Sunteți pe pagina 1din 18

Universitatea Creștină ,,Dimitrie Cantemir” București

Facultatea de Științe Juridice și Administrative


Master – Științe penale

Efectuarea percheziției
domiciliare

Referat realizat în urma efectuării stagiului de practică de specialitate


obligatoriu

Student

ION ANA-MARIA
Efectuarea percheziției domiciliare

Percheziţia domiciliară este procedeul probatoriu ce constă cercetarea


locuinţei sau a oricărui spaţiu delimitat în orice mod ce aparţine ori este
folosit de o persoană fizică sau juridică pentru descoperirea şi strângerea
probelor cu privire infracţiune pentru care s-a început urmărirea penală,
pentru conservarea urmelor săvârşirii infracţiunii sau prinderea suspectului
ori inculpatului.

În cazul persoanei fizice percheziţia va putea viza apartamentul, sau


după caz, construcţia, curtea, anexele şi orice loc împrejmuit care ţin de
acestea, iar la persoana juridică, sediul societăţii şi spaţiile care aparţin de
acesta.

Percheziţia domiciliară poate fi efectuată în domiciliul sau reşedinţa


suspectului sau inculpatului, dar şi în alte locuinţe sau spaţii aparţinând altor
persoane.

Condiţiile preliminare de solicitare a autorizării percheziţiei

1.Începerea urmăririi penale

Din punct de vedere procedural, percheziţia se situează în cadrul procesului


penal, aşadar, solicitarea de autorizare a percheziţiei domiciliare poate fi
adresată de către procuror judecătorului de drepturi și libertăți numai
ulterior momentului începerii urmăririi penale.
2. Existenţa unuia dintre motivele prevăzute de lege pentru
autorizarea percheziţei

Astfel, percheziţia domiciliară se poate dispune dacă există o suspiciune


rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni de către o persoană ori la
deţinerea unor obiecte sau înscrisuri ce au legătură cu o infracţiune şi se
presupune că percheziţia poate conduce la descoperirea şi strângerea
probelor cu privire la această infracţiune, iar obţinerea acestor probe este
necesară şi proporţională pentru buna desfăşurare a procesului penal. De
asemenea, este posibilă dispunerea percheziţiei domicilare în scopul
conservării urmelor săvârşirii infracţiunii sau prinderii suspectului ori
inculpatului.

În ceea ce privește caracterul necesar și proporțional al percheziției


domiciliare facem câteva precizări:

Articolul 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului stipulează


că: (1) Orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de
familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale.

(2) Nu este admis amestecul unei autorităţi publice în exercitarea


acestui drept decât în măsura în care acesta este prevăzut de lege şi
constituie, într-o societate democratică, o măsură necesară pentru
securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării,
apărarea ordinii şi prevenirea faptelor penale, protecţia sănătăţii, a moralei,
a drepturilor şi a libertăţilor altora.
Este evident faptul că percheziţia constituie o ingerinţă a statului în
dreptul la inviolabilitatea domiciliului. Pentru a nu contraveni art. 8 din
Convenție, această ingerință trebuie să îndeplinească trei condiţii
cumulative, și anume:

-să fie prevăzută de lege,


-să vizeze un scop legitim şi
-să fie necesară într-o societate democratică.

Jurisprudența instanței de la Strasbourg relevă faptul că primele două


condiții nu comportă prea multe discuții întrucât, în general, instituţia
percheziţiei este reglementată în mod accesibil şi previzibil, iar măsura
urmăreşte în cazul concret un scop legitim, ultima condiție – să fie necesară
într-o societate democratică – necesită câteva lămuriri în ceea ce privește, în
special, existența proporţionalității între ingerinţa şi scopul urmărit.

Astfel, în raport de respectarea condiţiei necesităţii într-o societate


democratică, motivele aduse în vederea justificării percheziţiei trebuie să fie
„relevante” şi „suficiente” şi să respecte principiul proporţionalităţii.

În primul rând, legislaţia şi practica trebuie să ofere indivizilor garanţii


adecvate şi eficiente împotriva abuzurilor, esenţial fiind controlul judiciar
anterior sau posterior al legalităţii măsuri.

