SCULA ELEMENTARĂ

5.1 Geometria sculei elementare

Cel mai apropiat procedeu de cel al aşchiei este măsurarea durităţii unui
metal prin metoda urmei. În acest caz un element fizic (bilă, con, piramidă)
pătrunde în materialul de testat şi lasă o urmă mai mare sau mai mică în funcţie
de duritatea materialului măsurat. Şi în cazul aşchierii un element sub forma
unei pene pătrunde în materialul de prelucrat şi prin aplicarea unei forţe suficient
de mari duce la îndepărtarea sub forma de aşchii a materialului aflat peste linia
care delimitează suprafaţa aşchiată.
Conform fig.5.1 se poate observa asemănarea penei unei scule aşchietoare
oarecare cu pana teoretică studiată în cadrul capitolului de statică la mecanica
teoretică.

Fig.5.1 Pana aşchietoare

Intersecţia celor două feţe amintite mai sus formează tăişul sculei notat cu T.
Pentru a scoate în evidenţă diferenţele între pana teoretică şi pana aşchietoare se
pot observa următoarele diferenţe:
- existenţa unghiului de aşezare α, care la scula elementară are o valoare
diferită de zero cum apare la pana teoretică;
- asimetria sculei elementare faţă de pana teoretică;
- existenţa mişcării la scula elementară faţă de pana teoretică
considerată statică (viteza de aşchiere v);
- unghiul de degajare γ măsurat faţă de normala la direcţia mişcării
principale a sculei;
 SCULA ELEMENTARĂ 63

- raza de ascuţire rn , care apare în zona tăişului în secţiunea normală la

tăiş, indiferent de gradul de finisare la ascuţire şi care are o mare
influenţă asupra pătrunderii sculei în material, în special la grosimi
mici de aşchie;

In figura 5.2, se poate observa că de la un anumit punct aflat pe raza de ascuţire

(punctul de tangenţă al liniei de forfecare a aşchiei cu cercul de rază rn
materialul nu mai este eliminat în aşchie ci este tasat pe suprafaţa prelucrată,
producând deformaţii plastice puternice şi ducând la distrugerea structurii
straturilor subadiacente suprafeţei prelucrate. Acest fenomen este foarte
important la prelucrările la care aşchia este foarte subţire sau mai exact se
apropie de valoarea razei de ascuţire (cazul frezării unde aşchia este ridicată
pornind teoretic de la valoarea “0” , broşarea, rectificarea etc.).

Fig. 5.2 Raza de ascuţire, rn

Având în vedere că prin aplicarea forţei de aşchiere în faţa sculei apare o

stare complexă de tensiuni, de la tensiuni elastice până la cele plastice şi în final
curgere şi rupere este normal ca după trecerea tăişului tensiunile elastice să tindă
să revină şi materialul să încerce să se ridice după trecerea tăişului. Dacă unghiul
de aşezare nu ar avea o valoare diferită de 0 (pozitivă), frecarea pe faţa de
aşezare ar fi foarte mare, practic nu s-ar mai aşchia şi calitatea suprafeţei slabă.
Pentru a evita aceste impedimente este absolut necesar ca la scula elementară să
existe un unghi de aşezare α > 0. Valoarea acestui unghi va fi aleasă în funcţie
de tipul operaţiei: mai mare la finisare şi mai mică la degroşare şi de asemenea
în funcţie de revenirea elastică a materialului prelucrat, mai mare la materialele
cu revenire elastică mare. Limitarea în sensul creşterii acestui unghi este dată de
slăbirea tăişului sculei prin micşorarea unghiului de ascuţire β şi în unele cazuri
de apariţia vibraţiilor.
Unghiul de degajare γ poate lua valori pozitive, ca în fig.5.3.a, dar poate
avea şi valoarea 0 sau chiar valori negative (fig.5.3.b).
Acest unghi este important în ceea ce priveşte uşurinţa cu care pana sculei
pătrunde în materialul de prelucrat. Cu cât valoarea unghiului de degajare este
64 SCULA ELEMENTARĂ

mai mare cu atât pana sculei elementare pătrunde mai uşor şi forţa necesară de
aşchiere va fi mai mică, dar şi tăişul va fi mai puţin consolidat şi scula va rezista
mai puţin.

