Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PSIHOLOGIA SĂNĂTĂŢII
AN II
CURS
- SEMESTRUL II -
2017- 2018
I. Informaţii generale
Nume: Prof. univ. dr. Adriana Băban Numele cursului – Psihologia Sănătății
Birou: Biroul 20, sediul Fac. de Codul cursului - PLR1417,
Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei, str. Anul, Semestrul – anul 2, sem. 2
Republicii 37 Tipul cursului – Obligatoriu, 7 credite
Telefon: 0264- 599402 Pagina web a cursului-
Fax: 0264- 599402 http://psychology.psiedu.ubbcluj.ro
E-mail: adrianababan@psychology.ro Tutori: lect. univ. dr. Diana Tăut, drd. Oana Petre,
dianataut@psychology.ro drd. Andrada Cosma, drd. Mădălina Radu, drd.
Consultaţii: Andra Ciucă, drd. Ingrid Ghișe.
Joi 14-16 (prof. dr. Băban A., inscrierile SanatatiiTutor@psychology.ro
se fac pe e-mail) Consultatii online: Miercurea, 16-18, prin
Miercuri: 12-14 (lect. Tăut D., înscrierile intermediul yahoo messenger (ID:sanatatiitutor)
se fac pe email
d. Competenţe dobândite:
Cunoaştere şi înţelegere
● Înţelege rolul psihologiei sănătăţii în promovarea stării de bine şi reducerea riscului
de îmbolnăviri
● Cunoaşte principiile şi paradigmele de studiu ale sănătăţii şi bolii
● Înţelege mecanismele prin care factorii cognitivi, emoţionali, comportamentali şi
sociali pot influenţa sănătatea şi boala
Recunoaşte factorii de risc pentru îmbolnăviri şi factorii de menţinere şi
promovare a sănătăţii şi stării de bine
Înţelege reperele ce ghidează elaborarea programelor de educaţie pentru sănătate
Cunoaşte modalităţi de intervenţie pentru reducerea şi combaterea factorilor de
risc pentru sănătate.
Explicare şi interpretare
Explică şi ilustrează diferenţele specifice dintre educaţia pentru sănătate,
promovarea sănătăţii şi prevenţia îmbolnăvirilor
Interpretează şi argumentează modul în care factorii cognitivi, emoţionali,
comportamentali şi sociali influenţează starea de sănătate
Explică diferenţele dintre programele comunitare, instituţionale şi de grup
Argumentează modalităţile de intersectare dintre tipul şi nivelul de program de
prevenţie
Instrumental – aplicativ
Aplică tehnicile de optimizare a sănătăţii şi stării de bine (ex. creşterea stimei de
sine, dezvoltarea afectivităţii pozitive, controlul stresului)
Proiectează strategii de intervenţie primară şi secundară asupra factorilor de risc
pentru îmbolnăviri (ex. prevenţia fumatului, a consumului de alcool şi droguri, a
comportament alimentar deficitar, preventia HIV/SIDA) la nivel de grup, comunitar
şi populaţional
Aplică tehnici de modificare a comportamentelor de risc (ex. renunţarea la fumat,
adicţia de alcool/droguri, asistarea psihologică a anorexiei şi bulimiei)
Proiectează strategii valide de cercetare a sănătăţii şi bolii (transversale,
longitudinale, experimentale, prospective, studii de caz, studii calitative, meta-
analize).
Atitudinale
Dezvoltă o atitudine responsabilă faţă de educarea populaţiei pentru sănătate,
fundamentată pe noile achiziţii ale ştiinţei
Respectă diferenţele de vârstă, gen, religie, cultură, orientare sexuală în educaţia
pentru sănătate
Adresează inegalităţile sociale, sărăcia şi discriminarea în dreptul la sănătate şi la
o îngrijire medicală adecvată
Se angajează în analiza critică a politicilor publice de promovare a sănătăţii şi
reducerii riscului de îmbolnăviri
Respectă strict normele etice în activitatea profesională de practician şi cercetător
şi se angajează continuu în dezvoltarea personală şi profesională
Modul de evaluare:
Nota finală se compune din: 70% (7 puncte) examen şi 30% (3 puncte) activitate pe parcursul
semestrului şi de seminar.
Regulament Notare Curs Psihologia Sănătătii 2015-2016
Pentru a promova cursul este nevoie de obținerea a minim 50% din notă la examen (adica 3
din cele 6 puncte) și predarea AMBELOR SARCINI DE SEMINAR!!
Sarcinile care NU sunt predate la data mentionată nu mai sunt luate in considerare.
Temele vor fi trimise pe email pe adresa de tutoriat.
Acest modul trece în revistă principalele concepte cu care operează Psihologia Sănătății
precum și modelele sănătății și bolii, de la modelul biomedical până la modelul
biopsihosocial.
1. Repere istorice
Nevoia de a înțelege apariția unor simptome în lipsa unei tulburări organice a condus la
dezvoltarea unei noi discipline, medicina psihosomatică, care și-a propus la sfârșitul
anilor 30 stabilirea relației dintre procesele emoționale și procesele somatice. Datorită
faptului că paradigma psihanalitică a dominat această disciplină, astăzi termenul este tot
mai puţin utilizat.
Influența majoră de la începutul anilor 70 a paradigmei behavioriste a determinat
considerarea impactului învățării prin condiționare clasică, respectiv operantă asupra
stării de sănătate. Astfel, s-a conturat disciplina medicinei comportamentale ale cărei
asumpții teoretice s-au concretizat în tehnica terapeutică a biofeedback-ului, tehnică
folosită și astăzi.
În demersul de includere al factorilor psihologici în modelul explicativ al sănătății și
bolii, psihologia sănătății este cea mai recent dezvoltată disciplină. O caracteristică
esenţială al psihologiei sănătăţii este, aşa cum o arată şi numele disciplinei, focalizarea pe
sănătate. Psihologia sănătăţii se numără printre primele discipline care propune
comutarea atenţiei de la boală la sănătate. Reconceptualizarea noţiunii de sănătate şi
boală prin prisma noilor abordări reprezintă după unii autori o a doua “revoluţie
medicală” (Yanovitz, 1992). Astfel, obiectivul primordial al psihologiei sănătățții este
promovarea sănătăţii şi prevenirea îmbolnăvirilor.
Atenție! Psihologia medicală este un termen care acoperea până acum trei decenii o
bună parte din domeniul psihologiei sănătăţii. Termenul este însă tot mai puţin utilizat în
ultimii ani datorită caracterului său restrictiv, psihologia medicală focalizându-se
preponderent pe relaţia medic – pacient şi pe adaptarea bolnavului la mediul spitalicesc şi
la starea de boală.
2. Definirea Psihologiei Sănătății
Psihologia Sănătăţii este definită ca ramură teoretică şi aplicativă a psihologiei
care contribuie la: promovarea şi menţinerea sănătăţii, prevenirea şi tratarea
îmbolnăvirilor, identificarea factorilor psihologici cu rol în etiologia bolilor şi la
îmbunătățirea sistemului de sănătate și a politicilor de sănătate (Matarazzo, 1982).
Psihologia Sănătăţii este considerată a fi o disciplină „hibridă”, care combină perspectiva
ştiinţelor socio-umane (psihologie, sociologie, antropologie) cu cea a ştiinţelor naturale
(medicină clinică, sănătate publică). Sintetic, putem defini Psihologia Sănătăţii ca fiind
domeniul interdisciplinar ce aplică cunoştinţele şi tehnicile psihologice în domeniul
sănătăţii şi bolii.