În al doilea rând, ingerința trebuie să fie proporțională cu scopul


urmărit prin prisma următoarelor chestiuni:
 gravitatea faptei în raport de care se realizează ancheta penală;.
Astfel, Curtea a constatat lipsa de necesitate într-o societate
democratică a unei percheziţii dispuse pentru anchetarea unei
infracţiuni de conducere cu exces de viteză, dată fiind gravitatea
redusă a faptei [1].
 circumstanţele eliberării mandatului de percheziţie, în special
existenţa la acel moment a altor probe cu privire la existenţa
infracţiunii;
 conţinutul şi scopul mandatului, modul de efectuare a
percheziției, luându-se în calcul natura locației percheziţionate
precum şi măsurile care s-au luat pentru a reduce impactul
măsurii la un nivel rezonabil, ţinând cont de posibilele
repercusiuni asupra persoanelor afectate de percheziţie[2]

Astfel, nu este îndeplinită cerinţa proporţionalității măsurii cu scopul


urmărit în situația pătrunderii din eroare, în baza unui mandat de
percheziţie, în locuinţa unor persoane care nu au nicio legătură cu
infracţiunea pentru care s-a desfăşurat urmărirea penală, aspect ce ar fi
putut fi verificat cu minime diligenţe din partea organelor de poliţie. [3]

De asemenea, Curtea consideră că modul de realizare a percheziţiilor


este lipsit de proporţionalitate în situația în care mandatele de percheziţie
sunt redactate în termeni foarte largi, neprecizându-se nimic despre fapta
anchetată, locurile care fac obiect al percheziției sau bunurile ce trebuie
ridicate, lăsând astfel la discreția nelimitată a anchetatorilor aspecte extrem
de importante.[4]
Discuţii în acest domeniu comportă percheziţiile dispuse la sediul unui
avocat. Luând în consideraţie faptul că percheziţia la sediul unui avocat, are
implicaţii asupra principiului confidenţialităţii avocat-client, judecătorul
trebuie să dea motive detaliate la autorizarea acestei măsuri, precum şi să
prevadă măsuri speciale în vederea protecţiei materialelor protejate de
secretul profesional. [5]

Autorizarea percheziției domiciliare

Percheziţia domiciliară poate fi dispusă numai de judecătorul


de drepturi şi libertăţi, prin încheiere motivată, în cursul urmăririi penale, la
cererea procurorului, sau în cursul judecății, de instanță, din oficiu sau la
cererea procurorului.

În cursul urmăririi penale, competenţa materială de a dispune


efectuarea percheziţiei domiciliare aparține instanţei căreia i-ar reveni
competenţa să judece cauza în primă instanţă sau instanţei corespunzătoare
în grad acesteia în a cărei circumscripţie se află sediul parchetului din care
face parte procurorul care efectuează sau supraveghează urmărirea penală.

Sesizarea judecătorului de drepturi și libertăți prin care


solicită dispunerea unei percheziţii domiciliare se va face printr-
un referat motivat care trebuie să cuprindă:
a) descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia, iar dacă
sunt suspiciuni rezonabile privind existenţa sau posibilitatea transferării
probelor, datelor sau persoanelor căutate în locuri învecinate, descrierea
acestor locuri;
b) indicarea probelor ori a datelor din care rezultă suspiciunea
rezonabilă cu privire la săvârşirea unei infracţiuni sau cu privire la
deţinerea obiectelor ori înscrisurilor ce au legătură cu o infracţiune;
c) indicarea infracţiunii, a probelor sau a datelor din care rezultă că în
locul în care se solicită efectuarea percheziţiei se află suspectul ori
inculpatul sau pot fi descoperite probe cu privire la săvârşirea infracţiunii
ori urme ale săvârşirii infracţiunii;
d) numele, prenumele şi, dacă este necesar, descrierea suspectului
sau inculpatului despre care se bănuieşte că se află în locul unde se
efectuează percheziţia, precum şi indicarea urmelor săvârşirii infracţiunii
ori a altor obiecte despre care se presupune că există în locul ce urmează a fi
percheziţionat.

Procurorul înaintează cererea împreună cu dosarul cauzei


judecătorului de drepturi şi libertăţi.

Judecătorul de drepturi şi libertăţi soluţionează cererea prin care se


solicită încuviinţarea efectuării percheziţiei domiciliare, în termen de 24 de
ore, în camera de consiliu, fară citarea părţilor. Participarea procurorului
este obligatorie.

Judecătorul dispune, prin încheiere, admiterea cererii, atunci când


este întemeiată, şi încuviinţarea efectuării percheziţiei şi emite de îndată
mandatul de percheziţie, întocmirea minutei este obligatorie.

