FACULTATEA DE MEDICINA DENTARA

DISCIPLINA DE PARODONTOLOGIE – PROGRAMUL DE REZIDENTIAT

TEMATICA REZIDENTIAT- SPECIALITATEA PARODONTOLOGIE

TEMA nr. 1

Introducere. Istoricul Parodontologiei.

Obiectul Parodontologiei - ramura medico-chirurgicala a stiitelor stomatologice.

Stadiul actual al cunostintelor de specialitate in Parodontologie.Terminologie.

Introducere.
Printre cele mai răspândite boli ale organismului se numără şi boăla parodontală,
afecţiune cronică cu caracter inflamator care cuprinde 95% din populaţia adultă.
Parodontologia, ca ştiinţă de bază a stomatologiei, a cunoscut remarcabile progrese in
domeniile etiopatogeniei, profilaxiei şi tratamentului.
Stabilirea etiologiei microbiene a bolii în cadrul unor circumstante favorizante a deschis noi
perspective în abordarea bolii parodontale şi în planul terapeutic.
Istoricul Parodontologiei
Cercetările paleontologice au precizat ca boala parodontală a aparut odată cu omul, fiind
observată la craniile populaţiilor preistorice.
Leziuni osoase distructive ale parodonţiului marginal au fost evidenţiate prin mijloace
moderne de investigaţie la mumii îmbălsămate în urmă cu 4000 de ani, în Egiptul antic.
Unelte rudimentare de igienă orală au fost descoperite în Mesopotamia la Ur sub forma de
scobitori de aur datând din anii 3000î.Ch. În India antică şi în China antică s-au descoperit
texte medicale care se refera la bolole parodontale. În Grecia anticA Hippocrates a descris
bolile parodontale considerând tartru ca principala cauză şi ginfivoragia ca simptom
principal. Scriitori romani ca Aulus Cornelius Celsius şi Paul din Egina au descris amanunţit
bolile parodontale şi au recomandat masuri de vigienă profilactice si masuri terapeutice.
Un rol important l-au avut scrierile arabe. Avicenna şi Albucassis (sec X, XI) au dezvoltat
cunoştinţe asupra simptomatologiei bolii parodontale, descriind retracţia gingivală,

1
supuraţia, ulceraţiile, au subliniat rolul tartrului în etiologie bolii parodontale şi importanţa
detartrajului minuţios.
În perioada Renaşterii s-au dezvoltat cunoştinţele medicale în mod deosebit anatomia şi
chirurgia, concomitent cu arta, muzica, literatura.
John Hunter (sec XVIII) a sintetizat cunostinţele asupra bolilor parodontale , iar Kunstmann,
Robicseck şi Riggs în secolul al i-lea au descris procedeele de tratament chirurgical şi
anume chiuretajul subgingival, gingivectomia, operţia cu lambou.
Secolul al XIX-lea este foarte important deoarece au avut loc descoperiri importante:
anestezia locală, radiografia, identificarea bacteriilor din placa bacteriana.
Secolul XX vine cu noi tehnici de cercetare şi cu implementarea unor noi concepte privind
înţelegerea biologiei parodonţiului şi etiologia bolii parodontale.
Obiectul Parodontologiei - ramura medico-chirurgicala a stiitelor stomatologice.
Parodontologia modernă este fundamentată ştiinţific pe baza a numeroase studii clinice şi
cercetări experimentale care au subliniat rolul factorilor de iritaţie şi în mod deosebit a placii
bacteriene în etiologia formelor inflamatorii. Aceşti factori nu sunt singulari, alaturi de ei un
rol important avându-l factorii favorizanţi în special cei sistemici care influenţează debutul
şi evoluţia acestor îmbolnăviri prin afectarea potenţialului biologic şi de apărare al
tesuturilor parodontale.
Actualmente Parodontologia ca disciplină de bază a ştiinţelor medicale stomatologice are un
funfament stiinţific solid legat şi de alte numeroase discipline: histologia, imunologia,
microbiologia, histochimia,etc. Terapia complexa a bolii parodontale implică atât metode
legate de profilaxie, de terapie medicamentoasa, dar si tehnici chirurgicale tot mai
complexe care urmaresc nu numai stabilizarea bolii, ci şi regenerarea ţesuturilor distruse ş
tehnici de chirurgie plastică parodontală.

Terminologie
Literatura de specialitate nu prezintă la ora actuală o terminologie şi o clasificare
internaţională unică privind parodonţiul marginal şi bolile care îl afectează. Temenii folosiţi
în parodontologie prezintă numeroase variante care nu au însă semnificaţii esenţial diferite.
Termenul de parodonţiu este adoptat de majoritatea ţarilor europene printre care şi România.
În literatura scandinavă,în Anglia şi America se foloseşte termenul periodontiu, cu valoare
semantica egala.

2
TEMA nr 2

Evolutia filogenetica a sistemului de fixare a dintilor de structurile maxilare.

Dezvoltarea embrionara a dintilor si a parodontiului marginal.
Consideratii privind structura functionala a cementului, desmodontiului si osului alveolar.
Primele doua luni ale etapei intrauterine de dezvoltare a organismului reprezintă perioada
embrionară sau embriogeneza când se formează la extremitatea cefalică o cavitate
transversală mare: stomodeum (gura primitivă). Aceasta este limitată superior de mugurele
frontonazal subdivizat în mugurele nazal intern situat median şi 2 muguri nazali externi,
lateral de 2 muguri maxilari şi inferior de 2 muguri mandibulari. În săptămâna 6-7, din
mugurele nazal intern se schitează un segment, din care ulterior se vor forma: osul incisiv
sau premaxilar, palatul osos şi gingia din zona frontală superiooară până la septul
interalveolar dintre incisivul lateral si canin. Centrii de osificare ai acestei zone se produc
din săptămânile 6-7 de viaţă intrauterină. Din săptămâna a 6-a incepe, diferenţierea
osteoblaştilor, cementoblaştilor, odontoblaştilor, care vor produce os, cement si dentină.
Procesele alveolare, cementul, desmodonţiul şi gingia din zonele laterale superioare până la
canini inclusiv, se formează din mugurii maxilari. Începând cu luna a III-a până la naştere se
desfasoară perioada fetală sau organogeneza, caracterizată prin procese de morfogeneză şi
histodiferenţiere.
Dezvoltarea embrionară a dinţilor şi a parodonţiului marginal.
Dinţii se dezvoltă din ectoderm –smalţul şi din mezenchim –pulpa dentară, dentina şi
cementul se formează prin osificarea directă a ţesutului conjunctiv.
Dezvoltarea dinţilor începe printr-o etapă de proliferare din saptamana a şasea, când celulele
mucoasei stomodeum-ului prezintă o intensă multiplicare, formând lama dentară primară,
din care, începând din luna a treia intrauterină, apar întâi mugurii dentari temporari şi apoi
mugurii dinţilor frontali permanenţi, ai premolarilor şi molarilor.
În etapa de histodiferenţiere, mugurii dentari au forma unui clopot caracterizat prin
invaginarea porţiunii profunde în raport cu direcţia de erupţie.
Celulele periferice situate la suprafaţa convexă a mugurelui dentar formează epiteliul
(stratul) adamantin extern.
Celulele invaginate ale mugurelui dentar sunt înalte, de formă hexagonală şi formează
epiteliul (stratul) adamantin intern. Sunt ameloblaşti cu rol în diferenţierea celulelor din jur:

3
odontoblaştii şi fibroblaştii pentru viitorul organ pulpar, care în acest stadiu este situat în
concavitatea “clopotului”, formând papila dentară. Între cele două straturi: adamantin intern
şi extern, se formează organul smalţului din celulele stelate (reticul stelat), care în timp
suferă un fenomen de regresiune. Cele 2 straturi epiteliale (adamantin extern şi intern)
formează epiteliul adamantin redus sau unit, care în porţiunea bazală stabileşte jonctiunea
smalt-dentină. De la acest nivel, in sens caudal (în continuarea epiteliului adamantin) se
constituie teaca epitelială a rădăcinii, teaca HERTWIG.
Sacul dentar care derivă din mezenchim va forma cementul desmonţiului şi sacul alveolar.
Concomitent cu formarea papilei dentare şi a organului smalului mezenchimul din jurul
mugurelui dentar se organizează în sacul dentar care împreună cu continutul său alcătuiesc
în luna a 3-a intrauterină foliculul dentar. Sacul dentar înconjoară organul smaltului şi papila
dentară ca o capsula constituită din fibre circulare.
Stratul extern al sacului dentar contribuie activ, prin osteoblaste, la depunere de os, atât la
maxilar, cât şi la mandibulă, capătul extern al fibrelor sale fiind cuprinse în osul alveolar.
Stratul intern al sacului dentar format din cementoblaste contribuie la formarea cementului
radicular în care este înglobat capatul intern al fibrelor sale. Sacul dentar se constituie in
porţiunea sa centrală prin acţiunea firoblastelor în desmodonţiu cu ligamentul periodontal.
Formarea rădăcinii: La nivelul urmatoarei jonctiuni smalt-cement, înainte de a incepe
formarea rădăcinii, teaca HEWING se curbează spre interior în unghi drept şi formează
diafragma epitelială suspendată printr-un ligament oblic “în hamac”. Rădăcina se formează
şi se alungeşte pe masură ce diafragma epitelială coboară. La monoradiculari, teaca
HERTWIG se prezintă ca o singură structură tubulară. La pluriradiculari, deschiderea
centrală a diafragmei epiteliale este traversată de lambouri orizontale care o împart în 2 sau
3 orificii corespunzătoare bifurcării sau trifurcării viitoarei rădăcini. Fragmente din teaca
HERTWIG pot persista sub forma resturilor epiteliale ale lui MALASSEZ, fiind localizate
în lungul rădăcinii şi în zonele de bifurcare sau trifurcare ale acesteia.
Resturile epiteliale MALASSEZ sunt mai frecvente la tineri, dar persista toata viata şi au
putut fi evidentiate şi la 70 de ani (NOYES, SCHOUR). Se presupune ca resturile lui
MALASSEZ degenerează prin calcifiere şi formează cementiculi. In urma inflamaţiei aceste
resturi epiteliale, pot genera formaţiuni chistice sau profilează în locurile unde se produc

4
fenomene osteice, în zonele de bi- şi trifurcaţie radiculară, ca şi în lungul rădăcinii. Astfel
se creeaza condiţii pentru o patologie inflamatorie, resorbitivă, la aceste niveluri.
Cementogeneza: începând din săptămâna a şasea i.u. se diferenţiază la nivelul sacului dentar
cementoblaşti care elaboreaza proteoglicani şi glicoproteine. Acestea prin polimerizare
formează substanţa fundamentală cementoidă. Fibrele sacului dentar tangente la suprafaţa
dentinei dispar şi sunt înlocuite cu fibre de colagen care se orientează în unghi drept faţă de
suprafaţa radiculară în care pătrund şi sunt înglobate în cementul format prin depunerea
ionilor de calciu sub formă de cristale de hidroxiapatită. În cursul vieţii cementoblaştii
formează şi depun permanent noi straturi de cement contribuind la formarea rădăcinii,
migrarea verticală a dintelui şi imbunataţirea implantării.
Desmodonţiul: Tesutul conjunctiv situat în spaţiul dento-alveolar îşi are originea în
elementele celulare şi fibrilare din sacul dentar. Dupa diferenţiere cementoblaştii se aliniază
în zona internă iar osteoblaştii în zona externă a sacului dentar fiind la originea cementului
şi a osului alveolar. Fibroblaştii sunt concentraţi în zona centrală şi produc fibre de colagen
la început neorientate funcţional. Fibrele de colagen rămân înglobate cu un capăt în cement
şi cu celălalt în osul alveolar. În timpul erupţiei şi după realizarea planului ocluzal, fibrele
colagene se diferenţiază funcţional pe grupe:
fibre gingivale de la cement la gingie
fibre dento-alveolare sau transseptale de la cementul unui dinte la cementul celui vecin
fibre alveolodentare
Oasele alveolare: se formează atât la maxilar cât şi la mandibulă prin centre de osificare
desmală. Procesul de osificare începe în jurul mugurilor dentari dinspre interior spre inferior
şi exterior. Oasele alveolare se unesc în mod complet şi fără elemente de diferenţiere de
baza maxilarului şi arcada bazală a mandibulei. Osteoblaştii sunt principalele celule
formatoare ale osului alveolar. Oasele alveolare sunt într-o permanentă remaniere în cursul
vieţii. Cele mai importante fenomene de restructurare funcţională se produc după erupţia
dinţilor odată cu stabilirea rapoartelor de ocluzie: solicitările exercitate asupra dinţilor
determină depunerea de os lamelar orientat funcţional sub influenţa tracţiunii ligamentului
parodontal.

5
TEMA 3
STRUCTURA FUNCTIONALA A PARODONTIULUI DE INVELIS.

Comportamentul functional al componentelor gingivale: epiteliu, corion si sistemul

ligamentelor supraalveolare.
Structura functionala a parodontiului de sustinere
Comportamentul functionala al componentelor profunde: cement radicular, desmodontiu
si os alveolra.
Parodonţiul marginal are două componente principale:
A. parodonţiul superficial sau de înveliş format din gingie cu: epiteliu
gingival,
- corion gingival,
- ligamente supraalveolare.
B. parodonţiul profund de susţinere sau funcţional format din
 cement radicular,
 desmodonţiu,
 os alveolar.

