UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE

PATKO ROBERT

TEZĂ DE DOCTORAT

VA L E A C R I ŞU L U I AL B – ST U D I U DE E C OL OGIE ŞI
HIDROLOGIE

- rezumatul tezei de doctorat -

Conducător ştiinţific
Prof. Univ. dr. ION PIŞOTA

BUCUREŞTI
2007

1
 CUPRINS
PARTEA A I-A
CAPITOLUL I - Introducere şi importanţa geoecologică şi hidrologică a Crişului Alb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 5
CAPITOLUL II - Evaluarea studiilor şi cercetărilor geografice asupra Crişului Alb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 9
2.1. Studii şi cercetări până la sfârşitul secolului XIX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 10
2.2. Studii şi cercetări din prima jumătate a secolului XX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 14
2.3. Studii şi cercetări din a doua jumătate a secolului XX. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 16
CAPITOLUL III – Aşezare geografică şi 19
limite. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
PARTEA A II-A
CONDIŢIILE FACTORILOR ECOLOGICI ŞI ROLUL LOR ÎN FORMAREA RESURSELOR DE APĂ
CAPITOLUL IV – Câteva observaţii de ordin geologic şi influenţa în distribuţia resurselor de 29
apă . . . . . . . . . .
4.1. Caracterizarea condiţiilor geologice şi stratigrafice a zonei muntoase din bazinul Crişului Alb. . . . . . . . 31
4.2. Geologia dealurilor piemontane din bazinul Crişului Alb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 32
4.3. Caracterizarea geologică a depresiunilor din bazinul Crişului 35
Alb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
4.4. Câmpia joasă a Crişurilor. Caracterizare geologică. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
4.5. Măgurile vulcanice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 36
CAPITOLUL V – Principalele aspecte morfometrice şi morfologice ale reliefului. Importanţa factorului
ecologic în formarea resurselor de apă . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 39
5.1. Hipsometria reliefului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 40
5.2. Morfologia reliefului reliefului. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 64
CAPITOLUL VI – Clima, factor ecologic important pentru resursele de apă 80
...........................
6.1. Factori genetici ai climei.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 80
6.2. Principalele elemente climatice.. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 87
CAPITOLUL VII - Ecologia formaţiunilor vegetale. Fauna. Speciile adventive şi rezervaţiile din bazinul
Crişului Alb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 108
7.1. Vegetaţia zonală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 110
7.2. Vegetaţia azonală . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 125
7.3. Fauna . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 131
....................................
7.4. Specii adventive din Bazinul Crişului Alb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 133
7.5. Zone protejate . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 136
CAPITOLUL VIII – Solurile . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
8.1. Principalele soluri de pe valea Crişului Alb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 143
PARTEA A III-A
CAPITOLUL IX - Resursele de apă din bazinul Crişului Alb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
9. Apele curgătoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
9.1. Activitatea hidrometrică din bazinul Crişului Alb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 158
9.2. Elemente legate de suprafaţa bazinului Crişului Alb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 162
9.3. Organizarea reţelei hidrografice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 183
9.4. Caracterizare hidrologică a principalelor sisteme hidrografice din bazinul Crişului Alb. . . . . . . . . . . . . . 189
9.5. Regimul hidrologic. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 199
9.6. Fenomene hidrologice de risc . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 226
9.7. Tipuri de regim hidrologic . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 245
9.8. Debitul solid . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 246
9.9. Bazinul Crişului Alb, proprietăţile fizico-chimice ale apelor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 252
9.9.1. Temperatura apei râurilor din bazinul Crişului Alb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254
9.9.2. Factori care influenţează mersul temperaturii apei. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 254
9.9.3. Regimul de îngheţ în bazinul Crişului Alb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 260
9.9.4. Observaţii asupra chimismului apei din bazinul Crişului Alb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 268
CAPITOLUL X - Ape stătătoare. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 276
CAPITOLUL XI – Apele subterane şi izvoarele minerale din bazinul Crişului Alb . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281
11.1. Tipuri de strate acvifere . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281
11.2. Strate acvifere freatice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 281

2
11.3. Strate acvifere de adâncime . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 285
11.4. Izvoare minerale şi apă plată. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 286
CAPITOLUL XII – Utilizarea resurselor de apă şi calitatea 292
lor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .
12.1. Utilizarea apei râurilor. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 292
12.2. Utilizarea apei lacuri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 293
12.3. Utilizarea apelor subterane. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 293
12.4. Calitatea apei din râurilor şi lacuri. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 294
12.5. Principalele surse de poluare din bazinul Crişului Alb. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 295
CONCLUZII ....................................................................... 302
BIBLIOGRAFIE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 310
ANEXE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 316

PARTEA A I-A
CAPITOLUL I
INTRODUCERE ŞI IMPORTANŢA GEOECOLOGICĂ ŞI HIDROLOGICĂ
A CRIŞULUI ALB

3
 Crişul Alb izvorăşte de pe versantul vestic al Munţilor Bihor, fiind un afluent
de ordinul I al Tisei. Are o lungime de 248 km, din care pe teritoriul României parcurge
234 km (până la graniţa cu Ungaria); are o suprafaţă a bazinului hidrografic de 4240
km2.
Valea Crişului Alb este cuprinsă (de-o parte şi de alta a râului) între talveg şi
muchia terasei de 90-110 m. Limita faţă de Munţii Zărandului coincide cu versantul
stâng al văii Crişului Alb, în sectorul depresiunilor Brad, Hălmagiu şi depresiunea
Zărandului, iar întreaga regiune dintre defileul Vârfurile - Gurahonţ şi abrupturile
sudice ale Munţilor Momei (măgurile vulcanice, Mizeşul, Teişul, dealul Tălagiului şi
culoarul Zimbru - Poiana Avram Iancu) aparţin zonei depresionare a Crişului Alb.
Aceste caracteristici au făcut ca valea Crişului Alb să devină un important culoar de
trecere şi legătură între depresiunile Brad, Hălmagiu, Gurahonţ-Almaş, Zărand şi
Câmpia de vest prin construirea şoselei şi căii ferate Arad-Brad (începută încă 1885).
Având în vedere considerentele de mai sus, teza de doctorat „Valea Crişului
Alb – studiu de ecologie şi hidrologie” se impune prin necesitatea cunoaşterii
caracteristicilor cantitative şi calitative ale potenţialului hidrologic, cât şi a relaţiei cu
restul factorilor de mediu implicaţi în zonă. Prezenta teză reprezintă continuarea
cercetărilor mai vechi pe care le-am realizat în perioada 1994 – 2005: Poluarea cu crom
pe Valea Sebiş, afluent al Crişului Alb; Specii ocrotite şi rezervaţii din judeţul Arad;
Raport la Studiul de impact privind reabilitarea Staţiei de epurare Ineu; Bilanţ de mediu
nivel I la Depozitele de deşeuri menajere de la Ineu, Pâncota şi Chişineu Criş; Bilanţ de
mediu nivel II la Depozitele de deşeuri menajere de la Ineu, Pâncota şi Curtici.
Activitatea de informare şi cercetare necesară realizării prezentei lucrări s-a
bazat prioritar pe observaţii directe pe teren, în mai multe etape în perioada 1998 –
2005. Cu aceste ocazii s-au cules date privind debitele lichide, solide, fenomene
hidrologice de risc, a fenomenelor de iarnă, calitatea apelor şi principalele surse de
poluare. Aspectele deosebite întâlnite pe teren au fost imortalizate, realizând o mini
fototecă cu peste 300 de poziţii.
Activitatea de informare pe teren s-a completat cu un bogat studiu
bibliografic, fişându-se un mare număr de lucrări de specialitate. La acestea se adaugă
studierea, interpretarea şi prelucrarea hărţilor topografice (1:100.000., 1:50.000.,
1:25.000.), harta geologică, geomorfologică, hidrologică şi geobotanică (1:200.000.).
Cercetarea pe teren s-a finalizat prin identificarea corectă a surselor de apă din
bazinul Crişului Alb, a calităţii acestora şi principalele surse de poluare. De asemenea
s-au identificat formele de relief şi tipurile de sol specifice, precum şi relaţia acestora
cu flora şi fauna din zonă în cadrul etajelor biogeografice.
La întocmirea prezentului studiu am beneficiat de sprijinul oferit de domnul
profesor universitar doctor Ion Pişota, drept pentru care doresc să-i aduc încă odată
sincerele mele mulţumiri.
Pe parcursul cercetării şi realizării lucrării am beneficiat de sprijinul corpului
didactic de la catedra de Meteorologie şi hidrologie din cadrul Universităţii Bucureşti.
La toate acestea se adaugă şi colaborarea cu instituţiile locale: Agenţia de Protecţia
Mediului Arad, Staţia hidrologică Ineu, Direcţia Ape Crişuri Oradea, Universitatea de
Vest „Vasile Goldiş” din Arad prin d-l. decan Dr. Florin Dumescu.
4
 Prezenta lucrare constituie o actuală şi importantă resursă ştiinţifică pentru
toţi cei interesaţi de zona studiată, fiind utilă în activitatea de gospodărire şi amenajare
a unităţilor acvatice şi în activităţile de protecţia mediului.

CAPITOLUL II
EVALUAREA STUDIILOR ŞI CERCETĂRILOR GEOGRAFICE ASUPRA CRIŞULUI ALB
Studii şi cercetări până la sfârşitul secolului al XIX-lea. Alături de
consemnări ale antichităţii, numele Crişului Alb, care străbate în drumul său o bună
parte din teritoriul vestic al Transilvaniei, a fost menţionat în scrierile şi rapoartele unor
călători străini, care au străbătut de-a lungul vremurilor o parte din aceste meleaguri.
Crişul Alb este pomenit în secolul al VI-lea în scrierile gotului Iordanes sub
forma latinizată Grisia, Grissia, iar în secolul al X-lea sub forma grecizată Krisos la
împăratul Constantin Porfirogenetul (grecii numeau aurul chrysos, probabil după locul
de unde îl aduceau). Denumirea va apărea mai târziu în primele documente autro-
ungare de cancelarie sub forma Crys, Crisius, ca de pildă în documentele din 1202-
1203: „ad Crisium“, „per Crisium“, „super Crisium“, „transit Crisium“ sau într-un
document din 1705 „fluvium qui nuncupatur Crys“.
După anul 1300 numele Crişului Alb, al afluenţilor acestuia şi al comitatului
Zărand, apar tot mai des menţionate în actele şi documentele vremii. Astfel printr-un
act întocmit în cetatea Vişegradului la 8 septembrie 1331, soţia magistrului Desideriu
şi fiul, său Heychuch dăruiesc comitelui Anton, cetatea Şiriei cu câteva sate şi o moară
pe apa Cigherului.
Mai târziu, aflăm dintr-o diplomă veşti despre districte teritoriale româneşti
(districtus olahales) situate pa valea Crişului Alb: Hălmagiu (Halmag), Vârfurile
(Chich), Izvorul Crişului (Kőrősfő). În perioada 1404 – 1444 apar denumirile Crişul
Alb (Féhér Kőrős) şi Ribiţa (Ribicza).
Marele umanist şi istoriograf Nicolaus Olahus, în lucrarea istorico-etnografică
Hungaria (redactată la Bruxelles în 1536), capitolul XIV „Despre Transilvania“,
referindu-se la Crişul Alb, notează:
". . . Iar Crişul Alb (izvorăşte) din Munţii Metaliferi ai Transilvaniei, lângă orăşelul
Abrud, de unde curge spre sud, pe lângă Baia de Criş . . . spre cetatea Gyula şi Bekes
şi se uneşte cu celelalte două Crişuri . . ."
Georg Reichertorffer, vorbind despre acest râu, scrie în lucrarea intitulată
Chorographia Transilvaniae (1550):
„. . . Nu departe de aici, râul Criş, care desparte primele ţinuturi ale Ungariei de
marginile Transilvaniei, curge din munţii Daciei în atingere cu Ungaria (înaintând)
printre munţii sălbatici şi abrupţi, cu şerpuiri neîncetate şi cu mers rapid".
Localitatea Moneasa este menţionată pentru prima dată în anul 1200 într-o
schiţă de la Muzeul Ţării Crişurilor din Oradea.
În 1830, datorită frecventelor inundaţii şi afectării terenurilor agricole încep
lucrări complexe de amenajare ale văii Crişului Alb prin realizare de diguri. Sub
îndrumarea Prefecturii Arad, în anul 1840 începe proiectarea şi construirea Canalului
Morilor (Nádor csatorna) cu finalizare în anul 1857.

5
 Nendtvich Karoly a realizat primele analize chimice ale izvoarelor termale de
la Moneasa în 1865 şi, un an mai târziu, Kery (Bittner) care le-a descris prima dată şi a
făcut un număr de recomandări privind utilizarea lor.
Primul foraj pentru ape termale a fost săpat la Moneasa, până la 316 m, în perioada
1890-1895; debitul lui iniţial a fost de 16,6 l/s apă cu temperatură de 25 °C. Odată cu
construirea Pavilionului nr. 1 pe pârâul Băilor în 1891, s-au asigurat tratamente pentru
afecţiunile de stomac şi reumatism. (Markim 1895).

Studii şi cercetări din prima jumătate a secolului al XX-lea. În perioada

de după constituirea Statului Naţional Român se întâlnesc numeroase referiri de natură
geografică la unele localităţi de pe valea Crişului Alb, cum sunt Crişcior, Zdrapti, Brad,
Baia de Criş, Ţebea, Vaţa, Gurahonţ, efectuate de I. Safta, Al. Borza, R. Soo, E. I.
Nyárady, P. C. Popescu, S. Pascovschi, V. Leandru, etc.
L. Sawicki publică în analele geografice din anul 1912 studii asupra
problemei glaciaţiunii din Munţii Bihorului şi din Carpaţi.
Emmanuel de Martonne va iniţia, în anul 1921 “excursii geografice” în
diferite regiuni ale României, care s-au dovedit a fi adevărate expediţii de documentare
în Munţii Apuseni (Carpaţii Occidentali) şi Munţii Banatului.
Primele măsurători de radioactivitate a izvoarelor termale de la Moneasa au
fost conduse de Athanasiu în 1927.
R. Ficheux, profesor în cadrul Departamentului de Geografie a Universităţii
din Cluj în perioada 1935-1937, a continuat activitatea didactica a lui Emmanuel de
Martonne, înregistrând rezultate interesante în cercetarea geomorfologica a Munţilor
Apuseni.
Traian Mager în 1937 publică o monografie în 4 volume intitulată „Ţinutul
Hălmagiului” în care defineşte noţiunea de „Ţinut al Hălmagiului”, aduce indicii despre
vechimea şi statornicirea aşezărilor omeneşti, date despre vechii proprietari de pământ,
nobili români, despre istoricul localităţilor, toponimia şi onomastica în sprijinul istoriei
şi multe altele.
În 1941 T. P. Chiţulescu şi M. Socolescu publică o serie de studii geologice şi
miniere despre Munţii Metaliferi. Din aceeaşi perioadă se remarcă studiile efectuate de
St. Manciulea (1931), L. Someşan (1938,1939) şi Tufescu V. (1942-1943) referitoare la
Câmpia Crişurilor şi a Tisei.
În 1941 A. Paucă publică în mai multe lucrări rezultatele cercetărilor floristice
şi lucrarea „Studiu fitosociologic în Munţii Codru şi Muma”, cu referire la afluenţii
Crişului Alb din Codru-Moma (v. Deznei, v. Monesei, v. Răşchirata).