5.2. Boală
Boala, ca şi sănătatea, este definită în mai multe moduri, în funcţie de perspectiva
din care este privită:
● formă particulară de existenţă a materiei vii
● consecinţă a unor agenţi patogeni sau traumatici
● semne, simptome, disfuncţii
● abatere de la normă
● manifestarea eşecului în adaptare
Termenul de boală (ca şi condiţie obiectivată şi diagnosticată de medic) se
relaţionează cu alte concepte:
● Deficienţă: orice pierdere sau deviaţie datorată unei boli sau traume în
funcţionarea fizică şi psihică optimă a individului
● Dizabilitate: orice restricţie în îndeplinirea sarcinilor cotidiene şi în abilităţile de
auto-îngrijire
● Handicap: orice dezavantaj social indus de deficienţă şi dizabilitate
● Suferinţă: experienţa subiectivă a simptomelor
Boala presupune nu doar tratament medical dar şi îngrijire umană, datorită faptului că
boala (stare obiectivă) este acompaniată de cele mai multe ori şi de suferinţă personală
(stare subiectivă).
La nivelul simțului comun, boala este conceptualizată fie prin 1) prezența unor simptome
subiective, fie prin 2) prezența unor semne obiective. Conceptele de sănătate și boală se
află însă pe un continuum în care la un pol se situează sănătatea optimă, respectiv starea
de bine iar la celălat dizabilitatea, respectiv moartea prematură (Sarafino, 2002) (figura
2.1).
Figura 2.1. Relaţia de continuum sănătate-boală
5.5. Mortalitate
Mortalitatea este o măsură a stării de sănătate care se obține prin raportarea
numărului de decese dintr-un an la numărul de decese din anii precedenți. O creștere a
ratei mortalității este un indice al scăderii stării de sănătate iar o scădere a ratei
mortalității este un indice al creșterii stării de sănătate.
Pentru a putea compara mortalitatea a două sau mai multe populații diferite, ratele
mortalității sunt corectate funcție de variabilele ce caracterizează aceste populații (ex.
mărime, vârstă și sex). Să presupunem că rata mortalității în județul Cluj este mai mare
decât în județul Maramureș. În lipsa corecțiilor menționate anterior, acest rezultat nu este
informativ cât timp diferența poate fi explicată de faptul că populația județului Cluj este
mai mare , de faptul că populația județului cluj are o medie de vârstă de 65 de ani sau are
un procent mai mare de bărbați decât de femei. Mai mult, rata mortalității poate fi
raportată la vârstă (ex. rata mortalității infantile) sau la cauză (ex. rata mortalității
datorate suicidului).
5.6. Morbiditate
Morbiditatea este tot o măsură a stării de sănătate care se obține fie prin calcularea
prevalenței, unde prevalența se referă la numărul total al indivizilor din populație care
suferă de o anumită boală, fie prin calcularea incidenței, unde incidența se referă la
numărul de cazuri noi dintr-o anumită boală.
Figura 2.2. Modelul bio-psiho-social al sănătăţii şi bolii (adaptat după Engel, 1977)
BIBLIOGRAFIE OBLIGATORIE
Andrus, M.R., & Roth, M.T. (2002). Health literacy: a review. Pharmacotherapy, 22,
282-302
Camfield L. & Skevington, S.M. (2008). On subjective well-being and quality of
life. Journal of Health Psychology, 13, 764-775.
Grigoryan L, Burgerhof, J.G., Degener ,J.E, et al. (2008). Determinants of self-
medication with antibiotics in Europe: the impact of beliefs, country wealth and the
healthcare system. Journal of Antimicrobian Chemotherapy; 61, 1172-117
Kindig,D.A. (2007). Understanding population health terminology. The Milbank
Quarterly, 85, 139–161.
Taylor, S.E. (2008). Current issues and new directions in Psychology and Health:
Bringing basic and applied research together to address underlying mechanisms.
Psychology & Health, 23(2), 131-134.
BIBLIOGRAFIE OPȚIONALĂ
Ogden, J. (2007). Health psychology: a textbook (4th ed.). Maidenhead: Open University
Press.
Taylor, S. (1991) Health Psychology. New York: McGraw-Hill.
Kaplan, R., Sallis, J. and Patterson, T. (1993) Health and Human Behavior. New York:
McGraw-Hill
MODUL 2
2.2. Autoeficacitatea
În teoria social-cognitivă a personalităţii, autoeficacitatea percepută reprezintă o
variabilă centrală în mecanismele de autoreglare a organismului la cerinţele mediului.
Conceptul de autoeficacitate (AE), propus de Bandura (1982) reprezintă un construct
relevant pentru înţelegerea factorilor protectori la stres şi boală. Conform definiţiei lui
Bandura, autoeficacitatea se referă la "convingerea unei persoane în capacităţile sale de
a-şi mobiliza resursele cognitive şi motivaţionale necesare pentru îndeplinirea cu succes
a sarcinilor date" (1988, p. 1). AE percepută mai poate fi definită ca o anticipare a
rezultatelor pozitive în acţiunile întreprinse datorită cunoştinţelor şi abilităţilor posedate.
Percepţia propriei competenţe modifică şi percepţia eşecului sau a performanţei reduse;
în aceste cazuri, insuccesul tinde să fie atribuit efortului redus investit în sarcină şi în mai
mică măsură lipsei competenţei necesare îndeplinirii sarcinii. Altfel spus, autoeficacitatea
crescută se asociază cu atribuţii autoprotectoare ale eşecului sau succesului.
AE ca proces cognitiv generează opţiuni, motivaţii, emoţii, idei şi comportamente.
Persoana nu numai că îşi evaluează abilităţile în lumina succeselor sau eşecurilor trecute,
dar şi optează pentru anumite sarcini, îşi dozează efortul, îşi monitorizează progresele în
funcţie de experienţa anterioară. Aşa cum Bandura sugerează, evaluările optimiste ale
autoeficacităţii pot fi considerate un imbold suplimentar pentru intenţiile de acţiune şi
pentru persistenţa în depăşirea obstacolelor. Cu cât AE este mai accentuată cu atât nivelul
de aspiraţie vizând atingerea scopurilor propuse este mai înalt.
Convingerile despre AE afectează şi procesele gândirii şi cele atenţionale în
direcţia potenţării sau reducerii eficienţei lor. Persoanele cu AE percepută îşi focalizează
atenţia înspre analiza şi găsirea de soluţii la problemele cu care se confruntă. Cei ce au
îndoieli asupra AE îşi îndreaptă atenţia spre propria persoană, fiind preocupate de
inabilitatea lor de a face faţă situaţiei; aceste gânduri intruzive interferează cu folosirea
eficientă a potenţialului intelectual, recanalizându-l de la cerinţele sarcinii la teama de
insucces.
Anticiparea succesului sau eşecului declanşează emoţii pozitive sau negative, care
la rândul lor vor influenţa cogniţiile şi calitatea acţiunii întreprinse. Anxietatea este
indusă de cele mai multe ori nu de stimulul sau situaţia în sine ci de perceperea
ineficienţei resurselor de coping. Cercetările au demonstrat că cei ce au convingerea că
nu pot face faţă situaţiei experienţează un nivel înalt de distres (Barlow, 1991). Percepţia
copingului deficitar poate fi acompaniată şi de percepţia inabilităţii de a controla
anxietatea. Putem afirma că este vorba de o reacţie de "frică la frică" care poate culmina
cu atacul de panică.
Dacă percepţia propriei ineficacităţi în relaţie cu situaţiile ameninţătoare duce la
anxietate, percepţia inabilităţii de a atinge scopurile propuse duce la depresie (Pervin,
1993). Considerăm că percepţia ineficacităţii personale este doar o componentă a
depresiei. Alte cauze ale reacţiei de tip depresiv rezidă în tendinţa acestor persoane de a-
şi impune standarde înalte, scopuri stringente, dublate de un autocriticism excesiv.
