Artele plastice

Acest compartiment oferă o prezentare integră şi accesibilă a evoluţiei artelor plastice din cele mai
vechi timpuri şi pînă în ziua de azi, reflectînd prin opere epoca preistorică, perioada Evului Mediu, arta
modernă şi cea contemporană de pe teritoriul actual al Republicii
Moldova. Pas cu pas, veţi afla cum a decurs dezvoltarea celor mai
timpurii forme de creaţie artistică, care au fost tendinţele şi stilurile, ce
au marcat epoci şi perioade, veţi cunoaşte tangenţele şi influenţele,
apărute pe parcursul creării operelor de artă.
Deţinînd, un limbaj vizual universal, arta plastică nu are nevoie de
translatori, dezvăluind prin imagini artistice idealurile, dar şi
moravurile societăţii, fiind un camerton obiectiv al nivelului de cultură
şi al civilizaţiei din perioadele istorice respective.
Noţiunea „arte plastice” derivă de la verbul grecesc plasticos şi latinescul ars, completat în varianta
franceză de arts plastiques. La origini, în antichitate, în această categorie, fiind incluse, doar sculptura,
ceramica şi arhitectura, completîndu-se, în perioada Renaşterii, cu genurile picturii şi graficii. După secolul
al XIX-lea această expresie se referă la toate artele, ca formă specifică a creaţiei artistice, care se finalizează
cu apariţia operelor de artă şi care nu are valoare utilitară, aparţinînd culturii spirituale, formînd, în diverse
epoci, gusturile estetice, morale şi filosofice ale societăţii.

Istoria artelor plastice

În ultimii ani noţiunea de istoria artelor tot mai mult se reduce

la categoria artelor vizuale (artele plastice şi arhitectura), pentru a le
distinge de muzicologie şi studiile în arta spectacolului (teatrul,
dansul, circul), care au tangenţe cu alte componente ale patrimoniului
cultural.
În conformitate cu principiile şi criteriile cronologice şi geo-culturale acceptate, istoria artei universale
cuprinde cele mai importante evenimente artistice şi ţări, fiind divizată astfel:
 Arta preistorică (40.000 – 4.000 î.e.n., cultura Cucuteni-Tripolie);
 Arta antică (jum. mil. IV î.e.n. – sec. III e.n., mesopotamiană, egipteană, greacă, romană şi paleo-
creştină);
 Arta medievală (sec. IV- XIV, bizantină, romanică şi gotică);
 Arta în Europa (sec. XIV – XVIII, Renaşterea, manierismul, barocul şi clasicismul, iconografia,
stilurile rococo şi academismul)
 Arta modernă contemporană din sec. XIX-XX care include asemenea curente, ca neoclasicismul,
romantismul, realismul, impresionismul şi post-impresionismul, fovismul, cubismul şi arta abstractă.

Ca domeniu al ştiinţei, istoria artelor în Moldova îşi face apariţia către sfîrşitul secolului al XIX-lea,
iniţiatorii acestui proces fiind funcţionarii din cancelaria gubernatorului, care încă la începutul secolului al
XIX fac o inventariere a patrimoniului cultural din gubernie. În 1837, Ministerul Afacerilor Interne al Rusiei
remite Guvernatorului Militar şi Civil al Basarabiei o notă informativă, prin care cere conducerii guberniei
să organizeze adunarea materialelor privind „antichităţile” existente în ţinut. Pentru îndeplinirea indicaţiei
respective guvernatorul P. Fedorov a solicitat acumularea informaţiei cu privire la mănăstiri, biserici, cetăţi
şi alte monumente importante ale trecutului. Sursele respective au fost folosite de majoritatea cercetătorilor
monumentelor moldovene din secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea. Printre aceştia îi putem
aminti pe N. Murzakevici care publică pentru prima oară o listă a mănăstirilor din Moldova de est şi scurte
date istorice, cu referinţă la ele. Informaţiile au fost preluate cu unele modificări şi de alcătuitorii de mai
tîrziu a monografiilor despre Moldova: A. Zaşciuk, P. Batiuşkov, Z. Arbure, N. Iorga şi P. Cruşevan
(Bessarabia, M,. 1903). Cele mai multe publicaţii au fost consacrate bisericii Adormirea Maicii Domnului
din Căuşeni (sec. XV-XVI), unicul ansamblu de pictură monumentală bisericească din Moldova de est cu
frescele realizate de zugravii Stanciul, Voicul şi Radu (1763-1775), cel mai important monument care a
suscitat în permanenţă atenţia cercetătorilor. Monumentul figurează în informaţiile gubernatorului militar al
Basarabiei P. Fiodorov (1837-1838), publicate în materialul lui I. Halippa ("Osnovnîie istoriceskie dannie o
Bessarabii", "Trudî bessarabskoi gubernskoi ucennoi arhivnoi comisii", т.2, 1902), preotului I. Neaga
Starinnaia ţercovi v mestecike Cauşanah. Zapiski imperatorskogo odesskogo obşestva i drevnostei, XII
Odessa, 1881), protoiereului E. Mihalevici, poetului-preot A.Mateevici, (Starinnaia ţercovi v mestecike
Cauşanah Benderskogo uezda. "Trudî Bessarabskogo istorico-arheologhiceskogo", 1918) istoricului V.
Kurdinovschi ş.a.
Majoritatea cercetărilor din perioada dată a fost axată pe studii, care prezentau monumente ecleziastice
şi opere de artă (arhitectura, icoana, catapeteasma, gravura de carte şi obiectele de artă decorativă) sub
aspectul descriptiv, istoric, fără a fi remarcate particularităţile specifice şi comune evidente pentru un
anumit gen al artelor. Date informative şi descrieri ale edificiilor de cult şi ale altor monumente din Moldova
au fost publicate de revistele "Bessarabskie Eparhialnye Vedomosti", "Zapiski Odesskogo Obsceştva Istorii i
Drevnostei" şi "Trudy Bessararabskogo Ţerkovnogo Istoriko-Arheologhiceskogo Obşcestva". Perioada
interbelică s-a caracterizat prin completarea serioasă a fondului de documente publicate referitoare la istoria
monumentelor de arhitectură de aici. Putem remarca contribuţia deosebită a „Revistei Societăţii istorico-
arheologice bisericeşti din Chişinău” şi a „Arhivelor Basarabiei”, a istoricilor Nicolae Iorga, Ştefan Ciobanu,
Aurel Sava, Leon Boga, Constantin Tomescu etc.
Istoria artei plastice şi arhitecturii din epoca modernă şi contemporană (1900-1990) face referinţă la
apariţia şi constituirea artelor profesionale, laice. Principalele materiale care vizează arta modernă din
Moldova apar către sfîrşitul secolului XIX, în publicaţiile guberniale –„Bessarabskii vestnic”,
„Bessarabsskaia jizni”, „Bessarabsskaia pocita” etc. despre expoziţiile de artă ale peredvijnicilor ruşi şi
ucraineni organizate la Chişinău, împreună cu pictorii moldoveni. Aceleaşi aspecte figurează în presa
periodică şi după 1903, cînd este fondată „Societatea iubitorilor de artă din Basarabia”, urmată de
"Societatea de Arte Frumoase din Basarabia " care se constituie în anul 1921. Articolele despre
evenimentele acestei perioade sunt semnate de O. Plămădeală, N. Costenco şi A. Plămădeală, ultimului
aparţinîndu-i un articol de sinteză „ Artişti plastici basarabeni – un scurt istoric” publicat în „Viaţa
Basarabiei” în 1933. Majoritatea cercetărilor au fost consacrate monumentelor de arhitectură, unele
constituind monografii separate. Astfel, arhimandritul Gurie publică în 1911 „Istoria Nogo-Neameţkogo
Sveato-Voznesenscogo monastîrea”, unde descrie istoricul construcţiei bisericilor şi executarea icoanelor,
comandate la Sanct-Petersburg. V. Kurdinovskii descrie biserica armenească de la Chilia, considerînd-o
dintre cele mai vechi, amintind şi de unele icoane din acest lăcaş. Informaţii mai detaliate însă apar în
publicaţiile „Comisiunii monumentelor istorice. Secţia din Basarabia”, în cele trei volume ale anuarului,
editate în anii 1924, 1928 şi 1931, scrise respectiv de Şt. Ciobanu, Şt. Berechet, N. Ţiganco şi P.
Constantinescu-Iaşi. Şt. Ciobanu („Cultura românească în Basarabia sub stăpînirea rusă”, 1923; „Biserici
vechi din Basarabia”. Descrierea cîtorva biserici,1924; şi Cetatea Tighina, ambele-în Comisiunea
monumentelor istorice. Secţia din Basarabia, 1928) descrie bisericile de lemn Sfinţii Voievozi din
Vorniceni, din Nimoreni, biserica lui V. Lupu Sf. Dumitru din Orhei, mănăstirea Căpriana şi istoricul cetăţii
Tighina. Şt. Berechet (Cinci biserici vechi din Chişinău, 1924; Mănăstirea Căpriana, ambele-în Comisiunea
monumentelor istorice. Secţia din Basarabia,1928) face descrierea unor biserici vechi din Chişinău, printre
care figurează Buna Vestire (1810), Mazarache (1752), Sf. Ilie (1799, 1808) demolată în timpurile
postbelice şi despre bisericile mănăstirii Căpriana (Adormirea Maicii Domnului, 1545; Sf. Nicolae, 1840;
Sf. Gheorghe, 1905). P. Constantinescu–Iaşi (Biserici de lemn, în Viaţa Basarabiei, nr.3 1923; Biserica
Sfîntul Gheorghe din Chişinău, 1928; Circulaţia vechilor cărţi româneşti în Basarabia sub ruşi, în Revista
Societăţii istorico-arheologice din Basarabia,vol. XIX, 1929) ne-a lăsat descrierea unor biserici de lemn şi
unele mostre de sculptură populară (troiţe) din mediul rural, mai detaliat oprindu-se asupra arhitecturii şi
iconostasului din biserica Sfîntul Gheorghe din Chişinău. În aceeaşi perioadă V. Puiu face o incursiune
asupra celor mai importante mănăstiri din Moldova de est (1919), urmată de publicaţia lui N. Ţiganco. Tot
atunci a fost editată monografia dedicată „Mănăstirii Japca din judeţul Soroca” de Gh. Bezviconi.
P. Mihailovici pune în circuit mai multe titluri în care face referinţă la istoricul mănăstirilor Hîrbovăţ,
Curchi, bisericile din satele Dereneu, Meleşeni, Onişcani, Hogineşti şi Ţibirica (Orhei), Ghiliceni, Balotino
şi Bisericani (Bălţi) şi la obiectele bisericeşti, aflate în patrimoniul lor. Printre lucrările cu conţinut istoric, ce
includ informaţii privitor la patrimoniul cultural al Moldovei de est lucrarea de referinţă este monografia lui
N. Popovschi ”Istoria bisericii din Basarabia în veacul al XIX-lea- sub ruşi” ( 1931).
Cercetarea icoanelor medievale din Moldova datează cu sfîrşitul secolului al XIX-lea – începutul sec. al
XX-lea. Relatările istoricului V. Kurdinovschi sau ale profesorului A.Kociubinski despre biserica
armenească din Cetatea Albă (astăzi – Belgorod-Dnestrovsk, Ucraina), - (biserică, care iniţial a fost
ortodoxă) pare să confirme existenţa unor vechi icoane, anterioare sec. al XVI-lea, cu texte explicative
slavone la această biserică. Este aproape cert faptul că icoane datînd din sec. XVI-XVII au existat şi în
ctitoriile lui Vasile Lupu de la Orhei şi Chilia (bis. Sf. Dumitru şi Sf. Nicolae).
 În anii 20-30 ai secolului XX, cercetătorii Şt. Ciobanu, Şt. Berechet, P. Constantinescu–Iaşi şi N.
Ţiganco au încercat, în articolele şi însemnările lor, publicate sub egida Comisiunii Monumentelor Istorice
(Secţia din Basarabia), să valorifice fenomenul icoanei autohtone, să inventarieze operele de artă
iconografică rămase în lăcaşurile şi colecţiile particulare moldovene. Astfel, N. Ţîganco ne-a lăsat descrierea
unor icoane depistate întîmplător la mănăstirea Rughi (Rudi) în timpul reconstrucţiei bisericii mănăstireşti.
Icoanele din biserica Sf. Gheorghe din Chişinău au fost studiate şi descrise în anul 1928 de P.
Constantinescu–Iaşi. În lucrarea „Basarabia arheologică şi artistică” apărută în 1933, acelaşi P.
Constantinescu–Iaşi ne oferă descrierea amănunţită a unui valoros iconostas portativ, ce a aparţinut Sofiei
Cocurato. Acest iconostas, judecînd după fotografiile reproduse şi după descrierea stilului picturii, pare să fi
fost o piesă de epocă, anterioară secolului al XVIII-lea şi nu este exclus să fi fost zugrăvit la Muntele Athos,
după cum susţinea „tradiţia” transmisă de posesoare.
În anuarul din 1924 al Comisiunii Monumentelor Istorice, apărut la Chişinău, Şt. Ciobanu a mai
pomenit de cîteva vechi icoane provenite din biserica Sf. Nicolae din Ismail, zidită în 1810, în stil rusesc, pe
locul unei biserici moldoveneşti mai vechi cu acelaşi hram. Monografii de sinteză, care reflectă evoluţia
arhitecturii şi a artelor plastice în Moldova şi ţările vecine în epoca medievală sunt realizate de cunoscuţii
istorici de artă G. Balş şi V. Vătăşanu.
În perioada postbelică tematica istoriei artelor este continuată de M. Livşiţ, A. Mansurova, L. Ceza şi K.
Rodnin, care în limitele ideologice ale „realismului socialist” au abordat acest subiect, ca un fenomen
negativ al activităţii artistice, divizînd artificial pictorii în „realişti” şi „formalişti”. Abia după 1985 apar
primele publicaţii de reabilitare a creaţiei artiştilor plastici moldoveni semnate de T. Stavilă, integrate în
monografiile „Arta basarabeană de la sfîrşitul secolului XIX - începutul secolului XX” (1990), „Arta
plastică modernă din Basarabia” (2000), care reflectă interferenţele artei moldovene cu arta europeană de
epocă, semnalizînd laturile comune şi specificul artei autohtone.
În acelaşi timp, au apărut o serie de monografii consacrate etapei moderne a evoluţiei artelor plastice
din RSS Moldovenească, un loc aparte fiind acordat personalităţilor. N. Bahevan (1977), I. Bogdesco
(1970,1977), А. Vasiliev (1959, 1978), I. Vieru (1975), М. Grecu (1971), L. Dubinovki (1960,1981),
K.Kobizeva (1959,1978), V. Russu-Ciobanu (1979) şi altele semnate de M. Livşiţ, D. Golţov, L. Ceza, L.
Toma, S. Bobernaga, L. Purice, K. Rodnin etc. În 1965 vede lumina tiparului cartea „Izobrazitelinoie
iscustvo Moldavii” („Arta plastică a Moldovei”) semnată de A. M. Zevin şi de K. D. Rodnin, iar în 1967
aceeaşi autori împreună cu D. Golţov şi A. Eltman publică cartea „Iscustvo Moldovî” („Arta Moldovei”) o
ediţie lărgită a publicaţiei din 1965. În anii 60-70 ai sec. XX de istoria bisericii din Căuşeni s-a ocupat
istoricul de arta K. Rodnin, care a scris un eseu dedicat picturilor murale ale acestui locaş. Cantitatea de
articole dedicate monumentului sporeşte exponenţial, fiind acumulate noi date istorice, ceea ce-i permite lui
C. Ciobanu să publice în anul 1997 monografia Biserica Adormirea Maicii Domnului din Căuşeni.
În anul 2000, cu prilejul împlinirii a 2000 de ani de la naşterea lui Iisus Hristos, editura „Arc” publică
albumul-monografie „Icoane vechi din colecţii basarabene” (T. Stavilă, C. Ciobanu).
O apariţie de excepţie are loc cu inaugurarea seriei „Maeştri basarabeni din secolul XX” realizată de
editura „Arc”, care cuprinde 14 monografii - albume, consacrate celor mai reprezentative nume al artei
naţionale din secolul trecut : N. Arbore, A. Baillayre, L. Dubinovschi, M. Grecu, L. Grigoraşenco, Th.
Kiriacoff, E. Maleşevschi, M. Petraşcu, Al. Plămădeală, V. Rusu–Ciobanu, A. Sîrbu, I. Vieru, P.
Şilingovschi şi S. Ciocolov, autori fiind Gh. Vida, I. Vlasiu, C. Ciobanu, T. Stavilă, E. Barbas, I. Calaşnicov,
T. Braga, N. Vasiliev ş.a.