Fig. 5.3 Valoarea unghiului de degajare

Dimpotrivă dacă unghiul de degajare scade sau ia valori negative, unghiul

de aşchiere creşte, rezistenţa sculei creşte şi ea, dar forţele de aşchiere cresc şi
aşchiile se degajă mai greu.
Ca urmare şi pentru unghiul de aşezare cât şi mai ales pentru cel de degajare se
va căuta un optim care să satisfacă în măsură corespunzătoare cele două cerinţe
antagoniste.
Valoarea unghiului de degajare se ia în funcţie de duritatea şi rezistenţa
mecanică a materialului de prelucrat. Astfel, la materiale având o plasticitate
mai mare sau o rezistenţă mecanică mai mică se vor alege unghiuri de degajare
mari, iar la materiale mai dure şi cu rezistenţă ridicată unghiurile de degajare vor
lua valori mai mici sau chiar negative pentru a mări unghiul de ascuţire şi deci
rezistenţa la uzură a sculei. Un alt element în funcţie de care se alege valoarea
unghiului de degajare este materialul sculei. Astfel, la scule din materiale extra-
dure (materiale mineralo-ceramice sau compozite ale acestora) unghiul de
degajare ia obligatoriu valori negative, chiar dacă numai pe lăţimea unor faţete
aflate în vecinătatea tăişului, figura 5.4. Aceasta pentru ca materialul sculei să
fie supus la tensiuni de comprimare la care rezistă foarte bine şi nu la cele de
încovoiere sau tracţiune (în general tensiuni pozitive) la care nu rezistă deoarece
pe măsură ce creşte duritatea creşte şi fragilitatea.
Acest lucru este necesar pentru a se evita supunerea la încovoiere a
vârfului sculei elementare ceea ce ar duce la apariţia unor tensiuni pozitive (de
tracţiune) la care aceste materiale extradure nu rezistă deloc, faţă de tensiunile
negative (de compresiune) la care rezistă foarte bine. Aşchierea cu unghiuri de
degajare negative este folosită destul de mult, dar trebuie ţinut cont că valoarea
forţelor de aşchiere creşte şi este nevoie de sisteme tehnologice mai rigide şi
maşini-unelte cu puteri mai mari.
 SCULA ELEMENTARĂ 65

Fig. 5.4 Faţetele de degajare

Diferenţa cea mai mare faţă de pana teoretică rămâne existenţa razei de ascuţire.
Această rază care rezultă în urma ascuţirii face ca toate calculele referitoare la
forţele de aşchiere să fie diferite faţă de pana teoretică, apărând modelele de
calcul specifice aşchierii (Merchant, Oxley etc.), [5,7]. S-ar putea presupune că
se poate ascuţi fără rază (teoretic), dar după pătrunderea sculei în material
această rază ar apare foarte repede prin fenomenul de uzare abrazivă.
O altă deosebire a sculei elementare faţă de pana teoretică este apariţia
unghiului de înclinare λT, care face ca punctele de pe tăiş aflate într-un plan
perpendicular pe acesta să difere de la punct la punct. Acest unghi se măsoară
între normala la viteza principală a sculei şi direcţia tăişului. Apariţia acestui
unghi, fig.5.5 face ca aşchierea să se numească oblică sau complexă faţă de cea
la care tăişul este perpendicular pe viteză, care se numeşte aşchiere ortogonală.

Fig. 5.5 Aşchierea oblică şi aşchierea ortogonală, [4]

66 SCULA ELEMENTARĂ

Aşchierea ortogonală este mai puţin folosită în practică şi mai mult în cercetarea
procesului de aşchiere. În fig.5.6 Sunt redate modurile de a obţine aşchiere
ortogonală şi condiţiile impuse pentru a se produce acest tip de aşchiere, [2].

Fig. 5.6 Variante de aşchiere ortogonală

Aşchierea oblică este aşchierea folosită în mod uzual deoarece existenţa

unghiului de înclinare are anumite avantaje printre care se pot enumera:

- pătrunderea progresivă a tăişului în material şi scăderea şocului de

intrare al sculei în material;
- reducerea forţei pe direcţia mişcării principale a sculei (cu apariţia unei
componente laterale);
- posibilitatea dirijării aşchiei pe direcţia dorită– spre suprafaţa
prelucrată sau spre cea neprelucrată a piesei;
- posibilitatea controlării modului de atacare al secţiunii aşchiei de către
faţa de degajare a sculei (împreună cu unghiul de degajare), [4].
Rezultă că ori de câte ori vom avea posibilitatea vom folosi unghiul de înclinare
diferit de zero la orice tip de sculă.