În cazul în care judecătorul apreciază că nu sunt îndeplinite condiţiile


prevăzute de NCPP pentru dispunerea percheziţiei domiciliare dispune, prin
încheiere, respingerea cererii de efectuare a percheziţiei domiciliare. După
respingerea primei cereri, o nouă cerere de percheziţie domiciliară poate fi
formulată doar în situația în care, au apărut ori s-au descoperit fapte sau
împrejurări noi, necunoscute la momentul soluţionării cererii anterioare de
către judecător.

Perioada pe parcursul căreia mandatul de percheziție se poate pune în


aplicare este de maximum 15 zile. Procurorul poate să solicite emiterea unei
noi autorizaţii de percheziţie pentru o altă durată dacă autorizaţia emisă
anterior, din motive operative, nu a fost utilizată în termenul pentru care a
fost încuviinţat procedeul probatoriu. [6]

Încheierea prin care judecătorul de drepturi şi libertăţi se pronunţă


aupra cererii de încuviinţare a efectuării percheziţiei domiciliare nu este
supusă niciunei căi de atac.

În cursul judecăţii,

- procedura dispunerii percheziției domiciliare este similară celei


urmate în faza de urmărire penală

- competenţa materială de a autoriza efectuarea percheziţiei


domiciliare aparţine instanței învestită cu judecarea cauzei. Astfel, instanţa,
din oficiu sau la cererea procurorului, poate dispune efectuarea unei
percheziţii domiciliare în vederea punerii în executare a mandatului de
arestare preventivă a inculpatului, precum şi în cazul în care există suspiciuni
rezonabile că în locul unde se solicită efectuarea percheziţiei exista mijloace
materiale de probă ce au legătură cu infraţiunea ce face obiectul cauzei.
Potrivit art. 158 alin. (7) NCPP , încheierea judecătorului de
drepturi şi libertăţi/instanţei de judecată şi mandatul de percheziţie
domiciliară care se emite în baza încheierii trebuie să cuprindă:
– denumirea instanţei;
– data, ora şi locul emiterii;
– numele, prenumele şi calitatea persoanei care a emis mandatul de
percheziţie;
– perioada pentru care s-a emis mandatul, care nu poate depăşi 15 zile;
– scopul pentru care a fost emis;
– descrierea locului unde urmează a se efectua percheziţia sau, dacă este
cazul, şi a locurilor învecinate acestuia;
– numele sau denumirea persoanei la domiciliul, reşedinţa ori sediul
căreia se efectuează percheziţia, dacă este cunoscută;
– numele făptuitorului, suspectului sau inculpatului, dacă este cunoscut;
– descrierea făptuitorului, suspectului sau inculpatului despre care se
bănuieşte că se află în locul unde se efectuează percheziţia, indicarea
urmelor săvârşirii infracţiunii sau a altor obiecte despre care se presupune
că există în locul ce urmează a fi percheziţionat;
– menţiunea că mandatul de percheziţie poate fi folosit o singură dată;
– semnătura judecătorului şi ştampila instanţei.

Mandatul de percheziţie poate fi folosit numai o singură dată. Dacă,


ulterior, este necesară efectuarea unei noi perheziţii în acelaşi loc, trebuie
solicitată o nouă autorizaţie de percheziţie domiciliară.

Efectuarea percheziţiei domiciliare


În faza de urmărire penală, percheziţia domiciliară se efectuează
de procuror sau de organul de cercetare penală, însoţit, după caz, de lucratori
operativi.

În faza de judecată, în cazul în care instanţa a dispus efectuarea


percheziţiei, mandatul este trimis procurorului pentru a lua măsuri în
vederea efectuării percheziţiei, instanţa de judecată poate efectua personal
percheziţia domiciliară numai cu ocazia efectuării unei cercetări la faţa
locului.

Înainte de inceperea percheziţei, organul judiciar se legitimează şi


înmânează o copie a mandaului emis de judecător persoanei la care se va
efecua percheziţia, reprezentantului acesteia sau unui membru al familiei,
iar, în lipsă, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu care
cunoaşte persoana la care se va efectua percheziţia şi, dacă este cazul,
custodelui. În cazul percheziţiei efectuate la sediul unei persoane juridice,
mandatul de percheziţie se înmânează reprezentantului acesteia, sau, în lipsa
reprezentantului, oricărei alte persoane cu capacitate deplină de exerciţiu
care se află în sediu ori este angajat al persoanei juridice respective.