Studii şi cercetări din a doua jumătate a secolului al XX-lea. O cercetare

detaliată se remarcă după al doilea război mondial, în special la nivel regional, uneori şi
cu anumite generalizări. De subliniat o sinteză a lui M. Pauca asupra neogenului din
vest (1954) cât şi V. Mutihac şi L. Ionesi cu Geologia României (1974).
Importante contribuţii de geografie şi hidrologie, au fost aduse de numeroşi
cercetători şi oameni de ştiinţă. Dintre aceştia menţionăm: V. Hihăilescu cu lucrarea
Dealurile şi câmpiile României (1969), I. Berindei cu studii despre Câmpia Crişurilor
(1968), Diaconu şi colaboratorii cu lucrarea Scurgerea medie specifică a râurilor din
6
R.P.R. (1954) şi Râurile României (1971), Ujvari Iosif (Geografia apelor României,
1972), P. Coteţ (1957 – Depresiunea Zărandului. Probleme de geografie, vol.IV), P.
Coteţ şi colab. (1967), cu o hartă geomorfologică a Câmpiei Tisei şi Crişurilor, Gh.
Măhara cu studii despre Câmpia Crişurilor (1973), Valeria Velcea şi Al. Savu (1982)
prin lucrarea Geografia Carpaţilor şi Subcarpaţilor Româneşti, P. Tudoran (în 1983
publică lucrarea Tara Zărandului – studiu geoecologic), Posea Gr. (1969, Evoluţia
principalelor văi carpatice – Mureşul, Crişul Repede, Crişul Alb), Vespremeanu E.
(1972, Dealurile Lipovei şi defileul Mureşului), Gâştescu P. (1990, Fluviile Terrei).
Din punct de vedere al cercetării hidrogeologice, în 1951 Institutul de
Balneologie şi Fizioterapie din Bucureşti a realizat prima analiză chimică a apelor şi în
1958 Paucă a publicat un studiu de sinteză privind izvoarele termale din vestul
Munţilor Apuseni, considerând că, apele de la Moneasa sunt un amestec de „ape de sute
de metri adâncime, care se ridică sub presiune de vapori” şi ape carstice reci şi
subliniind dificultatea delimitării suprafeţelor de protecţie a izvoarelor (Pişota I. şi
Zaharia L. Hidrologie Generală).
Cât priveşte lucrările de cercetare hidrogeologică în ultimii 20 de ani în zona
Moneasa, sunt demne de notat măsurătorile complete de radioactivitate a apei, realizate
de Szabo şi Iosif în 1967, prima probă cu trasor pentru stabilirea genezei apelor termale
- conduse de Slăvoacă, Orăşeanu şi Gaspar în 1970, primul studiu hidrogeologic
detaliat făcut de Orăşeanu în 1973, săparea a cinci noi boreholes hidrogeologice în
perioada 1972-1987, o cercetare geofizică completă condusă de Apostol şi colab.
(1975) şi calculul rezervelor exploatabile de apă termală şi delimitarea ariei de
protecţie hidrogeologică în jurul rezervorului geotermal realizat de Orăşeanu I. şi
Orăşeanu R. în 1976.
În 1978 Halaşi a publicat două lucrări cu privire la endocarstul de la Moneasa şi în
1985, împreună cu Gisela Halaşi şi Birtalan a descris exploatarea şi morfologia peşterii
Grota Ursului (peştera de la băi).
O cercetare aparte, complexă, s-a întreprins în Câmpia Crişurilor de către Gh.
Măhăra şi Gr. Pop (1977). Pentru clarificarea evoluţiei câmpiei, un rol aparte îl au
studiile asupra teraselor de pe râurile care coboară din munte în câmpie: L. Sawicki
(1912), E. Vespremeanu (1972, 1973), N. Mihăilă (1988), I. Berindei (1964, 1977),
Aurora Posea (1969, 1977).
În zona de izvoare a Crişului Alb, în masivul calcaros Vulcan au întreprins
cercetări biogeografice: E. Ghişa, I. Pop, I. Hodişan, Maria Ciurchea, iar I. Pop şi M.
Hodişan publică în 1963 aspecte din flora şi vegetaţia din valea Bulzeşti, afluent al
Crişului Alb. Valea Ribiţei cu izvoarele pe versantul sud-estic al Muntelui Găina,
afluent de pe dreapta al Crişului Alb, a fost cercetată în 1976 de I. Hodişan, Şt. Suteu,
V. Hodişan, N. Faur, iar în 1977 Şt. Suteu şi N. Faur întreprind cercetări în zona
carstică „Podul de la Grohot” din nord-vestul Munţilor Metaliferi.
Pentru unele aspecte generale mai menţionăm: Enciclopedia geografică a
României (1982 – Posea şi colaboratorii), Harta regionării geomorfologice a României
(Gr. Posea, L. Badea, 1984), Geografia României (vol. I, 1983, vol. II, 1984 şi vol. IV,
1992). Colecţia „Judeţele patriei” cuprinde de asemenea un material valoros geografic:
Arad (1979), Bihor (1972), Alba şi Hunedoara. Alte lucrări importante sunt: Clima
României (vol I şi II 1961, 1962), Cadastrul apelor din România – Aquaproiect (1992).
7
 Flora, fauna şi diverse aspecte ecologice au fost studiate de A. Ardelean (Flora
şi vegetaţia Crişului Alb, 1970-1997), Gh. Mohan, P. Covaci, Pop I. (Aspecte ale
vegetaţiei din lunca Crişului Alb – 1972), Pop I. şi colab. (Flora şi vegetaţia Munţilor
Zărand – 1978), Suteu St. şi Faur N. (Aspecte de vegetaţie în masivul Gurahonţ) etc.

CAPITOLUL III
AŞEZARE GEOGRAFICĂ ŞI LIMITE
Sistemul hidrografic al Crişului Alb, dezvoltat în zona de contact a masivului
Bihorului, a Munţilor Metaliferi, a Munţilor Zărand şi Moma, drenează prin cursul său
principal o succesiune de depresiuni tectonice situate în partea de sud şi sud-vest a
Munţilor Apuseni după care pătrunde în Câmpia de Vest. Crişul Alb izvorăşte de pe
versantul vestic al Munţilor Bihor.
Curgând la început pe direcţia sud – est, apele lui lovesc lângă „moara lui
Medrea” (mai jos de confluenţa cu Orzâştia) în parapetul de calcare jurasice ale
Vulcanului (1266 m) de unde se orientează spre sud.
Bazinul Crişului Alb are pe teritoriul României o suprafaţă de 3957 km2, adică
92% din bazinul său (4240 km2) şi este cu 13% mai mic decât bazinul de recepţie al
Crişului Negru şi cu 64% mai mare decât cel al Crişului Repede. Din teritoriul
României (237.500. km2) bazinul Crişului Alb ocupă procentual o suprafaţă de 1,66 %.
Cumpăna de ape delimitează bazinul Crişului Alb de bazinele învecinate: la
nord bazinul Crişului Negru şi bazinul Arieşului Mic, la nord-est Bazinul Abrud, la est
bazinele Ampoi şi Geoagiu iar la sud bazinul Mureşului.
Cumpăna de ape cu bazinul Mureşului este greu de delimitat în câmpie dar se
identifică cu uşurinţă în zona deluroasă şi montană unde uneşte vârfuri montane şi
deluroase după cum urmează: vf. Otcovac (382 m), vf. Fântâna Rece (572 m), vf.
Crucea Ţiganului (546 m), vf. Highis (799 m), Muntele Alb (557 m), Piatra Păcurari
(629 m), Drocea (836 m), vf. Husului (804 m), dl. Pleşu (726 m), vf. Măgureaua.
La nord şi nord-est cumpăna de ape faţă de Crişul Negru prin afluentul său
Teuzul este foarte apropiată şi nedecisă, după care în apropiere de localitatea Sebiş
începe prin Dealul Mare urmat de o succesiune de dealuri (zona Donceni – Dezna), vf.
Izoi, dl. Ronţaru, vf. Momuţa (930 m), vf. Găina, vf. Curcubăta (1849 m).
Cumpăna de ape care delimitează bazinul Crişului Alb are o cu o lungime
totală de 432 km din care 162 km pe malul drept şi 270 km pe malul stâng.
Sistemul hidrografic Crişul Alb are o reţea secundară formată din 41 de
afluenţi de ordinul I (faţă de Crişul Alb), 48 de afluenţi de ordinul II, 10 afluenţi de
ordinul III şi 1 afluenţi de ordinul IV. În bazinul Crişului Alb există câteva canale cu rol
de regularizare a debitelor sau de desecare cum ar fi: Canalul Morilor, Canalul Matca
ce face legătura dintre sistemul hidrografic Crişul Alb şi cel al Mureşului, Canalul
Militar.
De asemenea în bazinul Crişului Alb există trei lacuri de acumulare
permanentă (Mihăileni, Tauţ, Chier) şi şase amenajări piscicole (Rovina, Ineu, Chişineu
Criş, Socodor, Pilu şi Seleuş).
Cele mai importante localităţi de pe valea Crişului Alb sunt: Brad, Hălmagiu,
Gurahonţ, Sebiş, Ineu, Pâncota, Chişineu Criş. După ocupaţiile tradiţionale, cu rădăcini
adânci în trecutul poporului de pe aceste meleaguri, aşezările de pe valea Crişului Alb
8
pot fi divizate în câteva grupe: aşezări pastorale (Grosuri, Tomnatec, Botfei), aşezări
pastoral-miniere (Stănija, Blăjeni, Obîrşa), aşezări pastoral-agricole (Mesteacăn, Vaţa,
Dezna), aşezări meşteşugăreşti şi aşezări agricole, existente odată cu intrarea în Câmpia
Crişurilor, de la Buteni până spre Vărşand.

PARTEA A II-A
FACTORII ECOLOGICI (FIZICO GEOGRAFICI) ŞI ROLUL LOR ÎN FORMAREA
RESURSELOR DE APĂ

CAPITOLUL IV
CÂTEVA OBSERVAŢII DE ORDIN GEOLOGIC ŞI INFLUENŢA ACESTUI FACTOR ÎN
DISTRIBUŢIA RESURSELOR DE APĂ
În configuraţia suprafeţei topografice, modul de asociere a suprafeţelor
interfluviale şi a culoarelor de vale atestă o diferenţiere a travaliului exercitat de agenţii
externi în timp, diferenţiere condiţionată de un substrat geologic variat.
Interfluviile netede ale Bihariei cu pinteni lungi la extremitatea vestică
(suprafaţa din Muntele Găina), creasta ascuţită a Munţilor Codru-Moma, platourile
netede şi măgurile vulcanice din Zărand constituie o ramă înaltă, ca un amfiteatru
arădean (al bazinului Crişului Alb) ce evidenţiază pe de o parte o mare complexitate
petrografică, iar pe de altă parte o evoluţie îndelungată.
Prin trăsăturile structurolo-genetice, zona muntoasă a bazinului Crişurilor
(Munţii Apuseni) relevă asemănări cu celelalte ramuri ale Carpaţilor. Astfel şi în Munţii
Apuseni se distinge o zonă cristalino-mezozoică în care sunt implicate structuri mai
vechi (prealpine) şi o zonă de fliş rezultată din evoluţia unei zone de rifting. Prima
reprezintă marginea continentală deformată a microplăcii riftate; cea de a doua
constituie cicatricea fostei zone de expansiune sau structura vest-carpatică (sud-
apuseană).
Astfel interpretată situaţia, şi în Munţii Apuseni s-ar putea vorbi de o zonă
cristalino-mezozoică şi de o zonă a flişului, care sunt bine distincte şi ar putea fi
denumite ca atare. S-a încetăţenit însă denumirea de Munţii Apuseni de Nord (pentru
zona cristalino-mezozoică) şi Munţii Apuseni de Sud (pentru zona flişului).
După V. Mutihac (1990), M. Apuseni de Nord şi de Sud nu constituie, aşa
cum presupune M. Bleahu (1970), o simplă alăturare geografică a două porţiuni de
scoarţă cu evoluţie geologică deosebită care ar reflecta o unitate morfologică şi
nicidecum geologică. Dimpotrivă, structogenetic (spune Mutihac), Munţii Apuseni de
Nord au rezultat din procese tectogenetice generate de zona de rifting din care au
rezultat Munţii Apuseni de Sud. La rândul lor, procesele care au condus la edificarea
Munţilor Apuseni de Sud au fost influenţate de comportamentul marginii blocului
panonic din care au rezultat Munţii Apuseni de Nord.
Etajarea reliefului din bazinul Crişului Alb concordă cu dispoziţia
formaţiunilor geologice; astfel, în est se întâlnesc formaţiunile cele mai vechi
aparţinând fundamentului cristalin şi cuverturii sedimentare, cu o mare varietate
structurală şi tectonică, care alcătuiesc şi treptele de relief cele mai complexe: munţi,
dealuri şi depresiuni, iar în partea de vest urmează zona de câmpie, constituită din

9
depozite detritice pliocene şi cuaternare caracterizate printr-o mare uniformitate
morfologică.

Caracterizarea condiţiilor geologice şi stratigrafice ale zonei muntoase

din bazinul Crişului Alb. În evoluţia pre-alpină, spaţiul muntos, a suferit
transformările a cel puţin două cicluri geotectonice, ultimul dintre ele fiind ciclul
hercinic. La sfârşitul acestuia, aria muntoasă aparţinea unui domeniu continental rigid
(stabilizat) mult mai întins, format în principal din şisturi cristaline. Spre sfârşitul
Paleozoicului, în Permian, aria muntoasă a constituit sediul unei acumulări de depozit
predominant continentale, în care materialul de origine piroclastică avea o mare
pondere. Odată cu începutul ciclului alpin, când se individualizează blocul transilvano-
panonic, se deosebesc şi cele trei domenii de bază: domeniul de Bihor, domeniul de
Codru şi domeniul de Biharia. După restabilirea echilibrului tectonic, spre sfârşitul
Cretacicului, aria muntoasă a fost din nou acoperită de ape, ea devenind bazin de
acumulare. Depozitele formate în noile condiţii alcătuiesc, în structura actuală, învelişul
postgeneză conservat de obicei în ariile depresionare.
Caracteristice pentru fundamentul cristalin sunt manifestările magmatice, aşa
cum este seria de Mădrijeşti din Munţii Highiş constituită din paragnaise, calcare şi
dolomite cristaline cu intruziuni sin-orogene de roci granitoide. Lor li se alătură în
fundamentul măgurilor de la Şiria, o fâşie de şisturi muscovitice şi corneene biotitice
străpunsă de filoane granitoide. Această serie, alături de granitoidele de Codru,
alcătuiesc nucleul cel mai vechi metamorfozat în timpul precambrianului sau
paleozoicului vechi (H. Savu, 1962; R. Dimitrescu, 1962).
Orogeneza hercinică este marcată de o activitate magmatică plutonică care a
dus la punerea în loc a unor masive intruzive ca cele din Munţii Highiş (seria de
Păiuşeni, după H. Savu, 1962). În Munţii Moma este cunoscută seria intruziunilor de
Codru - produse ale unui magmatism plutonic. Lor li s-a suprapus pânza de Codru
alcătuită din depozite (prealpine) permiene regenerate în cutările alpine şi din depozite
mezozoice, adică învelişul alpin al cristalinului.
Sfârşitul mezozoicului este marcat de oscilaţiile uscatului consemnate de faciesurile
neritic-litoral şi epicontinental bogate în organisme şi în alternanţe cu depozitele
continentale. Mişcările din faza lamarică au condus la exondarea zonei montane,
urmate de erupţiile de banatite din paleogen.

Caracterizarea geologică a depresiunilor din bazinul Crişului Alb.

Depresiunea Brad. Depresiunea s-a format în Badenian şi a evoluat ca bazin de
sedimentare până în Sarmaţian. Badenianul include depozite cu caracter de molasă. În
suita acestora se individualizează un orizont de pietrişuri în bază (denumite de Almaşu
Mare), urmate de depozite argiloase cu cărbuni. Sarmaţianul s-a conservat pe suprafeţe
mai restrânse şi include depozite variate ca facies, în care materialul piroclastic este
foarte abundent. Se întâlnesc depozite grosiere cu piroclastite, marne şi tufuri cu
intercalaţii de argile cu o bogată faună ce indică Sarmaţianul inferior şi mediu. Pe
suprafeţe foarte restrânse se întâlnesc şi depozite pliocene de facies panonic.
Depresiunea Hălmagiului. Din punct de vedere geologic perimetru depresiunii
aparţine părţii vestice a bazinului neogen al Zărandului. Fundamentul acestui golf este
10
format din şisturi cristaline ce au fost străpunse de roci eruptive filoniene în partea de
nord- nord vest şi de erupţiile andezitice în partea de sud.
Depozitele de vârstã ponţiană se prezintă sub forma unui "facies litoral", de apă foarte
îndulcită, marnos, nisipos, uneori chiar conglomeratic, sau sub forma unui "facies
vestic" depus la o depărtare oarecare de ţărm şi la, o adâncime de peste 200 m. El este
reprezentat prin marne cenuşii albastre, în stare proaspătă, şi albe, prin uscare, sărace
sau chiar lipsite de fosile.
Depresiunea Zărandului. Depresiunea Zărand reprezintă un compartiment alungit pe
direcţia est-vest, coborât tectonic în timpul neozoicului şi conturat ca unitate de sine
stătătoare la sfârşitul pliocenului şi începutul cuaternarului. Structura orografică
prezintă în linii mari ca şi trăsătură de bază, creşterea altitudinilor dinspre partea
centrală spre cea periferic muntoasă (din nord şi sud) dar şi dinspre vest spre est, adică
de la contactul cu Câmpia Crişurilor spre compartimentul Almaş – Gurahonţ.
Un sistem de falii profunde, neogene delimitează compartimentul depresionar
al Zărandului faţă de cristalinul din Masivul Highiş şi Codru-Moma, unde au avut loc
fenomene vulcanice neogene. În acest fel modelarea s-a efectuat intens, denivelarea
creată între fundul Depresiunii Zărand şi rama montană fiind confirmată şi de grosimea
foarte mare a depozitelor piemontane.

Geologia dealurilor piemontane din bazinul Crişului Alb. Ca geneză

dealurile piemontane din bazinul Crişului Alb sunt foste câmpii de acumulare în timpul
pliocenului. Astăzi periferia acestor dealuri este marcată de pietrişuri şi nisipuri depuse
sub forma unor vaste conuri de dejecţie cuaternare. Sincrone acestora sunt depozitele
loessoide cu intercalaţii de soluri fosile.
Dealurile Momei. Constituie unitatea deluroasă situată la poalele Munţilor Momei, cu
caracter de plan de racord între rama montană şi vatra depresiunii. Se caracterizează
printr-un fundament cristalin peste care se dispune sedimentarul (de vârstă badeniană şi
sarmaţiană) reprezentat de marne, argile cenuşii şi nisipuri uşor cimentate. Cuaternarul
acoperă complet pliocenul şi este alcătuit din: argile, nisipuri variate, pietrişuri şi
bolovănişuri.
Dealurile Tauţului şi Cuiedului apar ca o prispă marginală la nordul masivului Highiş
(799 m) respectiv ca o punte de legătură între eruptivul din nord-vestul Masivului
Drocea şi Măgura Mocrei. Litologia este complexă, fiind prezente marne şi argile
nisipoase, aglomerate vulcanice, tufuri, lavele andezitice, calcare sarmatice, şisturi
cristaline permiene.

Câmpia joasă a Crişurilor. Caracterizare geologică. Zona de câmpie a

bazinului Crişului Alb are origine comună cu depresiunea Panonică, care în evoluţie se
suprapune celui de al doilea bloc rezultat din fracturarea micro-plăcii transilvano-
panonice. Fundamentul său se compune din blocuri de şisturi cristaline, acoperite de
sedimentar cretacic, peste care se află umplutura neogenă specifică depresiunii.
Depozitele de umplutură încep cu badenianul şi sarmaţianul şi sunt compuse
din marne, argile, conglomerate şi nisipuri. Grosimea pliocenului variază de la câteva
sute de metri, până la 2000 – 3000 m. El se află suprapus unor horsturi şi grabene ale
fundamentului. Cuaternarul acoperă toată câmpia şi se compune din depozite fluvio-
11
lacustre, pietrişuri, nisipuri, argile, argilă roşie, loessuri, depozite loessoide, nisip
eolian, depozite de mlaştină şi turbă.