GINGIA (PARODONŢIUL DE ÎNVELIŞ)

Gingia este unul din ţesuturile care acoperă cavitatea bucală; ea începe la linia muco-
gingivală şi acoperă procesele alveolare în jurul părţilor cervicale ale dintelui. Rolul său este
de a furniza un ataşament epitelial organic şi de a acoperi partea coronară a dintelui.

Gingia poate fi împărţită în trei zone adiacente:

 gingia marginală (liberă sau neataşată) de 1,5 mm lăţime;
 gingia ataşată (solidarizată ferm la osul subjacent) cu lăţimi diferite;
 gingia interdentară (papilară) situată între doi dinţi adiacenţi.

6
Gingia marginală liberă este partea cea mai coronară a gingiei şi corespunde sulcus-ului
gingival. Ea nu aderă la dinte şi formează peretele moale al şanţului gingival. Lăţimea
marginii gingivale libere variază între 0,5-2mm.Gingia marginală sănătoasă are profil
ascuţit în lamă de cuţit, aspect regulat, consistenţă fermă şi textură netedă.
Ea se întinde în sens apical până la şanţul gingival (depresiune puţin profundă a
suprafeţei gingivale) care corespunde părţii celei mai coronare a ataşamentului unui dinte.
Şanţul gingival la unii pacienţi este marcat, în timp ce la alţii este inexistent.
Gingia fixă, ataşată se situează apical în raport cu gingia marginală şi şanţul
gingival liber. Este solidarizată ferm la dinte şi la osul alveolar subiacent, are textură
granitată şi consistenţă fermă. Înălţimea gingiei variază de la o regiune a cavităţii bucale la
alta (1-9 mm), şi depinde esenţial de dinţii pe care-i acoperă, de poziţia pe arcadă şi de
localizarea frenurilor şi a bridelor mucoase.
Gingia fixă are în general o înălţime mai mare la maxilar decât la mandibulă, în
special la incisivii şi molarii maxilarului pe faţa vestibulară şi pe faţa linguală a primului
molar mandibular şi este foarte îngustă la molarii 2 şi 3 mandibulari.
După Ainamo şi Coll (1981) gingia ataşată devine tot mai largă pe măsură ce
pacientul înaintează în vârstă.
În general, gingia ataşată este mai largă în regiunile maxilare anterioare şi mai
îngustă în regiunile molare şi premolare.
Gingia ataşată este considerată ca un element important al menţinerii unei gingii
sănătoase. Ea este limitată spre apex de către linia muco-gingivală care marchează debutul
mucoasei alveolare. Aceasta este legată în manieră laxă de structurile subiacente, prezintă o
suprafaţă netedă, este acoperită de un strat fin de epiteliu şi nu poate suporta aceeaşi
fricţiune ca suprafaţa gingiei ataşate.
Gingia interdentară (papila) este partea gingiei situată în spaţiul interproximal
(ambrazura gingivală) creat de dinţii adiacenţi în contact şi are o formă piramidală în zona
frontală sau are aspectul unui cort cu o depresiune pe muchia superioară în zona laterală.
În sens mezio-distal, forma papilei interdentare, în general triunghiulară, depinde de
contururile proximale ale dinţilor care creează spaţiile interproximale:
 papila este scurtată şi îngustată când contururile sunt plate, şi contactele
interproximale largi,

7
  papila este largă şi înaltă când contururile proximale sunt mai convexe cu o
zonă de contact mică, cu direcţie coronară,.
 papile proeminente când dinţii sunt în incongruenţă, cu spaţiu interdentar, fie
mic, fie absent.

Dacă ţesutul gingival s-a retractat astfel încât nu mai atinge zonele de contact
interproximale, sau dacă există o diastemă, nu mai există col, ca şi în cazul în care gingia
ocupă complet spaţiul interdentar.

Aspecte clinice ale gingiei sănătoase.

Culoarea gingiei sănătoase este roz – coral, uniform de la gingia ataşată până la creasta
gingiei marginale. Variază totuşi considerabil în funcţie de cantitatea de melanină din
ţesuturi, de grosimea epiteliului, de gradul de keratinizare şi de vascularizaţia ţesutului
conjunctiv. Adesea, este albastru – închis sau brună la indivizii cu pielea închisă. Culoarea
gingiei este mai palidă, chiar uşor albicioasă în zonele de hiperkeratoză, de reacţie faţă de
impactul alimentar traumatizant.
Aspectul suprafeţei gingivale este granitat (stippling) sau de coajă de portocală datorită
unor fascicole de benzi de colagen cu direcţie perpendiculară între mucoasă şi periost. Acest
aspect este mai evident la gingia sănătoasă, la adult şi mai ales pe versantul vestibular al
crestei.
Consistenţa este fermă, în special în zona de gingie fixă şi prezintă un aspect uşor mai lax
cu depresionare la comprimare cu sonda boantă, la nivelul marginii şi vârful papilelor.

Caractere histologice ale gingiei

Din punct de vedere histologic, gingia se compune dintr-un ţesut conjunctiv fibros
acoperit de un epiteliu pavimentos stratificat.
Epiteliul gingival este format din:
 epiteliul oral sau extern,
 epiteliul joncţional sau de joncţiune,
epiteliul sulcular, epiteliul şanţului gingival, sau intern.

8
Epiteliul extern care acoperă suprafaţa bucală a gingiei marginale este fie keratinizat, fie
para-keratinizat, în timp ce epiteliul şanţului gingivo-dentar şi epiteliul de joncţiune nu sunt
keratinizate.
Epiteliul sulcus-ului este mai subţire ceea ce favorizează pătrunderea produşilor bacterieni ai
plăcii dentare în ţesutul conjunctiv al gingiei şi favorizează inflamaţia şi distrucţia tisulară.
Epiteliul care acoperă mucoasa alveolară este fin şi nekeratinizat.
Epiteliul bucal cuprinde patru straturi de celule:
 stratul bazal;
 stratul spinos;
 stratul granulos;
 stratul cornos.

Celulele epiteliale sunt la origine celule bazale şi se transformă progresiv având

caracteristicile fiecărui strat celular pe măsură ce migrează către suprafaţă. Acest proces se
numeşte keratinizare. La sfârşit celulele se descuamează. Ritmul de înnoire celulară (turn-
over) al epiteliului este de 10 - 12 zile. Celulele epiteliale sunt legate unele de altele prin
structuri numite desmozomi, iar celulele bazale sunt legate de lama bazală prin
hemidesmozomi.
Joncţiunea între epiteliul gingival şi ţesutul conjunctiv subiacent este în general sinuoasă,
sub forma unor digitaţii epiteliale (proiecţii de celule epiteliale în ţesutul conjunctiv). Se
consideră că această alternanţă de ţesut conjunctiv - digitaţii epiteliale este cea care dă
aspectul granitat (coajă de portocală) texturii de suprafaţă a gingiei ataşate.
Grosimea epiteliului gingival este menţinută prin echilibrul dintre neoformarea de celule
bazale şi descuamarea suprafeţei de celule mai bătrâne. Epiteliul sulcular şi epiteliul de
joncţiune sănătoase cuprind mai puţine straturi (strat bazal şi strat spinos), nu sunt
keratinizate şi nu prezintă digitaţii epiteliale.
În regiunea epiteliului de joncţiune, celulele sunt legate biologic de dinte prin
hemidesmozomi şi o membrană bazală. Înnoirea celulară în epiteliul de joncţiune este de 1–
6 zile.
Ţesutul conjunctiv al gingie se numeşte lamină proprie. Este constituit din două straturi:
 stratul papilar (subiacent epiteliului);

9
  stratul reticular (contiguu periostului osului alveolar).

Constituenţii principali ai conjunctivului gingiei marginale sunt:

 fibre de colagen (aproximativ 60%);
 substanţa interstiţială;
 celule;
 vase sanguine;
 ramuri nervoase.

Fibrele de colagen menţin ferm gingia marginală pe dinte şi furnizează o joncţiune

strânsă gingiei la rădăcina dentară şi la osul alveolar subjacent. Ele sunt:
 fibre alveolo-gingivale (gingivo-periostale);
 fibre dento-gingivale (gingivo-cementare) care merg de la suprafaţa rădăcinii la
gingie şi se răspândesc în evantai spre gingia liberă;
 fibre trans-septale care reunesc dinţii adiacenţi;
 fibre circulare care înconjoară dintele ca un inel fără a se insera pe dinte sau
alveole;
 fibre longitudinale.

Fibrele de colagen sunt fibre solide asemănătoare unei corzi care leagă şi menţin
ţesuturile între ele în unităţi funcţionale. Ele sunt formate din trei lanţuri polipeptidice
interconectate care formează molecule colagenice de bază. Aceste molecule se agregă şi
formează filamente colagene care la rândul lor se reunesc în fibre colagenice. În gingie se
găseşte o masă densă de fibre colagene legate între ele, spre deosebire de ţesutul conjunctiv
al mucoasei alveolare unde numărul acestora scade, găsindu-se şi fibre elastice şi musculare.
Substanţa fundamentală interstiţială este vâscoasă şi constituită esenţial din
mucopolizaharide şi glicoproteine.
Mucoasa gingivo-bucală îndeplineşte funcţii deosebit de importante pentru
menţinerea stării de sănătate bucală:
 funcţia de protecţie;
 funcţia de resorbţie;

10
  funcţia emuctorială;
 funcţia de lubrefier şi insalivare.

Epiteliul joncţional specializat al gingiei marginale libere formează ataşamentul

epitelial al gingiei la suprafaţa dintelui, care este înnoit în mod constant de-a lungul vieţii
(Schröeder şi Listgarten).
Epiteliul de joncţiune are o lăţime de aproximativ 2 mm în sens corono-apical şi
înconjoară fiecare dinte la colet şi reprezintă legătura dintre gingie şi suprafaţa smalţului, de
la nivelul joncţiunii amelo-cementare la nivelul cel mai profund al şanţului gingival.
Pe plan embriologic este format din unirea epiteliului bucal şi a epiteliului adamantin
resorbit.
În sens apical constă în numai câteva straturi celulare, iar în sens coronar constă în
15 – 30 straturi celulare. Subiacent fundului sulcusului, epiteliul joncţional are 0,15 mm
grosime.
Epiteliul joncţional este format din două straturi: bazal şi sub-bazal, rămâne
nediferenţiat şi nu se keratinizează. Interfaţa dintre celulele bazale şi ţesutul conjunctiv ca şi
lamina bazală externă se realizează prin hemidesmozomi; rata de înnoire (turn over) a
epiteliului de joncţiune este de 4 - 6 zile în comparaţie cu cea a epiteliului oral (6 - 12 zile).
Toate celulele epiteliului de joncţiune suferă o migrare coronară continuă, chiar cele
în contact imediat cu structura dentară. Astfel de celule trebuie să se dezvolte continuu şi să
restabilească ataşamentul lor hemidesmozomal.

Şanţul gingival (sulcus) este spaţiul creat atunci când se îndepărtează gingia
marginală de suprafaţa dentară. Sulcus-ul merge de la creasta gingiei marginale până la
nivelul cel mai coronar al epiteliului de joncţiune.
Adâncimea medie a sulcus-ului este de 1,8 mm (1 - 3 mm). Adâncimea clinică a
şanţului gingival nu corespunde cu adâncimea hstologică, aceasta din urmă fiind mai mare.
Fluidul gingival sau fluidul crevicular, este secretat permanent de ţesutul conjunctiv
gingival şi filtrat în sulcus prin peretele fin sulcular. Acest fluid asigură curăţirea mecanică a
sulcusului, posedă proprietăţi antimicrobiene şi conţine anticorpi, ceea ce măreşte

11
mecanismul de apărare al gingiei. Secreţia creşte în timpul masticaţiei şi în stările
inflamatorii ale gingiei.
Vasularizaţia gingiei provine din ramuri ale arterelor alveolare superioare şi
inferioare:
 arteriole supraperiostale;
 arteriole interdentare;
 arteriolele ligamentului parodontal.
Vascularizaţia gingiei este abundentă şi prezintă numeroase anse capilare care se
întind şi traversează lamina propria şi fiecare papilă conjunctivă, explicând de ce se pot
vedea atât de bine variaţiile de culoare în cazul transformărilor vasculare din gingie.
Inervaţia gingiei este asigurată de ramuri colaterale din ramul maxilar şi mandibular
al trigemenului.
La maxilar inervaţia este realizată de nervul alveolar superior şi de ramul labial al
nervului infraorbitar. Inervaţia gingie palatine este asigurată de nervul nazo-palatin şi palatin
– anterior.
La mandibulă inervaţia vestibulară a gingiei este asigurată de nervul bucal, pentru
molari şi premolari şi de nervul mentonier, pentru dinţii anteriori. Nervul lingual inervează
gingia mandibulară pe partea linguală.
Legătura dintre dinte şi alveolă, dinte şi gingie, ca şi dintre fiecare dinte şi vecinul
său este realizată prin structurile ataşamentului conjunctival, care includ:
 fibre gingivale - dau rezilienţa şi rezistenţa gingiei şi o ataşează pe suprafaţa
dentară subiacent faţă de ataşamentul epitelial,
 ligament parodontal - constă din fibre de colagen – fibrele Sharpey care se inseră
pe osul alveolar şi pe suprafaţa radiculară – celule, vase, nervi şi substanţa
fundamentală,
 cement,
 os alveolar.

