trăim şi-n viaţa altor
oameni, să ne amestecăm visurile şi gândirile noastre cu ale lor … În ele
trăieşte Archaeus … Poate că povestea este partea mai frumoasă a vieţii
omeneşti. Cu poveşti ne leagănă lumea, cu poveşti ne adoarme”. Povestea are
în ea moartea şi viaţa, ameninţarea cu tranzitivitatea-expresie infinită, şi
promisiunea infinită a comuniunii sacre, întru Spirit: Archaeus (tranzitivitatea
infinită) şi leagănul somnului.
(resurecţie, întru cerc: legănarea-dare peste cap-transcendere* şi
consubstanţierea cu Unu). Restul - vorba scepticului şi hiperlucidului prinţ al
Danemarcei: “Vorbe! vorbe! vorbe!”, adică Logos manifestat şi corupt,
depreciat, în aşteptarea hărăzirii cu harul Crucii (adică, în aşteptarea graţiei
divine care, conform origenismului, izbăveşte întreg universul, inclusiv - şi, am
zice, mai ales - pe Satan cel absolut necesar demiurgiei).

14
Se poate mira oricine că, pentru a afirma ceva, ne luăm ca Biblie - proza
eminesciană - deşi intenţia ne-am declarat-o, din titlul studiului, a fi revelarea
Spiritului şi Logos-ului în poezia eminesciană. Iată explicaţia: proza eminesciană
reprezintă acele coji mişcate, dincolo de care putem să intuim absolutul. Noi
înşine fiind “coji mişcate”, trebuie să pornim, spre împlinirea continuităţii şi
unităţii Ritualului, dinspre “coji mişcate”. Numai pornind de la faza explicită,
Logos poticnit în “coji”, ne vom putea împărtăşi apoi, iniţiatic, din măreţia
Logos-ului-spre-sacralizare-al-Poeziei.
Proza eminesciană nu este sistemul ritualic al Revelării, ca scară între
Dumnezeu Tatăl-Spiritul şi Dumnezeu Fiul-Logos-ul divin - ci este căutarea, este
vocea care întreabă, frământând întunericul mistic, pentru a-l obliga să se
fisureze, pentru a izbucni, prin fisuri, Revelaţia. Poezia, abia, este Ritualul
închegat spre Absolut. Orice poezie eminesciană antumă este o schemă
energetică în care se autocomprimă Revelaţia. Este o rugăciune latentă, care
aşteaptă comuniunea cu spiritul cititorului, spre nunta mistică- Revelaţia
(postumele păstrează, încă, fragmentaritatea, non-unitatea ritualică, păstrează
frământarea şi fisurarea semnificativă, fenomene care preced, dar nu se
identifică, încă, cu Revelaţia).
De observat, în chiar rândurile de proză citate mai sus, câteva “coji mişcate”,
care vor evolua calitativ spre starea de fluenţă şi continuitate absolută a
Ritualului-Poezie:
a) spargerea vasului-formă, de către vinul-esenţă, va migra dinspre gest
fenomenal spre gest ritualico-poetic, în poezia “Dinspre sute de catarge”, unde
spargerea catargelor, erectile-forme ale fiinţării fenomenelor, este criza-
hierofanie, presiunea, din interior spre exterior, o esenţă care forţează-
revelează întâlnirea cu esenţa, raza care se absoarbe în soare negru, la limita
dintre Logos-ul-paroxistic manifestat, şi tăcerea hieratică (limita dintre valurile-
vânturile şi cântecul sacru, care absoarbe gânduri spre sensul sacru, neînţeles);
b) principiul de viaţă unic, care “încolţeşte în mii de mii de flori din care cele
mai multe se scutură la drumul jumătate”, devine, în Împărat şi proletar, verset
liturgic: “În orice floare-ncearcă întreagă a sa fire [pomul mistic, Arborele
Sephiroth],/ Ci-n calea de-a da roade, cele mai multe mor”;

c) tot aşa, “opintirea” Universului-Spirit, din Archeus, devine opintirea

bătrânului Demiurgos (“În orice om o lume îşi face încercarea;/ Bătrânul
Demiurgos se opinteşte-n van”), criza expresivă a Demiurgului, care nu-şi poate
identifica voinţa cu imaginea auto-reflectată, este silit să devină un dictator
cosmic: nu se poate identifica cu fiecare formă-vas (expresie), şi atunci le va uni
pe toate într-o structură îngheţată, impersonală, pe care o va stăpâni cu
autoritatea impersonalităţii divine, autoritate numită proiect divin sau
predestinare (în felul acesta, doar, se va putea atât exprima, cât şi reîntoarce,
în Sinele Suprem, necorupt): “Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, / Se
petrifică unul în sclav, altu-împărat” (Împărat şi proletar, I-53); să citim “coaja
mişcată”, sugestia doar, spre liturghia sensului liturgic: “Dar rămâne-n drum,
drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută
coaja cariului care-a-încremenit în lemnul vieţii?”. * .

15
?”. Se observă abia-mijirea tragediei crizei divine de personalitate, care duce la
dictatura predestinării: încă nu se radicalizează antiteza (sclav-împărat),
principiul stagnează într-o imagine încremenită în sine (cariul încremenit), iar
nu în dinamismul expresiv (autoexpresiv), care uneşte drumul-cale cu
ipostazierea-încremenirea în formele predestinate (şi zadarnice). De la
meditaţie la liturghie, de la prea-plinul de sine până la ek-stasis-ul poetic - este
exact diferenţa rugăciunii-poezie* .
c) tot aşa, “opintirea” Universului-Spirit, din Archeus, devine opintirea
bătrânului Demiurgos (“În orice om o lume îşi face încercarea;/ Bătrânul
Demiurgos se opinteşte-n van”), criza expresivă a Demiurgului, care nu-şi poate
identifica voinţa cu imaginea auto-reflectată, este silit să devină un dictator
cosmic: nu se poate identifica cu fiecare formă-vas (expresie), şi atunci le va uni
pe toate într-o structură îngheţată, impersonală, pe care o va stăpâni cu
autoritatea impersonalităţii divine, autoritate numită proiect divin sau
predestinare (în felul acesta, doar, se va putea atât exprima, cât şi reîntoarce,
în Sinele Suprem, necorupt): “Astfel umana roadă în calea ei îngheaţă, / Se
petrifică unul în sclav, altu-împărat” (Împărat şi proletar, I-53); să citim “coaja
mişcată”, sugestia doar, spre liturghia sensului liturgic: “Dar rămâne-n drum,
drept că în mod foarte deosebit, ici ca rege, colo ca cerşitor. Dar ce-i şi ajută
coaja cariului care-a-încremenit în lemnul vieţii?”. Se observă abia-mijirea
tragediei crizei divine de personalitate, care duce la dictatura predestinării: încă
nu se radicalizează antiteza (sclav-împărat), principiul stagnează într-o imagine
încremenită în sine (cariul încremenit), iar nu în dinamismul expresiv
(autoexpresiv), care uneşte drumul-cale cu ipostazierea-încremenirea în
formele predestinate (şi zadarnice). De la meditaţie la liturghie, de la prea-
plinul de sine până la ek-stasis-ul poetic - este exact diferenţa rugăciunii-
poezie* .
Eminescu va crea, prin antumele sale, şansa soteriologică, pentru revelarea, în
omul fenomenal, a Omului Transcendental, despre care vorbeşte N. Berdiaev.
Fiinţa-Om Transcendental este provocată spre ritualul de comuniune cu Logos-
ul sacru. Fiinţa şi operaţiunea soteriologică de re-îndumnezeire a eului este
ţinta supremă a rugăciunii-poezie eminesciană (re-îndumnezeire prin teurgie
poetică).
Rugăciune întru Spiritul Românesc. Suprem-anonima rugăciune întru starea de
neam românesc. Sau, cum spunea N. Berdiaev: “Singur acel Logos nu distruge
omul, care este, El însuşi, Omul Absolut”. Rugăciunea-Neam românesc-
Eminescu este Logos-ul sacru şi “repetă în sine, în limitele sale de înţelegere,
experienţa unui Zoroastru, a unui Buddha, a lui Hristos: momente ale unei
revelaţii …”

* Notă. În Addenda acestei lucrări, lămurim opinia noastră despre specificitatea semnului poetic, în raport cu semnul
lingvistic şi explicăm termeni ca Logos naţional (specific), Logos Sacru (Sintetic) (p. 317 şi următoarele).
N. Berdiaev, Sensul creaţiei, Humanitas, Buc., 1992, p. 12.
N. Berdiaev, Sensul creaţiei, Humanitas, Buc., 1992, p. 61. Teurgie = faptă în care lucrarea omului se întrepătrunde cu
lucrarea lui Dumnezeu.

16
Semnal editorial şi publicistic: „Înviatul din Nazaret” –
Convorbiri duhovniceşti cu Înaltpreasfinţitul Ioan al
Banatului, realizate de Prof. Dr. Luminiţa Cornea,
Editura „Sophia”, Bucureşti, 2017, 320 de pagini

17
Cu adevărat mare este Dumnezeu, căci, iată, în chiar ziua în care Părintele
Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan împlineşte vârsta de pământească, frumoasă şi
binecuvântată, de 66 de ani, eu mă străuiesc, încerc şi, cred că şi reuşesc, să mă
învrednicesc să scriu câteva rânduri despre cartea cu titlul, semnificativ şi
elocvent, “Înviatul din Nazaret – Convorbiri duhovniceşti cu Înaltpreasfinţitul
Ioan al Banatului” realizate de Domana Prof. Dr. Luminiţa Cornea, de la Sfântu
Gheorghe care m-a şi bucurat, nespus de mult, cu oferirea/dăruirea acestui
volum, mie, nevrednicul!...
Ataşată fiind Bisericii, Doamna Profesoară Luminiţa Cornea încearcă în acest
volum să-şi lămurească anumite întrebări despre locul, rostul şi menirea
omului pe acest pământ.
Căutarea unor răspunsuri la multele şi variatele probleme care o preocupă şi o
frământă au determinat-o să se îndrepte şi să se adreseze unui ales părinte
duhovnisc, în persoana Părintelui Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan.
Cu alte cuvinte, cartea de faţă este rezultatul acestor întrebări şi căutări şi
totodată, o mărturie vie că intelectualul român, omul de cultură, doreşte să se
apropie din ce în ce mai mult de Dumnzeu şi de Împărăţia Sa Cea Sfântă şi
Veşnică. Aş mai adăuga că, şi de această dată, această frumoasă lucrare
recuperează şi recapitulează o mărturisire de credinţă a cărturarului, având în
vedere mediul în care au trăit, au crescut şi s-au format generaţii întregi de
intelectuali români înainte de anul 1990.
Este şi cazul autoarei volumului de faţă, care, în primele pagini ale cărţii, a scris
un emoţionant şi sincer cuvânt introductive, intitulat, sugestiv,
“Înaltpreasfinţitul Ioan, Mitropolitul Bnatului – îndreptător credinţei şi chip
blândeţelor”, în rândurile căruia mărtuuriseşte, între altele, că
“Înaltpreasfinţitul Ioan rămâne al nostru ca Ierarhul Ioan al Munţilor!...”

18
Drept urmare, volomul de faţă se constituie într-o lucrare duhovnicească, mult
folositoare şi mult ziditoare, din punct de vedere spiritual, în care dialogul cu
un adevărat Părinte Duhovnic sau Duhovnicesc “lasă în suflet multă pace şi
lumină. Este lumina care ne călăuzeşte pe cărarea raiului, dacă i-am pătruns
înţelesul.
Cu cât vom pricepe mai bine semnificaţia, lumina va pune stăpânire pe sufletul
nostrum, înfrumuseţându-l. Glasul ierarhului duhovnicesc reprezintă lumina
care ne acoperă cu harul său. Sămânţa aruncată va răsări şi va supravieţui, dacă
vom avea grijă să nu-I tăiem rădăcina – credinţa. Lumina străbate în întuneric.
Vâzând-o, ne entuziasmăm, ne înflăcărăm, dar este necesar să luăm aminte
asupra ei, să-I pătrundem înţelesul, semnificaţia.
Cuvintele Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan sunt pline
de încărcătură duhovnicească, pe înţelesul nostru, al tuturor, dar cu profunde
semnificaţii.
Cu alte cuvinte, Înaltpreasfinţia Sa este întruchiparea ierarhului adevărat,
apropiat de popor, aflat mereu între enoriaşi. Are darul de a zidi pe fiecare om
cu un cuvânt bun, conducându-l spre lumina cunoaşterii adevărului, deoarece
nu este om care să meargă prin întuneric şi să nu dorească să-I apară în priviri
lumina. Cum? Calea cea mai importantă este dialogul, convorbirea cu
duhovnicul. O astfel de convorbire redăm în cartea de faţă, prin dialogul cu
Înaltpreasfinţitul Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan, având în vedere
subiecte şi teme de larg şi real interes!...
De fiecare dată, ascultând cuvintele de învăţătură ale Înaltpreasfinţitului
Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan, rostite cu diferite prilejuri şi ocazii, mi-au
rămas în suflet explicaţii deosebite în legătură cu diverse pericope din Sfintele
Evanghelii ori sfaturi sau îndemnuri referitoare la diverse situaţii de natură
duhovnicească şi bisericească” – după cum afirmă autoarea - Doamna Luminiţa
Cornea, din municipiul Sfântu Gheorghe, judeţul Covasna – care este
profesoară de dulce grai şi sfântă limbă românească, după cum îi plece
Înaltpreasfinţitului Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan să-i numească pe
profesorii de limbă şi literatură română. Îndelungata şi de success carieră
didactică şi-a încununat-o cu publicarea tezei de doctorat, cu titlul: “Locuţiuni
verbale în romanul istoric sadovenian – o abordare gramaticală, stilistică şi
poetică”.
Preocupată fiind de cercetarea filolologică, şi cea istorică, de literatura română
veche şi de texte religioase, Doamna Profesoară Luminiţa Cornea a editat şi a
reeditat volume şi scrieri ale unor vrednici preoţi şi ierarhi. Mă gândesc, în mod
special, la cartea preotului Ioan Graure “Cinstirea părinţilor” şi la reeditarea
volumului “pentru neam şi pentru lege” al Episcopului Iustinian Teculescu.
19
Dacă acel volum este dedicat „părinţilor duhovnici pe care i-a cunoscut în ţară
şi la locurile sfinte”, cel de faţă este închinat Sfinţilor Banatului pe care i-a
întâlnit la sfârşitul anului 2014, când a fost ales de Sfântul Sinod al Bisericii
Ortodoxe Române Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului.
Încă de atunci, cu smerenia specifică omului cu suflet curat, venit să
îngenuncheze la picioarele sfinţilor pentru spovedanie şi binecuvântare,
Părintele nostru Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan spunea că a fost ales să calce pe
urmele Sfinţilor Banatului, ca mai apoi să meargă împreună cu păstoriţii săi pe
„cărarea Raiului”, la întâlnirea cu Mântuitorul sufletelor noastre, Iisus Hristos
Domnul nostru.
În altă ordine de idei, Părintele Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al
Banatului – Fostul Ioan al Munţilor, este unul din ierarhii de vârf ai bisericii şi ai
ţării, un model de slujitor valoros, modest, apropiat de popor, care nu şi-a lăsat
mintea şi ambiţiile omeneşti călăuzite şi alimentate de aburii succesului efemer
şi deşert, cuvântul fiindu-i întotdeauna în consonanţă cu fapta, adică da ce este
da şi nu ce este nu. La rândul ei,
Doamna Profesoară Luminiţa Cornea, doctor în filologie, născută şi crescută în
climatul de adâncă evlavie al unei familii preoţeşti – tatăl însuşi fiind un foarte
pasionat şi talentat condeier – stăpâneşte cu uşurinţă şi foloseşte cu abilitate
terminologia religioasă şi chiar teologică, înlesnind substanţial elaborarea
cărţii.
Parcurgând (şi) cuprinsul acestei cărţi sau Convorbirile dintre cei doi
autori/protagonişti şi interlocutori, ne apare în ochii minţii imaginea de la
Stejarul Mamvri şi convorbirea pe care Patriarhul Avraam a avut-o cu
Dumnezeu, ascuns sub chipul celor Trei tineri!...
Altfel spus, Înaltpreasfinţia Sa, Ioan Selejan – Arhiepiscopul Timişoarei
Mitropolitul Banatului, s-a născut la data de 14 noiembrie 1951, în localitatea
Pietrani, judeţul Bihor, fiind cel de-al patrulea copil al părinţilor săi, Ioan şi Ilca.
Şcoala primară a urmat-o în satul natal Pietrani, iar gimnaziul l-a urmat în
localitatea Pocola, judeţul Bihor.
A absolvit liceul „Constantin Brâncuşi” din Oradea, promoţia 1971 şi Facultatea
de Instalaţii şi Automatizări din Bucureşti, promoţia 1976.
În anul 1980 a intrat ca vieţuitor la Mănăstirea Lainici, judeţul Gorj.
În anul 1986 a absolvit Seminarul Teologic din Craiova, iar în anul 1990,
Institutul Teologic de grad universitar din Sibiu.

20
La 6 august 1990 a fost hirotonit Ierodiacon la Mănăstirea Lainici, iar la 15
august 1990 a fost hirotonit Ieromonah la Mănăstirea Tismana.
Între anii 1990 - 1994 a fost rânduit Stareţ al Mănăstirii Lainici de către
vrednicul de pie memorie şi sinceră amintire ori pomenire – Dr. Nestor
Vornicescu - Mitropolitul de atunci al Olteniei, încredinţându-i-se păstorirea
sufletească a fraţilor şi călugărilor din mănăstire.
În perioada anilor 1980 - 1994 a restaurat mai multe biserici şi mănăstiri
(Tismana, Polovraci, Bucovăţ, Lainici, Crasna), iar cât a fost Stareţ la Mânăstirea
Lainici, a zidit o nouă biserică, monumentală, în incinta mânăstirii, şi un corp de
chilii.

În perioada studiilor la Ierusalim a coordonat pictarea unei părţi a bisericii şi a

amenajat o bibliotecă, care a fost şi ea pictată.
În perioada anilor 1991 - 1994 a urmat în paralel două cursuri de doctorat la
Institutul Biblic din Ierusalim, unul în Studii Biblice/Scripturistice, şi altul în
Egiptologie şi Orientalistică.
În anul 1994 a fost hirotesit Arhimandrit şi numit Superior al Aşezămintelor
Româneşti de la Ierusalim, de unde a fost chemat în ţară pentru ocuparea
funcţiei de Episcop eparh
Ca un act de dreptate faţă de cei care s-au jertfit de-a lungul istoriei pentru
credinţă şi neam, Adunarea Naţională Bisericească, în şedinţa din 11 ianuarie
1994, a hotărât înfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Covasnei şi Harghitei.
La 12 iulie 1994, Colegiul Electoral Bisericesc a ales ca întâistătător al nou
înfiinţatei Episcopii, cu sediul la Miercurea Ciuc, pe P. Cuv. Părinte Arhimandrit
Ioan Selejan - Superiorul Aşezămintelor Româneşti de la Ierusalim şi Iordan.
La 20 iulie 1994, la Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie” din oraşul Topliţa, judeţul
Harghita, ctitorie a Patriarhului României – Elie Miron Cristea, s-a săvârşit
hirotonia întru Arhiereu a Î.P.S. Sale, Ioan Selejan.
La 25 septembrie 1994, a avut loc la Miercurea Ciuc, în catedrala „Sfântul Ier.
Nicolae” instalarea primului Episcop Ortodox Român al Covasnei şi Harghitei.
În cadrul şedinţei de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 18
- 19 iunie 2009, desfăşurată la Reşedinţa Patriarhală din Bucureşti, sub
preşedinţia Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Preasfinţitul Părinte Ioan
Selejan - Episcopul Ortodox Român al Covasnei şi Harghitei a fost ridicat la
rangul de Arhiepiscop, pentru activitatea ierarhică pilduitoare şi slujire
chiriahală deosebită şi îndelungată a Bisericii.

21
Duminică - 23 august 2009, s-a săvârșit actul solemn al ridicării la rangul de
Arhiepiscop a Preasfinţitului Părinte Ioan al Covasnei şi Harghitei, după săvârşirea
Sfintei Liturghii de către Preafericitul Părinte Daniel - Patriarhul Bisericii Ortodoxe
Române şi 14 membri ai Sfântului Sinod.
În urma mutării la veşnicele şi cereştile lăcaşuri a vrednicului Arhiepiscop al
Timişoarei şi Mitropolit al Banatului – IPS Părinte Dr. Nicolae Corneanu, în toamna
anului 2014, la 16 decembrie 2014, membrii Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe
Române l-au ales, în scaunul mitropolitan vacant, pe ÎPS Părinte Arhiepiscop Ioan
Selejan al Covasnei şi Harghitei, iar a patra zi de Crăciun - duminica, adică în data
de 28 decembrie 2014, a avut loc, în Catedrala Mitropolitană a Banatului din
Timişoara, ceremonia de întronizare a noului şi vrednicului ierarh – Părintele Ioan
Selejan – Arhiepiscopul Timişoarei şi Mitropolitul Banatului.

În altă ordine de idei, la Editura “Sophia” din București a apărut recent o nouă
carte de convorbiri duhovnicești cu Înaltpreasfințitul Părinte Ioan Selejan -
Arhiepiscopul Timișoarei și Mitropolitul Banatului.
Volumul „Înviatul din Nazaret. Convorbiri duhovniceşti cu †Ioan al Banatului”
completează într-un mod excepţional treptele urcuşului nostru duhovnicesc spre
Împărăţia lui Dumnezeu, aşa cum le-a văzut Înaltpreasfinţia Sa, în cel dintâi volum
„Pe cărarea Raiului…”, publicat în anul 2010 şi reeditat în anul 2014 la aceeaşi
prestigioasă editură.

Dacă acel volum este dedicat „părinţilor duhovnici pe care i-a cunoscut în ţară şi la
locurile sfinte”, cel de faţă este închinat Sfinţilor Banatului pe care i-a întâlnit la
sfârşitul anului 2014, când a fost ales de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române
Arhiepiscop al Timişoarei şi Mitropolit al Banatului.

Încă de atunci, cu smerenia specifică omului cu suflet curat, venit să îngenuncheze

la picioarele sfinţilor pentru spovedanie şi binecuvântare, Părintele nostru
Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan spunea că a fost ales să calce pe urmele Sfinţilor
Banatului, ca mai apoi să meargă împreună cu păstoriţii săi pe „cărarea Raiului”, la
întâlnirea cu Mântuitorul sufletelor noastre, Iisus Hristos Domnul nostru.Această
lucrare, prefaţată exceptional, după cum am mai spus, de către Doamna Prof. Dr.
Luminiţa Cornea, care nu se sfieşte să vadă în chipul bland şi bun al Părintelui
nostru Arhiepiscop şi Mitropolit o caldă reflexie a Sfântului Ierarh Nicolae –
Arhiepiscopul Mirelor Lichiei, cuprinde şaizeci de convorbiri duhovniceşti menite să
ne apropie de Dumnezeu şi de semeni.

22
Prin mărturisirile exprimate, nu de puţine ori în lacrimi, de la amvonul pastoral
din sfintele biserici, ierarhul nostru bănăţean se simte în mijlocul credincioşilor
ca în cea mai desăvârşită familie, căreia parcă ar dori să-i transmită tot ce are el
mai bun şi crede că trebuie să rămână în sufletul lor: dragostea faţă de
Dumnezeu şi faţă de neamul său.
În acest urcuş duhovnicesc, înaltul ierarh ne ia cu sine într-o călătorie prin Ţara
Sfântă pentru a ne arăta locurile unde Dumnezeu l-a binecuvântat să calce pe
urmele lui Iisus Hristos - Domnul şi Mântuitorul nostru, vreme de mai mulţi ani,
din încredinţarea Sfântului Sinod al Bisericii noastre, şi ne arată, asemenea unui
părinte dornic să ne convingă de cele relatate de Sfintele Scripturi, toate cele
văzute de Înaltpreasfinţia Sa, ca noi să nu ne îndoim niciodată că lumina vieţii
celei veşnice vine de la „Înviatul din Nazaret”.
Ca atare, odată convinşi de existenţa terestră a paşilor Domnului, se opreşte la
pacea de la Betleem, despre care vorbesc îngerii, şi nu merge prea departe,
lăsându-ne să ne aşezăm în tihnă în braţele Maicii Domnului, apoi ne aminteşte
de palma caldă de sub căpătâi a mamei noastre şi cu multă înţelepciune ne
îndeamnă să-L urmăm pe Domnul Iisus Hristos până la Golgota şi apoi la
„mormântul Învierii şi izvorul vieţii celei veşnice”.
„Înviatul din Nazaret…”, aşa cum ne precizează o parte din titlul lucrării, îşi
revelează cuprinsul în bucuria a două lumini mântuitoare, cea a Betleemului şi
cea a „Învierii”, oferindu-ne, în capitole de o profunzime rar întâlnită, învăţături
alese şi de o frumuseţe duhovnicească aparte, despre dragostea faţă de Iisus
Hristos, de ţară şi de semeni, de limba română şi de Ortodoxia Românească, de
tricolor şi de imnul naţional.
La fel de minunate sunt reflecţiile autorului cu privire la eroismul şi sacrificiul
înaintaşilor, la port şi la frumuseţea interioară, la sfinţenia mamelor aducătoare
de prunci pe lume, la rugăciunea „Tatăl nostru” şi la smerenie, la libertatea pe
care o avem de a-L alege şi de a-L urma pe Iisus Hristos, la încrederea acordată
tinerilor – viitorul României, la cultura românească şi la locul neamului nostru
în cultura universală.
De asemenea, Înaltpreasfinţia Sa surprinde într-un mod unic, original şi,
practice, neobişnuit, în fiecare convorbire nu doar pe cititor, ci şi pe toţi cei ce-l
ascultă cuvântând, prin multitudinea de expresii ce pot genera subiecte de
predici şi cateheze, nu doar pentru preoţi, ci şi pentru studenţii teologi, care
doresc să înceapă a-şi creiona profilul pastoral în aria omiletică a Sfintelor
Evanghelii.