CAPITOLUL V
PRINCIPALELE ASPECTE MORFOMETRICE ŞI MORFOLOGICE ALE RELIEFULUI.
IMPORTANŢA ACESTORA ÎN FORMAREA RESURSELOR DE APĂ.
5.1. Morfometria reliefului. Modelarea actuală a reliefului în arealul
investigat se exercită în moduri variate, fiind condiţionată de particularităţile orografice
şi climatice. O cauză esenţială care determină mecanismul, intensitatea şi distribuţia
spaţială a acestor procese o constituie climatul specific acestei zone.
La modelarea actuală a reliefului participă două categorii de procese, deosebite după
amploarea şi desfăşurarea lor în timp: procese permanente şi procese periodice.
În bazinul Crişului Alb principalele forme de relief sunt: terasele fluviatile,
lunca, versanţii de racord, văile afluente, organismele torenţiale, conurile de dejecţie,
etc. Marea diversitate a condiţiilor de relief este exprimată şi de indicii morfometrici
(altimetrie, fragmentarea şi energia de relief, pantele) care pot influenţa formarea
resurselor de apă.

Hipsometria reliefului. Bazinul Crişului Alb se suprapune în procente

diferite pe cele trei unităţi majore de relief: zona montană (29%, în est), zona
piemontană (33%, în centrul bazinului) şi zona de câmpie (38%, în vest), cu o
dispunere în trepte ce coboară de la est spre vest (figura 5.1.).
Pe malul drept al Crişului Alb, în imediata apropiere a izvorului se regăsesc
Munţii Metaliferi prin Dealul Strâmba (1154 m). Tot pe partea dreaptă se întâlnesc
următoarele subunităţi ale Munţilor Bihor: Vârful Găina (1486 m), pe cumpăna de ape
dintre bazinul Arieşului Mic şi Crişul Alb reprezentând punctul cel mai înalt al
reliefului, Vârful Prislop (848 m) şi Vârful Dobrinu (988 m). Munţii Moma sunt
reprezentaţi prin Dealul Ronţanu (918 m), Vârful Momuţa (929 m), Cornul Berhusului
(811 m), Măgura Zugăului (880 m). În apropierea acestora se află zona munceilor care
este reprezentată prin: Faţa Dealului (474 m), Măgura Diecilor (741 m), Vf. Ciuhii (448
m), Vf. Feţelor (481 m).
Pe latura estică a bazinului Crişului Alb, pe malul stâng al acestuia, se
desfăşoară Munţii Metaliferi. Înălţimea cea mai mare a acestora este Vârful Vulcan
(1257 m), Vârful Fericelii (1172 m) şi Vârful Chiuzului (1022 m).
Pe latura sudică a bazinului Crişului Alb, tot pe partea stângă a acestuia, se
desfăşoară zona munţilor Zărand, cu înălţimi mai reduse. În desfăşurare de la est spre
vest aceştia sunt: Vârful Smrenciului (763 m), Vârful Duba (969 m), Ruda Muncelului
(775 m), Vârful Ciuşului (704 m), Vârful Malului (899 m), Dealul Pleşu (726 m),
Vârful Husului (804 m), Vârful Drocea (836 m), Piatra Păcurari (629 m), Muntele Alb
(557 m), Vârful Highiş (799 m), Vf. Crucea Ţiganului (546 m) şi Fântâna Rece (572
m). Nu departe de Defileul Tălagiu-Aciuţa se află Vârful Văratecul (881 m).
După zona montană urmează zona piemontană (a dealurilor vestice) cu
înălţimi domoale. Cele mai caracteristice de la vest la est sunt Cioaca Măderatului
(340,5 m),Dealul Pâncotei (230 m), Dâmbul Bogatului (401 m), Dealul Cornetu (318,8
m), Dealul Mocrei (378 m), Capul Dealului (305 m), Dealul Rugaciu (404 m), Dealul

12
Culmii (561 m), Vf. Coasta Mare (360,9 m), Vf. Măgureaua (416,5 m) şi Dealul
Câmpurile (242,2 m), pe malul stâng al Crişului Alb.
Pe malul drept de la vest la est se identifică Dealul Mare (340 m), Pleşa
(402,9 m), Dealul Berindia (363,4 m), Măgura Dobrosele (286,6 m), Dealul Tălagiului
(464 m), Dealul Caselor (467,1 m), Măgura Ociu (438,6 m) şi Dealul Ursoiu (408,6 m),
După ce Crişul Alb iese din defileul de la Joia Mare – Berindia, trecând prin
depresiunea Zărand (120 m), traversează Câmpia Crişului (Dâmbuţ 108 m, Seleuşeni
108 m, Pădurea Socodor 92 m) şi ajunge la graniţa de stat cu Ungaria (87 m altitudine).

Gradul de fragmentare a reliefului. Gradul de fragmentare a reliefului în

suprafaţă este dat de reţeaua de văi afluente. Cunoscând fragmentarea reliefului putem
aprecia cât din suprafaţa bazinului Crişului Alb este afectat de procesele de eroziune
generat de reţeaua de văi afluente şi cât reprezintă ele ca lungime, raportată la un km 2.
Raportând lungimea reţelei hidrografice (1477 km) la suprafaţa bazinului de 4240 km 2,
se obţine o densitate a fragmentării reliefului pe ansamblul bazinului de 0,34 km/km 2.
Bazinul Crişului Alb are în cursul superior, amonte de Crişcior, o lungime a reţelei
hidrografice de 116 km şi o suprafaţă de bazin de 324 km 2, de unde rezultă o densitate
de 0,35 km/km2.
În sectorul montan înalt (Munţii Bihorului, Metaliferi) gradul de fragmentare
a reliefului ajunge la valori de 1,8 km/km 2. Pe sectorul munţilor joşi şi a dealurilor
piemontane fragmentarea reliefului oscilează între 0,35 şi 0,80 km/km 2, iar în câmpie
variază între 0,09 şi 0,22 km/km 2. În câmpie se pot identifica câteva sectoare unde
fragmentarea reliefului este între 0,5 – 1,0 km/km 2, ca urmare a unor arii de
convergenţă hidrografică.

Adâncimea fragmentării reliefului. În zona de izvor, Crişul Alb are o

altitudine de 980 m iar cumpăna de ape din apropiere se situează la cea mai mare în
zona Muntele Găina cu 1486 m, de unde rezultă o adâncime a fragmentării de 506 m.
Cea mai mare adâncime a fragmentării se întâlneşte în cursul superior al Crişului Alb,
amonte de Crişcior. Astfel între localitatea Barza (300 m) şi Vârful Fericelii (1172 m)
se notează o adâncime a fragmentării reliefului de 872 m.
Adâncimea fragmentării reliefului începe să scadă pe măsură ce Crişul Alb
înaintează în zona de dealuri şi traversează depresiunile tectonice Brad, Hălmagiu şi
Almaş-Gurahonţ şi Zărand. Cel mai mic grad de fragmentare se întâlneşte în zona de
câmpie a bazinului Crişului Alb fiind cuprinsă între 0 şi 30 m, ceea ce ne indică o
eroziune liniară, de intensitate scăzută.

Elemente legate de morfometria văilor. Albia minoră a Crişului Alb din

cursul superior prezintă un profil longitudinal cvasiconcav, datorită unei pante
pronunţate (25-35 ‰). Profilul transversal este îngust şi adâncit sub forma literei „V”
în cursul superior şi mediu. Valea din zona montană este mărginită de versanţi abrupţi
şi împăduriţi. Amonte de satul Criş, albia minoră a râului are o lăţime mai mică de 7-8
m, cursul apei fiind tipic montan, pe un pat bolovănos situat pe o matrice de nisip
grosier. Apa are o curgere rapidă şi turbulentă.

13
 La Crişcior, după ce a parcurs 31 de km, albia minoră coboară la altitudinea
de 291 m. De aici şi până la Ineu, pe o distanţă de 150 km, albia minoră are o diferenţă
de nivel de 187 m, ceea ce corespunde unei pante de 1,2 m/km, valori caracteristice
depresiunilor şi culoarelor cu puternice aluvionări.
În cursul mediu apare fenomenul de meandrare, el fiind mai puternic în cursul
inferior (aval de Sebiş). Meandrele sunt divagante, simple şi complexe, ce pot contribui
la formarea de ostroave şi popine. Un exemplu este ostrovul formată în urmă cu 10 ani,
amonte de podul peste Crişul Alb, pod situat pe drumul judeţean dintre localitatea
Bârsa şi Sebiş. Profilul transversal este foarte lat în cursul mediu şi inferior. Crişul Alb
prezintă vaduri rele, folosite pentru traversarea albiei cu utilaje agricole sau cu animale,
maluri convexe şi concave, grinduri nisipoase. Panta Crişului Alb în zona de câmpie
este cuprinsă între 0,1 – 0,7 ‰, valorile scăzute întreţin fenomenul de meandrare.
Albia majoră (lunca) este zona adiacentă albiei minore (care este acoperită
permanent cu apă) situată în lungul Crişului Alb sub formă simetrică. Lunca cuprinde
un complex de forme de relief joase (lunca internă, centrală şi externă) formate în
principal de acţiunea constructivă a râului, de vârstă recentă (Pleistocen inferior, mediu,
superior şi Holocen). Lunca internă este situată în imediata vecinătatea albiei minore şi
pentru Crişul Alb ea se ridică deasupra nivelului apei cu câţiva centimetrii (20 – 30 cm)
amonte de localitatea Brad şi variază între 50 cm (la Vârfurile) şi 180 cm (zona Bocsig
– Ineu).
Lunca centrală este zona de mijloc a albiei majore şi este formată din depozite fine de
aluviuni. Lunca externă sau preterasa corespunde părţii externe a albiei majore. În
această zonă printre depozitele de aluviuni apar belciuge sau braţe părăsite, mlaştini
datorită unui nivel hidrostatic crescut. Fenomenul de mlăştinire este bine reprezentat în
zona localităţilor Berindia, Joia Mare, Buteni, Bârsa, Aldeşti.
Versanţii văii Crişului Alb sunt abrupţi în zona cursului superior unde valea s-
a adâncit puternic. Mai apar versanţi abrupţi de diverse forme şi la trecerea prin defileul
Tălagiu – Aciuţa. În funcţie de structura geologică pe care se dezvoltă, versanţii sunt
afectaţi de procesul de şiroire, ravenare, solifluxiune, alunecări de teren. Analizând
harta digitală a înclinării versanţilor se observă că în imediata vecinătate a Crişului
versanţii au înclinare redusă (0 – 3 grade), cu excepţia defileului Tălagiu-Aciuţa, unde
pe o porţiune versantul malului drept are o înclinare de 8° – 35° iar versantul malului
stâng are o înclinare mai mare de 26°.
Terasele apar bine dispuse în trepte pe stânga râului, la nord de culmea
Dealurilor Cuiedului până sub Dealul Mocrea (378 m). Aceste terase, şi mai ales lunca,
lărgesc puternic fundul de vale imediat după ieşirea Crişului Alb din defileul de la Joia
Mare, în arealul localităţilor Berindia, Joia Mare şi Buteni.
Aici terasele coboară în profil longitudinal, citându-se mai ales terasa 2 (notată adesea
3, de cercetători) care scade de la 20 m (Buteni) la 5-7 m (vest Bocsig) şi dispare sub
Dealul Mocrea (SE de Ineu) (G. Posea, 1997).
Deşi există unele diferenţieri între cartările făcute de P. Coteţ (1957) si P. Tudoran
(1983), în mare, în Câmpia de terase a Bocsigului se dezvoltă larg treptele 2 şi 4 (în
numerotarea realizată de G. Posea, sau 3 şi 5 în numerotarea autorilor citaţi mai sus),
adică terasa de 20-5 m si cea de 45-60 m.

14
 5.2. Morfologia reliefului. Bazinul Crişului Alb se dispune de la Est la Vest,
motiv pentru care se dispune peste toate cele trei mari unităţi de relief (munţi, dealuri şi
câmpie). Regiunea muntoasă situată în partea estică a bazinului este alcătuită dintr-o
zonă înaltă, a munţilor şi alta mai coborâtă, a munceilor (Velcea I, Velcea V., Mândruţ
O., Judeţul Arad, 1979.). Bazinul cuprinde: în partea nordică Munţii Bihorului (Vf.
Găina, 1486 m), în cea sudică Munţii Zărandului (Vf. Drocea, 836 m; vf. Malului, 899
m) şi Metaliferi (Vf. Fericeli, 1172 m), iar în nord-vest Munţii Moma (Vf. Momuţa,
929 m).
Regiunea piemontană, cu înălţimi ce variază între 250 şi 750 m, se prezintă
sub forma unui golf alungit şi vălurit marginal de măguri şi dealurile Codrului şi a
Momei, Hălmagiului, Bradului, Tăuţului, Cuiedului şi Almaşului, iar central, denivelat
de bazinele Brad, Ţebea, Hălmagiu, Gurahonţ şi Zărand, drenate de Crişul Alb şi
afluenţii săi.
Regiunea de câmpie este unitatea de subsidenţă, cu intense procese aluvionare
în cuaternar, cu depozite de pietrişuri aflate în alternanţă cu straturile de marnă, nisipuri
şi argile, ce cresc în grosime de la est la vest. În cadrul acestei unităţi se poate diferenţia
câmpia înaltă a glacisurilor, cu condiţii mai bune de scurgere a apelor faţă de câmpia
joasă, cu o slabă înclinare fapt care explică numeroase meandre şi braţe părăsite ale
cursurilor, excesul de umiditate şi scurgerea greoaie a apelor.

CAPITOLUL VI
CLIMA - FACTOR ECOLOGIC IMPORTANT
PENTRU RESURSELE DE APĂ
Dată fiind poziţia bazinului Crişului Alb, în zona de vest a ţării, acesta are un
fond climatic temperat continental spre subcontinental moderat cu influenţe oceanice şi
diferenţieri topo-climatice însemnate, caracterizat prin dominanţa maselor de aer vestic
şi sud-vestic cu umiditate ridicată, la care se adaugă pătrunderi de aer tropical, iar din
nord invazii de aer polar.

6.1. Factori genetici ai climei.

Principalii factorii genetici ai climei sunt: circulaţia maselor de aer, radiaţia
solară şi caracteristicile fizico-geografice (suprafaţa subiacentă).
Factorii dinamici. În România şi implicit şi în bazinul Crişului Alb (în
conformitate cu Clima R.P.R., vol I şi II, 1962), masele de aer pătrund prin intermediul
centrilor barici care influenţează continentul European (anticiclonul azoric, anticiclonul
islandez, anticiclonul siberian şi ciclonii mediteraneeni). Regiunea studiată este afectată
cu o frecvenţă mai mică (nu în fiecare an) şi de anticiclonii groenlandez, scandinav,
nord african şi ciclonul arab.
În bazinul Crişului Alb o frecvenţă mare o au masele de aer polar-maritim,
rece şi umed (la sfârşitul primăverii şi vara), urmate de mase de aer polar continentale
(reci şi uscate iarna, calde şi secetoase vara), şi nu în ultimul rând a maselor de aer
tropical maritime ce vin din sud şi sud vest şi determină iarna climă blândă, iar vara
întreţin o mare instabilitate.
O frecvenţă scăzută o înregistrează masele de aer arctic-maritim cu origine
nord Atlantică ce determină îngheţuri timpurii toamna şi târzii primăvara, tropical-
15
continental din sezonul cald, când generează zile şi nopţi tropicale şi în cele din urmă şi
foarte rar, masele de aer arctic – continental, care determină gerul uscat şi de lungă
durată.
Radiaţia solară, se caracterizează prin influenţa pe care o exercită asupra
suprafeţei bazinului Crişului Alb prin componentele sale: radiaţia solară directă,
radiaţia difuză (0,02 cal/cm2 pe minut în dimineţile de la sfârşitul iernii până la 0,25
cal/cm2 pe minut în mijlocul zilelor de vară), radiaţia reflectată (are valori maxime în
timpul verii - circa 0,20 cal/cm 2 şi este mai scăzută în timpul iernii, circa 0,10 cal/cm 2)
şi cea absorbită. În bazinul Crişului Alb, radiaţia solară globală înregistrează o valoare
anuală de 114,30 kcal/cm2, cu un maxim în luna iulie (16,60 kcal/cm 2) şi minim în luna
decembrie (2,68 kcal/cm2).