Arta din epoca preistorică

Arta din epoca preistorică se divizează conform perioadelor evoluţiei societăţii umane:
 Paleolitic (100 mii ani – 13 mii ani î.e.n.);
 Mezolitic (12 mii ani - 8 mii ani î.e.n.);
 Neolitic (7 mii ani – 4 mii ani î.e.n.),
 iar începînd cu epoca bronzului (mil.VI – sec.IV e.n.) se atestă perioada antică.
Patrimoniul cultural şi artistic de pe teritoriul Republicii Moldova reprezintă o panoramă diversă şi
bogată în opere de artă. Din timpuri străvechi aceste locuri au fost populate de numeroase civilizaţii,
localităţile vechi, fiind descoperite de arheologi în ultimii o suta de ani.
Cele mai timpurii atestări ale existentei umane şi ale artelor pe aceste meleaguri, datează din epoca
paleolitică (cca 500 mii ani î.e.n. - 10 mii ani î.e.n.), demonstrate de uneltele descoperite în grotele de lîngă
Ofatinţi, Costeşti, Brînzeni, staţiunile de la Cosăuţi, Ciutuleşti etc. În aceasta perioada interdependenţa dintre
artă şi magie a configurat plenar sculptura şi ceramica, ornamentele care decorau uneltele de munca şi
armele, figurinele, podoabele feminine şi amuletele decorative.