Aceste ultime trei elemente constituie parodonţiul profund, sau parodonţiul de

susţinere

12
 Parodonţiul de susţinere
Parodonţiul profund de susţinere sau funcţional este alcătuit din următoarele
componente:
 desmodonţiul sau ligamentul parodontal,
 cementul radicular,
 osul alveolar.

Ligamentul parodontal (desmodonţiul) este un ansamblu de ţesuturi care

înconjoară rădăcina unui dinte şi servesc la legarea dintelui de osul alveolar. Este constituit
dintr-un ţesut conjunctiv al cărei componentă principală este reprezentată de fasciculele
fibrelor colagenice intricate şi continui, ordonate sub forma unei reţele, care merge de la
dinte la osul alveolar.
Aceste fibre sunt numite “fibre principale ale ligamentului parodontal”. Pe dinţii în
erupţie activă se consideră că fasciculele fibroase sunt organizate în trei straturi, lucru care
nu a fost identificat la dinţii umani care şi-au terminat erupţia.
Lărgimea medie a spaţiului desmodontal la un dinte adult în funcţie este de 0,18 mm
şi este sub formă de clepsidră, mai larg spre apex (0,25 mm), având porţiunea cea mai
îngustă (0,17mm) în zona de rotaţie (hypomochlion).
Dimensiunile spaţiului dento - alveolar variază în funcţie de:
 vârstă - este mai larg la adolescenţi şi tineri,
 gradul de erupţie - mai îngust la dinţii neerupţi,
 gradul de funcţionalitate al dintelui - este mai larg la dinţii cu funcţie
normală, activi; hiperfuncţia prin suprasolicitare măreşte dimensiunile
spaţiului,
 afecţiuni sistemice.

Suprafaţa alveolară totală variază între 50-275mm2 pentru monoradiculari şi

aproximativ 450mm2 pentru pluriradiculari şi este mai mare la molarii maxilari.
Componentele desmodonţiului sunt:
 fibre ligamentare,
 celule,

13
  substanţă fundamentală,
 vase de sânge, limfatice şi nervi.

Fibrele desmodontale sau ligamentul parodontal sunt reprezentate de numeroase

fibre de colagen (53-74%), puţine fibre de oxytalan (distribuite în principal în jurul vaselor
sanguine şi mai aproape de cement) şi rare fibre elastice.
Fibrele colagenice sunt dispuse în mai multe grupe:
 fibrele alveolare supracrestale merg de la cementul radicular al dintelui la
creasta osului alveolar în direcţie apicală, uşor oblice, sub epiteliul joncţional;
 fibrele orizontale se situează sub cele crestale şi merg perpendicular de la dinte la
osul alveolar;
 fibrele oblice sunt cele mai numeroase, merg în direcţie coronară de la dinte la
os, inserându-se pe cement mai apical decât pe osul alveolar;
 fibrele apicale se repartizează în evantai în jurul apexului către osul contiguu,
radiar, oblic sau chiar vertical.

Fibrele principale au un traiect sinuos, ele se inseră în cement de partea dentară şi în

osul alveolar de partea opusă. Ele sunt denumite în zonele terminale dinspre cement şi os
fibre Sharpey.
În ligamentul parodontal se găsesc elemente celulare precum: celule mezenchimale
nediferenţiate, fibroblaşti, osteoblaşti, osteoclaşti, cementoblaste, resturi epiteliale Malassez.
Cu excepţia resturilor epiteliale Malassez, care sunt reziduuri ale tecii Hertwig, toate
celelalte celule sunt implicate în distrucţia şi formarea ţesuturilor ligamentului parodontal,
cementului şi osului alveolar.
Rolul ligamentului parodontal este următorul:
 funcţie mecanică;
 funcţie organo-genetică;
 funcţie de nutriţie;
 funcţie senzorială.

14
 Cementul radicular
Cementul este un ţesut calcificat care acoperă rădăcina dinţilor şi furnizează un mijloc
de ancorare pe dinte a fibrelor din ligamentul parodontal, fiind, esenţial, un tip de ţesut
conjunctiv cu un grad ridicat de mineralizare.
Există două tipuri distincte de cement:
Cementul acelular se găseşte în principal în părţile coronare ale rădăcinilor fiind
constituit din straturi dense de fibre colagene calcificate, separate prin linii de creştere
care sunt zone de material interfibrilar calcificat. Straturile sunt în general paralele cu
axul mare al dinţilor.
Cementul celular se găseşte mai mult în regiunile apicale ale rădăcinilor şi în zonele de
furcaţie la pluriradiculari. În interiorul masei de cement celular se găsesc cementocite
localizate în lacune provenind din cementoblastele care au fost înglobate în cement în
cursul formării sale. Ele sunt alimentate prin canalicule. Cementul celular şi cementul
acelular funcţionează atât ca ţesut de ataşament pentru ligamentele parodontale cât şi ca
ţesut de acoperire a rădăcinii.
Cementul este format în permanenţă la suprafaţa rădăcinilor de către celulele
ligamentului parodontal, şi nu se poate vorbi de cementogeneză la nivelul suprafeţelor
radiculare denudate de ataşamentul lor de ţesut conjunctiv.
Cementul este constituit din fibre de colagen calcificate şi dintr-o substanţă fundamentală
interfibrilară. Cementoblastele formează o matrice organică numită şi “cementoid” care
se calcifică secundar pentru a forma cementul.
Cementul este constituit din: 45 – 50% materii anorganice; 50 – 55% materii organice şi
apă. Această compoziţie face ca cementul să fie puţin mai dur decât osul.
Grosimea cementului variază de la 16 – 60 μm în jumătatea coronară a rădăcinii şi 150 –
200 μm la nivelul 1/3 apicale.

Osul alveolar
Este constituit din procese osoase care se proiectează pornind de la părţile bazale
ale maxilarului şi mandibulei. Aceste procese sunt constituite esenţial din os spongios sau
trabecular acoperit de o porţiune externă mai densă numită os cortical. Procesele
alveolare se dezvoltă în acelaşi timp cu dinţii şi după extracţia dinţilor ele se resorb
progresiv.

15
 Alveolele sunt spaţiile osului alveolar în care se inseră rădăcinile dinţilor şi sunt
acoperite de un strat osos numit os alveolar propriu-zis sau lamina cribriformă, numit
astfel deoarece prezintă numeroase orificii minuscule în care se inseră fibrele Sharpey, şi
care este străbătută de vase de sânge. Această porţiune osoasă este vizualizată pe
radiografii printr-o linie albă numită “lamina dura”. Acest strat osos acoperă de
asemenea şi creasta osului interproximal, fiind denumită pe Rx. “lamina dura crestale”.
Osul spongios şi corticala care înconjoară osul alveolar propriu-zis se numeşte “os
alveolar de susţinere”.
Procesele alveolare se subîmpart în funcţie de rapoartele anatomice cu dinţii pe
care-i înconjoară:
 os interproximal sau sept interdentar;
 os inter-radicular;
 os radicular.

Procesele alveolare sănătoase înconjoară rădăcinile până la 1-2 mm de joncţiunea

amelo-cementară. Creasta osului interproximal este situată în poziţie mai coronară decât
osul radicular adiacent. Grosimea şi conturul osului alveolar depind esenţial de poziţia
dinţilor pe arcadă şi de relaţia între dinţi.
Dinţii vestibularizaţi pe arcadă vor avea un os vestibular subţire şi un os radicular
palatin/lingual mai gros. În unele cazuri nu există acoperire osoasă pe o porţiune a
rădăcinii. Dacă este vorba de o zonă izolată aceasta este o “fenestrare”, iar dacă, din
contra, defectul osos este la nivelul osului marginal este vorba de o “dehiscenţă”.
În absenţa oricărei patologii, unghiul pe care îl face creasta interproximală cu dinţii vecini
depinde de poziţia relativă a acestor dinţi.
În general, limita osului proximal va fi paralelă cu o linie trasată între două joncţiuni
amelo-cementare vecine. Dacă un dinte a basculat sau a egresat în raport cu dinţii
adiacenţi, osul alveolar va fi înclinat paralel cu o linie trasată între joncţiunile amelo-
cementare vecine, în timp ce la dinţii cu aceeaşi înălţime de erupţie osul interproximal va
avea o margine orizontală.

16
Osul alveolar, în cursul evoluţiei ontogenetice, prezintă numeroase fenomene de remaniere şi
restructurare, printr-un proces echilibrat între apoziţie şi resorbţie, în raport cu relaţiile
interdentare şi ocluzale.
În cadrul complexului morfo-funcţional cement-desmodonţiu-os alveolar, care asigurăplantarea
dinţilor în alveole, osul alveolar are următoarele funcţii:
 fixează fibrele ligamentului parodontal,
 preia solicitările exercitate asupra dintelui (presiunile) şi le transformă în
tracţiuni dispersate
 asigură un suport integru pentru rădăcină, constituind un braţ de pârghie intra-
alveolară de 2/3 din lungimea dintelui.

Dintele împreună cu parodonţiul său formează o unitate masticatorie numită “odontom”.

În cursul evoluţiei odontomului se pot distinge trei faze morfofuncţionale:
1. Faza de evoluţie sau de creştere care durează până în momentul în care dinţii
ajung în contact cu antagoniştii. Pe măsură ce se formează rădăcina se
formează şi apofiza alveolară şi elementele desmodontale. În această fază se
realizează relaţiile funcţionale în paralel cu cele morfologice, fenomenele
caracteristice acestei faze se succed rapid timp de 6 – 7 ani;
2. Faza de echilibru este perioada structurării macro şi microscopice care asigură
durabilitatea şi relaţiile morfofuncţionale dintre odontom şi organism. Durează
câteva decenii, iar schimbările se produc într-un ritm foarte lent, încât aparent
nu se observă nici o modificare;
3. Faza de involuţie se termină odată cu expulzia dinţilor de pe arcadă, deoarece
existenţa şi structura parodonţiului sunt condiţionate de prezenţa dinţilor pe
arcadă. După Gottlieb şi Orban faza de involuţie ar fi normală, fiziologică, un
fenomen de îmbătrânire. Faza de involuţie la dentiţia permanentă începe de
obicei în a treia sau a patra decadă a vieţii
Cele patru ţesuturi diferite care constituie parodonţiul, gingia, ligamentul parodontal, osul
alveolar şi cementul sunt distincte din punct de vedere anatomic, dar din punct de vedere
funcţional, ele sunt interdependente în ceea ce priveşte menţinerea unei structuri de susţinere
sănătoase şi viabile ale dintelui.

17
TEMA 4

EPIDEMIOLOGIA BOLII PARODONTALE

 Ancheta epidemiologica in patologiile infectioase de la nivel parodontal, particularitati si

semnificatii ale acesteia la bolnavii parodontopati cu afectiuni sistemice.
 Rolul placii bacteriene in producerea parodontitelor marginale cronice (PMC).
 Rolul si contributia factorilor locali favorizanti in producerea, evolutia si agravarea PMC.
 Factorii generali sistemici, de mediu si contributia lor in dezvoltarea sau agravarea si
evolutia PMC.

TEMA 5:

CONCEPTII MODERNE ASUPRA MECANISMELOR DE PATOGENITATE

MICROBIANA SI AL ALTOR MECANISME IMPLICATE IN PERIOADA
ACTUALA IN PRODUCEREA BOLII PARODONTALE.

 Cavitatea orala ca ecosistem bacterian aflat in interactiune cu gazda.

 Speciile patogene ale cavitatii orale, patogenii parodontali si speciile parodontopatogene
putative.
 Formarea biofilmului la nivel parodontal si particularitati ale placii bacteriene supra si
subgingivale.
 Mecanisme de actiune a patogenilor specifici la nivel parodontal.
 Teoriile clasice vs. concepte moderne

18
TEMA 6:

MODALITATI CONCEPTUALE PRIVIND ETAPELE EXAMENULUI CLINIC

OBIECTIV AL PARODONTIULUI MARGINAL IN CONDITII DE SANATATE SI
DE IMBOLNAVIRE.

 Preliminariile examenului clinic obiectiv:

1. Acordul informat al pacientului.
2. Dialogul cu pacientul – metodologie de culegere a informatiilor pro-parodontale.
3. Utilizarea chestionarelor pentru: ancheta alimentara, ancheta asupra igienei orale,
chestionarul de boli sistemice.
4. Culegerea datelor anamnestice armonizata cu instruirea pacientului. Informarea
asupra mecanismelor de boala si posibilii co-factorii implicati, corectarea erorilor de
igiena.
5. Explicarea conceptului de nivel de risc si nivel de afectare.
6. Evaluarea anamnestica comprehensiva a pacientului; istoricul patologiei parodontale
curente, valoarea datelor din antecedentele heredo-colaterale si personale,
stomatologice si generale.
 Metodologia examenului clinic parodontal:
1. examenul parodontiului de invelis,
2. evaluarea parodontiului profund – parodontometria,
3. consemnarea datelor culese in parodontograma.
 Indicii folositi in parodontologie, clasificare, sensibilitate / specificitate, mod de
consemnare in foaia de observatie.