Persoanele care se consideră pe sine ineficace tind să îşi limiteze
comportamentele de iniţiere şi implicare în sarcini; dificultăţile sarcinii sunt apreciate ca
insurmontabile. În contrast cu acestea, persoanele confidente în competenţa lor vor căuta
căi diferite de a exercita control asupra mediului şi de a obţine performanţele dorite.
Relaţia semnificativă dintre cele două variabile (eficacitate şi comportament) este
ilustrată de cercetările care demonstrează că terapia focalizată pe creşterea AE ajută
persoanele fobice să-şi depăşească frica şi să adopte comportamente adecvate (Bandura,
1982). AE s-a dovedit a corela semnificativ şi cu succesul renunţării la fumat sau cu
toleranţa durerii fizice (Karoly, 1993).
Foarte recent interesul lui Bandura şi a colaboratorilor săi s-a îndreptat spre
investigarea relaţiei dintre AE şi funcţionarea sistemului imun. Astăzi există dovezi certe
că stresul excesiv deteriorează capacitatea de apărare a organismului (Glaser şi Kielcolt-
Glaser, 1994). Cercetările lui Bandura şi colab. (O'Leary, Bandura, Brown, 1990)
demonstrează că AE percepută are un important rol de "tampon" între stres şi impactul lui
asupra sistemului imun. Creşterea nivelului celulelor T (cunoscute ca având rol în
distrugerea celulelor canceroase şi a viruşilor) a fost demonstrată pe subiecţii cu fobie de
şerpi implicaţi în antrenamentul de dobândire a sentimentului de AE (O'Leary, 1990 b).
Percepţia ineficacităţii proprii în controlul stresorilor activează de asemenea şi sistemul
endogen opioid care s-a dovedit a fi un mediator al competenţei sistemului imun
(Bandura, Cioffi şi Taylor, 1988).
Evaluarea acurată sau nu a AE se bazează, conform teoriei lui Bandura (1986) pe
patru surse majore de informaţii:
● performanţele anterioare;
● experienţa dobândită prin învăţarea vicariantă;
● persuasiunea verbală şi
● starea fiziologică din momentul anticipării şi desfăşurării sarcinii.
Bandura sugerează existenţa şi a altor surse pentru conturarea convingerii de AE. Aşa este
grupul de apartenenţă, clasa socială; percepţia colectivă a AE influenţează într-o oarecare
măsură AE individuală.
Nu fără de critici, considerăm conceptul de AE ca fiind unul major în categoria
convingerilor despre sine cu rol în menţinerea sănătăţii.
2.5. Robusteţea
Conceptul de robusteţe (hardiness) a fost introdus de Kobasa (1979) ca fiind o
variabilă individuală cu semnificaţie în rezistenţa la stres. Robusteţea a fost definită ca o
dispoziţie de personalitate, manifestă la nivel cognitiv, emoţional şi comportamental.
Trăsătura rezultă din percepţia controlului personal, al valorii şi semnificaţiei implicării şi
din percepţia evenimentelor şi schimbărilor de viaţă ca stimulante. Conform autoarei,
robusteţea implică următoarele trei caracteristici:
● control
● angajare
● provocare/stimulare.
Controlul exprimă convingerea că evenimentele pot fi controlate şi influenţate;
această convingere nu implică expectaţii naive privind un control total al evenimentelor
ci mai degrabă perceperea abilităţilor proprii de a se raporta activ la mediu, de a-şi asuma
cu responsabilitate propria soartă.
Angajarea exprimă tendinţa implicării şi persistenţei în scopul propus, convingerea că
evenimentele au sens şi semnificaţie. Altfel spus, angajarea se referă la abilitatea de a
crede în importanţa acţiunilor întreprinse, de a avea un interes real pentru diversele
domenii ale vieţii: profesie, familie, relaţii interpersonale, instituţii sociale.
Provocarea este o caracteristică a robusteţii ce derivă din percepţia schimbărilor ca un
aspect normal al vieţii care pot oferi şanse de dezvoltare personală; datorită flexibilităţii
cognitive şi toleranţei ambiguităţii experienţele noi sunt căutate şi interpretate ca situaţii
stimulante şi benefice. Provocarea se exprimă şi prin tendinţa orientării spre viitor.
Constructul de robusteţe a fost elaborat pe baza rezultatelor unui studiu prospectiv
ce a urmărit timp de şapte ani peste 900 de subiecţi din punctul de vedere al relaţiei dintre
nivelul stresului şi incidenţa bolilor. Datele cercetării susţin că anumiţi subiecţi rămân
sănătoşi în ciuda stresului intens la care sunt supuşi datorită unor particularităţi de
personalitate descrise de autori sub numele de robusteţe. Robusteţea este o caracteristică
ce se structurează prin experienţele bogate, variate şi recompensatorii avute în copilărie,
adolescenţă şi tinereţe. Fundamentul teoretic al conceptului se bazează, după afirmaţia
autorilor, pe teoria psihologiei existenţiale a lui E. Fromm şi pe principiile psihologiei lui
G. Allport. Astăzi conceptul este inclus în categoria factorilor cognitivi ce exprimă
atitudini şi convingeri faţă de lume şi a generat în ultimul deceniu un considerabil interes
şi un număr apreciabil de cercetări.
2.7. Optimismul
Publicarea cărţii Helplessness: on Depression, Development and Death de către
Seligman şi colab. (1975), unde prin contrast cu aspectul cercetat autorul pomeneşte de
"optimism învăţat", poate fi considerat momentul care iniţiază studiile asupra
optimismului. De altfel, 16 ani mai târziu Seligman publică o carte intitulată Learned
Optimism, carte care indică noua orientare din Psihologia Sănătăţii.
Scheier şi Carver (1992) definesc dispoziţia spre optimism ca tendinţă generală,
relativ stabilă, de a avea o concepţie pozitivă asupra viitorului şi experienţelor vieţii.
Conceptul este derivat din teoria autoreglării comportamentului în funcţie de anticiparea
efectelor. În acest sens, optimismul mai este definit ca o structură cognitiv-motivaţională
caracterizată prin reprezentări mentale şi expectanţe pozitive privind atingerea scopurilor
propuse. Persoanele care privesc viaţa cu optimism - evaluează pozitiv mediul social şi
fizic, investesc mai mult efort pentru a preveni problemele sau pentru a le transforma,
savurează mai mult viaţa, se ajustează mai eficient la stres şi boală.
În contrast cu optimismul este descris stilul pesimist - caracterizat prin expectaţii
negative privind efectul acţiunilor întreprinse. Pesimiştii reacţionează la situaţii
problematice şi dezamăgiri prin renunţare, evitare şi negare. Repercusiunile stilului
pesimist sunt agravate de asocierea cu un stil atribuţional intern, stabil şi global.
Pesimismul din perioada de tinereţe s-a dovedit a corela cu deteriorarea stării de sănătate
la adultul de vârstă medie şi înaintată prin mecanisme imunologice.
Optimismul este interpretat ca o "trăsătură magică" în predicţia sănătăţii şi a stării
de bine, a emoţiilor pozitive şi a recuperării din boală. În studiile lui Scheier şi Carver
(1986) efectuate pe un lot de paciente cu cancer mamar şi pe un grup de pacienţi supuşi
unei intervenţii chirurgicale cardiace, optimismul a apărut a fi un bun predictor în
recuperarea post-chirurgicală şi rata de supravieţuire.