O deosebita valoare reprezintă renumita

ceramică Cucuteni - Tripolie, cultură
arheologică din epoca neolitică, care a evoluat
între mileniile V-III î.e.n. fiind anterioară
civilizaţiei antice a culturii cirto-minoice (mil.
III-II î.e.n.). Ceramica împreună cu sculptura
şi giuvaiergeria din epoca respectivă, a
constituit una dintre cele mai valoroase
realizări din arealul european. Denumirea acestei culturi provine de la localităţile, în care a fost atestată
pentru prima dată. Descoperită în 1897 în apropierea s. Tripolie din Ucraina de către arheologul Vikentii
Hvoica şi ulterior în localitatea Cucuteni din Romania, această cultură este prezentă şi pe teritoriul
Moldovei, cele mai cunoscute locaţii fiind atestate în Ruseştii Vechi, Cărbuna, Cuconeştii Vechi, Brînzeni,
Văratic, Vărvăreuca, Duruitoarea ş.a. Ceramica şi sculptura sunt cele mai importante domenii ale artei
acestei civilizaţii.
Epoca evoluţiei culturii Cucuteni-Tripolie se divizează în trei perioade: Perioada timpurie (Cucuteni A)
cuprinde a doua jumătate a mil. VI- începutul primei jumătăţi a mil. V î.e.n. şi este prezentată, în special, de
obiecte din bronz şi ceramică, decorate prin intermediul canelurilor, crestăturilor şi ale ornamentelor incizate
(s. Cărbuna), exemple remarcabile ca proporţii şi ornament incizat din această perioadă. O demonstrează
Fructiera din Rogojeni, Şoldăneşti, Cupa din Holercani, Dubăsari, Vasul askos din Coşerniţa, Dubăsari, care
marchează începuturile evoluţiei ceramicii. Specificul ceramicii din aceasta epocă este confirmat de
ornamentele incizate şi excizate, organizate într-unul sau mai multe registre cu un decor linear realizat cu
ajutorul canelurilor, spiralelor, volutelor, uneori îmbinate cu triunghiuri şi dreptunghiuri geometrizate.
Cea de-a doua perioadă (Cucuteni A-B) s-a dezvoltat, începînd cu a doua jumătate a mil. V – anii
3200/3150 î.e.n., caracterizîndu-se prin apariţia ceramicii pictate, datorită acestui fapt, devenind celebră în
lume. Pentru această perioadă sunt caracteristice Vasul antropomorf de tip amfora, Vasul bitronconic cu
simboluri astrale (Vărvăreuca, Floreşti), Craterul din Bădragii Vechi, Edineţi, numeroase opere de ceramică
din Glavan, Drochia.
A treia perioadă, care încheie evoluţia acestei culturi - Perioada Tîrzie (Cucuteni B) s-a răspîndit între
anii 3150- 2650 î.e.n., ceramica obţinînd forme şi modele mai variate, iar decorul pictural a devenit mai
bogat şi mai divers. Pentru epoca respectivă este specifică apariţia vaselor antropomorfe, biconice şi
triconice. Modele caracteristice pentru perioada dată sunt prezentate de Vasele globulare cu reprezentări
antropomorfe (Brînzeni, Edineţi, Purcari, Ştefan Vodă şi din Sărăteni, Leova).
Ceramica culturii Cucuteni-Tripolie a avut diverse funcţii, care i-au marcat atît forma, volumul, cît şi
decorul. Reieşind din aceste considerente operele pot fi clasificate în doua mari compartimente: cel uzual
(străchini, cupe, fructiere, amfore, capace, vase pentru provizii, pahare) şi cel ritualic - religios (vase,
binoclu, vase antropomorfe si zoomorfe) pentru fiecare fiind elaborat un anumit sistem de decor.
Ca formă şi model ceramica Cucuteni-Tripolie reprezintă simetria echilibrata a volumului, cu un decor
armonios, acesta fiind amplasat pe vas în anumite registre, îmbinînd ornamentele incizate cu cele pictate,
diversificînd-o şi acordîndu-i astfel fiecărei opere originalitate şi compoziţie irepetabilă. Opera fiind
apreciată, respectiv, ca obiect de o rară valoare artistică.
Sculptura acestei civilizaţii a fost, fără îndoială, marcată de cultul Zeiţei–Mamă, zeitate a pămîntului şi
fertilităţii. Au fost descoperite numeroase statuete din lut ars, care reprezentau această zeitate. Miniaturale ca
formă şi volum (nu mai înalte de 20 cm) aceste sculpturi stilizate, acoperite integral sau parţial cu
ornamente, au fost modelate conform unor canoane, care respectau proporţiile umane, combinate cu fineţea
modelării şi a ornamentului. Cele mai remarcabile opere de sculptură pe teritoriul Moldovei au fost
descoperite la Vărvăreuca, Ofatinţi, Brînzeni, avînd corpul redat în volum, cu capul aplatizat.
Arta ceramicii şi sculptura din epoca respectivă au rămas, pînă în prezent, unele dintre marile realizări
de certă valoare artistică, constituind o moştenire culturală impresionantă a patrimoniului mondial.
Odată cu dispariţia fenomenului culturii Cucuteni – Tripolie olăritul din epoca bronzului (mil. II î.e.n.)
nu mai înregistrează evoluţia anterioară. A dispărut ceramica de diverse forme, bogăţia şi diversitatea
decorului pictural, caracteristică comunităţilor sedentare de agricultori. Obiectele de ceramică, fără decor
pictural, cu un număr limitat de modele, înregistrează, ca realizare doar vase,unde suprafaţa exterioară sau
ornamentul este lustruit.
După ascensiunea sa milenară, cultura Cucuteni-Tripolie a fost succedată, către mijlocul mil. III î.e.n. de
populaţiile migratoare, care au marcat dispariţia epocii eneolitice şi descinderea unei noi epoci, cea a
bronzului (sf. mil. III – mil. I î.e.n.).
În perioada timpurie a epocii bronzului pe teritoriul interfluviului Nistru şi Prut s-au perindat
reprezentanţi ai culturii „mormintelor cu ocru” (sec. XXIII-XX î.e.n.), „Culturii catacombelor” (sec. XIX
î.e.n – XVIII î.e.n.) şi ai „Culturii Edineţi” (sec. XVIII-XVII î.e.n.).
Specifice pentru arta din epoca bronzului sunt obiectele de ceramică, de giuvaiergerie, dar şi apariţia
stelelor antropomorfe de piatră, amplasate în vîrful tumulilor. Ca şi în epoca eneolitică, predomină ceramica
de culoare neagră sau cenuşie, fiind ornamentată cu decor geometrizat, incizat, printre motivele cele mai
frecvent întîlnite, figurează diverse combinaţii de zigzaguri, triunghiuri, romburi etc., repartizate orizontal
sau vertical pe suprafaţa vaselor (Tumulii de lîngă Roşcani, Taraclia, Olăneşti etc.).
Pe la sf. sec.XII - înc. sec.XI î.e.n. o bună parte din teritoriul Europei de Sud - Est era populat de traco-
geţi, de la care, începînd cu sec. VI î.e.n. porneşte ramura lor nordică – geţii. Împreună cu obiectele
prelucrate din aur şi argint, podoabele descoperite la Mateuţi şi Lărguţa, cu statuetele antropomorfe şi
zoomorfe, ceramica geto-dacilor continuă tradiţiile olăritului, practicat de populaţiile anterioare, fiind
decorate cu ornamente geometrice incizate prin brîie simple sau alveolare, cu proeminenţe punctiforme. La
fel, rămîne şi forma volumelor sau diversitatea veselei de bucătărie şi pentru păstrarea proviziilor – suficient
de utilitară şi puţină la număr.
Prin sec.IV – III î.e.n. teritoriul Moldovei a fost populat de sciţi, aceştia fiind cunoscuţi datorită
obiectelor de giuvaiergerie – cercei (satele Butor şi Balabani), salbe (s. Pohrebea, Dubăsari) toate fiind
realizate în aşa-numitul „stil animalier”. Printre obiectele de ceramică adeseori se întîlnesc piese importate,
cum ar fi cazul unei Pelike greceşti (sec. IV-III î.e.n.), care face parte din categoria ceramicii, acoperită cu
vernis negru, iar decorul – cu o scenă din mitologia antică, pictată cu portocaliu.
Aflîndu-se la intersecţia migraţiilor pentru populaţiile care se îndreptau din Asia spre teritoriile Europei
de Vest, teritoriul Pruto-nistrean a fost în permanenţă un spaţiu de trecere. În sec. II î.e.n. aceste pămînturi
sunt invadate de sarmaţi, drept mărturie servesc numeroasele monumente funerare. Printre obiectele
descoperite în tumulul de lîngă s. Mocra (Rîbniţa)- cercei, aplice şi inele de aur cu reprezentări specifice
„stilului animalier”, într-unul din morminte s-a depistat o cupă cu picior coniform, cu torţi, încununate cu
reprezentările ţapilor de munte, realizate într-o manieră realistă. Suprafaţa exterioară a vasului este decorată
cu dungi orizontale, obţinute prin tehnica turnării în bronz.
În prima jum. a sec. III e.n. în regiunea carpato-nistreană îşi fac apariţia populaţiile de goţi, de origine
germanică. Din punct de vedere al arheologiei perioada dată este cunoscută sub denumirea culturii Sîntana
de Mureş – Cerneahov (sec. III-IV e.n.). Specifice pentru această cultură sunt obiectele care se referă la
cultura provincială. În domeniul ceramicii această epocă este marcată de vase, create cu ajutorul roţii
olarului, astfel perfecţionîndu-se formele vaselor. Indiferent de tip şi dimensiune, începînd cu vasele
miniaturale sau de volum, ceramica culturii Cerneahov fascinează prin eleganţa formei, prin decorul incizat
sau imprimat, realizat cu o deosebită măiestrie. Remarcabile sunt vasele cu gîtul lung şi îngust, avînd
suprafaţa neagră lustruită şi un decor fin.
Astfel, civilizaţia Cucuteni-Tripolie a creat cel mai impunător şi valoros patrimoniu în domeniul
ceramicii şi sculpturii. Odată cu trecerea timpului, însă, în perioada tracilor, geto – dacilor, ceramica şi
sculptura pierd din fascinaţia decorului şi diversitatea anterioară, cedînd locul unei vesele funcţionale, fără
decor policrom, ornamentul devenind laconic şi simplu.
 Artele plastice din Moldova medievală
Arta Moldovei medievale s-a dezvoltat sub influența artei bizantine paleologe,
miniatura, fresca şi icoana fiind cele mai cunoscute exemple.
Miniatura, folosită la împodobirea manuscriselor cu imaginile evangheliştilor, cu
ornamente, iniţiale şi frontispicii de o deosebită frumuseţe şi eleganţă, a fost una dintre
primele, care, în secolul XV, a constituit specificul artelor naţionale.
Centre importante ale dezvoltării acestui gen de artă în Moldova au fost,
pe parcursul secolelor XV-XVII, mănăstirile Neamţ, Putna, Humor,
Voroneţ, Dragomirna ş. a. Printre cei mai cunoscuţi miniaturişti
medievali din epoca lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare figurează
G. Uric de la mănăstirea Neamţ urmat de Nicodim, T. Mărişescu şi
Spiridon care au lăsat o moştenire impunătoare de manuscrise miniate. Valoarea
incontestabilă a manuscriselor autohtone din această perioada este confirmată şi de
prestigioasele instituţii, în care sînt păstrate astăzi: Viena, Oxford, Bucureşti, Moscova,
Londra, Sanct-Petersburg etc. O altă perioadă scurtă de înflorire, a miniaturii medievale
moldoveneşti, este cunoscută graţie activităţii Mitropolitului Anastasie Crimca, care în
primul sfert al secolului al XVII-lea, fondează, la mănăstirea Dragomirna, o şcoală de caligrafi şi miniaturişti.
Un alt gen valoros al artei medievale moldoveneşti este fresca ce a înfrumuseţat interiorul şi exteriorul
bisericilor din secolele XV-XVI, graţie domnitorilor Vasile Lupu, Alexandru Lăpuşneanu şi Ieremia Movilă. Din
perioada lui Ştefan cel Mare s-au păstrat, fragmentar, fresce în bisericile de la Lugeni, Pătrăuţi, Voroneţ şi
Bălineşti, integrate într-un program iconografic, graţie măiestriei artistice deosebite. Anume datorită calităţilor de
excepţie a frescelor bisericile mănăstirilor Arbore (1503), Humor (1530), Moldoviţa (1532), Pătrăuţi (1487),
Probota (1530), Suceviţa (1522), Dobrovăţ (1529) şi Voroneţ (1488) au fost remarcate drept un fenomen unic în
arealul artei europene. În Republica Moldova unicul monument în care se mai păstrează pictura murală,
executată în tehnica frescei se află în oraşul Căuşeni, cunoscut prin celebra biserică Naşterea Maicii Domnului.
Datarea acestei biserici este incertă, invocându-se diverse versiuni ale etapei iniţiale de înălţare a unui locaş
(sec.XVI-XVIII). Cert este şi faptul că, picturile monumentale realizate în tehnica frescei de zugravii Stanciul,
Radu şi Voicu au fost făcute în intervalul dintre anii 1763-1767, ctitori ai bisericii fiind mitropolitul Proilaviei,
Daniel de Side şi domnitorul Moldovei, Grigore Callimachi. O particularitate specifică a acestei biserici o
reprezintă adîncirea ei în pământ, moment neelucidat pînă în prezent. În cadrul programului iconografic al
frescelor bisericii se remarcă rolul important acordat scenelor din Imnul Acatist, situate în pronaos, fuziunii
subiectelor Euharistiei şi Divinei Liturghii situate în absidă şi al imaginii arhidiaconului Ştefan, situată într-o nişă
de pe peretele nordic al naosului. Pe teritoriul Moldovei cele mai timpurii icoane care s-au păstrat pînă în
timpurile noastre sunt anterioare secolului al XV-lea. Existenţa unor ateliere de iconari de renume în Moldova lui
Ştefan cel Mare o probează două icoane - Sfîntul Gheorghe şi Maica Domnului Pantanassa - donate de voievod şi
de soţia sa, Măria de Mangop, mănăstirilor Zografu şi Grigoriu de la Athos (sec. al XV-lea). Din secolul al XVI-
lea este cunoscută faimoasa colecţie de icoane de la Văleni, unde pînă nu demult se păstrau circa 139 de icoane.
Nivelul artistic al sec. al XVI –lea este confirmat de o serie de icoane de certă valoare de la mănăstirile Agapia,
Văratec şi Putna. Icoana medievală din secolele XVI-XIX atestată pe teritoriul Republicii Moldova constituie o
evoluţie specifică a acestui gen de artă, care s-a manifestat prin existenţa concomitentă a două tipuri de icoane:
mănăstirească şi populară, ultima rămînînd un spaţiu periferic al operelor de origine mănăstirească. Printre
zugravii cunoscuţi ai sec. XIX figurează M. Leontovici, Gherasim, Iezechil, I. Iavorschii ş.a.
După declinul miniaturii în Moldova medievală cel mai timpuriu domeniu ţine de xilogravură care apare în
epoca lui Vasile Lupu şi a fost stimulată de apariţia primelor imprimerii pentru tipărirea cărţilor (Iaşi, 1642). Ea a
jucat un rol important în ilustrarea incunabulelor, fiecare epocă promovînd noi autori de opere. Manuscrisele cu
miniaturi cedează în faţa gravurii în lemn, mult mai simple şi mai puţin costisitoare. Una dintre primele lucrări
ale tipografiei de la Iaşi, Cazania mitropolitului Varlaam, poartă amprenta stilistică a manuscriselor, aceasta
manifestîndu-se în păstrarea compoziţiei generale a cărţii, în amplasarea ilustraţiilor, ornamentelor şi
frontispiciilor. Secolul al XVII-lea marchează maturitatea şi constituirea şcolii de gravori care activează atît la
Iaşi, cît şi la mănăstirea Neamţ. Gravurile ucraineanului Ilia, M. şi P. Strilbiţchi, sunt doar cîteva nume care
contribuie la dezvoltarea tiparului şi a gravurii autohtone. Menţionăm în mod deosebit performanţele lui M.
Strilbiţchi care îşi începe activitatea în cadrul tipografiei de la Iaşi, în anul 1750. Din 1756 şi pînă în 1807, M.
Strilbiţchi execută circa 200 de gravuri, care includ foile de titlu, imagini ale evangheliştilor, scene biblice şi
frontispicii. În această perioadă, ornamentul capătă un caracter pronunţat al influenţei stilului baroc, provenit din
arta occidentală.
 În secolul XIX sunt cunoscute operele gravorilor Stanciu, Simeon, Ghervasie ş.a. de la mănăstirea Neamţ,
care au stimulat şi dezvoltarea gravurii de factură laică, pînă la fondarea Academiei Mihăilene la Iaşi de Gh.
Asachi în 1839.
Artele plastice din epoca modernă
În istoria artei din Republica Moldova perioada de timp între anii 1812-1940 este
numită „basarabeană" (după denumirea ţinutului din acea vreme) şi reflectă arta
perioadei de tranziţie de la cultura religioasă la cea laică de la sf. sec. XIX- înc. sec.
XX.
În limitele perioadei menţionate se disting trei etape de dezvoltare, fiecare cu
particularităţi distincte. Prima etapă cuprinde anii 1812-1887 şi se remarcă prin
continuarea principalelor forme ale artei medievale. Cea de-a doua perioadă de
dezvoltare a artei este marcată de dominaţia culturii laice şi cuprinde anii 1887-1918,
timp în care la Chişinău se înfiinţează şcoala serală de desen a lui Terinte Zubcu şi apar primii plasticieni
profesionişti cu studii la Sankt-Petersburg, Moscova, Munchen, Amsterdam etc. Epoca nominalizată
semnalează apariţia şi constituirea artei moderne în Moldova. Decisive în această privinţă au fost expoziţiile
de artă la Chişinău ale pictorilor ruşi şi ucraineni (începînd cu deceniul nouă al sec. XIX) şi studiile de
specialitate făcute de moldoveni în Europa, Rusia şi Ucraina. Expoziţiile de artă aveau scopul familiarizării
publicului cu operele de artă şi, respectiv, propagarea artei în genere, creîndu-se astfel o anumită ambianţă
artistică. În acelaşi timp se constituie toate domeniile şi genurile de artă:
 pictura (peisajul, natura statică, portretul, tabloul cu subiect),
 sculptura (bustul, monumentul, miniatura),
 grafica, arta care are aceleaşi compartimente ca şi pictura.
Fără îndoială în prima perioadă este evidentă influenţa artei ruse, în special a pictorilor „peredvijnici"
("itineranţi"), ulterior, a grupărilor de artă din Sanct-Petersburg («Mir Iskusstva»,
«Bubnoîi Valet») ş.a. Concomitent, în această epocă, se constituie nucleul pictorilor
moldoveni care aduce la înfiinţarea, în 1903, a Societăţii Amatorilor de Arte
Frumoase din Basarabia, care organizează la Chişinău expoziţii comune cu pictorii
ruşi şi ucraineni. O particularitate distinctă din anii 1887-1918 o constituie lansarea
treptată a artei plastice moldoveneşti pe orbita unor importante centre artistice ca
Sankt-Petersburgul şi Odessa, Parisul, Roma, München-ul şi Amsterdam-ul. Primele
decenii ale secolului al XX-lea au fost marcate de operele unor plasticieni ca P.
Piscariov, N. Gumalic, V. Blinov, A. Climaşevschi, G. Remmer, M. Berezovschi ş.a.
care au conturat şi tendinţele principale ale procesului, manifestat prin influienţa
„peredvijnicilor” sau realismului democratic.
Pictura a fost genul care a dominat cea de-a treia perioadă artistică care a durat din 1918 pînă în 1940.
Fondarea Şcolii de Belle-Arte în 1918 şi activitatea în cadrul ei a profesorilor A. Plămădeală, A. Baillayre,
E. Maleşevschi, P. Constantinescu – Iaşi, înscrie o nouă pagină în dezvoltarea culturii artistice autohtone.
Tendinţele principale în dezvoltarea artei plastice continuă să fie aprofundate, bazîndu-se pe sursele etapei
anterioare. În operele pictorilor se conturează distinct căutările unor noi mijloace artistice de expresie,
caracteristice pentru postimpresionism, Art Nouveau, expresionism etc., care au existat paralel cu tendinţele
realismului democratic. În operele de pictură, sculptură, scenografie, în grafica de carte şi de şevalet, în arta
decorativă sunt create lucrări care demonstrează apogeul dezvoltării artei plastice moldoveneşti în această
perioadă. Creaţiile E. Maleşevschi, ale lui P. Piscariov, G.F ürer, V. Doncev, Ş. Cogan, A. Plămădeală, dar
mai ales ale lui A. Baillayre, au marcat prin operele lor şi tendinţele principale ale dezvoltării artei plastice
basarabene pînă la sfîrşitul anilor ’40 şi constituie o mărturie elocventă a evoluţiei procesului artistic din
ţinut. Centrul vieţii artistice din Moldova rămîne "Şcoala de Arte", pe lîngă care în 1921 se înfiinţează
"Societatea de Arte Frumoase", care a jucat un rol important în cultura moldovenească. Organizarea unor
expoziţii comune a plasticienilor români şi moldoveni, participarea unor moldoveni la Saloanele Oficiale de
la Bucureşti, a urgentat includerea ultimilor pe orbita culturii europene a timpului.
Schimbarea statutului politic, cultural şi economic al Moldovei în 1918 a introdus rectificări esenţiale în
domeniul instruirii artelor plastice. Moldovenii au posibilitatea să-şi perfecţioneze măiestria atît la şcolile de
arte din Iaşi şi Bucureşti, precum şi la centrele artistice europene. Prin căutările stilistice şi interpretarea lor,
creaţia pictorilor a reflectat realitatea moldovenească, cu problemele sale, fiind o parte componentă a culturii
din arealul occidental.
 Creaţia pictorilor moldoveni din această perioadă a pus bazele artei contemporane moldoveneşti,
influenţînd considerabil procesul evoluţiei din anii ’60 – ’70 ai secolului XX. Printre maeştrii acestei
perioade se numără: C. Cobizeva, B. Nesvedov, D. Sevastianov, P. Piscariov, A. Climaşevschi, L.
Dubinovschi, M. Gamburd, V. Ivanov etc., reprezentanţi ai celei de a doua generaţii de artişti moldoveni,
care au pus bazele artei plastice contemporane în deceniile postbelice.

