Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
( Note de curs )
1
urmareste nevoile prezentului, fara a compromite posibilitatea generatiilor viitoare de a-si
satisface nevoile lor”. Totodata, Raportul admitea ca dezvoltarea economica nu poate fi
oprita, dar ca strategiile trebuie schimbate astfel incat sa se potriveasca cu limitete
ecologice oferite de mediul inconjurator si de resursele planetei. In finalul raportului,
comisia sustinea necesitatea organizarii unei conferinte internationale asupra dezvoltarii
durabile.
Raportul Brundtland cuprindea cateva obiective potrivit carora realizarea
dezvoltarii durabile inseamna:
- asigurarea in continuare a cresterii economice cu respectarea conditiei de
baza a conservarii resurselor naturale;
- eliminarea saraciei si asigurarea conditiilor satisfacerii nevoilor esentiale
de munca, hrana, energie, apa, locuinta si sanatate;
- orientarea proceselor de crestere economica spre o noua calitate;
- asigurarea unei cresteri controlate a populatiei;
- conservarea si sporirea resurselor naturale, supravegherea impactului
dezvoltarii economice asupra mediului;
- restructurarea tehnologiilor de productie si mentinerea sub control a
riscurilor acestora;
- asigurarea unei abordari integrate a deciziilor privind cresterea
economica, mediul inconjurator si resursele de energie.
2
Dezvoltarea durabila este un concept multidimensional .
Din definitia dezvoltarii durabile formulata prin Raportul Brundtland in 1987, reies
urmatoarele aspecte:
-a) introducerea sintagmei dezvoltare durabila in vocabularul uzual al stiintei
economice a reprezentat o necesitate obiectiva. Notiunea a fost chemata si impusa sa
serveasca, pe plan teoretic, drept raspuns la criza economica si ecologica pe care o
parcurge lumea la sfarsit de secol XX si inceput de nou mileniu.
-b) la nivelul unanimitatii, in sondajul opiniei publice, se afla ideea dupa care
dezvoltarea durabila are o puternica incarcatura morala. Se pleaca , aici, de la premisa
realista ca, pe zestre pe care o mosteneste, fiecare generatie isi construieste viitorul. Din
acest punct de vedere, este de datoria generatiei actuale, ca ea sa ofere noilor si viitorilor
veniti cel putin aceleasi sanse pe care ea le-a mostenit.
-c) dezvoltarea durabila va deveni tot mai mult o constanta a politicilor economice
si sociale ale fiecarui stat.
-d) dezvoltarea durabila comporta un tratament diferit ca nivel, mod de abordare
si intelegere, tehnologie, resurse la care se poate face apel si sanse de reusita. Altfel spus,
capata sensuri si semnificatii diferite in functie de timp, spatiu, zona geografica etc.
De exemplu pentru tarile dezvoltate, problema depoluarii, a imbunatatirii
calitatii vietii etc. este una de transformare, adaptare si modernizare.
Pentru tarile slab dezvoltate, problema nu este de calitate a vietii, ci chiar a vietii,
a supravietuirii. Aici, structurile de productie poluante, cu urmari nefaste pt. degradarea
solului, a apei etc., adauga la situatia materiala deja mizera, noi factori agravanti. Si mai
grav este ca, rata redusa a cresterii economice, de aici, nu elibereaza fonduri necesare pt.
investitii in echipamente de control si tehnologie antipoluanta, pt. restructurarile
tehnologice, institutionale si manageriale care se impun.
Statisticile dovedesc, cu date indubitabile, ca tarile sarace ale lumii exercita cea
mai slaba presiune asupra planetei. Nivelurile de dezvoltare economica fac din ele cei
mai mici poluatori cu CO2, SO2, NO2, practic la jumatate fata de tarile dezvoltate.
Efectul de sera si incalzirea pamantului nu se datoreaza, primordial, saracilor. In mod
contradictoriu insa, grija si respectul pt. Tot ceea ce inseamna mediul se pare ca este o
atitudine ce tine de mentalitatea celor bogati. Cu cat nivelul pe scara bogatiei sociale este
mai ridicat cu atat atitudinea fata de natura este mai respectuoasa.
-. e) notiunea de durabil trimite la durata, la un interval de timp indelungat.