Prezenţa optimismului la studenţi la început de semestru a corelat semnificativ cu
un număr redus de simptome somatice la sfârşitul semestrului şi a sesiunii de examene
(Scheier şi Carver, 1989). S-au pus în evidenţă mai multe căi prin care optimismul
influenţează sănătatea fizică şi psihică. În primul rând se sugerează că optimismul
influenţează efortul oamenilor de a evita bolile prin atenţia acordată informaţiilor despre
factorii de risc; în al doilea rând se afirmă că optimismul este un predictor pentru
copingul activ în situaţiile de stres şi pentru utilizarea redusă a formelor de coping
evitativ, prin negare şi retragere; de asemenea, optimismul poate influenţa starea de
sănătate şi prin tendinţa de a-şi menţine dispoziţia afectivă pozitivă chiar în situaţii de
stres acut. Există şi autori care încearcă să dovedească că nu atât prezenţa optimismului
are efect benefic asupra sănătăţii, cât absenţa pesimismului, cu efectul său imunosupresiv.
Din argumentele aduse, rezultă că optimismul este o caracteristică care are
întotdeauna efecte benefice. În ciuda unor rezultate încurajatoare, au apărut o serie de
întrebări privind efectul optimismului, în special în cazul aşa-numitului optimism
nerealist sau naiv. Autorii dovedesc că optimismul poate corela cu efecte negative în cel
puţin două situaţii: când optimismul determină un comportament pasiv iar efectul pozitiv
este aşteptat de la şansă, divinitate sau ajutorul unui prieten; sau în situaţiile care deşi sunt
netransformabile, optimistul persistă cu tenacitate în schimbarea lor.
2.9.1. Modelul învăţării sociale (Bandura, 1977, 1986) este un model explicativ care ne
arată că, comportamentele sunt învăţate prin imitare, datorită persuasiuni sociale sau prin
întăririle primite de la grupul de apartenenţă, prieteni. În acest sens un rol covărşitor îl are
mass media şi mesajele publicitare. Componentele principale din modelul elaborat de
Bandura sunt:
● determinismul reciproc (comportamente rezultate din interacţiuni sociale)
● cunoştinţe (informaţii relevante care pot schimba comportamentele de risc)
● expectaţii (convingeri privind probabilitatea consecinţei unui comportament)
● auto-eficacitatea (încrederea în abilitatea de a desfăşura acţiuni cu succes)
● învăţarea vicariantă (observarea comportamentelor altora şi a consecinţelor
acestora)
● întăriri (recompense pentru anumite comportamente)
O modalitate de aplicare a acestor principii este utilizarea diverselor forme de
mass-media. Unul dintre primele programe care a utilizat o astfel de intervenţie a fost
programul de prevenţie a BCV „Stanford Three Towns”. Acesta a inclus intervenţii
educaţionale realizate prin intermediul mai multor canale media (TV, radio, broşuri). De
exemplu, s-au prezentat persoane care modelau comportamente sanogene: participau la
exerciţii fizice, găteau sănătos etc. Programul a obţinut rezultate foarte bune în ceea ce
priveşte modificare comportamentelor de risc pentru dezvoltarea BCV în cadrul
comunităţilor unde s-a desfăşurat (Benett et al., 2004).
Comportament
de risc
Vulnerabilitate
personală
Intenţie Comportament
Severitatea sănătos
bolii
Autoeficacitate
Cost / beneficii
comportament
Figura 1. Modelul convingerilor despre sănătate (Rosenstock, 1985; Becker, 1974)
2.9.3. Teoria comportamentului planificat -TCP (Ajzen, Fishbein, 1985, 1988) face
parte din categoria teoriilor social-cognitive de explicare şi predicţie a
comportamentelor de sănătate (figura 1). TCP subliniază rolul central pe care îl au
convingerile şi atitudinile în practicarea anumitor comportamente sanogene, respectiv
patogene. Aceste convingeri iau forma unor norme subiective, care pot fi norme
descriptive, adică ce crede o persoană despre modul în care anturajul apropiat se
comportă (ex. prietenii mei fumează; colegii mei fac sport; prietenii mei folosesc
întotdeauna centura de siguranţă când sunt în maşină; fraţii mei îşi fac regulat
controlu medical); sau norme injunctive, adică modul în care persoana percepe
încurajările celor apropiaţi de a practica sau nu anumite comportamente (ex. prietenii
mei doresc ca şi eu să încep să consum alcool ; sau prietenii mei doresc să renunţ la
bătuturile alcoolice ; sau persoanele apropiate mie ar aproba daca eu aş începe să
slăbesc). Aceste norme subiective crează presiune asupra persoanei de a practica sau
de a stopa practicarea anumitor comportamente. Totodată ele se reflectă în atitudini
pro sau contra unor comportamente (ex. este amuzant să merg pe jos zilnic 10 km ;
sau este plictisitor să am grijă ce mânănc ; este înţelept să nu mai mănânc atat de
multă ciocolată ; este o prostie să mă las de fumat ). Alte două componente esenţiale
ale modelului TCP, alături de norme şi atitudini sunt : controlul comportamental
perceput (ex. pot să mă las de fumat ; ştiu unde trebuie să merg pentru testul
Papanicolau ; ştiu cum să fac faţă obstacolelor în a nu mă lăsa tentat de consumul
excesiv de alcool) ; respectiv intenţia de a practica comportamentul (intenţionez ca
în următoarele 2 luni să merg pentru un control general la medic). Normele
subiective, atitudinea şi perceperea controlului comportamental sunt cei mai buni
predictori pentru intenţia de a practica un anume comportament, iar intenţia la rândul
ei este un bun predictor pentru comportament.
Conform TPB cel mai bun predictor al comportamentului este intenţia unei persoane
de a adopta acel comportament ( de ex. „Intenţionez să fac exerciţii fizice regulat”).
Intenţia reflectă motivaţia unei persoane de a adopta comportamentul, precum şi
timpul şi efortul pe care persoana este dornică să îl depună în acest scop (Ajzen,
1991). Intenţia este la rândul său determinată de atitudini, norme subiective şi
percepţia controlului comportamental. Prin urmare, pentru schimbarea unor
comportamente de risc, este necesară intervenţia la nivel atitudinal, al convingerilor
normative şi a celor asociate cu percepţia propriului control asupra acelor
comportamente de risc, şi al formulării intentenţiei de practicare cotidiană a
comportamentelor sănătoase. Multe cercetări empirice susţin validitatea acestui
model, care nu este scutit nici de critici.
2.9.4. Modelul HAPA (Schwarzer, 1992), adică Health Action Process Approach este tot
un model cognitiv de schimbare comportamentala. Schwarzer (1992) critica Modelul
coportamentului planificat deoarece considera ca acesta omite elementul temporal in
modificarea comportamentului si nu descrie ordinea in care se dezvolta diferitele
convingeri sau directia cauzalitatii. Prin urmare, in cadrul modelului HAPA autorul
sustine includerea elementului temporal pentru a intelege mai bine modul in care
cognitiile influenteaza comportamentele de sanatate. In cadrul acestui model exista o
distnctie clara intre o faza motivationala de luare a deciziei de modificare a
comportamentului si o faza volitionala in care are loc adoptarea propriu-zisa a acestuia.
In etapa motivationala sunt incluse urmatoarele componente: auto-eficacitatea („cred ca
pot sa incep sa fac exercitii fizice”), expectantele cu privire la rezultate („daca fac sport
am sa ma simt mai bine”) si perceptia riscului („stiu ca sunt predispus riscului de a
dezvolta boala cardiovasculara”). In etapa volitionala se asociaza factori cognitivi cu cei
situationali si comportamentali. Un anumit comportament de sanatate (ex. Exercitiul
fizic) este initiat si mentinut printr-un proces de auto-reglare a conduitei. Factorul
cognitiv este reprezentat de formularea unui plan de actiune („am sa alerg in fiecare seara
o jumatate de ora in parc”) si a auto-eficacitatii fata de mentinerea comportamentului
(„cred ca pot sa alerg in fiecare seara in parc, chiar daca este frig afara sau ploua).