6.2. Principalele elemente climatice.

Au fost analizate în detaliu, la mai multe staţii în lungul văii Crişului Alb
elementele climatice precum: temperatura aerului, umiditatea relativă a aerului,
nebulozitatea, durata de strălucire a soarelui, precipitaţiile, regimul eolian, cu implicaţii
directe şi indirecte în formarea regimului hidrologic.
Temperatura aerului. Analizând datele climatice se constată că media
multianuală a temperaturii aerului este de 10,6 °C la Ineu, 9,9 °C la Gurahonţ şi 8,9 °C
la Tebea şi Brad. Regimul termic se caracterizează prin scăderea temperaturii medii
anuale şi a fiecărei luni de la vest spre est şi printr-o variaţie normală a mediilor lunare,
ascendentă în lunile de primăvară - vară şi descendentă în lunile de toamnă – iarnă. Pe
măsură ce se înaintează spre est şi se pătrunde în zona piemontană temperatura medie
multianuală scade la 9,6 °C (la Hălmagiu) pentru ca în zona muntoasă ea să nu
depăşească 6,7 °C.
Aceeaşi repartiţie o înregistrează şi temperatura medie lunară, adică o evoluţie
descrescătoare de la vest spre est. Se înregistrează totuşi o excepţie de la această
distribuţie în lungul văii Crişului Alb, între depresiunea golf a Zărandului şi
depresiunea Brad în aşa numitul „culoar al Crişului Alb” unde valorile temperaturii
medii lunare şi multianuale înregistrează o scădere mai atenuată comparativ cu valorile
medii ale zonelor adiacente. Spre exemplu la Gurahonţ, temperatura medie multianuală
este de 9,9 °C (cu 0,3 °C mai mare decât cea de pe dealurile învecinate) iar la Ţebea
temperatura medie multianuală este de 8,9 °C faţă de 8,5 – 8,0 °C pe dealurile din
apropiere.
Ca o primă concluzie putem afirma că regiunea depresionară Gurahonţ –
Hălmagiu – Brad temperaturile aerului nu prezintă valori negative mari pe perioade
lungi de timp cum ar fi de aşteptat (chiar dacă s-au înregistrat minime absolute de
-22°C), ceea ce arată că aceasta prezintă un climat de adăpost. Temperatura medie a
lunii celei mai reci (ianuarie) este relativ blândă pe valea Crişului Alb variind între -1
°C (în câmpia joasă a Crişului) şi -5 °C (în munţi), iar temperatura medie a lunii celei
mai calde oscilează între 21 °C în zona câmpiei joase şi 16 °C în regiunea muntoasă din
est.
Temperaturi maxime şi minime. Valorile extreme înregistrate sunt cuprinse
între -30,0 °C (în 28 decembrie 2003) şi +40,1 °C (în 15.08.1954) la Chişineu Criş,
-26,8 °C (în 06.02.1954 la Ineu) şi 38,7 °C în august 1992 la Ineu, -26,0 °C (în
16
01.02.1947) şi +39,6 °C (în 16.08.1952) la Gurahonţ, -29,1 °C (în 06.02.1954) şi +38,9
°C (în 16.08.1952) la Hălmagiu.
Pornind de la aceste valori, amplitudinea maximă absolută este de 70,1 °C la Chişineu
Criş, 65,5 °C la Ineu, 65,6 °C la Gurahonţ şi 68 °C la Hălmagiu.
Numărul mediu anual al zilelor cu îngheţ (t < 0 °C) creşte de la 90 în câmpie
la 100 în zona deluroasă şi la peste 150 pe culmile care asigură cumpăna de ape a
bazinului Crişului Alb, maximul înregistrându-se în luna Ianuarie.
Numărul mediu anual al zilelor de vară (t > 25 °C) variază între 85 de zile în
zona montană mergând până la 95 de zile în zona de câmpie şi pe versanţii piemontani
cu expoziţie sudică şi sud-vestică.
Numărul mediu anual al zilelor tropicale (t > 30 °C) scade de la vest la est
încadrându-se între 25 - 32 de zile cu un maxim în luna august.
Umezeala relativă a aerului. În decursul a 24 de ore (în ciclul zi- noapte) se
constată valori minime la orele de la amiază când temperatura aerului este maximă, pe
când valorile maxime se înregistrează noaptea târziu către dimineaţă. În decursul anului
umiditatea relativa în bazinul Crişului Alb variază între 65 –75 % (vara) şi 88 – 90 %
(iarna). Valorile maxime apar în lunile noiembrie, decembrie şi ianuarie, fiind cuprinse
între 86% la Tebea, 84% la Gurahonţ şi 89% la Ineu, iar cele minime în aprilie, mai şi
august cu valori cuprinse între 71 şi 73 %.
Nebulozitatea şi durata de strălucire a Soarelui. În bazinul Crişului Alb,
datorită influenţei ciclonilor oceanici şi mediteraneeni care aduc un aer maritim umed,
nebulozitatea creşte de la vest (5,8 zecimi) la est (6,1 zecimi), creşte de la câmpie la
munte (odată cu altitudinea). Pe parcursul unui an calendaristic, nebulozitatea maximă
se înregistrează iarna (7,6 zecimi) iar cea minimă toamna (4,1 zecimi).
La staţiile Ineu şi Gurahonţ numărul mediu anual al zilelor cu cer senin este
de 62 pe când la Tebea este de circa 50. In sens contrar numărul mediu anual al zilelor
cu cer acoperit este de 135, pe când la staţiile Gurahonţ şi Ineu cerul acoperit scade sub
120 de zile.
Precipitaţiile. Precipitaţiile anuale - se caracterizează prin creşterea acestora
de la vest la est. În perioada analizată (1896-1916; 1921-2002) cele mai mari cantităţi
de precipitaţii (777,1 mm) au fost înregistrate în anul 1942, iar cele mai mici cantităţi
de precipitaţii (224,7 mm) în anul 1932 la staţia meteorologică Chişineu Criş. Anii cu
precipitaţii excedentare au fost: 1931, 1933, 1937, 1940, 1941, 1944, 1951 - 1957,
1960, 1965 – 1967, 1970, 1974 – 1975, 1981, 1988, 1999. Precipitaţiile au înregistrat
valori deficitare în anii 1932, 1934 – 1936, 1938, 1942 – 1943, 1954, 1958, 1961 –
1964, 1968, 1971, 1996, 2002. Din şirul anilor luaţi în studiu, 63 % au avut valori
cuprinse între 777,1 mm şi 500,1 mm, iar 37,7 % au avut valori cuprinse între 500,0
mm şi 230,0 mm.
Precipitaţiile medii multianuale cresc ca valoare de la vest la est după repartiţia
altitudinală a reliefului, sub forma unor trepte de amfiteatru. Precipitaţiile medii din
câmpie variază între 540 mm – 650 mm, în regiunea piemontană de la 700 mm –
950 mm, iar în zona munţilor ce închid perimetrul bazinului amfiteatru al Crişului Alb
acestea ajung până la 1000 mm – 1200 mm.
Precipitaţiile medii anotimpuale din perioada de iarnă variază în jur de 100 mm în
câmpia joasă, 130 mm în câmpia înaltă, 175 mm în zona piemontană şi 250 mm în zona
17
muntoasă. Cantităţile medii cele mai mari se înregistrează la sfârşit de primăvară şi în
plină vară, de 175 mm în câmpie, 250 mm în regiunea piemontană şi peste 350 mm în
zona munţilor, unde şi cursurile sunt mai viguroase.
Precipitaţiile înregistrate în 24 de ore au atins 128,5 mm (iunie 1970) la Chişineu Criş,
110,6 mm (mai 1949) la Gurahonţ şi 110 mm (noiembrie 1948) la Brad. Aceste valori
diurne au depăşit cantităţile normale lunare cu 73% la Chişineu Criş, 26,5% la
Gurahonţ şi 47% la Brad, determinând viituri importante.
Stratul de zăpadă. Numărul mediu anual al zilelor în care solul este acoperit cu zăpadă
este destul de scăzut, datorită pătrunderii maselor de aer atlantice sau mediteraneene şi
variază între 40 – 115. Grosimea stratului de zăpadă atinge 30 – 40 cm în câmpie (35,8
cm la Ineu) şi poate depăşi 90 – 150 cm în regiunea muntoasă. Stratul de zăpadă apare
stabil în medie în primele 10 zile ale lunii decembrie şi se topeşte la începutul lunii
martie.

Regimul eolian. Regimul eolian indică o predominantă vestică şi sud-vestică

pentru zonele mai înalte pe când zonele joase au o predominanţă sudică (iarna şi
toamna) şi una nordică (primăvara şi vara). Frecvenţa şi viteza medie a vântului pe
direcţii - la staţia Ineu, se observă că predomină circulaţia din sector sudic (9,2 %),
vestic (8,8 %) şi nordic (8,6 %), cu o frecvenţă totală pe aceste sectoare fiind de 26,6
%. Cea mai redusă frecvenţă a vântului se înregistrează pe sectorul NE (1,8 %) urmată
de NV (4,2 %). Viteza cea mai mare a vântului este de 3,5 m/s din sectorul sudic iar
cea mai mică este de 2,4 m/s din sectorul NE. La staţia Gurahonţ vânturile dominante
sunt cele din direcţia nord-vest (12,9 %), est (8,3 %) şi sud-est (6,8 %), frecvenţa totală
pe aceste sectoare fiind de 28,0 %. Sectoare deficitare sunt cel nordic (2,4 %) şi sudic
(2,6 %). Vântul are viteza cea mai mare pe sectorul sud-vestic (3,2 m/s) şi cea mai mică
pe sectorul sud-estic (2,2 m/s).

CAPITOLUL VII
ECOLOGIA FORMAŢIUNILOR VEGETALE. FAUNA.
SPECIILE ADVENTIVE ŞI REZERVAŢIILE DIN BAZINUL CRIŞULUI ALB
Expoziţia vestică şi etajarea în trepte a văii Crişului Alb, alături de condiţiile
pedologice, climatice şi morfologice au determinat în decursul timpului realizarea unei
însemnate diversităţi a covorului vegetal. La această diversitate şi mozaicare a
covorului vegetal se adaugă şi factorul antropic. Un rol însemnat în etajarea şi zonarea
vegetaţiei din bazinul Crişului Alb îl reprezintă altitudinea. În funcţie de aceasta şi pe
baza cenozelor vegetale naturale putem separa trei etaje de vegetaţie.
Zona de câmpie, situată în partea vestică a văii Crişului Alb şi se întinde până la
atitudinea de 250 m. Acestui etaj îi sunt caracteristice atât cenoze mezohigrofile din
alianţa Agrostion stolonifarae, cât şi fitocenoze halofile ale asociaţiilor Artemisio
santonici – Festucetum pseudovinae, Puccinellietum limosae, Camphorosmetum
annuae.
Etajul colinar ce urcă până la 550 m altitudine unde răspândirea fitocenozelor vegetale
este influenţată în mare parte şi de expoziţia versanţilor. Pe versanţii însoriţi din acest
etaj vegetaţia lemnoasă zonală o formează cenozele asociaţiilor Quercetum petraeae -
cerris şi Quercetum farnetto – cerris. Pe versanţii mai umbriţi se întâlnesc frecvent
18
cenozele asociaţiei Querco petraeae – Carpinetum. Vegetaţia secundară înfiripată pe
aceste teritorii după defrişarea pădurilor este reprezentată, atât prin unele pâlcuri de
tufişuri mezoxerofite ale asociaţiei Pruno spinosae – Crataegetum, cât mai alea prin
pajiştile mezoxerofile ale asociaţiilor Agrostio - Festucetum rupicolae şi Agrostio -
Festucetum valesiacae.
Etajul montan, mai puţin diversificat, se întâlneşte la altitudini mai mari de 600 m.
Aici vegetaţia zonală o constituie fitocenozele asociaţiei Carpino – Fagetum, care
poate fi considerată pentru condiţiile climatice şi pedologice actuale, ca vegetaţia de
climax. Cu totul insular şi foarte rar, pe versanţii însoriţi ai etajului montan apar
cenozele asociaţiei Querco patraeae – Carpinetum.

Vegetaţia zonală. Distribuţia etajată a asociaţiilor vegetale naturale este

sincronă treptelor de relief desfăşurate pe o diferenţe mari de altitudine. O serie de
factori locali (petrografici, edafici, antropici), cât şi condiţiile climatice specifice
bazinului Crişului Alb, conduc spre diversificarea învelişului vegetal prin apariţia de
asociaţii vegetale şi formaţiuni cu caracter intrazonal.
În funcţie de acestea distingem: vegetaţia etajului nemoral, zona pădurilor
montane de fag şi a pajiştilor montane secundare, păduri colinare de fag şi carpen, cât şi
pajiştile colinare secundare, zona pădurilor de stejar pedunculat în amestec cu carpen,
păduri de gorun cu cerete, păduri de gârniţă cu cer şi specii de tei, terenuri agricole şi
pajişti sărăturate.

Vegetaţia azonală. În bazinul hidrografic al Crişului Alb cele mai

reprezentative asociaţii azonale corespund luncilor.Vegetaţia de luncă este reprezentată
de specii lemnoase şi ierboase. Vegetaţia din lunca Crişului Alb şi a principalilor
afluenţi este prezentă de la partea inferioară a etajului montan până în zona de câmpie,
sporind în diversitate odată cu reducerea altitudinii. Vegetaţia de luncă cuprinde două
tipuri principale de asociaţii: zăvoaiele sau pădurile de luncă şi pajiştile de luncă.
Speciile care compun pajiştile de luncă se identifică sub forma a mai multor
asociaţii vegetale. În lunca Crişului Alb, suprafeţele plane sau cu microdepresiuni, care
primăvara posedă o umiditate excesivă pentru ca vara sa fie uscate (cu apa freatica la –
0,5 m) sunt acoperite de Carex vulpina în proporţie de 60% în asociere cu exemplare de
Juncus compressus, Carex distans, Carex hirta, Festuca pratensis, Trifolium dubium,
Taraxacum officinale, Ranunculus repens, Ranunculus acris. Astfel de pajişti ocupă
suprafeţe mari în raza localităţilor Brad, Rişculiţa, Mesteacăn şi Ţărmure. Pajiştile de
rogoz şi coada vulpii ocupă suprafeţe întinse pe valea Crişului Alb, în lungul luncilor
inundabile precum şi în zonele umede din raza localităţilor Bocsig, Ineu, Mocrea.
Zăvoaiele sunt identificabile în lunca Crişului Alb în raza localităţilor
Vârfurile, Hălmagiu, Gurahonţ, Dieci, Buteni şi Sebiş. Stratul arborescent cu o înălţime
de 9 m este edificat din următoarele specii: Salix alba, Salix fragilis şi Populus alba.
Uneori se pot găsi şi exemplare de Alnus glutinosa, Fraxinus excelsior, Frangula alnus
şi Quercus robur. Stratul arbustiv cu o înălţime medie de 2,5 –3,5 m este compus din
exemplare de Ligustrum vulgare, Prunus spinosa şi Rubus caesius. În acest strat mai
apar şi speciile Cornus sanguinea, Corylus avellana, Morus alba, Amorpha fruticosa,
Viburnum lantana, Crataegus monogyna şi Rosa canina. În stratul ierbos speciile
19
dominante sunt: Calamagrostis epigeios, Agrostis stolonifera, Poa nemoralis, Galium
aparine, Lysimachia nummularia, Dactylis glomerata, Angelica sylvestris.
Vegetaţia acvatică. În bazinul Crişului Alb, de-a lungul malurilor se dezvoltă
o vegetaţie palustră bistratificată: - un strat cu o înălţime medie de 2 metri unde
predomină stuful (Phragmites australis), papura (Typha latifolia), rogozul (Carex
pseudocyperus); - un strat bazal cu o înălţime de 40 – 50 cm compus din specii
higrofile şi hidrofile: Oenanthe aquatica, Lysimachia vulgaris, Lycopus europaeus,
Poa trivialis, Juncus effusus.
În raza localităţilor Valea Morii, Ţărmure şi Hălmagiu, apare mana de apă
(Glyceria maxima) sub forma unor pâlcuri şi în asociere cu alte 33 de specii cum ar fi:
Phalaris arundinacea, Carex pseudocyperus, Mentha aquatica. Această cenoză se
dezvoltă în ape stagnante cu un conţinut bogat de materii organice. Sectoarele cu pantă
redusă, unde curentul este slab, se remarcă o vegetaţie cu plante submerse: brădiş
(Myriophyllum verticillatum), broscariţă (Potamogeton natans), paşă (Potamogetum
crispus). În unităţile lacustre (naturale şi antropice) apar elemente plutitoare de genul:
lintiţa (Lemna minor).
În cursul superior, există o serie de plante bine fixate de pietre şi bolovani, cum sunt
muşchii (Fontinalis) şi algele filamentoase, care formează bioderma vegetală. Cele mai
multe specii ale biodermei sunt specii reofile – adică adaptate la un curent puternic al
apei. La adăpostul pietrelor şi a stâncilor din apropierea malurilor există o multitudine
de briofite şi alge albastre.

Fauna. Pe cursul superior al Crişului Alb există o faună în care predomină

larvele insectelor reofile - plecoptere, efemeroptere şi trichoptere. Pe părţile inferioare
ale galeţilor din patul albiei se găsesc chironomide în căsuţe formate din nisip grosier.
Plecopterele sunt cele mai frecvente în micile cascade formate în spatele bolovanilor,
fiind absente în zonele mâloase. Cea mai comună specie din grupul plecopterelor
pentru această zonă, este Nemoura cinerea. Specia Perla marginata este caracteristică
pentru zonele de izvor, dispărând pe măsură ce ne apropiem de cursul mediu.
Efemeropterele sunt reprezentate prin familiile Heptageniidae şi Baetidae,
caracteristice pentru condiţiile locale. În cadrul bentosului, densitatea oligochetelor este
mică în sectorul de izvor. Pe fitonectonul ce acoperă galeţii din cursul apei predomină
speciile fitofile, cea mai reprezentativă fiind Pristina rosea, cât şi unele specii de Nais.
Potamoplanctonul este constituit din rotiferi, hidracarieni, copepode. În patul
albiei, pe galeţi trăieşte Ancylus fluviatilis, iar în zonele cu curgere mai lentă apare şi
Radix peregra. Dintre chironomide specia Thienemanniella flavescens se identifică
doar în zona de izvor.
Efemeropterele sunt reprezentate prin familiile: Siphlonuridae,
Heptageniidea, Baetidae şi Ephemerellidae. Dintre nevertebrate apar frecvent larvele
de odonate şi plecoptere din familia Nemouridae.
Aval de localitatea Brad, apar pentru prima dată exemplare de melci acvatici
(Galba truncatula) la Aciuţa cât şi unionide bivalve (Unio crassus) la Almaş.
Unionidele sunt bine reprezentate prin 6 specii: Anodonta anatina, Anodonta
woodiana, Pseudanodonta complanata, Unio pictorum, Unio tumidus şi Unio crassus.
În zona de graniţă apare în grupuri mici şi Anodonta cygnaea.
20
 Ihtiofauna din cursul superior al Crişului Alb şi al afluenţilor acestuia este
reprezentată de exemplare adaptate la un curent puternic: zglăvocul, grindelul şi
păstrăvul (Salmo trutta fario) ,amonte de satul Criş şi pe valea Monesei. După
localitatea Brad, ihtiofauna este specifică zonei mrenei (Barbus meridionalis), alături
de care se întâlneşte scobarul (Chondrostoma nasus), cleanul (Leuciscus cephalus),
porcuşorul (Gobio sp.), nisipariţa (Sabanejewia romanica) şi se întinde până aval de
Ineu. Ihtiofauna din cursul inferior al Crişului Alb este cea specifică zonei crapului
(Cyprinus carpio) alături de care se găseşte plătica (Abramis brama), bibanul (Perca
fluviatilis), şalăul (Leuciperca sandra), ştiuca (Exos lucius), somnul (Silurus sp.) etc.

Specii adventive. Dintre plantele adventive pe valea Crişului Alb, pot fi

amintite sălcioara (Solidago canadensis), Sora soarelui (Helianthus decapetalus) şi
napii porceşti (Helianthus tuberosus), mărită-mă mamă (Rudbeckia laciniata),
Gârdurariţa (Sicyos angulata), Viţa de Canada,
Obligeana (Acorus calamus).