Procesul trebuie convertit spre o dezvoltare umana durabila, orientata prioritar spre
calitatea vietii si a mediului
3
1 - Constrangerea demografica
Factorul populatie si influenta sa asupra dezvoltarii in general, a celei durabile, in
special, pot fi analizate din multe puncte de vedere. Obiectivul preocuparii noastre
impune accentul asupra numarului, structurii si sanatatii populatiei.
Oprindu-ne asupra primului aspect, numarul populatiei, intrebarea la care
dezvoltarea durabila trebuie sa gaseasca raspuns este, ce numar de populatie poate
suporta planeta Pamant ? Sau, cu alte cuvinte, care sunt, capacitatea biotica si putinta de a
hrani o populatie in continua crestere ale planetei noastre? De fapt, ca sa ramanem in
termenii definitiei dezvoltarii durabile, ce sanse sunt ca aceasta populatie, tot mai
numeroasa sa traiasca intr-un mediu perfect conservat si sa se hraneasca tot mai bine?
Desi preocupari serioase au existat si exista, nimeni nu poate spune cu exactitate care este
numarul maxim de oameni pe care planeta Pamant il poate atinge. Estimarile oamenilor
de stiinta, pornindu-se de la dinamica prezenta cea imediat urmatoare (7,5 mld. In 2015 si
11,5 mld. In 2150) conduc la o cifra situata intre 30-150 mld. Insasi marja de siguranta pe
care cercetatorii problemei si-o iau vorbeste singura despre dificultatile enorme pe care le
comporta determinarea acestui maxim.
Structura populatiei nu pune mai putine probleme decat numarul ei.
Intereseaza aici, in primul rand, structura socio-profesionala, gradul de instruire,
calitatea populatiei. Si intereseaza pentru ca, indubitabil, dezvoltarea durabila nu poate fi
opera unor analfabeti. Daca dezvoltarea durabila este confruntata cu si are de rezolvat o
problema, aceasta se pune in urmatorii termeni: exact acolo unde cresterea economica
trebuie sa castige, atat cantitativ cat si calitativ, adica in tarile lumii a treia, exact acolo
nivelul de educatie al populatiei sufera. Tocmai acolo, o lume in crestere, analfabeta sau
semianalfabeta trebuie hranita in conditiile in care produce putin sau foarte putin.
In al doilea rand, prezinta importanta, din punct de vedere al dezvoltarii durabile, ,
repartitia populatiei in crestere pe cele 2 mari zone: urban si rural.
Se stie ca o caracteristica a cresterii economice clasice a fost exodul masiv al
populatiei de la sat spre oras, exod care si-a avut logica lui, legata de imprejurari cum ar
fi:
- accelerarea industrializarii, cu toate avantajele ce decurg de aici pe linia locurilor
de munca, serviciilor ieftine, abundente si de calitate;
- defavorizarea zonelor rurale sub raportul investitiilor publice si private dar si in
plan social, cultural, civic, de unde o forta si reactie de respingere a satului, asimilat cu
mizeria si incultura.
Pentru oras, suprapopularea a condus la aparitia unor fenomene negative in
planul:
- ocuparii fotei de munca (somaj masiv);
- locuintelor;
- serviciilor urbane;
- aparitia unor periferii, insule ale mizeriei, saraciei si promiscuitatii, contrastante
sfidator cu centrele opulente;
- delicventa, violenta, prostitutie, droguri etc;
- dificultatilor de aprovizionare cu alimente, energie, apa etc;
- dificultatilor administrative.
Pentru satul depopulat, problemele nu au lipsit si nu lipsesc. Populatia ramasa,
trebuie sa faca fata unei sarcini colosale, de hranire a intregii colectivitati. Aceasta
4
inseamna o agricultura intensa, de mare randament, realizabila prin mijloace cunoscute:
mecanizare, chimizare, irigare etc. Agricultura intensiva angajeaza, la randul ei,
consumuri mari de energie, degradarea unor terenuri, epuizarea unor resurse, poluare cu
insecticide, pesticide etc.
De aici si intrebarile carora dezvoltarea durabila trebuie sa dea raspuns:
migrarea populatiei dinspre sat spre oras poate continua? Daca da, pana cand si in ce
conditii?
Care sunt factorii implicati care influenteaza raportul optim populatie
urbana/populatie rurala si unde se situeaza pragul critic al acestei proportii? Revolutia
verde, industriile curate, programe de dezvoltare in care dimensiunea economica trebuie
corelata cu cea sociala, politica, culturala si, nu in ultimul rand ecologica, par a fi
raspunsurile la aceasta problema.