19
TEMA 8:

PARTICULARITATI NOSOLOGICE ALE FORMELOR CLINICE SI A

SIMPTOMATOLOGIEI GINGIVITELOR CRONICE IN CONTEXTUL
RECUNOASTERII ETIOLOGIEI MICROBIENE SI A ALTOR FACTORI
LOCALI SI GENERALI ASOCIATI .

 gingivite asociate unor bacterii specifice( Treponema pallidum , Neisseria gonorae ,

Mycobacterium chelonae ) - forme rare
o diagnosticul de certitudine se realizeaza prin examen microbiologic
 gingivite virale ( gingivita herpetica)
o manifestate prin gingivite dureroase
 initial se formeaza vezicule , apoi ulceratii acoperite de fibrina
 gingivite de cauza fungica ( candidoza ) ; apare mai ales la pacientii - imunodeficienti
o cu secretie salivara redusa
o sub tratament cu corticosteroizi
o tratati cu antibiotice cu spectru larg
 manifestarile gingivale ale imunosupresiei ( Eritemul liniar gingival ) - clinic apare o
banda care limiteaza gingia libera
o nu dispare in urma imbunatatirii igienei sau surfasajului
 gingivita asociata histoplasmozei
o apar initial leziuni nodulare ,apoi ulceratii
o diagnosticul se bazeaza pe examenul histopatologic sau cultura
 gingivite cu origine genetica ( fibromatoza gingivala liniara )- diagnosticul diferential se
realizeaza histologic
 boli gingivale cu origine sistemica autoimuna
o lichenul plan
o pemfigusul vulgar
o pemfigoidul benign
o eritemul multiform

20
o lupusul eritematos sistemic
 gingivite induse de medicamente
o hiperplazia indusa de Fenitoina, Nifedipin , ciclosprine
o reactii alergice
 gingivite asociate unor boli generale
o gastrointestinale ( boala Chron )
o hematologice ( leucemia acuta , cu urmatoarele semne clinice cresteri de volum ale
gingiei
 eritem
 ulceratii
 leziuni traumatice ( fizice , chimice, termice)
 reactii de corp strain - diagnosticul se poate realiza prin examen radiologic

21
TEMA 9:

PARODONTITA MARGINALA CRONICA SUPERFICIALA ENTITATE

NOSOLOGICA REZULTATA DIN EVOLUTIA ONTOGENETICA A
GINGIVITELOR CRONICE

1. semne clinice ale parodontitei cronice

2. gingivita, factor de risc pentru parodontita cronica( Schatzle si colab. 2004 )
3. prevalenta bolii
4. progresia parodontitei cronice este un proces continuu cu perioade de exacerbare
5. factorii de risc
6. biofilmul bacterian
7. varsta
8. fumatul
9. bolile sistemice
10. stress-ul
11. factorul genetic

TEMA10:

SEMNIFICATII ACTUALE PRIVIND EXISTENTA CA FORME NOSOLOGICE

DIFERENTIATE INTRE PARODONTITELE MARGINALE CRONICE SI
PARODONTITELE AGRESIVE

 Forme clinice parodontita cronica

 Factorii de risc parodontita cronica
 Caracteristici parodontita cronica
o gradul de distructie tisulara e legat de nivelul de placa bacteriana
o prezenta factorilor predispozanti locali
o prezenta factorilor predispozanti generali

22
o asociata fumatului , stressului.
 progresia parodontitei cronice
 caracteristici parodontita agresiva :
o primare
 nu prezinta boli generale
 pierdere rapida de atasament
 prezenta componenta genetica
o secundare( prezente in general , dar nu in toate cazurile )
 depozitele microbiene invers proportionale cu severitatea distructiei
 prezenta in proportie mare a Aggregattibacter actynomicetemcomitans
 defecte ale fagocitelor
 macrofage hipereactive, productie crescuta de PGE2
 progresia pierderii de atasament poate fi autolimitanta

 aspecte clinice ale parodontitelor agresive

 etiologia parodontitelor agresive
 diagnosticul clinic, microbiologic , genetic in parodontita agresiva

TEMA 11:

ORIENTARI , DIRECTII SI ETAPELE PRINCIPALE ALE TRATAMENTULUI

PARODONTAL

 Terapia initiala
o motivarea pacientului pentru imbunatatirea igienei
o indepartarea mecanica si chimica a placii si tartrului supragingival
o inlaturarea zonelor de retentie a placii bacteriene ( iatrogene si naturale )
o surfasarea suprafetelor radiculare
 Reevaluarea ( interpretarea parametrilor clinici parodontali)

23
 Terapia chirurgicala ( corectiva )
 Tehnicile rezective
 Avantaje
 Predictibile
 Rezultatele apar in timp scurt( 8-12 saptamani) - noua morfologie a gingiei si a osului
faciliteaza mentinerea in timp
 Dezavantaje
 Pierdere de atasament
 Expunerea suprafetelor radiculare
 Posibilitatea aparitiei tulburarilor fonetice
 Posibilitatea aparitiei hipersensibilitatii
 Posibilitatea aparitiei cariilor de radacina
 Tehnicile regenerative
 Avantaje
 Reconstruiesc tesuturile parodontale
 Recesiune mai mica postoperator
 Dezavantaje
 timp mai lung de tratament
 tehnica este mai grea
 poate fi necesara reinterventia pentru indepartarea defectelor restante
 costisitoare
 Terapia ocluzala
 Terapia ortodontica
 Terapia protetica a pacientului stabilizat parodontal
 Terapia de sustinere parodontala ( mentinere )

24
TEMA 12:

PARTICULARITATI ALE TRATAMENTULUI MEDICAMENTOS

ANTIMICROBIAN SI ANTIINFLAMATOR IN GINGIVITELE CRONICE,
PARODONTITELE MARGINALE CRONICE SI AGRESIVE.

Tratamentul complex al gingivitelor si parodontitelor difera cu mult de tratamentul

majoritatii infectiilor bacteriene. Desi gingivitele si parodontitele sunt considerate,
traditional ca fiind infectii bacteriene, in etiopatogenia lor intervin o multitudine de
variabile ce influienteaza in final si rezultatul terapeutic.
Placa subgingivala - biofilm rezistent la actiunea agentilor chimioterapici constituie un
concept important in decizia de a utiliza antibioticele sau alti agenti antimicrobieni in
tratamentul parodontitelor.
Clase de antibiotice utilizate in tratamentul parodontitelor, cai de administrare; asociatii de
antibiotice, alti agenti antimicrobieni.

TEMA 13:

MODALITATI DE APLICARE A SUBSTANTELOR MEDICAMENTOASE IN

TRATAMENTUL ANTIMICROBIAN SI ANTIINFLAMATOR AL
GINGIVITELOR SI PARODONTITELOR MARGINALE CRONICE SI
AGRESIVE.

1. Clase de substante utilizate in terapia locala parodontala.

2. Forme farmaceutice de conditionare a medicamentelor cu aplicare la nivel
parodontal.

25
AN II

TEMA 14:

METODE DE IMOBILIZARE TEMPORARA A DINTILOR MOBILI

PARODONTOTICI. METODE DE IMOBILIZARE PERMANENTA A DINTILOR
MOBILI PARODONTOTICI.

 Principii de imobilizare.
 Clasificarea sistemelor de imobilizare.
 Tehnici de imobilizare de urgenta.
 Tehnici de immobilizare provizorie.
 Tehnici de imobilizare de lunga durata.

TEMA15.

Modalitati terapeutice moderne de rezolvare chirurgicala a parodontopatiilor

marginale.
Metode fundamentale de rezolvare chirurgicala a imbolnavirilor parodontiului
marginal: chiuretajul gingival, chiuretajul subgingival: indicatii, contraindicatii, tehnica.

Tratamentul corectiv constă în corectarea defectelor parodontale, restaurarea structurilor

parodontale pierdute şi restabilirea ocluziei fiziologice.

Obişnuit se realizează în următoarea secvenţă:

 Chirurgie parodontală pentru eliminarea pungilor şi pentru suprimarea defectelor

muco-gingivale (de mutat chirurgia)
 Tratament post-chirurgical până la vindecarea ţesuturilor parodontale,

26
  Ajustare (echilibrare) ocluzală,
 Reevaluarea stării parodontale,
 Tratament restaurativ şi protetic definitiv,
 Reevaluarea stării parodontale, cu reprogramarea vizitelor la diferite intervale.

Chirurgia parodontală are ca principal obiectiv prezervarea parodonţiului prin:

 crearea de condiţii propice pentru eliminarea şi controlul plăcii,
 restabilirea arhitecturii gingivale optime pentru controlul plăcii,
 regenerarea suportului parodontal distrus prin boală.
 Crearea unei căi de acces pentru detartraj şi surfasaj radicular
 Reducerea adâncimii pungilor
 Corectarea anomaliilor gingivale importante
 Restabilirea morfologiei favorabile a rebordului gingival
 Eliminarea leziunilor inter-radiculare,
 Realizarea unei căi de abord în vederea regenerării tisulare

Indicaţiile utilizării chirurgiei parodontale sunt:

 Pungi parodontale unde nu este posibil clinic a se îndepărta complet iritanţii
 Zone cu contururi osoase neregulate sau cratere adânci
 Leziuni inter-radiculare de gradul II/III
 Pungi infraosoase pe feţele distale ale molarilor
 Inflamaţie persistentă în zone cu pungi moderate profunde

Criterii de alegere a metodei chirurgicale

Alegerea unei metode chirurgicale se bazează pe o serie de consideraţii precum:

 caracteristicile pungii (adâncime, configuraţie, relaţie cu osul)

 accesibilitatea pentru instrumentare
 existenţa problemelor muco-gingivale
 răspunsul la faza etiologică a terapiei
 cooperarea pacientului (menţinerea igienei orale corecte)

27
  vârsta şi starea generală a pacientului
 diagnosticul global de boală
 consideraţii estetice
 tratamente parodontale anterioare.

Manoperele de chirurgie parodontală se pot împărţi în :

1. manopere destinate tratamentului pungilor parodontale:

- chiuretajul parodontal
- ENAP, ENAP-modificată,
- gingivectomia
- intervenţii cu lambou (Widman modificată).
2. chirurgia osoasă destinată tratamentului leziunilor osoase:
- prin substracţie – osteoplastia
- prin adiţie – comblare
- prin regenerare ghidată
- tehnici combinate – RTG+comblare.
3. chirurgie muco-gingivală destinată corijării problemelor legate de rapoartele
anormale între gingia ataşată şi mucoasa alveolară.
La un pacient se pot realiza, fie una sau alta, fie toate trei tipurile de chirurgie
parodontală.

Manopere destinate tratamentului pungilor parodontale

Sunt metode chirurgicale conservatoare utilizate pentru eliminarea ţesutului conjunctiv
inflamator şi a epiteliului pungii, care urmăresc stabilizarea sau ameliorarea afecţiunilor
parodonţiului marginal cu minimum de pierdere tisulară, prin formarea unui nou
ataşament conjunctiv sau epitelial la nivelul suprafeţei dentare.

Chiuretajul parodontal.
Chiuretajul parodontal constă în eliminarea cu ajutorul unei chiurete a feţei interne a
peretelui moale al pungii (Lindhe).

28
Este o manoperă oarbă prin care se îndepărtează tartrul sub-gingival, cementul necrotic,
se realizează surfasajului radicular şi se elimină ţesuturile inflamate, ducând în consecinţă
la eliminarea pungii.

Adeseori, acesta se realizează deliberat sau incidental, în acelaşi timp cu detartrajul sub-
gingival sau surfasajul radicular.

Chiuretajul parodontal
condiţii, indicaţii, contraindicaţii, avantaje, dezavantaje
Condiţii de  pungi inactive (după tratamentul antimicrobian).
realizare  respectarea ataşamentului parodontal din zona apicală a leziunii.
 leziuni localizate la un dinte / grup de dinţi
Indicaţii
 leziuni mai mult sau mai puţin generalizate
Scop curativ sau paleativ în raport cu:
 forma de boală parodontală,
Obiective
 stadiul de evoluţie,
 starea generală a pacientului
Indicaţii în scop curativ Indicaţii în scop paleativ:
*pungi supraosoase < 4-5 mm, *în terapia de menţinere, când apare recidiva într-
gingie inflamată, cu distrucţie o zonă în care s-a redus chirurgical punga.
osoasă de tip orizontal sau *ca metodă de compromis la pacienţii la care nu
distrucţie osoasă minimă. se indică intervenţii cu lambou (afecţiuni generale,
*pungi parodontale strâmte vârstă avansată, boli psihice).
*preoperator- pungi > 5 mm
pentru evaluarea răspunsului tisular
*ca alternativă în parodontitele
severe
 tehnică simplă,
Avantaje
 necesită un instrumentar minim,

29
  evoluţie postoperatoprie fără hipersensibilitate dentinară sau
prejudiciu estetic.
 lipsa de vizibilitate în câmpul operator
Dezavantaje  excizia incompletă a leziunilor
 dificultatea de a aborda furcaţiile.

Tehnica Yukna - ENAP (excizia pentru obţinerea unui nou ataşament) şi ENAP
modificată
Este o tehnică de chiuretaj parodontal efectuat cu ajutorul unei lame de bisturiu şi are ca
scop eliminarea epiteliului pungii pentru a se obţine un nou ataşament.