În concluzie, scula elementară se consideră a fi pana aşchietoare a

oricărei scule aşchietoare, indiferent de complexitatea acesteia. Aceasta este
formată de cele două feţe active, de degajare şi de aşezare şi este deosebită de o
pană teoretică prin mai multe elemente care au fost puse în evidenţă în acest
paragraf. Desigur că sculele reale, care nu aşchiază ortogonal sunt mai
complexe, în special prin faptul că nu au un singur tăiş ci mai multe. Indiferent
de poziţionarea acestora pe corpul sculei partea activă a fiecărui tăiş poate fi
asimilată cu o sculă elementară.
 SCULA ELEMENTARĂ 67

5.2 Unghiuri de poziţie

S-a discutat la capitolul precedent despre scula elementară, că la marea

majoritate a sculelor reale nu există un singur tăiş ci două sau mai multe, figura
5.7. Având în vedere acest lucru se pune problema poziţionării acestora unul faţă
de altul şi faţă de corpul sculei.

Fig.5.7 Elementele componente ale sculei aşchietoare

Unghiurile care poziţionează tăişurile se numesc unghiuri de poziţie sau

de atac deoarece descriu şi modul în care este atacat semifabricatul de către
tăişurile sculei. Dacă există mai multe tăişuri unul dintre acestea este de obicei
principal, iar celelalte secundare, astfel că unghiurile de poziţie se vor numi
corespunzător unghiuri principale şi secundare.
În figura 5.8 este prezentată operaţia de rabotare şi se exemplifică cele
două unghiuri de atac principal şi respectiv secundar. Notarea acestor unghiuri
se face folosind litera grecească κ (kapa) şi indicele r (al planului de referinţă în
care se măsoară). Pentru tăişul principal nu se foloseşte alt simbol, iar pentru cel
secundar se foloseşte indicele „‘ ” (prim) şi aşa mai departe.

Definiţie: Unghiul de atac este unghiul format între direcţia probabilă de avans a
sculei şi direcţia tăişului sau proiecţia acesteia în planul de referinţă.

Astfel vom avea unghiul de atac principal κr pentru tăişul principal şi respectiv
secundar κ’r pentru tăişul secundar.
Unghiul suplementar al acestor două se numeşte unghiul la vârf al sculei şi se
notează cu εr.
Astfel vom avea relaţia:

κ r + κ 'r + ε r = 180 o (5.1)

68 SCULA ELEMENTARĂ

Fig.5.8 Unghiurile de atac

Pentru a observa influenţele unghiurilor de atac asupra procesului de

aşchiere trebuie remarcat faptul că acesta influenţează în primul rând forma
secţiunii aşchiei ridicate de către sculă. Astfel se poate determina secţiunea
aşchiei detaşate între două poziţii succesive ale sculei, decalate cu valoarea
avansului, f una faţă alta. Pe direcţia perpendiculară pe cea de avans secţiunea
aşchiei este delimitată de adâncimea adaosului de prelucrare pentru trecerea
respectivă, valoare notată cu t şi numită adâncime de aşchiere.
Conform notaţiilor din figura 5.8, rezultă:
12 – tăiş principal notat cu T;
13 – tăiş secundar notat cu T’;
12’ – tăiş principal activ (angajat), Ta;
13’- tăiş secundar activ, T’a ;

Pentru secţiunea aşchiei se pot determina următoarele cazuri:

12’45 – secţiunea aşchiei nominale (aceasta se ia în calcul);

12’43’ – secţiunea aşchiei efective (îndepărtată efectiv în procesul de
aşchiere);
13’5 – secţiunea aşchiei nedetaşate (rămâne sub formă de rugozitate pe
suprafaţa prelucrată).