În mod excepţional, percheziţia poate începe fără înmânarea


copiei mandatului de percheziţie, fără solicitarea prealabilă de predare a
persoanei sau a obiectelor, precum şi fără informarea prealabilă privind
posibilitatea solicitării prezenţei unui avocat ori a unei persoane de
încredere, în următoarele cazuri:
a) când este evident faptul că se fac pregătiri pentru acoperirea
urmelor sau distrugerea probelor ori a elementelor ce prezintă importanţă
pentru cauză;
b) dacă există suspiciunea că în spaţiul în care urmează a se efectua
percheziţia se află o persoană a cărei viaţă sau integritate fizică este pusă în
pericol;
c) dacă există suspiciunea că persoana căutată s-ar putea sustrage
procedurii.

Organele judiciare care efectuează percheziţia pot folosi forţa, în mod


adecvat şi proporţional, pentru a patrunde într-un domiciliu:

a) dacă există motive temeinice pentru a anticipa rezistenţă armată sau


alte tipuri de violenţă ori există un pericol cu privire la distrugerea probelor;
b) în cazul unui refuz sau dacă nu a fost primit niciun răspuns la
solicitările organelor judiciare de a pătrunde în domiciliu.

Persoanelor la care se efectuează percheziţia li se solicită, înainte de


începerea percheziţiei, predarea de bunăvoie a persoanelor sau a obiectelor
cautate. Percheziţia nu se mai efectuează dacă persoanele sau obiectele
indicate în mandat sunt predate.

În ipoteza în care organele judiciare decid efectuarea percheziției,


persoanelor la care se efectuează li se aduce la cunostinţă că au dreptul ca la
efectuarea percheziţiei să participe un avocat. Dacă se solicită prezenţa unui
avocat, începerea percheziţiei este amânată până la sosirea acestuia, dar nu
mai mult de două ore de la momentul la care acest drept este comunicat,
luându-se măsuri de conservare a locului ce urmează a fi percheziţionat. În
cazuri excepţionale, ce impun efectuarea percheziţiei de urgenţă, sau în cazul
în care avocatul nu poate fi contactat, percheziţia poate începe şi înainte de
expirarea termenului de două ore.
Percheziţia domiciliară nu poate fi efectuată în timpul
nopţii.

În acest sens, în art. 27 alin. (4) din Constituție se arată că perchezițiile


în timpul nopții sunt interzise. Organele de urmărire penală pot pătrunde în
domiciliul unei persoane în vederea efectuării percheziţiei între orele 6:00-
20:00, cu excepţia situaţiei în care infracţiunea este flagrantă sau percheziţia
urmează să se efectueze într-un local public. Aceste din urmă dispoziții (art.
159 alin. 3 NCPP) care prevăd că percheziția într-un local deschis publicului
ar putea începe chiar după ora 20:00 nu pot avea aplicabilitate decât în
măsura în care în respectivul local se constată săvârșirea unei infracțiuni
flagrante.[7]
Percheziţia care este începută între orele 6:00-20:00 poate fi
continuată şi în timpul nopţii.

În cazul în care este necesar, organele judiciare pot restricţiona


libertatea de mişcare a persoanelor prezente sau accesul altor persoane
în locul unde se efectuează percheziţia, pe durata efectuării acesteia.

NCPP prevede că în cazul în care, în timpul efectuării percheziţiei, se


consideră că au fost transferate probe, date sau că persoanele căutate s-au
ascuns în locuri învecinate, art. 158 alin. (3) NCPP stipulează că mandatul de
percheziţie este valabil şi pentru aceste locuri, caz în care continuarea
efectuării percheziţiei în această situaţie se încuviinţeaza de către procuror,
în acest caz, persoanele la care urmează a se efectua, prin extindere,
percheziţia sunt încunoştinţate despre aceasta.
O noutate o reprezintă posibilitatea efectuării percheziției asupra
bunurilor identificate în localul percheziționat, în sensul deschiderii
anumitor obiecte care ar putea conține mijloace materiale de probă sau
înscrisuri.

Potrivit Noului cod de procedură penală, la efecuarea percheziţiei


domiciliare nu mai este, în principiu, necesară prezenţa
martorilor asistenţi.

Noile dispoziţii legale instituie dreptul persoanei percheziţionate de a


fi asistată ori reprezentată de o persoană de încredere, dispoziţie
inexistentă în vechiul Cod, care permitea reprezentarea numai în lipsa
acesteia.

În situația în care persoana la care se face percheziţia este reţinută ori


arestată, va fi adusă la percheziţie. În cazul în care nu poate fi adusă,
ridicarea de obiecte şi înscrisuri, precum şi percheziţia domiciliară se fac în
prezenţa unui reprezentant ori martor asistent, deopotrivă, prezenţa unui
martor asistent este necesară în cazul în care în spaţiul unde urmează a fi
efectuată percheziţia nu se află nicio persoană.