Particularităţi
ENAP ENAP modificată
Incizie cu bizou intern până la Incizie cu bizou intern până la nivelul crestei
fundul pungii osoase
Indicaţii Pungi supraosoase, cu gingie aderentă de înălţime adecvată
Pungi infraosoase
Contraindicaţi
Leziuni inter-radiculare
 îmbunătăţeşte accesul la suprafeţele radiculare
Avantaje  traumatism minim asupra gingiei,
 recesiune minimă postoperatorie
Dezavantaje  nu favorizează un nou ataşament

Chiuretajul ultrasonic
Chiuretajul gingival se poate face şi prin utilizarea instrumentarului ultrasonic
(instrumente tip Morse Scaler). Este la fel de eficace pentru debridarea peretelui epitelial
al pungilor ca instrumentele manuale, provocând şi un răspuns inflamator mai redus
postoperator (micro-cauterizarea peretelui pungii) însă îndepărtează mai puţin ţesut
conjunctiv decât cele manuale.

30
 Contraindicaţii – nu se recomandă în zona sub-gingivală, dată fiind talia instrumentelor
ca şi suprafaţa dentară rugoasă care rămâne în urma utilizării acestor instrumente.

TEMA 16:

GINGIVECTOMIA, GINGIVOPLASTICA:

 Introducere
 Indicatii
 Contraindicatii
 Tehnici
o Gingivectomia cu bizou intern
o Gingivectomia cu bizou extern
o Gingivoplastia

TEMA 17:

CONSIDERATII MODERNE PRIVIND CLINICA SI TRATAMENTUL

RETRACTIILOR GINGIVALE:

 Consideratii etiopatogenice si diagnostice

 Grefa de tesut conjunctiv: indicatii si prelevare
o Situsuri de prelevare
o Tehnici de prelevare
 Grefa de tesut conjunctiv asociata cu lambou repozitionat coronar
o Indicatii
o Tehnica
o Rezultate
o Avantaje si dezavantaje
 Grefa de tesut conjunctiv asociata cu lambou repozitionat lateral

31
o Indicatii
o Tehnica
o Rezultate
o Avantaje si dezavantaje
 Grefa de tesut conjunctiv prin tehnica „plicului”
o Indicatii
o Tehnici
o Rezultate
o Avantaje si dezavantaje
 Tratamentul recesiunilor prin regenerare tisulara ghidata
o Tehnici
o Avantaje si dezavantaje
 Ingrijire postoperatorie, cicatrizare, complicatii si esec in chirurgia plastica parodontala
 Conditiile succesului in reacoperirea radiculara
o Controlul factorilor etiologici
o Factori de succes in tehnica chirurgicala
o Selectarea pacientilor
o Selectarea leziunilor
 Criterii de decizie in reacoperirea radiculara
o Compararea diferitelor tehnici
o Criterii de selectie in functie de situatia clinica
o Caracteristicile practice pentru fiecare interventie

A. Corelatii intre patologia endodontica si a parodontiului marginal

 Introducere
 Procesele infectioase de la nivelul parodontiului cu origine endodontica
o Caracteristici generale
o Prezentare clinica
o Diferentierea leziunilor de origine endodontica de parodontite
o Leziunile endo-paro – diagnostic si tratament
o Tratamentul endodontic si leziunile parodontale

32
 Perforatiile iatrogene
 Fracturile radiculare verticale
o Mecanisme
o Incidenta
o Expresie clinica
o Diagnostic
o Tratament
 Resorbtiile radiculare externe
o Mecanismele resorbtiei tesuturilor dure
o Prezentare clinica si identificare
o Forme clinice

B. Complicatiile parodontopatiilor marginale cronice

 Boala parodontala ca risc de afectare sistemica
o Boala parodontala ca risc de boala cardiovasculara
o Boala parodontala ca risc de influenta negativa asupra sarcinii
o Boala parodontala ca risc de complicatii diabetice
o Boala parodontala ca risc de infectii respiratorii
 Abcesul parodontal
o Introducere
o Clasificare
o Prevalenta
o Patogeneza si histopatologie
o Microbiologie
o Diagnostic
o Tratament
o Complicatii
 Pierderea dintelui
 Diseminarea infectiei
 Leziuni endo-parodontale
 Hipersensibilitatea si hiperestezia dentara

33
TEMA 18.

Prioritati de tratament chirurgical in vederea regenerarii parodontale prin

operatiile cu lambou: indicatii, contraindicatii, tehnica.

Lamboul parodontal constă într-o porţiune (secţiune de gingie şi/sau mucoasă ridicată de
pe suprafeţele subiacente, în scopul obţinerii vizibilităţii şi accesului la os şi la suprafaţa
radiculară.

LAMBOURI
- cu grosime totală – muco-periostice
Grosime
- cu grosime parţială – numai mucoase
- repoziţionate (faţă de poziţia de origine) apical
coronar
Poziţie
lateral
- nerepoziţionate – îşi păstrează poziţia prechirurgicală
- utilizarea inciziei cu bizou intern permite păstrarea
gingiei ataşate existente,
- sunt expuse suprafeţele radiculare pentru realizarea
Avantaje eficace a detartrajului şi surfasajului.
- se expune osul alveolar marginal şi se evidenţiază
defectele osoase.
- sunt expuse spaţiile inter-radiculare

Indicaţiile operaţilor cu lambou în cadrul bolilor parodontale:

 Pungi parodontale de adâncime medie sau mai adânci extinse dincolo de

joncţiunea muco-gingivală
 Resorbţie osoasă verticală, neuniformă
 Abces parodontal marginal serpinginos la mono şi pluriradiculari

34
  Abces parodontal marginal de orice fel la dintii laterali
 Aplicarea de implante granulare în pungile parodontale
 În vederea amputaţiei radiculare la dinţii pluriradiculari
 Recidive după chiuretaj gingival
Contraindicaţii:

 Dinţi cu resorbţie osoasă avansată pe toate suprafeţele radiculare, cu

mobilitate de gradul III
 Atrofie osoasă orizontală fără semne de inflamaţie şi pungi parodontale
 Sunt contraindicate lambourile pe un singur dinte prin incizii efectuate pe o
mucoasă subţire, întinsă, slab vascularizată
Tehnici:

1. Operaţia cu lambou mucoperiostal reflectat în totalitate

Se efectuează pe un dinte, un grup de dinţi sau pe întreaga arcadă. După instalarea
anesteziei timpii intervenţiei sunt:

- Incizie orizontală în bizou intern – până la marginea crestei alveolare la 0,5-1,5 mm

de marginea gingivală liberă
- Două incizii verticale pe versantul vestibular al osului alveolar, la distanţă de un
dinte, de o parte şi de alta a zonei de operat
- Decolarea lamboului
- Inventarierea leziunilor subgingivale prin inspecţie
- Îndepărtarea marginii gingivale rezultate în urma inciziei orizontale
- Detartraj subgingival
- Îndepartarea ţesutului de granulaţie
- Planarea rădăcinilorcontrolul osului alveolar restant, îndepărtarea zonelor ramolite
osteitice, rotonjirea muchiilor şi vârfurilor ascuţite osoase
- Spălarea plăgii cu ser fiziologic
- Aplicarea materialului de adiţie
- Protecţia plăgii prin sutură
2. Operaţia cu lambou mucoperiostal parţial reflectat

35
Această tehnică o continuă pe cea a chiuretajului subgingival cu microlambouri papilare
pe care o depăşeşte printr-o serie de detalii tehnice precise.faţă de operaţiile cu lambouri
reflectate total prezintă avantaje şi dezavantaje.

Avantaje:

- Dilacerări tisulare reduse

- Dislocări de os minime
- Traumatism alveolar redus
- Reacolare gingivală bună
- Retracţie gingivală şi iperestezie postoperatorie mai reduse
- Aspect fizionomic mai bun
Dezavantaje:
- Tehnică foarte precisă, mai dificilă
- Controlul îndepărtării în totalitate a ţesuturilor patologice este mai dificil
- Lambourile interdentare necesită o reaplicare exact în poziţia iniţială
Tehnica:

 Prima incizie se face pe versantul vestibular al gingiei la 0,5-1mm de creasta

marginii libere şi la 1,5-2mm de aceasta pe versantul oral
 A doua incizie este verticală intrasulculară până la marginea osului alveolar
 A treia incizie este orizontală şi excizează ţesutul epitelial şi conjunctiv situat pe
creasta alveolară între cele două suprafeţe incizate iniţial
 În continuare se procedează ca şi la operaţia cu lambou reflectat total: detartraj,
planarea rădăcinii, chiuretajul ţesutului de granulaţie, îndepărtarea zonelor de os
ramolit, irigare cu ser fiziologic, sutură.
3. Operaţiile cu lambou mucozal
Constau în decolarea numai a mucoasei sau a mucoasei şi submucoasei de periostul
subiacent. Prezenţa periostului menţinut de os este necesară pentru a primi o grefă
gingivală de vecinătate sau de la distanţă. În acest caz lamboul mucozal este suturat la
periost căt mai decliv spre fundul de sac vestibular.

36
Intervenţia se practică pentru: desfiinţarea bridelor şi inserţiilor musculare înalte care
tracţionează de marginile gingivale, adâncirea fundului de sac vestibular printr-un
lambou mucozal repaziţionat apical.

4. Operaţia cu lambou repoziţionat apical

Metoda corespunde unei chirurgi funcţionale de desfiinţare apungilor parodontale.
Consecinţele sunt nefizionomice şi pot da fenomene de hiperestezie la nivel radicular.
Operaţia rezultă din reducerea volumului osos alveolar în general, şi urmăreşte în
particular desfiinţarea pungilor parodontale palatinale. De asemenea se practică şi în
cazul refacerii coroanei clinice a dinţilor redusă prin atriţie avansată.

La nivelul rădăcinilor palatinale mucoasa masticatorie a bolţii palatine nu prezintă o

componentă alveolară mobilă, deplasabilă spre apical. Deoarece această deplasare este
necesară în urma distrucţiei osoase şi a îndepărtării conţinutului patologic al pungii se
practică urmatoarea tehnică:

- Incizie în bizou intern a gingiei sub marginea liberă, până la dinte, sub fundul pungii
şi excizarea pereţilor şi a conţinutului acesteia
- Prin a doua incizie se decolează un strat subţire de mucoasă palatină
- Se chiuretează ţesuturile patologice suiacente, se modeleză marginile osului alveolar
- Lamboul palatinal subţire se suturează întrerupt, într-o pozţie mai apicală faţă de cea
iniţială

37
TEMA 19 :

TEHNICI DE ADITIE IN TRATAMENTUL CHIRURGICAL AL

PARODONTITELOR MARGINALE
 Introducere
 Materiale de grefa osoasa
o Autogrefe ce pot fi recoltate din:
 Tuberozitatea maxilara (Langer, 1981)
 Regiunea retromolara mandibulara (Rosenberg, 1971)
 Crestele edentate (Froum, 1976)
o Allogrefa:
 Os uman liofilizat (FDBA)
 Os uman decalcificat si liofilizat (DFDBA)
o Xenogrefe
 Os de origine bovina tratat chimic si termic
 Bio-Oss™
o Substituent de os sau material sintetic (aloplastice)
 Carbonat de calciu
 Fosfat tricalcic
 Hidroxiapatita
 Sticle bioactive
 Materialele de aditie –rol de „carrier”in asociere cu:
o Membrane in RTG
o Emdogain™
o Proteinele morfogenetice osoase (RHBMP-2)
o PDGF

38
20. Regenerarea tisulara parodontala - principii si tehnici de tratament.
Regenerarea tisulara ghidata - metoda particulara de restaurare morfo-functionala a
parodontiului marginal.

Chirurgia osoasă reconstructivă

Poate fi împărţită în două mari clase:

 Refacerea osului alveolar prin utilizarea unui material adiţional

 Refacerea osului alveolar fără utilizarea unui material adiţional

Regenerarea tisulară ghidată

Porneşte de la necesitatea refacerii osului alveolar, ligamentelor parodontale şi
cementului radicular după intervenţia chirurgicală concomitent cu blocarea proliferării
ţesutului epitelial în interiorul defectelor osoase. Pentru a exclude ţesuturi specifice, în
cursul fazei de vindecare a unui defect parodontal tratat chirurgical, s-au dezvoltat
dispozitive parodontale denumite, în mod obişnuit, bariere sau membrane pentru
regenerare tisulară. Prima membrană a fost acetatul de celuloză - hârtia de filtru (Nyman
şi Lindhe în 1982). De atunci au fost introduse în practică o mare varietate de materiale.
O membrană trebuie să acţioneze ca un biomaterial.
Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească o membrană

Capacitatea de a fi eficace fără a induce interacţiune

Biocompatibilitate
nedorită între corp şi material.

Să constituie o barieră pentru celulele epiteliale şi

Excludere celulară să furnizeze un spaţiu adecvat pentru regenerarea
osului alveolar, ligamentului şi cementului.

Să posede proprietăţi mecanice şi/sau structurale ce

Menţinerea
permit membranei să reziste la forţele exercitate
spaţiului
asupra sa şi să prevină colapsul ţesuturilor moi.