Artele plastice din perioada contemporană

Arta plastică a anilor 1945-1960 din RSSM poartă amprentele „realismului socialist", unica „metodă
de creaţie" admisă de ideologia sovietică. În perioada imediată,
de după război, la Chişinău este fondată Uniunea Artiştilor
Plastici din Republica Sovietică Socialistă din Moldova şi
Muzeul de Arte Plastice din Republica Sovietică Socialistă din
Moldova (1944), avînd ca modele instituţiile respective din
Uniunea Republicilor Sovietice Socialiste. Arta "angajată"
rămîne unica posibilitate de a crea, în consecinţă apărînd opere
consacrate liderilor revoluţiei ruse, pionierilor şi eroilor muncii socialiste, revoluţionarilor şi ilegaliştilor,
toate păstrînd, de la bun început, amprenta unor şabloane naturaliste, marcate de un patos patriotic exagerat.
În primul deceniu postbelic (1945-1960) în pictură sunt realizate opere, care marchează începuturile
transformărilor estetice şi ideologice ale artelor, forma, tratarea şi ideile tematice ale expoziţiilor devenind
prioritare. Printre cei, care îşi continuă activitatea la Chişinău figurează M. Grecu, V. Rusu-Ciobanu, V.
Ivanov, C. Cobizev, L. Dubinovschi, Z. Siniţa şi G. Sainciuc care se înscriu la Şcoala de Artă de la Chişinău.
Tablourile lui D. Sevastianov, M. Gamburd, B. Nesvedov I. Jumati, peisajele lui A. Climaşevschi, S.
Ciocolov, trasează deocamdată tendinţele principale, fără a fi axate pronunţat pe filiera ideologică. Anii
1960 se deosebesc de timpurile anterioare, devenind tot mai frecvente abaterile tematice şi de tratare în artă,
impuse în perioada postbelică. Procese similare pot fi identificate în operele lui M. Grecu, V. Rusu-Ciobanu,
I. Vieru, R. Ocuşco. Pe la mijlocul deceniului apare şi se dezvoltă ca formă plastică tripticul practicat la
început doar de M. Grecu şi I. Vieru operele cărora constituie astăzi fondul de aur al artei contemporane.
Creaţiile artiştilor plastici din anii 1970 reflectă distinct două tendinţe, care au puţine tangenţe comune: pe
de o parte sunt continuate tradiţiile artei figurative, pentru care optează majoritatea pictorilor, iar pe de alta,
apar elemente experimentale în pictură, care promovează maniere stilistice proprii, distanţate evident de
„realismul socialist”. În anii 90 ai secolului XX în cadrul manifestărilor artistice de la Chişinău îşi face
apariţia o nouă generaţie de pictori, care pledează pentru reînnoirea mijloacelor plastice de expresie, urmînd
calea lui M. Grecu şi a V. Rusu-Ciobanu, D. Peicev, P. Jireghea, L. Ţoncev, A. Sîrbu, M. Ţăruş, A. Mudrea,
Iu. Matei etc.
O situaţie similară avem şi în domeniul graficii. La originile perioadei contemporane (anii 1950-80)
maeştri ai graficii de carte şi de şevalet din Moldova pot fi consideraţi V. Ivanov, Gr. Furer, B. Nesvedov, I.
Bogdesco, Gh. Vrabie, E. Childescu care au realizat în stampe şi ilustraţiile de carte opere de o autentică
valoare artistică.
Arta graficii naţionale de după 1985 se completează cu noi nume de artişti plastici, care îi conferă
genului noi subiecte şi noi abordări, implicînd masiv experimentul tehnologiilor mixte. Reprezentanţi
importanţi ai acestei generaţii pot fi consideraţi E. Zavtur, I. Severin, S. Zamşa, E. Caracenţev, T. Fabian, V.
Zabulică ş.a.
Creaţia sculptorilor din Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (1945-1960) se datorează
generaţiei care s-au format ca artişti în Moldova interbelică. Un rol major în dezvoltarea acestui domeniu al
artei naţionale aparţine sculptorilor L. Dubinovschi şi C. Cobizev care au creat, într-o ambianţă specifică a
artei angajate, opere de sculptură monumentală şi numeroase portrete. Specificul operelor create în această
perioadă de timp, mai ales în sculptura cu caracter monumental, denotă un patos exagerat, ultra-patriotic,
moment tipic pentru toată plastica sovietică. Un rol important în dezvoltarea sculpturii autohtone l-a avut
inaugurarea Aleii Clasicilor din Parcul Central în 1954, la care şi-au adus aportul L. Dubinovschi, L.
Averbuh, N. Gorionîşev, I. Cheptenaru, L. Fitov ş.a. În anii 1970 se rermarcă creaţia sculptorilor M. Spinei,
G. Dubrovin, A. Picunov, N. şi B. Epelbaum – Marcenco, Iu. Canaşin, V. Kuzniețov ş.a.
Sculptura din ultimele două decenii (1980-1990), împreună cu plastica tradiţională, abordează mai
frecvent formele non-figurative, atestate în portrete sau sculptura monumentală, printre reprezentanţii căreia
pot fi numiţi V. Vîrtosu, I. Zderciuc, T. Cataraga, D. Verdianu, N. Iskimji ş.a.
 Ceramica profesionistă în Moldova este unul dintre genurile care-şi face apariţia mult mai tîrziu decît
pictura, sculptura sau grafica – în anii 50 ai secolului XX, cînd
În cadrul Uniunii Artiştilor Plastici din Republica Sovietică Socialistă Moldova, în 1948 se constituie
secţia de arte decorative în componenţa căreia au fost incluşi S. Ciocolov, P. Bespoiasnîi, T. Canaş, I.
Postolachi, V. Neceiaev şi N.Serova, scopul cărora a fost crearea unor covoare tematice şi obiecte de
ceramică, ca modele pentru tirajare. În prima etapă sunt create covoare, care conţin elementele tradiţionale
ale covorului popular, transpuse în versiunea profesionistă, unele mostre fiind expuse în cadrul pavilionului
moldovenesc al Expoziţiei Realizărilor Economiei Naţionale de la Moscova (1951).
Ceramica decorativă în combinaţie cu forma sculpturală este o particularitate a creaţiei lui N. Sajina, L.
Ianţen, în operele cărora decorativismul ceramicii se completează cu formele sculpturale.
Dintre reprezentaţii generaţiei tinere, care au început să practice ceramica la începutul anilor 1980, se
evidenţiază prin originalitate operele lui V. Bolboceanu, unul dintre cei mai talentaţi ceramişti din a doua
jumătate a secolului XX. Printre alţi autori care au mai profesat ceramica pot fi amintiţi E. Grecu, V.
Chiticari, E. Saacov etc.
Tapiseria artistică (goblenul, batic-ul) se constituie la începutul anilor 1960, primii reprezentanţi sînt
M. Saca–Răcilă şi E. Rotaru, lucrările suportînd încă tehnologia şi procedeele covorului popular.
Goblenurile din a doua jumătate a deceniului demonstrează evident apariţia primelor opere de artă textilă de
E. Rotaru, M. Saca-Răcilă, C. Golovinova. La începutul anilor 1970 debutează S. Vrînceanu şi L. Odainic.
Între anii 1975-1985 tapiseria devine unul dintre cele mai novatoare domenii ale artelor plastice,
experimentîndu-se în procesul tehnologiei, diversificîndu-se atît formele cît şi volumul. Plasticienilor deja
cunoscuţi li se alătură L. Goloseeva, E. Şugjda, N. Dobrînina, artişti care reînoiesc domeniul cu opere
originale. O adevărată ascensiune în această perioadă cunosc creaţiile S. Vrînceanu, C. Golovinova, E.
Rotaru, M. Saca-Răcilă, M. Coţofan. Tendinţe noi în arta tapiseriei se manifestă pregnant în perioada anilor
1990, avînd particularităţi diverse în privinţa tratării (narative, metaforice, abstracte) şi a formei, care tinde
spre dimensiuni volumetrice, tendinţe ce se observă în creaţiile lui (A. Klimov, V. şi A. Culicenco, A.
Negură, A. Drobaha, L. Şevcenco, O. Arbuz care propun o gamă variată de maniere stilistice.
Un compartiment alăturat ceramicii este sticla artistică, domeniu puţin practicat în Moldova. Dintre
plasticieni doar F. Nutovici şi M. Grati au profesat în mod diferit acest domeniu: primul la nivel de piese
tradiţionale şi pentru decorul interioarelor din clădirile publice, iar M. Grati a practicat în egală măsură
ceramica şi sticla artistică şi a obţinut cele mai originale rezultate.