Organul judiciar care efectuează percheziţia are dreptul să deschidă,


prin folosirea forţei, încăperile, spaţiile, mobilierul şi alte obiecte în care s-ar
putea găsi obiectele, înscrisurile, urmele infraacţiunii sau persoanele
căutate, în cazul în care posesorul acestora nu este prezent sau nu doreşte să
le deschidă de bunăvoie. La deschiderea acestora, organele judiciare ce
efectuează percheziţia trebuie să evite daunele nejustificate.
Organul judiciar este obligat să se limiteze la ridicarea numai a
obiectelor şi înscrisurilor care au legătură cu fapta pentru care se efectuează
urmărirea penală. Obiectele sau înscrisurile a căror circulaţie ori deţinere
este interzisă sau în privinţa carora există suspiciunea că pot avea o legătură
cu săvârşirea unei infracţini pentru care acţiunea penală se pune în mişcare
din oficiu se ridică întotdeauna;

Este interzisă efectuarea în acelaşi timp cu percheziţia a


oricăror acte procedurale în aceeaşi cauză, care prin natura lor
împiedică persoana la care se face percheziţia să participe la efectuarea
acesteia, cu excepţia situaţiei în care se desfăşoară, în aceeaşi cauză,
simultan, mai multe percheziţii.

După identificare, obiectele sau înscrisurile se prezintă persoanei de la


care sunt ridicate şi persoanelor prezente, pentru a fi recunoscute şi a fi
însemnate de către acestea spre neschimbare, după care se etichetează şi se
sigilează, obiectele care nu pot fi însemnate ori pe care nu se pot aplica
etichete şi sigilii, se împachetează sau se închid pe cât posibil împreună, după
care se aplică sigilii, obiectele care nu pot fi ridicate se lasă în păstrarea celui
la care se află sau a unui custode. Persoanei careia i se lasă spre păstrare
obiectele i se pune în vedere că are obligaţia de a le păstra şi conserva,
precum şi de a le pune la dispoziţia organelor de urmărire penală, la cererea
acestora.

Probele pentru analiză se iau cel puţin în dublu şi se sigilează. Una


dintre probe se lasă celui de la care se ridică, iar în lipsa acestuia, uneia dintre
persoanele prevăzute la art. 159 alin. (11). Deși în art. 159 alin. (11) este
prevăzut și martorul asistent, în doctrină se apreciază că probele nu vor fi
lăsate acestuia din urmă, ci numai reprezentantului persoanei la care s-a
efectuat percheziția. [8]

Activităţile dsfăşurate cu ocazia efectuării percheziţiei sunt


consemnate într-un proces-verbal care trebuie să cuprindă:
a) numele, prenumele şi calitatea celui care îl încheie;
b) numărul şi data mandatului de percheziţie;
c) locul unde este încheiat;
d) data şi ora la care a început şi ora la care s-a terminat efectuarea
percheziţiei, cu menţionarea oricărei întreruperi intervenite;
e) numele, prenumele, ocupaţia şi adresa persoanelor ce au fost
prezente la efectuarea percheziţiei, cu menţionarea calităţii acestora;
f) efectuarea informării persoanei la care se va efectua percheziţia cu
privire la dreptul de a contacta un avocat care să participe la percheziţie;
g) descrierea amănunţită a locului şi condiţiilor în care înscrisurile,
obiectele sau urmele infracţiunii au fost descoperite şi ridicate, enumerarea
şi descrierea lor amănunţită, pentru a putea fi recunoscute; menţiuni cu
privire la locul şi condiţiile în care suspectul sau inculpatul a fost prins;
h) obiecţiile şi explicaţiile persoanelor care au participat la efectuarea
percheziţiei, precum şi menţiunile referitoare la înregistrarea audiovideo
sau fotografiile efectuate;
i) menţiuni despre obiectele care nu au fost ridicate, dar au fost lăsate
în păstrare;
j) menţiunile prevăzute de lege pentru cazurile speciale.
Locul în care se desfăşoară percheziţia, precum şi persoanele sau
obiectele găsite pe parcursul percheziţionării pot fi fotografiate ori
înregistrate audiovideo, înregistrarea audiovideo sau fotografiile efectuate
sunt anexate procesului verbal de percheziţie şi fac parte integrantă din
acesta.