Dezvoltarea durabila este cea care face din calitatea vietii oamenilor obiectivul
suprem. Nu se poate concepe si nu se poate vorbi despre calitatea vietii in afara sanatatii.
In procesul dezvoltarii, sanatatea oamenilor apare in dubla ipostaza: de conditie dar si de
obiectiv al ei.
2 – Constrangerea tehnica
Intrebarea la care dezvoltarea durabila trebuie, aici, sa raspunda este urmatoarea:
Care este nivelul maxim posibil al productiei ce se poate realiza, in conditiile date ale
progresului tehnic, fara a afecta echilibrul mediului?
Intrebarea este legitima in conditiile in care stim ca dezvoltarea implica crestere
economica, deci, marirea productiei. Cresterea dimensiunilor productiei, din pacate,
creeaza poluare. Capacitatea de absorbtie de catre mediu a poluarii este, pe de alta parte,
limitata, de unde si preocuparea de a gasi o linie de echilibru intre aceste marimi.
Concluzia de maxima importanta pentru politica dezvoltarii durabile, la care au
ajuns specialistii este ca:
1) nivelul maxim al productiei ce se poate realiza fara modificarea calitatii mediului, se
afla in relatie :
- direct proportionala cu capacitatea de absorbtie a mediului, a instalatiilor antipoluante
de a retine emisiile poluante, capitalul investit in instalatii antipoluante si volumul sau
suprafata de dispersie a poluantilor;
- invers proportionala cu emisiile poluante care, la randul lor, depind de nivelul productiei
si cel al consumului.
2) in tarile dezvoltate, volumul mare al productiei si consumului ca si capacitatea de
absorbtie a unui mediu deja poluat, pot cobora nivelul productiei maxime ce se poate
realiza cu mentinerea echilibrului ecologic.
3) progresul tehnic este factorul cheie in mentinerea unei rate acceptabile a dezvoltarii
economice cu mentinerea calitatii mediului ambiant, ceea ce justifica importanta mare a
investitiilor antipoluante in cadrul politicilor de dezvoltare care au in vedere mentinerea
si chiar refacerea mediului.
4) stabilirea punctului de echilibru este dependenta de factori importanti precum:
structura economiei, a productiei, vechimea capitalului productiv, gradul de poluare al
mediului etc.
5
5) mentinerea starii de echilibru si asigurarea unei productii maxime cu mentinerea
echilibrului ecologic, presupun interventia autoritatilor publice prin politici de dezvoltare
care sa fie armonizate cu politicile de protectie a mediului.
4 – Economia mediului
Economia mediului reprezinta o provocare pentru teoria dezvoltarii durabile in
masura in care ea incearca, printre altele si tentativa de a umaniza si a ecologiza
economia.
Resursele DD
6
Principii si criterii ale DD
7
- Principiul “poluatorul plateste” sau al internalizarii costurilor marginale externe
(externalitatilor negative) stabileste folosirea mecanismelor de piata pentru ca poluatorii
sa suporte in totalitate costurile sociale si de mediu ale activitatii lor si ca aceste costuri sa
fie reflectate in preturile si tarifele bunurilor si serviciilor;
- Internalizarea externalitatilor pozitive (beneficiilor marginale externe) vizeaza
folosirea unui sistem de subventii corective, stimulente pentru activitatile care beneficii
marginale la partile terte fara ca acestea sa plateasca ( cercetare-dezvoltare, protectia
mediului, educatie, dezvoltare regionala, intreprinderi mici si mijlocii etc);
- Participarea publica presupune accesul nerestrictionat la informatia privind
mediul si resursele sale, dreptul publicului de a lua decizii in domeniul mediului si a
resurselor sale si de a lua in considerare consecintele acestora, dreptul de acunoaste din
timp posibilele riscuri de mediu si asupra resurselor;
- Principiul bunei guvernari prevede ca autoritatile si institutiile statului sa-si
desfasoare activitatea transparent, eficient si onest, in conditiile prevederii si penalizarii
poluarii si ale promovarii protectiei mediului;
- Parteneriatele public-privat si privat-public se bazeaza pe cooperarea directa,
inter si intrainstitutionala, intre partile interesate (stakeholders) reprezentate de
autoritatile si institutiile publice, ONG, grupuri si firme industriale, retele si oameni de
afaceri, care impreuna pot obtine o valoare adaugata superioara pentru sustenabilitatea
cresterii economice la niveluri macro si microeconomic ;
- Cooperarea intre state include responsabilitati comune, dar diferentiate, in
functie de nivelul de dezvoltare al tarilor; se pot aplica o serie de abordari diferentiate in
ceea ce priveste obligatiile economico-financiare pentru protectia mediului la nivel local,
regional si international, tarile dezvoltate recunoscand faptul ca le revine o
responsabilitate mai mare, inclusiv in ceea ce priveste acordarea de asistenta tarilor in
curs de dezvoltare sau cu economie de piata emegenta.