23
Este remarcabil să descoperi constant pe tot parcursul convorbirilor
duhovniceşti libertatea interioară a autorului, care nu se depărtează de
frumuseţea şi bucuria anilor copilăriei, arătându-ne că Domnul nostru Iisus
Hristos ne îndeamnă să rămânem curaţi la suflet asemenea copiilor, care nu
văd brazdele adânci ale răutăţii şi nici nu-şi pot inchipui cum ar fi să te laşi
pradă atacurilor sfâşietoare ale vorbelor fără temeinicie şi lipsite de duh.
Gândirea/cugetarea Părintelui nostru Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan, desprinsă
parcă din pagini de Pateric, este caldă, apăsată şi convingătoare. Exprimările
sale cu parfum de tămâie şi busuioc, înfrumuseţate de metafore subtile şi
blând aşezate în fiecare convorbire, stau sub semnul luminii, al bucuriei
negrăite şi al iubirii faţă de Dumnezeu şi faţă de creaţia Sa, şi nu se depărtează
de textele Sfinţilor Părinţi ai Bisericii noastre drept slăvitoare, fiindcă dau
naştere învăţăturilor înţelepte şi moralizatoare, ce au rolul de a modela
conştiinţe, de a rostui sensuri şi de a creiona semnificaţii adânci/profunde în
sufletul cititorului.
Aşadar, dialogurile duhovniceşti cu Mitropolitul Ioan al Banatului, adunate în
cele 320 de pagini ale volumului „Înviatul din Nazaret…”, ne fac părtaşi la
dreapta credinţă şi ne redau pe noi nouă înşine, îmbogăţiţi în credinţă şi
primeniţi sufleteşte.
Altminteri, oricum te-ai strecura în paginile acestei lucrări, fie că citeşti filă cu
filă sau o răsfoieşti, nu poţi părăsi un dialog început, fără să fii captivat, cel
puţin pentru o clipă, de multitudinea de sensuri, care te direcţioneză către
întâlnirea cu Dumnezeu, cu sfinţii şi cu îngerii, care sunt pomeniţi permanent în
anevoiosul urcuş spre porţile cerului.
Prin urmare, recomandăm, tuturor, cu toată dragostea şi buna intenţie, (şi)
volumul de faţă, care se doreşte a fi un smerit ghid spre cele duhovniceşti şi, de
ce nu, un reper în alegerea unui sens spre să călăuzească paşii ostenitorilor şi
spre alte lucrări cel puţin la fel de bogate întâlnirea cu Iisus Hristos Domnul
întru Împărăţia Sa, rugând pe Maica Domnului în daruri duhovniceşti ca cele
menţionate, spre bucuria cititorilor şi a credincioşilor din Banat
În concluzie vom sublinia şi reţine că volumul de faţă reprezintă, între altele,
(şi) o cronică grăitoare despre „starea Ortodoxiei şi Românităţii” din întregul
Banat contemporan, acum, la cumpăna dintre aceste secole şi milenii creştine,
o contribuţie la cunoaşterea istoriei celor două judeţe româneşti, căci autorii şi
protagoniştii ei sunt cât se poate de obiectivi şi de echilibraţi în acţiunile,
activităţile, judecăţile, atitudinile şi realizările lor, aşa cum îi stă bine oricărui
creştin şi român, care emite opinii şi concluzii, întemeiate pe reconstituirea
faptelor şi oferă explicaţii în măsură să aducă unele lămuriri/clarificări necesare
lumii, istoriei şi societăţii româneşti, contemporane.
24
Aşadar, cartea de faţă este de o imperioasă actualitate care invită la multă
luciditate, discernământ şi dreaptă socoteală. Este o lucrare foarte bogată,
densă şi în acelaşi timp concisă, cu care ar trebui să se întâlnească atât
intelectualii cât şi credincioşii ţării şi Bisericii noastre, în calitate de membrii ai
Ei, pentru a înţelege cât mai bine urmările şi consecinţele înstrăinării şi izolării
pentru acest popor, care astăzi, mai mult ca oricând, este chemat să-şi asume
destinul istoric al strămoşilor săi!...
În perioada studiilor la Ierusalim a coordonat pictarea unei părţi a bisericii şi a
amenajat o bibliotecă, care a fost şi ea pictată.
În perioada anilor 1991 - 1994 a urmat în paralel două cursuri de doctorat la
Institutul Biblic din Ierusalim, unul în Studii Biblice/Scripturistice, şi altul în
Egiptologie şi Orientalistică.
În anul 1994 a fost hirotesit Arhimandrit şi numit Superior al Aşezămintelor
Româneşti de la Ierusalim, de unde a fost chemat în ţară pentru ocuparea
funcţiei de Episcop eparhiot.
În încheiere vom susţine cu toată convingerea că prin publicarea acestor
convorbiri duhovniceşti cu un cunoscut, recunoscut şi renumit ierarh şi slujitor
al Bisericii noastre, strămoşeşti şi dreptmăritoare – Înaltpreasfinţitul Părinte
Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan Selejan – căruia îi dorim, cu acest binecuvântat
prilej/moment aniversar, să aibă parte, în continuare, de mulţi ani, sănătoşi,
frumoşi şi buni, de rodnic spor şi de alese împliniri duhovniceşti, autoarea ne-a
făcut un scump cadou sufletului şi cugetului nostru, al cititorilor, pentru care îi
mulţumim în mod deosebit, dorindu-i multă sănătate şi mult success, în
continuare!...
În încheiere vom afirma şi susţine cu toată convingerea că prin publicarea
acestor convorbiri duhovniceşti cu un cunoscut, recunoscut şi renumit ierarh şi
slujitor al Bisericii noastre, strămoşeşti şi dreptmăritoare – Înaltpreasfinţitul
Părinte Arhiepiscop şi Mitropolit Ioan Selejan – căruia îi dorim, cu acest prilej
aniversar, să aibă parte, în continuare, de mulţi ani, sănătoşi, frumoşi şi buni,
de rodnic sau îmbelşugat spor şi de alese împliniri duhovniceşti, ne conferă
privilegiul unui frumos cadou, destinat sufletului şi cugetului nostru, al
cititorilor şi credincioşilor, motiv pentru care îi mulţumim în mod deosebit,
dorindu-i să aibă parte, în continuare, de multă sănătate şi binecuvântată
putere de muncă, acum, în noua ascultare şi vrednica misiune de Arhipăstor al
tuturor dreptămăritorilor credincioşi din latura de Vest a ţării noastre adică din
ţinutul bogat şi îmbelşugat al Banatului!...
Dr. Stelian Gomboş

25
 Dan Lupescu despre…
VIOLETA CALFA DINU
În căutarea propriei
identități

Structură neliniștită, într-o veșnică - de Sine – căutare, luminoasă și, paradoxal,

prea puțin locuită de angoase ravisante, poate tocmai pentru că are o rigoare înnăscută (de
calfă și zidar!) -, Violeta Calfa Dinu pare să se fi aflat, de-a lungul întregii sale vieți, în fața
unei răspântii.
Ispititoare răscruce, ca răsuflarea învolburată a Sfinxului, care te provoacă să alegi, cvasi-
instantaneu, între și între… Dar care, parcă, îți și sugerează una, două, trei ori mai multe Căi
de urmat, fără a te îndemna să-ți ignori liberul arbitru. Deci, fără ca el, Sfinxul, să-și asume
vreo responsabilitate. Dimpotrivă: dându-ți imboldul irepresibil de a cugeta rapid și de a opta
pentru una dintre variantele de foc. Alegerea fiind, atenție!, a ta. Ca și, se înțelege,
răspunderea.
Dacă ar avea vârsta de 20-25 de ani, poate că prea puțin i-ar păsa Violetei (de
Parma?) care să fie opțiunea sa. Dacă s-ar situa în țăncușul/ șotronul vârstei de 28-33 de ani,
ar ceda, credem, celei dintâi ocheade a lascivității și abandonului de sine. Dar, cum se
găsește, bănuim, în zona pârleazului din fața preludiului la înțelepciune (40-45 de ani) -,
precauția, atenta și sobra cumpănire, cu antene țintite spre prospectarea viitorului,
apreciem că o tentează cu osebire.
Avansăm aceste ipoteze deoarece ne-a fost aproape imposibil să aflăm vreun
detaliu mai aparte despre destinul/ biografia domniei sale. În afara câtorva elemente,
punctate cu severitate (parcimonie?) extremă, nu am depistat – pe internet – nici un CV
(curriculum vitae), ci numai o suită de fotografii și trei trimiteri spre tot atâtea secvențe de
emisiuni de televiziune, la care a fost invitată din postura de interpretă de muzică populară,
primele fiind ,,Seara bună, dragi români” (la Etno TV), „Hanu lu Nea Mărin” (la canalul Inedit
TV).
În cea de-a treia emisiune: ,,eStrada Matinal” -, prezentatorul o numește ,,o
doamnă, jos pălăria”, apoi îi definește tripla calitate de: artistă, scriitoare, psiholog.
Moderatorul respectiv flutură, deasupra capului, patru volume, semnate de Violeta Calfa
Dinu, însă fără a ne oferi nici un amănunt în plus.
Preopinenta precizează că s-a aventurat în atâtea domenii… ,,din pasiune”. Apoi
menționează că prima dintre cărți este de pedagogie: ,,mai tehnică, într-un limbaj extrem de
accesibil și modest, ca mine…” - glăsuiește autoarea, după care spune că are și un volum de
poezii scrise în vers clasic. Dar și unul despre istoria, cultura și civilizația uneia dintre țările
fascinante ale Europei: Cinci ani în Cipru, deducem a fi un soi de note de călătorie, rod al
sejururilor repetate, de câteva luni fiecare, petrecute în vestita insulă, al cărei oraș Larnaca
(adăugăm noi) este unul dintre cele mai vechi de pe bătrânul nostru continent, atrăgând
anual, prin vestigiile sale renumite, sute de mii de turiști.
•

26
După ce am parcurs, cu atenție și, adeseori, cu interes crescând, operele scrise
ale doamnei Violeta Calfa Dinu – lăudabile din destule puncte de vedere -, am
apreciat temeritatea saltului său de la interpret de cântece populare, la
profesor de educație muzicală, apoi la …„patru cărți de eseuri literare,
însemnări de călătorie și exerciții de interpretări și reflecții morale, pe teme de
o surprinzătoare diversitate, despre iubire, relații și ură, despre suflet și bolile
acestuia (…), eseuri despre concepte greu de definit, toate lăsând imaginea
unui proiect venit dintr-o bună tradiție cărturărească, pe cât de spiritual, pe
atât de complex și solicitant” (am citat in extenso din Marin Iancu: Cărți și
oameni, în revista Vatra veche, pag. 32-33).
Cele mai recente trei volume ale profesoarei de muzică Violeta Calfa Dinu,
publicate în ritm de metronom, sunt din cu totul alte domenii decât acela al
artei sunetelor, în acest sens fiind relevante înseși titlurile: Voință și Destin –
2013, Psihologia comportamentului uman. Note – 2013, Puterea libertății –
2015.
Trebuie afirmat, înainte de orice, că Violeta Calfa Dinu cunoaște foarte bine
limba română, nu doar la nivelul lexicului, morfologiei și sintaxei, dar și la acela
al expresivității, uneori cu trimiteri subtile, ceea ce denotă buna proprietate a
termenilor, însușirea și stăpânirea Spiritului limbii noastre, cu obârșii
ancestrale. Cele enumerate mai sus sunt întrutotul admirabile, demne de
prețuit, constituie veritabile performanțe – inclusiv de ordin stilistic -, mai ales
în contextul în care (din nefericire, din tragedie!) mulți dintre licențiații în
Filologie, din ultimul deceniu, sunt rupți de asemenea lucruri și fenomene,
dacă nu cumva se află într-o relație sângeroasă de… incompatibilitate cu Limba
Română.
La capătul lecturii, ni s-a consolidat convingerea că autoarea poate caligrafia,
pe nisipul eternității ori în imaginara brazdă reavănă din fața Troiței, o
inscripție lirică intrând în rezonanță profundă cu poemul celebru Lumina de ieri
al poetului-filosof Lucian Blaga, din volumul La cumpăna apelor, publicat în
1933, poem în care fiecare dintre cele patru strofe (de câte trei versuri) începe
sacadat, copleșitor, cu mărturisirea: „Caut, nu știu ce caut”…
Pentru noi, este cât se poate de clar că doamna Violeta Calfa Dinu își caută
identitatea profundă -, în toate domeniile și registrele în care țintește să se
afirme: Educație muzicală și Interpretare, Cuvânt scris, Psihologie, Etică,
Pedagogie, Educație…
Purtând, în subconștient, poemul-far al marelui Lucian Blaga, amintit ceva mai
înainte, protagonista comentariului nostru de astăzi trăiește la intensitate
maximă tot ceea ce scrie, urmărită obsedant de afirmația scriitorului francez
existențialist Jean-Paul Sartre, unul din marile spirite europene ale secolului XX,
care ne avertiza:
27
Cuvintele sunt pistoale încărcate sau: Fiecare om trebuie să-și inventeze propriul
drum” -, dar și de aceea a genialului Franz Kafka, angoasat de lumea absurdă în care
trăiește, în care trăim. Autorul faimosului roman Procesul, Kafka, îi oferă o nouă
cheie de ghidaj Violetei Calfa Dinu și, desigur, un impuls vânjos prin iluminarea: „Cât
timp nu încetezi să urci, treptele nu se vor termina”.

Prin fiecare dintre volumele încredințate tiparului, această autoare – cu preocupări

atât de variate – probează că urcă încă și încă o treaptă. Din această perspectivă,
Marin Iancu îi dăltuiește un microportret cuprinzător: „În ciuda diversității cu totul
surprinzătoare a preocupărilor și a autorilor pe care îi frecventează, Violeta Calfa
Dinu se dovedește o persoană cu o vie apetență culturală, lucidă și autoritară,
înzestrată cu spirit critic și cu o vie predispoziție spre controverse sau teoretizări,
astfel încât, reținută sau, alteori, debordantă, autoarea acestor eseuri procedează
metodic, renunță la improvizații sau la reacții mai puțin supravegheate, imprimând
reflecțiilor și analizelor sale profunzime și siguranță”.

Scrutat dintr-un anume unghi, chipul doamnei Violeta Calfa Dinu pare contaminat –
prin zâmbetul generos, seninătatea și lumina pe care le radiază, dar și prin croiala
nasului, expresia sprâncenelor, a frunții și, în ansamblu, a întregii fizionomii – de
acela al marelui militant pentru drepturi civile, om politic, jurnalist, filosof, eseist și
scriitor politic intrat în istorie cu numele de Mahatma Gandhi, supranumit Părintele
Națiunii Indiene, ziua de naștere a acestuia, 2 octombrie, devenind sărbătoarea
națională a statului-continent din Asia.

După cum se știe, poetul indian Rabindranath Tagore, laureat al Premiului Nobel și
oaspete al României prin 1929, a fost cel care i-a dat numele de Mahatma, a cărui
semnificație în sanscrită este ,,Marele Suflet”.

Voluntar sau nu, în scrierile doamnei Violeta Calfa Dinu se regăsesc, destul de
străveziu, cel puțin trei dintre cele cinci principii ale gândirii și operei sociale a lui
Mahatma Gandhi: Adevărul (descoperirea adevărului/ Satya, prin învățarea din
propriile erori și experimentând pe sine însuși), Non-violența/ Ahisma (,,Când mă
cuprinde disperarea, îmi amintesc că, de-a lungul istoriei, calea adevărului și iubirii a
învins mereu. Au existat tirani și criminali care – pentru un timp – păreau de neînvins,
însă, în cele din urmă, au căzut, întotdeauna”), Simplitatea.

În concordanță cu primul principiu enunțat mai sus, autoarea noastră evidențiază la

pag, 64 din volumul Psihologia comportamentului uman: „Mă număr printre cei
care cred în importanța recunoașterii greșelilor; de aceea procedez la identificarea
cauzelor, încercând să le fac transparente pentru cel interesat, spre a-l convinge că
este necesar să se schimbe, să progreseze. (…) A-ți recunoaște greșeala și a nu te
schimba este împotriva naturii umane; vine în contradicție cu principiul conservării
vieții”.

28
 Disecând eseurile și scrierile pedagogice, de rigoare academică, ale doamnei
Violeta Calfa Dinu, avem temeiuri să afirmăm că – în pânzele larg desfășurate,
până spre zările cele mai îndepărtate, ale viziunii sale despre viață și despre
educația tinerelor generații, despre sine în raport cu lumea supusă tranzițiilor
fără de sfârșit - ține cont, nu o dată, de alți trei piloni ciopliți și răsădiți de
Gandhi cu spiritul său nepereche: 1. ,, A învăța că, în viață, poți mai ușor
învinge ura cu iubirea, minciuna cu adevărul și violența cu abnegația, se
impune a fi un element fundamental în educația oricărui copil”; 2. „Trăiește ca
și cum ai muri mâine și învață ca și cum ai trăi veșnic”; 3. „Dacă vrei ca lumea să
se schimbe -, fii tu însuți schimbarea”.
Sunt vorbe de duh și holograme dintr-o vastă experiență de viață, la care mulți
dintre noi facem, uneori, trimiteri, chit că s-ar putea să nu le fi reținut decât
trunchiat. Violeta Calfa Dinu își construiește multe dintre vadurile
demonstrațiilor sale eseistice și pedagogice păstrând aceste maxime mereu vii
în memorie – jaloane infailibile pentru izbânzi prezente și viitoare, în domeniile
respective
Ele intră în rezonanță cu alte și alte secvențe din sintezele documentate cu
acribie și redactate cu acuratețe de autoare, care își afirmă punctele de vedere,
când este nevoie, la modul tranșant: ,,…Valoarea supremă, adevărul, este
atribuit familiei, chiar dacă nu apare pe primul loc (…) Școala apare ca având
cea mai mare influență în ceea ce privește însușirea unor valori civice și socio-
profesionale. (…) Televiziunea apare ca având cea mai mare influență în ceea ce
privește însușirea unor valori și atitudini „mediatice” precum: vedetismul,
sexualitatea, lipsa de scrupule, plăcerile vieții, violența, agresivitatea,
vulgaritatea. Influența televiziunii apare ca fiind cea mai complexă și cea mai
orientată pe anti-valori” – subliniază profesoara spre finalul Capitolului VII:
Violența, din volumul Psihologia comportamentului uman.
Pentru ca, la pag. 101, Violeta Calfa Dinu să susțină cu toată fermitatea, demnă
de același Mahatma Gandhi: „A vorbi despre caracter în societatea anomică
(s.n.) în care trăim, care și-a încurcat reperele existențiale cu cele materiale și a
schimbat valorile autentice cu posesiunile, este numai datorită faptului că la
nivel de individ există și va exista întotdeauna preocuparea pentru marile valori
universale, valabile în orice societate, precum binele, adevărul, dreptatea,
frumosul care oferă caractere demne umanității”.
Trecem peste fisura (poate numai stângăcia exprimării, generată de grabă/
precipitare…) dintre prima și a doua parte a frazei și apreciem că ar fi
binevenite, în volumele domniei sale, și notele de subsol, mai ales când se
resimte necesitatea de a clarifica noțiuni de strictă specialitate.
Credem că ar fi fost bine, de exemplu, dacă ar fi explicat semnificația
termenului de anomie, redefinit de Emile Durkheim, în urmă cu peste un veac,
prin care celebrul fondator al sociologiei franceze, inițiator al sociologiei
devianței, titularul primului curs universitar de sociologie din lume (la
Bordeaux, în 1882) numea dereglarea funcționării unui sistem/ subsistem
social, dereglare pricinuită de dezintegrarea normelor sociale.
29
Împărtășim pe deplin observațiile concentrate de Diana Cismaru în microeseul
său Anomia și generația tânără, la români: „În România (…), normele și
valorile s-au dezintegrat continuu după 1989, dar fie au fost înlocuite cu non-
valori, fie au rămas spații simbolice „vide” în referențialul colectiv (exemplu,
moralitatea ca valoare a fost eliminată, fără a fi înlocuită cu altceva). Anomia
socială se manifestă în final prin anomie psihică, prin devianță: generația
tânără nu reușește să găsească o cale de orientare în concertul confuz care este
viața actuală, atunci se blochează într-o atitudine de refuz care poate sfârși și în
sinucidere. (…) Am o strângere de inimă gândindu-mă la câte cazuri de
sinucideri vor mai fi din cauza marginalizării și a lipsei de înțelegere și asistență
psihologică…”
Finalul Capitolului IX: Profesorul este cât se poate de limpede, pe urmele
celebrului Jean Piaget: „Consider că omul este o ființă culturală, educația este
definită drept proces de transmitere a culturii -, iar pedagogia ca o știință a
culturii. Cunoașterea de sine este un proces de durată, considerat neîncheiat,
pentru că însăși dezvoltarea constituie un proces continuu”.
Autoeducându-se în spiritul gândirii pozitive, fiind – după cum însăși se
confesează – o persoană deschisă, „cu un raționament sănătos și cu o dorință
de cunoaștere”, Violeta Calfa Dinu ne invită, prin volumele publicate până
acum, într-o călătorie insolită și incitantă, cu valențe pedagogice, educative și
culturale dincolo de orice îndoială.
Îi sugerăm ca, pe viitor, să-și apropie cât se poate de mult scrierile a două
personalități feminine de notorietate la nivel european: Alice Voinescu și Marta
Bibescu, meditând pe îndelete nu numai asupra conținutului substanțial al
operelor acestora și încercând, pe cât posibil, să preia din stilul lor (adaptând)
ceea ce va considera că i se potrivește, că intră în vibrație și armonie cu
propria-i identitate.
O călătorire – la cel mai înalt nivel – prin Modelul Finlandez de învățământ,
profund original și unic, deosebit radical față de învățământul românesc,
european și american (tributar practicilor de acum o sută de ani), considerăm
a-i fi binevenită și provocatoare pentru viitoarele sale volume.
Îi dorim, totodată, să mediteze periodic asupra sugestiilor de mare finețe și
rafinament spiritual din poemul Lumina de ieri al lui Lucian Blaga: „Caut, nu
știu ce caut. Caut/ un cer trecut, ajunul apus. Cât de-aplecată/ e fruntea
menită-nălțărilor altădată?// Caut, nu știu ce caut. Caut/ aurore ce-au fost,
țâșnitoare, aprinse/ fântâni – azi cu ape legate și-nvinse.// Caut, nu știu ce
caut. Caut/ o oră mare rămasă în mine fără făptură/ ca pe-un ulcior mort o
urmă de gură.// Caut, nu știu ce caut. Subt stele de ieri,/ subt trecutele, caut/
lumina stinsă pe care-o tot laud.”