Factorul situational este reprezentat de suportul social primit (de ex existenta unor
prieteni cu care pot alerga in parc) si de absenta barierelor situationale (de ex. exista un
parc in aporpierea locuintei mele unde pot sa alerg). Schwarzer sustine ca ceea ce aducce
nou acest model este faptul ca face legatura intre intentie si comportament, deoarece
modelele anterioare sustineau doar ca intentia determina adoptarea comportamentului.
Numeroase studii au aratat insa ca bunele intentii nu sunt suficiente pentru modificarea
comportamentului ci este necesar sa dezvoltam planuri de implementare a acestora in
practica. De asemenea, autorul modelului HAPA imparte auto-eficacitatea in cea legata
de initierea comportamentului si cea asociata mentinerii acestuia, demonstrand in cadrul
mai multor studii ca acestea sunt cognitii diferite, utile in adoptarea comportamentelor de
sanatate cum ar fi adoptarea exercitiului fizic, screening-ul pentru preventia cancerului de
san sau reducerea fumatului. Modelul a fost criticat pentru faptul ca ignora rolul jucat de
componente mai putin rationale, cum ar fi emotiile, precum si importanta factorilor
sociali si de mediu in modficarea comportamentelor de sanatate.
Bibliografie obligatorie
Baban, A & Craciun, C. (2007) Changing Health-Risk Behaviors: a review of theory
and evidence-based interventions in health psychology. Journal of Cognitive and
Behavioral Psychoterapies, 7(1), 45-66.
Craciun, C., Schuz, N., Lippke, S. & Schwarzer, R. (2012) Translating intentions
into sunscreen use: An interaction of self-efficacy and appearance norms. Psychology,
Health & Medicine. 1-10
Michie, S., Prestwich, A. (2010). Are interventions theory-based? Development of
a theory coding scheme, Health Psychology, 29, 1–8.
Nickel, D. & Spink, K. (2010) Attributions and self-regulatory efficacy for health-
related physical activity. Journal of Health Psychology, 15, 53-62.
Rivera, F., García-Moya, I., Moreno, C., & Ramos, P. (2012) Developmental
contexts and sense of coherence in adolescence: a systematic review. Journal of Health
Psychology; 1-13.
Schwarzer, R., & Luszczynska, A., (2008). How to overcome health-compromising
behaviors: The health action process approach. European Psychologist, 2, 141-151. DOI:
10.1027/1016-9040.13.2.141.
Bibliografie opțională
Kaplan, R., Sallis, J. & Patterson, T. (1993) Health and Human Behavior. New York:
McGraw-Hill.
Taylor, S. (1991) Health Psychology. New York: McGraw-Hill.
Glosar
Stima de sine = reprezintă o atitudine care descrie gradul în care persoana are tendinţa de
a se autoevalua pozitiv şi de a respinge atributele negative
Optimism = este definit drept o tendinţă generală, relativ stabilă, de a avea o concepţie
pozitivă asupra viitorului şi experienţelor vieţii
Locus de control = se referă la modul în care o persoană îşi explică succesul sau eşecul
prin cauze de tip intern sau extern, controlabile sau necontrolabile
MODULUL 3
Emoţii şi sănătate
● Să definească emotiile
● Să diferentieze între afectivitatea pozitivă si cea negativă
● Să explice relatia dintre cognitii si emotii
● Să cunoască principalele teorii care subliniază rolul
emoţiilor în autoreglare
● Să discute explicaţiile referitoare la rolul pozitiv al emoţiilor
în sănătate
● Să explice rolul emotiilor în sănătate
● Să explice relatia dintre personalitate, emotii si sănătate
3.1. Emoţiile
3.1.1 Definiţie şi clasificări
Emotiile reprezinta factori interni care ne motiveaza, ne directioneaza si ne
mentin comportamentele (Rubin, & McNeil, 1983). Inca de la inceputurile dezvoltarii
psihologiei ca stiinta, cercetatorii au incercat sa defineasca si sa masoare emotiile. Wundt
(1896) considera ca in urma experientei introspective emotiile pot fi descrise in functie de
trei dimensiuni: placut/neplacut, calm/agitat si relaxare/tensiune. Aproape un secol mai
tarziu, Osgood (1966) continua sa vorveasca despre placut/neplacut ca o dimensiune a
exeperientei emotionale, dar adauga componentele de control si activare. Alti autori au
incercat sa defineasca emotiile pornind de la manifestarea acestora, respectiv au realizat
cercetari in care aratau participantilor poze care infatisau diferite expresii faciale. Pe baza
acestor fotografii, Eckman si Friesen (1972) au identificat sase emotii primare: frica,
dezgustul, furia, surpriza, bucuria si tristetea. Aceste tipuri de emotii sunt considerate
universale si innascute, deoarece pe baza expresiilor faciale care le caracterizeaza au
putut fi recunoscute si numite de catre reprezentanti ai diferitelor culturi. In 1980,
Plutchnik a propus un alt model, repectiv o „roata a emotiilor”. Acesta este compusa din
opt emotii primare care sunt reprezentate in interiorul cercului in patru perechi de opusi
(de ex. Bucurie/tristete, furie/acceptare) si opt emotii complexe care sunt reprezentate in
exteriorul cercului (de ex. Iubire, regret, dispret).
Orice emotie se poate caracteriza prin trei componente.
● componenta subiectiva (de ex furie, tristete, bucurie)
● componenta fiziologica care implica functionarea sistemului nervos autonom si a
sistemului endocrin. Asupra acestei componente avem un grad mai mic de control
chiar atunci cand recunoastem efectele cum ar fi roseata, paloarea sau transpiratia
in exces si senzatia de „nod in gat”.
● componenta comportamentala care reflecta ceea „ce se vede”, de exemplu
plansul, zambetul sau incruntarea.
3.3 Relaţia
dintre emoţii şi urmărirea unor scopuri de sănătate
Este aproape unanim acceptată ideea că autoreglarea se constituie, în primul rând
într-un sistem motivaţional dinamic de stabilire a unor scopuri, de evaluare a progresului
şi ajustare a obiectivelor şi strategiilor în funcţie de context. Potrivit lui Mischel, Cantor
şi Feldman (1996), putem considera un model teoretic ca fiind unul al autoreglării în
măsura în care are o referire explicită la scopuri, presoana e un agent activ în modificarea
propriului comportament şi sunt evidenţiate aspectele voliţionale în urmărirea
comportamentului.
Analiza autoreglării în sănătate nu trebuie să cadă în capcana omiterii faptului
evident că pentru a fi atins, un scop de sănătate trebuie să devină suficient de salient
pentru individ încât să aibă întâietate în faţa altor scopuri concurente şi să-şi menţină
acest atribut pe parcursul acţiunilor de atingere a scopului în cauză (DeRidder & Kuijer,
2006). Emoţiile prioritizează anumite scopuri în detrimentul altora, şi constituie forţa
mobilizatoare care alimentează şi orientează comportamentul (Frijda, 1988). Analiza
impactului emoţiilor în contextul autoreglării este importantă, în măsura în care acestea
sunt sursă de feedback relevant referitor la comportament deoarece (Tice):
● Furnizează un mesaj cu rol de evaluare referitor la comportament
● Amplifică rolul de recompensă sau pedeapsă a consecinţelor
● Stimulează reflecţiile cognitive vis-a-vis de eveniment
Există din ce în ce mai multe voci care pun problema măsurii în care oamenii pot face
manangementul frustrărilor odată un comportament sanogen iniţiat şi a diferenţelor între
cei care autoreglează cu succes un comportament sanogen şi cei care eşuează în această
tentativă (ex. Rabiau, Knauper, & Miquelon, 2006). În acest context, integrarea
conceptelor emoţionale/motivaţionale în contextul autoreglării este demnă de analiză în
măsura în care indivizii trebuie să facă un manangement eficient al distresului şi să
rămînă, în acelaşi timp angajaţi în scopul de sănătate.