Arii protejate.
REZERVATIA DOSUL LAURULUI - Rezervaţie botanică situată pe Valea Lustiului.
Specie protejată: Laurul (Ilex aquifolium).
REZERVATIA BALTELE GURAHONT - Rezervaţie botanică situată pe raza
comunei Gurahonţ. Specie protejată: Centaurea simonkaiana Hav.- unicat în judeţ.
REZERVATIA “POIANA CU NARCISE ROVINA” - Rezervaţie botanică situată în
apropiere de Ineu. Specie protejată: narcisele (Narcissus stellaris).
REZERVATIA BALTA ROVINA. Rezervaţia zoologică cu o suprafaţă de 120 ha este
situată în apropierea oraşului Ineu, la nord-est de acesta.
Limitele rezervaţiei sunt variabile în funcţie de nivelul apei. Principalele specii
protejate: Barza neagra (Ciconia nigra), Codalb (Haliaeetus albicilla).
REZERVATIA MIXTA “DEALUL MOCREA” INEU. Rezervaţia se găseşte pe raza
oraşului Ineu în fondul forestier administrat de către Ocolul Silvic Ineu. Principalele
valori naturale protejate: Dealul Mocrea este un edificiu vulcanic, ce ocupa suprafaţă de
8 km. (4 km lungime şi 2 km lăţime) şi cu înălţimea maxima de 378 m altitudine
absoluta. Rezervaţia cuprinde o pădure cvasivirgină cu specii de cer, gârniţă, gorun,
stejar pufos, tei, carpen, salcâm, jugastru, arţar cu exemplare rare care ating şi vârsta de
300 de ani.
REZERVATIA NATURALA MIXTA MONEASA - este unul din ultimele carsturi
împădurite din Europa, conservarea sa, ca un relict, fiind o acţiune de un covârşitor
interes pentru protecţia naturii. Motivaţiile sunt următoarele:
- existenţa staţiunii balneo - climaterice Moneasa;
- în zonă se întâlnesc calcare triasice în alternanta cu cele jurasice în care au fost
generate forme ero- şi endocarstice specifice. In bazin au fost descoperite 67 de pesteri
si avene, ceea ce reprezintă 60% din peşterile munţilor Codru Moma (Peştera cu apa de
la Moara 2012m, Paneul Teiului 2347m, Peştera Valea Burii 507m, peştera Liliecilor
etc.)

21
-exista un bogat înveliş de vegetaţie alcătuit din păduri de foioase, care adăpostesc o
faună variata şi de asemenea un microclimat puternic ionizat cu influente pozitive
asupra sănătăţii omului.
REZERVATIA CU SOLURI SARATURATE DE LA SOCODOR - se afla în
Câmpia Crişurilor, ea se găseşte pe raza comunei Socodor şi însumează 95 ha. Zona
este protejată pentru covorul vegetal alcatuit din specii halofile, xerofile şi neofile
(Festuca pseudovina, Statice gmelini, Hordeum histrix, Artemisa maritime, Poa
bulbosa var. vivipara, Cynodon dactylonl,Puccinellia distans, Camphorosma ovata,
Pholiurus panonicus, Agrostis stolonifera, Plantago lanceolata, Polignum aviculare
etc.).
REZERVATIA “DEALUL PLESA” SEBIS - în apropierea oraşului Sebiş, pe dealul
Pleşa, până în apropierea localităţii Livada. Specia protejată: Gimpele (Ruscus
aculeatus).
GRADINA BOTANICA MACEA.Rezervaţia este situată în intravilan. Specii
protejate: tisa (Taxus baccata) vechi de 350-400 de ani, specii de cvercinee tot la fel de
monumentale. Tot aici vegetează un număr de 1.901 unităţi taxonomice.

CAPITOLUL VIII
SOLURILE
Învelişul pedologic are un rol important în formarea şi scurgerea aluviunilor.
Ploile torenţiale prin acţiunea lor mecanică de dislocare de particule fine cât şi acţiunea
de spălare şi transport a apelor de şiroire vor contribui la formarea debitului de aluviuni
şi la creşterea turbidităţii.
Principalele soluri de pe valea Crişului Alb. Multitudinea factorilor
pedogenetici (umezeală, temperatură, alterarea rocilor, vegetaţia, etc) din cuprinsul
bazinului Crişului Alb a dus la definitivarea unui strat edafic cu aspect de mozaic ce
include soluri zonale şi azonale.

SOLURILE ZONALE. Clasa argiluvisolurilor include soluri care au

orizontul Bt îmbogăţit în argilă migrată, fiind soluri care se dezvoltă şi evoluează în
zonele împădurite. Din această clasă întâlnim următoarele tipuri de sol: soluri brune
luvice (brune podzolite) şi luvisolurile albice (soluri podzolice argiloiluviale). Clasa
cambisolurilor are o largă răspândire pe valea Crişului Alb în zona cursului mediu şi
superior (depresiunile Gurahonţ, Hălmagiu, Brad) fiind reprezentată de solurile brune
eu-mezobazice şi acide. Clasa molisolurilor include soluri al căror caracter de
diagnostic este dat de orizontul A molic de culori închise, cu conţinut de humus de 1 –
20%, cu structură gromelurară, grăunţoasă sau poliedrică. Această clasă este
reprezentată pe valea Crişului Alb de cernoziomuri, soluri cernozimoide şi rendzinele.
SOLURILE AZONALE. Solurile azonale numite şi intrazonale, sunt soluri care iau
naştere sub acţiunea unor factori pedogenetici locali. Aceste soluri sunt grupate în mai
multe clase, iar pe valea Crişului Alb mai frecvente sunt solurile hidromorfe,
halomorfe, vertisoluri şi soluri neevoluate, trunchiate şi desfundate. Clasa solurilor
hidromorfe cuprinde solurile care s-au format şi evoluează în condiţiile unui exces de
apă pe o mare perioadă de timp. Pe valea Crişului Alb apar următoarele tipuri de soluri
hidromorfe: lăcoviştile, solurile gleice şi pseudogleice, soluri negre clinohidromorfe,
22
etc. Clasa soluri halomorfe cunoscute şi ca soluri saline şi alcaline sau mai general
sărături, sunt soluri ce au ca orizont de diagnostic orizonturile salic (sa) şi natric (na).
Condiţia acumulării sărurilor solubile o reprezintă relieful depresionar şi climatul arid.
Apa freatică constituie principalul factor de salinizare. Principalele subtipuri de soluri
halomorfe întâlnite (Chişineu Criş – Socodor) sunt: soloneţul şi solonceacul. Clasa
vertisoluri include un singur tip de sol, cel de vertisol cu extindere restrânsă. Este un
sol ce se formează pe un material parental argilos în condiţii de variabilitate climatică
(preciitaţii). Clasa solurilor neevoluate, trunchiate sau desfundate include acele
soluri care se află într-un stadiu incipient de evoluţie, care prezintă cel mult un orizont
de bioacumulare, incomplet dezvoltat, situat direct pe roca mamă. Pe valea Crişului Alb
am întâlnit următoarele tipuri: litosoluri, soluri aluviale şi regosoluri.

PARTEA A III-A
RESURSELE DE APĂ DIN BAZINUL CRIŞULUI ALB
Resursele de apă din bazinul Crişului Alb sunt constituite din reţeaua
hidrografică (permanentă şi temporară) la care se adaugă izvoarele şi apele subterane
(de suprafaţă şi de adâncime), lacurile artificiale şi naturale, heleştee şi iazuri.

CAPITOLUL IX
APELE CURGATOARE
Crişul Alb este un organism hidrografic de ordinul I faţă de colectorul său,
Tisa. El colectează apele din partea de sud şi sud-vest a Munţilor Apuseni (judeţele
Arad şi Hunedoara). În bazinul Crişului Alb predomină reţeaua permanentă dispusă
asimetric. În câmpie asimetria se accentuează, afluenţii de pe partea stângă fiind mai
extinşi.
Principalii afluenţi ai Crişului Alb sunt: Bucureşci (S = 84 km 2; L = 17 km),
Luncoiul (S = 67 km2; L = 11 km), Vaţa (S = 87 km 2; L = 24 km), Băneşti (S = 111
km2; L = 19 km) figura 9.1., Tăcăşele cu lungime de 19 km şi o suprafaţă bazinală de
71 km2 (figura 9.2.) în bazinul căruia se află izbucul de la Călugări, Sebişul (211 km 2,
lungime de 30 km, izvor la altitudine de 838 m) pe partea dreaptă, Chisindia (lungime
de 21 km şi suprafaţa bazinului hidrografic de 102 km 2) pe partea stângă. De menţionat
este şi existenţa Canalului Morilor, construit în anul 1857. Acesta prezintă 45 km
lungime, 2,4 metri lăţime şi se desprinde din Crişul Alb amonte de localitatea Buteni
(printr-o priză de apă de 2,5 m 3). Trece printr-un sifonaj pe sub Cigher şi Canalul
Matca, pentru a reveni în apropiere de graniţa de stat a României prin intermediul
Canalului Ciohoş în Crişul Alb.
În bazinul Crişului Alb mai există acumularea de la Mihăileni (10,3 mil mc) şi
un număr de 9 lacuri piscicole (Ineu, Rovina, Bocsig, Socodor, Pilu, Seleuş, Mânerău)
alimentate din Canalul Morilor, Canalul Gut sau alte canale de drenare.

9.1. Activitatea hidrometrică în bazinul Crişului Alb.

Activitatea hidrometrică din bazinul Crişului Alb are la bază cercetări şi
măsurători datând din a doua jumătate a secolului XIX. În jurul anului 1850 – 1857 pe
baza acestor măsurători se proiectează şi se execută Canalul Morilor cu scopul de a
diminua debitele crescute ale Crişului Alb.

23
 O organizare şi o dezvoltare apreciabilă a staţiilor hidrometrice se produce
după 1950 odată cu reorganizarea sistemului de gospodărire al apelor din România.
După această dată pe Crişul Alb se fac măsurători la următoarele posturi hidrometrice:
Crişcior, Gurahonţ, Bocsig şi Chişineu Criş.
La ora actuală în bazinul Crişului Alb există 2 staţii hidrologice: Brad care
centralizează date de la posturile hidrometrice - Buceş, Blăjeni, Bucureşci, Crişcior,
Brad, Hălmagiu, Hălmăgel, Gurahonţ, Brazi şi Ineu care centralizează date de la
posturile hidrometrice Chisindia, Sebiş, Ineu, Timercea, Tauţ, Chier, Târnova, Seleuş şi
Chişineu Criş.

9.2. Elemente legate de bazinul hidrografic

Cumpăna apelor - delimitează bazinul Crişului Alb de bazinele învecinate, la
sud bazinul Mureşului, la nord bazinul Crişului Negru, la nord-est bazinul Arieşului
Mare şi Mic iar la est de bazinele Abrud, Ampoi şi Geoagiu. Lungimea totală a
cumpenei de ape pe teritoriul României este de 432 km, din care pe malul drept 162 km
şi 270 km pe malul stâng. Coeficientul de sinuozitate al cumpenei de apă este de: 1,87.
Date privind suprafaţa principalelor bazine hidrografice. Bazinul Crişului
Alb are pe teritoriul României o suprafaţă de 3957 km2, adică 92% din bazinul său
(4240 km2). Din această suprafaţă 69 % (circa 2730 km2) se dispune pe partea stângă a
bazinului hidrografic şi 31 % (1227 km2) pe partea dreaptă. Pe malul drept suprafeţele
de bazin ale afluenţilor de ordinul I ocupă circa 68,9% (846 km 2 din cei 1227 km2), iar
pe malul stâng 91% (2486 km2 din cei 2730 km2 aferenţi malului stâng). Suprafeţele
interbazinale (figura 9.7.) dintre bazinele afluenţilor de ordinul I ai Crişului Alb ocupă
o suprafaţă de 625 km 2, din care 244 km2 (39%) pe malul stâng şi 381 km 2 (61%) pe
malul drept. Bazinul Crişului Alb este cu 13% mai mic decât bazinul de recepţie al
Crişului Negru şi cu 64% mai mare decât cel al Crişului Repede.
Lungimea şi lăţimea bazinelor hidrografice. Lungimea şi lăţimea bazinului
hidrografic sunt parametri de formă care definesc suprafaţa de recepţie. Bazinul
Crişului Alb având o dezvoltare uniformă prezintă o lăţime maximă de 44 km.
Principalii afluenţi ai Crişului Alb se înscriu cu lărgimi maxime ale bazinelor de
recepţie între 1,6 km (Craicovi), 14 km (Sighişoara) şi 24 km (Cigher). Majoritatea
afluenţilor Crişului Alb nu depăşesc 10 km lăţime. Crişul Alb prezintă o lăţime medie
de 27,8 km. Pentru bazinele secundare lăţimile variază de la 1-2 kilometri la 19 km, ca
de exemplu: Valea Satului (6,95 km), Luncoiu (6,38 km), Bucureşci (6,94 km), Vaţa
(6,70 km), Sighişoara (9,21 km), V. Mare (2,61 km), Sebiş (8,50 km), Cigherul (19,02
km), Iosei (4,68 km), Tăcăşele (4,70 km), Ribiţa (5,43 km) şi Bradul (2,67 km).
Coeficientul de asimetrie. Crişul Alb prezintă o uşoară asimetrie având în
vedere că din suprafaţa totală de 4240 km 2, 69 % (circa 2926 km2) se dispune pe partea
stângă a bazinului hidrografic şi 31 % (1314 km2) se dispune pe partea dreaptă. Din
calcule rezultă un coeficient de asimetrie de 0,75 pentru Crişul Alb, asimetrie ce este
mai accentuată aval de confluenţa cu valea Sebiş, de unde cumpăna apelor de pe malul
drept este foarte apropiată şi indecisă. În ceea ce priveşte bazinele afluenţilor secundari,
ele prezintă coeficienţi de asimetrie foarte diferiţi: Cigher (1,21), Potoc (1,01),
Prăvăleni (0,99), Baldovin (0,96). Cele mai mici valori ale coeficientului de asimetrie
se observa la bazinele Vaţa (0,01), Dumbrăviţa (0,06), Băneşti (0,10), Juncu (0,11).
24
 Altitudinea medie a bazinelor. În ţara noastră bazinul Crişului Alb prezintă o
altitudine medie de 330 m. În cursul superior (până la Crişcior) Crişul Alb coboară
puternic astfel încât altitudinea medie este de 610 m, după care panta râului scade uşor
şi altitudinea medie a bazinului ajunge la 515 m la Gurahonţ şi 437 la Ineu. Altitudinile
medii ale bazinelor principalilor afluenţi sunt diferite, în funcţie de unităţile de relief în
care se află. Altitudinile medii cele mai mari se observă la bazinele Valea Satului (695
m), Ribiţa (673 m), Birtin (641 m). Altitudinile medii cele mai mici se observă la
afluenţii care au bazinul de recepţie în zona de câmpie: Valea Nouă- Chiser (104 m),
Gut (157 m), Trei Holâmburi (158 m) şi Potoc (174 m).
Panta medie a bazinelor şi a văilor principale. În cursul superior, Crişul
Alb are un profil longitudinal accentuat, bazinul având o pantă medie de 9-25 m/km. La
Crişcior după un parcurs de 31 km râul coboară deja la altitudini mici (291 m). De aici
până la Ineu, pe o distanţă de 150 km cursul are o cădere de 187 m, ceea ce se apropie
de căderea de 1,2 m/km, deci valori caracteristice depresiunilor şi culoarelor cu
puternice aluvionări. Pantele longitudinale ale Crişului Alb scad până la Chişineu Criş
la 0,7 m/km iar în aval, în sectorul de câmpie, până aproape de Vărşand panta are valori
de 0,2 - 0,3 m/km. Panta medie a bazinului Crişului Alb este de 4 ‰ şi scade de la E la
V, până la Crişcior este de 25‰, în sectorul mijlociu coboară între 2-1‰ iar în câmpie
atinge 0,50 - 0,21‰. Panta cea mai mare corespunde zonei montane, care reprezintă
principala suprafaţă de recepţie a Crişului Alb.

9.3. Organizarea reţelei hidrografice.

Organizarea şi ierarhizarea reţelei hidrografice din bazinul Crişului Alb.
Bazinul Crişului Alb are un aspect dendritic şi simetric, colectând apele din partea de
sud şi sud-vest a Munţilor Apuseni (judeţele Arad şi Hunedoara). Majoritatea
afluenţilor îşi au originea pe versanţii sudici ai Bihorului, în Muntele Găina, Piatra
Aradului, versantul de vest al Munţilor Codru-Moma, versantul nordic al Munţilor
Zărand. Sistemul hidrografic al Crişului Alb totalizează un număr de 100 afluenţi din
care 41 sunt afluenţi de ordinul I, 48 de ordinul II, 10 de ordinul III şi un afluent de
ordinul IV.
Lungimea râurilor din bazinul Crişului Alb - definită ca distanţa în linie
sinuoasă dintre izvor şi gura de vărsare. Crişul Alb are o lungime 248 km. Dintre
afluenţii Crişului Alb (afluenţi de ordinul I) se remarcă Cigherul cu o lungime de 56 km
şi valea Sebiş cu o lungime de 30 km. Restul afluenţilor de ordinul I sunt cu lungimi
mai mici de 25 km. Dintre cei 48 sunt afluenţi de ordinul II ce însumează 533 km,
afluenţii de pe malul drept însumează 111 km şi 422 km pe malul stâng. Din cei 10
afluenţi de ordinul III ai Crişului Alb, cel mai lung curs îl are Luncşoara (16 km) şi cel
mai scurt Valea Omeagului (5 km).
Coeficientul de sinuozitate al râurilor din bazinul Crişului Alb. Pe
ansamblul său Crişul Alb are un coeficient de sinuozitate de 1,92. Amonte de
confluenţa cu valea Sebiş coeficientul de sinuozitate este de 2,60, iar după confluenţa
cu valea Sebiş, coeficientul de sinuozitate este de 1,38. Dintre afluenţi de ordinul I ai
Crişului Alb, cel mai sinuos organism este Vaţa cu un coeficient de 2,90 şi Bucureşci cu
un coeficient de 1,56. Sinuozitatea cea mai scăzută o au: Trei Holâmburi cu coeficient
de 1.02, Valea Plaiului cu 1.03, Prăvăleni cu 1.04 şi Ociu cu 1.05.
25
 Coeficientul de ramificare al râurilor. Ramificarea unui râu se exprimă prin
coeficientul de ramificare (despletire), care se calculează ca raport dintre suma lungimii
tuturor braţelor despletite şi lungimea braţului principal. La ora actuală Crişul Alb este
îndiguit aval de localitatea Bocsig şi până la frontieră. Odată cu aceste lucrări de
îndiguire s-au realizat şi corecţii ale albiei, eliminându-se o serie de braţe şi despletiri.
Densitatea reţelei hidrografice din bazinul Crişului Alb. În bazinul
Crişului Alb lungimea reţelei hidrografice totale este 1477 km iar suprafaţa bazinului
hidrografic este de 4240 km2. Din raportul 1477/4240 rezultă o densitate a reţelei
hidrografice în bazinului Crişului Alb de 0,35 km/km 2, asemănătoare densităţii medii
pe ţară, care este de circa 0,33 km/km2. Analizând pe bazine secundare se constată că
afluenţii cu cea mai mare densitate a reţelei hidrografice sunt: Craicovi (1,000 km/km 2),
Dumbrăviţa (0,909 km/km2), Tebea şi Ociu (0,687 km/km 2), Feniş (0,692 km/km2).
Printre afluenţii a căror bazine au o densitate hidrografică medie se numără: Crocna
(0,563 km/km2), Tăcăşelele (0,464 km/km2), Sebiş (0,469 km/km2). Densitate mică a
reţelei hidrografice se remarcă în bazinul hidrografic Valea Plaiului (0,294 km/km 2) şi
Cigher (0,311 km/km2).