Principiile si abordarile criteriale ale managementului strategic al dezvoltarii
economice durabile a Romaniei sunt in deplin consens cu spiritul si recomandarile
Declaratiei de la Rio, Agendei 21, Declaratiei Mileniului si al celorlalte documente
aprobate prin consens la Summit-urile mondiale ale DD.
Pe plan mondial exista si abordari sectoriale in ceea ce priveste criteriile si
principiile DD, din punctul de vedere al resurselor acesteia.
8
In cursa de diminuare a decalajelor economice si sociale dintre Romania si tarile
dezvoltate, managementul strategic la nivelurile macro si micro va fi nevoit sa
monitorizeze si evalueze strategii si substrategii ale cresterii economice durabile care sa
includa factorul ecologic, intr-un proces de crestere/decrestere diferentiata a sectoarelor
economice, a ramurilor, subramurilor si grupelor de produse si servicii, in concordanta cu
evolutia parametrilor cererii viitoare interne si externe, de bunuri si servicii. In aceasta
idee, trebuie avuta in vedere alinierea la legislatia si standardele UE si respectarea lor
ulterioara.
Managementul sustenabilitatii cresterii economice durabile in Romania are ca
obiectiv de asemenea mentinerea ratei anuale a inflatiei, in intervalul 1%-5%. Cea mai
sanatoasa cale de reducere a nivelului inflatiei este reducerea costurilor, cresterea
competitivitatii si a productivitatii mai rapid decat cresterea salariilor.
Un al treilea obiectiv major al pilonului economic al dezvoltarii durabile se refera
la asigurarea unui inalt nivel al gradului de ocupare a fortei de munca disponibile si
reducerea ratei somajului la nivelul sau natural ( 4-5%), inclusiv prin promovarea unui
parteneriat public-privat, generator de locuri de munca cu productivitate ridicata.
Intreprinderea unor activitati strategice si de coordonare pentru dezvoltarea
economica durabila la nivel national in prezent constituie o preocupare a marii majoritati
a statelor care se afla in diferite stadii ale procesului de elaborare, implementare,
monitorizare si evaluare a strategiei nationale de dezvoltare durabila, ca urmare a
recomandarii Summit-ului Mondial al Dezvoltarii Durabile de la Johannesburg
(septembrie 2002). Putine state isi permit sa nu aiba o strategie a dezvoltarii economice
durabile ca reper pentru fundamentarea unor decizii eficiente pe termen lung.
Ca urmare a cresterii importantei si acutizarii problemelor dezvoltarii durabile, in
anul 2000 a fost adoptata la Friibergh (Suedia) declaratia privind promovarea Stiintei
sustenabilitatii (Statement on Sustainability Science) care isi propune sa imbunatateasca
substantial interactiunile dintre natura si societate, tinand seama ca in ultimile decenii,
directia de dezvoltare a omenirii nu este sustenabila, precum si de necesitatea
reconcilierii scopurilor evolutiei sociale cu limitele ecologice ale planetei pe termen lung,
acordandu-se o atentie deosebita modului in care schimbarile de mediu se repercuteaza
asupra societatii.
9
să ţină mai mult cont de factorul natură ca factor de producţie. Aici nu va apărea însă doar
întrebarea cum se poate transpune acest lucru în cazurile singulare - prin reglementări
politico-administrative şi/sau economice - vor apărea însă şi dispute referitoare la cât de
mare poate fi capacitatea de aclimatizare a economiei pe o piaţă globală care operează
descentralizat, dacă nu se stabilesc la nivel internaţional paşii pe calea unei dezvoltări
durabile - aceşti paşi putând fi chiar nerealizabili.