Genurile artelor plastice

Arta plastică, următoarele genuri, cunoscute ca arte majore
(pictura, sculptura, grafica) şi minore, care se asociază cu artele
decorative. La rîndul lor, fiecare gen are mai multe subdiviziuni, care
vizează specificul tehnicii, materialul de bază utilizat şi subiectul reprezentat.
Pictura, de exemplu, se realizează în encaustică, temperă, ulei, acril, pe suport de lemn, pînză sau
carton, în calitate de subiecte fiind selectate cele mai diverse teme – biblice, mitologice, istorice, cotidiene,
care pot fi reprezentate ca tablou de gen, peisaj, portret, natură statică, cu sau fără prezenţă umană, redate
tridimensional, creînd iluzia spaţială a imaginilor prin intermediul volumului, formei, clarobscurului,
facturii, luminii şi umbrei etc.
Grafica, la rîndul său, apelează la motive similare, avînd însă alte materiale, forme şi tehnici, de la
care, uneori provine şi denumirea subdiviziunilor - miniatură, acuarelă, pastel, gravură (desen, laviu,
xilogravură, acvaforte, mezzotinto, linogravură), spre exemplu: gravura de carte sau cea de şevalet (stampa).
Sculptura este genul de artă care poate fi contemplată de jur-împrejur şi poate fi realizată prin cioplire
(dăltuire) (granitul, marmura) sau turnare (bronzul,diferite aliaje metalice), constituind sculptura în rond-
bosse (rotundă), relief şi altorelief, apelînd, de obicei, la un limbaj plastic specific – alegoric, simbolic sau
comemorativ.
Artele decorative (ceramica, giuvaergeria, sticla artistică, tapiseria, batic-ul) au avut la începuturi doar
funcţii utilitare (pentru păstrarea, transportarea şi utilizarea alimentelor, pentru protecţie) fiind decorate cu
imagini sau ornamente decorative, devenind, cu timpul, obiecte estetice de lux, care înfrumuseţează
ambianţa locuinţelor. Sunt cunoscute renumitele vase de ceramică greacă pictate cu figuri roşii şi negre,
porţelanul şi batic-ul chinez, majolica italiană, tapiseria franceză şi cea germană.
Pictura şi sculptura mai au şi o altă formă de artă – arta monumentală, care este o simbioză a
supradimensionării formei şi volumelor. Din această categorie face parte sculptura (statuile, statuile
ecvestre, monumentele comemorative) şi pictura cu diverse tehnici în frescă, pictură murală, mozaic,
vitraliu), realizate în proporţii şi forme considerabile. În diverse perioade ale existenţei artelor plastice,
operele, sunt atribuite, convenţional, unor stiluri şi tendinţe diverse, delimitate pe anumite intervale de timp
şi regiuni (manierism, baroc, clasicism, academism, realism, romantism, impresionism, postimpresionism,
abstracţionism, etc.), manifestîndu-se în cadrul tuturor genurilor de artă. Operele de artă plastică sunt
principalele obiective ale muzeelor şi colecţiilor de artă din toată lumea.

Miniatură
Miniatură (lat. minium-scris cu miniu de plumb, pigment roşu-oranj intens; fr. enluminure), iniţial, toate
elementele decorative care înfrumuseţau manuscrisul - pergament (iniţiale, vignete, frontispicii, imagini
figurative) erau executate cu miniul de plumb. Mai tîrziu, termenul a fost aplicat doar pentru imaginile figurative
ale tetraevangheliarelor, care se copiau în scriptoriile mănăstireşti, prin extensie atribuite operelor de artă de mici
dimensiuni. Apare în antichitate, în primele secole ale erei noastre, cunoscute fiind manuscrisele romane decorate
cu portretele autorilor, cu iniţiale şi scene narative (scrierile lui Terenţiu şi Virgiliu), Epoca de aur a miniaturii,
însă, a fost Evul mediu.
În Moldova medievală cele mai cunoscute miniaturi datează de pe vremea lui Alexandru cel Bun (1400-
1432), cînd în scriptoriul mănăstirii Neamţ activează ilustrul caligraf Gavril Uric, autor al Tetraevangheliarului
din 1429 (Biblioteca Bodleană de la Oxford) cu vădite influenţe bizantine, cu imaginile evangheliştilor Matei,
Marcu, Ioan, Luca pe toată pagina. Tetraevangheliarul a reprezentat o sinteză a canonului compoziţional bizantin
adaptat la condiţiile spirituale locale şi a servit drept model pentru miniaturiştii din epoca lui Ştefan cel Mare de
la Humor, Putna, Neamţ şi Suceava unde au activat Teodor Mărişescu, Nicodim, Ghervasie şi Spiridon. De o
frumuseţe deosebită erau iniţialele ornate, frontispiciile, chenarele, alcătuite din ornamente geometrice de diverse
culori - roşii, galbe, verzi, particularitate proprie artei moldoveneşti.
Reprezentările evangheliştilor au calităţile atribuite de dogmatele
creştine: personaje plate, cu chipuri severe, în costume somptuoase pe fundalul
unor clădiri monumentale înscrise în chenar de ornamente alcătuite din arcade,
coloane, împletituri şi cercuri concentrice, plante şi animale fantastice, în culori
de aur şi purpură.
Absenţa ilustraţiilor este specifică, pentru primele manuscrise din Moldova
secolulului al XV-lea. Bogat ilustrate cu frontispicii şi iniţiale, cum este
Tetraevangheliarul lui Nicodim din 1404-1405, manuscrisele nu conţin chipurile
celor patru evanghelişti. Tradiţiile se modifică după apariţia manuscriselor
miniate ale lui G. Uric, urmate de ilustraţiile lui Nicodim, care introduc în Evangheliarul de la Humor (1473)
portretul votiv al lui Ştefan cel Mare. De o calitate coloristică de excepţie sunt vignetele şi frontispiciile
caligrafului de la Putna, Ghervasie, care a copiat şi decorat Liturghierul din 1488 (Biblioteca Academiei Române,
filiala Cluj-Napoca). Pînă la mijlocul secolului al XVI-lea decorul manuscriselor din Ţara Românească s-a aflat
sub influenţa şcolii de miniatură moldovenească.
Elementele tradiţionale care decorau manuscrisele în secolul XVII şi începutul secolului al XVIII-lea sunt
înlocuite cu ornament occidental în spiritul barocului.
Ultimul mare artist al cărţii - manuscris din Moldova de la începutul secolului al XVII-lea a fost Anastasie
Crimca, fondatorul şcolii de caligrafi şi miniaturişti de la mănăstirea Dragomirna.
Arta bizantină paleologă a influenţat miniatura, folosită la împodobirea mauscriselor cu imaginile
evangheliştilor, cu ornamente, iniţiale şi frontispicii de o deosebită frumuseţe şi eleganţă. Comparativ cu
miniatura bizantină, cea moldovenească este lipsită de rigiditate şi ascetism, chipurile fiind mult mai meditative
şi elegante. Centre importante în dezvoltarea acestui gen de artă în Moldova au fost, pe parcursul secolelor XV-
XVII, mănăstirile Neamţ, Putna, Voroneţ, Dragomirna ş. a. Unul dintre cei mai cunoscuţi miniaturişti medievali
din epoca lui Alexandru cel Bun (1400-1432), Gavril Uric de la mănăstirea Neamţ (aprox.1400- 1450), a lăsat o
moştenire impunătoare de manuscrise, care au influenţat arta miniaturii pe parcursul secolelor XV-XVI,
imaginile sale servind drept modele, fidel urmate de succesorii săi.Cel mai vechi manuscris cunoscut,
Tetraevangheliarul din 1424 (Moscova, Muzeul Istoric) reprezintă figurile celor patru evanghelişti, avînd o
frumuseţe coloristică deosebită. Chenarul ce încadrează miniaturile este compus din ornamente geometrice şi
vegetale, care se succed ritmic, acentuînd expresivitatea compoziţiilor. Un alt Tetraevangheliar, din 1429, realizat
la comanda doamnei Marina, soţia lui Alexandru cel Bun se păstrează astăzi la biblioteca Bodleiană a
Universităţii din Oxford. Imaginile celor 4 evanghelişti, pictaţi în tradiţiile artei bizantine tîrzii sunt diferite de
compoziţiile rigide ale artei paleologe. O particularitate distinctă a manuscriselor moldoveneşti o constituie
policromia. Aurul, albastrul, verdele, galbenul, roşul, cafeniul, toate de diferite nuanţe şi tonalităţi, sînt integrate
armonios în ornamentele chenarului, în frontispicii şi iniţiale, care la rîndul lor au dat un fast rar întîlnit în arta
europeană din acele timpuri. Tradiţiile miniaturale ale lui Uric sînt continuate de Nicodim (Tetraevangheliarul de
la Humor, 1473), care păstrează şi portretul votiv al domnitorului Ştefan cel Mare. Din secolul al XVI-lea sunt
cunoscute manuscrisele create la mănăstirea Voroneţ (Codicele Voroneţian şi Psaltirea Voroneţiană). În a doua
jumătate a secolului al XVI- lea miniaturile manuscriselor moldoveneşti devin mai laconice în privinţa
coloritului, conturul linear avînd prioritate. Valoarea incontestabilă a manuscriselor autohtone din această
perioada este confirmată şi de prestigioasele instituţii în care se păstrează astăzi: Viena, Oxford, Bucureşti,
Moscova, Londra, Sankt-Peterburg etc.
O altă scurtă înflorire a miniaturii medievale moldoveneşti este cunoscută graţie activităţii Mitropolitului
Anastasie Crimca (? – 1629), care în primul sfert al secolului al XVII-lea, fondează, la Mănăstirea Dragomirna, o
şcoală de caligrafi şi miniaturişti. Continuînd tradiţiile artei miniaturale anterioare, Crimca introduce modificări
esenţiale în tratarea figurilor evangheliştilor şi a ornamentelor, acestea fiind executate într-o manieră stilistică
liberă, subliniată de bogăţia coloristică neobişnuită şi neîntîlnită pînă atunci. A. Crimca este cunoscut ca autor al
miniaturilor din «Tetraevangheliarul slavon» (1609), «Liturghier» (1610), al Tetraevangheliarului din 1614 cu
portretul Mitropolitului şi al Liturghierului şi Psaltirii din 1616. Scene, ca Legenda despre fiul rătăcitor sau
Legenda viţei-de-vie, Intrarea în Ierusalim, Schimbarea la faţă ş.a., care sunt doar o parte din cele 319 miniaturi
ce înfrumuseţează Tetraevangheliarul de la începutul secolului al XVII-lea (Moscova, Biblioteca de Stat) şi
poartă un caracter narativ vădit, ilustrînd direct fragmentele textului evanghelic. Activitatea lui Anastasie Crimca
este ultima etapă în evoluţia şi dezvoltarea şcolii de miniatură moldovenească.
Republica Moldova deţine manuscrise (fără miniaturi) din secolele XIV-XIX, ale căror imagini unice sînt
frontispiciile şi iniţialele miniate (fondul de carte veche al mănăstirii Noul-Neamţ din Arhiva Naţională). Aceste
manuscrise constituie cele mai valoroase pagini ale artei medievale moldoveneşti. Din a doua jumătate a
secolului al XVII-lea, odată cu apariţia primei tipografii înfiinţate de voievodul Vasile Lupu la Iaşi în 1642,
manuscrisele cu miniaturi cedează în faţa gravurii în lemn, mult mai simple şi mai puţin costisitoare.
Personalităţi
Anastasie Crimca (? – 1629), minaturist, episcop de Roman (1605-1608), mitropolit al Moldovei (1608-
1617; 1619-1629), fiul lui Ioan şi Cristina, tîrgoveţi din Suceava, ctitor al mănăstirii Dragomirna. A realizat
miniaturi pentru „Liturghier” (1610), „Tetraevangheliar” (1614), „Psaltire” (1616) etc., ilustraţiile sale
marcînd apogeul şi declinul miniaturii medievale moldoveneşti. Prin numărul impresionant al miniaturilor, care
înfrumuseţau manuscrisele (pînă la 300) şi libertatea lineară şi decorativă a culorilor, compoziţiile lui A.C.
descifrează conţinutul narativ al textelor religioase.
Gavril Uric (secolele XIV-XV-e) caligraf şi miniaturist, cel mai de vază reprezentant al manuscrisului
ilustrat, primul dintre pictori, lucrările căruia sunt binecunoscute. Fiul unui caligraf al curţii domneşti şi
întemeietorul şcolii de miniaturişti din Moldova, G. Uric s-a format ca artist în mediul călugăresc al mănăstirii
Neamţ. În imaginile evangheliştilor care decorează textele tetraevangheliarelor create, caligraful depăşeşte
canoanele ascetice şi rigide ale miniaturii bizantine şi slave, umanizînd chipurile sfinţilor. Printre operele
cunoscute ale lui G. Uric figurează „Tetraevangheliarul” din 1424 (Muzeul Istoric din Moscova),
„Tetraevangheliarul” executat la comanda doamnei Marina, soţia lui Alexandru cel Bun (1429; Biblioteca
Bodleiană a Universităţii din Oxford) ş. a. Modelul compoziţional al miniaturilor lui G. Uric a servit drept sursă
pentru miniaturiştii moldoveni din secolul al XV-lea.
Ghervasie (de la Putna) caligraf din secolul al XV-lea, autorul „Liturghierului” din 1488, ferecat în 1498 şi
dăruit mănăstirii Feleac din Cluj-Napoca de către vistiernicul Isac. Astăzi se păstrează la Biblioteca Academiei,
filiala din Cluj-Napoca.
Mărişescu Teodor (? - 1501), caligraf şi miniaturist, reprezentant de vază al artei din epoca lui Ştefan cel
Mare. Fiind diacon la Mănăstirea Neamţ a urmat şi a continuat tradiţiile miniaturii lui G. Uric. Cele cinci
tetraevangheliare create între anii 1491-1500 se deosebesc prin bogăţia coloristică a frontispiciilor şi a
miniaturilor cu evangheliştii.
Nicodim (sec. XV) caligraf şi miniaturist din Moldova, autor al cunoscutului „Tetraevangheliar” de la
Humor (1473), dăruit de Ştefan cel Mare mănăstirii Putna. Pe lîngă imaginile celor patru evanghelişti Nicodim a
creat şi miniatura cu portretul votiv al lui Ştefan cel Mare, unul dintre primele „portrete de epocă” ale
domnitorului moldovean. Iniţialele şi frontispiciile care împodobesc manuscrisul demonstrează o virtuozitate
tehnică impresionantă.
Palade (secolul al XV-lea), caligraf şi miniaturist. Este autorul „Evangheliarului de la Putna” (1489)
înfrumuseţat cu iniţiale şi frontispicii originale.
Spiridon de la Putna (secolul al XV-XVI) caligraf şi miniaturist. Autorul „Tetraevangheliarului” din 1502,
decorat elegant cu imaginile evangheliştilor, frontispicii şi iniţiale, care marchează culmile artei din perioada lui
Ştefan cel Mare.
 Mihail Strilbiţchi (născut în anul 1730, Mirgorod, regiunea Poltava – decedat 1805/1807, Iaşi) tipograf şi
gravor. A absolvit Academia Teologică din Kiev. La Iaşi activează din 1750, iar cu anul 1756 datează prima sa
gravură. De la începutul anilor 1770 activează ca tipograf la tiparniţa Mitropoliei Moldovei din Iaşi, întemeind la
1785 o tipografie proprie. În perioada războaielor ruso-turce, între anii 1792-1796 înfiinţează o tipografie la
Dubăsari pe care o transferă mai apoi la Movilău, iar după 1800 se reîntoarce la Iaşi. A fost autorul gravurilor
pentru „Ceaslov” (1772), „Catavasier” (1778), „Psaltirea profetului şi împăratului David” (1782), tipărind, în
acelaşi timp numeroase ediţii laice ( „Bucvari”, 1789; miscelaneul „Calendar pentru 112 ani”, „Istoria lui
Alexandru cel Mare şi Darius, împărat al Persiei”, 1796 etc.).
Tipăreşte în 1793-1796 prima carte de versuri „Poezii noi”, semnată de I. Cantacuzino. A fost unul dintre cei
mai de seamă gravori şi tipografi din Moldova în secolul al XVIII-lea.