Temă de reflecţie nr. 4
Daţi exemple de contexte în care emoţiile pot influenţa
diferite comportamente preventive
3.3.2. Teoria motivaţiei pentru protecţie (James, Rogers, 1985) discută rolul activării
emoţiilor negative (ex. anxietate) faţă de comportamentele de risc. Este o teorie care
integrează factorii descrişi de modelul convingerilor despre sănătate, dar include şi un
alt factor şi anume cel emoţional, (ex. frica, anxietatea) care facilitează sau inhibă
practicarea comportamentului. Teama de repercursiuni negative se transformă într-un
factor motivaţional de protecţie. O critică a acestei teoria constă în dificultatea de a
cuantifica nivelul optim al emoţiei negative care poate fi manipulată de informaţiile
oferite publicului sau pacienţilor cu scopul de a stopa/reduce comportamentele de
risc.
Bibliografie obligatorie
Consedine, N. S. (2008). The health-promoting and health-damaging effects of
emotions: the view from developmental functionalism. In M. Lewis, J. Haviland-Jones, &
L. Feldman-Barrett (Eds.), Handbook of emotions (3rd ed., pp. 676-690). New York:
Guilford
Geers, A.L., Wellman, J.A., & Fowler, S.L. (2012). Comparative and dispositional
optimism as separate and interactive predictors. Psychology & Health, 28(1), 30-48.
Macht , M. (2008). How emotions affect eating: A five-way model. Appetite, 50(1),
1–11. doi:10.1016/j.appet.2007.07.002
Glosar
Alexitimie = sau analfabetismul emotional, este definita ca un construct de personalitate,
având caracteristici cognitive şi afective care reflectă un deficit în procesarea şi reglare
cognitivă a emoţiilor
2. Comportament alimentar
balanţă calorică(aport-necesitate)
balanţa dietei (proteine, glucide, lipide, vitamine, minerale)
regularitatea meselor (3 mese/zi)
preferinţe culinare (carne albă vs. roşie, vegetale, fructe vs. dulciuri, condimente)
3. Activitate fizică
tip de mişcare aerobic (flexibilitate, vigoare)
frecvenţa (3-5/săptămână)
intensitate (60-90% din capacitatea cardiacă maximă)
durată (20-60 minute)
4. Somn, relaxare
7-8 ore de somn zilnic
hobiuri
exerciţii de relaxare, meditaţie
echilibru muncă/recreaţie
acţiune
pregătire
contemplare
precontemplare
Modelul stadiilor schimbării poate constitui un cadru util pentru proiectarea unor
programe de prevenţie a comportamentelor de risc. Mai mult, acesta a fost preluat şi
utilizat de către Miller şi Rollnick (1991) în conceperea unei strategii de pregătire a
persoanelor pentru schimbarea comportamentelor de risc, strategie pe care au denumit-o
interviu motivaţional.
Formulaţi în două fraze un mesaj de sănătate care să respecte cât mai mult
dintre principiile cuprinse în modelul celor 8P (identificaţi componentele atinse).
Un model integralist de interventie si promovare a sanatatii este modelul
Diagnostichează-Actionează, elaborat de Green si Kreuter in 1991 (vezi figura de mai
jos).
Modelul „Diagnostichează/Acţionează”.Modelul lui Green& Kreuter (1997) este un
cadru de referinţă pentru evaluarea şi dezvoltarea sistematică a programelor de educaţie pentru
sănătate. Are ca principiu fundamental ideea că schimbările comportamentale de durată, în
domeniul sănătăţii, sunt de factură voluntară. Astfel, schimbarea în cunoştinţe şi practici de
sănătate e direct relaţionată cu participarea activă a individului. Educaţia adecvată în domeniul
sănătăţii e considerată a fi tratament pentru o problemă diagnosticată corespunzător în populaţia
ţintă.
Faza „Precede (Diagnostichează)” implica 5 tipuri de diagnostic:
1. Diagnostic social. Acest tip de diagnostic vizează mai ales identificarea şi
evaluarea problemelor sociale (ex. nivel de saracie; discriminare si excludere sociala, etc) cu
impact asupra unei populaţii ţintă. Aceasta necesită o înţelegere în detaliu a problemelor sociale
care afectează viaţa pacientului, consumatorului, elevului sau comunităţii care pot constitui
grupul ţintă a unui proiect de prevenţie/ intervenţie.
2. Diagnostic epidemiologic. Oferă date despre incidenta si prevalenta boli/bolilor si
despre cauzele majore de mortalitate şi morbiditate. Aceste date (care de multe ori exista la nivel
unor institutiii abilitate sa le colecteze) pot facilita evidenţierea unor legături între problemele de
sănătate publică şi calitatea vieţii şi duc la stabilirea unor priorităţi de sănătate care să se
constituie în repere ale dezvoltării programelor de sănătate şi fac posibliă delimitarea
responsabilităţii între profesioniştii implicaţi şi organizaţii.
3. Diagnosticul comportamental şi de mediu are drept scop identificarea sistematică
a practicilor de sănătate (ex. fumat, sedentarism, abuz de alcool, etc.) şi a altor factori care pot
avea legătură cu probleme de sănătate (ex: factori climaterici, sistem medical). O componentă
importantă este şi stabilirea măsurii în care fiecare comportament poate fi schimbat precum şi a
importanţei sale relative. Aceasta permite alegerea unor comportamente care vor deveni ţinta
unor intervenţii educaţionale specifice.
4. Diagnosticul educaţional/organizational evaluează cauzele comportamentelor
identificate în etapa nr 3 (adică în ce măsură au existat/există campanii de informare-educare,
seminare de educaţie pentru sănătate, discuţii publice de conştientizare a populaţiei) la nivelul
organizatiilor. Se identifică astfel factori precum cei predispozanţi, favorizanţi şi de menţinere
din care vor fi selectaţi acei factori care urmează să fie supuşi modificării şi care vor rezulta în
schimbări comportamentale.
5. Diagnosticul politicilor publice relevante pentru sănătate se focalizează pe
identificarea dimensiunii legislative, administrative şi de reglementare a unor
comportamente/factori/situatii de risc sau de protectie (ex. interzicerea alimentelor fast-food in
scoli; oferirea de abonamente gratuite la baze sportive pentru tineri, etc..) care există şi care
eventual trebuie adresate înainte de implementarea propriu-zisă a programului.
Faza „Procede (Acţionează)” implică, la rândul său încă 4 etape. Acestea vizează
intervenţii manageriale şi economice, necesare creării unor medii sociale care să faciliteze stiluri
de viaţă sănătoase.
6. Implementarea programului
7. Evaluarea procesului
8. Evaluarea impactului
9. Evaluarea resurselor
În practică, fazele „Diagnostichează” şi „Acţionează” funcţionează într-o ciclicitate
permanentă. Informaţiile adunate în faza de diagnostic ghidează intervenţia în etapa acţiunii
propriu-zise. Aceleaşi informaţii furnizează criterii de evaluare a succesului intervenţiei
desfăşurate în cea de-a doua etapă, precum şi modul în care intervenţiile trebuie modificate
pentru a-şi atinge scopurile şi obiectivele propuse.