În domeniul social se impun revendicări cu totul noi în ceea ce priveşte principiul şi
practica echităţii în distribuţie - iar acest lucru, din trei motive: ţinând cont de faptul că
acest concept de dezvoltare durabilă provine din discursul de politică a dezvoltării, este
afectată în primul rând distribuţia şanselor de dezvoltare în cadrul complexului
problematic nord-sud. În al doilea rând este vorba despre cât de bine va fi tolerată în
cadrul societăţii o modernizare ecologică, care nu va aduce cu sine doar noi şanse, ci şi cu
multe noi probleme. Cum se poate garanta faptul că posibilităţile de viaţă, de lucru şi de
consum vor fi distribuite cât de cât corect?
Celor două probleme de mai sus li se mai adaugă una, şi anume "echitatea distributivă
inter-generativă". Interesele generaţiilor viitoare trebuie avute în vedere în cadrul
distribuţiei de astăzi a şanselor, ceea ce înseamnă că societatea trebuie să ţină cont de
faptul că prezentul nu este altceva decât trecutul viitorului nostru, asupra ale cărui şanse
decidem acum.
Asta înseamnă că, atât în ceea ce priveşte formularea obiectivelor, cât şi transpunerea
acestora, este nevoie de o cu totul nouă "cultură a dialogului", care presupune
disponibilitatea responsabililor de la nivelul politicii şi societăţii, de a elabora ţelurile,
precum şi paşii întru implementare, la comun cu persoane, grupări şi asociaţii angajate.
Politica durabilităţii ne cere tuturor să ne gândim fără egoism ce am putea realiza dacă
interesele noastre personale ar coincide întru totul cu interesele comunităţii. Ideea
durabilităţii ne conduce astfel, într-un salt calitativ, spre participare civilă şi, până la
urmă, la o modernizare a democraţiei.
Pentru că aici nu mai este vorba numai de participarea la acţiuni iniţiate la nivel politic
10
sau administrativ, ci de o participare conştientă, responsabilă, de o "consfătuire asupra
problemelor comune" (Aristotel), asupra misiunii de organizare a politicii.
“Ce-aş putea eu să fac?", aceasta este de cele mai multe ori reacţia resemnată privind
unele probleme globale precum schimbarea climei sau sărăcia. "Poţi să faci ceva!", acesta
este răspunsul pe care îl propune conceptul de durabilitate, "Trebuie să faci ceva, dacă mă
iei în serios." Pentru că durabilitatea nu cuprinde numai - aşa cum auzim de multe ori -
toate nivelele - de la cel global, la cel local-, durabilitatea include mai ales nivelul
individual: fără strădaniile depuse de fiecare om în parte, nu se poate ajunge la o
dezvoltare durabila.
11
Există multe puncte de la care putem începe să ne comportăm durabil.
Principiul este foarte simplu: Producătorii primesc pentru materia primă preţuri fair, în
funcţie de preţurile de pe piaţa mondială. Astfel se pot conduce afaceri responsabile, iar
oamenii din ţările în curs de dezvoltare îşi pot asigura existenţa pe termen lung, atingând
măcar standardele sociale minime în ceea ce priveşte sănătatea şi educaţia.
FAIRTRADE înseamnă cooperare eficientă care face bine în mod garantat tuturor celor
care participă la această iniţiativă. Aceştia sunt:
FAMILIILE DE ŢĂRANI, pentru că prin FAIRTRADE îşi pot asigura existenţa şi îşi
pot planifica viitorul. Cooperativele ţărăneşti primesc o primă de dezvoltare socială şi
ecologică, pe care o folosesc pentru asigurarea surselor de apă potabilă, a îngrijirii
medicale de bază, pentru organizarea sistemului şcolar etc.. Deseori doar FAIRTRADE
a făcut posibilă trecerea la culturile ecologice.
12
chimice folosite în agricultură, prin folosirea îngrăşămintelor naturale şi combaterea
eroziunii. În plus, evitarea şi înlăturarea ecologică a reziduurilor. Pădurea tropicală şi
apele naturale sunt astfel protejate. Toate aceste lucruri au efecte pozitive asupra lumii
în care trăim cu toţii, fiind astfel utile şi oamenilor din Europa.
COPIII DIN ŢĂRILE SUDICE, pentru că exploatarea copiilor prin muncă este
interzisă, iar astfel veniturile familiei pot asigura un trai decent. Primele FAIRTRADE
sunt utilizate la construirea de noi şcoli."
