o amintire

poezie [ ]
traducere de Mara Chiriţescu

-------------------------
de Cesare Pavese [CESARE_PAVESE ]

2009-07-28 | | Înscris în bibliotecă de gena gurau

Nu există bărbat care să poată lăsa vreo urmă

în această femeie. Tot ce-a fost piere într-un vis,
se risipeşte dimineaţa şi rămâne doar ea.
Dacă n-ar fi fruntea atinsă de clipă,
ar părea uimită. Doar obrajii zâmbesc
mereu.

Nici zilele nu se adună

pe chipul ei, ca să-i schimbe zâmbetul uşor
ce se răsfrânge peste lucruri. Cu aprigă fermitate
face orice lucru, dar pare de fiecare dată că-i prima oară;
şi totuşi trăieşte fiecare clipă. Se dezvăluie
trupul ei puternic, privirea reculeasă,
în vocea tainică şi oarecum răguşită: o voce
de bărbat obosit. Şi nici o oboseală n-o atinge.

Dacă-i priveşti fix gura, închide ochii pe jumătate

în aşteptare: nimeni nu poate îndrăzni o nesăbuinţă.
Mulţi bărbaţi îi cunosc zâmbetul ambiguu
sau încruntarea neaşteptată. Dacă a existat un bărbat
s-o ştie cum geme, umilită de dragoste,
plăteşte zi de zi, neştiind despre ea
pentru cine trăieşte ziua de azi.

Zâmbeşte singură
zâmbetul cel mai ambiguu
mergînd pe stradă.

[octombrie 1935]
din volumul "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte")

Cesare Pavese - Poezii

Edit. Humanitas 2008
Cesare Pavese - Femei pătimaşe

Fetele la apusul soarelui se bagă în apă,

Pe când marea se evaporă, cât vezi cu ochiul.
În pădure frunzele tremură, iar când ies afară
Precaute călcând pe nisip, se aşează la ţărm. Spuma
Îşi vede de jocurile ei zbuciumate cât e ţărmul de
lung.
Fetelor le e teamă de algele scufundate
Sub valuri, căci te-apucă de picioare şi de umeri:
De tot ce-i goliciune a trupului. Se-ntorc repede la
mal,
Zicându-şi pe nume, şi uitându-se una la alta.
Chiar şi umbrele pe fundul mării, în beznă
Sunt enorme şi se văd mişcându-se şovăitoare,
Parcă atrase de trupuri ce trec. Pădurea
E un refugiu tihnit pe când soarele asfinţeşte,
Mai sigur ca prundişul , dar fetelor negricioase
Le place să se arate stând încolăcite-n cearşaf.
Stau între ele pe vine, trăgându-şi cearşaful
Pe picioare, scrutând întinderea mării
Ca pe o pajişte sub soarele muribund. Ar cuteza
vreuna
Din ele să se-ntindă goală pe-o pajişte? Din mare
Vor să tresalte algele, ce se ating de picioare,
Gata să-nşface şi să-mpresoare trupul tremurător.
Există ochi în mare, care se întrevăd uneori.
Străina aceea necunoscută care înota nopţile
Singură şi goală, în întuneric atunci când luna se-
ascunde,
A dispărut într-o noapte şi de-atunci nu se mai arată.
Era corpolentă şi trebuia să fi fost alb-orbitoare
Ca ochii de pe fundul mării să fi ajuns pân’ la ea.

Trad: Geo Vasile

Cesare Pavese - Instinctul

Omul bătrân, dezamăgit de lucrurile toate,
din pragul casei în soarele molcuţ
priveşte câinele şi căţeaua ce dau frâu liber instinctului.
Pe gura fără dinţi se aleargă muştele.
Femeia i-a murit de ceva timp. Şi ea
la fel ca toate căţelele nu vroia să ştie de nimic,
dar avea instinct. Omul bătrân adulmeca
- încă nu era fără dinţi -, noaptea venea,
se culcau în pat. Era bun instinctul.

Ceea ce place la un câine este marea lui libertate.

De dimineaţă până seara hoinăreşte pe stradă;
şi acu' mănâncă acu' doarme, acu' se împerechează:
nici măcar nu aşteaptă noaptea. Cugetă,
precum adulmecă, şi mirosurile pe care le simte sunt ale sale..

Omul bătrân îşi aminteşte că odată, ziua,

a făcut-o şi el precum câinele într-un lan de grâu.
Nu mai ştie cu ce căţea, dar îşi aminteşte soarele mare
şi sudoarea şi pofta de-a nu termina niciodată.
Era ca într-un pat. De s-ar întoarce anii,
ar vrea s-o mai facă tot într-un lan de grâu.

Coboară pe stradă o femeie şi se opreşte să privească;

trece şi preotul şi întoarce capul. În piaţa publică
se poate face orice. Până şi femeia,
care are o reţinere în a-şi întoarce capul după bărbat, se opreşte.
Doar un puşti nu rabdă jocul
şi aruncă în el cu pietre. Omul bătrân se-nfurie.
[ianuarie 1936]

din volumul "Lavorare stanca" ("Munca oboseşte")

Cesare Pavese - Poezii
Editura Humanitas 2008
traducere Mara Chiriţescu

Adaugat de : Gerra Orivera

peisaj (IV)

(Tinei)
Cei doi bărbaţi fumează pe mal. Femeia care înoată
fără a tăia apa, nu vede decât verdele
din orizontul ei îngust. Între cer şi plante
se întinde apa prin care lunecă femeia
fără corp. Pe cer se aşează norii
ca încremeniţi. Fumul se opreşte în aer.
Sub răcoarea apei e iarbă. Femeia
trece suspendată prin ea; noi însă iarba verde
o strivim cu trupul. Nu mai e de-a lungul apei
altă greutate. Noi singuri simţim ţărâna.
Poate trupul ei lungit, cufundat,
simte cum nesăţiosul frig îi soarbe căldura
membrelor scăldate în soare şi o topeşte de vie
în verdele nemişcat. Capul ei nu se mişcă.
Era întinsă şi ea, unde iarba e plecată.
Chipul ei pe jumătate ascuns se odihnea pe braţ
şi privea în iarbă. Nimeni nu sufla.
Mai stăruie în aer acel prim clipocit
cu care a întâmpinat-o apa. Deasupra noastră stăruie fumul.
Acum a ajuns la mal şi ne vorbeşte, corpul ei înnegrit
ce picură răsare dintre trunchiuri.
Glasul ei este unicul sunet ce se aude deasupra apei
- răguşit şi limpede, este glasul dintâi.
Ne gândim, lungiţi
pe mal, la acel verde mai întunecat şi mai răcoros
în care i s-a cufundat trupul. Apoi, unul dintre noi
se aruncă sfredelind apa şi traversează, descoperindu-şi umerii
când îşi întinde braţele înspumate, verdele nemişcat.
[1934]