Fresca
Frescă (din fr. fresque), tehnică folosită în pictura murală, constă în aplicarea culorilor de apă pe
tencuială umedă. Este cunoscută din antichitate (frescele din Pompei şi Herculanum, sec. I e.n..), valorificată
în Bizanţ şi Occident între sec. IX-XII. Este un compartiment valoros al artei medievale moldoveneşti prin
decorul bisericilor în secolele XV-XVI.
Anume datorită calităţilor de excepţie a 7 monumente de arhitectură ecleziastică din Moldova de Nord,
acestea din urmă au şi fost înscrise în Lista Patrimoniului Mondial al UNESCO. Bisericile mănăstirilor
Arbore (1503), Humor (1530), Moldoviţa (1532), Pătrăuţi (1487), Probota (1530), Suceava (1522) şi
Voroneţ (1488) au fost remarcate datorită picturii excepţionale care
înfrumuseţează interioarele şi exterioarele edificiilor religioase, fenomen unic în
arealul artei europene.
În izvoarele din epoca lui Alexandru cel Bun, cele mai timpurii de la
începutul secolului XV, se amintesc numele zugravilor Dobre şi Nichita, care au
primit ca danie, două sate, pentru pictura executată în două biserici (1415).
Din perioada lui Ştefan cel Mare s-au păstrat, fragmentar, frescele din bisericile de la Lugeni, Pătrăuţi,
Voroneţ şi Bălineşti, integrate într-un program iconografic pentru calităţile
deosebite ale măiestriei artistice. Frescele reflectau un sistem bine definit al
armoniei dintre pictură şi arhitectură, constituind un spaţiu aparte, echidistant
faţă de alte ramificaţii ale picturii postbizantine.
Despre splendoarea frescelor moldoveneşti au scris asemenea istorici de
artă cu renume european ca Josef Strjigovschi, Andre Grabar, Paul Henry şi
Henry Fossillion.
Cel mai renumit monument ecleziastic din epoca lui Ştefan cel Mare este biserica Adormirea Maicii
Domnului a mănăstirii Putna, prima ctitorie a domnitorului (1466). Pictura interioară realizată către sfîrşitul
secolului XV şi discurile smălţuite care decorau exteriorul nu au fost restabilite în timpul reconstrucţiei
efectuate la mijlocul secolului XVII.
Printre cele mai timpurii biserici, care păstrează fresce din timpul lui Ştefan cel Mare este biserica
Sfînta Cruce de la Pătrăuţi (1487). În naosul edificiului se află compoziţiile „Deplîngerea lui Hristos”,
tabloul votiv cu Ştefan cel Mare, repictat mai tîrziu şi „Cavalcada Sfintei Cruci” unica scenă care nu se mai
întîlneşte în programele iconografice ale picturilor din bisericile creştine şi demonstrează caracterul
legăturilor dintre iconografia picturii şi realitatea istorică, consacrată luptei lui Ştefan cel Mare cu Poarta
Otomană.
Pictura exterioară a bisericii Sfîntul Gheorghe de la Voroneţ (1488), care i-a adus faima binemeritată, a
fost realizată la comanda mitropolitului Grigore Roşca, vărul lui Petru Rareş în anul 1547. Compoziţia de
bază a ciclului de fresce care decorează pereţii este scena “Judecăţii de apoi”, cel mai timpuriu subiect în
pictura medievală, aminteşte de luptele lui Ştefan cel Mare cu turcii. Integritatea picturii exterioare se
datorează “albastrului de Voroneţ”, care domină fundalul registrelor, înconjurînd perimetrul bisericii.
Pictura interiorului se face remarcată de existenţa portretelor comanditarilor – a călugărului Daniil şi a
mitropolitului Grigore Roşca, urmate de portretul votiv al familiei lui Ştefan cel Mare.
Un alt monument renumit ecleziastic din epoca lui Ştefan cel Mare este biserica Tăierea capului
Sfîntului Ioan Botezătorul de la Mănăstirea Arbore (1503), ctitorie a pîrcălabului Luca Arbore. Biserica a
fost decorată în interior şi pe exterior în anul 1541 de zugravul Dragoş din Iaşi, unul dintre cei mai
importanţi zugravi ai secolului XVI. În interiorul bisericii sunt pictate portretul votiv al lui Luca Arbore şi a
membrilor familiei sale cu numeroase subiecte evanghelice. În pictura de pe exteriorul bisericii fresca este
dominată de motive, care vor fi preluate şi în programele iconografice ale decorului exterior ale altor edificii
ecleziastice de epocă. Printre ele un loc aparte îl va ocupa Asediul Constantinopolului, "Judecata de apoi" şi
"Imnul Acatist", unde predomină nuanţele de verde, caracteristica specifică picturilor bisericeşti de la
Arbore.
În cronologia evenimentelor istorice, privind patrimoniul artei medievale moldoveneşti bisericile
Adormirea Maicii Domnului a mănăstirii Humor şi a Sfîntul Nicolae din Probota au fost construite în
acelaşi an -1530. Prima biserică este ctitoria logofătului Teodor Buduiog, picturile din interior şi cele
exterioare, realizate în 1535, demonstrează o continuitate a tradiţiei picturii medievale moldoveneşti.
Se presupune că autorul picturilor a fost Toma de la Suceava, zugravul de curte al domnitorului Petru
Rareş. Principalele subiecte ale frescelor din interior sunt consacrate ciclului patimilor lui Hristos, dar şi
faimoasele portrete votive ale familiei lui Petru Rareş, portretele funerare ale logofătului Teodor şi ale soţiei
sale Anastasia. În pictura exterioară tema centrală este Asediul Constantinopolului, urmată de Imnul Acatist,
ilustrat prin scena Glorificarea Mariei, Arborele lui Iesei de pe faţada nordică şi compoziţia Judecăţii de
apoi de pe faţada vestică. În biserică se păstrează unul dintre cele mai vechi iconostase cu icoane din secolul
XVI. Frescele bisericii Sfîntul Nicolae de la Probota, prima ctitorie a lui Petru Rareş, au fost realizate la doi
ani de la finisarea construcţiei – în 1532.
Pictura interioară şi cea exterioară a fost restaurată recent, reprezentînd un excelent ansamblu de
compoziţii, care continuă valorificarea tradiţiilor picturii murale moldoveneşti. Restaurarea a pus în valoare
un program iconografic de excepţie. În centrul naosului pe tambur este desfăşurată scena "Ierarhia cerească
a Îngerilor", secundată pe arce de compoziţiile "Naşterea lui Hristos", "Bunavestirea", "Botezul şi
Prezentarea la Templu". În absida altarului, în trei registre se află compoziţiile "Învierea şi Pogorîrea
Sfîntului Duh", "Euharistia", iar în absidă – o amplă compoziţie a Răstignirii. Pe pereţii naosului se
desfăşoară Ciclul Patimilor lui Hristos şi tabloul votiv al familiei Rareş. Se presupune, că programul
iconografic al picturii exterioare este opera egumenului Grigorie Roşca, reflectat în trei compartimente: pe
abside şi contraforţii estici se află "Rugăciunea Tuturor Sfinţilor"; principalele compoziţii ale faţadei de sud
integrează scenele Arborele lui Iesei şi Acatistul Bunavestirii, în care se încadrează Asediul
Constantinopolului, compoziţii asemănătoare cu cele de la Moldoviţa şi Humor. Pictura murală a faţadei
nordice s-a păstrat insuficient, vizualizîndu-se doar unele linii de contur şi coloritul albăstrui al fundalului.
Biserica Buna Vestire de la mănăstirea Moldoviţa, ctitorie a lui Ştefan cel Mare, rezidită ulterior de Petru
Rareş (1532), a fost decorată cu fresce în interior şi pe exterior în 1537, autor, fiind probabil Toma de la
Suceava. Frescele cu caracter monumental sunt integrate într-un colorit armonios cu nuanţe de verde şi
albăstrui, accentuînd diferenţa între pictura aceluiaşi autor, executată la Humor (cu nuanţe de roşu). În
componenţa picturii interioare este amplasat portretul votiv al domnitorului Petru Rareş cu soţia sa Elena şi
fiii lor Iliaş şi Ştefan. Din ansamblul picturii exterioare o deosebită valoare artistică reprezintă scenele
"Judecata de apoi" (peretele de est), "Imnul Acatist" (peretele sudic al pronaosului) şi "Asediul
Constantinopolului de pe faţada sudică a bisericii, care este una dintre cele mai bine conservate scene.
Biserica de piatră Sfîntul Nicolae a mănăstirii din Rădăuţi, cunoscută şi ca Mănăstirea Bogdana" a fost
ridicată pe amplasamentul bisericii de lemn, construită de Bogdan I (1359-1365), fiind considerată drept una
dintre cele mai vechi edificii ecleziastice, ctitorie a voievodului Alexandru cel Bun (1360). Pictura interioară
deţine mai multe straturi de culoare, începînd cu timpurile lui Alexandru cel Bun şi Ştefan cel Mare, care s-
au păstrat în compoziţiile altarului ("Cina cea de Taină", "Euharistia") şi în naos, unde se află portretul votiv
al ctitorilor – Bogdan I, Alexandru cel Bun, Ştefan cel Mare şi Alexandru Lăpuşneanu, în epoca ultimului a
fost executată pictura exterioară a bisericii. Actualele fresce au fost pictate în 1880 de pictorul bucovinean
Epaminonda Bucevschi într-o manieră academică. Biserica Coborîrea Sfîntului Duh de la mănăstirea
Dobrovăţ este ultima ctitorie a lui Ştefan cel Mare (1503-1504) şi deţine un admirabil ansamblu de pictură
murală în interior, realizată în timpul primei domnii a lui Petru Rareş în 1529. De rînd cu temele tradiţionale
evanghelice, caracteristice pentru iconografia medievală, la Dobrovăţ apar noi motive de orientare monastică
(Scara lui Ioan Climax, Minunea Sfîntului Sava ş.a.), cel mai valoros fiind portretul votiv cu imaginile lui
Ştefan cel Mare, Bogdan cel Orb şi Petru Rareş. Frescele se remarcă prin monumentalismul compoziţiilor şi
expresivitatea sobră a desenului şi coloritului. Pictura de la biserica Învierii Domnului de la Suceviţa (1586)
ctitorie a dinastiei Movileştilor şi ultima biserică bucovineană pictată pe exterior înainte de 1596 de fraţii
Ion şi Sofronie zugravi la comanda domnitorului Ieremia Movilă (1595 – 1606). Frescele se deosebesc de
pictura exterioară ale altor monumente din secolul XVI datorită narativismului scenelor şi ale unor teme
iconografice noi, cum ar fi ciclurile de subiecte Scara virtuţilor şi din vieţile profetului Moise, ale sfinţilor
Pahomie, Ioan cel Nou, Ierarhul Nicolae şi Sfîntul Mucenic Gheorghe. De rînd cu ele se încadrează motivele
deja cunoscute ale "Imnului Acatist", "Spusele înţelepţilor antici", "Asediul Constantinopolului"şi "Arborele
lui Iesei". Este unicul monument cu pictură exterioară, unde s-a păstrat pictura de pe latura de nord, cu scena
"Scara virtuţilor", ce conţine o impresionantă comparaţie dintre ordinea îngerilor şi haosul iadului. Pictura
interiorului are particularităţile unei tratări miniaturale, cea mai importantă frescă din naos, fiind consacrată
portretelor votive ale Movileştilor.
În Republica Moldova unicul monument, unde se mai păstrează pictura murală, executată în tehnica
frescei se află în oraşul Căuşeni, cunoscut prin celebra biserică Naşterea Maicii Domnului. Datarea acestei
biserici este incertă, invocîndu-se diverse versiuni ale etapei iniţiale de înălţare a unui locaş (sec.XVI-
XVIII). Cert este, însă faptul că localitatea Căuşenilor a fost pomenită încă pe timpul domniei lui Petru Aron
sub denumirea de „Cheşenăul Roşu", că pe locul actualei biserici de piatră a existat cîndva o veche biserică
de lemn, pomenită în pisania din interiorul bisericii. Cert este şi faptul că picturile monumentale realizate în
tehnica frescei de zugravii Standul, Radu şi Voicul au fost făcute în intervalul dintre anii 1763-1767, ctitori
ai bisericii fiind mitropolitul Proilaviei, Daniel de Side, şi domnitorul Moldovei, Grigore Callimachi. S-a
păstrat un document interesant datat cu luna decembrie, 25 leatul 7272 de la "facerea lumii" (anul 1764 d.
Hr.) din care aflăm că „Pentru tocmitul bisericii de la Căuşeni, prin mîna dumnealui Costachi biv vel spătar
s-au plătit . . . 15 lei". O particularitate specifică a acestei biserici o prezintă adîncirea ei în pămînt, moment
neelucidat pînă în prezent. În cadrul programului iconografic al frescelor bisericii se remarcă rolul important
acordat scenelor din Imnul Acatist, situate în pronaos, fuziunii subiectelor Euharistiei şi Divinei Liturghii
situate în absidă şi al imaginii arhidiaconului Ştefan, situată într-o nişă de pe peretele nordic al naosului.