Secţiunea aşchiei nominale, denumită în standardul de terminologie la

aşchiere strat nominal de aşchiere are valoarea dată de relaţia:
 SCULA ELEMENTARĂ 69

A = f ⋅ a p [mm2] (5.2)

Fig.5.9 Parametrii secţiunii aşchiei

Parametrii f şi ap se mai numesc şi parametri tehnologici ai operaţiei fiind

cei care se reglează pe maşina-unealtă. Pe lângă aceştia mai există parametrii
geometrici ai secţiunii aşchiei a şi b care măsoară grosimea şi lăţimea
geometrică a secţiunii aşchiei. Între cele două perechi de parametri există
relaţiile:
a = f sin κ r
(5.3)
b = a p / sin κ r
Se poate observa că aria secţiunii aşchiei se poate exprima şi sub forma:

A = ap ⋅f = a ⋅ b (5.4)

Influenţa unghiurilor de poziţie

Forma secţiunii aşchiei. Din relaţiile de mai sus se poate observa că parametrii
geometrici ai secţiunii aşchiei sunt influenţaţi de valoarea unghiului de atac.
Acest lucru se poate vedea în figura 5.10, unde sunt reprezentate două tipuri de
secţiuni de aşchie având două valori ale unghiului de atac. Pentru caracterizarea
formei secţiunii se introduce raportul de formă al secţiunii aşchiei, similar cu
raportul de zvelteţe folosit la solicitarea la flambaj, determinat de raportul b/a.

Fig.5.10 Forma secţiunii aşchiei

70 SCULA ELEMENTARĂ

Dacă valoarea acestui raport este mare secţiunea este de formă subţire (zveltă),
iar dacă această valoare este mică secţiunea este de formă groasă. Acest lucru
este foarte important la stabilirea parametrilor tehnologici ai regimului de
aşchiere deoarece determină presiunea de aşchiere, care este mult mai mare dacă
secţiunea aşchiei este de formă subţire. În acest caz atât forţele de aşchiere cât şi
deformarea materialului aşchiat este mai mare şi randamentul aşchierii este mai
redus. Concluzia acestui fapt este că se preferă secţiunea de aşchie de formă
groasă ori de câte ori este posibil, aceasta ducând la presiuni mai mici de
aşchiere, forţe mai reduse şi deformaţii plastice mai mici. Exercitarea unei
presiuni de aşchiere mai reduse asupra feţei de degajare a sculei duce la o uzură
mai redusă a acesteia şi la mărirea durabilităţii sculei.
Creşterea presiunii de aşchiere cu scăderea grosimii aşchiei a fost
semnalată de către primii cercetători ai procesului de aşchiere (Zvorîkin,
1893),[9] şi confirmată ulterior de către toţi cercetătorii fizicii procesului de
aşchiere, [3,4].
Mărimea rugozităţii geometrice. Se defineşte rugozitatea geometrică valoarea
componentei rugozităţii totale, care se poate calcula în funcţie de forma
geometrică a vârfului sculei şi a mărimii avansului de lucru. Valoarea acesteia
diferă destul de mult de valoarea reală a rugozităţii, fiind în general mai mică
decât aceasta. Din figura 5.11, în care se poate observa secţiunea de aşchie
nedetaşată în cazul în care raza la vârful sculei este egală cu zero (sau raportul
între valoarea avansului şi a razei la vârf tinde la zero).

Fig.5.11 Rugozitatea geometrică (calculată)

Din triunghiul ABC se poate determina înălţimea AD, care este egală cu
valoarea rugozităţii calculate Rc. Efectuând calculele se ajunge la relaţia:

f
Rc = (5.5)
ctgκ r + ctgκ r'

Din relaţia de mai sus rezultă că rugozitatea geometrică (calculată) este cu

atât mai mare cu cât avansul de lucru este mai mare şi valoarea unghiurilor de
poziţie este mai mică. Unghiul de atac secundar are cea mai mare influenţă şi
valoarea acestuia se ia mai mică dacă se doreşte o rugozitate mai bună. S-a
 SCULA ELEMENTARĂ 71

încercat chiar folosirea unui unghi de atac secundar egal cu zero pe o faţetă de
trecere între tăişul principal şi cel secundar, numit chiar tăiş de trecere şi
cunoscut în literatura de specialitate ca tăiş Rîvkin-Kolesov.