30
Să cugete dacă nu s-ar cuveni să scrie măcar un capitol, dacă nu o carte
întreagă, pornind de la câteva repere primordiale, sintetizate de prof. univ.
dr. Mihai Nenoiu (solist fagotist răstimp de 48-50 de ani în Orchestra
Radiodifuziunii Române, fondator al cvintetului Național CONCORDIA):
„Pitagora și adepții săi lansează, în secolul IV înainte de Hristos,
cultivarea virtuților cetățenești prin muzică. Formulează teoria ethosului,
întemeiată pe ideea rolului social al artei și – raportat la arta sunetelor –
pe credința că o anumită muzică poate exprima sau poate produce
anumite stări afective, ceea ce conduce la concluzia necesității de a se
compune și interpreta doar acea muzică ce influențează în mod
armonios formarea cetățeanului ideal”.
Același muzician desăvârșit, dotat cu auz absolut, autor al manualului
exhaustiv Fagotul, mulți ani președinte al UNIMIR (Uniunea Interpreților
Muzicieni din România), Mihai Nenoiu, în egală măsură poet și prozator,
reitera convingător: „Platon (429-347 î. H.) va amplifica teoria ethosului,
declarând muzica drept instrument de educație prin excelență, punând-o
la temelia principiilor sale de conducere a statului. După concepția sa și a
elevului său Aristotel (384-322 î. H.), armonia și propășirea statului
depindeau în mare măsură de felul în care se practica muzica”.
Pentru a puncta, finalmente, cu un semnal de alarmă căruia politicienii
noștri (politicaștri de doi-trei aștri) ar trebui să-i acorde atenție maximă,
dacă nu cumva au în program asasinarea definitivă a ființei poporului
român: „Învățământul muzical devine o problemă de stat (n.n. se afirma
acum 2.400 de ani !), cântul coral fiind obligatoriu pentru tineretul școlar
și constituind o datorie de onoare pentru toți cetățenii”.
Și să nu uite niciodată, doamna Violeta Calfa Dinu, nici afirmațiile
memorabile ale aceluiași Jean-Paul Sartre, citat și în prima parte a cronicii
noastre: „Esența omului este libertatea de a alege. Omul este condamnat
să fie liber, își alege libertatea, esența - și-n aceasta constă măreția,
disperarea și neliniștea lui”…
Măreția, disperarea și neliniștea omului… -, pentru a conchide (Sartre), în
același ori în alt context: „Fără Dumnezeu nu există scop, valoare sau
sens în lume”.

DAN LUPESCU
Craiova, 29 octombrie – 12 noiembrie 2017

31
 FILOZOFIA ŞI
ŞTIINŢA SUB
SEMNUL UNITĂŢII

Dragoș Niculescu

2.5. Integrarea ştiinţelor sau Integronica.

Integrarea ştiinţelor sau Integronica se fundamentează pe baza principiului

integrării universale, care derivă din principiul ordinii şi organizării, a
cuprinderii sistemelor şi subsitemelor într-un complex de relaţii şi
supraordonări. Fiecare sistem tinde să-şi realizeze atît propriul maxim de
organizare, cît şi, în acelaşi timp, să se integreze cît mai bine în sistemul
superior. Tendinţa de a se organiza în sisteme din ce în ce mai complexe,
înseamnă că, pe lîngă organizare, fenomenele tind şi spre o integrare din ce în
ce mai complexă. După cum a arătat şi Leibniz, integrarea reprezintă, spre
deosebire de derivare, operaţia de trecere de la fenomenele locale la cele
generale. Se vorbeşte, în cazul integrării, de funcţionarea ei pe baza procesului
de superizare, adică de trecere de la o mulţime de sisteme inferioare la un
sistem superior, aşa cum ar fi trecerea de la o mulţime de atomi la o moleculă.
În felul acesta, pe lîngă organizarea pe orizontală apare şi o organizare pe
verticală. Iar întorcîndu-se la emergenţă, pe lîngă proprietăţile rezultate, orice
sistem are o proprietate emergentă, care nu aparţine, neapărat subsistemelor
sale; după cum arată M. Bunge (1984), orice sistem ierarhizat are cel puţin o
proprietate emergentă. Fiecare sistem ierarhizat, aparţinînd unui nivel, este
format din sisteme care aparţin nivelului subiacent. Şi, în sfîrşit, la rîndul lui,
fiecare sistem ierarhizat aparţine unui palier de organizare a materiei. Fiecare
particulă există prin intermediul celorlalte, iar particulele materiale nu pot
exista ca entităţi distincte; ele sînt inseparabil legate între ele. G. F. Chew arată
că o particulă este ceea ce este numai pentru că ea coexistă cu toate celelalte.
J. C. Miller susţine că fiecare particulă, oricît de mică ar fi, poartă în ea
caracterul întregului. Constantin Noica arată că întregul stăruie în părţile sale,
proprietăţile elementelor trebuind raportate şi ele la sistemul din care fac
parte, iar P. Teilhard de Chardin afirmă că părţile nu pot exista singure, că
materia a evoluat spre o integrare şi o complexificare continuă.

32
Dar dacă organizarea duce la integrare şi integrarea la complexificare, aceasta
determină şi ea diversificarea. Exemplul cel mai bun de diversificare este
reprezentat de sistemele biologice, care, fiind cele mai complexe, sînt şi cele
mai diversificate sisteme. Aşa cum am arătat anterior, contestăm categoric
susţinerea tezei hazardului, ca şi a capacităţii de autoorganizare şi
autogenerare absolută a sistemelor, deci a autodeterminării necondiţionate, a
existenţei unui determinism exclusiv imanent al fenomenelor, şi susţinem, în
schimb (v. TÎDE), funcţionarea Autodeterminării controlate, concept transcentiv
care marchează limitele unei libertăţi imanente a calităţilor spirituale şi a
fenomenelor ontologice de strat (cele aparţinînd Fluxului transcentiv), permise
şi încurajate, dar în acelaşi timp îngrădite, ghidate şi călăuzite către un optim
energetic regenerator. De aceea, ne opunem radical abuzului şi erorii pe care le
comite J. Fowles prin afirmaţia că hazardul este legea fundamentală a
universului, părere privită cu rezervă şi de A. Restian. În sprijinul concepţiei
noastre, menţionăm pe A. Einstein, care susţinea, în 1934, că în spatele legilor
şi al regulilor statistice trebuie să se afle, totuşi, nişte legi determiinste, şi pe S.
Freud, care susţine că nici un fenomen psihic un este întîmplător, fără o cauză
precisă
Integronica, prin demersul pe care îl promovează, de unificare a
ştiinţelor într-un domeniu integrator, militează, ipso facto, întru vizarea
realităţii ample, care este unitatea lumii. În acest demers, interferenţa, chiar
suprapunerea filozofiei cu ştiinţa pozitivă este inevitabilă, căci filozofia, fără a
beneficia de concreteţea şi dezvăluirile cercetărilor fizico-ştiinţifice, nu se poate
impune cu pertinenţă în chiar propriul ei cîmp de acţiune, care este cel al
analizei şi sintezei speculative şi pozitive, iar ştiinţa, fără aportul supraveghetor
interpretator şi integrator al studiului gnoseologic, epistemic şi metafizic, îşi
pierde, în sens teleologic, rostul, rămîne lipsită atît de instrument de control,
cît şi de proiecţia superioară a rezultatelor sale în orizontul ontologic al
condiţiei fiinţei umane plasată în context universal, aflată în căutarea
fundamentului ultim. Căci unitatea lumii, integrată unităţii universului, ce
înseamnă altceva decît transcendentul tutelar, decît Adevărul unic şi absolut ?
Sub această tăcută, dar permanent activă, irepresibilă dominantă a unităţii,
efortul, implicit unitar, ştiinţifico-filozofic al cercetătorilor şi gînditorilor, cu
înaltele sale coordonate axiologice şi valorizatoare, s-a înscris pe un drum eroic
neobosit, spre potenţialitatea unei lumini parcă din ce în ce mai apropiată, mai
împlinătoare. Multiple au fost etapele acestei susţinute căutări ale conştiinţei
umane marcate atît de incertitudini, de contestări, cît şi de succesul unor
rezultate teoretice închegate, dar poate niciodată epuizate, clasate în sfere
definitive.

33
Pînă nu demult, cele patru forţe fundamentale (electro-magnetică,
gravitaţională, nucleară slabă şi nucleară puternică) erau considerate
independente, deşi forţa electromagnetică a rezultat, ea însăşi, din unificarea
forţei electrice cu forţa magnetică. H. C. Oersted şi M. Faraday au remarcat că
între cîmpul magnetic şi curentul electric există o anumită independenţă, iar J.
C. Maxwell a realizat apoi unificarea celor două forţe, arătînd astfel, încă din
1865, că este posibilă unificarea unor forţe fundamentale. Nu vom intra în
detaliile ştiinţifice ale acestor căutări, ne-am abate de la scopul prezentului
studiu, vom trece doar în revistă aceste etape, în datele lor esenţiale. Problema
relaţiilor şi a unificării celor patru forţe fundamentale a preocupat pe foarte
mulţi fizicieni Ea nu a înregistrat însă un progres considerabil decît în 1967, cînd
S. Weiberg, S. Glashow şi A. Salam au realizat cea de-a doua unificare, arătînd
că forţa electromagnetică şi forţa nucleară slabă sînt, de fapt, două aspecte ale
aceleiaşi forţe electroslabe. A urmat perioada aşa numitelor teorii de
etalonare, care au adus în discuţie existenţa unui nou tip de particule,
particulele de etalonare. Cu ajutorul acestui tip de teorii, H. Weyl, în 1918, a
încercat să unifice forţa electromagnetică cu forţa gravitaţională, iar în 1967, S.
Weinberg, S. Glashow şi A. Salam au arătat că, cu ajutorul unei astfel de teorii
de etalonare, se poate realiza unificarea forţei electromagnetice cu forţa
nucleară slabă. Intră în calcul particula mesager. Particula mesager a forţei
electromagnetice este fotonul. Pentru unificarea forţei electromagnetice cu
forţa nucleară slabă era necesară existenţa unei noi particule mesager. Ea a fost
denumită “bosonul vector Z3”, plecîndu-se de la “boson”, care este particula
purtătoare a forţei slabe. S-a elaborat apoi o teorie a supersimetriei (avînd ca
reprezentant superparticula cu viaţă foarte scurtă, sub 10-23sec), care tinde să
realizeze visul lui Albert Einstein de unificare a cîmpurilor*. În 1971, S. Salam şi
J. Strathdee au arătat că pentru a putea desfăşura interacţiunea dintre bosoni
şi fermioni, în cadrul supersimetriei, este necesar un superspaţiu. În condiţiile
acestor forţe şi la dimensiuni foarte mici, sub 10-13 cm, spaţiul nu mai are trei,
ci 10 dimensiuni, din care şapte sînt ascunse prin înfăşurare, iar particulele
devin nişte şnururi filiforme. Autorul lucrării mai sus menţionate, A. Restian,
conchide: “Se pare că este posibilă unificarea tuturor forţelor fundamentale
într-o singură forţă, sau superforţă, după cum spune P. Davies (1986). Aceasta
nu ar exista însă decît la energii foarte înalte şi la dimensiuni foarte reduse. Pe
măsura scăderii energiilor şi ceşterii dimensiunilor, această simetrie se rupe,
ducînd la independenţa relativă a celor patru forţe fundamentale, aşa cum le
sesizăm noi la nivelul dimensiunilor în care trăim”. În structura unitară a lumii
se întîlnesc aspectul său corpuscular şi ondulator şi multitudinea de cîmpuri,
electromagnetic, gravitaţional, informaţional, care leagă diferite corpuri,
realizînd o anumită continuitate.
De asemenea, între substanţă, energie, spaţiu şi timp, care se află la baza
universului, există o legătură indisolubilă. I. Newton considera masa, energia,
spaţiul şi timpul ca nişte entităţi distincte. Pentru I. Newton exista un spaţiu şi
un timp absolut imuabil şi etern, în care se desfăşoară fenomenele. A. Einstein*
(1934) a fost cel care a arătat că nu poate exista un spaţiu şi un timp
independent de substanţa şi de energia pe care le conţin, de care sînt
indisolubil legate

34
. Fiind expresia modului în care substanţa şi energia sînt distribuite în spaţiu şi
timp, informaţia realizează o nouă unitate. Cele trei componente ale realităţii,
substanţa, energia şi informaţia, sînt dependente unele de celelalte, ele nu pot
fi niciodată complet despărţite. De asemenea, nici spaţiul şi nici timpul nu pot
fi concepute fără informaţie. Divizarea, din ce în ce mai multiplă, în ştiinţe
particulare, se cere, din ce în ce mai stringent, a urma drumul invers, al
unificării într-o ştiinţă comună, pluri- şi interdisciplinară, în sensul abordării
integrate, nefragmentare a realităţii lumii şi universului. În 1275, Raymond
Lullus căuta rădăcinile comune ale arborelui ştiinţei. În 1927, Francis Bacon
sublinia unitatea ştiinţelor. Apoi, Leibniz a susţinut şi el unitatea ştiinţelor, lucru
menţionat şi de enciclopediştii francezi ai secolului al XVIII-lea (D’Alambert,
1751; Condorcet, 1794). În 1825, Michelet subliniază că ştiinţele reprezintă un
sistem unitar, pe care îl privim separat numai din cauza limitelor noastre. Iar în
1880, M. Eminescu scria că toate ştiinţele stau într-o strînsă legătură, ca într-o
reţea şi că, fără un efort prea mare, ar trebui să putem trece din fiecare punct
al ştiinţei pînă la totalitatea ei. Matematica, cibernetica şi filozofia sînt legate
de toate celelalte ştiinţe, între care există o devărată reţea de relaţii
interdisciplinare. Aceste relaţii merg de la ştiinţele exacte spre ştiinţele
umaniste, dar după cum arată M. Herivan, şi de la ştiinţele umaniste, care nu
pot şi probabil că nici nu trebuie puse întotdeauna sub jurisdicţia ştiinţelor
logico-matematice, spre ştiinţele exacte. După cum W Heisenberg sublinia, în
1977, faptul că ştiinţele contemporane au tendinţa de a-şi depăşi graniţele,
obiectul de studiu şi metodele au început să se suprapună, au apărut o serie
întreagă de ştiinţe interdisciplinare, aşa cum sînt biofizica, biochimia,
neuroendocrinologia, psihoimunologia, imunogenetica etc. “Apare evidentă
necesitatea stabilirii unei instanţe care, depăşind limitele diferitelor discipline
particulare, să poată oferi o imagine mai profundă a unităţii acestei lumi.
Această instanţă care, plecînd de la unitatea ştiinţelor şi trecînd prin diferitele
ştiinţe particulare să se întoarcă din nou la unitate lor, ar putea fi reprezentată
de integronică.

2.5.1. Unitatea artelor, inclusă unităţii lumii.

Inclusă unităţii lumii, există şi o unitate a artelor, a celor, conform lui T. Munro,
peste o sută de tipuri de artă. În fiecare artă este o împlinire şi o neîmplinire,
care impune necesitatea celorlalte arte. Cu toate marile diferenţe care există
între variatele tipuri de artă, toate au ceva comun, care le uneşte într-un sistem
sau subsistem, ce se deosebeşte de celelalte subsisteme ale culturii. Şi această
dimensiune comună tuturor artelor, fără de care nici una dintre ele nu-şi
justifică menirea, este, aşa cum susţinea atît de fervent T. Vianu, valoarea
estetică.

35
Fără reuşita atingerii acestui deziderat suprem esenţial, artele nu-şi pot
concretiza posibilitatea de a cunoaşte şi de a comunica ceva prin alte mijloace
decît cele caracteristice ştiinţei. Pe de altă parte, un aspect deosebit de
important este cel legat de aceleaşi legi ale unităţii şi complementarităţii
existente şi între artă şi ştiinţă, prezente în cadrul proceselor de integrare,
aspect pe care îl surprindea J. P. Fowles atunci cînd spunea că adevărata ştiinţă
este artă şi adevărata artă este ştiinţă. Cu toate diferenţele dintre ştiinţă şi
artă, referitoare la scopurile, metodele şi limbajul pe care le folosesc,
construite pe principii aparent antitetice: obiectiv – subiectiv, general –
particular, raţional – emoţional, luciditate – vrajă, tranzitiv – reflexiv,
conceptual – contextual, denotativ – conotativ, precis – ambiguu, noţional –
sugestiv, predictibil – nepredictibil, cele două moduri de abordare a lumii nu
sînt chiar atît de diferite cum s-ar părea la prima vedere.
Orice operă de artă conţine în ea şi o cantitate de ştiinţă. De la Leonardo Da
Vinci, care vorbea de ştiinţa picturii, de exemplul proporţiilor, al numărului de
aur, , care conferă valoare estetică multor opere de artă, la dramaturgia lui
Shakespeare, care cuprinde cunoştinţe de psihiatrie, sau la poezia lui Eminescu,
care este plină de cunoştinţe de istorie şi cosmologie, arcul ar putea trece sau
s-ar putea închide cu exemplul unor literaţi, precum Thomas Mann, J.A. Cronin
şi A. Huxley, care au abordat în opera lor aspecte ştiinţifice extrem de subtile şi
de interesante. Acest arc vorbeşte despre unitatea axiologic – gnoseologic,
despre necesitate unei profunde cunoaşteri a realităţii în edificarea unei opere
de artă. În celălalt sens, A. Einstein a văzut creaţia ştiinţifică plină de poezie, H.
Poincaré a subliniat importanţa simţului estetic în matematică, iar P. Dirac a
vorbit de o armonie a ecuaţiilor. Unele ştiinţe, de pildă semiotica şi estetica, se
ocupă chiar de studiul operelor de artă. B. Croce consideră estetica drept o
ştiinţă a expresiei. Studiind arta cu mijloacele ştiinţei, mulţi cercetători au
remarcat că valoarea estetică depinde de ordinea, ritmul, rima şi simetria pe
care le cuprind operele de artă. E. A. Poe spunea că plăcerea pe care o produce
o operă de artă e proporţională cu ordinea. G. D. Birkhoft (1956) a semnalat că
plăcerea (M) este proporţională cu raportul dintre ordine (O) şi complexitate,
adică M= , iar A. Moles a explicat că valoarea estetică depinde de raportul
dintre informaţie şi redundanţă. Cu cît conţine mai multă informaţie sau mai
multă redundanţă, cu atît opera artistică e mai plăcută, mai originală sau mai
banală. S-a apelat la ajutorul matematicii şi mai ales al teoriei informaţiei în
studiul operelor de artă. Aşa a luat naştere estetica informaţiei (Bense, 1965).
Pe de altă parte, unele ştiinţe, cum sînt hermeneutica, euristica şi chiar
medicina, sînt considerate în acelaşi timp şi arte. Hermeneutica este socotită ca
artă a descifrării şi clarificării. Euristica, deşi de ea se ocupă matematicieni şi
psihologi, este văzută ca o artă a descoperirii, iar P. Brînzeu vorbeşte de arta
diagnosticului medical etc. “Dacă orice operă de artă conţine în ea o anumită
cantitate de ştiinţă, şi creaţiile ştiinţifice utilizează tot mai des mijloace
artistice, scheme, desene şi diapozitive, care le fac mult mai uşor de înţeles, iar
produsele tehnice devin din ce în ce mai estetice, conţinînd, pe lîngă ştiinţă, şi
elemente artisitce care îmbogăţesc şi înfrumuseţează viaţa omului modern (A.
Restian)”.

* Albert Einstein (Premiul Nobel pentru fizică, 1921), prin Teoria relativităţii restrînse (1905), uneşte mecanica cu
electromagnetismul, iar prin Teoria relativităţii generalizate (1915), extinde principiul relativităţii mişcării
neuniforme, elaborînd o nouă teorie a gravitaţiei, în care gravitaţia pune în joc energii de peste 1019 GeV, devenind de
fapt o supergravitaţie.

36
2.5.2. Unitatea culturii.

În finalul capitolului dedicat Integronicii, subliniem aspectul legat de

unitatea culturii, prin prisma dihotomiei cultură ştiinţifică – o cultură
artistică, cît şi aspectul unităţii cunoaşterii, prin prisma raportului unitar
dintre componenta raţională şi componenta afectivă a existenţei şi
funcţionării spiritului uman. Am văzut că, deşi între cele două tipuri de
culturi există deosebiri indiscutabile, arta şi ştiinţa se află totuşi într-o
corelaţie directă. Metodologia cercetării ştiinţifice a reprezentat un
subiect de predilecţie pentru filozofi (Descartes, Bachelard, Popper,
Blaga), iar Heidegger a pledat chiar pentru statutul ştiinţific al filozofiei, în
sensul depăşirii speculaţiilor în favoarea raportării filozofice la
experienţele ştiinţelor naturii. Aşa cum a susţinut Lucian Blaga, în sensul
oferirii unei viziuni totalizatoare asupra lumii, în care experimentul,
preamărit de pozitivişti, nu reprezintă totuşi decît un aspect izolat, chiar
dacă nu oferă soluţii concrete, aşa cum face ştiinţa, filozofia oferă
coordonatele de referinţă, în care soluţiile concrete, oferite de ştiinţă, pot
fi comparate, apreciate, evaluate. Filozofia şi-a însuşit tot mai mult
descoperirile ştiinţei, deoarece ea nu mai poate dezbate problemele
epistemologiei fără a face apel la descoperirile fizicii şi matematicii. În
consecinţă, filozofia ştiinţei s-a dezvoltat foarte mult, pentru că atît
ştiinţa, cît şi filozofia răspund unor nevoi complementare. În privinţa
unităţii cunoaşterii, discuţia se poartă în jurul celor două forme de
relaţionare cu universul care ne înconjoară şi căruia îi aparţinem –
percepţia şi raţiunea. Deşi au existat curente care şi-au însuşit şi promovat
unilateral, reducţionist cele două condiţii de raportare la existent, precum
senzualismul şi raţionalismul, explicarea completă a procesului de
cunoaştere se face prin dubla adopţie, complementară a celor două
izvoare, după cum le denumea Blaga, cunoaşterea paradisiacă, bazată pe
datele sensibile şi pe interpretări simple, şi cunoaşterea luciferică, care se
distanţează de obiect, problematizează şi caută să descopere
semnificaţiile, misterele care se ascund în spatele obiectului, izvoare care
ar avea o importanţă egală, pentru că omul nu poate primi informaţii fără
să ia o decizie şi nu poate lua deciziile necesare fără a primi informaţii.

37
Orice activitate umană presupune o succesiune de procese informaţional-
decizionale. Spre deosebire de Im. Kant, care considera cunoaşterea ştiinţifică
cu precădere a expresie a lumii sensibile, L. Blaga consideră cunoaşterea
ştiinţifică bazată pe ipoteze şi teorii, o cunoaştere luciferică. Tocmai de aceea
ştiinţa este scuzată de multe ori că se depărtează de realitate. Despre fizica
teoretică se spune că este ceea ce credem noi despre realitate şi nu realitatea
ca atare, deşi nu trebuie ignorat faptul că tocmai plecînd de la ipoteze şi teorii,
fizicienii au reuşit să descopere de multe ori realitatea concretă. Referitor la
funcţia cognitivă a sistemului nervos, percepţia nu poate fi despărţită de
gîndire, memorie şi limbaj, care ar realiza un fel de integrare cognitivă. Dar, pe
lîngă integrarea biologică şi cognitivă, mai există o integrare, şi mai înaltă,
simbolică şi axiologică, a personalităţii care produce integrarea adaptativă a
individului, cu toate calităţile sale, la mediul înconjurător. De multe ori, reacţia
afectivă precede şi predomină pe cea cognitivă (Golu şi Dicu, 1972). Se poate
vorbi chiar de o cunoaştere afectivă, la care apelează mai ales cunoaşterea
artistică. De aceea, chiar dacă mai apar uneori anumite deosebiri, valorile
afective se suprapun de obicei peste cele de utilitate. Cele două emisfere
cerebrale explorează lumea în mod diferit. Dar ele comunică şi colaborează
între ele prin intermediul corpului claos, aşa încît, în cele din urmă, rezultă o
cunoaştere unitară. A. Restian spune că “Pentru a putea unoaşte lumea sub
toate aspectele ei, semnalele primite trebuie să fie atît de amestecate,
prelucrate, elaborate şi integrate, încît am putea vorbi de o unitate a
formaţiunilor şi a mijloacelor care intervin în procesul de cunoaştere, adică de
o unitate a cunoaşterii senzoriale cu cunoaşterea raţională, a cunoaşterii
cognitive cu cunoaşterea afectivă, a cunoaşterii artisitice cu cunoaşterea
ştiinţifică, a cunoaşterii ştiinţifice cu cunoaşterea filozofică şi aşa mai departe.

38
 ROMÂNII DIN VOIVODINA – O
COMUNITATE CARE DĂINUIE

Costa Roșu, Românii din Voivodina Republica Serbia.

Povestea unei populații care persistă. Album
monografic, fotografii de Todor Ursu și Diana Ocolișan,
desene de Viorel Flora, prefață de Nicu Ciobanu,
Zrenianin, Editura Institutului de Cultură al Românilor
din Voivodina, Alba Iulia, Editura Altip, 2015, Biblioteca
ALCAP: albume, cataloage, programe, 296 p., ISBN 978-
86-87803-71-8.

