Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite

Pornind de la sâmburele original al Cinei de Taină şi instituirea de către

Mântuitorul Iisus Hristos a Sfintei Jertfe Euharistice şi urmând poruncii Sale:
„Aceasta să o faceţi întru pomenirea Mea” (Lc.22,19; I Cor.11,24), Sfinţii
Apostoli au practicat imediat de după Înălţarea Domnului la cer, „frângerea
pâinii”, încadrată în mod firesc de cântări şi laudă şi rostirea de rugăciuni
(Fapte 2,46-47).
De aici, în timp, a apărut slujba Sfintei Liturghii – centrul vieţii creştine. Primele
formulare liturgice au fost alcătuite de Sfântul Iacob, fratele Domnului şi primul
episcop al Ierusalimului şi de Sfântul Marcu. Din acestea s-au format mai apoi
Liturghia Sfântului Vasile cel Mare şi a Sfântului Ioan Gură de Aur. Tradiţia şi
practica vieţii bisericeşti a impus de timpuriu ca Sfânta Liturghie să se săvârşească
zilnic. Slujirea Sfintei Liturghii este un prilej de bucurie duhovnicească deoarece,
prin sfinţirea darurilor şi împărtăşirea cu ele avem între noi şi în noi pe Hristos –
Mirele ceresc.
Ca atare, obligativitatea credincioşilor de a participa şi a se împărtăşi la fiecare
Sfântă Liturghie. În timp a apărut însă o problemă – caracterul festiv al Liturghiei
nu se potrivea cu perioada Postului Mare – zile de întristare, post şi pocăinţă –
când Mirele este luat de la noi (Matei 9,15). De aceea consfinţind o tradiţie deja
existentă, Sinodul de la Loadiceea (364-383), prin canoanele 49 şi 51, a hotărât ca
în acest timp să nu se săvârşească nici o Liturghie şi să nu se facă pomenirea
mucenicilor decât sâmbăta şi duminica.
Erau însă creştini care doreau ca şi în celelalte zile de peste săptămână, mai ales
miercurea şi vinerea să se împărtăşească. Pentru a respecta hotărârile Sinodului de
la Loadiceea, a împăca rigurozitatea ajunării şi a veni în întâmpinarea acestei
dorinţe a creştinilor a apărut obiceiul de a se păstra în biserică o parte din Sfânta
Euharistie spre a-i împărtăşi în celelalte zile, dar spre seară, după slujba vecerniei.
Ritualul, destul de simplu la început, a căpătat mai apoi o dezvoltare şi o
solemnitate din ce în ce mai bogată, remarcându-se atât în rânduiala slujbei de
seară, cât şi a Liturghiei.
În ceea ce priveşte originea vechimea nu există mărturii clare. Cert este că a apărut
în Orient în jurul Ierusalimului. Prima menţionare documentară o găsim în lucrarea
aranină „Cronica Pascală” din 645 ce specifică faptul că Heruvicul „Acum puterile
cereşti…” a fost introdus de Patriarhul Serghie al Constantinopolului în 617. În
secolul VII forma sa era fixată şi folosirea generalizată, astfel încât Sinodul
Quinisext (692) prin canonul 52 consacră oficial întrebuinţarea acestei Liturghii:
„În toate zilele postului Sfintei Patruzecimii, afară de sâmbătă şi duminică şi de
sfânta zi a Bunei-Vestiri”.
Referitor la autorul Liturghiei Darurilor mai înainte sfinţite părerile sunt împărţite.
Unii o pun pe seama unuia din autorii celorlalte Liturghii, alţii Sfântului Epifanie al
Salaminei, Sfântului Gherman al Constantinopolului sau chiar Sfântului Ioan
Damaschin. Manuscrisele vechi, începând cu Codicele Barberinii ca şi în unele
Liturghiere greceşti nu menţionează numele vreunui autor, apărând ca o Liturghie
anonimă. Ea s-a format ca operă colectivă şi anonimă a multor generaţii de clerici,
monahi şi credincioşi.
Începând cu secolul al XII-lea această Liturghie este pusă pe seama Sfântului
Grigore cel Mare – „Dialogul” – episcop al Romei (+604). Însă, mai mult ca sigur,
aceasta fiind nunţiu papal la Constantinopol timp de 6-7 ani, a cunoscut serviciul
acestei slujbe şi numai l-a sistematizat şi l-a aşezat în scris într-o formă unitară.
Liturghia Darurilor mai înainte sfinţite, prin misterul slujbei şi sentimentului de
căinţă ce le trezeşte, reprezintă cu siguranţă una dintre ele mai frumoase opere ale
evlaviei creştine Răsăritene.
Pr.prof.Nicolae Bobârnea.