Există deja multe materii prime care poartă marca FAIRTRADE: cafea, ceai, ciocolată,
miere, banane, zahăr sau orez. Ne vom folosi aici de exemplul cafelei, pentru a vedea
cum sunt transpuse în practică principiile schiţate în textul de mai sus.
Standarde sociale
Scăderea preţului cafelei pe piaţa internaţională, proces înregistrat încă din ianuarie 1999,
a dus în multe ţări unde se cultivă acest produs la sărăcirea a sute de mii de oameni. Mai
ales familiile de ţărani au intrat într-o adevărată criză existenţială. O cale de ieşire din
această criză este comerţul în spirit de fair-play. Producătorii primesc pentru cafeaua
purtând marca FAIRTRADE aproximativ dublul preţului actual de pe piaţa internaţională.
Preţul FAIRTRADE nu se orientează însă doar în funcţie de piaţa internaţională, ci şi în
funcţie de evoluţia puterii de cumpărare, astfel încât producătorii să poată trăi în mod
decent de pe urma muncii lor.
În 1997, chintalul (45,4 kg) de cafea costa pe piaţa internaţională în medie 189 USD, în
2003 însă, doar aproximativ 64 USD. Preţul minim al cafelei marca FAIRTRADE este
121 USD pe chintal. Dacă preţul pe piaţa internaţională va depăşi preţul minim impus de
marca FAIRTRADE, FAIRTRADE se va orienta după preţul mai mare. În plus se mai
adaugă câte 5 USD pe chintalul de cafea, bani destinaţi proiectelor de durabilitate la care
se angajează producătorii de cafea. Această primă este destinată unor proiecte sociale sau
ecologice de dezvoltare.
Ţări de origine
Cafeaua marca FAIRTRADE provine din cooperative aflate în următoarele ţări: Bolivia,
13
Brazilia, Camerun, Columbia, Uganda, Costa Rica, Republica Dominicană, Ecuador, El
Salvador, Etiopia, Guatemala, Haiti, Honduras, Indonezia, Mexic, Papua Noua Guinee,
Peru, Tanzania, Thailanda, Uganda şi Venezuela.
Standarde ecologice
Una dintre consecinţele epocii coloniale a fost trecerea de la micile întreprinderi de
familie la marile plantaţii de cafea. Pentru a creşte producţia şi, implicit, câştigurile, s-a
recurs în mare parte la monocultură. Această formă de cultivare a pământului a făcut
necesară introducerea îngrăşămintelor minerale şi ale pesticidelor. Cafeaua marca
FAIRTRADE provine însă doar din culturile îngrijite de familiile de ţărani care s-au
asociat în cooperative. Stimularea acestor structuri familiale ţărăneşti este esenţială, mai
ales în ceea ce priveşte protecţia mediului şi agricultura durabilă.
Aceste familii de ţărani nu folosesc - în mare parte din pricina costurilor - pesticide şi
îngrăşăminte artificiale. Culturile mixte, întinse pe suprafeţe reduse, prezintă o
concentraţie mult mai slabă de CO2 decât monoculturile. În plus, prin încurajarea
culturilor familiale, ţăranii nu mai trebuie să îşi abandoneze pământul, mutându-se în
slums-urile de la oraş. Cafeaua marca FAIRTRADE este aşadar produsă într-un mod mult
mai ecologic decât cea convenţională. Între timp, 70% din cafeaua marca FAIRTRADE
poartă o etichetă care specifică originea controlată, culturile ecologice fiind încurajate în
mod deosebit în cadrul sistemului FAIRTRADE.
trebuie preferaţi acei arbori de cafea care sunt mai rezistenţi împotriva dăunătorilor şi
bolilor din regiune.
menţinerea unei culturi mixte, cu arbori simpli sau fructiferi - banane, ananas, papaya
sau plante aromatice - astfel se va evita procesul de eroziune.
se va renunţa pe cât posibil la îngrăşămintele minerale şi la pesticide. In locul acestora
se va îngriji suprafaţa cultivată prin plivirea de mână, administrarea intensivă de
îngrăşăminte naturale şi păstrarea sănătăţii plantelor.
Acest tip de culturi ecologice nu pot funcţiona decât dacă producătorii sunt şi remuneraţi
în mod corespunzător pentru efortul suplimentar.