Apărută în condiții editoriale și tipografice deosebite, conținând o

serie de fotografii și imagini de colecție, lucrarea semnată de academicianul
Costa Roșu, Românii din Voivodina, Republica Serbia. Povestea unei populații
care persistă. Album monografic, reprezintă o piatră de temelie în bibliografia
națională și universală.
Volumul a văzut lumina tiparului în 2015, fiind apărut sub egida
Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina, din Zrenianin, în colaborare
cu Editura Altip, din Alba Iulia. Fotografiile sunt realizate de Todor Ursu și Diana
Ocolișan, desenele de Viorel Flora, iar prefața este semnată de Nicu Ciobanu.
După cea de-a doua Conflagrație care a marcat destinul omenirii,
populația românească de la Sud de Dunăre și-a căutat mereu identitatea
națională prin nenumărate mijloace, mai ales cele spirituale și culturale.
Aceasta a devenit o prioritate de prim rang. Reprezintă, astfel, un efort
permanent de păstrare a limbii materne, a tradițiilor și obiceiurilor, a
credințelor și valorilor pe care le afirmă identitatea în această zonă de
conglomerate etnice. Această populație care persistă, „care stăruie”, sunt
românii din Voivodina.
Subiectul „persistenței românilor” în arealul Banatului istoric se
regăsește într-o multitudine de lucrări, în ultima jumătate de secol, „sunt
scrieri care tratează diversitatea și imaginea românilor din Banatul sârbesc,
respectiv totalitatea vieții minoritarului român și promovarea acestuia”. (Nicu
Ciobanu, Prefață – Universul minoritarului drept model și experiență
existențială, p. 4).
Albumul monografic este structurat în șapte capitole, pe trei secțiuni:
Locuri: I. Localități cu români din Banatul sârbesc; II. Localități cu români din
Bačka; Oameni: III. Personalități românești din Voivodina; IV. Cultura populară;
V. Literatura și presa scrisă din Voivodina; VI. Activitatea de amatori la românii
din Banatul sârbesc; Urme: VII. Vechi pezențe culturale românești. Ultimul
capitol, al VIII-lea, Românii din Voivodina în imagini, conține fotografii cu
localități cu români din Voivodina, oameni de seamă, manifestări culturale și
reuniuni științifice, edificii de patrimoniu și case vechi tradiționale, biserici
românești din Banatul sârbesc, cimitire și cruci de ocrotire.
Încă din Cuvântul înainte al lucrării, semnat de academicianul Costa
Roșu, aflăm de cea mai veche atestare documentară a prezenței românilor în
spațiul bănățean, „încă din secolul al IX-lea și începutul secolului al X-lea” (p.
6), vechimea lor pe aceste meleaguri fiind confirmată de multe izvoare istorice
scrise și nescrise.
39
Capitolul I al lucrării este dedicat trecerii în revistă a tuturor localităților cu
români din Banatul sârbesc, fiind prezentate în ordine alfabetică și conținând
informații privind istoria locului, așezarea geografică, date demografice și
patrimoniale. Aceste locuri încărcate de istorie sunt: Alibunar, Biserica Albă,
Barițe / Sân-Ianăș, Coștei, Cuvin, Dobrița, Doloave, Deliblata, Ecica, Glogoni,
Grebenaț, Iablanca, Iabuca, Iancov Most (Iancaid), Jamul Mic, Locve / Sân-
Mihai, Maramorac, Marcovăț, Mărghita, Mesici, Nicolinț, Omolița, Oreșaț,
Ovcea, Râtișor, Rusko Selo (Chisoroșul), Satu-Nou, Sălcița, Seleuș, Srediștea
Mică (Pârneaora), Straja, Sutiesca / Sărcia, Toracu-Mare, Toracu-Mic / Torac,
Uzdin, Vârșeț, Vladimirovaț / Petrovasâla, Vlaicovăț, Voivodințul. În marea lor
majoritate, aceste localități sunt mixte, cu români și sârbi. După spusele
autorului, „în Banatul sârbesc au trăit români, în comunități organizate, până în
urmă cu zece, douăzeci de ani, și în localitățile Ban. Dubica, respectiv
Mărghitița, Ban. Karlovac, Gaj, Kajtasovo, Kusić, Jasenovo, Ilandža, Kačarevo,
Nakovo, Parta, Radojevo, Samoš, Sefkerin, Srediștea Mare, Uljima, Zagajica,
Žitište, Kikinda, Klek...” (p. 31).
Următorul capitol – II. Localități cu români din Bačka – conține
informații documentare care atestă prezența populației românești de dincolo
de Tisa, „despre noi, cei care trăim acum, în acest oraș, dar îndeosebi despre
românii noștri care au trăit în urmă cu cel puțin două secole pe aceste
meleaguri – la Novi Sad și nu numai la Novi Sad, ci și la Sremski Karlovci,
Petrovaradin și Srbobran.” (p. 40).
Tradiția istorică și culturală a românilor de pe aceste meleaguri este
surprinsă în diverse lucrări cu caracter științific și documentar. Sunt amintite în
acest capitol – III. Personalități românești din Voivodina – volume importante
ce pun amprenta asupra specificului cultural al zonei: Radu Flora, Oameni de
seamă... Contribuții la istoria culturală a românilor din Voivodina (Zrenianin,
1973); Nicolae Iorga, Oameni care au fost (București, 1934-1939); Octavian
Goga, Precursorii (București, 1930); Aurel Cosma, Bănățenii de altădată (1930);
Gligor Popi, Românii din Banatul sârbesc (monografie) (Panciova – București,
1993); Costa Roșu, Bănățenii noștri de altădată (articole monografice publicate
în săptămânalul „Libertatea”, Panciova, 1991); Ștefan N. Popa, O istorie a
literaturii române din Voivodina (Panciova, 1997) etc. Printre oamenii de seamă
amintiți aici, îi menționăm pe: Vasile Diaconu (zugrav la mănăstirea Tismana),
străbunicul cărturarului Constatin Diaconovici Loga (director al școlilor
naționale din Caransebeș și Biserica Albă), Paul Iorgovici (secretar al
Episcopiei), Damaschin Bojincă (jurist, filolog și traducător), Nicolae Tincu Velea
(protopop al Vârșețului, profesor, poet și istoric), Avram Corcea (preot și
folclorist), Ion Pop Reteganul (învățător, scriitor și publicist), Ion Muncean
(profesor universitar), Moise Costici (jurist și om politic), scriitorii: Ion Păduraru
(pseudonim Ion Bălan, poet), Vasko Vasile Popa (principalul fondator al mișcării
literare postbelice, alături de Radu Flora și Aurel Gavrilov), Mihai Avramescu
(dramaturg), Slavco Almăjan (poet) și mulți alții. Sunt evidențiați aici poeți,
prozatori, critici literari, cercetători, istorici, lexicografi, publiciști, monografi,
artiști plastici, regizori de teatru sau film, medici etc.
Cultura populară, cel de-al patrulea capitol al volumului, în cele patru secțiuni
ale sale – A. Primii culegători de folclor bănățean; B. Primele cercetări în teren
(organizate); C. Înființarea S.L.R. și a Comisiei de Folclor; D. Înființarea Societății
Române de Etnografie și Folclor din Voivodina – cuprinde numeroase informații
privitoare la activitatea de cercetare și culegere a folclorul românesc din
Banatul sârbesc. Astfel, sunt reliefate diferitele perioade de cercetare,
respectiv, perioada interbelică (1937-1940), atunci când s-a afirmat și propagat

40
folclorul bănățean în publicațiile periodice „care au apărut la Vârșeț, Panciova
și Becicherec (Zrenianinul de azi), chiar și acelea care au servit în unele
perioade scopurilor unor partide politice ale vremii («Foaia poporului român»,
«Biruința», «Democratul»). «Nădejdea» și calendarele ei anuale au publicat,
totuși, cele mai multe contribuții folclorice (...) în mai multe rânduri adresându-
se chiar cititorilor cu rugămintea de a trimite creații populare și organizând și
unele concursuri pe această temă.” (p. 56-57). Perioada postbelică vizează
activitatea unor culegători de folclor, precum Radu Flora, Elena Petrovici,
Simion Drăguța, Aurel Păsulă, Ion Surducean, Trifu Baba, Nicoale Orza și alții.
Primele cercetări organizate în teren au fost realizate de Mirjana Ilić și de Elena
Petrov, de la Secția etnografică a Muzeului Provincial din Novi Sad (Muzeul
Voivodinei). După părerea autorului, „pasul cel mai important, totuși, în
cercetarea folclorului nostru bănățean, și decisiv chiar, îl are înființarea
Societății de Limba Română din Voivodina, în martie 1962” (p. 68), atunci când
folclorul literar a fost abordat în cadrul unor importante sesiuni cu caracter
științific. Astfel, Comisia de Folclor publică diverse lucrări de sinteză asupra
folcloristicii din acest areal. Un eveniment deosebit îl constituie înființarea, în
26 martie 1995, Societatea (Fundația) Română de Etnografie și Folclor din
Voivodina, „cu scopul bine stabilit de a cultiva și promova valorile culturii
populare românești de pe aceste meleaguri și de a contribui la cercetarea și
afirmarea folclorului literar și muzical, a tradițiilor și obiceiurilor românilor de
aici.” (p. 72).
Capitolul dedicat literaturii și presei scrise evidențiază importanța acestor
ramificații ale culturii în viața comunității etnice a românilor din Voivodina.
Sunt amintiți primii publiciști români din Voivodina: Paul Iorgovici, Damaschin
Bojincă, Iosif Tempea, Avram Imbroane, Petru Țepeneag, Ion M. Roșu, iar dintre
publicații, menționăm periodicele: „Opinca”, „Educatorul”, „Nădejdea”,
„Plugarul român” (cu suplimentul umoristic „Baba satului”), „Convorbiri
pedagogice”, „Steaua”, „Educatorul”, „Familia”, „Opinca”, „Graiul Românesc” –
„prima publicație românească din Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor.” (p.
91), „Lumina”, „Democratul”, „Novo doba” (ziar bilingv), „Foaia poporului
român”, „Graiul strămoșesc” („publicație pentru cultură, artă, educație socială
și știință”, p. 94), „Oglinda” (bilingv), „Informatorul” (trilingv), „Cuvântul
românesc”, „Foaia bobocilor”, „Foaia Sâmiaiului”, „Tibiscus”, „Gazeta de
Seleuș”, „Tradiția”, „Anuarul”, „Piramida”, „Libertatea” (cu suplimentele:
„Cuvântul tineretului”, „Tinerețea”, „Bucuria pionierilor”, „Libertatea literară” –
ce se transformă în „Lumina”, revistă de literatură, artă și cultură, „Femeia
nouă”, „Satul”). Editura „Libertatea” este unica editură românească și „avea
încă de la început un caracter universal, fără o profilare concretă pe categorii și
colecții de carte” (p. 97). Aceasta editează, începând cu anii 1980, o serie de
Opere alese ale scriitorilor consacrați în acest spațiu cultural.
41
În paralel cu activitatea publicistică și editorială, în spațiul cultural bănățean de la
Sud de Dunăre, apar primele cărți în limba română. În urma cercetărilor înteprinse,
autorul menționează faptul că învățătorul Romulus Roman este cel care publică la
Panciova primele cărți românești: „Calendarele poporului sunt adevărate manuale de
culturalizare a maselor”. (p. 105). Alte lucrări menționate sunt: Poezii poporale din
Banatul iugoslav, Flori sacre (versuri), de George Bulic, În zori (versuri), de Mihai
Avramescu, Drum prin noapte și prin zi (versuri) de Radu Flora, Cântecul satului meu
(versuri), de Ion Bălan etc. Alături de Editura „Libertatea” (înființată la Vârșeț, în
1945), au mai funcționat și alte edituri și tipografii: Editura Uniunii Culturale (1945-
1949), Editura Uniunii Societăților Culturale din Voivodina – Secția pentru români
(din 1950, transformată în Editura „Frăție și Unitate”), Editura „Lumina”, Editura
Societății de Limba Română din Voivodina, Editura „Tibiscus” (Uzdin), Editura
„Fundației” (Novi Sad), Editura Consiliului Național al Minorității Naționale Române
(Novi Sad), Editura Institutului de Cultură al Românilor din Voivodina (Zrenianin).

Un capitol aparte este dedicat formațiilor corale, fanfarelor, orchestrelor de muzică

populară, manifestărilor culturale și reuniunilor cu caracter științific – VI. Activitatea
de amatori la românii din Banatul sârbesc. „Cu anii 1869 începe perioada de avânt în
viața muzicală a românilor din Banatul sârbesc”, notează Costa Roșu. (p. 112).
Această perioadă coincide cu perioada în care s-au înființat primele coruri,
reprezentând o bogată tradiție orală a comunității. Dintre manifestările culturale ale
românilor din Voivodina amintim concursurile muzicale și festivalurile, la care
participă soliști și orchestre de muzică populară și formații de dansatori, fanfare și
formații corale, iar dintre reuniunile cu caracter științific, menționăm sesiunile
științifice, simpozioanele internaționale, conferințele care reflectă „mozaicul
bănățean, care este, de fapt, o realitate istorică și contemporană și care stă sub
semnul acestui pluralism cultural, etnic, lingvistic, confesional, al interferențelor
dintre națiuni și culturi.” (p. 127).

In capitolul VII. Vechi prezențe culturale românești sunt prezentate elementele de

patrimoniu și înregistrarea acestora. „Este vorba – notează autorul – de o frumoasă
colecție de obiecte etnografice, cu o vechime de o sută, iar unele chiar și de peste
două sute de ani: piese de port, îmbrăcăminte, țesături, cusături, broderii. Fiecare
din ele cu un destin și trecut propriu.” (p. 136). Colecția de obiecte se regăsește în
„Casa românească” înființată la Uzdin, Camerele etno înființate în localitățile Satu-
Nou, Iancov Most și Nicolinț și Complexul muzeal „Casa bănățeană”. A doua parte a
acestui capitol prezintă succint bisericile ortodoxe românești din Voivodina: Biserica
Ortodoxă Română din Alibunar „Adormirea Născătoarei de Dumnezeu”, Biserica
Ortodoxă Română din Barițe / Sân-Ianăș „Sf. Arh. Mihail și Gavril”, Biserica Ortodoxă
Română din Biserica Albă „Pogorârea Duhului Sfânt”, Biserica Ortodoxă Română din
Chisoroș / Rusko Selo, Clec (Klek), filie a Parohiei Ortodoxe Române din Iancov Most /
Iancaid, Biserica Ortodoxă Română din Coștei „Sf.

42
Teodor Tiron”, Biserica Ortodoxă Română din Cuvin „Sf. Proroc Ilie”, Biserica Ortodoxă
Română din Deliblata „Pogorârea Sfântului Duh”, Biserica Ortodoxă Română din
Dobrița „Adormirea Născătoarei de Dumnezeu”, Biserica Ortodoxă Română din
Doloave „Sf. Mare Ierarh Nicolae”, Biserica Ortodoxă Română din Ecica „Pogorârea
Duhului Sfânt”, Biserica Ortodoxă Română din Glogoni „Adormirea Născătoarei de
Dumnezeu”, Biserica Ortodoxă Română din Grebenaț „Înălțarea Domnului”, Biserica
Ortodoxă Română din Iablanca „Pogorârea Duhului Sfânt”, Biserica Ortodoxă Română
din Iabuca „Sfântul Marele Mucenic Dimitrie”, Biserica Ortodoxă Română din Iancov
Most / Iancaid „Sf. Ioan Botezătorul”, Biserica Ortodoxă Română din Jamul Mic „Sf.
Arh. Mihail și Gavril”, Biserica Ortodoxă Română din Locve / Sân-Mihai „Sf. Arh.
Mihail și Gavril”, Biserica Ortodoxă Română din Maramorac „Pogorârea Duhului
Sfânt”, Biserica Ortodoxă Română din Marcovăț „Sf. M. M. Gheorghe”, Biserica
Ortodoxă Română din Mărghita „Nașterea Născătoarei de Dumnezeu”, Capela
Ortodoxă Română din Mesici „Constantin și Elena”, Biserica Ortodoxă Română din
Nicolinț „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, Biserica Ortodoxă Română din Omolița
„Nașterea Născătoarei de Dumnezeu”, Biserica Ortodoxă Română din Oreșaț „Buna
Vestire”, Biserica Ortodoxă Română din Ovcea „Sf. Împărați

Constantin și Elena”, Biserica Ortodoxă Română din Panciova Sf. M. Mc. Dimitrie”,
Biserica Ortodoxă Română din Râtișor „Sf. Ierarh Nicoale”, Biserica Ortodoxă Română
din Sălcița „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”, Biserica Ortodoxă Română din Sutiesca /
Sărcia Română „Sf. M. M. Dimitrie”, Biserica Ortodoxă Română din Satu-Nou
„Pogorârea Duhului Sfânt”, Biserica Ortodoxă Română din Seleuș „Pogorârea Duhului
Sfânt”, Biserica Ortodoxă Română din Srediștea Mică (Pârneaora) „Sf. Arh. Mihail și
Gavril”, Biserica Ortodoxă Română din Straja „Nașterea Născătoarei de Dumnezeu”,
Bisericuța – Muzeu „Sf. Arh. Mihail și Gavril” din cadrul Complexului Muzeal „Casa
bănățeană”, Torac, Biserica Ortodoxă Română din Toracu-Mare / Torac „Sf. M. M.
Gheorghe”, Biserica Ortodoxă Română din Toracu-Mic / Torac „Nașterea Născătoarei
de Dumnezeu”, Biserica Ortodoxă Română din Uzdin „Sf. M. M. Gheorghe”, Biserica
Ortodoxă Română din Vârșeț „Înălțarea Domnului”, Biserica Ortodoxă Română din
Vladimirovaț / Petrovasâla „Pogorârea Duhului Sfânt”, Biserica Ortodoxă Română din
Vlaicovăț „Sf. M. M. Gheorghe”, Biserica Ortodoxă Română din Voivodinț „Sf. Mare
Mucenic Gheorghe”.

Ultima parte a acestei impresionante lucrări – VIII. Românii din Voivodina în imagini –
cuprinde o serie de fotografii de colecție a locurilor, caselor locuite de românii din
Banatul sârbesc, a edificiilor culturale și bisericești, dar și portrete ale unor oameni
de seamă ai acestei comunități de la Sud de Dunăre. De asemenea, lucrările
graficianului Viorel Flora, inserate pe tot parcursul cărții evidențiază aspecte din viața
comunității, și locuri surpinse în tușuri remarcabile.

43
 Albumul monografic, semnat de academicianul Costa Roșu, reprezintă
un punct de referință în bibliografia românească pe care îl putem „caracteriza
drept un scurt tratat de istorie culturală, fiind o lucrare de sinteză despre
aspectele semnificative care constituie ființa românului monoritar din
Voivodina.” (Nicu Ciobanu, Prefață, p. 4).

44
 Un jardín
maravilloso
Elen Lackner
ARGENTINA
Nuestra madre tierra, lar de nuestra esencia. Vivimos en un jardín maravilloso,
aposento de colores que nos llena de sensaciones, un entorno natural,
rodeados de plantas, flores, árboles, océanos, lagos, montañas etc. La tierra
tiene música para todos los que saben escuchar. Los árboles, grandiosos
hacedores de paisajes increíbles en sus distintas formas, son como
monumentos vivientes, algunos son arbustos, otros extienden sus ramas
queriendo tocar las nubes. Dicen que ellos son los esfuerzos de la tierra para
hablar con el cielo que sabe escuchar. Sus raíces se extienden en las
profundidades de la tierra abriendo grietas, su hojas en miles de formas,
destacan su belleza y son el porqué de nuestra vida, purificando el aire que
respiramos. Si amas la naturaleza apreciarás cada objeto de ella, encontrando
por doquier su belleza. Hasta no hace mucho este escenario era puro y sano,
pero ya la tierra no resiste ni tolera nuestro comportamiento, incluye nuestra
irresponsabilidad.
Hace mucho tiempo, la tierra fue un paraíso de animales y aves quienes vivían
con suma libertad, tenían infinitos territorios a su merced, inmensos valles, se
cubrían de ellos, reproduciéndose con entera libertad. El clima era benévolo y
la comida abundante. Los animales no eran cazados si no era para la propia
alimentación del ser humano, o la supervivencia entre ellos mismos. Las aves
no se comercializaban, sus trinos envolvían las copas de los árboles y en sus
ramas, variados nidales eran el hogar de muchísimos de ellas, hoy, muchas
ya extinguidas. Pero cuidemos lo que queda, admiremos lo fascinante de su
especie, depende de nosotros, disfrutemos su magia tan especial. Pero como
debe prevalecer el optimismo y la felicidad, debemos tener la capacidad de
saber admirar cada pedacito al alcance de nuestra vista. No nos damos cuenta
todo lo que tenemos a nuestro alcance, los verdes, su increíble diversidad de
tonos, el roce de las ramas, sus hojas movidas por el viento, los trinos de los
pájaros, el correteo del ámbar en la brozas, el ruido del mar, la placidez de las
lagunas, la lluvia, todo en su conjunto nos regala, calma y paz.

45
 Tan solo debes proponértelo, sal al aire libre, respira profundo, huele el
perfume de las flores, camina bajo la lluvia, observa, siente el viento en tu
cara, abre tus manos y déjalas entibiarse con el calor del sol, te sentirás
especial, solo hay que decidirse con que ojos observamos, verás los colores
que posees en tu interior, será tu fuente de inspiración, así como lo ves, así
actuarás en tu diario vivir, para comunicarte, para escribir poesía etc..
Muchas veces tenemos la necesidad de concentrarnos, que nada nos distraiga,
lo logra quien puede darse el lujo de tener un jardín en su casa, que haya
alguno que otro árbol, o si tienes un parque cercano, es como que alcanzamos
la calma profunda, la mente descansa y los pensamientos de ordenan . Aunque
toda la naturaleza merece dedicación en mostrarse, las flores y el canto de los
pájaros tienen mi preferencia. Además de sus atractivos colores y formas (
algunas con forma de animales) muchas poseen fragancias especiales.
También sirven para demostrar afecto. Ellas son el órgano reproductor de las
plantas, las visitan insectos, también las aves, que se encargan de su
fecundación. Casi todas abren sus pétalos durante el día pero existen especies
como los cactus que los abren de noche. Y los pajarillos: ¿Acaso existe algo
tan bello en nuestro alrededor como escuchar sus variados trinos? Es el canto
característico de la primavera, el despertar a la vida. Ellos comienzan a
escucharse a diferentes horas, tienen su propio reloj biológico, algunos
despiertan su canto antes del amanecer, otros cuando aparece la luz del sol.
Así aparece un armónico concierto de gorjeos y silbos, luego se aminora con el
correr de la tarde y va en aumento cuando el sol está por esconderse. ¿Cuál
es el motivo del llamado tan armonioso de los machos, ya que la hembra no
canta solo chispea apenas? Es el llamado del apareamiento y cuanto más
fuerte cante, tiene más posibilidades de que la hembra lo acepte. ¿No es
increíble y tierno? Los pájaros son el grito de la naturaleza, el llamado al amor,
la sinfonía perfecta, el diapasón natural de sus maravillosas cuerdas vocales.

46
 EL HOMBRE SIMÉTRICO

LUIS GARCIA ORIHUELA

SPANIA

Todo en él era simétrico, pero lo desconocía. No solo la manifestaba, si no que

la contenía. Su cuerpo, las facciones de su rostro, sus ojos; todo él era simetría
pura, hasta en su forma de andar, de sentarse. Podría haber sido cortado con
una gran guillotina por la mitad y el resultado habría sido dos mitades
perfectas, inmejorables, impecables. Solo hacía falta verle frente a un espejo
para darse cuenta de que no había lado izquierdo o derecho en el reflejo. Si
hubiera sido quizás más observador, se habría dado cuenta de que incluso en
sus descansos era simétrico: doce horas despierto, doce horas dormido; igual
de calorías en la comida que en la cena.
A su paso por donde fuera que anduviese ¡como no¡ era seguido por los ojos
de hombres y mujeres, mitad y mitad, atraía a uno de cada dos, de la misma
manera que a las invitaciones de bodas, bautizos o comuniones si acudía a una
a la otra no lo hacía. Nadie en el mundo había como él, quizás porque la
naturaleza no podía permitirse más de un hombre simétrico, con todo lo que
esto conllevaba si uno se ponía a pensarlo con detenimiento. Un hombre
simétrico, era un hombre único.
En algún momento concreto debió de darse cuenta, de intuirlo… con la mitad
del mundo se llevaba bien y con la otra mitad… bueno, está claro. En el trabajo,
por ejemplo, disfrutaba la mitad de las vacaciones que los demás compañeros
de la empresa en que trabajaba, si ellos tenían treinta días el solo gozaba de
quince, sin embargo él, de sus doce horas de estar despierto solo trabajaba
seis y su sueldo era justo la mitad del sueldo más alto, por lo que no le
quedaba nada mal existiera esa relación laboral. Era como si un reloj interno le
dijera cuando algo no funcionaba bien en su simetría y de pronto supiera que
hacer para subsanarlo. Si compraba un regalo, un reloj por ejemplo, no
compraba el reloj que valiera lo que la mitad del más caro, si no que en ese
caso la simetría se daba respecto al montante del dinero que llevase en el
bolsillo: La mitad sería el precio que buscase… Aunque tuviera que regatear y
trapichear con el vendedor para conseguirlo. Su tendencia sexual era bisexual,
pero solo era eso, tendencia; rehusaba el contacto de unos y otros.