9.4. Caracterizare hidrologică a principalelor sisteme hidrografice

din bazinul Crişului Alb.
Sistemul hidrografic al Crişului Alb este format din râuri alohtone, care vin
din munte, au debite ridicate şi permanente şi râuri autohtone, cu obârşia în dealurile
piemontane, caracterizate prin bazine mici de colectare a apei, debite scăzute şi un
caracter temporar.
Sectorul superior al Crişului Alb ţine până în amonte de Blăjeni, şi se
caracterizează printr-un relief mai accidentat datorită atât unei litologii variate (gresii,
calcare, piroclastite, şisturi cristaline) cât şi numeroasei reţele de văi. Sectorul mijlociu
corespunde marelui golf depresionar al Zărandului, care pătrunde până amonte de
Sebiş, de unde se continuă cu celelalte depresiuni din cursul superior. Din acest sector
bazinul Crişului Alb devine asimetric, cel mai extins este bazinul Cigherului de pe
partea stângă (suprafaţă de 856 km2). De la Sebiş până la Ineu interfluviul drept devine
foarte îngust; circa 1,5- 2 km despart bazinul Crişului Alb de bazinul Crişului Negru
prin afluentul acestuia – Teuzul.
De la Răpsig, golful Zărandului se deschide larg, confundându-se cu Câmpia
Crişului Alb, acesta fiind şi ultimul sector al bazinului. În această zonă Crişul Alb
meandrează puternic şi prezintă numeroase braţe părăsite.
Principalii afluenţi din cursul superior sunt: Valea Satului, Luncoiul, Vaţa,
Sighişoara, Valea Mare, Cigherul, Valea Sebiş, Ioşa, Tăcăşele în bazinul căruia se află
izbucul de la Călugări, Râbiţă, Brad, canalul Morilor şi canalul Matca.

9.5. Regimul hidrologic.

26
 Caracterizarea regimurilor hidrologice s-a realizat încă din anul 1956, pe baza
caracteristicilor repartiţiei scurgerii în timpul anului şi a surselor de alimentare. Astfel
Crişul Alb se încadrează la un regim hidrologic de tipul pericarpatic vestic.
Sursele de alimentare. Cursurile de apă din bazinul Crişului Alb au o
alimentare complexă, în care intră surse subterane (3%-19%) şi surse de suprafaţă
reprezentate de ploi şi zăpezi.
Scurgerea medie multianuală. Scurgerea medie multianuală se exprimă cel
mai bine prin debitul modul sau debitul mediu multianual Q0 (m3/s). Pentru calculul
acestuia s-au analizat şiruri de date din perioada 1950 - 2003 (54 de ani) la staţiile
hidrometrice de referinţă de pe cursul Crişului Alb (Crişcior, Gurahonţ, Chişineu Criş).
Astfel, staţia Blăjeni controlează o suprafaţă de 106 km 2 cu un debit de 2,31
m3/s, la Crişcior 3,36 m3/s (324 km2), Gurahont 10,0 m3/s (1413 Km2), la Chişineu Criş
21,7 m3/s (3580 km2) şi la frontieră 23,5 m3/s. Afluenţii cu cea mai mare contribuţie la
alimentarea Crişului Alb sunt: Valea Deznei (2,57 mc/s) şi Cigherul (1,29 mc/s).
Debitul mediu specific - reprezintă volumul de apă ce se scurge în unitatea
de timp de pe o anumită unitate de suprafaţă. Debitul mediu specific cel mai mare pe
Crişul Alb se înregistrează în cursul superior. Astfel la staţia Crişcior se înregistrează o
medie de 10,37 l/s/kmp pe când la Chişineu Criş debitul mediu specific înregistrat este
cel mai mic (5,89 l/s/kmp). Valea Sebiş (Dezna) afluent principal pe partea dreaptă a
Crişului Alb, are la staţia Sebiş un debitul mediu specific de 12,35 l/s/kmp.
Volumul scurgerii medii W0 (m3) se calculează cu ajutorul formulei:
Wo = T  Q0  106, şi creşte, ca şi debitele, odată cu mărimea suprafeţei de recepţie.
Astfel la Crişcior (324 km2) se înregistrează 105,659 mil.m3 /an, la Gurahonţ (1413
km2) 315,360 mil.m3 /an şi la Chişineu Criş (3580 km2) 665,409 mil.m3 /an.
Tabelul 9.5.4. – Date despre scurgerea medie în bazinul Cruşului Alb.
Nr. Râul Staţia Q0 (m3/s) q0 (l/s/km2) W0 (mil m3 /an)
Crt.
1. Crişul Alb Crişcior 3,36 10,37 105,960
2. Crişul Alb Gurahonţ 10,0 7,07 315,360
3. Crişul Alb Ineu 18,5 7,47 583,416
4. Crişul Alb Chişineu Criş 21,7 5,89 665,409
5. V. Dezna Sebiş 2,57 12,35 81,047
6. Cigher Chier 1,29 2,89 40,681

Scurgerea medie lunară, anuală şi anotimpuală. Din analiza datelor

hidrometrice înregistrate la cele trei staţii de referinţă – Crişcior, Gurahonţ, Chişineu
Criş, de pe Crişul Alb (tabelul 9.11.), se observă debite medii lunare foarte scăzute în
lunile august (sfârşit de vară), septembrie şi octombrie (început de toamnă), urmând ca
ele să crească în lunile de iarnă pentru a atinge un maxim în lunile de primăvară (martie
– aprilie).
Tabelul 9.11. - Variaţia lunară a scurgerii medii (m3/s) în perioada 1950-2003 în bazinul
Crişului Alb.
Râul / I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII
Staţia hidro.
Crişul Alb 3.59 5,49 6,52 5,66 3,93 3,56 2,15 1,09 1,11 1,39 2,02 3,86
Crişcior
Crişul Alb 11,0 18,3 18,2 15,6 12,2 11,6 6,79 3,55 2,83 3,40 5,65 11,0

27
 Gurahonţ
Crişul Alb 25,7 38,6 39,9 35,8 25,4 23,5 14,3 7,37 6,81 7,95 11,2 23,4
Ch-Criş
Valea Dezna 3,16 4,43 4,41 4,15 2,76 2,71 1,78 0,96 0,89 1,61 1,62 3,17
Sebiş
Cigher 1,46 2,68 1,04 1,92 1,54 1,61 0,77 0,55 0,4 0,41 0,54 1,29
Chier
*după Direcţia Ape Crişuri - Oradea.
De exemplu la staţia hidrometrică Gurahonţ, staţie de referinţă pentru Crişul
Alb, debitele medii lunare cele mai mici se înregistrează în luna august septembrie -
sfârşit de vară (început de toamnă), urmând ca ele să crească în lunile de iarnă pentru a
atinge un maxim în lunile februarie (sfârşit de iarnă – început de primăvară).
O analiză procentuală ne arată că în lunile de sfârşit de iarnă şi început de
primăvară (februarie – aprilie) scurgerea medie reprezintă 44,5% din totalul scurgerii
anuale pe când în perioada de toamnă (lunile septembrie – noiembrie) scurgerea medie
reprezintă doar 12,7% din totalul scurgerii.
Variaţia debitelor medii anuale Qm (m 3/s). Din analiza scurgerii Qm în
timp, rezultă ani cu debite medii foarte mari - în 1980 (37,3 m 3/s) cu 170% mai mare
faţă de debitul modul (21,7 m3/s) la Chişineu Criş şi în 1970 (51,5 m3/s), intercalaţi cu
grupe de valori mai reduse decât primele şi delimitate de ani cu debite medii scăzute în
1961 (7,96 m3/s), şi 1984 (11,9 m3/s cu mult mai mic decât debitul mediu multianual).
Scurgerea medie anotimpuală: Primăvara (III-V), se înregistrează scurgerea
cea mai mare din bazin, cu valori procentuale cuprinse între 39,8% în zona montană –
la Crişcior (din scurgerea anuală) şi 38,8% în regiunea de câmpie – la Chişineu Criş,
ceea ce determină de multe ori viituri şi inundaţii catastrofale.
Vara (VI-VIII), deşi cad cele mai mari cantităţi de precipitaţii (171.7 - 254.6
mm), scurgerea este mai scăzută decât iarna şi primăvara, datorită pierderilor ridicate
de apă prin evaporaţie şi evapotranspiraţie (350-370 mm) şi infiltraţii. Vara, scurgerea
cea mai mare se înregistrează la Gurahonţ (18,3%) şi la Chier (18,9%).
Toamna (IX-XI), când predomină alimentarea din sursele subterane, se
înregistrează debitele cele mai scăzute pe toate cursurile din bazin. Scurgerea în acest
anotimp este cuprinsă între 9,9% şi 17,1%.
Iarna (XII-II), deşi se înregistrează cele mai puţine precipitaţii, este al doilea
anotimp cu scurgere ridicată, datorită faptului că alături de precipitaţiile solide, bazinul
Crişului Alb beneficiază de frecvente ploi aduse de masele de aer din V şi SV şi de
temperaturi uneori pozitive, care sporesc scurgerea superficială (pe un sol îngheţat sau
saturat cu apă) prin topirea parţială sau totală a stratului de zăpadă. Valorile scurgerii
variază de la 32% la Crişcior la 35% Chier.
Scurgerea maximă - pentru Crişul Alb a fost analizată pe baza datelor
provenite de la cele trei staţii hidrometrice: Crişcior (în perioada 1969 – 2004),
Gurahont (1954-1999), Chişineu Criş (1954-1963, 1967-1972, 1976-2003). S-au
analizat şi datele de la cei doi afluenţi principali Cigherul la staţia Chier (1976-1993) şi
Sebişul (valea Dezna) la Sebiş (în anii 1976-2004). La staţia hidrometrică Gurahonţ
debitele maxime variază între 54,8 m3/s (în anul 1961) şi 544 m3/s (în anul 1995), iar la
Crişcior între 16,3 m3/s (1961) şi 192 m3/s (1970). La staţia hidrometrică Chişineu Criş
debitul maxim variază între 61,8 m 3/s (1967) şi 704 m 3/s (1981). Pe afluentul principal

28
de pe partea stângă – Cigherul, debitul maxim anual este cuprins între 5,47 m 3/s (în
anul 1991) şi 84,3 m3/s (1962). Valea Sebiş (afluent de dreapta) prezintă debite maxime
ce oscilează între 13,2 m3/s (1992) şi 181 m3/s (în anul 1981). Debitul maxim
maximorum a fost înregistrat la staţia hidrometrică Chişineu Criş la data de 07 aprilie
2000 în cantitate de 704 m3/s.

Scurgerea minimă. Din analiza debitelor minime zilnice, lunare si anuale

pentru perioada 1950 – 2000 se observă că valorile cele mai mici s-au înregistrat în
anii: 1958, 1961, 1968, 1971, 1972, 1984, 1990, 1992 şi 1994, însă recordul a fost
deţinut de anul 1961. În anul 1961 a fost înregistrat debitul de etiaj (debitul minim
minimorum) pentru toate staţiile hidrometrice de pe valea Crişului Alb.

9.6. Fenomene hidrologice de risc

Viiturile. Bazinul Crişului Alb, aşezat în vestul ţării, beneficiază de influenţe
climatice din SV, V, şi NV care condiţionează căderea de precipitaţii destul de bogate
(500-1200 mm/an). Din aceste căderi de precipitaţii, circa 4-5% depăşesc limita de 20
mm şi pot da naştere la viituri de amplitudini diferite pe toate cursurile din bazin, cu
urmări asupra cursului principal. Viiturile sunt generate de către ploile torenţiale, de ce -
le de durată sau în urma topirii stratului de zăpadă peste care se suprapun frecvente
ploi.
În bazinul hidrografic al Crişului Alb în perioada 1955 – 2000 s-au înregistrat
o mulţime de viituri, cel mai adesea 1 – 2 viituri pe an (1966, 1970 1974, 1986, 1999 şi
2000).Ele pot avea un singur vârf maxim (viituri monoundice) cum au fost cele din anii
1979 (prima viitură), 1982, 1985, 1986, sau cu mai multe vârfuri (viituri poliundice)
cum sunt cele din 1979 – viitura II, 1984 (cu două vârfuri) sau mai multe vârfuri. Tot în
cadrul viiturilor cu mai multe vârfuri sunt şi cele produse în anii 1958, 1962, 1970,
1974, care au un vârf principal (maxim) şi două vârfuri mai mici (secundare).

Secarea râurilor. Din analiza datelor înregistrate la staţiile hidrometrice şi

din observaţiile pe teren rezultă că fenomenul de secare se produce preponderent
toamna, în luna septembrie, eventual octombrie, când pe unii afluenţi ai Crişului Alb
rezervele de apă scad prin drenare până la epuizare.
Din analiza datelor existente (măsurători şi observaţii din ultimii 50 de ani) se
constată că din cele 81 cursuri de apă afluente Crişului Alb, mai bine de jumătate (adică
41) nu seacă niciodată. Afluenţii care seacă anual sunt în număr de 20 (circa 25%) iar
restul seacă într-o perioadă de 1 la 50 de ani.

9.7. Tipuri de regim hidrologic

După Prof. Dr. Pişota, Crişul Alb prezintă un regim hidrologic de tip panonic.
Scurgerea lui se caracterizează prin debite medii mari spre „sfârşitul lunii februarie”,
după care aproape tot timpul anului persistă apele mici. În unele primăveri cu umiditate
abundentă pot apărea viituri cu caracter brutal.

9.8. Debitul solid

29
 Pentru cunoaşterea regimului de scurgere a debitului solid în perioada 1954-
2003, s-au analizat debitele solide (R kg/s), turbidităţile medii (ρ g/mc) şi scurgerea
specifică solidă (γ t/ha. an) la staţiile Crişcior, Gurahonţ şi Chişineu Criş (tabelul 9.25.).
Tabelul 9.25. – Parametrii specifici ai scurgerii medii de aluviuni în suspensie
pe râul Crişul Alb (1952-2003).
Rostul Hmed (m) Qmed (mc/s) Rmed (kg/s) ρmed (kg/mc) γmed (t/ha. an)
hidrometric
Crişcior 610 3,36 2,77 0.82 0,22
Gurahonţ 581 10,0 9,72 0.97 0,20
Chişineu Criş 351 21,7 10,6 0.48 0,28
* după Direcţia Ape Crişuri - Oradea.
Scurgerea minimă a aluviunilor a avut loc în anii 1958, 196l, 1964, 1968,
1971, ani în care au căzut precipitaţii sub valorile normale (334-490 mm/an) şi maximă
în anii 1952, 1955, 1960, 1965, 1966, 1970, 1974, 1981, 1991, 1999 şi 2000 cu
precipitaţii (692-762 mm/an) peste media multianuală.
Primăvara se înregistrează 3,79 kg/s în cursul superior - la Crişcior, ce
reprezintă 33,37% din scurgerea anuală şi 14,3 kg/s în bazinul inferior (la Chişineu
Criş), respectiv 34,99% din volumul anului mediu. Valorile cele mai scăzute se produc
toamna, de 1,02 kg/s (9,16%) la Crişcior şi 3,15 % (7,53%) la Chişineu Criş. Scurgerea
maximă a debitului solid corespunde alimentări râurilor din surse de suprafaţă, iar cea
minimă, din subteran.
De pe suprafaţa de recepţie a Crişurilor se îndepărtează anual peste 620.000
m3 de material în suspensie (0,041 mm/an) iar din bazinul Crişul Alb, un strat de 0,087
mm/an. Din studiile efectuate în zona îndiguită a Crişului Alb rezultă că în ultimii 115
ani a fost depus în albia majoră (între diguri) un strat mediu de 100 cm, ce reprezintă 20
% din volumul aluviunilor transportate, care au micşorat în mod progresiv secţiunea de
scurgere dintre diguri, fapt care a dus la necesitatea supraînălţării periodice a digurilor
şi la mărirea distanţei dintre ele (de la 100 la 200 m).