Fig. 4.3 Modelul „Diagnostichează/Acţionează”
Modelul moral:
● Abuzul şi adicţia sunt consecinţe ale deciziilor proprii, individul având întreaga
responsabilitate pentru ele
● Dependeţa e un comportament ce trebuie pedepsit (asumarea responsabilităţii
individuale) şi nu tratat (negarea responsabilităţii)
Modelul biomedical:
● Dependenţa este o entitate distinctă (fie eşti dependent, fie nu)
● Dependenţa este o boală
● Focalizarea pe individ ca sursă a problemei
● Dependenţa este ireversibilă
● Se pune accentul pe procesul de tratament
● Abistinenţa totală este principala formă de tratament
Perspectiva învăţării sociale:
● Comportamentele adictive sunt obiceiuri dobândite potrivit regulilor învăţării
sociale (condiţionare clasică, operantă, învăţare vicariantă)
● Dependenţa este reversibilă
● Comportamentele adictive se situează pe un continuum şi nu sunt cateogriale
● Tratamentul constă în abstinenţa totală şi în reînvăţarea unor pattern-uri
comportamentale dezirabile care să le înlocuiască pe cele adictive
Un model integrativ de explicare şi intervenţie în cazul comportamentelor adictive
este ilustrat în figura de mai jos (după Odgen, 2007):
INTERVENŢII
CREDINŢE: CLINICE:
Vulnerabilitate Perspectiva
Gravitate biomedicală
Costuri Perspectiva învăţării
Beneficii sociale
expectanţe
RENUNŢAREA
CA PROCES:
Precontemplare
RECĂDERE
Contemplare
INIŢIERE MNEŢINERE Acţiune
Menţinere
Rezumat
Modulul 4 trece în revistă rolul comportamentelor individului în
sănătate.Este prezentat conceptul de „stil de viaţă” care poate lua două
forme, ţinând cont de efectele sale asupra sănătăţii: stil de viaţă
sanogen şi stil de viaţă patogen.Modelele explicative şi de modificare
a stilului de viaă au fost dezvoltate ca urmare a necesităţii proiectării
de intervenţii fundamentate teoretic şi empiric. Modelul stadiilor schimbării (Prochaska
& Diclemente) postulează existenţa a şase stadii pe care individul le parcurge în
abordarea unui comportament de sănătate, fiecare stadiu fiind caracterizat de atitudini,
valori şi credinţe diferite. Modelul „Diagnostichează/ Acţionează” are ca principiu
fundamental ideea că educaţia adecvată în domeniul sănătăţii este rezultantă a uneo
evaluări corespunzătoare a populaţiei ţintă. Programele de prevenţie pot fi primare (la
nivel populaţional), secundare (la nivelul grupurilor şi situaţiilor de risc) şi terţiare (în
mediu clinic). Dependenţa de sunbstanţe a fost explicată prin apel la mai multe modele şi
teorii. Perspectiva învăţării sociale constituie un cadru potriviti pentru planificarea şi
implementarea unor programe de prevenţie, deoarece ia în considerare atât trăsăturile
individului cât şi contextul socio-cultural şi normele grupului de prvenienţă. Prevenţia
fumatului, al consumului de alcool şi droguri trebuie să ţină cont de câteva elemente
precum furnizarea unor informaţii despre consecinţele de sănătate ale uyului de substanţe,
atitudini pozitive faţă de un stil de viaţă sănătos, formarea unor abilităţi de „viaţă”
(managementul situaţiilor dificile, comunicare asertivă, luare de decizii, rezistenţa la
presiunea grupului). Educaţia pentru sănătate sexuală poate ava drept scop formarea unor
convingeri şi atitudini personale, dezvoltarea responsabilităţii şi abilităţilor de relaţie
interpersonală, informare etc.
Bibliografie obligatorie
Abroms, L. & Maibach, E. (2008) The effectiveness of mass communication to change public
behavior. Annual Review of Public Health. 29, 219–224.
Carrigana, M.H., Hamc, L.S., Thomas, S.E., & Randallb, C.L. (2008). Alcohol outcome
expectancies and drinking to cope with social situations. Addictive Behavior, 33(9), 1162–1166.
Cockerham, W.(2005) Health lifestyle theory and the convergence of agency and structure.
Journal of Health and Social Behavior, 46, 51–67
Curry, S.J., Keller, P.A., Orleans, C.T., Fiore, M.C. (2008). The role of health care systems in
increased tobacco cessation. Annual Review Public Health, 29, 411–28.
Fabricatore, A. & Wadden, T. (2006) Obesity. Annual Review of Clinical Psychology, 2, 357-77
Gabhainn, S., Baban, A., Boyce, W. & Godeau, E. (2009). How well protected are sexually
active 15 year olds? Cross-national patterns in condom and contraceptive pill use 2002-2006.
European Journal of Public Health, 54, 209-215
Pechmann, C., Levine, L., Loughlin, S. & Leslie, F. (2005). Impulsive and self-conscious:
Adolescents’ vulnerability to advertising and promotion. Journal of Public Policy & Marketing, 24(2),
202-221.
Glosar:
Abuzul de substanţă - un pattern dezadaptativ de uz de substanţă. Manifestat prin
consecinţe adverse recurente şi semnificative în legătură cu uzul repetat de substanţe
Spre sfârşitul anilor '70 conceptul de coping (ajustare) devine o variabilă centrală
în cercetările stresului psihologic, în înţelegerea efectelor adaptive de scurtă şi lungă
durată, a stării subiective de bine, a sănătăţii. Conform teoriei tranzacţionale copingul
este definit "ca efort cognitiv şi comportamental de a reduce, stăpâni sau tolera
solicitările interne sau externe care depăşesc resursele personale" (Lazarus şi Folkman
1984, p.141). Definiţia citată pune în evidenţă patru caracteristici esenţiale ale
copingului:
(a). rolul proceselor cognitive şi al acţiunii;
(b). copingul este întotdeauna un proces de tranzacţie între persoană şi mediu, deci
implică schimbări calitative şi cantitative continue ale acestui raport; presupune de
asemenea şi intercondiţionări reciproce între coping, evaluare şi emoţie;
(c). face distincţia între mecanismele de ajustare şi cele înnăscute de adaptare, fiind
necesar efortul;
(d). subliniază existenţa formelor eficiente şi mai puţin eficiente de coping.
Copingul parcurge trei etape: 1. anticiparea (avertizarea), când situaţia poate fi
amânată sau prevenită, când persoana se poate pregăti pentru confruntare, când poate
evalua "costul" confruntării; 2. confruntarea (impactul) când are loc răspunsul,
redefinirea situaţiei şi reevaluarea; şi 3. post confruntarea când se analizează semnificaţia
personală a ceea ce s-a întâmplat. De multe ori momentul anticipării este mai intens în
reacţii psihofiziologice decât confruntarea. Acest fapt a determinat conturarea aşa
numitului stres de anticipare. Acolo unde nu există momentul anticipativ (de ex. în
impactul intempestiv cu un anumit stimul) reacţiile psihofiziologice pot să se manifeste
după confruntare (Lazarus, 1982).
Trecerea în revistă a studiilor vizând copingul permite evidenţierea mai multor
puncte controversate:
1. este copingul un răspuns conştient sau inconştient la factorii de stres?
2. este copingul o trăsătură de personalitate sau un proces influenţat de situaţie ?
3. câte dimensiuni are copingul ? Cea mai utilizată clasificare este cea dihotomizată
în:
● coping focalizat spre problemă
● coping focalizat spre emoţie
Ajustările focalizate spre probleme sunt acţiuni orientate direct spre rezolvarea,
redefinirea sau minimalizarea situaţiei stresante; mai poartă numele şi de ajustare
instrumentală. Ajustarea focalizată spre emoţie, numită şi ajustare indirectă, este orientată
spre persoană, în scopul reducerii sau controlării răspunsului emoţional la stresori. În
această categorie sunt incluse şi aşa numitele strategii paleative, cum sunt uzul alcoolului,
sedativelor şi tranchilizantelor, drogurilor, tehnicilor de relaxare etc.