47
Alguna de sus dos partes simétricas le decía que algo no andaba bien y que
quizás si hubiese alguien más como él, todo cambiaría, su yin y yang se
bifurcarían, se transmutarían en un único Tao que le inundaría y reconduciría
como un ser normal, como una persona asimétrica.
El compañero que me contó la historia en el cuartel, ante mi más total
escepticismo en aquellos momentos y días; no tuvo ocasión de terminar de
narrarla al ser llamado en ese momento ante la presencia del capitán. Por
aquel entonces, en lo que pensaba cualquiera que estuviera acuartelado era en
salir al toque de corneta y tomarse unas copas junto a una buena compañía
femenina y quizás con suerte cenar y luego ir al baile que hacían todas las
noches cerca del puerto. Raro eran en esos días y más aún en sus noches, que
no se diesen peleas sin venir a cuento y terminasen en un calabozo o comisaría
durmiendo la borrachera entre los ronquidos y vómitos de otros presos civiles.
Días después, hice por verle con el fin de enterarme de más, pero fue en vano.
Le habían trasladado de cuartel y no quisieron darme más detalles en cuanto a
su destino. No me quedó pues, más que resignarme y soñar en como podría
haber acabado aquel hombre en caso de ser cierta la historia. Con el tiempo
olvidé este suceso; nunca más volví a oír hablar del tema y en mi mente quedo
archivado como: caso abierto.

Años después de haber terminado el servicio militar y estando ya casado y con

dos hijas fruto de aquellas fiestas nocturnas en el puerto, me di prácticamente
de bruces con mi amigo perdido; aunque algo más viejo, conservaba su nariz
gordinflona y sincera y aquellos ojos extremadamente claros de color azul, que
tanto dieran que hablar entre la población femenina en aquella época de
milicia en que le conocí. Tras saludarnos con efusión, con ese tipo de abrazos
que solo se dan en el ejército y que recuerdan al de un oso gris afilándose las
uñas en un tronco, nos dirigimos del centro comercial en que estábamos a un
café no muy lejano que me era conocido. Curiosidades de la vida, su nombre
comercial era «Recuerdos» el sitio era pequeño, con una decoración de sesenta
o setenta años atrás, techos bajos, pasillos estrechos, mal iluminado, lleno de
humo de cigarrillos y puros de vitola cara, y entre sus estantes con botellas
llenas de polvo con solera, figurillas de escayola barata representando
angelitos o cabezas aladas.
Nos sentamos en una de las mesas de madera que estaba libre en un rincón,
justo debajo de una lámina amarillenta por el tiempo y la nicotina acumulada,
que dejaba adivinar una batalla entre dos buques veleros en alta mar, y que en
su día debió de ser un acto valeroso y por eso se representaba con los cañones
disparando desde sus troneras, fuego, pólvora, metralla y muerte.

48
Después de tomar unas copas y unos pistachos de un color verde
sospechoso y polvoriento, tardamos poco en entrar en calor y hablar de lo
poco que teníamos en común… Del hombre simétrico.
Le hizo gracia el recuerdo de aquellos tiempos, y una vez informado y
puesto al día de mi boda, hijas, y de cómo me iba por la vida, echándose
un generoso vaso de ginebra al gaznate, hizo memoria durante lo que me
pareció una eternidad, llegué a pensar si no se le habría olvidado todo
aquello… finalmente, rascándose la punta de su nariz algo escamosa,
inició el final de la historia. Al día siguiente de hablar conmigo, le
destinaron a una base aérea de entrenamiento para piloto de cazas, de la
cual no quiso decir más, ni si quiera el nombre.
El hombre simétrico deambuló durante años en busca de una mujer
simétrica y tomando todas las Navidades sus seis uvas; una cada dos
campanadas. Cada vez que disponía de tiempo recorría una parte de la
ciudad, un barrio, unas calles. Se paraba a mirar a las ventanas a escuchar
las voces que llegaban de los locales, una risa a lo lejos quizás, una
exclamación de alguien cercano. No repetía dos veces el mismo camino,
pero tampoco pasaba ese día más allá de la mitad. ¿Por qué tenía que ser
él así? Pasaron los años sin conseguir nada, y cosas del destino, cuando
más desesperado estaba —y quizás fue eso lo que le distrajo— un
automóvil le atropelló cuando estaba cruzando distraído una calle en
dirección a su casa. El conductor se dio a la fuga, y el hombre simétrico
despertó en un hospital cercano con la pierna izquierda amputada y
sustituida por otra de madera. Era feliz sin que nadie lo comprendiera,
había dejado de ser simétrico y por fin podía dormir cuanto quisiera,
pocas o muchas horas, comer doce o las uvas que le vinieran en gana,
tener trajes impares y buscar una mujer con quien casarse, la naturaleza
ahora quizás había corregido su error, descuido o experimento.
Nos despedimos a la puerta de «Recuerdos» con un abrazo preñado de
olor a tabacos baratos, a incienso de misa cercana y a la lluvia que
empezaba a caer en esa tarde de invierno mientras a lo lejos repicaban las
campanas y unas palomas elevaban el vuelo en busca de un lugar más
seco y seguro. Me dirigí al coche aparcado en la acera de enfrente y me
giré. Por el final de la calle se alejaba un hombre asimétrico cojeando de
su pierna izquierda.

49
Las cosechas que se producían en la hacienda de Francisco Bouteille, por estar
en medio del pueblo, sufría en las cosechas innumerables hurtos a pesar de los
guardias que fiscalizaban día y noche. Así las cosas, el dueño de la hacienda
propuso que, a uno de los guardias, llamado el “tuerto Fierro”, por haber
perdido uno de sus ojos en una cacería, lo disfrazaran de fantasma para que de
esa forma ahuyentar a los ladrones. Pero la treta no sirvió de nada pues los
ladrones se dieron cuenta que el fantasma no era más que un burdo engaño.
En vista del fracaso, a alguien se le ocurrió vestir a Fierro de murciélago. Con tal
disfraz, el hombre, con un peludo traje negro, enormes orejas y sus grandes
alas se veía realmente espantable. Para hacer más verídico el asunto, trajeron
de los cerros dos pequeños murciélagos, los encerraron en una jaula, la que
Fierro transportaba mientras hacía su ronda nocturna.
En una ocasión, aparecieron volando y rodeando peligrosamente al guardia, los
padres de los pequeños murciélagos, lo que hizo que Fierro se asustara
enormemente y sacara a los pequeños y los lanzara al aire para que volaran y
se reunieran con sus padres, Luego de aquel incidente, Fierro continuó su labor
habitual, asustando a los ladrones que a estas alturas habían desaparecido
definitivamente. A la noche siguiente, mientras pasaba por el patio trasero de
la Iglesia, surgieron desde las sombras una gran cantidad de murciélagos,
sobrevolándolo y aleteando alrededor de él, acercándosele como si fueran
viejos amigos, Para espantarlos Fierros movía desesperado los brazos para
alejarlos, pero los murciélagos pensaron que quería volar como ellos y más se
le acercaban e iban a buscar más murciélagos, llegando en bandadas y
bandadas.
La gente del pueblo comenzó a alarmarse por la gran cantidad de murciélagos
que volaban en las noches llayllaínas. Y empezaron las habladurías, los
cuentos, las historias de vampiros. Algunos contaron que un murciélago
gigante y horrible que miraba con un solo ojo, y cuando abría el otro era como
una braza de fuego ardiendo. Otra señora dijo que el murciélago gigante
caminaba igual que los hombres, y que sacaba murciélagos de su propio
cuerpo y luego los lanzaba al aire para que volaran y que luego comenzaba a
llamarlos agitando sus enormes alas y entonces una inmensa cantidad de ellos
se le acercaban y lo reverenciaban con si fuera el dios de los murciélagos. Las
noticias, rumores espeluznantes y cuentos espantosos se esparcieron con
espectacularidad y aterrorizaron al pueblo entero. Hasta al cura párroco
llegaron las noticias del murciélago gigante y la feligresía en masa exigió que la
iglesia tomara cartas en el asunto, El cura también alarmado ya pensaba
dirigirse al obispo provincial en demanda de consejo y ayuda.

50
Pero, en ese momento el dueño de fundo y el administrador, le contaron al
cura que todo el asunto del murciélago era una estratagema para alejar a los
ladrones, no pensando que tal situación traería tanta alarma. El cura
resistiéndose a la risa, dio un suspiro de alivio y aparentó seriedad. Luego, en la
soledad de la Iglesia se arrodillo frente a Jesús Crucificado suplicándole
asistencia y consejo. Luego de un tiempo arrollado allí, sintió de pronto que
algo le cosquilleaba en la cabeza, miró a Jesús y vio que éste le cerraba un ojo.
Emocionado hizo la señal de la cruz y le dijo: “Gracias, Dios mío”. Luego,
rebosando de júbilo se dirigió presuroso a su oficina a preparar la prédica del
domingo.
Y el domingo el cura pronunció su sermón. Comenzó lento y bajito, luego con la
cara asombrosamente conmovida, fue poco a poco subiendo el tono de su voz
hasta alcanzar el clímax, entonces empezó a gritar con furia terribles amenazas
y castigos espantosos.
Las versiones entregadas por quienes lo escucharon, recuerdan que su prédica
fue más o menos así: “Hermanos, con gran temor en mi corazón debo aceptar
que el demonio, en el cuerpo de un enorme murciélago, se ha establecido en
nuestro pueblo con el afán de poseerlo y dominarlo. Sabemos que el demonio
llega donde tiene admiradores o servidores. ¿Y quiénes son aquí sus servidores
y admiradores?
Gritando: ¡Ustedes! Más fuerte: ¡Si, ustedes! Ustedes que, con su incredulidad,
su libertinaje y concupiscencia han abandonado al Padre y han preferido a
Satanás. Por culpa vuestra, sí, por culpa vuestra, ¡nuestro Santo Padre nos ha
abandonado y hemos quedado a merced del maligno!
AMENAZANDO: “¡Miren!, está escrito, ya pronto vendrá el fin, el Sol se pondrá
negro, la luna se volverá sangre y las estrellas ardiendo, caerán sobre ustedes.
Y sonarán las trompetas del Juicio final y caerá fuego y sangre. Un meteorito se
estrellará en contra del pueblo y abrirá un abismo de desolación de dónde
saldrán espantosos vampiros que como alacranes os comerán las carnes y
quedarán a la vista vuestros huesos. ¡Ay de ti pueblo del pecado, todo lleno de
mentiras y maldad! Heme aquí contra ti, dice Jehová.

51
La feligresía estaba aterrada.
¡Santo, Santo, Santo! Golpeábanse el pecho las beatas. ¡Ampáranos Señor!,
decía otros, mirando temerosos que el suelo se abriera bajo sus pies.
“¡Misericordia Señor! ¡Señor, ten piedad de nosotros!”
Y el cura batiendo: “Acaso cuando la Santa Madre Iglesia pedía su asistencia,
ustedes no preferían darle a la pelota. ¿Acaso por las noches, no habéis estado
bailando obscenamente en aquel antro que llaman El Rosedal? ¿Y aquellas
cantinas y tugurios donde se emborrachan desvergonzadamente? ¿Y qué
diremos de las dos casas de prostitución que visitáis asiduamente? ¿Y las idas
a la estación para aplaudir el tren de las bataclanas? ¿Y los paseos a la plaza
para lucir sus esplendorosos vestidos? Pueblo de pecadores, El los ha estado
observando horrorizado y el castigo será terrible.
El auditorio gemía, se lamentaba, lloraba pidiendo perdón. Entonces el cura
consideró que había llegado el momento: “Solo una cosa puede salvarlos. Solo
les queda una esperanza. ¡Volved al lado del Señor y su Iglesia! Ella os esperará
con los brazos abiertos. Con vuestro arrepentimiento y oraciones podremos
expulsar al demonio del pueblo. Orad hermanos, ¡Santo, Santo, Santo, es el
Señor Dios de los Ejércitos!.
Aquella misma tarde eran más de dos cuadras los fieles que querían confesar
sus pecados. La gente del pueblo cambió completamente, se arrepintieron
hasta de las faltas más leves. Aquellos días los llayllaínos fueron modelo de
virtud. Las cantinas quedaron vacías, ni siquiera el más curadito del pueblo se
embriagaba. Los partidos se suspendieron por falta de jugadores y público. El
Rosedal hubo de cerrar porque no llegaba ni un alma a bailar. Los dos
prostíbulos del pueblo vacíos. La plaza desierta, el tren de las bataclanas
pasaba en silencio. Toda la gente se veía orando en la iglesia, ahora
permanentemente llena y con sus puertas abiertas de par en par.
Entonces comenzó la reacción. Los dueños de gran número de cantinas del
pueblo, los macucos deportivos, los empresarios del Teatro, los dueños de las
quintas de recreo, las regentas de los prostíbulos, todos se reunieron, no
podían aceptar que un murciélago, por grande y maligno que fuera, tuviera el
descaro de arruinar sus negocios
Y aquí empieza la segunda parte que la dejaremos para otra oportunidad…

Podemos terminarla solo hasta la primera parte y no anunciar la segunda.

En cuanto a la prédica del cura, se puede reemplazar escribiendo que “con
tanto ardor y amenazas predicó aquella tarde el señor cura que la feligresía
quedó totalmente asustada y atemorizada. Y de ahí seguir con: “aquella misma
tarde eran más de dos cuadras…”

52
 ...un suflet de copil în zborul lui de
fluturi... astfel se definește, omul
simplu, frumos pe interior prin
frumusețea simplității sale, făuritorul de
frumuseți, izvorâte din Suflet- STelu
Pop, născut la 16 10 1957 în Sântana,
jud. Arad, în prezent domiciliat în
jud.Cluj.
Versuri participante la finala Concursului de poezie -2017, Anul Ovidiu.
Peregrin* la Marea Moartă

Cândva am vrut să ating cu sufletul stelele,

mă apropiam încet, încet…
dar ele alunecau spre cer,
am încercat să privesc în zorii zilei luna-chip împietrit,
ea-mi zâmbea suav şi blând cu zâmbetul tristeții,
mai târziu am vrut să cuprind în braţe soarele,
m-am oprit la timp, amintindu-mi de Icar,
am îndrăznit să prind în lanţuri timpul,
şi fiecare clipă ce mi se părea o veşnicie
am trăit-o cu multă patimă si iubire,
am renunţat încet, încet…
de teama soartei prometheice,
am vrut, apoi, să mă scald în lacrima universului,
mă cufundam încet, încet, încet...
şi m-am trezit
cândva... târziu... la Marea Moartă.

PEREGRÍN s. m. 1. (în dreptul roman) străin liber, lipsit de cetățenia romană sau
de dreptul latin, dar care nu era socotit „inamic public”. 2. pelerin. ◊ călător. (<
fr. pérégrin, lat. peregrinus) sursa: MDN '00 (2000)

53
 De ce suntem Născuți?

nu simt durerea ce curge valuri

printre tenebre colonade,
simt, doar,
clepsidra risipită ce picură din noi,
și fiecare pas ce conturează amprenta
iubirilor pierdute
în zâmbetul care primește aprobul clipei născută din genuni,
din sfânta încrucișare a ispitirii în cei buni,
cei mai nebuni dintre nebunii născuți din farmecul
frământării lutului sumar,
simt, doar,
culoarea ce capătă contur
în quadratura seninului din Univers,
acolo unde… unde nu’s…
acolo unde fiecare vers capătă sens
și-un adevărat culcuș cuvântului din noi…
de ce suntem Născuți, doar… din Nevoi?

54
 Unde sunt eu?

într-un decor de oglinzi venețiene,

conice, paralele, venusiene…
vine o vreme în care timpul trecător stă la taifas cu mine,
imaginea ce se reflectă’n ele capătă chipul și asemănarea mea
după reguli neștiute de nimeni,
nici chiar de mine însumi-
frânturi de zbor,
licăr de lumină,
pleoape umbrite de dor-
(ce’ngemănează în tăcere ochi mari de copil neștiutor)
iubire pătimașă,
tristețe și tăcere,
uitare eludată,
mai câte-un vis ce prinde viață în realitatea-mi efemeră,
mai câte-un sentiment și o chemare ieșite din frigidele tipare,
mai câte-un zâmbet încrustat pe buzele-mi arzânde de plăcere…
și-o inimă, o inimă sclădată’n sânge,
în flori de curcubeu…
iar întrebarea mea, târziu în vreme,
e una simplă... acesta’s eu ?

55
 Altar Iubirii
te caut cu ochii în asfințit,
te pierd în umbra soarelui umbrit,
te văd, apoi, cum tu mă cauți,
mă cauți prin tăcerea nopții...
târziu mă regăsești în visul mult dorit,
tu mă atingi cu palmele pe gene,
pe buze, pe trupul dezgolit...
tu simți cum inima-mi te cere,
cum trupul meu te vrea,
cum inima cerșește doar simpla-ți mângâiere,
și pui sărut fierbinte
pe inima înrobită de chemare- răspunsul tău- chemării mele…
mereu îţi caut paşii pe nisipul înroşit-
paşii pierduţi, paşii uitaţi, paşii regăsiţi…
din umbra paşilor
vreau să clădesc altar iubirii-
iubirii pierdute, iubirii uitate, iubirii regăsite...

56
 Salutări lui Vergilius!

adeseori te-am zărit,

umbră pierdută în tăcerea mormintelor etrusce,
căutător neobosit al liniștii eterne,
vașnic călător al timpului precar,
binefăcător neostoit al iubirilor caduce...
Tu - Duce de Plusquamperfectum-
(reflecție a oglinzilor venusiene
după o simplă regulă a energiei eoliene)
când Cuvântul prinde vers și glas,
mă plec și mă închin cuvântului venin,
preschimbat în licoarea numită vin,
(atât de drag mie și ție, surechit din antica vie).
Salut versul cotidian, poemul manifest…
într-o determinantă atitudine fest!

Clepsidra tornadelor din noi

cu ce-am rămas?
cu timpul scurs din trinitate și spațiul ce umple clepsidra tornadelor din noi…
toate ne sunt măsurate-
visuri- pieziș,
zboruri- zboruri mereu amânate,
izvoare- lacrimi,
lacrimi prelinse printre pleoape amorțite-n așteptări,
tristeți în octave,
dureri ce nu mai dor...
cu atât am rămas,
cu holograma timpului scurs din trinitate și spațiul ce umple clepsidra
tornadelor în noi.

57
 Un drum de străbătut

un drum mai am de străbătut din plinul

drumului de început mai lasă-mă, un bob
zăbavă, să-mi oglindesc chipul tăcut în umbra ta,
n urma ta...
Adastă timp,
rămâi o vreme printre runele sufletului meu,
te-aștept cu fiecare clipă,
să mă închin ție, precum unui zeu,
mai dăm răgaz de o iubire, două-
să-ți fie îngăduința singur țel,
când plouă cu Pleiade’n Univers,
vei înțelege din zboru-ți al meu zel,
rămâi cu mine o vreme,
mai am de primenit al tău harnașament,
și de trasat pe nebuloase un drum,
un drum... traseu dement...!
un drum mai am de străbătut, din plinul
drumului de început, mai lasă-mă, un bob
zăbavă, să-mi oglindesc chipul tăcut în urma ta,
în umbra ta…

58
 N.N.NEGULESCU

ASCULTÂND CERUL
CHEMAT DE ORACOL
Cu grația bucuriei ascult
Cerul Cerurilor Tatălui Genitor, Mă ia cu ele
Cerul popoarelor îngerimii poetice, trecerile zilelor
Cerul sărbătorii sufletelor. pline de făgăduinți,
De două mii de ani ascult și plecările nopților
Eternitatea Cerului Deschis, îndulcite cu aștri,
Culorile Razelor Neșterii Hristice fără să le aud pașii!
curgând prin oglinzile sferelor Din zodie în zodie
ca apele tinerei prospețimi edenic mă ia
luminoase. prin ether limpede:
la curtea însuflețirii
luminii,
pe poarta deschisă
împărăției soarelui -,
doar să-mi arăt
cu mantre iubitoare
nașterea...

59
 O CALE COSMICĂ
Dintre noi suflete
îmi cad ochii
trăirilor gemene
pe raze-n sus –,
la rădăcina mirului.
Ne privesc vederile
înminunării angelice
pe oglinzi sacerdote
de stele.
PUTEREA PROFEȚIEI
Aș adormi timpul
femeii de marmură zburătoare
din fereastră;
până s-ar lumina orbii
i-aș contempla exotismul
străfulgerării înmiresmate,
dar ea e crescută în cer
cum în vise
pe roua aerolitelor divinității
răsucite în spirală.
“ Nu-mi ești tu Prințul Crinilor!” –
îmi șoptesc întru auzirea
puterii profeției
scânteierile gândurilor ei
de preoteasă lunară :
și cu viața vieții
se duce...
MIRARE OCULTĂ
Și eu m-am mirat de mine
născându-mă
din cheia bolții în murmurul rugăciunilor,
luminat de hlamida fulgerului.
Peste șapte munți v-am văzut în extaz
diademele sufletelor. Mi-am zis: să fi fost
imaginea mântuirii eurilor, or somnul
adevărat și viu dintr—o orbire
iconografică?
Nu știu, nu știu, de-atunci îmi coboară
mereu
uimirea inimii la Magma Mater sub
biserică.
CREȘTEREA DEPĂRTĂRII
Ne crește depărtarea
drumului înroșit de gânduri:
eu stând dureros în gura nopții,
tu așteptându-ți viitorul
deasupra abisului.
Nici limba destinului nu tace
sub pielea vântului,
amestecându-ne mistuirile
cu fulgii șoaptelor!
Ar trebui să vedem înduioșați
peste lacrima lumii
ce-am scris în vise.
60
MIREASA PIERDUTĂ
Nu vorbesc în bătaia vântului cuvinte albe, fiindcă-și scutură aerul umbrele. Eu
iubesc doar cu tăceri ascetice o prințesă pelasgă de sperii urletul infernului.
Iubesc, invocând focul dorului, flacăra depărtării, perechile de miri cosmici, să-
mi prezică inelul ascunderii văzutei nevăzutei Tritogenie, Mireasa Pierdută,
Fiica Zeilor, cu priviri verzi, venusiene, care mi-a ridicat pământul.
Arătați-mi mie, călător antic ce sunt, după mersul soarelui, încoronarea iubirii.
Arătați-mi să respir o liniște, urmându-mi deasupra păsărilor zburătoare
presimțirea.
DIN GALAXIA VIITORULUI

Aveai penumbra înflăcărată

sărutul muiat în foc,
și-n taina ochilor tăi
de opal mișcător,
îți auzeam soarele
arzând
seninurile mîngâierilor.
Ah, cum ne mai tresărea
carnea poemelor, femeie
din galaxia viitorului!

61
 RUGĂ DIN ABAȚIA
SINGURĂTĂȚII

Și, vai, mult prea des

Cu trandafirii mâinilor
înghite peștera
înfloriți liturgic
împărăției timpului
într-o aureolă,
cu vulturul ei tricefal
mă rog arzând
din pântecul muntelui
la Brațele Crucii
liniștea casei!
Sângelui Tânăr
Le lasă-n somn
de Har Dumnezeiesc
copiilor geologici
să mă fac Cer.
umbra cenușii nostalgice
Cu unda iubirii
în fereastră.
încărunțită lângă mine,
mă rog Porții Sfințirii
Părinților Ei,
să îngăduie firavilor
ochi pământeni
Cuprinderea Mantiei
Îndurătoare.

62
63
A UNA OBRA INMORTAL

UN BAR DEL FOLIES BERGÉRE. Así lo bautizó.

Los placeres parisinos quedaron plasmados en un cuadro inmortal.
Bello arte el de Manet, de reflejos e ilusión.
Ocultos misterios irradia el cristal.

La mirada triste de Suzón como un enigma quedó.

Como quedaron las palabras del dandy que le habló.
Botellas de champán y cerveza hay en la mesa.
Coloridas frutas, pálidas flores, alegría y tristeza la pintura refleja.

Desde arriba se aprecian las piernas del trapecista.

Desde abajo ninguno parece observar al artista.
A lo lejos todos distraídos están.
Menos el hombre a quien la camarera parece mirar.