Fig.5.12 Tăiş de tip Kolesov (tăiş de trecere)

Dacă lungimea acestui tăiş (fig.5.12) este mai mare sau la limită egală cu
valoarea avansului de lucru rugozitatea teoretică este zero deoarece tăişul
secundar “rade” aşchia nedetaşată de pe suprafaţa prelucrată. Folosirea acestui
tip de tăiş duce într-adevăr la îmbunătăţirea rugozităţii suprafeţei aşchiate şi se
întâlneşte la unele scule cum sunt frezele frontale unde există unul sau mai mulţi
dinţi de planare prevăzuţi cu tăişuri de tip Kolesov, [8]. Acelaşi tăiş se poate
regăsi şi în geometria alezorului, unde tăişul secundar este de tip Kolesov pentru
a se obţine o rugozitate foarte bună.

Direcţionarea componentelor forţei de aşchiere. La orice operaţie de aşchiere

pe tăişul principal apare o componentă a forţei de aşchiere numită forţa normală
(fig.5.13), care din motive de calcul se descompune după două direcţii - una
corespunzătoare direcţiei de avans şi a doua perpendiculară pe aceasta.

Fig. 5.13 Direcţionarea componentelor forţei normale

Unghiul de atac principal are o influenţă asupra mărimii celor două componente
conform relaţiilor:
72 SCULA ELEMENTARĂ

Fz = FN sin κ r
(5.6)
Fx = FN cos κ r

Importanţa repartizării forţei rezidă în faptul că mărimea componentei

transversale (Fx) este responsabilă de apariţia vibraţiilor în procesul de aşchiere.
Astfel, dacă valoarea unghiului de atac principal este mică va rezulta o valoare
mare a componentei transversale şi va apare pericolul vibraţiilor, desigur şi în
funcţie de rigiditatea transversală a piesei. La valori apropiate de 90o
componenta transversală va tinde la zero şi teoretic va exista numai componenta
de avans. La valori egale cu 90o valoarea componentei Fx va lua teoretic
valoarea zero. Rezultă că pentru prelucrarea unor piese cu rigiditate
transversală redusă, (piese subţiri şi lungi, ţevi etc. ) se va lua un unghi de atac
principal de 90o (cuţite de colţ).
La unghiul de atac principal de 90o , valoarea forţei transversale va fi
numai teoretic zero, deoarece există raza la vârf a sculei (rε ≠0), fig.5.14 este
diferită de zero şi de-a lungul căreia unghiul de atac principal variază şi apare de
asemenea şi o componentă datorată unghiului de înclinare când acesta este
diferit de zero (λT ≠0).

Fig.5.14 Vârful sculei, [10]

De asemenea mai apare o componentă a forţei pe direcţia normală la

suprafaţa prelucrată datorată tăişului secundar care aşchiază pe o mică porţiune
(vezi fig.5.9).
Rezultă deci, că în practică valoarea forţei de respingere a sculei faţă de piesă,
nu este zero ci apare totuşi o valoare mică. Pentru minimizarea ei se va lua o
geometrie cu unghi de atac secundar mai mare, unghi de înclinare zero şi rază la
vârf mică.

BIBLIOGRAFIE
1. Blanpain, Ed. Theorie et practique des outils de coupe. Paris, Eyrolles, 1955
2. Deacu, L., Kerekes, L., Julean, D. şi Cărean, M. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor.
Cluj-Napoca, Universitatea tehnică,1992.
3. König, W. Fertigungsverfahren, Band1, Drehen Fräsen, Bohren, VDI- Verlag, Gmbh,
Dǖsseldorf, 1984.
 SCULA ELEMENTARĂ 73

4. Kronenberg,M. Grundzuge der Zerspanungslehre, vol. I,II,III, Berlin-Gotingen-

Heidelberg-New York, Springer, 1969.
5. Merchant, M.E. Basic Mechanics of the Metals Cutting Process, In: J. of Applied Physics,
15,1945, p.267.
6. Oprean, A. ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Bucureşti, Ed.Didactică şi
pedagogică, 1981.
7. Oxley, P.L. Un indice de prelucrabilitate dedus pe cale analitică. In:Prelucrarea
metalelor, nr.9, 1965.
8. Şteţiu, G. Lăzărescu, I, Oprean, C. şi Şteţiu, M. Teoria şi practica sculelor aşchietoare.
Sibiu, Editura universităţii , vol.I, II, III, 1994.
9. Zvorîkin, K.A. Rabota usiliene obhadimîe dlia otdeleniia metalliceskih strujek.
Moskva,1893.
10. * * * STAS 6599/1-88 Noţiuni generale, sisteme de referinţă şi unghiuri.