Integrare tisulară Încorporarea de elemente tisulare în membrană care

39
 permit integrarea acesteia.

Să poată fi aplicate uşor astfel încât să se evite

Uşurinţa în utilizare plasarea incorectă sau inadecvată cât şi procedurile
laborioase.

Să dea reacţii tisulare minime, să nu provoace

fenomene alergice, să reziste la agresiunea
microbiană, să permită schimbul de fluide, să fie
Activitate biologică
bun suport pentru antibiotice şi factori de creştere,
să fie resorbabilă într-o perioadă de timp suficientă
pentru regenerarea tisulară.

Tatakis, 1999 – Periodontology 2000

La ora actuală sunt comercializate două tipuri de membrane: rezorbabile şi nerezorbabile

fiecare cu avantaje şi dezavantaje.

Membrane nerezorbabile
Îşi menţin integritatea structurală pe toată perioada
Avantaje menţinerii intratisulare.
Permit control al timpului de aplicare.
Necesită o a doua intervenţie pentru îndepărtare.
Dezavantaje Pun probleme legat de cost, acceptarea de către pacient,
recuperarea tisulară postoperatorie.
Gore-Tex® - politetrafluoretilen expandat.
TefGen - FD® - politetrafluoretilen non-poros.
Materiale BioBrane® - membrană compozită din reţea de nylon
colată pe o membrană siliconică semipermeabilă şi
acoperită cu peptide colagene.

40
 Membrane rezorbabile
Nu necesită manoperă suplimentară pentru îndepărtare,
reduc disconfortul pacientului, timpul şi costul
Avantaje manoperei, elimină evenimentele potenţiale ale
manoperei chirurgicale.
Oferă control limitat al perioadei de aplicare(nu se
poate previziona rata de disoluţie tisulară a
Dezavantaje membranei).
Pentru a fi eficace trebuie să-şi menţină structura o
anumită perioadă de timp – 4 săptămâni.
Pot produce reacţii tisulare inflamatorii în cursul
perioadei de resorbţie.
Naturale Bio Ment® – colagen
Paroguide® – colagen
Materiale Guidor® - acid polilactic
Resolut® - acid lactic + acid glicolic
Sintetice Vicryl® (Polyglactin 910®)
Atrisorb® - polimer polilactid
Etik Patch®

Indicaţiile şi contraindicaţiile RTG cu membrane (după Gottlow)

INDICAŢII CONTRAINDICAŢII

Alveoliză orizontală
Leziuni infraosoase cu 2 – 3 Leziuni infraosoase largi
Locale pereţi şi cu adâncime redusă
Leziuni inter-radiculare grad Gingie ataşată insuficientă
II şi III apical de baza defectului
(< 2mm)
Pacienţi cu stare generală
Genera bună Stare generală afectată
Pacienţi cooperanţi Pacienţi necooperanţi
le
Cu răspuns tisular bun la Fumători
reevaluare

Asocierea membranelor cu materiale de adiţie

Este indicată în cazul:

 leziunilor infraosoase cu 2 pereţi,

 leziunilor inter-radiculare cu alveoliză verticală a septului,

41
  leziuni cu potenţial de regenerare scăzut.
Produse utilizate în asociere cu membrane pentru comblarea defectelor
- extraorale
Autogrefe:
- intraorale
OS UMAN - os proaspăt congelat
Alogrefe: - os liofilizat
- os liofilizat demineralizat
Xenogrefe:
- derivaţi de hidroxiapatită bovină (Bio-Oss®,
OsteoGraph/N®)
- carbonaţi de calciu din coral (Biocoral®)
Grefe aloplaste:
- polimeri
- bioceramice:
SUBSTITUE
– fosfat tri şi tetracalcic: resorbabil şi
NŢI DE OS neresorbabil (Synthograft®, Frialit®)
– hidroxiapatită: resorbabilă şi neresorbabilă
(Interpore 200®, Permagraft®, Periograf®,
Calcitite®, Osprovit®, Algipore®, Bioapatit®)
– combinate (Alotropat 50®)
- biovitroceramică (PAW –1®)
- sticlă bioactivă (PerioGlas®, Biogran®)
- sulfat de calciu (Plaster of Paris)

Terapia de regenerare parodontală cu derivate din matricea proteică a smalţului -

Emdogain®
Proteinele din matricea smalţului au potenţial de a induce regenerarea cementului
acelular. Ca urmare s-a dezvoltat Emdogain®
(BIORA – Suedia), material ce conţine proteine din familia amelogeninei, constituent
hidrofob al proteinelor matricei smalţului care agregă şi devin insolubile la pH fiziologic
şi temperatura corpului, obţinut din proteinele matricei smalţului din sacul folicular al
molarilor şi premolarilor de porc.

Utilizarea Emdogain® s-a constatat că duce la regenerarea parodontală (cement radicular,

ligament parodontal şi os alveolar) în condiţiile în care nu se interpun bariere fizice
pentru crearea spaţiului parodontal (Hammarström, Heijl, Gestrelius)

42
 TEMA 21:

TERAPIA DE BIOREACTIVARE PARODONTALA.

 Vitaminele
 Produsele apicole
 Oligoelementele
 Vaccinoterapia
 Imunomodulatoarele

TEMA 22.

ORIENTARI TERAPEUTICE PRINCIPALE SI SCHEME DE TRATAMENT IN

BOALA PARODONTALA.

AFECŢIUNI parodontale ACUTE

Gingivita ulcero-necrotică
Tratamentul gingivitei acute ulcero-necrotice are ca scop amendarea simptomelor acute şi
eliminarea tuturor manifestărilor parodontale atât cronice cât şi acute de la nivelul cavităţii orale.
Tratamentul nu este complet atât timp cât sunt prezente modificările parodontale patologice sau
factorii capabili de a le produce. Gingivita acută ulcero-necrotică poate apare într-o cavitate orală
esenţial liberă sau sănătoasă, sau poate fi supra-impusă pe o boală cronică gingivală preexistentă.
Tratamentul constă în:
1. Amendarea inflamaţiei acute, plus tratamentul bolii cronice fie din zona de acutizare,
fie în restul cavităţii orale.
2. Amendarea simptomelor toxice generalizate precum febra şi starea generală alterată.
3. Corectarea stării generale ce contribuie la iniţierea sau progresia modificărilor
gingivale.
Tratamentul trebuie să urmeze o anumită secvenţă:
Prima consultaţie:

43
  Se obţin date despre starea generală a pacientului, condiţiile de viaţă, alimentaţie,
tipul de activitate, programul de repaos şi stress-ul psihic. Aprecierea stării
generale a pacientului trebuie să includă şi observarea atitudinii acestuia ca şi
înregistrarea temperaturii. Se recomandă palparea zonelor submandibulare şi
submentoniere pentru detectarea adenopatiei.
 Examenul intraoral urmăreşte depistarea leziunilor caracteristice, distribuţia
leziunilor, şi posibila implicare a regiunii oro-faringiene. Se evaluează igiena
orală, iritanţii locali, eventuala existenţă a pungilor parodontale sau a
pericoronaritei.
 Se solicită date despre modul de instalare şi durata afecţiunii, dacă este prima
manifestare sau dacă aceste manifestări sunt recidivante şi dacă sunt asociate cu
factori specifici precum: ciclul menstrual, anumite alimente, oboseală, stress
psihic.
 O dată diagnosticul stabilit, pacientul este tratat ca pacient ambulator sau
neambulator în funcţie de următoarele criterii:
a. pacient neambulator - prezintă simptome de alterare a stării generale
precum: febră, astenie, stare de rău. Aceşti pacienţi necesită repaos la
pat; tratamentul intensiv în cabinet nu poate fi întreprins înainte de
dispariţia simptomelor sistemice.
b. pacient ambulator - prezintă o adenopatie localizată şi uşor crescută
fără nici o complicaţie sistemică serioasă.
Tratamentul preliminar al pacientului neambulator.
 În prima şedinţă tratamentul iniţial se limitează la zonele cu inflamaţie acută -
eliminarea pseudo-membranei necrotice cu o buletă de vată îmbibată în apă
oxigenată
Se recomandă: - repaos la pat,
- clătit bucal la fiecare 2 ore cu un amestec în părţi egale de apă
călduţă şi apă oxigenată 3% şi/sau clătiri cu clorhexidină 0,12% de
2 ori pe zi,
- antibioterapie sistemică.

44
 penicilină 250-500mg per os, la 6 ore sau
REGIM 300.000 UI im, la 6 ore
Pacient alergic
STANDARD Eritromicină 250 mg la 4 ore
la penicilină
Metronidazol 200 mg la 8 ore, 7 zile

 Pacientul este rechemat a doua zi; dacă starea generală se ameliorează se trece la
faza descrisă mai jos, pentru pacientul ambulator.
 A treia zi, în majoritatea cazurilor, starea este ameliorată şi se poate începe
tratamentul ambulator.

Tratamentul pacientului ambulator.

 Zona de inflamaţie acută se izolează cu rulouri de vată şi se usucă. Se aplică un
anestezic topic şi după 2-3 minute zona se şterge uşor cu o buletă de vată îmbibată
în apă oxigenată pentru îndepărtarea pseudo-membranelor şi a debriurilor
detaşabile. Fiecare buletă de vată se utilizează pe o zonă redusă, schimbându-se
frecvent. Nu se recomandă mişcări de ştergere a unei zone foarte largi cu o
singură buletă. Zona se spală cu apă călduţă şi se îndepărtează tartrul superficial
de preferat prin detartraj ultrasonic, deoarece nu produce durere, iar jetul de apă
ajută la curăţirea zonei.
În această etapă se contraindică detartrajul
subgingival şi chiuretajul din cauza posibilităţii
extinderii infecţiei în ţesuturile profunde şi
producerii bacteriemiei.

 În cazul unei urgenţe, orice procedură precum extracţiile sau chirurgia

parodontală se amână până când pacientul nu mai prezintă nici un simptom acut
cel puţin 4 săptămâni, pentru a minimaliza posibilitatea exacerbărilor simptomelor
acute.
 Pacientul trebuie informat asupra faptului că necesită un tratament total şi că
tratamentul nu se termină în momentul amendării simptomelor dureroase.
Indicaţii date pacientului:

45
  Evitarea tutunului, alcoolului şi condimentelor,
 Clătit bucal cu o soluţie în părţi egale apă oxigenată 3% şi apă călduţă, la interval de 2 ore;
 Continuarea activităţilor obişnuite cu evitarea efortului fizic sau expunerii prelungite la
soare;
 Limitarea periajului dentar la eliminarea debriurilor superficiale;
 Utilizarea firului dentar şi a jetului de apă sub presiune medie (duş bucal);

A doua zi (a doua şedinţă)

 Starea pacientului este ameliorată, durerea s-a redus sau a dispărut, marginile gingivale ale
zonelor afectate sunt dureroase, dar fără membrane superficiale.
 Se repetă procedurile executate în prima zi (se utilizează detartroare şi chiurete). Se
îndepărtează tartrul dacă situaţia o permite, pacientului i se dau aceleaşi indicaţii ca în prima zi.

A treia zi (a treia şedinţă)

 Pacientul nu mai prezintă simptome dureroase, se menţine un anumit grad de eritem la
nivelul zonelor afectate şi gingia poate fi uşor sensibilă la atingere. Se repetă detartrajul şi
chiuretajul, i se dau pacientului sfaturi în ceea ce priveşte igiena şi controlul plăcii. Se întrerupe
clătitul oral cu apă oxigenată.

A patra zi (a patra şedinţă)

 Suprafeţele dentare ale zonelor atinse sunt surfasate şi lustruite, se verifică şi corectează
controlul plăcii efectuat de către pacient.

A cincea zi (a cincea şedinţă)

 Pacienţii care nu prezintă altă afectare gingivală decât manifestarea acută, sunt
reprogramaţi după o săptămână. Apoi sunt programaţi la intervale mai lungi (o lună), în funcţie
de necesităţile pacientului.

De multe ori, ca urmare a dispariţiei simptomelor acute, mulţi pacienţi abandonează tratamentul,
ignorând faptul că tratamentul condiţiei lor parodontale este abia la început. De aceea pacientul
trebuie programat pentru tratamentul afecţiunii parodontale (gingivită, pungi parodontale,
pericoronarită) ca şi pentru eliminarea tuturor iritanţilor locali.

46
 Evoluţie post-terapeutică
Post-tratament, leziunea caracteristică a gingivitelor ulcero-necrotice acute trece prin următoarele
modificări:
- Eliminarea pseudo-membranelor superficiale descoperă craterele gingivale subiacente de la
nivelul papilei.
- Se reduce volumul şi culoarea marginilor craterului, însă suprafaţa gingivală rămâne lucioasă.
- Apar semne precoce de restabilire a conturului şi culorii normale a gingiei.
- În faza finală se restaurează conturul şi textura gingiei.
La femei, dacă în cursul tratamentului survine perioada de menstruaţie poate apare o exacerbare
a semnelor acute care dau aspectul unei recidive.
În general, în formele incipiente care sunt interceptate la timp şi tratate corect, cicatrizarea se
face cu restaurarea conturului normal al gingiei.
În anumite cazuri, când se produce necroză gingivală severă, cicatrizarea determină uneori un
contur aplatizat al gingiei marginale care favorizează retenţia alimentară şi recidiva inflamaţiei
gingivale. Acest lucru poate fi corectat prin remodelarea gingiei.
Pentru restabilirea şi menţinerea unui contur gingival corect în zonele în care dinţii nu sunt
normal aliniaţi, este foarte important controlul eficient al plăcii efectuat de către pacient.