En los ojos de Suzon Manet su desdicha pintó.

En el espejo se ve la alegría de lo que vivió.
Pidiendo permiso a la muerte.
Logró terminar este cuadro con suerte.

64
 CEZARINA ADAMESCU

POEMELE BINECUVÂNTATEI LUMINI

Teodor Dume, Temniţa de sub rană, Editura PIM, Iaşi, 2017

ntitulat metaforic, „Temniţa de sub rană”, noul volum de
versuri al poetului Teodor Dume, poartă în el stigmatul durerii ascunse. De
altfel, şi volumele precedente, poartă în titlu însemnul – de neconfundat – al
aceleiaşi dureri: „Colecţionarul de răni”, Editura PIM, 2017; „Durerea din
spatele cărnii”, Editura PIM , 2017; „Azil într-o cicatrice”; Editura PIM, 2015;
„Moartea, un fluture alb”; Editura PIM, 2015.
Chiar din poezia inaugurală, Teodor Dume îşi mărturiseşte natura suferinţei
sale: la maladie d’amoure, o boală de care nu se moare, îndeobşte, dar nici nu
te lasă să trăieşti în pace. Pentru că iubirea e insidioasă, „doare tăcut”, „e ca un
fum de ţigară/ intră în haină şi sub piele/ vrei să iubeşti / îţi ţii respiraţia / şi
atingi / foamea începe să urle / îţi sfâşii sentimentele şi bei / bei / te îmbeţi de
iubire // şi nimic...// te-nchizi în propria-ţi rană / şi taci...” (Temniţa de sub
rană).
Solidar cu singurătatea, poetul s-a obişnuit cu ea, sunt de
nedespărţit, o poartă pretutindeni, o îmbracă în fiecare dimineaţă şi ea îi
învăluie umbra şi merg la plimbare, sub privirile complice ale cuiva de sus care
decupează „un petec de cer”(Haina de schimb). Nu e ceva neobişnuit ca poetul
să-şi poarte cu el singurătatea.
Teodor Dume este un poet modern, preocupat de propriile viziuni
stranii: el observă cum: „lucrurile trec prin mine / ca apa dintr-un val pornit / să
invadeze malul” – şi îşi încheie poemele cu unul sau două versuri concluzive
care, de cele mai multe ori constituie şi cheia întregului discurs liric: „alături un
câmp deschis / aşteaptă înţelepciuea” (Imitaţie). Autorul a renunţat în
poemele sale la majuscule, la semne de punctuaţie, la folosirea excesivă a
metaforelor şi epitetizării, versurile sunt caracterizate de o economie a
mijloacelor de expresie, dar urmează firul ideilor.

65
 În unele din poezii, există chiar viziuni apocaliptice: „cresc umbre
şopârle şi peşti piranha / carnea supurează / îngerii plâng / peste cruci / cerul
rupt în bucăţi / văduvit de lumină şi zbor / miroase a hoit / durerea înghite totul
/ până şi imaginea în care / am trăit” (Apocalipsa ca un vin spumant). Şi
concluzia dezlegătoare de sensuri: „lăcomia e ca un vin spumant / spală setea
şi schimbă traiectorii”
Deşi într-un titlu spune: Eu, doar un nume...” – poetul e conştient de puterea
fascinatorie a acestui nume care e în stare, nici mai mult, nici mai puţin, decât
să desăvârşească infinitul. Şi cine se poate lăuda că poate să facă acest lucru?
„între o pată de soare şi / una de umbră / desăvârşesc infinitul / mă tem însă
că-ntr-o zi / Dumnezeu va uita de mine...// doar soarele cuibărit în clopotniţa
din sat / îşi va aminti cine am fost”.
Splendidă probă de smerenie şi măreţie!
În poezia „Nebunul, un trecător anonim” – poetul induce ideea că
trecătorii anonimi sunt virtual nebuni şi că umblă pe stradă, fără să se
deosebească de ceilalţi, sub privirile, la fel de anonime şi indiferente ale
trecătorilor inconştienţi.
Poezia lui Teodor Dume are substanţă, miez, esenţă şi doar, în câteva
cuvinte, redă o lume care învie sub ochii noştri. Dar mai ales, ne face părtaşi şi
ne introduce în această lume stranie (sau normală?) pentru ochii noştri care
văd straniu, ori privesc fără să vadă, dacă nu e cineva să ne atragă atenţia.
Poetul ne arată „Cealaltă faţă a lui Dumnezeu” – viziune probată pe propria
piele: „lumina vibra ca o durere / din mine ţâşneau firimituri de umbre /
creşteau tot mai mult / ca în poveste / doar crucea crestată în palmă / îmi mai
justifică existenţa / de atunci mă urc în clopotniţă / de trei ori pe zi / şi îl strig pe
Dumnezeu”. Aceeaşi clopotniţă unde s-a cuibărit soarele într-o altă poezie.
Poemele sunt, tablouri în mişcare, frânturi de vitraliu dintr-o viaţă spirituală
intensă, implicită, în care autorul are parte de haruri speciale, mai cu seamă de
harul de a vedea şi auzi, ceea ce alţii nu văd şi nu aud. De pildă, naşterea unei
noi zile, e văzută de poet, cu totul aparte: „se face noapte şi zi toate deodată /
în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu / linişte / lumina picură peste roua
pitită / în urma nopţii / şi cum parcă nu-i de ajuns / măreţia lunii subţiază
orizontul / până când / în creştetul ierbii / se piteşte soarele transformat / în
zbor de păsări // şi uite aşa se mai naşte o zi” (Şi uite aşa...)

66
 Într-un alt poem, autorul subliniază ideea că, oricât de multe
întâmplări şi lucruri am înghesui în noi, tot atâtea goluri vom avea în suflet. Un
paradox. De altfel, poetul este conştient de darul de a percepe altfel existenţa
şi tot ce se petrece în jur: „aud dimineaţa un cor de păsări / cu aripile frânte /
sau poate / noaptea sângerează pe / pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în
aşteptarea umbrelor // cine altul decât mine aude / durerea cum trece / prin
lumină ca / un fulger / rostogolindu-se sub zid / în căutarea a ceea ce am fost //
tăcut ca o umbră / nelocuită de nimeni / mă afund în mine şi aştept // cine
altul...” (Cine altul...)
Aplecat către mişcările şi vocile sinelui şi ecoul acestora, poetul simte
schimbări şi naşteri de stări necunoscute, care sperie şi zdruncină liniştea,
astfel încât, el spune: „aş vrea să redevin ceea ce am fost” (Să nu mă întrebi de
unde vin). Cel mai mult îl nelinişteşte pe om faptul că nu ştie totul despre sine.
Sunt lucruri care ne depăşesc suportabilitatea. Poezia „Templu” – dezvăluie
această atavică spaimă: „corpul meu e un templu în care intru / dimineaţa la
amiază şi seara / pentru dezvelirea sufletului / această golire e un ritual şi / îl
practic în spaţiul în care / doar iubirea coboară / o dată cu lacrima lui
Dumnezeu”
În această ipostază, poetul se lasă în mâinile lui Dumnezeu, cu
încredere: „nici nu-mi pasă de celelalte lucruri / atâta timp cât primesc
binecuvântarea / fie şi pentru câteva clipe / încetez să mai fiu ce am fost /
durerea se transformă în linişte / îmi împreunez palmele / să pot vorbi cu
Dumnezeu apoi / mă plimb prin universul din mine / pentru că / fiecare bătaie
de inimă e o poartă/ prin care trece viaţa spre o altă viaţă // în momentul de
faţă / sunt o secvenţă sau orice altă mişcare / prin care trec dintr-un anotimp
într-altul / spre un loc unde oamenii pleacă mereu” (Templu).
Experienţe covârşitoare care dau naştere la creaţii aidoma. Orice
cuvânt e important şi devine emblematic.
Cartea aceasta e un bilanţ provizoriu pe care poetul îl face din când în când, ca
să ştie cum stă. Uneori se instituie o stare de urgenţă, pe care, depăşind-o, el o
ia de la capăt, cu fărâmele amintirii şiroindu-i pe trup, care, totuşi, l-au spălat şi
curăţat de gânduri negre. Dar şi, ajutându-l să se desprindă fără grimase de cel
care a fost, trecând insidios în cel care a rămas, ca-n entropia luminii, dintr-o
stare în cealaltă, rămânând aceeaşi esenţă. Viziuni fabuloase, unele aproape
şocante: „cerul crapă de lacrimi”; „cerul văduvit de zboruri / zădărniceşte
lumina”; ş.a.

67
 Oricât s-ar afla poetul de preocupat de propriile stări, nu poate să nu
privească în jur, la ce se întâmplă, în calitate de locuitor al cetăţii. Un fel de
absurd cotidian care-ţi macină existenţa şi te împiedică să vezi şi lucrurile
plăcute de lângă tine: „la ora de ştiri se anunţă calamităţi / îngheţ la minus 18
grade / un om dispare sub gheaţa de pe Criş / patru morţi pe DN 1/ un miting
de protest neautorizat / invadează palatul Cotroceni / preşedintele se chirceşte
/ printre manifestanţi şi / strigă la opoziţie / dezgheţul neputinţei / urneşte ura
/ durerea / se deşiră ca un ghem / 44 de răniţi într-un incendiu din Bucureşti / îl
caută pe Dumnezeu // cerul crapă de lacrimi // războiul neputinţei continuă /
ura înaintează ca un pârjol / frica se aciuieşte în tranşeele / mult prea strâmte
ale indiferenţei // Dumnezeu se uită pieziş / oamenii nu mai sunt ceia ce au fost
// ce timpuri, Doamne! / în mine ochiul tău caută înţelepciunea” (o zi din
România).
Ca şi Solomon în Sfintele Scripturi, Teodor Dume nu râvneşte la bogăţii
nenumărate, ci doar la un strop de înţelepciune, care-l poate face fericit.
Înţelepciunea este adevărata bogăţie. Ca şi imaginea celui care a fost şi pe care
o caută necontenit în cel care este. Dar şi, în mod paradoxal, dorinţa de a-şi
căuta o altă identitate: „îmi trec chipul prin piatra / spălată de val / şi mâine / o
să-mi iau o altă identitate” (De împrumut).
Raportarea permanentă la Dumnezeu este o dimensiune covârşitoare
a poetului Teodor Dume, aproape în fiecare poezie, apare Dumnezeu într-un
chip sau altul, de cele mai multe ori, comunicarea colocvială este vie, dinamică,
alteori, ruga copilului se înalţă către Tatăl său: „e târziu, Doamne! / ţine-mă pe
genunchi în seara asta!” (Ca între Tată şi Fiu).
Un alt personaj care apare frecvent în lirica lui Teodor Dume este
moartea pe care poetul învaţă s-o îmblânzească şi adeseori îi place s-o
păcălească: „ceea ce nu ştie moartea despre mine / e partea pe care dorm / nu
întotdeauna aceeaşi / de altfel a devenit o plăcere/ să păcălesc moartea”
(Partea din care lipsesc).
Clopotul e, de asemenea un element de construcţie lirică, apărând
frecvent, fie sub forma dangătului, fie a clopotului în sine. Poetul spune la un
moment dat: „dacă aş putea să uit / m-aş reîntoarce în mine / ca dintr-o
aşteptare // şi toate lucrurile ar deveni utile...” (Culoarea fluturelui, toamna...)
Neputinţa de a uita este apanajul poetului: lucruri, chipuri, senzaţii, stări.
Impregnate în memorie, ele devin imagini poetice. Lumina şi întunericul, au de
asemeni, un rol covârşitor, depinde doar de ce parte se agaţă omul; de frânghia
de întuneric sau de sârma de lumină: „e noapte între ani / un păianjen se
caţără / pe întunericul din mine / strâng între palme lacrimi / şi ultimul sărut /
apoi / îl strig pe Dumnezeu // dincolo şi dincoace de mine / respiră o altă lume”
(Dincolo de sfârşitul adâncului). Dar lumina e văzută de poet astfel: „dinspre
răsărit se eliberează lumina / ca o jertfă...” (Starea de independenţă).

68
Despre sine, şi lumea construită de el în vers, autorul spune: „nu ştiu dacă sunt
fericit sau trist // locuiesc printre anotimpuri şi / uneori desdenez inimi / pe
chipurile de icoane / (...) // în jurul meu un gol / şi multă tristeţe // poate că
doar eu voi locui / în lumea aceasta / în care / nu va mai fi niciun mâine...”
(Deasupra tuturor lucrurilor există un timp, parte din mine).
Despre universul creat de poet pentru sine, în care colindă cunoscuţi
şi necunoscuţi, Teodor Dume scrie: „am o stare care nu-mi aparţine / mă
strâng uşor în universul din mine / şi-mi imaginez o lume în care / oamenii să se
plimbe / prin mine / să-i mângâi să-i simt / şi-n cele din urmă / să le îmbrac
tristeţea cu iubire // în adâncul meu e frig / noaptea abundă de umbre / pe
asfalt multe inscripţii / e un fel de atentat la linişte / nu mi-e frică / fac schimb
de priviri şi / merg mai departe // spaţiul dintre noi e un fel de oftat // într-o zi
cineva o să umple / golul acesta şi o să mă bucur/ pentru că oamenii / intră în
amintirea celorlalţi / lăsând o poveste...” (Un fel de atentat).
Ploaia, frigul, îngheţul, sunt şi ele complice cu stările omului: „am
ochii unui condamnat // mă târăsc prin culoare / şi nu pot / să repir prea mult /
dincolo de liniile trasate / sub lut / se topesc durerile / în alte anotimpuri /
nimic nu pare să fie ce a fost / doar un dangăt de clopot / împlineşte ruga //
cineva se plimbă prin mine / şi tace // ...e doar septembrie” (Septembrie).
Toate acestea induc o stare de singurătate: „sunt mult mai mult decât
/ o moarte / în pântecul tău / singurătatea inventează oameni / şi multe alte
lucruri despre care / nu o să afli niciodată...// şi asta se întâmplă de două ori //
(când lumina intră în scorbura nopţii şi / invers)” (Viaţa, între două răsărituri).
Cel puţin curioasă este reflectarea eului în ochii poetului: „de la o vreme mă
privesc / ca pe un lucru uitat în podul casei / (nici nu ştiam că există / şi că-l
moştenesc de la tata) / ţin ochii larg deschişi cât să / încapă Dumnezeu /
discreţia / sentimentele şi iubirea / a tot ce am cunoscut îndeajuns // astă
seară am impresia / că cineva se uită la mine / ca la icoana agăţată pe
întunericul / de sub grinda unde bunica / îşi ascundea tristeţile / implorându-l
pe Dumnezeu să o ierte / de tot ce a făcut şi nu a făcut // miroase a busuioc
uscat / e multă linişte în oftatul nopţii / căldura îmi despică amintirile / una
câte una / mă privesc apoi / cobor într-un timp fără atingeri // îmi place să cred
că Dumnezeu / îmi îngăduie lucrul acesta / pentru ca şi mâine să-mi pot aminti
/ de cei plecaţi...// ştiu că mă vor întreba de ce / nu o fac mai des / cel puţin la
capătul săptămânii când / clopotele crapă liniştea din sat // privesc în jos şi nu
spun nimic” (Undeva între mine şi tristeţea lucrurilor).

69
 Ceea ce face poetul nu e altceva decât că deschide poarta lumii din
sine şi-i invită pe oameni să pătrundă în universul construit cu atâta migală.
Unii dau buzna, năvălind pur şi simplu. Alţii se codesc şi puţini stau la rând
cuviincios. E o modalitate de a intra în comuniune, de a pătrunde în lumea
creatorului, în lumea compusă de el, nu în viaţa reală. Pentru poet, Iubirea este
„supremaţia supremă a tot ceea ce sunt” – aşa cum declară în titlul unei poezii:
„în cameră e cald miroase a busuioc proaspăt / tăcerea creşte ca un aluat / îmi
unesc palmele şi-mi cer iertare / pentru cei care n-au iubit niciodată şi / pentru
oamenii desprinşi de Dumnezeu // aş putea să dispar pur şi simplu / dar las
gândurile să pulseze în / lumina interioară a suferinţei / şi asta pentru că /
supremaţia / a tot ceea ce sunt este iubirea” (Iubirea, supremaţia supremă a
tot ceea ce sunt).
Autorul îi atribuie lui Dumnezeu Tatăl însuşiri antropomorfice: Dumnezeu
priveşte-ngândurat; Dumnezeu pare să fie plecat; Dumnezeu se uită pieziş;
Dumnezeu a adormit în rugăciune; „când m-am trezit Dumnezeu mă privea în /
ochi”; „o umbră aproape netedă/ lunecă pe talpa lui Dumnezeu”;”un Dumnezeu
care clipeşte des”;şi altele. Se pare că ora predilectă a poetului este undeva
„între noapte şi zi”, la „răsăritul ce / se închină cerului / pentru o nouă zi”;
dimineaţa se hrăneşte cu „ultimele respiraţii ale nopţii”; ceasul „când lumina
intră în scorbura nopţii şi invers”; iar poetul se simte, nu o dată prins, între
noapte şi zi: „ca şi când aş fi o perdea / între noapte şi zi”; lucrurile se petrec
„dimineaţa / mult prea devreme”; în timp ce „noaptea sângerează pe /
pervazul ferestrei lăsată / întredeschisă în aşteptarea umbrelor”; „linişte /
lumina picură peste roua pitită / în urma nopţii”;”se face noapte şi zi toate
deodată / în anotimpul în care / locuieşte Dumnezeu”;„fiecare zi / e o punte
înspre o altă/ zi”;
Un ceas incert, neaşteptat, un ceas care poate dura doar o clipită, un
sfârşit de întuneric şi o naştere de lumină, care dezvăluie mai mult decât
ascunde, un miracol continuu, la care asistăm fără să băgăm de seamă. Doar
ochiul poetului, micit pe linia orizontului, îl percepe.
În toate, există un gol care adeseori ia forma lui Dumnezeu, numai de
El umplut: „golul din suflet / mă rupe în două / o parte mi-o acopăr cu lumina /
risipită printre oameni / iar cealaltă o voi da pământului / în care Dumnezeu a
sădit în taină / răspunsul celor plecaţi” (În dimineaţa asta am plâns).
Pentru poet, umbra este „ispita / tuturor întâmplărilor” (Între timp şi umbră).
Iar despre moştenirea părinţilor, autorul spune: „nu ştiu dacă amprentele /
tatălui meu / sunt puncte pe / o linie continuă sau / un timp între mine şi
Dumnezeu // în orice situaţie sunt un duplicat /şi mă delimitez de identitatea
celuilalt” (Situaţie).

70
 În orice caz, a fi un duplicat şi a dori să te delimitezi de modelul din
care ai purces, este dorinţa fiecăruia, în felul acesta, dobândind proprietăţi şi
caracteristici proprii.
Caracteristic pentru acest poet este situarea mereu între: „Între El,
Dumnezeu şi timp”; „între el şi celelalte lucruri”;”între cele două ticăituri de
ceas”; între două anotimpuri, între noapte şi zi, dar există şi situaţia când se
află „viaţa şi moartea într-o singură clipă”; „între tine şi Dumnezeu”; „să pot
alerga / de la un capăt la altul al lumii”;şi altele. Delimitarea spaţială are totuşi
loc, în unele cazuri: „la capăt de anotimp / se odihneşte tata” (secvenţă, viaţa
şi moartea într-o singură clipă); „mă trezesc cu acelaşi gând/ pe partea dintre
răsărit”. Nici timpul nu stă la locul lui: „timpul sare / din noapte în zi”; până
când, într-un poem anunţă sentenţios: „Aici este marginea” : „timpul ca un
pietriş spălat / de ploaie şi ochii rămaşi / cu aceleaşi imagini / aciuindu-se
blând / mai încearcă o zbatere // întind mâinile dar nu simt nimic”; „ştiu / la
capătul mormântului meu vei fi doar tu”(Apocalipsa). Şi tot ca locaţie a
poetului: „stau în spatele unui răsărit / din când în când / îngenunchez / la
capăt de zi”.
Şi o altă încercare de definire a stărilor pe care le trăieşte la un moment dat:
„Ca o candelă în biserica / de lut / este trupul meu / care pâlpâie / în faţa ta,
Doamne / uit de mine / nu ştiu cât va dura / frigul rătăceşte prin vene / mă
pierd / dar nu-mi pasă // drumul e plin cu oameni // gestul îmi îngăduie / să iau
forma zilei / şi să respir” (Om bun).
Unele versuri au un parfum aforistic: „când ochiul surprinde tăcerea /
viaţa devine o peşteră / fără fund”; „supravieţuirea depinde / de gestul
luminii”(Umbre); „unde e Dumnezeu e şi lumină”(Dumnezeu e acasă).
Autorul foloseşte şi oximoronul: „Strigă-mă, tăcut”.
Relaţia lui cu Dumnezeu se vădeşte în nenumărate versuri: „când / ai
tăria să-l priveşti pe Dumnezeu /fix în ochi şi să-i promiţi că / te vei schimba”;
„între tine şi Dumnezeu / e doar o rugă/ un dangăt de clopot / ce urcă şi
coboară / spre un cer fără margini”(Apocalipsa); „Doamne, zici / sunt eu / cel
făcut după chipul şi asemănarea ta / dă-mi tăria cuvântului tău şi / mai lasă-
mă încă o zi ca să pot alerga / de la un capăt la altul al lumii iubind / apoi vino /
/ fii oaspetele meu şi / învaţă-mă să mor câte puţin / în fiecare zi”(Apocalipsa).
Volumul se încheie cu o selecţie de Repere critice referitoare la opera
poetică a autorului. Poezia lui Teodor Dume îl defineşte plenar, e o poezie
caldă, spirituală, o adevărată binefacere pentru suflet, de aceea e recomandată
tuturor categoriilor de cititori, care doresc să pătrundă în această
binecuvântată lumină.

9 Mai 2017

71
 ADRIAN BOTEZ

DEZAMĂGIRI PERFECTE

greoi – am tot privit răsfăţul vieţii:

nicicând n-a luat în seamă pofta mea
poet bizar şi gingaş ca mistreţii
mi-am fost făcut din soartă – mahalà

e drept că-s obsedat de Norduri şi de ceţuri

dar aş fi vrut să trag şi-o duşcă de rachiu...
nu – eu interzis sunt - crunt – de la dulceţuri
silit să par un filosof sanchìu...

...la ce să număr felinarele pe poduri?

de ce mi-aş năzări o zână – dinspre bezne
că vine spre un urs ce-nghite noduri?

...e greu să nu mai speri – să mori e lesne...

...şi tot făcându-mi socoteala vrăjilor – în toate
simt gerul că-mi pictează fruntea: „nu se poate”...
***

72
 .
PE OMUL SINGUR INCOGNITO AUTOIMPUS

pe omul singur îl ucizi ..şi boli – şi rele – şi-amânări de viaţă

întâi păcate seci – păcate-mborţoşate
minciuni cu rost – măşti mii lipind pe
faţă
eu am fost mereu
crime din plictiseală – vise-asasinate
ucis – pentru că
mereu am fost
precum un stol de muşte se strâng
singur
toate
drapează-ţi îngreţoşător fiinţa:
ce vă spuneţi voi? – că „singurătatea
contur nu ai – oricât ţi-ai da silinţa
nu e
s-alungi din juru-ţi ceţurile mate
bună” – dar – vă spun eu –
singurătatea
eliberează – spre dar sub mormanul hâd – care ţi-e
chipul?
lumi la care n-aţi visat şi
prin tine ce-a vrut El – oare – a
nici nu vă veţi osteni a le
spune?
căuta
răspunsul – de l-am şti – ar fi
vreodată minune...
***
...minunea o sugrumă – astăzi –
„cipul”...
...şi-aşa migrăm – din ceaţă spre
tăcere
iar scrisu-i bâlbâit – slovele-aptère...
***

73
COLECŢIA DE MORŢI

•
am strâns la morţi o viaţă-ntreagă
colecţie-am făcut – beteagă:
căci tocmai eu lipsesc dintr-însa -
cu moartea m-am jucat – mereu – de-a
prinsa

grămezi zac morţii-n cămăruţa mea

treptat – pe-ntreag' retina-mi s-au pictat
încât – bucăţi de creier zgâriat –
picturile mi s-au făcut podeà...

se torc istorii vechi de prin oglinzi

căci morţii mei sunt pururi aburinzi
iar eu le-ascult învăţături – şi tac:

nu totdeauna murmură ce mi-e pe plac...

...dar îi suport – sunt morţii mei de taină
-
poveri prăbuşitoare-n chiţimia-mi faină!
***

74
PUNE-ŢI RÂNDUIALĂ ÎN DUH ŞI ÎN CUGET

I-am bătut în uşă – ieri – Lui Dumnezeu...