Personalităţi
Crăciun (sec. XVI-XVII) zugravul principal al picturilor din interiorul Bisericii mănăstirii Dragomirna
(cca1610), ajutat de Matieş, Ignat şi Grigorie, comanditar fiind Mitropolitul Anastasie Crimca.

Dobre şi Nichita (sec.XIV-XV), zugravi menţionaţi într-un document de la 1415 în calitate de meşteri
angajaţi de Alexandru cel Bun pentru realizarea unor fresce la bisericile din Roman şi Rădăuţi.

Dragoş (sec. XVI) zugrav, fiul lui Coman din Iaşi, autorul frescelor interioare şi exterioare care
înfrumuseţează biserica mănăstirii Arbore (1541). Angajat de ctitorul acesteia, pîrcălabul Luca Arbore
zugravul a extins tradiţionala practică a iconografiei timpului îmbinînd imaginile prestabilite în pictura
autohtonă cu elemente caracteristice artei occidentale. În cadrul frescelor interioare se află portretul votiv al
pîrcălabului şi al familiei sale. Pictura lui Dragoş de la Arbore se remarcă prin compoziţiile originale şi
variate ale ciclurilor, urmate de un desen şi o pictură armonioasă, dominată de verde, care îl plasează pe
zugrav printre cei mai de seamă pictori ai secolului XVI.

Gavril Ieromonahul (sec. XV), zugrav din epoca lui Ştefan cel Mare şi autorul unor preţioase picturi
murale realizate la biserica din Bălineşti (1493), ctitorie a voievodului. Respectînd tradiţiile artei bizantine
din perioada paleologă în privinţa iconografiei, zugravul se distanţează de rigiditatea acestora, scenele sale
încadrîndu-se într-un ansamblu coloristic armonios, renunţînd la compartimentarea episodică. Acest
procedeu compoziţional va fi urmat de zugravi pînă la jumătatea secolului XVI.
Gheorghe din Tricala (?-1530), zugrav, originar din Grecia, căruia i se atribuie picturile bisericii
Sf.Cruce din Pătrăuţi şi a bisericii Sf.Procopie din Milişăuţi. A fost înmormântat în biserica Sf.Gheorghe din
Hîrlău (1530).

Ion şi Sofronie (sec. XVI-XVII), zugravi, autorii frescelor care decorează biserica mănăstirii Suceviţa
(înainte de 1596) şi, posibil, creatorii icoanelor împărăteşti ale bisericii mănăstirii Pîngăraţi. Promotori ai
unui stil narativ şi decorativ în pictura murală, influenţaţi de arta renascentistă, ei se numără printre cei mai
valoroşi zugravi ai artei medievale. În interiorul bisericii se află portretul votiv al familiei lui Ieremia
Movilă. În registrul tematic sunt incluse teme noi din vieţile sfinţilor Pahomie, Ierarhului Nicolae,
Gheorghe, iar în compoziţiile „Scara lui Ioan Calimax”; „Aducerea moaştelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava”
sau „Legenda lui Moise” autorii demonstrează un rafinament fin al desenului şi o bogată gamă coloristică.

Matei al lui Ioan (sec. XVII), zugrav,autorul picturilor murale ale Bisericii mănăstirii Golia (1660,
Iaşi), cel mai important monument cu decor din această epocă.
 Toma de la Suceava (sec. XVI) zugrav moldovean, care a înfrumuseţat cu fresce interioare şi
exterioare biserica mănăstirii Humor (1535) şi, posibil, în calitate de conducător de zugravi - cea a bisericii
mănăstirii Moldoviţa (1537), unde se află şi portretul votiv al lui Petru Rareş. Principalele subiecte realizate
la Humor o constituie Judecata de apoi, Imnul Acatist, Arborele lui Iesei, Asediul Constantinopolului, iar
frescele Moldoviţei mai includ şi iconografia „Filosofilor antici” (în exterior). Pictura sa, bazată pe nuanţe
coloristice calde, dominată de tonalitatea culorii roşu se caracterizează prin diversitatea iconografică a
compoziţiilor şi cromaticii.