9.9. Proprietăţile fizico-chimice ale apelor

Proprietăţile organoleptice ale apei sunt reprezentate de acele caracteristici
care impresionează organele noastre de simţ. Atât gustul, cât şi mirosul apei, deşi au ca
principală caracteristică un mare grad de subiectivitate, totuşi au, din punct de vedere
sanitar, o valoare deosebită. În primul rând influenta lor asupra utilizării apei este
hotărâtoare, deoarece reacţiile pe care le determină pot duce la limitarea până la
excluderea folosirii apei respective.
În timp, Crişul Alb a fost de nenumărate ori poluat, îndeosebi cu produse de la
exploatările miniere din cursul său superior. În trecut datorită spălării minereului aurifer
cu apă provenită din Criş, apa acestuia avea o mare încărcătură de suspensii, de unde se
trage şi numele de „Crişul Alb“.
Principalele aspecte care se au în vedere la studierea proprietăţilor fizico-
chimice ale apei din bazinul Crişului Alb sunt: temperatura, regimul de îngheţ şi
caracteristicele hidrochimice.
Temperatura apei râurilor din bazinul Crişului Alb. În zona înaltă a
bazinului, apa Crişului Alb şi a principalilor afluenţi se caracterizează aproape tot
timpul anului prin valori pozitive. Cu toate acestea în lunile de iarnă când temperaturile
30
aerului scad sub –10 ºC, apele Crişului Alb şi a afluenţilor săi prezintă fenomenul de
îngheţ, uneori chiar îngheţ total situaţii în care temperatura apei scade sub 0 ºC. În
cursul mediu şi inferior tempera medie anuală a apei este crescută cu 1-2 ºC, tot timpul
anului faţă de cursul superior. Măsurătorile de temperatura apei la mal efectuate în
prima decadă a lunii August 2006 pe cursul Crişului Alb relevă o temperatură medie de
19,2 ºC la Crişcior, 19,6 ºC la Gurahonţ, 20,4 ºC la Bocsig şi 21 ºC la Chişineu Criş.
Crişului Alb şi afluenţii săi se caracterizează în timpul anului prin valori
pozitive pornind de la 1-2 ºC iarna şi ajungând la temperaturi maxime zilnice ale apei
(produse în iulie-august) cuprinse între 24 – 28 ºC (staţia Crişcior). Maxima absolută a
fost de 30ºC la data de 21.07.1960.

Temperaturi maxime ale apei înregistrate pe Crişul Alb.

Postul hidrometric Temperatura maximă Data producerii
anuală (ºC)
Crişcior 30 21.07.1960
Gurahonţ 29,4 30.06.1963
Chişineu Criş 30 20.07.1960
* după Pompiliu Miţă, Teză de doctorat -Bucureşti 1986.

Regimul de îngheţ al Crişului Alb.

Frecvenţa formaţiunilor de gheaţă. Durata medie cu formaţiuni de gheaţă de pe
Crişul Alb este diferită de la un post hidrometric la altul. Astfel, după Pompiliu Miţă
(1986), la Crişcior durata medie cu formaţiuni de gheaţă este de 38 zile cu variaţii
maxime şi minime între 95 şi 4 zile pe când la Gurahonţ, durata medie cu formaţiunilor
de gheaţă este de 40 zile cu variaţii maxime şi minime între 101 şi 3 zile. La Chişineu
Criş durata medie cu formaţiuni de gheaţă este de 36 zile cu variaţii maxime şi minime
între 102 şi 8 zile.
În ultimii 80 de ani cele mai importante fenomene de iarnă au fost înregistrate
în iernile 1953/1954, 1963/1964 şi 2002/2003 care au durat între 71 – 96 de zile, cu pod
de gheaţă între 20 – 30 cm în bazinul superior şi 24 – 45 cm în bazinul inferior. Valori
maxime au fot înregistrate la Bocsig, 62 cm la 31.01.1964 şi la Sebiş, 64 cm la
30.01.1964.
De menţionat este faptul că în bazinul Crişului Alb au fost înregistraţi ani fără
fenomene de iarnă pe râuri (1952/1953, 1954/1955, 1960/1961) datorită maselor de aer
cald cu origine vestică.
Frecvenţa producerii formaţiunilor de gheaţă (gheaţă la mal şi sloiuri),
exprimată procentual din totalul iernilor analizate este de 89,7 la Crişcior, 96,6 la
Gurahonţ şi 82,8 la Chişineu Criş. După Pompiliu Miţă (1986), la Crişcior data medie a
apariţiei formelor de gheaţă este 17 decembrie cu variaţii timpurii şi târzii cuprinse
între 17 noiembrie şi 9 februarie. Pentru staţia Gurahonţ, data medie a apariţiei
formelor de gheaţă este 15 decembrie cu variaţii timpurii şi târzii între 09 noiembrie şi
31 februarie iar la Chişineu Criş 20 decembrie cu variaţii timpurii şi târzii între 23
noiembrie şi 29 ianuarie.
Frecvenţa producerii podului de gheaţă exprimată procentual din totalul
iernilor analizate este de 51,7 % la Crişcior, 41,4 % la Gurahonţ şi 51,7 la Chişineu
31
Criş. Data medie de apariţie a podului de gheaţă este 01 ianuarie cu variaţii timpurii şi
târzii între 03 decembrie şi 27 ianuarie pentru staţia Crişcior şi 10 ianuarie cu variaţii
timpurii şi târzii între 03 decembrie şi 7 februarie pentru staţia Chişineu Criş. La
Gurahonţ data medie de apariţie a podului de gheaţă este 03 ianuarie cu variaţii timpurii
şi târzii între 03 decembrie şi 25 ianuarie.
După Pompiliu Miţa (1986), durata medie a podului de gheaţă (raportată la
totalul iernilor cu pod de gheaţă) este de 13 zile cu un maxim de 57 de zile şi un minim
de 1 zile la staţia Crişcior şi de 23 zile cu un maxim de 71 de zile şi un minim de 1 zile
la staţia Chişineu Criş. La Gurahonţ durata medie a podului de gheaţă este 22 zile cu un
maxim de 72 de zile şi un minim de 3 zile
Dezgheţul râurilor şi formarea zăpoarelor. Data medie de dispariţie a
podului de gheaţă este 28 ianuarie cu variaţii timpurii şi târzii între 30 decembrie şi 24
februarie pentru staţia Crişcior şi 13 februarie cu variaţii timpurii şi târzii între 3
ianuarie şi 12 martie pentru staţia Chişineu Criş.
Gheaţa fracturată este pusă în mişcare de curentul de apă al Crişului Alb şi se
poate bloca la podurile, coturile sau vadurile râului formând zăpoare. Cele mai mari
zăpoare au fost înregistrate în iernile 1953/1954, 1962/1963 şi 1963/1964 cu lungimi
între 0,5 şi 1,5 km. Cel mai mare zăpor înregistrat a fost cel de la Gurahonţ din data de
6 ianuarie 2002, când blocul de gheaţă a depăşit lungimea de 2 km.
Dispariţia totală a formelor de gheaţă în apa Crişului Alb se produce în medie
la 20 februarie cu variaţii timpurii între 28 ianuarie şi târzii la 20 martie pentru staţia
Crişcior şi 15 februarie cu variaţii timpurii între 31 ianuarie şi târzii la 12 martie pentru
staţia Chişineu Criş.

Observaţii asupra chimismului apei din bazinul Crişului Alb. Proprietăţile

chimice includ o serie de caracteristici care se bazează atât pe determinări fizice, cât şi
chimice şi sunt reprezentate de concentraţia ionilor de hidrogen (pH-ul apei), reacţia
titrată, respectiv alcalinitatea şi aciditatea apei, potenţialul oxidoreducător şi reziduu
(fix şi calcinat), concentraţia ionilor de Ca, Mg, amoniu, nitriţi, nitraţi, etc.
Oxigenul (O2) liber dizolvat. Din studiile realizate, din analizele efectuate şi
din materialul cercetat rezultă că variaţia oxigenului liber dizolvat se situează la valori
medii de 6,6 - 9,6 mg/l cu extreme cuprinse între 3,1 mg/l (la Brad) şi 18,1 mg/l (la
Crişcior) .
Reziduul fix Pentru bazinul Crişului Alb, reziduul fix oscilează la valori
cuprinse între 120 – 928 mg/l. Pe cursul Crişului Alb, mineralizarea medie prezintă o
uşoară scădere de la Crişcior (303 mg/l) la Gurahonţ (292,5 mg/l). Această scădere se
explică prin prezenţa a numeroşi afluenţi, care prin sporirea debitului mediu de la 3,31
mc/s la 14,50 mc/s cu ape slab mineralizate.
Consumul biochimic de oxigen (CBO 5). Din analiza datelor furnizate de se
observă un consum biochimic de oxigen crescut în zona Brad – Aciuţa (12,5 – 11,5
mg/l) şi în zona Chişineu Criş – Gyla (10,3 – 13 mg/l).
Concentraţia ionilor de hidrogen. pH-ul apei din bazinul Crişului Alb
(inclusiv afluenţi) variază în limitele de 6,5 –8,0
Duritatea apei. În general prin duritate se înţelege suma cationilor metalici în
special de calciu şi magneziu care formează cu săpunul săruri insolubile. După forma în
32
care se găsesc aceşti ioni în apă deosebim: duritate temporară sau carbonatată, duritate
permanentă sau necarbonatată şi duritate totală, care rezultă din suma celor două
durităţi şi se exprimă în grade germane, ştiind că un grad de duritate este echivalent cu
10 mg CaO. Duritatea totală (medie) este de 9 grade germane la Gurahonţ, 9,5 grade la
Bocsig şi 11,5 la Chişineu Criş
Compoziţia ionică a apelor din bazinul Crişului Alb. Mineralizarea
generală a apelor din bazinul Crişului Alb este dată de către ionii de Ca 2+ (1,7 – 118
mg/l), Mg2+ (1,2 – 60 mg/l, Na+ + K+ (4 –200 mg/l), HCO3- (40 –332 mg/l), SO42- (160 –
335 mg/l) şi Cl- (1,4 – 74 mg/l) cu limite largi de variaţii în funcţie de precipitaţii,
regimul scurgerii şi sursa de alimentare predominantă, precum şi litologia terenului, a
solului. Mineralizarea medie, normală a apelor din bazinul Crişului Alb este cuprinsă
între 325 şi 445 mg/l şi intră în categoria apelor cu mineralizare medie (200 – 500
mg/l), fiind ape bicarbonatate calcice.

CAPITOLUL X
APE STĂTĂTOARE
Barajul şi Lacul Mihăileni, este un lac de origine antropică situat pe Crişul
Alb. Barajul are o înălţime de 34 de m, iar suprafaţa este de 119 ha. Volumul de apă
stocat va fi de 10,33 milioane m3.
Acumularea Tauţ, este situată la circa 1 km amonte de localitatea Tauţ, la
confluenţa râului Cigher cu Valea Timercea, în bazinul superior al Văii Cigher. Barajul
are o înălţime maximă de 22 m şi o lungime la coronament de 508 m. Coronamentul
este carosabil şi are o lăţime de 9 m. Suprafaţa luciului de apă este de 240 hectare iar
volumul de stocare este de 33,7 milioane m3.
Acumularea Chier, este situată amonte de localitatea Chier şi colectează
Valea Mare (cu afluenţii săi: Văile Almaş şi Drauţ) şi Valea Dudiţa cu afluentul
Serăstrău. Acumularea are o suprafaţă de 350 ha şi stochează un volum de 9,95
milioane m3.
Lacul Rovina (Ineu I), în suprafaţă de 72 hectare şi volum de 1,08 mil m 3,
variabilă în funcţie de nivelul apei acumulată artificial. Este situată în apropierea
oraşului Ineu, la nord – est de acesta, unde se învecinează cu fondul forestier, respectiv
cu trupul de pădure Rovina.
Lacul Ineu II, în suprafaţă de 98 hectare şi cu un volum de 1,47 milioane m 3,
este situat pe partea dreaptă a drumului judeţean Arad – Ineu, la circa 2 km de Ineu.
Lacul Seleuş, include 5 lacuri piscicole grupate pe Canalul Morilor în dreptul
localităţii Seleuş. Suprafaţa totală este de 180 hectare (volumul de 2,7 milioane m 3).
Lacurile folosite în scopuri piscicole (producţie şi iernat peşte) sunt alimentate din
Canalul Morilor şi Bigiu.
Lacul Socodor, cuprinde 2 lacuri piscicole în apropiere de localitatea
Socodor. Suprafaţa totală este de 155 hectare (volumul de 2,32 milioane m 3). Lacurile
sunt folosite în scopuri piscicole fiind alimentate prin intermediul canalului Pogonier.
Lacul Pilu, situat la intrare în localitatea Pilu, are o suprafaţa totală de 260
hectare şi un volumul de 3,9 milioane m3. Lacul este folosit în scopuri piscicole fiind
alimentat din Canalul Morilor.

33
 Lacul Chişineu Criş, situat în apropiere de localitatea Chişineu Criş, are o
suprafaţa totală de 175 hectare (volumul de 2,6 milioane m 3). Lacul este folosit în
scopuri piscicole.
CAPITOLUL XI
APELE SUBTERANE ŞI IZVOARELE MINERALE DIN BAZINUL
CRIŞULUI ALB
Tipuri de straturi acvifere. Apele subterane în funcţie de poziţia stratului în
care sunt cantonate se grupează în straturi acvifere freatice şi straturi acvifere de
adâncime. Acviferele freatice sau libere se situează deasupra primului strat de argilă
impermeabilă, fiind formate din depozite aluvionare (nisipuri şi pietrişuri de diverse
vârste). Acviferele de adâncime sunt situate sub stratele de argilă, care le separă de
acviferul de suprafaţă.
Straturi acvifere freatice sunt situate în conul aluvionar al Crişului Alb. La
intrare în depresiunea Zărandului, în dreptul localităţii Bârsa, râul Crişul Alb şi-a
format un con de dejecţie bine dezvoltat, reprezentat prin roci de granulaţie diferită şi
care ocupă o suprafaţă de 952 km 2. Grosimea maximă a depozitelor aluvionare se
semnalează în zona Ineu şi este de 140 m. La Bocsig această grosime este de 43 m, la
Vânători de 52 m, la Şicula de 56,5 m, la Zărand de 40 m, la Chişineu Criş de 80-100
m, la Socodor de 70 m şi la Adea de 57,9 metri. În acest fel, Crişul Alb este o axă spre
care curg apele freatice din zonele limitrofe. Apele freatice contribuie ca sursă de
alimentare al Crişului Alb, fenomen vizibil în perioadele secetoase şi în iernile geroase.
Straturi acvifere de adâncime - sunt cantonate în hidrostructuri granulare de
adâncime – acvifere multistrat, situate în formaţiuni miocene şi plio-pleistocene.
Alimentarea acestor strate se face în zona de ramă din precipitaţii şi ape de suprafaţă.
Primele strate acvifere de adâncime se interceptează la 30 metri adâncime. Depozitele
pannoniene de sub conul de dejecţie al Crişului Alb, sunt sărace în apă, însă prezintă
uneori intercalaţii nisipoase care, interceptate în unele foraje de exploatare, debitează
artezian. Forajele de exploatare au adâncimi cuprinse între 150 – 300 metri. Apa are în
genere miros de hidrogen sulfurat, gust metalic şi frecvent prezintă caracter de „apă
moale” (duritate totală scăzută: 2-4 °G). Uneori se semnalează depăşiri ale conţinutului
de fier şi mangan cât şi emanaţii de gaz metan (Cermei). Principalele foraje care
debitează artezian de la 230 –360 m adâncime sunt la: Vărşand, Pilu, Serind,
Somoşcheş, Iermata Neagră, Cermei.
Izvoare geotermale şi minerale - se leagă de manifestările vulcanice
neogene prin prezenţa izvoarelor termale mineralizate. Cel mai productiv foraj pare să
fie cel de la Chişineu Criş, care a debitat artezian 4 l/s cu o temperatură de 56 °C din
intervalul cuprins între 1245 – 1306 m. Apele acestui orizont sunt de tipul clorosodice
bromo-iodurate cu mineralizaţie totală de 14 mg/l. În zona situată la stânga Crişului
Alb, zona de câmpie, prezintă un complex acvifer ponţian identificabil printr-un mare
număr de foraje: Macea (7-18 l/s la temperatura de 61 – 63 °C), Simand (3,1 l/s la
temperatura de 50 °C), Socodor (1,8 l/s la temperatura de 62 °C). Din punct de vedere
chimic apele acestui complex acvifer sunt bicarbonatate sodice sau calcice, frecvent
clorosodice şi iodurate, prin amestec cu apele de zăcământ, având o mineralizaţie totală
care nu depăşeşte 4,3 mg/l. Apele termale de la Moneasa - atât izvoarele naturale cât şi
cele care le exploatează prin foraje - sunt ape carstice care apar în depozitele

34
carbonatice ale monoclinului Finiş, alături de contactul cu depozitele impermeabile ale
pânzei Moma. Ele aparţin categoriei apelor hipotermale (20-37°C) şi subtermale (10-
20°C). Alte izvoare subtermale sunt situate în zona din amonte a izvorului Băilor
(14,2°C, 3,5 1/sec), Izvorul Tămăduirii (15-24°C, 0,3 1/sec) situat pe malul stâng al
izvorului Megheş . Apa minerală de la Mocrea, a apărut „la zi” în urma săpării unui
puţ de 10 m, situat la circa 2 km de dealul Mocrea, în plină terasă inferioară a Crişului
Alb, când a erupt artezian apa carbogazoasă. Apa minerală nu apărea la suprafaţă în
mod natural din cauza unui strat de argilă aluvială care acoperă pânza de apă freatică.
Forajul a interceptat o falie pe care se ridică dioxid de carbon de la mare adâncime.
Apele minerale din zona Mocrea apar în formaţiuni cuaternare, acviferul fiind
mineralizat cu produse ale activităţii post vulcanice a magmatismului neogen. Din
punct de vedere chimic, apele de la Mocrea sunt bicarbonate sodice, toate fiind şi
sulfuroase şi carbogazoase.