îmi deschise-emfatic – întrebă ţâfnos:
-ce vrei – măi mujice – plebeu caraghios?
-să mă faci – Mărite – din Măgar – doar...Leu...

...asta-i Armonia – ce-o visez de-o viaţă

între cer şi glie – între-Aed şi Zeu?
istorii de morgă-mi se perind prin faţă
prea puţine merit' bocet de-alizeu...

răpănoşii oameni – fierbinţi de pretenţii

înfruntându-şi zeii – învaţă-aroganţa...
venind către raiuri – cu bune intenţii

bunul-simţ – deodată – îşi frânge balanţa...

...pune-ţi rânduială în Duh şi în Cuget
altfel – Armonia-ţi va scoate...un muget!
***

75
COLINDUL DE DUPĂ AFLARE

binecuvântată fii - ultimă rază

de-amurg:
acolo unde nu-s durere ori chin
voi s-ajung

e linişte-n cer – şi pământu-i supus

în colind:
îngerii trec – prin păduri reci – pustii
murmurând

mă cheamă şi vin – precum lacrima-n ochi

de vis tremurând:
am găsit în tării Maica Lacrimii Vii
aşteptând

aici mi-s – Măicuţă – nu mai caut potecuţă

e focu-mplinit
din lumea de umbre mă smuls-am grăbit
în sfârşit

Lebăda-Crist mă-ntreabă – cu Haru-I pe rane-mi

de-s fericit
dar rane-mi – Hristoase – erau îndoieli - pripit sfat:
acum Te-am aflat

nasc stele pe rănile mele – iar Crist – taumaturg

e sfântul meu sfat:
degeaba se-ncaieră lupii – demoni se vaieră:
lutul din mine
s-a luminat!
• ***
76
NOU COLIND DE ÎNCEPUT

JUDECATA NINSORII DIN CERURI

cad fulgi de zăpadă – şi-s grei ca blestèmul

albii leproşi orice cap cărunţesc
amărârii din noi sunt pecetea şi semnul
din cer – înapoi – ne cad crimele: -acùm se vădesc

nu vorbì – nu cârtì – ci ascultă zăpada:

din jungla de ceruri – adulmecă Fiara
amùşină mistic – alege-şi iar prada
îi auzi – paşi de smoală – lipăind - în jos – Scara...

a-nceput Judecata Ninsorii din Ceruri

şi nimeni nu scapă - luminatele geruri
ne sfâşie piepturi – Adevărul adapă:

bocăneli se aud dinspre fiece groapă...

...suntem trişti şi-apăsaţi – ne căim cu-ndoială
dar cu Alba Stihie nu faci târguială!
***

77
FRENEZIA JUDECĂŢII

ies còrbii din scòrburi – cu vuiet de zboruri

şi umplu zăpada cu umbre şi goluri
Sfârşitul de Lume se pune pe treabă
vin corbii-n rafale – fără chei ori tarabă

ies còrbii din scòrburi – şi morţi din morminte

cărunţi de zăpadă – se scutur' – şi-s crànii:
Sărbătoarea-a-nceput – prelùdii sunt stranii -
ascultă urgia de Vuiete Sfinte
(...nu încape în Cărţi – nu încape-n Cuvinte...)

acum e Dreptate – şi crima nu trece:

Hristos este Corbul – judecăţi sunt măreţe
iar Tăişul Securii: Privirea Lui Rece

spintecând greu minciuna şi scârba din pieţe...

...cei trufaşi plece-şi capul: nu mai e loc
de-osândìri ca distracţii – de bătaia de joc!
***

78
NOROI DE SÂNGE CURGE-N CERURI

noroi de sânge curge-n ceruri – închipuind lutos amurg:

istoria crimei – a demenţei şi a trădării fără leac!
...fantome bântuie prin staluri – bocind Lumina lui Licurg
şi zei protèctori – zei nemernici – mereu un rămăşag tot fac

da – derbedei celeşti – „raison”! – princiara beznă n-are frâu

ne-am strangulat şi conştiinţe – creierii ne atârn' – lălâu
dar tot ce este mâl şi-otravă şi uriaşi saurieni
îngheaţă pe măsura vieţii – înmărmurind siberieni

...e tot mai linişte în crimă – se săvârşeşte tot vârtos

dar toţi călăii – beregata şi-o simt tăiată pân' la os...
...noi – imbecilii-umanităţii – mai îndrăznim să dezvelim

din zdrenţele naivităţii – Frumosul: altfel – nu trăim...

noi – Traficanţii de Speranţă: Sfârşit de Lumi – sărbătorim!
***

79
SE SFARMĂ PĂSĂRI ÎN VĂZDUH

se sfàrmă păsări în văzduh – haos de sunet jubilează

spectre de sânge-ncoronate domnesc în negura-amiază
stârvuri topeşte moartea-n mâluri – vin crocodili din galaxii
se instalează – sacri monştri – în largi vitrine vineţìi
căci cer-pământul e-o mocirlă – pe care zeii o străbat
Creaţia-i o ţopăială – o parodie de Sabat...

da – zeii – disperaţi: convulsii – molimi în dar şi-epilepsii

zei conştienţi de-ntârziere – au zăbovit în circ prea mult
degeaba-l vând la solduri astăzi – căci Demonu-i de mult adult
...zei fără chip şi fără-obrazuri – urlă acum sfinte-astenii...

scot capul şerpii din pendule – făcând plăcut ultimu-ospăţ

dar plozi de crime vin prin vulturi – transformă totul în dezmăţ:
e-un univers de Ouă Sparte – chiftesc de-albuş orbii iernatici

călăii-n baluri fac infarcte – înfigu-şi mâna-n piept – emfatici

cuvintele-s o scorojeală – şi strat cu strat vădesc neantul
...cândva – se zice – oratorul – era un uriaş – Atlantul...

...hai – cumpăraţi dezastrul proaspăt – ieftini ca braga-s sorii toţi!

...hai – cumpăraţi – şi mai degrabă - ...sunt semne: vin Misticii Hoţi!
***

80
NERĂBDĂRI POETICE

bolboroseşte drept ca mămăliga

un suflet de Poet – încins cu aripi:
şi dă-i – şi dă-i cu săpăliga
până zburătăceşte îngerii în sarici!

exasperaţi – ei strigă – îngereşte:

„-dar potoleşte-te – Aed Dumnezeiesc!
oricum veneam la tine – părinteşte...”
„-nu! – vreau acum! – că mă grăbesc...”

...la ce s-o fi grăbind – nenorocitul?

spre alt poem? – spre altă strofă oarbă?
dar solii Domnului iartă nepricopsitul

şi îi azvârl cuvinte – cât să soarbă...

...ce bună-i gura asta de ambrozii!
ia să gătim – la îngeri – alte-explozii...
***

81
 Șocul

(Fragment din
romanul Eclipsa de
Eliza Roha()

”Daniela închise telefonul. Îi pierise glasul, un gol i se instalase în minte, nu se

simțea capabilă să gândească ori să dea o replică. Agresiunea limbajului femeii
ca și surpriza situației o năuciseră, o prostiseră pur și simplu. Auzi, un copil! Un
copil?! Puiu are un copil cu ea, cine o fi asta. Deschise televizorul. Imaginile se
succedau fără logică. Imposibil să se concentreze. Nu era în stare de nimic.
Ceva din logica alcătuirii ei mentale se dezintegra sub închipuite lovituri de
ciocan. Deja se înnopta și somnul îi fugise ca din pușcă. La fel pofta de
mâncare, la fel setea. Ce greu trecea timpul! Se retrase în dormitor. Se întinse
pe pat dar avu impresia fizică a unor spini care-i împungeau pielea. Mirosul lui
încă stăruia în țesătura cearceafului și a pernei. Primul impuls fu acela de a
strânge perna în brațe, s-ar fi abandonat durerii, s-ar fi umilit, s-ar fi rugat, la
Sfinți, la Dumnezeu, să se întoarcă Puiu. Da, a învins-o. Întotdeauna a simțit la
el o ciudă pe inteligența și dăruirea ei pentru știință. A găsit cum să se răzbune.
Insultându-i feminitatea. Ei nu a vrut să-i facă un copil, alteia, da. S-a ridicat
dreaptă în picioare. Năvăleau peste ea amintiri. Frânturi lapidare.
Atunci nu le dăduse atenție. Poate nici nu îndrăznise. O critica prietenilor,
colegilor și aceștia o taxau. Bănuise ceva, odată chiar l-a întrebat, mă bârfești?,
și el s-a zburlit la ea, ce, n-am voie să glumesc, hai că ești exagerată, vrei ca
toată lumea să asculte de tine, totul să fie cum vrei tu. Dar… Daniela, vrei să ne
certăm, ne certăm. Lasă prostiile. Dar… Niciun dar. Și nu mă mai bate la cap cu
fleacuri, mâine am o zi grea. Adică eu mă distrez la laborator. Nu știu cât vă
distrați. Eu nu dau doi bani pe cercetarea voastră! Nu realizezi ce înseamnă
producție, contra cronometru și fără greșală. Pe voi nu vă trage nimeni de
mânecă. Noi, dacă nu producem, nu ne luăm salariul. Hai, că ești caraghioasă!
Cu câtă ură spusese, cu cât dispreț, adică el nu dădea două parale pe cercetare,
deci pe munca ei. Strânse cearceaful, desfăță pernele, apucă și cuvertura,
gesturile deveniseră mecanice, precise. Aruncă grămada în cadă, dădu drumu
la apă și presără deasupra un pumn de detergent. O să le spele și nu la mașină,
o să le spele cu mâinile, să obosească, să-și verse tot focul inimii, toată nebunia
gândurilor în forța palmelor cu care va freca țesăturile, le va curăța de urmele
lui.

82
. Atunci nu le dăduse atenție. Poate nici nu îndrăznise. O critica prietenilor,
colegilor și aceștia o taxau. Bănuise ceva, odată chiar l-a întrebat, mă bârfești?,
și el s-a zburlit la ea, ce, n-am voie să glumesc, hai că ești exagerată, vrei ca
toată lumea să asculte de tine, totul să fie cum vrei tu. Dar… Daniela, vrei să ne
certăm, ne certăm. Lasă prostiile. Dar… Niciun dar. Și nu mă mai bate la cap cu
fleacuri, mâine am o zi grea. Adică eu mă distrez la laborator. Nu știu cât vă
distrați. Eu nu dau doi bani pe cercetarea voastră! Nu realizezi ce înseamnă
producție, contra cronometru și fără greșală. Pe voi nu vă trage nimeni de
mânecă. Noi, dacă nu producem, nu ne luăm salariul. Hai, că ești caraghioasă!
Cu câtă ură spusese, cu cât dispreț, adică el nu dădea două parale pe cercetare,
deci pe munca ei. Strânse cearceaful, desfăță pernele, apucă și cuvertura,
gesturile deveniseră mecanice, precise. Aruncă grămada în cadă, dădu drumu
la apă și presără deasupra un pumn de detergent. O să le spele și nu la mașină,
o să le spele cu mâinile, să obosească, să-și verse tot focul inimii, toată nebunia
gândurilor în forța palmelor cu care va freca țesăturile, le va curăța de urmele
lui. În sfârșit, obosise. Intră în cadă cu forțe anemice. Un duș fierbinte îi moleși
cu totul simțurile. Abia avu putere să întindă un cearceaf curat peste salteaua
patului și se culcă învelită în prosopul mare, pufos, ocrotitor, cu care ieșise din
baie. Dormi tun patru ore, după care se ridică brusc, de parcă aruncase cineva
peste ea o găleată cu apă rece. Se pregăti la repezeală și plecă la slujbă. Nici nu
observă smocul de păr ce-i rămăsese pe albul cearceafului.
Lucra concentrată când soneria mobilului o somă să revină la realitate. O voce
de om cumsecade, alta decât cea a pretinsului avocat, îi propunea o oră și un
loc pentru o discuție importantă și care nu suporta amânare, privind procesul
de divorț. Acceptă fără mofturi. Părea că totul îi este indiferent. La terminarea
programului o porni agale înspre locul stabilit. Ploaia curgea în sfori sclipitoare
de mătase, în părculețul pe lângă care trecu mestecenii plângeau foșnind din
bănuții de aur, sălciile își unduiau pletele a mare tristețe, iar iedera galben-
roșiatică se zbătea în tremur continuu, agățată de plasa gardului metalic.
Nostalgia, dorul, pașii timizi ai iubirii, poate chiar romantismul toamnei târzii ce
părea să încheie vara tinereții ei încercau parșiv să i se strecoare înlăuntrul
ființei. Apăsarea aceea sâcâitoare, nesuferită și dureroasă îi curta asiduu zona
inimii. Își lăsă capul descoperit și răceala ploii infiltrate printre șuvițele de păr îi
alungă disperarea insidioasă. Sentimentul mândriei i se deșteptă salvând-o din
ghearele depresiei. Și poate chiar speranța, speranța unei împăcări sau
speranța în sine, ca stare a supraviețuirii după un uragan. Gândurile se
rostogoleau cu repeziciune. Va accepta o pensie alimentară pentru copil, va
accepta orice în schimbul împăcării. Își propuse o ținută rezervată, o atentă
disecare a ceea ce avea să-i propună individul.

83
Un domn mărunțel, în vârstă, părând mai repede negustor decât avocat, o
abordă politicos. Au intrat în cafeneaua cea mai apropiată fără să scoată un
cuvânt. O invită să se așeze la masă, privind-o cu interes, apoi întrebă:
- Cafea? Suc, ce doriți să serviți? O tărie?
- Cred că, deocamdată…, nimic.

Omul comandă cafea și apă plată, apoi, mijindu-și ochii, începu discuția. Se
prezentă drept avocatul soțului și își declină intenția de a rezolva amiabil și
urgent problema, făcându-i concesii.

- Nu se pune problema unei întâlniri cu dl. Puiu, o avertiză înainte de a demara

discuția propriu-zisă. Este exclus, trebuie să înțelegeți. Sunteți o intelectuală,
prin preocupările pe care le aveți, vă situați cumva deasupra lucrurilor
trecătoare, își începu avocatul abila retorică. O să treacă. Cu ani în urmă, soția
m-a părăsit pe neașteptate. Atunci, iubirea, ca sentiment total pentru o femeie,
a murit pentru mine. Astăzi sunt un om fericit. Viața a luat un curs ascendent în
sensul înțelegerii umane. Alergam după bani să-mi îmbogățesc familia, ca unic
scop al existenței. ”Fosta” mereu dorea ceva costisitor. Liber de această
meteahnă, am devenit mai atent la necazurile oamenilor, m-am apropiat de
sufletul fiecărui client, adică m-am dedicat faptelor de bine. Am o altă stare,
mă mișc altfel, parcă eliberat de niște constrângeri. Câteva iubiri frumoase, atât
cât a fost să fie, fără pretenții, fără resentimente, mi-au luminat anii maturității.
Am o fiică, fiica noastră, doi nepoței, o slujbă bine plătită și interesantă, mă
bucur de prieteni și amici. Vă rog să vă încredeți în bunele mele intenții de a
rezolva cazul în condiții onorabile pentru amândoi. Și omenești. Într-un fel sau
altul, viața vă va răsplăti pentru acest impas pe care trebuie să-l depășiți cu
fruntea sus. Poate că aveți drumuri diferite și despărțirea era scrisă în stele. Îmi
cer scuze pentru impertinență, poate vă așteaptă cel sortit cu adevărat. Știe
cineva adevărurile toate? Încercați să vă detașați de ceea ce vi se întâmplă și să
ieșiți victorioasă. Și așa va fi. Vă garantez, deși reprezint interesele celeilalte
părți.
- Domnule, nu știți, o femeie nebună mă agresează cu telefoanele…
- De când? De ieri?
- De alaltăieri noaptea.
- Lăsați. Vă propun o privire asupra problemelor de ordin practic. Ce pretenții
aveți?

84
- Apartamentul a fost plătit de părinții mei. Ni l-au făcut cadou la nici un an de
la căsătorie, chiar dacă în acte nu scrie. La fel mobilele, utilitățile, totul a fost
plătit de părinții mei. Mașina, într-adevăr, este bun comun, deși a folosit-o el.
Eu l-am ajutat să învețe, să-și poată lua carnetul, și, când să mă prezint la
examen, s-a făcut cum s-a făcut, că nu m-a lăsat. De abia acum îi înțeleg
caracterul, încep să mă dezmeticesc.
Într-adevăr, avocatul avusese puterea de a o calma și, odată liniștită, gândurile i
se ordonau corect, în lupta dintre lașitate și mândrie, învinse mândria. Simți
clar, dintr-odată, cum iubirea pentru el ar fi însemnat lașitate. Iar înstrăinarea,
ceva semănând a mândrie. Surâse fără voie. Chiar că și-a bătut joc de ea.
Partea cerebrală a personalității ei își făcea loc cu coatele, îndepărtând
”balastul” sentimental. Pe neașteptate, iubirea deveni un balast. Deși, deși,
tare ar fi vrut ca totul să fie un vis urât, să se întoarcă la condiția de dinainte, de
fraierită de alesul adolescentei întârziate care fusese odată, cu mintea mai mult
la formule matematice și cercetare. Iubirea își avea un farmec de neînlocuit.
Poate că nici ea nu știa exact ce-și dorea, încă sentimentele alternau.
- La ce vă gândiți? o întrerupse din reflecție avocatul.
- Cred că la nimicuri. Sincer, sunt bulversată, scoasă de pe traiectorie.
- Este încă prea devreme. O să vă reveniți. De aceea, vă spun, nu are rost să vă
opuneți. Nu merită efortul. Lucrurile s-au așezat, vor avea un copil, asta e!
Sunteți tânără, o femeie frumoasă, ascultați-mă, sunteți frumoasă, și aveți timp
destul pentru a vă reface viața.
- Dacă voi fi în stare.
- Totul este trecător. Și timpul, și oamenii. Suntem niște chiriași ai bunurilor de
pe pământ. Dacă n-ai bogăție în suflet, nu ai nimic. Dar, revenind la subiect, vă
prezint propunerea noastră.
- Pot dovedi cu acte și martori că toate bunurile au fost cumpărate de părinții
mei. Va dura ceva…
- Nu e cazul. Le voi transmite. Clienții mei doresc ca divorțul să se pronunțe în
regim de urgență.
- Prin ei o înțelegeți pe ea?
- Mai are importanță? Nu merită, doamnă, vă spun în cunoștință de cauză,
mai ales acum că vă cunosc personal. Eu, când iau un caz, mă documentez,
nu glumă. Am văzut atâtea situații la viața mea. Ascultați-mă ca pe un
părinte, nu cred că merită să reveniți, deși… s-ar putea ca, la un moment dat,
balanța să încline de partea Dumneavoastră.

85
- Adică, după un timp, domnul, trezindu-se la realitate, să încerce o împăcare.
Să nu vă mai uitați înapoi.
Doamne, ce vrea să spună omul acesta, al cui avocat este de fapt? își zise
Daniela privindu-l ostentativ. Mi-o fi pus gând rău, că prea mă privește
provocator pe sub ochelari. I-ar conveni moșului o partidă ca mine, debusolată,
răvășită de uimire și durere. Nu trebuie să mă las ademenită. Spuse tăios:
- Vă ascult propunerea.”

86
UN PREMIU ONORANT,
ACORDAT RECENT
COLEGEI NOASTRE
GABRIELA CĂLUȚIU
SONNENBERG

87
88
 Graciela Villaverde -
Argentina

AHORA, PUEDO ESCUCHARME

Ahora, que soy de poros

sobre el pasto…
Que soy parte de un sueño
o la conciencia del silencio/

Puedo distinguir la trampa de la luz/

Lo invisible esta a mi lado,

sus líneas entrelazan curvas
con el final de la segunda noche
del año nuevo, y el amanecer terrestre que llama…

Mientras el vago resplandor

de la madrugada nos hiera,
será una forma de estar juntos/
También será aprender algo de lo imposible/

Ahora, extendida en el suelo sin imágenes…

Presto atención a las huellas que dejan las palabras
al caer/
Ahora puedo escucharme!
• 89
AMBIGÜEDAD DE LOS SUEÑOS

AMBIGÜEDAD DE LOS SUEÑOS

La escritura me representa
y sobrevivo…
Se posa en el árbol
y guía mi mano/
Hace girar el espejo
de mis facetas:
Agua, aire, tierra
según lo que afuera soy
aislando el suspiro/
Tributo de ganas y variantes
con un formalismo inteligente,
la escritura me representa,
solo para que la fe
aquiete,
la ambigüedad de los sueños.

90
CRONICAS DE MÍ
Vuelo…
Libre en los designios del tiempo/
Cada vez me voy inclinando más
sobre la hoja,
entregando la sangre
que quiere decir todo,
lo que el alma grita/

Puedo observar…
Al sol, por el corredor de los arboles,
es un gesto de la mañana/

El hierro de las esculturas

crece y abraza ángeles del aire…

No hay ninguna razón

para que ingrese al mundo/

Extraviada sigo vagando en el vaivén

de la esperanza…

Me crece el corazón,
se me alargan los ojos,
quisiera pedir otros ojos
para ponerlos allí, donde terminan los míos/
¿Donde estas ahora?
¿Que sitio del mundo se está haciendo tibio con tu presencia?
Eres sustancia de lejanía
Y yo tan solo plasmo mi vuelo…
Crónicas de mí.
•
•
91
DULCE ALQUIMIA

Música de guitarra
que quiere dormir en la vereda
del mar/
Zapatos rojos,
dichosa espera,
jirones de fuego que atrapan
instantes entre la luz
y el olvido/

Noche de apaga…
Vámonos
de juerga súbita,
de sueños desenfrenados,
de pesadilla asegurada
de doble vía, de doble causa
de doble mitad de todo/

Vámonos, dulce alquimia

a ver los peces voladores
en la espesura de la marea/
Latidos de este mundo
que al final del día,
la ciudad vuelve a vivir
junto a la noche del río
•

92
ENTRE PANELES Y LUCEROS

El canto es la memoria
que ronda su antojo
y abre aquella puerta,
violando el cerrojo/

El amor es lo cierto
que no sabe decirse cuando el asombro
nos contagia la risa/

La tarde clama
y se deshace en otras tardes/
La luz envuelve mis libros/

Inaudible es el nombre
que elegimos para decirnos que
agoniza el rumbo/

Pero quien sabrá de nuestra ausencia

de la tarde?

Paredones de adobe fui levantando

sin dejar el milagro
de la glicina y retama,

que siempre serán como tu voz

entre paneles y luceros/
•

93
JUGLAR DE LAS PALABRAS

Sus dichos se estrellaban

contra los muros/
Su angustia no era más,
que otra nueva cinta frívola,
coronando a un cerebro
que jugaba el juego
de las equivocaciones/
No basta la elocuencia/

El corazón esta noche oscila,

y se desliza por el filo de un parpado,
titubeando en las ciénagas de adioses mezquinos/
Piedad…
Para el hombre que pasa/
Libre de tu sombra, libre de ti/

Piedad
Para los que analizan la espuma
del mundo subterráneo/
Magos de la espiga,
embalsamadores del pájaro hoguera/

Huella de memoria… Helada/

Su revolución celebraba la apoteosis

de la vida que declina/
Mientras, ella sigue soñando un lecho
de encaje con pétalos de rosas/
Ella, sigue olvidando su realidad/

94
Retornando siempre a la vida llena de sol
PAZ
Paz que estallas en hebras de bronce
Y cristales rotos/

A lo lejos el gemir atroz

profanando la quietud,

donde quedaron millones

de lunas y soles

Espacios hechos de tiempo

de sangre, de dolor
Oleosas lágrimas de sirios
en los lejanos confines del universo

Yo,
núcleo de célula humana
ámbito privado del ciclo

Digo: Ni vencedores ni vencidos/

No hay motivo sin razón,
Ni suficiente razón sin causa perdida…

Apenas una palabra sobresale,

otra más de un lenguaje pleno como odre
se escribe de corrido,
no es difícil verla inerte en el discurso
Pero sin ella el lenguaje no existe
La palabra es paz… Tan solo paz

95
TIEMPO CONVEXO

Voy combinando mis espacios

sin disfraces…

Ocupo la quietud
jugada de los dioses/

Mis ojos seducen el

ritual del tiempo
esculpiendo la vigilia/

Rayos de letras
van ovalando el aire,
erizando tu boca
caminando sobre mi piel
desnudando mí sombra/

El ayer grita en mis ojos

mientras la mañana se cae…
Trozos de tiempo convexo
Despiertan...

96
 JOSEP PIELLA
VILA - SPANIA

BERLIN – 1975

Ella vive en la parte este de la

ciudad, él, en la parte oeste.
Se lanzan piedras a través del muro
con mensajes de amor.
Durante el recorrido.
¿En qué momento las piedras dejan
de ser comunistas o capitalistas?