Rolul medicaţiei în tratamentul gingivitei acute ulcero-necrotice.

Tratamentul medicamentos local nu este decât un complement în tratamentul gingivitei ulcero-
necrotice. Nici un medicament utilizat de unul singur nu poate fi considerat ca tratament
complet.

Nu trebuie utilizate medicamente caustice precum: clorura de zinc,

acidul tricloracetic, iodul, fenolul, nitratul de argint, acidul cromic
care, deşi reduc simptomele dureroase prin distrugerea terminaţiilor
nervoase de la nivel gingival, distrug celulele necesare cicatrizării şi o
întârzie. Utilizarea lor repetată provoacă pierdere de ţesut gingival
care nu se poate restaura după dispariţia bolii.

47
 Antibioterapia generală în tratamentul GUN
Antibioticele se recomandă pe cale generală la pacienţii cu complicaţii toxice sistemice, dar nu
se recomandă în aplicaţii locale, din cauza riscului de sensibilizare.
Penicilina V (fenoximetil penicilina) este medicamentul de elecţie care se poate administra, fie
sub formă de comprimate sau capsule, 250 mg la 4 ore, fie injecţii 300.000 UI im, la 24 ore până
la dispariţia simptomelor sistemice. La pacienţii care prezintă sensibilitate la penicilină, se pot
utiliza eritromicină sau metronidazol, după protocolul descris mai sus.
Antibioticele se administrează până la dispariţia complicaţiilor sistemice sau a adenopatiei
locale. Antibioterapia generală provoacă şi o oarecare reducere a florei bacteriene locale, ducând
şi la o ameliorare temporară a simptomelor orale, dar aceasta nu reprezintă decât un complement
al tratamentului local necesitat de către boală.
Pacienţii trataţi numai prin antibioterapie generală trebuie informaţi că simptomele acute pot
reapare odată ce au încetat administrarea antibioticului.
Tratamentul local este definitoriu în tratamentul gingivitei ulcero-necrotice acute. Iritanţii locali
trebuie eliminaţi pentru protejarea proceselor metabolice şi reparatorii normale ale gingiei. Boala
persistentă sau recidivantă poate fi provocată de eşecul eliminării iritanţilor locali şi de controlul
inadecvat al plăcii.

Parodontita ulcero-necrotică
Aceşti pacienţi trebuie trataţi în colaborare cu medicul generalist deoarece prezintă, adesea, un
factor sistemic predispozant care face pacientul susceptibil la necroza structurilor parodontale.
Aceşti pacienţi vor fi trataţi atât local cât şi sistemic, terapia antimicrobiană bazându-se pe
rezultatele testelor de laborator.

Abcesul parodontal acut.

Scopul tratamentului abcesului parodontal acut este de a reduce durerea, de a controla
răspândirea infecţiei şi de a stabili drenajul. Drenajul poate fi stabilit fie prin pungă, fie prin
incizia suprafeţei externe.

Drenajul prin pungă

Se aplică un anestezic topic, se deschide sau lărgeşte intrarea în pungă cu un instrument plat
introdus blând şi se stabileşte drenajul cu o chiuretă mică sau un detartror fin.

48
Drenajul prin incizie externă
Când drenajul nu poate fi stabilit pe la nivelul pungii, sau când abcesul este situat imediat
subgingival sau în peretele moale al pungii, se indică incizia externă.
Abcesul se izolează cu comprese, se usucă şi se şterge cu o soluţie antiseptică, apoi se aplică un
anestezic topic. După instalarea anesteziei de suprafaţă, se palpează uşor abcesul pentru a se
localiza zona cea mai fluctuentă.
Cu o lamă de bisturiu #12 Bard Parker se face o incizie verticală din partea cea mai fluctuentă a
leziunii, care se extinde dincolo de linia muco-gingivală până la marginea gingiei. Când
tumefacţia este situată pe suprafaţa linguală, incizia se începe imediat apical faţă de tumefacţie şi
se extinde către marginea gingivală. Lama bisturiului trebuie să pătrundă până la ţesuturile ferme
pentru a fi siguri că s-au atins ariile purulente profunde. După drenajul iniţial al sângelui şi
puroiului, se irigă zona cu apă călduţă şi se îndepărtează uşor marginea gingiei pentru a facilita
drenajul.După oprirea drenajului zona se usucă şi se aplică un antiseptic.
La pacienţii fără probleme sistemice se recomandă clătit oral cu o soluţie salină (o liguriţă sare la
un pahar cu apă caldă) şi să revină a doua zi.
La pacienţii cu stare generală alterată (febră) se recomandă administrare de antibiotice. Se indică
evitarea efortului şi o dietă bogată în lichide. Pentru durere se indică analgezice şi în cazuri grave
repaos la pat.
Simptomatologia acută dispare în 1-2 zile şi leziunea se tratează în continuare ca abces cronic.

Abcesul gingival
Abcesul gingival este o leziune a gingiei marginale sau interdentare produsă de un corp străin
impactat.
După anestezie topică, zona fluctuentă a regiunii se incizează cu o lamă Bard Parker, linia de
incizie este uşor lărgită pentru a permite drenajul. Zona se curăţă cu un jet de apă călduţă şi se
acoperă cu o compresă.
După oprirea sângerării, pacientul se reprogramează a doua zi, timp în care se recomandă clătit la
2 ore cu apă călduţă. După amendarea episodului acut, leziunea îşi reduce dimensiunea şi este
asimptomatică. Se aplică un anestezic topic şi se detartrează zona.
Dacă dimensiunea reziduală a leziunii este prea mare, ea poate fi îndepărtată chirurgical.

49
 AFECŢIUNI PARODONTALE CRONICE

Gingivita cronică predominant bacteriană (neagravată sistemic)

Şedinţa I
 Examen clinic şi diagnostic;
 Se depistează sursele de iritaţie locală:
- placa bacteriană;
- tartru;
- carii, resturi radiculare, incongruenţe, absenţa punctului de contact, modificări de poziţie ale
dinţilor;
- bride, frenuri;
- tratamente odontale şi protetice incorecte.
 Chestionar asupra obiceiurilor de igienă buco-dentară (tip de periuţă, sensul şi frecvenţa
periajului, mijloace auxiliare de igienă orală);
 Conştientizarea pacientului: revelarea plăcii bacteriene şi explorarea cu o sondă 17 sau 3
pentru localizarea particulelor mici de tartru;
 După ce pacientul este instruit în controlul plăcii, i se recomandă tehnicile de periaj şi
procurarea instrumentelor adecvate pentru igienă orală; se face programarea pentru vizita
următoare.

50
 Pacient X
1. periuţă de dinţi
2. fir de mătase interdentară
3. revelator de placă bacteriană
4. oglindă dentară
5. scobitori interdentare Stim-U-Dent
6. pastă de dinţi
În fiecare seară:
-două picături de revelator sub limbă
-periaj dentar, după una din metodele adecvate stării
gingivale
-curăţirea spaţiilor interproximale cu firul de mătase sau
scobitoarea
-periaj cu pastă de dinţi.
Seara şi dimineaţa:
- periaj + pastă

Prescripţie recomandată de Matout

Şedinţa II
 Se examinează starea gingiei împreună cu pacientul şi se observă îmbunătăţirea acesteia;
 Colorarea plăcii şi demonstarea de către pacient a modului în care efectuează periajul dentar;
 Îndepărtarea profesională a plăcii bacteriene, urmată de detartraj supra şi subgingival;
 Lustruirea suprafeţelor cu o pastă abrazivă fină, ca o măsură preventivă împotriva recurenţei
gingivitei (placa se formează mult mai uşor pe suprafeţe aspre);
 Îndepărtarea şi a altor surse de iritaţie locală (carii aproximale, obturaţii debordante, etc).

Şedinţa III
 Examinarea gingiei şi recolorarea plăcii;
 Depistarea zonelor de inflamaţie persistentă care necesită, fie îndepărtarea unor spiculi de
tartru neobservaţi, fie modificarea tehnicii de igienă orală;
 Recomandarea utilizării clorhexidinei pentru clătitul oral;
 Instruirea utilizării, pe lângă periaj, şi a mijloacelor auxiliare de igienă orală (firul de mătase,
scobitori, etc);
 Reprogramarea pacientului cu explicarea necesităţii vizitelor periodice şi a importanţei pe
care o are igiena orală permanentă.

51
 Cauze de eşec
Tratamentul gingivitei cronice nu ar trebui să pună probleme. Totuşi în caz că boala persistă, ea
se poate datora următoarelor:
 Neîndepărtarea particulelor mici de tartru, frecvent situate imediat sub JAC,
 Nelustruirea perfectă a suprafeţelor dentare după îndepărtarea depozitelor,
 Neîndepărtarea surselor de iritaţie locală, altele decât placa şi tartrul,
 Control inadecvat al plăcii ca urmare a instruirii insuficiente a pacientului, sau a lipsei de
cooperare a acestuia,
 Tendinţa de a se atribui o etiologie sistemică afecţiunii gingivale, trecându-se cu vederea iritanţii
locali.

Gingivite cronice modulate medicamentos

Pe lângă măsurile obligatorii de igienă orală expuse la gingivita cronică, tratamentul gingivitelor
modulate medicamentos (provocate ca urmare a utilizării sistemice a fenitoinei, nifedipinei,
ciclosporinei) beneficiază şi de tratament chirurgical.

În funcţie de tipul hiperplaziei, tratamentul în gingivitele modulate medicamentos poate îmbrăca

diferite aspecte.
1. hiperplazia neinflamatorie întreruperea tratamentului (sau înlocuirea medicaţiei de fond) poate
duce la dispariţia fenomenelor.
2. hipercreştere cronică inflamatorie este provocată exclusiv de iritanţi locali.
- când hipercreşterea nu interferă cu îndepărtarea completă a iritanţilor locali tratamentul cuprinde
proceduri de detartraj şi chiuretaj,
- când hipercreşterea interferă cu îndepărtarea completă a iritanţilor, pe lângă procedurile de mai
sus, se recomandă îndepărtarea chirurgicală a hipercreşterii.
3. hipercreşteri combinate rezultă atât ca urmare a iritaţiei locale cât şi ca efect secundar al
medicaţiei de fond. Tratamentul constă în metode de eliminare a tuturor surselor de iritaţie
locală, asociate cu tehnici de terapie chirurgicală şi va fi urmat de un control susţinut şi
permanent al plăcii de către pacient.
Hiperplaziile gingivale mici sau moderate se pot îndepărta prin gingivectomie, cele voluminoase
beneficiază de tehnica cu lambou.

52
Gingivite cronice modulate hormonal

Gingivita din sarcină

Tratamentul necesită eliminarea tuturor factorilor iritativi responsabili de precipitarea
modificărilor gingivale în sarcină.
Eliminarea precoce a iritanţilor locali în sarcină este o măsură profilactică împotriva bolii
gingivale şi constă în măsurile expuse la gingivita cronică.
Inflamaţia gingiei marginale şi interdentare ca şi creşterile de volum ale gingiei sunt tratate prin
detartraj şi surfasaj ca şi prin controlul riguros al plăcii.
Tratamentul epulisului de sarcină constă în excizia chirurgicală a acestuia şi detartrajul perfect al
zonei.

Alegerea momentului intervenţiei

Leziunile gingivale în sarcină trebuie tratate imediat ce sunt identificate, procedurile de detartraj
şi surfasaj ca şi măsurile adecvate de igienă orală pot duce la reducerea dimensiunii acestora.
Modificările de volum ale gingiei se reduc în mod obişnuit după sarcină, în cazul în care ele
persistă se reevaluează starea orală şi se îndepărtează pe cale chirurgicală.
Îndepărtarea chirurgicală a hipercreşterilor gingivale în cursul sarcinii se face numai dacă
interferează cu masticaţia sau aduc prejudicii estetice marcante.
În cursul sarcinii trebuie:
1. să se prevină boala gingivală înainte ca aceasta să apară
2. să se trateze boala gingivală existentă înainte de a se agrava.
Pacientele trebuie dispensarizate cât mai devreme posibil în cursul sarcinii.Cele fără boală
gingivală trebuie verificate cu privire la sursele potenţiale de iritaţie gingivală şi instruite în ceea
ce priveşte controlul plăcii.
Pacientele care prezintă manifestări de boală trebuie tratate prompt, înainte ca efectul de
condiţionare al sarcinii asupra parodonţiului să devină manifest.
Fiecare pacientă gravidă trebuie programată periodic, subliniindu-se de fiecare dată importanţa
igienei orale.

53
Gingivita pubertară
Tratamentul constă în detartraj şi chiuretaj, îndepărtarea tuturor factorilor de iritaţie locală ca şi
în instituirea unor măsuri adecvate de control al plăcii.
Trebuie insistat asupra igienei orale, deoarece recurenţa acestor afecţiuni este legată de
nerespectarea măsurilor de igienă.
În cazurile severe este necesară îndepărtarea chirurgicală a zonelor de hipertrofie gingivală, de
preferat prin excizie chirurgicală sau electrochirurgicală şi nu prin folosirea unor substanţe
caustice.
Manopera chirurgicală se însoţeşte obligatoriu de eliminarea factorilor locali iritanţi.