Exemplu: Greenpeace
În oraşul canadian Vancouver, câţiva contestatari ai războiului şi apărători ai naturii s-au
întrunit, în 1970, sub egida "Don't Make A Wave Committee". Obiectivul acestei grupări
era să împiedice desfăşurarea testelor atomice ale SUA de pe insula Amchitka, aflată în
14
preajma coastelor Alaskăi.
Din această grupare s-a născut mai apoi Greenpeace, o organizaţie care s-a extins între
timp la nivel mondial şi care, de peste 30 de ani, derulează campanii şi acţiuni, făcând
astfel publice problemele privind mediul înconjurător.
III ) Agricultură durabilă: Peste tot în lume, tot mai mulţi ţărani trec la culturile
biodinamice, pentru că tocmai de producţia de alimente depind foarte multe pe calea spre
o societate universală aptă de viitor.
"O agricultură durabilă este ecologică, viabilă din punct de vedere economic,
responsabilă din punct de vedere social, protejează resursele şi serveşte ca bază pentru
generaţiile viitoare."
Fireşte că în primul rând agricultorii sunt cei care au un cuvânt greu de spus pe calea spre
o agricultură durabilă. Cu toţii putem însă contribui la acest scop.
cumpărând produse regionale care nu au parcurs un drum prea lung până în magazine;
1). resursele regenerabile nu sunt folosite decât în funcţie de rata lor de regenerare;
2). sursele epuizabile de materii prime nu sunt folosite de către om decât atâta vreme cât
ele pot fi înlocuite, atât din punct de vedere material, cât şi funcţional, cu resurse
regenerabile, garantând totodată o productivitate mai mare;
15
Această perspectivă puternic ecologică a conceptului de durabilitate a fost condiţionată
de faptul că discuţia din jurul durabilităţii a fost marcată încă de la început de aspecte
privind modernizarea ecologică şi instituirea unei noi politici inovatoare a mediului.
Extrapolând toate aceste principii asupra politicii agrare, vom vedea că o politică agrară
durabilă trebuie organizată astfel încât să facă posibilă o agricultură
1). caracterizată din punct de vedere economic prin acţiuni comerciale de succes, care se
descurcă fără subvenţiile de la stat, devenind astfel concurenţială. Persoanele angajate în
domeniul agricol nu vor câştiga doar de pe urma producerii unor alimente sănătoase şi a
comercializării şi prelucrării preponderent regionale, ci, în sensul unei agriculturi
multifuncţionale, şi de pe urma câştigării altor surse de venit din sectorul turistic, prin
cultivarea unor materii prime regenerabile sau prin producerea de energie din masă
biologică. La toate acestea se vor adăuga şi alte surse de câştig, prin onorarea de către stat
a unor prime pentru protecţia mediului şi a rezervaţiilor naturale;
2). caracterizată din punct de vedere ecologic de faptul că manipulează resursele naturale
sol, aer şi apă astfel încât acestea sunt protejate faţă de influenţele negative de durată.
Concret, asta înseamnă că îngrăşămintele şi substanţele care protejează plantele trebuie să
fie folosite în mod economic şi cu multă grijă, astfel încât pământul şi apele aflate în
apropierea suprafeţelor cultivate să nu fie afectate. Culturile trebuie să permită
prezervarea unui mediu caracterizat prin diversitatea speciilor, urmând să încurajeze şi
potenţialul genetic al plantelor de cultură sau al raselor de animale de casă mai vechi;
3). caracterizată din punct de vedere social de asigurarea locurilor de muncă în mediul
rural ;
4). caracterizată din punct de vedere etic de protecţia animalelor, astfel încât animalele de
producţie să fie tratate în mod corespunzător şi să nu fie chinuite inutil;
5). care ridică protecţia consumatorilor la rangul unei noi paradigme politice. Un
compromis istoric a fost făcut în agricultură după cel de-al Doilea Război Mondial în
sistemul de producţie fordist, care furniza, în schimbul securităţii veniturilor, resurse
alimentare suficiente pentru spaţiile de aglomerare urbană şi pentru cei angajaţi în
sectorul industrial. Odată cu transformarea structurii sociale, acest compromis a început
să fie periclitat. Scepticismul din ce în ce mai mare faţă de subvenţionarea permanentă a
anumitor produse, indiferent de calitatea acestora şi efectul pe care ele le avea producerea
lor asupra terţilor, se justifică prin dezvoltarea unor noi clase sociale, cu pretenţii ridicate
faţă de produsele alimentare.