4. În al patrulea rând, există controverse privind efectele copingului. Unii autori
identifică copingul cu succesul, respectiv controlul asupra situaţiei şi răspunsului
emoţional. Mai multe studii aduc argumente că strategiile coping focalizate spre
problemă sunt asociate pozitiv cu starea de bine iar tendinţa de a folosi strategii de
coping focalizate spre emoţie tind să fie asociate cu o sănătate mentală precară
(Folkman şi colab., 1986). Astăzi se pun sub semnul întrebării evidenţele că
ajustarea direcţionată spre probleme este întotdeauna mai adaptativă decât cea
emoţională. Există studii care dovedesc că formele de ajustare activă au un impact
mai mare asupra sistemului nervos simpatic, care la rândul lor influenţează
funcţionarea sistemului cardiovascular (Obrist, 1981). Multe surse de stres din
mediu nu pot fi controlate, dar o formă de coping eficientă poate permite unei
persoane tolerarea sau ignorarea factorului de stres. Considerăm că
funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea copingului depinde de: cine foloseşte o
anumită strategie, când, sub ce circumstanţe ambientale şi psihice şi tipul de
ameninţare. Copingul emoţional poate facilita copingul comportamental prin
reducerea stresului care altfel ar împieta eforturile de soluţionare a problemei;
similar, copingul focalizat spre problemă poate determina evaluări mai puţin
ameninţătoare, deci va reduce distresul emoţional. Mai mult chiar, copingul de
succes pe termen scurt poate avea "costuri" fiziologice, psihologice şi sociale mari
pe termen lung. Deci, a tranşa copingul în forme de succes şi insucces nu este un
demers simplu.
FIZIOLOGICE EMOŢIONALE
Sistem scheleto-muscular:
tensiune musculară, ticuri, bruxism, frustrare, ostilitate,
fasciculaţii, dispnee, hiperventilaţie. anxietate, tensiune,
Sistem cardiovascular: nervozitate, nelinişte,
tahicardie, aritmii, presiune arterială depresie, demoralizare,
crescută insatisfacţie, sentiment
Sistem gastrointestinal: de neputinţă, autoevalu-
sialoree, uscăciune, intensificarea are negativă, labilitate,
tranzitului gastrointestinal. culpabilitate, alienare.
Sistem neuroendocrin:
nivel scăzut de CA şi CO în sânge şi urină,
betaendorfine, testosteron, prolactină, hormonul
creşterii, colesterol, acizi graşi liberi.
Sistem imun:
modificări la nivelul imunoglobulinei
IgA, IgE, IgG, IgM;
celule naturale ucigătoare
proliferarea limfocitelor induse de substanţe mitogene
titru de anticorpi la virusul latent Epstein-Barr.
Nivel dermal:
modicări în conductanţa electrică a pielii,
a potenţionalului electric, hipertranspiraţie.
COGNITIVE COMPORTAMENTALE
deteriorări ale memoriei de scăderea performanţei
scurtă şi lungă durată instabilitate şi fluctuaţie
scăderea gradului de concentrare profesională, absenteism;
creşterea ratei de erori şi confuzii evitare/evadare, pasivitate
scăderea capacităţii de decizie, agresivitate/intoleranţă/
dezacord;
de planificare şi organizare deteriorarea relaţiilor
interpersonale,
căutare redusă de informaţii
evitare sau negare accidente; răspuns "totul sau
inhibiţii şi blocaje nimic",excesul sau pierderea
creativitate redusă apetitului, insomnii;
ideaţie obsesivă şi iraţională utilizare crescută de alcool,
toleranţă redusă la criticism tutun, cafea, tranchilizante,
suicid
Figura de mai jos redă relaţia dintre componentele stresului ca fenomen psihosocial
Evaluarea primară:
"Este evenimentul stresant pentru mine?"
COPING,
Evaluarea secundară:
MECANISME DE
"Pot să fac faţă acestui eveniment?"
ADAPTARE
O distincţie importantă atunci când facem referire la suportul social este aceea dintre
disponibilitatea acestuia, şi compatibilitatea sa. În acest sens vorbim de:
● suport social perceput (disponibilitatea este concomitentă cu compatibilitatea)
● suport social primit (situaţie în care nu întotdeauna compatibilitatea este
percepută, în ciuda faptului că un anumit gen de suport s-a obţinut)
Alţii autori atrag atenţia asupra altor caracteristici ale suportului social la fel de
importante:
● stabilitatea sa
● proximitatea sa fizică (locaţie apropriată)
● sincronizarea dintre accesul la suport şi situaţiile de criză sau stres.
Se ridică şi întrebarea ce este mai relevant în efectul pozitiv al suportului social asupra
sănătăţii:
● calitatea? (chiar dacă numărul persoanelor care oferă suport social este foarte
redus?) sau
● cantitatea ? (care creşte şansa stabilităţii, proximităţii şi sincronizării).
Sursele de suport social pot fi diferite:
● familia
● rude
● prieteni
● colegi şi comunitatea profesională
● vecini şi comunitatea de cartier
● grupuri informale (cluburi, biserică)
● specialişti (medici, psihologi, centre de informare, etc.)
Rolul negativ al lipsei sau deficienţelor de suport social au fost larg investigate. Efectul
principal al său este acela de „amortizare” a stresului. Există şi cercetători care atribuie
un efect direct, benefic asupra sănătăţii. Indiferent dacă mecanismul de protecţie al
suportului social este direct sau mediat, rolul său pozitiv este atestat. Există cercetări care
dovedesc rolul protector al suportului social în prevenirea îmbolnăvirilor, în recuperarea
din boală, în efectul tratamentului, în reducerea mortalităţii, în creşterea aderenţei la
tratament.
Bibliografie
Baban, A. (1998) Stres şi personalitate. Cluj: Presa Universitară Clujeană.
Fontana, D. (1989) Managing Stress. London: BPS.
Derevenco, P. & Baban, A. (1991) Stresul in sanatate si boala. Cluj: Dacia.
Rezumat
Modulul V discută relevanţa teoriei stresului pentru sănătate şi vulnerabilitatea la boală.
Sunt prezentate primele teorii ale stresului elaborate de Selye (teoria sindromului general
de adaptare) cât şi modelele actuale (fiziologic, cauzal, interacţional şi patogen). Este
redată clasificarea factorilor de stres în: evenimente majore de viaţă, tracasări cotidiene şi
experienţe catastrofale. Procesul de evaluare şi cel de coping, cât şi formele lor sunt
descrise ca repere fundamentale în adaptarea la stres. Reacţiile la stres sunt clasificate în:
fiziologice, emoţionale, cognitive şi comportamentale. Consecinţele stresului vizează
impactul fiziopatologic cât şi sindromul de extenuare cronică. Tipurile şi formele de
suport social sunt prezentate cu funcţiile sale de mediator-tampon între stres şi sănătate.
Bibliografie obligatorie
Segerstrom, S.C., & O'Connor D.B. (2012). Stress, health and illness: Four
challenges to the future. Psychology & Health, 27(2), 128-140.
Skinner, E.A., & Zimmer-Gembeck, M.J. (2007). The development of coping.
Annual Review of Psychology, 58,119
Beck, L. (2007). Social status, social support, and stress: A comparative review of
the health consequences of social control factors. Health Psychology Review, 1(2), 186-
207.
Bibliografie optionala
Sarafino, E. (1990) Health Psychology: Biopsychosocial interactions. New York:
Wiley.
Taylor, S. (1991) Health Psychology. New York: McGraw-Hill.
Kaplan, R., Sallis, J., & Patterson, T. (1993) Health and Human Behavior. New
York: McGraw-Hill.
Sheridan, C., & Radmacher, S. (1992) Health Psychology:Challenging the
Biomedical Model. New York: Wiley