NEW YORK

Al llegar a la aduana un policía abre

mi equipaje y empieza a confiscar cosas:
las tijeras,
dice que se pueden usar como arma;
el perfume,
dice que se puede usar como explosivo;
la pluma Montblanc,
dice que con ella puedo degollar incluso a
una mosca.
-Soy escritor- le digo.
-Entonces deme también su libreta-
Dice que con ella puedo derrocar gobiernos.
97
PATIO IRAQUÍ

Suena la sirena para salir

al recreo, se diferencia con
la de los ataques aéreos
en su duración y en los golpes
de los balones por los pasillos.
Una niña dibuja con tiza a su
madre detrás de la portería de
fútbol.
Falleció en el bombardeo de la
semana pasada.
La pequeña se coloca en su barriga
en forma fetal y cierra los ojos.
El deber de toda tiza no solo reside
en calcular ecuaciones y conjugar
verbos sino en permitir que uno nazca
varias veces.

98
EN UN PUNTO INDETERMINADO DEL
MEDITERRANEO

Que Dios cante Góspel entre las olas

no es de extrañar,
en realidad vive allí.
También en el bar de putas sin pasaportes,
y en la alambrada impertinente y chinchona.
Le gusta beber vino y hablar con los
marineros.
Hay poco espacio en el bote para él pero el suficiente
para que su culo arquee la madera.
Puede que, entre discurso y discurso,
un bebé deje de llorar porque
se ha quedado dormido o porque se ha muerto
o que una garrapata se haya colado como un polizonte
nocturno en el bolsillo de un abrigo mojado,
pero él continua su charla como un borracho de taberna
porque sabe que cada brindis
es una ola menos a la que tener miedo.

99
CAMPANADAS DE FIN DE AÑO

Para los que logran descorchar puentes de algodón.

Para los bebedores incondicionales de amistad.
Para los que aprendieron a no ver.
Para los golpeados, humillados y abandonados al
final de una autopista en obras.
Para los solitarios, los acompañados, los libres y los que
gritan por salir.
Para los que con el miedo construyen barquitos de papel.
Para los que no están pero nos gustaría que estuvieran.
Para los que tienden la mano, dan un abrazo, dan un beso,
e incluso dan otra oportunidad.
Para los que lo necesitan.
Para no olvidar los matices sobre los que hay que decir alguna cosa.
Para los sueños.
Y en caso de no encontrarlos,
para los naufragios y las playas a las que nunca
supimos llegar.

100
TODOS LOS RINCONES DEL MUNDO

Una caja de cerillas en la que un policía

guarda una bala para jugar a la ruleta
rusa con un narcotraficante.
El bolsillo de un homeless donde un
gatito se refugia para pasar otra
noche fría.
Un número de teléfono escrito en
la palma de la mano.
Una mesa sin discusiones y una barra
de pan a repartir.
Una estación de autobús esperando
al sesenta y siete con destino a un
lugar mejor.
Una calle iluminada por cubos metálicos
donde arden las noticias de ayer.
Un pote de mermelada lleno de monedas
en el estante superior de la cocina, junto
a los garbanzos.
La motocicleta del afilador un

101
domingo por la mañana.
La tumba de un pájaro en la base
de un tronco que unos chicos
mataron con sus tirachinas.
Una reunión de idealistas anónimos con
la psicóloga del hospital.
Cien poemas de amor en la azotea
de un poeta triste.
Flores, muchas flores, cruzando el océano.
Una visita a los Balcanes, el museo
de historia contemporánea de Europa.
Un camino, quizás el más largo, con
filósofos ahorcados cada cien metros.
La sala de espera de un confesionario: católico,
musulmán, sintoísta, mormón, ateo… con televisión
por cable y máquinas dispensadoras de oraciones.
Un mundo, envuelto en papel de regalo falso,

el único existente pero no el único posible.

102
LOS JUEGOS DEL HOMBRE

Cuando dos deciden jugar a las fronteras,

al resto solo le queda decidir a qué lado
construirán la casita con jardín y donde
atarán al perro para que deje de mear
en las flores.
Son una gran familia, la de un lado y
la del otro, digo, y nunca se llaman por su nombre,
porque el plural siempre ayuda a clasificar
lo que no se quiere comprender, y ,si por algún
despiste alguien pronuncia uno, los presidentes
de cada lado salen en las televisiones
en modo discurso igual que el último cliente
del puticlub de autopista interpretando una
tragedia Griega.
Luego, en su afán de trazar carreteras sin final,
se cuelan por las chimeneas como cuervos
ahumados alrededor de un muerto.
Ya nada vuelve a ser igual,
no son iguales los dibujos de los niños
en los cuadernos de fin de curso,
ni los horarios de las funerarias,
ni la esencia de las cebollas.
Todo queda ordenado de otra manera.
Los perros ocupan las casas,
los jardines las estaciones de autobús,
y los presidentes se esconden en los túneles
que fabrican las termitas para poder llorar
sin ser vistas.

103
A todo esto el mar se llena de inquilinos
que no pagan la luz. Tienen que viajar de noche
cuando los peces duermen y los aviones hacen
el cambio de aceite en los hangares y al amanecer
las mareas se encargan de escupir los restos
mal digeridos como un pirata de taberna
tras su primera comilona en tierra después
de meses de navegación.
El juego es complejo igual que un ciego contándole
a otro ciego una partida de ajedrez y la esperanza
viaja de polizonte en las barbas de un ermitaño
desahuciado de su cueva.
Porque se trata de eso, de que el azar permita
creer en la eternidad.

104
ARAÑAZOS

Los humanos siempre mienten hijo,

está en su naturaleza.
Tienen los ojos de un cuervo borracho
que anda por los tejados en plena noche
dándole al pico.
Intenta mantenerte a salvo de sus manos,
queman como un montón de neumáticos
prendidos de gasolina en mitad de la autopista,
y si alguno de ellos te toca, aguanta la respiración
igual que lo haría un animal asustado en un túnel
de metro abandonado.
Ellos te buscarán, son así, unas veces aman
y otras veces odian, unas abrazan y otras
talan a la misma velocidad que degollan en la
cadena de cerdos de un matadero.
Su sonrisa es la de un traficante de arañazos en ataúdes,
y nosotros, hijo, estamos condenados a compartir
su ceguera, a vivir rodeados de sus constantes altibajos
como un loco contándole a otro loco su pasión por
los laberintos y a padecer su actitud arrogante
igual que el dedo índice en el gatillo de una recortada,
porque en última instancia hijo, somos también ataúd.

105
 SANDRA
CASTRO -
HONDURAS

AMOR EN OTOÑO

Solo apreciaba desde el portal de aquél

hermoso lugar y una lágrima se hacía rodar...
Miraba caer las hojas armonizando con mis recuerdos, esos que atesoro en las
páginas de mis atardeceres, cuando nos sentábamos a charlar y de una bella
tarde a disfrutar...
Era otoño y los árboles cubrían de hojas las veredas, así adornando nuestro
caminos con suaves fragancias a naturaleza...
Todo era para nuestro amor, un panorama natural de encantadora belleza...
Tomados de la mano, a los ojos me mirabas, mientras el aire fresco, mi cabello
agitaba...
Y con aromas verdes nuestro amor y los besos, de aquellas tardes el murmullo
del viento los entonaba...
Una promesa se estaba cumpliendo y con un sello de amor, en la historia de
nuestras vidas escribiendo...
Esos aromas cuando caen las hojas nunca me harán olvidar, aquél bendito
amor, que mi alma y corazón jamás dejarán de recordar...
Son capítulos entre nostalgias que en el ático de la memoria voy a guardar...
Y la imagen de aquél lugar que era testigo de nuestros encuentros, voy por una
eternidad a recordar.

106
CALLADO
Así quédate callado,
muy tranquilo solo mirando
y descubriendo que ves en mis
adentros...
Tal vez un sentimiento que ha nacido, entre las más intensas y profundas
pasiones, que hemos
tu y yo compartido...
Callado y en el silencio sintiendo una y mil emociones, que van llegando
despacio a los sentidos,
provocando en nuestros corazones los más extasiados latidos...
¡Quiero que puedas sentir!
Como emerge el poder del amor para así descifrar, poco a poco esa fuerza del
alma, que fluye y provoca el gusto, el placer de amar a otro divino ser...
Callado y con el alma totalmente entregado, con sueños de cariños anhelados y
en el corazón, los besos con tinta de amor tatuados...
Inspirados en atardeceres de fantasías y romance, para poder disfrutar juntos,
hasta donde nuestra vida nos alcance.

107
DESEO

Deseo dejar mi mente descansar y no

pensar, solo ser libre y soñar...
Deseo que vuele mi pensamiento, que sienta la frescura del viento y la
suavidad de la brisa, que por mi tez suavemente se desliza...
Deseo solo pensar si mi rostro tus manos pueden acariciar...
Y sentir la esencia, de tu presencia, que libera mi alma y fluye en la paz, la
calma que solo tu me das...
Deseo tus manos sosteniendo mis sentidos, pasando energía positiva...
Que fluye del afecto, que me hace sentir el efecto, de estar viva...
Donde se dilata la sensibilidad de un corazón...
Que ama y vibra con intensa pasión...
En ese preciso momento que llega y que siento...
Deseo que puedas percibir, en tus manos el poder que tiene la mente...
Para enviar un mensaje de amor, que se hará en tu ser, en tu alma presente.

LA FUERZA DEL AMOR

Ni la furia de un huracán, ni la erupción de un volcán se pueden comparar con

esos momentos, cuando los sentimientos en un solo corazón, unidos están...
Cuando tus sentidos y del corazón la fuerza de los latidos se unen, se enlazan
en dos cuerpos que de pasión se abrazan...
Por una sola razón, para dar la energía y el motor, que mueve de dos seres la
atracción en el amor...
Será la necesidad y la voluntad por hacer, para lograr una vida plena de
intensidad...
De completa entrega, deseando vivirla, por una verdadera eternidad...
Y dos almas se unirán y un solo circulo de energía, de fuerzas para siempre se
formarán...
Y en ningún momento, en el tiempo, en el espacio se podrá desvanecer...
Está resistencia, está unión de dos corazones y un solo

108
ESPERANDO

Hay una paz en el ambiente,

que en mi alma y corazón se siente
la esperanza que envuelve, cuando por ti estoy esperando y tu presencia aquí
anhelando...

Esa paz que solo tú me das,

que va tejiendo y una ilusión con impaciencia liberando.
Son los deseos de tus besos que ésta tarde estoy añorando.
Cuando con ellos halagas mis sentidos y vas provocando del corazón, los mâs
cálidos y ritmicos latidos...

Canta el ruiseñor, sale de su capullo una flor, suenan con delicadeza las hojas al
caer.
Anunciando tu llegada y el color que pinta tu amor, de la belleza en este
hermoso atardecer...

Comienza y la impaciencia reclama,

porque el sentir te aclama, del tiempo que pasa y la ansiedad de verte, de
hablarte, me abraza...
Es la dulce espera de dos almas que se aman.
En la suave brisa que pasa de aquella tarde que las caricias declaman.

109
PECADO

¿Pero cuál fue mi pecado?

Tan solo amarte en silencio ahogando los sentimientos, en sus propias locuras,
por someter mi corazón a tus más fríos caprichos y fuertes ataduras...
Y sin piedad me has juzgado y a un olvido sentenciado ¿Y me pregunto qué
será de
mi sin poder tenerte aquí?
¿Cuál fue mi pecado?
Amarte con el más ímpetu y sublime antojo, para que te sintieras el ser más
dichoso, amado y por una mujer adorado...
Sé que algún día vas a regresar y me vendrás a buscar, cuando ya sea
demasiado tarde y me
veas sufrir y de amor por ti morir...
A la indiferencia me has destinado y mi corazón sin piedad en cautiverio
abandonado...
La sombras de tu recuerdo sin piedad me persiguen, mi entorno sigue gris y de
soledad apagado, si tú no estás a mi lado...
El pecho se rompe a pedazos porque en el alma se nublaron aquellos divinos
ocasos...
Mientras estaré aquí mirando y siempre al cielo con lágrimas un perdón
implorando y moriré preguntando...
¿ Cuál fue mi pecado?
Si tan solo deseaba tu abrigo, tu cuidado pero mi corazón has crucificado y
herido, hoy el amor por ti sigue vivo, eres y serás mi amado y tal vez mi único
pecado.

110
 Mihaela Roşu Bînă
Fragment din
romanul
GENUL FEMININ
II. SILVIA

Aerul primavaratic, ameste-cat cu mirosul de fum şi cărbune al locomotivei

personalului de Caransebeş îi atingea pielea obrazului de culoarea delicată a
fildeşului. Dimineaţa de mai se anunţase frumoasă încă din zorii zilei, când
aşteptase în faţa severei porţi boltite a casei arhiepiscopale, trăsura ce urma să
o ducă la gară. Drumul nu era lung, îl parcursese de fiecare dată pe jos; de data
aceasta avea braţele împovărate de bagaje, iar statutul ei de slujnicuţă, fie ea şi
rudă săracă, îndepărtată, prin alianţă, a omnipotentului arhiepiscop greco-
catolic de Lugoj urma să se schimbe curând printr-un ciudat şi neprevăzut joc al
destinului. Bărbatul care apăruse în viaţa ei se deosebea fundamental de toţi
pretendenţii care o asaltaseră, din proprie iniţiativă sau la sugestia rudelor şi
cunoştinţelor, pe care îi refuzase cu obstinaţie ani la rând, spre disperarea
mamei ei.
Femeie practică, văduvă împovărată cu şapte fete şi doi băieţi, mama, Maria
Fedorenka, îi căpătuise aproape pe toţi. Mai rămăseseră ultimii trei, Franţ, Lena
şi Cristina, copiii născuţi după Marele Război, când omul ei revenise din anii
grei de prizonierat siberian, vlăguit de muncă şi ros de boli. Mult timp îl crezuse
mort, îi făcuse toate slujbele, împărţise pomeni, îşi crescuse cum ştia mai bine
orfanii, plângându-le soarta, numai după ce îi culca şi sufla în lampă. Era o
femeie puternică şi viaţa o învăţase la numai treizeci de ani că dacă te laşi
doborâtă la pământ de greutăţile ei, nimeni nu te poate ajuta să te ridici în
afară de tine însuţi, cu încredere în Dumnezeu. Aşa îşi educase şi fetele. Fără
îmbrăţişări şi gingăşii, fără capitulări sentimentale. După cinci ani, necunoscutul
tras la faţă, năpădit de o barbă căruntă şi lungă, pe care îl zărise oprit în capătul
holdei unde copiii zoreau să-şi termine porţia de sapă nu i-a atras atenţia prin
nimic. Veneau în sat tot felul de necăjiţi, mânaţi de sărăcie şi nevoi. Căutau de
lucru sau o bucată de pâine. Din locul în care stătea nu putea auzi tot ce
vorbea. Era din neamul lor pentru că Ana şi Maria, fetele mai înfipte îi
răspundeau. Niciuna dintre ele nu vorbea prea bine limba populaţiei
majoritare, din vale. Pentru că stâlceau cuvintele, se jenau să vorbească
româneşte. La şcoala din sat, limba română o înlocuise pe cea maghiară, iar
învăţătorul regăţean, numit după Unire, nu ezita să le pedepsească ori de câte
ori sminteau cuvintele.

111
După schimbul de replici, copiii o rupseseră la fugă, plângând şi ţipând.
Bătrânul acela gârbovit, bărbos şi tras la faţă se declarase, după o discuţie
dezlânată, din care nu pricepuseră nimic, tatăl lor. Ori ei îşi aminteau, amintire
suţinută şi de tabloul in sepia de pe perete, de un bărbat falnic, ţanţoş în
uniforma armatei imperiale. Arătarea aceea nu putea fi el, tatăl lor murise. Şi
aşa a rămas pentru ei timp de încă şase ani cât a mai trăit. Se instaurase un fel
de sfială, străină şi rece, între părinte şi copii. A plecat dintre cei vii aproape pe
nesimţite, fără a-şi mai găsi locul în lumea din care pornise vesel şi nepăsător,
convins că războiul e un fel de joacă a unor băieţi ceva mai mari. Pe lângă cei
şase pe care îi avea, Maria se mai procopsise, acum, la bătrâneţe, (la 40 de ani,
era deja o femeie trecută) cu trei pe care probabil că îi va lăsa în grija primilor
născuţi. Ştia că nici ea nu o să mai apuce ziua să-i vadă la casa lor. Cel mai tare
o îngrijora însă Silvia, a doua născută. Încă de mică se dovedi a fi diferită de
ceilalţi. Niciodată nu a putut să înţeleagă ce e în mintea acestei fete zănatice.
Era pe departe cea mai frumoasă dintre toate, cu pielea ei de culoarea
fildeşului învechit întinsă perfect pe pomeţii proeminenţi şi colţul drept al
buzelor încremenit într-un zâmbet a cărei semnificaţie cu greu o puteai
descifra. Uneori părea sfidător, alteori trist. O încasa cel mai des pentru
îndărătnicia ei, pentru nesupunerea, care începuse să îi dea mamei dureri de
cap. Nimic nu o mulţumea. Voia „cabat” (jachetă, scurteică) nou de la Pesta,
fuste înfoiate de fiecare Paşti, zgâria ca o pisică băieţii care îi ţineau calea
pentru a o tachina. Pe unul mai îndrăzneţ îl împinsese de pe podeţ în mijlocul
râului care tăia satul de-a curmezişul, mai-mai să-l înece.
Scandalul cu mama agresatului începu cu vorbe grele în curtea bisericii şi ţinu
mai multe săptămâni. Treptat, Silvia îşi câştiga reputaţia unei fete alfel decât
restul celor de seama ei, simpluţe, cu priviri bovine, a căror unic scop în viaţă
era să aducă pe lume copii, să robotească pe lângă gospodăria bărbatului ales
de părinţi, să o încaseze zdravăn de la acesta ori de câte ori se întorcea pe
şapte cărări de la treabă sau de la cârciumă. Bărbaţii ucrainieni sau ruteni, cum
îşi spuneau ei, obişnuiau să bea mult, cu orice prilej, şi la necaz şi la bucurie.
Făcea parte din civilizaţia şi cultura lor. Nu erai întreg, dacă nu erai prieten cu
băutura. Rachiul tare îi însoţea pretutindeni. La pădure, unde trudeau din greu,
la câmp sau la petreceri. Problema măritişului în sat cu unul din flăcăii
frumuşei, dar abrutizaţi, încă din adolescenţă, de răchie şi de muncă, nu se mai
punea. Pe la paisprezece ani o dădu în casa arhiepiscopului greco-catolic, o
rudă foarte îndepărtată, ca fată în casa, alături de maicile, surorile şi enoriaşele
care se ocupau de gospodăria Preasfinţitului cu gândul că apropierea acestora
îi va mai domoli sălbăticia.

112
Aşa ajunse la Lugoj, în impozanta casă de pe Drumul Făgetului. Programul în
casa arhiepiscopală era strict, după un orar impus de Preasfinţitul. Se trezea
dimineaţă la 6 fără un sfert în zilele obişnuite. Cea mai istovitoare sarcină a
dimineţilor de iarnă era scoaterea cenuşii din teracotele imense cu plăci
minunat decorate, verzi şi albe. Noroc că arhiepiscopul, fire austeră şi mai mult
decât cumpătată, făcea focul doar în camera de lucru şi în dormitor, arzând
numai doi buşteni. Silvia se dovedi a fi în acest mediu nou, harnică,
îndemânatică şi foarte pedantă. Îi plăceau lucrurile frumoase şi de calitate:
argintăria, porţelanurile fine, imensele feţe de masă brodate, dantelele care
împodobeau geamurile imense. Le curăţa, le lustruia şi le spăla cu drag şi cu o
grijă aproape pioasă.
Ştia să preţuiască lucrurile scumpe, şi chiar dacă nu-i aparţineau îşi bucura
ochii, mâinile contemplându-le şi atingându-le cu respect, chiar şi atunci când
nenumăratele obligaţii zilnice o covârşeau. Dacă ar fi avut parte de asemenea
obiecte de preţ… gândurile ei se duceau prea departe. Deretica înaltele
camere, cam reci şi neprietenoase, ticsite de cărţi şi tablouri, călca şi spăla, fără
să simtă oboseala. Călugăriţele o tratau cu blândeţe. O învăţară să coase, să
brodeze, să aranjeze corect masa. O luau la piaţă, dădea ajutor la bucătărie,
împărtăşindu-i reţetele lor speciale din zilele când Preasfinţitul avea invitaţi la
masă.
Cu vârsta cumpătarea acestuia se tranformase în avariţie. O avariţie comică,
dacă luai în calcul statutul şi mai ales erudiţia lui. Strângea provizii în cămară şi
nu dădea la bucătărie decât cu ţârâita, întotdeauna pe jumătate degradate sau
alterate. Dosea cozonacii impunători, prăjiturile şi torturile somptuoase,
decorate cu flori de zahăr colorat, primite cu prilejul marilor sărbători şi
praznice de la credincioşii cofetari şi bucătari de care Biserica Unită nu ducea
lipsă. Fără a mai pune la socoteală, gospodinele vajnice care se întreceau în
punerea în operă a unor reţete sofisticate de zaharicale, volovanuri şi alte
delicateţuri fine. Odată venise rândul din cămară unui tort doboş, cu
ornamente complicate peste glazura de zahăr ars. Mare păcat că printre florile
de ciocolată cu numeroase petale apăruseră şi câteva flori de mucegai.Cu tot
respectul cuvenit, Silvia îi atrăsese atenţia arhiepiscopului asupra pericolului de
a-l consuma îm acest stadiu vizibil de alterare. Cum, la porunca lui de a-l curăţa
şi de a-l prezenta la masa de duminică, fata nu avu niciun fel de reacţie, el
însuşi puse mâna pe un şervet de in, îl umezi într-un castron de alamă plin cu
apă şi începu să cureţe urmele dezastrului pe care nu-l luase în calcul. Tortul
fusese primit la Crăciun şi acum era trecut bine de mijlocul lui ianuarie.

113
Migăli la el aproape o oră şi, încântat de rezultatul muncii sale de
restaurare, îşi chemă slujnica să-i admire opera şi să-l dea la masa de
prânz; era duminică. Fata luă platoul şi se îndreptă pe terasă de unde îl
proiectă, icnind cu furie, direct pe gardul curţii arhiepiscopale sub privirea
siderată a Preasfinţitului „Vreţi să ne omorâţi pe toţi?”, completă scurt, pe
jumătate întoarsă spre el. Se răsuci apoi pe călcâie în timp ce-şi scotea
şorţul apretat şi dispăru în camerele din fund. Nimeni nu îndrăznise să-l
înfrunte până acum în halul acela. „E o fată sălbatică şi nebună!” Nu spuse
nimănui niciun cuvânt, cu atât cu cât toată micuţa lui curte seniorală,
adunată pentru prânzul de duminică asistase la scenă. Rămăşiţele tortului
se prelingeau încet pe gard. Nu mai avea chef de prânz. Se închise în
biroul lui şi nu mai ieşi până seara. A doua zi dimineaţă, trimisese vorbă
Mariei, prin preotul din sat, care venise la parohie cu treburi, să treacă pe
el. Când mama se înfiinţă umilă şi cu umerii plecaţi la poarta casei
arhiepiscopale, Silvia nu simţi nici teamă, nici remuşcare, ci doar o
umilinţă imensă. Nu era altceva decât o biată slujnicuţă, fiica unei văduve
supuse de sărăcie şi îşi jură în gând să nu mai trăiască nici ea şi nici
urmaşii ei asemenea înjosiri. Era convinsă că nu greşise cu nimic, prin
urmare nu trebuia să afişeze pocăinţă falsă sau să-şi ceară iertare.
Supărarea arhiepiscopului ţinu preţ de câteva săptămâni în care nu-i
adresă nicio vorbă. Apoi într-o după-amiază ploioasă, în preajma
Stricheniei, o invită în bibliotecă şi îi ţinu o lungă predică despre smerenie
şi recunoştinţă, presărată cu pilde şi învăţături culese din Biblie. Îi mai
aduse în discuţie şi faptul că menirea unei fete este aceea de a fi harnică,
supusă şi ascultătoare atât în casa părinţlor ei, cât şi în cea a bărbatului cu
care se va însoţi cuviincios în taina sfântă a cununiei. Cam pricepea unde
bate Preasfinţitul, dar pentru moment se prefăcu a nu înţelege. Discuţiile
pe tema măritişului ei o indispuneau profund. Ştia că nu poate ţinti prea
sus din cauza condiţiei ei modeste, iar băieţii de seama ei, frumuşei, dar
limitaţi şi la fel de pârliţi, nu o atrăgeau în niciun fel.

114
115