Icoana
Icoană (grec. eikon, imagine, chip), termen care se referă la imaginile creştine sacre, pictate pe lemn.
Icoanele au statut de independente sau se încadrează în cicluri (iconostas) cu diverse
calităţi: Împărăteşti şi Prăznicare. De obicei, decorează interioarele bisericilor, fiind
denumite şi „biblia ilustrată pentru credincioşi”. Este răspîndită în arealul creştin - ortodox
(Serbia, Bulgaria, Grecia, Rusia, Moldova, Valahia şi Ucraina), constituind cicluri
iconografice consacrate personajelor biblice (Moisei, Avraam) sau evanghelice (Isus
Hristos, Maica Domnului, celor 12 apostoli şi 4 evanghelişti, celor 12 sărbători principale,
precum şi numeroşilor martiri creştini). Chiar dacă icoanele sunt pictate după anumite
canoane aprobate de Biserică, nu există similitudini între ele. Cele mai vechi icoane
cunoscute din sec. IV-VI e.n. sînt în varianta bizantină. Pe teritoriul Moldovei cele mai
timpurii icoane care s-au păstrat pînă în timpurile noastre sunt anterioare secolului al XV-
lea. În această perioadă se fac remarcate două icoane bizantine "Maica Domnului Hodighitria" (Mănăstirea
Neamţ) şi "Sfînta Ana" (Mănăstirea Bistriţa).
Aceleiaşi epoci îi aparţine şi icoana "Maica Domnului de la mănăstirea Agapia", apropiată stilistic de
mostrele de artă paleologică. Secolului al XV-lea îi aparţin alte două icoane provenind de la mănăstirea
Rîşca (Sfîntul Nicolae şi Arhanghelii Mihail şi Gavriil). Existenţa unor ateliere de iconari de renume în
Moldova lui Ştefan cel Mare sunt probate două icoane - "Sfîntul Gheorghe" şi "Maica Domnului
Pantanassa" - donate de voievod şi de soţia sa, Maria de Mangop, mănăstirilor Zografu şi Grigoriu de la
Athos (sec. al XV-lea). Din secolul al XV-lea este cunoscută faimoasa colecţie de icoane
de la Văleni, unde pînă nu demult se păstrau circa 139 de icoane, create în secolele XVI-
XVIII, unele fiind, probabil şi mai vechi. Nivelul artistic al sec. al XVI–lea este confirmat
de o serie de icoane de certă valoare: Schimbarea la faţă (mănăstirea Agapia), Maica
Domnului încadrată de profeţi şi Deisis (mănăstirea Văratec), Botezul Domnului,
Coborîrea în iad, Înălţarea Domnului (Mănăstirea Putna). Singura icoană din Moldova de
est, incontestabil, aparţinînd secolului al XVI-lea este "Maica Domnului Hodighitria"
(Muzeul Naţional de Arte Plastice din Chişinău). Această icoană de mari dimensiuni este
influenţată stilistic de icoanele greceşti (cretane), din secolele XV-XVI.
Relatările istoricului V.Kurdinovski sau ale profesorului Kociubinski (sec. al XlX-
lea) despre biserica Armenească de la Cetatea Albă confirmă existenţa unor icoane aparţinînd secolelor XV-
XVI. Apariţia iconostasului în Moldova medievală, către sfîrşitul secolului al XVI-lea (mănăstirea Humor)
şi constituirea lui în secolul al XVII-lea (biserica Sfîntul Gheorghe din Iaşi, mănăstirile Voroneţ şi
Moldoviţa) într-un ansamblu cu cinci registre, marchează apogeul în evoluţia icoanei moldoveneşti
medievale. Unul dintre cele mai vechi şi cunoscute iconostase din Republica Moldova, realizat integral la
sfîrşitul secolului al XVIII-lea, în 1791, este cel din catedrala Sfîntul Nicolae din Bălţi.
Icoana medievală din secolele XVI-XIX atestată pe teritoriul Republicii Moldova are o evoluţie
specifică acestui gen de artă, care s-a manifestat prin existenţa concomitentă a două tipuri de icoane: cea
mănăstirească şi cea populară, ultima rămînînd un spaţiu periferic al operelor de origine mănăstirească.
Această marginalizare a ei s-a produs din cauză că icoana populară nu satisfăcea canoanele şi necesităţile
cultului respectate de către zugravii de meserie, ea dezvoltîndu-se cu precădere în localităţile rurale. Drept
exemplu, servesc icoanele pe sticlă răspîndite în ţările din Balcani, în Spania, în Polonia etc., considerate ca
un compartiment al creaţiei populare. Cele mai timpurii icoane populare sunt cunoscute începînd cu secolul
al XVI-lea. „Maica Domnului încadrată de profeţi” de la mănăstirea Pîngăraţi (sec. al XVI-lea) atestă unul
dintre primele modele care poartă amprentele creaţiei iconarului popular. Desenul simplu, asimetric al
chipului şi al imaginilor de profeţi ce încadrează icoana este un motiv autentic şi neîntîlnit în iconografia
artei medievale. Puţin mai tradiţională, deoarece autorul urmează îndeaproape modelul omolog al zugravului
de meserie, este „Maica Domnului Hodighitria” din Văleni (sec. XVI-XVII), pictură care, parţial restaurată,
descoperă imaginea a doi îngeri, amplasaţi simetric de ambele părţi ale siluetei Mariei cu pruncul în braţe.
Icoanele populare din secolul al XVII-lea sunt ceva mai numeroase. Un model elocvent îl constituie „Buna
Vestire” (apocrifă) din vechea biserică a satului Tîrnova. Repictată de nenumărate ori şi curăţată parţial de
straturile tîrzii de vopsea, pictura scîndurii cioplite grosolan cu toporul o reprezintă pe Maica Domnului
avînd înfăţişarea unei ţărance.
Aceleiaşi ambianţe îi datorăm şi apariţia unor icoane perechi din satul Petruşeni: „Iisus Pantocrator” şi
„Maica Domnului cu Pruncul” (ambele din secolul al XVII-lea). Secolului al XVII-lea îi revine o
împrospătare evidentă a cercului de motive care inspiră iconarii. „Hristos Pantocrator” din satul Rotunda,
ciclul de icoane create pentru mănăstirea Căpriana, ciclu care include subiectele prăznicarelor – „Naşterea
Maicii Domnului”, „Botezul”, „Intrarea în Ierusalim” şi „Cina cea de Taină” s-au păstrat pînă azi.
Secolul al XlX-lea propune o bogată şi variată colecţie de icoane populare. Diversitatea subiectelor, a
manierelor stilistice şi numărul operelor indică, la apusul dezvoltării icoanei medievale, un salt neaşteptat.
Imaginile consacrate Sfîntului Nicolae, Mariei Magdalena, Bunului Păstor, Sfîntului Iacov, Sfîntului
Gheorgbe, Sfîntului Ioan, Sfintei Varvara constituie cele mai importante teme iconografice dintr-un
repertoriu mai amplu. Una dintre primele icoane create la începutul secolului al XlX-lea - "Sfîntul Gheorghe
ucigînd balaurul" (1806) - este semnată de zugravul M. Leontovici care a realizat-o pentru biserica Sf.
Gheorghe din satul Orac. Icoana respectă cu fidelitate principiile iconografiei ortodoxe, dar dezvăluie o
viziune naivă, rustică, a meşterului care concepe legenda hagiografică drept o scenă de basm. Un interes
deosebit prezintă creaţia şi operele zugravului Gherasim şi ale sculptorului Ştefan, care au realizat
iconostasele din satele Cogîlniceni (Orhei) şi Ghermăneşti (Teleneşti), la începutul secolului al XIX-lea.
Cele mai timpurii lucrări ale acestor meşteri au fost depistate în satul Cogîlniceni, icoanele găsite aici
aparţinînd bisericii de lemn, fiind mai apoi incluse în catapeteasma bisericii Sfîntul Gheorghe, construită în
1845. Între ele se evidenţiază două, ambele reprezentînd scena „Naşterea Maicii Domnului" (1808). Icoana
mai mare e foarte aproape de modelele tradiţionale, şi doar măiestria zugravului Gherasim transformă scena
biblică într-o armonioasă şi monumentală sărbătoare. Fineţea picturii, aşternută în culori vii şi libertatea
compoziţională care nu ignoră, totuşi, cerinţele iconografice, fac dovada apariţiei în arta medievală
moldovenească a unuia dintre cei mai distinşi colorişti. Acest moment se referă şi la cealaltă icoană
miniaturală, inclusă în relieful ajurat al ancadramentului (creat de Ştefan) şi care confirmă neobişnuitele
calităţi ale măiestriei lui Gherasim. Operă comună a aceloraşi artişti este şi analoghionul din aceeaşi
localitate, piesă de cult în care perfecţiunea reliefului baroc creat de sculptor este completată de armonia
coloristică a zugravului. Catapeteasma creată (înainte de 1808) pentru biserica din satul Ghermăneşti şi
semnată de aceeaşi autori este alcătuită din cinci registre, marcate pe verticală de colonete în torsadă, iar pe
orizontală de trei frize ajurat sculptate. Ajunse aproape toate pînă în zilele noastre, icoanele acestei opere
complexe ne permit să urmărim structura iconostasului. Calităţile picturale ale operei lui Gherasim şi
măiestria sculptorului Ştefan creează o operă excepţională, cu complexe calităţi artistice.
Din cele cunoscute pînă acum putem presupune că pe teritoriul Moldovei de est nu au existat şcoli de
zugravi şi că majoritatea iconografilor erau autodidacţi: ipoteza aceasta este confirmată de creaţia unui alt
zugrav cunoscut atunci - Ioan Iavorschi. Din moştenirea sa artistică s-au păstrat lucrări realizate în diverse
perioade. Cea mai timpurie operă - pictura exterioară a diaconiconului din biserica satului Ivancea, Orhei - a
fost finalizată de Iavorschi în anul 1807 şi nu se deosebeşte prin nimic de maniera unui meşter popular.
Următoarele două lucrări „Christos Pantocrator pe tron” şi „Maica Domnului cu Pruncul pe tron”, ambele
provenind din biserica Sfîntul Nicolae din satul Horodişte (Călăraşi), poartă semnătura zugravului şi anul
cînd au fost create: 1813. Încă două icoane din Horodişte ale aceluiaşi autor „ Deisis şi Maica Domnului cu
Pruncul”, sînt pictate respectiv în anii 1826 şi 1827, ultima purtînd semnătura zugravului. Acestea din urmă
poartă amprenta evoluţiei creatoare a lui Iavorschi şi dacă ar lipsi autograful, lucrările, fără mari ezitări, ar
putea fi atribuite omologului său Gherasim. Introducerea clarobscurului a înviorat chipurile zugrăvite,
lipsindu-le de rigiditatea ascetică tradiţională. Astfel se prezintă pictura porţilor împărăteşti cu scena Bunei
Vestiri (1812) din satul Baimaclia, operă a zugravilor Constantin şi Mardare, urmată în continuare de Sfîntul
Nicolae (autor anonim, biserica Sfinţii Voievozi din satul Vorniceni, 1828) şi icoana cu aceeaşi denumire
din satul Ocniţa Veche, aparţinînd zugravului Zabolotnîi (1829). Laicizarea influenţează profund mai ales
operele create la mijlocul secolului al XlX-lea. Un ciclu mare de icoane, care au făcut parte din
catapeteasma bisericii de iarnă Sfîntul Nicolae a mănăstirii din Căpriana este realizat de călugărul Iezechil,
care a lucrat aici în anii 1840-1841. Din cauza pierderii mai multor icoane e greu de specificat integral
valoarea acestei catapetesme, dar cele circa 8 compoziţii cu proroci şi scene de sărbătoare califică, cert,
nivelul profesionist al lui Iezechil şi predilecţia sa pentru o pictură de factură laicizată. Cuplurile de proroci
Ilie şi Isaia, David şi Iezechiel, Daniil şi Ieremia, Ghedeon şi Avacum sunt pictate în 1840 şi sunt vădit o
tratare picturală. Aceste picturi, ale căror stil de execuţie aminteşte pictura academică a timpului, ne fac
cunoscute şi alte nume de călugări care se îndeletniceau cu zugrăvitul icoanelor. Printre puţinii pictori
cunoscuţi atunci, autor al unei opere (Maica Domnului Eleusa, 1842) este şi zugravul Vichentie de la
mănăstirea din satul Hîrjauca (Călăraşi), Vasile Alexandrov care a pictat „Maica Domnului Eleusa „(1859)
pentru biserica din satul Năpădeni. În mai multe cazuri identificarea timpului în care au fost create icoanele
se datorează inscripţiilor donatorilor. Icoana Sfîntul Nicolae din biserica satului Zastînca, de exemplu,
comunică următoarele date: „Această icoană este a robilor lui Dumnezeu Afanasie Ivanov Ilieş şi a soţiei lui
Măria, la 1853, noiembrie, 6 zile".
Către mijlocul şi începutul celei de a doua jumătăţi a secolului al XlX-lea, mai multe mănăstiri şi
biserici din Moldova de est preferă tot mai mult icoane pictate în stil academic, epoca ducînd lipsă de
asemenea profesionişti. Cazul cel mai elocvent în această privinţă îl prezintă istoria realizării iconostasului şi
a icoanelor pentru mănăstirea Noul Neamţ din Chiţcani. Construcţia primei biserici Înălţarea (după proiectul
arhitectului rus M. Golikov din Sankt - Petersburg) durează mai mult timp (1867-1878), iconostasul pentru
ea fiind comandat tot în capitala Rusiei unui oarecare Platonov. Icoanele pentru catapeteasmă au fost
realizate la Odessa (1870) de către Teofil Dziarkovski. Chiar şi copia icoanei „Maica Domnului” de la
mănăstirea Neamţ este pictată la Sankt-Petersburg de E. Verhovţev la 1862. Practica aceasta durează şi în
continuare, iconostasul pentru biserica „Adormirea Maicii Domnului” se realizează la Odessa de A.
Ivaşkevici în 1902. Tot la Odessa, în 1826, fusese comandată şi catapeteasma pentru catedrala Schimbarea la
Faţă din Tighina. Academismul îi găseşte complet nepregătiţi pe zugravii autohtoni, dar în scurt timp,
aceştia se "reprofilează", încercînd să imite aceste opere. Pe lîngă subiectele religioase de mare popularitate,
cum ar fi prăznicarele, Hristos Pantocrator, Maica Domnului cu Pruncul etc. încadrate, de regulă, în
iconostas, în secolul al XlX-lea au fost realizate şi numeroase icoane închinate Sfintei Varvara (Raşcov,
Năpădeni, Ţareuca şi Nimoreni), Sfîntului Nicolae (Climăuţi, Vorniceni, Boroseni), Mariei Magdalena
(Boroseni), care preluau structuri iconografice din secolul al XVIII-lea.
Unul dintre ultimii zugravi cunoscuţi la graniţele secolelor XIX-XX este călugărul Ioasaf de la
Mănăstirea Noul Neamţ. Născut la 1862 în satul Japca, Orhei, Ioasaf se află la mănăstire din 1887. Fiind
călugărit în anul 1895, a studiat arta icoanei în Pecerskaia Lavra din Kiev. Una dintre primele icoane ale
acestui artist, Răstignirea, a fost depistată în satul Baccealia (Căuşeni) şi datează din ultimul deceniu al
secolului al XlX-lea. Următoarea lucrare "Hristos-viţă-de-vie" (Muzeul Naţional de Istorie din Chişinău),
semnată şi datată de autor din anul 1903, mai are sinceritatea artei naive.
Apoi tendinţa de a imita lucrările de tip academic devine mai pronunţată: proporţiile, amplasarea
compoziţională corespund, parţial, cerinţelor iconarilor de meserie. „Maica Domnului Eleusa” (1905) a
aceluiaşi autor (satul Zăgăicani, Criuleni) nu mai are nimic comun cu icoanele naive, amintite anterior.
Imitaţia este realizată atît de profesionist, încît cu greu s-ar admite că penelul aparţine unui zugrav
autodidact. Perfecţiunea desenului şi a proporţiilor, compoziţia reuşită a spaţiului pictat, imitaţia
ornamentului de email - totul vorbeşte în favoarea unei opere caracteristice acelor timpuri şi creată de un
profesionist. Către sfîrşitul secolului al XlX-lea rolul zugravului de icoane se minimalizează treptat, acesta
fiind înlocuit de pictorii laici, care propulsează în pictura religioasă opere de factură academică.
La începutul secolului al XX-lea se impune creaţia lui P. Şilingovschi, P. Piskariov, G. Filatov, V.
Ivanov ş.a., noul fenomen prefigurînd o nouă etapă - a icoanelor-tablouri, cu puţine tangenţe la epoca
anterioară.
Personalităţi
Ioasaf de la Mănăstirea Noul Neamţ. Născut la 1862 în satul Japca, Orhei, Ioasaf se află la mănăstire din
1887, fiind călugărit în anul 1895. Autodidact, a studiat arta icoanei în atelierele de la Pecerskaia Lavra din
Kiev. Una dintre primele icoane ale acestui artist a fost depistată în satul Baccialia (Căuşeni) şi datează din
ultimul deceniu al secolului al XlX-lea. „Răstignirea lui Ioasaf” reprezintă un model tipic al icoanei
populare. Figura frontală a lui Christos şi ale celor două Marii, pe fundalul peisajului moldovenesc, nu
trezeşte îndoieli referitor la modelul ales de artist. Următoarea lucrare – „Hristos-viţă-de-vie” (Muzeul
Naţional de Arheologie şi Istorie din Chişinău), semnată şi datată de autor din anul 1903, mai poartă în sine
sinceritatea artei naive, dar tendinţa de a imita lucrările de tip academic devine mai pronunţată: proporţiile,
amplasarea compoziţională corespund parţial cerinţelor iconarilor de meserie.
„Maica Domnului Eleusa” (1905) a aceluiaşi autor (satul Zăgăicani, Criuleni) nu mai are nimic comun
cu icoanele amintite anterior. Imitaţia este realizată atît de profesionist încît cu greu s-ar admite că penelul
aparţine unui zugrav autodidact. A decedat, probabil, după 1930.