Procesul verbal se semnează pe fiecare pagina şi la sfârşit de cel care îl


încheie, de persoana la care s-a făcut percheziţia, de avocatul acesteia, dacă
a fost prezent, precum şi de persoanele care au fost prezente la efectuarea
percheziţiei, dacă vreuna dintre aceste persoane nu poate sau refuză să
semneze, se face menţiune despre aceasta, precum şi despre motivele
imposibilităţii sau refuzului de a semna.

O copie de pe procesul verbal se lasă persoanei la care s-a făcut


percheziţia sau de la care s-au ridicat obiectele şi înscrisurile ori uneia dintre
persoanele care au participat la percheziţie.

Cu privire la măsurile privind obiectele ori înscrisurile


ridicate, NCPP stipulează că:
-obiectele ori înscrisurile ridicate care constituie mijloace de probă
sunt ataşate la dosar sau păstrate în alt mod, iar urmele săvârşirii
infracţiunii se ridică şi sunt conservate.
– obiectele, înscrisurile şi urmele ridicate, care nu sunt ataşate la
dosar, pot fi fotografiate. Fotografiile se vizează de organul de urmărire
penală şi se ataşează la dosar.
– mijloacele materiale de probă se păstrează de organul de urmărire
penală sau de instanţa de judecată la care se găseşte dosarul, până la
soluţionarea definitivă a cauzei.
– obiectele care nu au legătură cu cauza se restituie persoanei căreia îi
aparţin, cu excepţia celor care sunt supuse confiscării, în condiţiile legii.
– obiectele ce servesc ca mijloc de probă, dacă nu sunt supuse
confiscării, în condiţiile legii, pot fi restituite, chiar înainte de soluţionarea
definitivă a procesului, persoanei căreia îi aparţin, în afară de cazul când
prin această restituire s-ar putea stânjeni aflarea adevărului. Organul de
urmărire penală sau instanţa de judecată pune în vedere persoanei căreia i-
au fost restituite obiectele că este obligată să le păstreze până la
soluţionarea definitivă a cauzei.

Noul Cod de procedura pernala aduce o serie de dispoziţii speciale


privind percheziţiile efectuate la o autoritate publică, instituţie publică sau
la alte persoane juridice de drept public. Astfel, percheziţia la o autoritate
publică, instituţie publică sau la alte persoane juridice de drept public se
efectuează potrivit prevederilor prezentei secţiuni, după cum urmează:
a) organul judiciar se legitimează şi înmânează o copie a mandatului
de percheziţie reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice
de drept public;
b) percheziţia se efectuează în prezenţa reprezentantului autorităţii,
instituţiei sau persoanei juridice de drept public ori a altei persoane cu
capacitate deplină de exerciţiu;
c) o copie de pe procesul-verbal de percheziţie se lasă
reprezentantului autorităţii, instituţiei sau persoanei juridice de drept
public.
SURSE BIBLIOGRAFICE

[1] CEDO, cauza Buck împotriva Germaniei, Hotărârea din 28 aprilie 2005;
[2] CEDO, cauza Camemzind împotriva Elveției, Hotărârea din 16
decembrie 1997; CEDO, cauza Kent Pharmaceuticals împotriva Marii
Britanii, Decizia din 11 octombrie 2005;
[3] CEDO, cauza Keegan împotriva Marii Britanii, Hotărârea din 18 iulie
2006;
[4] CEDO, cauza Van Rossem împotriva Belgiei, Hotărârea din 9
decembrie 2004; CEDO, cauza Ernst și alții împotriva Belgiei, Hotărârea
din 15 iulie 2003; CEDO, cauza Mancevski împotriva Moldovei, Hotărârea
din 7 octombrie 2008; Cu toate acestea, Curtea precizează că în anumite
ipoteze speciale, precum cazul drogurilor, o prea mare transparenţă a
actului de percheziţie poate conduce la inutilitatea acestuia, de aceea,
garanţiile procedurale în astfel de ipoteze trebuie să existe mai degrabă
ulterior percheziţiei – CEDO, cauza Mark Kronin împotriva Marii Britanii,
Hotărârea din 6 ianuarie 2004;
[5] CEDO, cauza Mancevski împotriva Moldovei, precitată.
[6] M. Udroiu, Procedură penală. Partea generală. Noul Cod de procedură
penală, Editura C.H. Beck 2014, p. 292;
[7] I. Neagu, M. Damaschin, Tratat de procedură penală. Partea generală,
Editura Universul Juridic 2014, p. 527;
[8] Idem, p. 531;