CAPITOLUL XII
UTILIZAREA RESURSELOR DE APA ŞI CALITATEA LOR
Utilizarea apei râurilor. În perioada 1960 – 1989 s-au făcut o serie de
amenajări menite să asigure rezervele de apă necesare irigării a peste 70000 hectare. În
perioada 2000 – 2005 sistemul de irigaţii din Câmpia Crişului a suferit mult, practic
consumul de apă pentru irigarea culturilor fiind neglijabil.
Acumularea Tauţ asigură sursa de apă pentru irigarea a 3800 hectare şi prin
capacitatea de acumulare scoate de sub inundaţie, fără îndiguire, o suprafaţă de 1100
ha. La aceasta se adaugă acumularea Chier, care are atributul de a atenua viiturile
Cigherului în zona de confluenţă cu Crişul Alb.
În afară de utilizarea apei pentru irigaţii, apa Crişului este folosită şi pentru
alimentarea a o serie de canale (Canalul Morilor, Canalul Matca, canalul Militar) cu
scopul de a regulariza debitele pe Crişul Alb.
Pe Crişul Alb nu există amenajări hidrotehnice moderne care să utilizeze
potenţialul hidroenergetic. Deşi în anul 1950 în bazinul Crişului Alb existau peste 310
mori mecanice, astăzi mai există doar 4. Celebrele mori de apă de pe Canalul Morilor,
în ultimii 30 de ani au fost abandonate (dezafectate), ultima funcţionând până în anul
2002 (la Buteni).
Utilizarea apei din lacuri. Apa din lacul de acumulare de la Mihăileni este
folosită prin intermediul unei aducţiuni de oraşul Brad pentru completarea resurselor de
apă necesară pentru economia oraşului. Apa din acumularea Tauţ este folosită la irigaţii
şi pentru menţinerea unui debit sanitar de 0,075 mc pe Cigher. Apa din restul lacurilor
existente în bazinul Crişului Alb are utilizări doar în scop piscicol, producţia medie
fiind de 1000 kg/ha.
Utilizarea apelor subterane. Apele subterane sunt folosite pentru
alimentarea localităţilor din bazinul Crişului Alb cu apă potabilă, prin intermediul
forajelor arteziene de mare adâncime.
Apele hipotermale de la Cărand, Mocrea şi Pâncota au utilizări casnice. Apele minerale
de la Moneasa şi Vaţa de Jos sunt folosite în scop balnear, pentru cura diferitelor
afecţiuni cronice.

35
 Calitatea apei din râurilor şi lacuri. Apele de suprafaţă din bazinul Crişului
Alb se încadrează în categoria de calitate I conform stasului de calitate a apelor de
suprafaţă - STAS 4706-74. Analizele făcute pe valea Crişului Alb şi pe afluenţii săi
indică ape ce variază de la uşor acide (pH = 6,5) la uşor alcaline (pH = 8,0).
Mineralizarea medie, normală a apelor din bazinul Crişului Alb este cuprinsă între 325
şi 445 mg/l şi intră în categoria apelor cu mineralizare medie (200 – 500 mg/l).
Prezenţa ionilor de metale grele în râuri se datorează fenomenului natural,
produs prin antrenarea de către apă a acestor elemente. Probele de apă analizate au
dovedit prezenţa în apa Cigherului precum şi a afluenţilor Valea Mare şi Dudiţa, atât a
ionului de Zn cât şi a ionului Pb. Pentru ionul de Cu nu s-au efectuat determinări, dar
este foarte probabilă şi prezenţa acestuia alături de Zn şi Pb cu care în mod obişnuit se
află răspândit în natură, afirmaţie susţinută de faptul că asociaţiile minerale din care
provin cele trei metale grele sunt paragenetice, formate deci în acelaşi proces geologic,
parageneză caracteristică întâlnită aproape exclusiv în zăcămintele hidrotermale sub
formă de filoane tipice. Astfel, sunt des întâlnite în zăcămintele metalifere hidrotermale
prezenţa blendei (ZnS) împreună cu galena (PbS), pirita (FeS) şi calcopirita (CuFeS 2).

Principalele surse de poluare din bazinul Crişului Alb.

Poluarea apelor Crişului Alb – zona Brad. În zona Gura Barza - Brad,
fenomenul de poluare este generat de: apele pompate din mină şi ape reziduale de la
amalgamare şi flotaţie.
Poluarea apelor Crişului Alb – zona Sebiş. În zona Sebiş, fenomenul de
poluare este generat de deversările de ape reziduale de la ateliere de tăbăcărie -
cojocărie, ape reziduale încărcate cu ioni de crom, materii organice în descompunere,
diverse chimicale.
Poluarea apelor Crişului Alb – zona Ineu. Staţia de epurare, proiectată cu
peste 25 ani în urmă, exploatată defectuos, cu rezultate foarte reduse, contribuie la
impurificarea apei Crişului Alb cu ape reziduale menajere.
Alte surse de poluare din bazinul Crişului Alb - sunt reprezentate de
diverse deversări de resturi şi soluţii menajere, dejecţii animaliere, de resturi ce provin
de la cazane de fiert ţuică şi care în majoritatea lor se află situate pe cursul râurilor.

CONCLUZII

Valea Crişului Alb este o unitate geomorfologică bine individualizată în

peisajul Munţilor Apuseni. Spre axa fizico-geografică naturală a întregii zone
depresionare pe care o străbate Crişul Alb, gravitează o bogată reţea de afluenţi din
masivele Bihorului, Munţilor Metaliferi, Zărandului, Codru-Moma.
Scurgerea medie multianuală este: 2,31 m3/s la staţia Blăjeni care controlează
o suprafaţă de 106 km 2, la Crişcior 3,36 m3/s (324 km2), Gurahont 10,0 m3/s (1413
Km2), la Chişineu Criş 21,7 m3/s (3580 km2) şi la frontieră 23,5 m3/s. Sporirea debitului
mediu multianual dinspre amonte spre aval este consecinţa directă a creşterii suprafeţei
bazinului de recepţie şi a aportului de apă prin intermediul afluenţilor. Afluenţii cu cea
mai mare contribuţie la alimentarea Crişului Alb sunt: Valea Deznei (2,57 mc/s) şi
Cigherul (1,29 mc/s).
36
 Debitele medii lunare prezintă oscilaţii funcţie de lună şi staţia hidrometrică.
Din analiza datelor hidrometrice înregistrate la cele trei staţii de referinţă – Crişcior,
Gurahonţ, Chişineu Criş, de pe Crişul Alb se observă debite medii lunare foarte scăzute
în lunile august, septembrie şi octombrie - 1.09 mc/s la Crişcior, 3.55 mc/s la Gurahonţi
şi 7.37 mc/s la Chişineu Criş (sfârşit de vară - început de toamnă), urmând ca ele să
crească în lunile de iarnă pentru a atinge un maxim în lunile de primăvară martie – 6.52
mc/s la Crişcior, 18.2 mc/s la Gurahonţi şi 39.9 mc/s la Chişineu Criş.
Debitele maxime înregistrate (analizate pe un şir de ani cuprins între 1950-
2003) se produc în procent de 88-90% la sfârşitul primăverii şi începutul verii. Ele
variază de la un an la altul în funcţie de condiţiile de geneză. Debite maxime mai mari
de 230 m3/s s-au produs în 37% din cazuri, cu valori peste 400 m 3/s (la Chişineu Criş)
în 10,9% din ani. La staţia hidrometrică Gurahonţ debitele maxime variază între 54,8
m3/s (în anul 1961) şi 544 m3/s (în anul 1995), iar la Crişcior între 16,3 m3/s (1961) şi
192 m3/s (1970). La staţia hidrometrică Chişineu Criş debitul maxim variază între 61,8
m3/s (1967) şi 704 m3/s (1981). Pe afluentul principal de pe partea stângă – Cigherul,
debitul maxim anual este cuprins între 5,47 m3/s (în anul 1991) şi 84,3 m3/s (1962).
Valea Sebiş (afluent de dreapta) prezintă debite maxime ce oscilează între 13,2 m 3/s
(1992) şi 181 m3/s (în anul 1981).
Viiturile sunt generate de către ploile torenţiale, de cele de durată sau ca
urmare a topirii stratului de zăpadă peste care se suprapun frecvente ploi. În timpul
anului se înregistrează viituri în toate anotimpurile. Din totalul acestora, 36 % se
produc iarna, 38,4% primăvara, 17,6% vara şi 8% toamna. Procentajul maxim lunar are
loc în februarie şi martie (13,6%) iar minima în septembrie (1,6%). Volumul viiturilor
compuse este mai mare cu 35-34% faţă de viiturile cu o singură undă.
Scurgerea minimă prezintă o variabilitate lunară cu valori maxime în lunile de
sfârşit de iarnă şi început de primăvară (februarie, martie, aprilie) şi cu valori minime la
sfârşitul verii şi început de toamnă (lunile august, septembrie, octombrie). De asemenea
scurgerea minimă prezintă o creştere de la vest (0,35 – 0,80 l/s/km 2 în câmpie) la est (5
– 8 l/s/km2 în zona muntoasă).
Toate condiţiile geografice, geologice, geomorfologice, climatice cât şi
regimul scurgerii au influenţat biodiversitatea şi ecologia văii Crişului Alb. Teritoriul
cercetat reflectă fidel diversitatea condiţiilor orografice din zonă prin modul de
distribuire al speciilor euriorofite (50,2%) care domină în regiunea cercetată. Invelişul
vegetal, în primul rând cel forestier, cu o bună dezvoltare în bazinul Crişului Alb,
evidenţiază un spaţiu aflat în evoluţie naturală (fără intervenţie antropică). Pădurile de
fag, gorun, stejar şi carpen domină peisajul montan şi parţial pe cel colinar alături de
mici zăvoaie cu arin, alun, salcie şi plop. Păduri de amestec (fag cu răşinos) se găsesc
doar în cursul superior al Crişului. Analiza arealo-geografică a florei şi faunei permite
încadrarea regiunii superioare a văii Crişului Alb în subregiunea Eurosiberiană,
provincia Central europeană, Est-carpatică, iar regiunea inferioară în provincia Daco-
llirică, circumscripţia Crişurilor.
După variaţia cantitativă a debitelor în timp putem spune că râul Crişul Alb
are un regim de scurgere tipic vest carpatic (după C. Diaconu) sau tip pannonic
(după I. Pişota), cu valori maxime ale scurgerii medii în anotimpul de primăvară şi

37
minime în cel de toamnă, cu viituri nivale şi pluvionivale iarna şi pluviale în restul
anotimpurilor.
Studiul hidrologic şi ecologic al Crişului Alb, evidenţiat prin cifre, valori
medii, maxime şi minime, coeficienţi, parametrii redaţi analitic, grafice şi hărţi,
prezintă o largă utilitate pentru specialişti din domeniul geografiei, ecologie şi
protecţiei mediului. Totodată poate servi la întocmirea planurilor de apărare împotriva
inundaţiilor, a planurilor de combatere de a secetei, de protecţia calităţii apelor şi
combaterea poluării apelor.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVA

1. ANASTASIU N., Rocile sedimentare, Editura Universităţii Bucureşti, 1988.

2. ANTONESCU S. C., Biologia apelor, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1976.
3. ARDELEAN A., Flora si vegetatia pe Valea Crişului Alb, Univ. "Vasile Goldiş", Arad -1999.
4. ARDELEAN A., Ocrotire, conservare, diversitate. Editura Mirton, Timişoara -1995.
5. BARNEA M., CALCIU AL., Ecologie umană, Editura medicală, Bucureşti, 1979.
6. BĂNARESCU P., BOŞCAIU N., Biogeografie, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1973.
7. BĂLOIU V., Amenajarea bazinelor hidrografice şi a cursurilor de apă, Ed. Ceres, 1980.
8. BERINDEI I, MAHARA, Câmpia Crişurilor, Crişul Repede. Tara Beiuşului. Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1977.
9. BOTNARIUC N., Biologie generală, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1974.
10. BUZ V., Munţii Codru – Moma, Rezumatul tezei de doctorat, 1980.
11. CINETI A., Resursele de ape subterane ale României, Editura Tehnică, Bucureşti 1990.
12. COTET P., Depresiunea Zărandului – observaţii geomorfologice, Probleme de Geografie,
Editura Academiei, vol IV, Bucureşti, 1957.
13. COTET P., Geomorfologia României, Editura Tehnică, Bucureşti, 1973.
14. DUMESCU F., Consideraţii asupra reţelei hidrografice din partea centrală a Câmpiei de vest
(zona Mureş – Crişul Negru), Revista Hidrotehnica, vol 26, nr.3, Bucureşti, 1983.
15. DUMESCU F., Aspecte privind valorificarea apelor geotermale dintre Mureş şi Crişul Alb
(Câmpia de Vest), Revista Hidrotehnica, nr.4, Bucureşti, 1984.
16. DUMESCU F., Canalul Morilor, o veche construcţie hidrotehnică din b.h. Crişul Alb,
Hidrotehnica, vol 33, nr.11, Consiliul National al Apelor, Bucureşti, 1988.
17. FLOREA N., Metodologia elaborării studiilor pedologice, Bucureşti, 1987.
18. GÂŞTESCU P., Fluviile Terrei, Editura sport-turism, Bucureşti, 1990.
19. GÂŞTESCU P., Hidrologie, Editura Roza vânturilor, 1998.
20. GHEORGHE Al., Aplicaţii şi probleme de hidrogeologie. Ed. Tehnicã, Bucuresti 1973.
21. GIURESCU C. C., Formarea poporului Român. Editura Scrisul Românesc, Craiova, 1973.
22. GRUIESCU I., GRUMAZESCU C., Judeţul Hunedoara, Editura Academiei, Bucureşti, 1970.
23. IELENICZ M., Dealurile de Vest – caracteristici fizicogeografice, Terra, nr. 1-2.
24. LAZARESCU D., POPOVICI V., Unele consideraţii asupra secetelor hidrologice, Revista
Hidrotehnica, vol 26, nr.1, Bucureşti, 1981.
25. MAGER T, Tinutul Hălmagiului – Monografie, Tiparul Tipografie Diecezane din Arad, vol I, II şi
III, 1938
26. MAHARA Gh., Câmpia Crişurilor. Studiu fizico-geografic. Cercetări în geografia României,
Editura ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
27. MAHARA Gh., Fenomenul de îngheţ şi brumă pe teritoriul României, Terra, nr. 3-4.
28. MIHĂILESCU V., Dealurile şi câmpiile României, Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1966.
29. MOHAN Gh., Bioterminologie ilustrată, Casa de editură şi comerţ "Scaiul", 1993.
30. MOHAN Gh., ARDELEAN A., GEORGESCU M., Rezervaţii şi monumente ale naturii din
România, Ed. "Scaiul", 1993.
31. MUTIHAC V., Structura geologicã a teritoriului României, Ed. Tehnicã, Bucuresti 1990.
38
32. MUSTATEA A., Viituri excepţionale pe teritoriul României, Bucureşti 2005.
33. NEAMTU V., Consideraţii generale asupra determinării reţelei hidrografice. Revista de
Meteorologie, Hidrologie şi Gospodărirea Apelor, nr.3, Bucureşti, 1961.
34. NEGULESCU M., Protecţia calităţii apelor, Editura tehnică, Bucureşti 1982.
35. NEGULESCU M., Epurarea apelor uzate industriale, Editura tehnică, Bucureşti 1987.
36. NEGULESCU M. şi colab., Protecţia mediului înconjurător, Editura tehnică, Bucureşti 1995.
37. OANCEA C. M., Depresiunea Zărandului, Editura Vasile Goldis University Press, Arad, 2002.
38. PASCU M., Apele subterane din România, Editura Tehnică, Bucureşti, 1980.
39. PÂRVA I., Drumuri în ţara Zărandului, Editura Sport Turism, Bucureşti, 1983.
40. PIŞOTA I., Biogeografie, Editions du Goeland, Bucureşti, 1999.
41. PIŞOTA I., BUTA I., Hidrologie, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1983.
42. POP Gr., Câmpia Crişurilor. Cercetări în geografia României. Editura Stiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1977.
43. POSEA Gr., Câmpia de vest a României, Editura fundaţiei "România de mâine", Bucureşti, 1997.
44. POSEA Gr., POPESCU N., IELENICZ M, Relieful României, Editura Stiinţifică, Bucureşti,
1974.
45. POSEA Gr., ILIE I., Grigore M, POPESCU N., Geomorfologie generală, Bucureşti, 1970.
46. PREDA I., MAROSI I., Hidrogeologie. Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1971.
47. ROSU Al., Geografia fizică a României. Editura didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1980.
48. SAVU H., Cercetări petrografice în cristalinul Masivului Drocea, D.S. Com. geol, vol XLIV
(1962).
49. SIMIONESCU I., Flora României, Editura Tineretului, Bucureşti, 1961.
50. TUDORAN P. Terasele Crişului Alb, Universitatea Babeş-Bolyai, 1972.
51. TUDORAN P. Relieful vulcanic din culoarul Crişului Alb, Universitatea Babeş-Bolyai, 1977.
52. TUDORAN P, Tara Zărandului – studiu geoecologic, Editura Academiei, Bucureşti, 1983.
53. TUFESCU V., România. Editura Stiinţifică, Bucureşti, 1975.
54. TUFESGU V., TUFESCU M., Ecologia şi activitatea umană, Editura Albatros, Bucureşti, 1981.
55. UJVARI I, Geografia apelor României, Editura Stiinţifică, Bucureşti 1972.
56. VELCEA V., VELCEA I., MANDRUT O., Judeţul Arad, Editura Academiei Bucureşti 1979.
57. VLADIMIRESCU I., Hidrologie. Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1978.
58. ZAVOIANU I., Morfometria bazinelor hidrografice, Editura Academiei RSR, Bucureşti, 1978.
*** Anuare hidrologice. Arhiva Direcţia Ape Crişuri Oradea
***Atlasul cadastrului apelor din România, Bucureşti, 1992.
***Atlasul climatologic al RSR, Bucureşti 1966.
***Blehu M şi colab: D.S. Inst. Geol. LVI, 4, Bucureşti 1970.
***Camera Agricolă a jud. Arad (1945-1947)
***Dimitrescu R (1962) Cercetări geologice în regiunea Siria. D S Com Geol 45.
***Geografia României, vol I şi III, Editura Academiei RSR, 1983.
***Imperiul Austro-Ungar, Monografie, Budapesta 1889, 1890.
***Râurile României. Monografie hidrologică, Bucureşti, 1975.
***Posea Gr., Badea L. – Harta României cu unităţile de relief.

Fi gu ra 5.1. – Hart a t rept el or al ti m et ri ce al e rel i efu lu i î n

Bazi nu l C ri şu lu i A l b.

39
Fi gu ra 9.6. – Bazi nu l hi drografi c Cri şu l A l b.

40