Gingivita descuamativă
Tratamentul local este esenţial pentru toate formele de gingivită descuamativă. Pacientul trebuie
instruit în ceea ce priveşte controlul plăcii pentru a folosi periuţe moi deoarece în cazul unei perii
dure se abrazează uşor suprafaţa gingiei.
Clătitul oral cu o parte apă oxigenată 3% la două părţi apă caldă, se foloseşte pentru clătit oral de
2 ori pe zi. Reducerea inflamaţiei gingivale are ca urmare reducerea inflamaţiei şi descuamării
gingiei ataşate. Se pot folosi unguente corticosteroide precum: triamcinolon, fluocinolon de mai
multe ori pe zi prin masaj uşor pe gingie însă efectul lor este limitat.
Terapia sistemică se utilizează în formele severe de boală. Ca urmare a efectelor secundare
terapia sistemică corticosteroidă trebuie recomandată în colaborare cu medicul specialist.
Doze moderate de corticosteroizi sunt adesea utile pentru ameliorarea disconfortului şi
îmbunătăţirea răspunsului tisular. Se recomandă Prednison în doze de 30-40mg zilnic sau la 2
zile, care se reduce gradat până la o doză de menţinere de 10-20mg la două zile.
Concluzii: în multe cazuri de gingivită descuamativă este posibil a nu se determina etiologia de
bază. Terapia locală ca şi cooperarea pacientului pot duce la îmbunătăţirea stării locale.
Mai ales în cazul gingivitei atrofice datorate îmbătrânirii este necesară o îngrijire deosebită,
răbdare, deoarece înafară de suplimentele nutriţionale (vitamina B) nu s-a descoperit nici o altă
terapie sistemică.

Parodontita marginală cronică (cu progresie lentă, a adultului)

Tratamentul cuprinde trei mari etape, strâns intricate:

54
 etiologică,
 curativ/corectivă
 de menţinere

Parodontite agresive

Parodontita prepubertară
Deoarece manifestările orale se datorează condiţiei sistemice, pentru stabilizarea condiţiei clinice
ideal ar fi corectarea dezordinilor sistemice.
Terapia locală trebuie să cuprindă tratamentul convenţional ce are ca scop combaterea
acumulărilor de placă bacteriană, îndepărtarea iritanţilor locali ca şi antibioterapia ţintită în
cazurile în care terapia locală nu elimină zonele de infecţie persitentă.
Parodontita juvenilă
Prognosticul pacienţilor cu parodontită juvenilă depinde de extinderea bolii (localizată sau
generalizată) cât şi de gradul distrucţiei parodontale.
Forma generalizată, frecvent asociată unor afecţiuni sistemice, are un prognostic mult mai
defavorabil decât forma localizată. Pacienţii cu formă localizată de boală pot răspunde la terapia
standard.
Se indică administrarea sistemică de tetraciclină 250mg, de 4 ori pe zi sau doxycyclină 100mg/pe
zi, timp de cel puţin o săptămână în conjuncţie cu terapia mecanică locală.
În cazul în care se indică o manoperă chirurgicală se prescrie tetraciclină sistemic, începând cu o
oră înainte de manopera chirurgicală.
Clătitul oral cu clorhexidină contribuie la controlul plăcii şi la grăbirea vindecării.
În cazurile refractare la acest tratament se poate prescrie conform antibiogramei combinaţia de
amoxicilină şi metronidazol (vezi protocolul la parodontita refractară).
Parodontita refractară
Prima etapă în tratamentul parodonntitei refractare, trebuie să fie diagnosticul microbian şi
testele de susceptibilitate microbiană.
O combinaţie între debridare şi terapia antibiotică sistemică poate reduce sângerarea la sondare,
supurarea (situsurile active) şi poate suprima sau elimina patogenii parodontali.

55
Debridarea mecanică prin detartraj şi surfasaj duce la o reducere marcată a bacteriilor. Totuşi, ea
singură, nu poate îndepărta în totalitate o serie de patogeni precum A.actinomycetemcomitans.
Tratamentul chirurgical poate elimina ţesuturile marginale invadate de bacterii, în plus, ţesuturile
gingivale trebuiesc modificate pentru a facilita îndepărtarea zilnică a plăcii de către pacient.
Terapia antibiotică în parodontita refractară trebuie făcută pe baza rezultatelor antibiogramelor.
Obligatoriu la pacienţii care nu răspund la terapia antibiotică standard, se va testa sensibilitatea
microbiană la diferite antibiotice.
Cazurile rezistente la tetraciclină se pot trata cu Augmentin®, Clindamicin® sau combinaţii de
antibiotice şi antimicrobiene.
Augmentin – se recomandă 375mg de 3 ori/zi timp de 14 zile împreună cu detartraj şi surfasaj.
Clindamicina – se recomandă 150mg de 4 ori/zi timp de 7 zile împreună cu detartraj şi surfasaj.
Combinaţii de antibiotice utilizate ca tratament conjunct în formele de boala cu floră asociată:
- Metronidazol – Augmentin
- Doxycyclin – Metronidazol
- Amoxicilin – Doxiciclin
- Metronidazol – Ciprofloxacin

ANTIBIOTERAPIA ÎN
PARODONTITA REFRACTARĂ ŞI
PARODONTITA RAPID PROGRESIVĂ.
Floră asociată Antibiotic de elecţie
Gram pozitivi Augmentin
Gram negativi Clindamicină
Bacili facultativi Gram - nespecifici
Ciprofloxacin
cavităţii orale
Bacterii melaninogenice şi spirochete Metronidazol
P. intermedia, P. gingivalis, A.a, Tetraciclină
Metronidazol/Amoxi
A.actinomycetemcomitans cilin
Tetraciclină
P. gingivalis Azitromicin

56
Parodontita rapid progresivă
Tratamentul general la pacienţii cu parodontită rapid progresivă este similar celui din parodontita
refractară.
Deoarece boala are o progresie rapidă, aceşti pacienţi trebuie programaţi frecvent, realizându-se
o colaborare strânsă între igienist, parodontolog, internist.
Este important a se monitoriza starea generală, înregistrându-se orice modificări ce pot apare,
precum pierderea în greutate, depresii psihice,etc.
Terapia locală are în vedere controlul tuturor factorilor iritativi locali. Pe lângă controlul plăcii,
detartraj şi surfasaj pot fi necesare intervenţiile chirurgicale în câmp deschis pentru un acces
optim la nivelul pungilor profunde.
Terapia antibiotică sistemică are ca scop eliminarea patogenilor parodontali.

Tratamentul complicaţiilor

Hiperestezia dentinară
Pentru controlul hipersensibilităţii radiculare se recomandă utilizarea agenţilor de
desensibilizare, aplicaţi fie de către pacient, fie în mod profesional.

AGENŢI UTILIZAŢI DE
PACIENT
Principiu
Produs
activ
Clorura de Sensodyne®
stronţiu Thermodent®
Denquel® Paste de dinţi
Nitrat de potasiu
Promise®
Citrat de sodiu Protect®
Fluoruri Duraphat gel®
Paste de dinţi
Monofluorofosfat Fluocal®
Gel
Fluorură de sodiu Elmexgel®
Soluţii
Fluorură stanoasă Nafestezină®

AGENŢI UTILIZAŢI ÎN
CABINET
Varnish-uri
Agenţi
antiinflamatori

57
 Hidroxid de Ca
Compuşi de Ca Fosfat de Ca
dibazic
Fluorură de Na
Agenţi de
Fluorură stanoasă
obliterare a Fluoruri
Silico-fluorură de
canaliculelor
Na
dentinare
Clorura de stronţiu
Oxalat de potasiu Protect®
Sensodyne
Oxalat feric
Sealant®

Pacientul trebuie informat asupra faptului că,

 în urma tratamentului parodontal poate apare hipersensibilitatea dentinară ca
urmare a expunerii dentinei după detartraj şi surfasaj,
 hipersensibilitatea dispare lent, în câteva săptămâni
 controlul plăcii este esenţial în reducerea hipersensibilităţii,
 utilizarea agenţilor de desensibilizare nu amendează imediat simptomatologia, ci
în decurs de zile – săptămâni.

Abcesul parodontal cronic

Tratamentul abcesului apical cronic se face prin operaţie cu lambou.
Se localizează abcesul, se anesteziază zona, se îndepărtează tartrul superficial, se practică două
incizii verticale de la marginea gingivală la linia muco-gingivală care delimitează câmpul
operator. În cazul abordului lingual, incizia se face de la marginea gingivală spre apical.
Câmpul operator trebuie să fie suficient de larg pentru a permite vizibilitatea şi accesibilitatea.
Un lambou prea îngust sau prea scurt poate afecta succesul manoperei. După inciziile verticale se
face o incizie orizontală la nivelul papilei interdentare pentru a uşura ridicarea lamboului. Cu un
elevator periostic se ridică un lambou cu grosime totală, care se menţine cu un retractor. Se
chiuretează ţesutul de granulaţie, se îndepărtează toate depozitele de pe rădăcini care se netezesc,
se explorează şi chiuretează traiectul de fistulă, când există.
Se face hemostaza cu o compresă, atât vestibular cât şi oral, apoi se suturează lamboul şi se
acoperă cu pansamentul parodontal. În ziua respectivă pacientul nu clăteşte, a doua zi din 2 în 2
ore se face clătit bucal cu o soluţie antiseptică diluată în 1/3 apă caldă. Urmează curăţirea zonei

58
cu o periuţă moale şi irigare cu presiune medie. Pacientul se revede după o săptămână când se
îndepărtează pansamentul parodontal şi firele de sutură.
Pacientul este instruit în ceea ce priveşte controlul plăcii. Aspectul gingiei revine la normal în 6-
8 săptămâni, reparaţia osoasă necesită aproximativ 9 luni.

Terapia combinată endo-parodontală

Leziunile endodontice primare cu afectare parodontală secundară beneficiază de terapie
endodontică urmată, atunci când este cazul, de terapie parodontală.
Leziuni parodontale primare cu implicare endodontică secundară necesită tratament parodontal
şi endodontic, atunci când este cazul (dinţi necrotici).
Leziunile adevărate combinate beneficiază atât de tratament endodontic cât şi de tratament
parodontal.
****

BIBLIOGRAFIE:
1.Paul Mattout,Catherine Mattout, Hessam Nowzari – Le contrộle du facteur bactệrien par
le practicien et par le patient, Groupe Liaisons SA, 2003
2.Jean-Francois Gaudy, Cristophe Bilweis,Bernard Lazaroo, Francoise Tillota – Incisions et
sutures, Groupe Liaisons SA, 2007
3.Alexandrina L. Dumitrescu – Etiology and Pathogenesis of periodontal Disease, Springer-
Verlag Berlin Heidelberg 2010
4. Alexandrina L. Dumitrescu – Antibiotics and antiseptics in periodontal therapy, Springer-
Verlag Berlin Heidelberg 2011
5.Thomas G. Wilson, Kenneth S Kornman – Fundamentals of periodontics, Second
Edition,Quintessence books
6.Fermin A. Carranza,Henry H. Takei, Michael G Newman – Clinical Periodontology,ninth
edition,2002
7.Borghetti A.,Monnet-Corti V. - Chirurgie Plastique Parodontale,Editions CdP,2000
8.Eduard S. Cohen - Atlas of Cosmetic and Reconstructive Periodontal Surgery,2007
9. Serge Dibart, Mamdouh Karima - Practical Periodontal Plastic Surgery,
10. Serge Dibart – Practical advanced periodontal surgery,2007

59
11.Louis F. Rose, Robert J. Genco, D. Walter Cohen, Brian L. Mealey – Periodontal
medicine, 2000
12.Louis F. Rose, Robert J. Genco, D. Walter Cohen, Brian L. Mealey –Periodontics
Medicine,Surgery and Implants,2004
13.Valerie Clerehugh,Aradhna Tugnait,Robert J. Genco - Periodontology at a glance, 2009
14. Pierre GENON, Christine ROMAGNA-GENON - Le traitement Parodontal
Raisonné,Editions CdP,2000
15.Walter B Hall – Critical Decisions in Periodontology,4th edition, BC Decker Inc
Hamilton • London2003
16. Jan Lindhe , Niklaus P. Lang, Thorkild Karring - Clinical Periodontology and Implant
Dentistry, Fifth Edition,2008
17.David A McGowan,Martin Dunitz - An Atlas of Minor Oral Surgery Principles and
Practice,2nd edition,1999
18. Myron Nevins, James T. Mellonig - Periodontal Therapy Clinical Approaches and
Evidence of Success,Volume 1,1998
19.Naoshi Sato – Periodontal surgery,2000
20.H.P Mueller – Periodontology The essentials,2004
21.Klaus H &Edith M. Rateitschak,Herbert F.Wolf, Thomas M Hassell- Color Atlas Of
Periodontology,1985
22. Edith M. & Klaus H. Rateitschak – Parodontologie, 2004
23.Jill S. Nield – Gehrig –Fundamentals of Periodontal Instruentation &Advanced Root
Instrumentation,6th edition,2008

60