Produsele cele mai cerute sunt alimentele sănătoase, cu coeficient nutriţional
ridicat şi care iau în considerare principiile stipulate de protecţia mediului şi a animalelor.
Consumatorii au început să se informeze asupra provenienţei bunurilor cumpărate, iar
companiile producătoare de produse alimentare ajută la transformarea unei culturi a
neîncrederii într-una a încrederii. Cetăţeanul matur politic este chemat să susţină, prin
16
felul în care cumpără, o politică agrară durabilă, spărgând cercul vicios al concurenţei
preţurilor din comerţul cu amănuntul."
Culturile biodinamice
Peste tot în lume, tot mai mulţi agricultori îşi cultivă produsele în
mod "biodinamic" sau "organic". Dar ce înseamnă toate acestea? În
primul rând înseamnă că sunt folosite tehnici care nu fac uz de
substanţele şi tehnologiile chimice şi genetice ale industriei
agricole, concentrându-şi activitatea pe principiile ecologice.
"Ei cultivă o mare diversitate de fructe după principiul rotaţiei, astfel încât insectele,
atrase de câte o anumită specie, să dispară când sunt plantate altele. Ştiţi că nu este bine
să exterminăm toţi dăunătorii, pentru că astfel am elimina şi duşmanii lor naturali, care
ţin în viaţă un ecosistem sănătos. În loc de a se folosi de îngrăsăminte artificiale, aceşti
ţărani îşi fertilizează culturile cu îngrăşăminte lichide şi reziduuri de plante, dând înapoi
pământului materiile organice, care se întorc astfel în circuitul biologic."
[din: Fritjof Capra, Verborgene Zusammenhänge. Vernetzt denken und handeln - în
Wirtschaft, Politik, Wissenschaft und Gesellschaft, Bern ş.a. 2002, p. 248]
"Ţăranii care se ocupă cu o agricultură biologică ştiu că un sol fertil este un sol viu, care
conţine pe fiecare centimentru cub miliarde de organisme vii - un ecosistem complex
aşadar, în care substanţele vitale se mişcă în cicluri de la plante spre animale,
transformându-se apoi în îngrăşăminte şi de acolo în bacterii de sol, şi ajungând mai apoi
din nou în plante. Energia solară este combustibilul natural care face să funcţioneze
aceste cicluri ecologice."
[din: Fritjof Capra, Verborgene Zusammenhänge. Vernetzt denken und handeln - în
Wirtschaft, Politik, Wissenschaft und Gesellschaft, Bern ş.a. 2002, p. 248-249]
17
ani, acest argument s-a dovedit a nu fi valabil. Fritjof Capra rezumă câteva rezultate
interesante obţinute la o conferinţă internaţională privind agricultura durabilă, care a
avut loc în 1999 la Bellagio, în Italia:
De exemplu, unele dintre aceste proiecte agro-ecologice, la care au participat aprox. 730
000 de gospodării ţărăneşti de pe întreg continentul african, au condus la profituri
crescute cu valori cuprinse între 50 şi 100 de procente, în tot acest timp fiind înregistrată
o scădere a costurilor de producţie, veniturile acestor gospodării crescând în mod
considerabil - uneori chiar de până la zece ori. S-a văzut astfel mereu că agricultura
biodinamică nu creşte doar producţia, oferind o paletă largă de beneficii ecologice, ci
ajută în mod clar şi ţăranii producători."
"Cine cumpără produse realizate în mod fair îşi asumă o răspundere globală, cine
cumpără alimente provenite din agricultura biologică, ne protejează atât pe noi, cât şi
mediul înconjurător, cine pune preţ pe calitatea regională şi investeşte în mărfuri locale,
se îngrijeşte pentru relaxarea tranzitului de mărfuri, asigură locuri de muncă şi creşterea
economică în zonele rurale."
18
În plus, subiectul "consum durabil" - la fel ca şi subiectul "durabilitate" în general - se
află într-o strânsă legătură cu alte subiecte precum dreptatea (la nivel global), distribuţia
sau globalizarea.
"Mai ales în aşa numitele ţări industrializate bogate predomină de regulă obiceiuri,
marcate de consum exagerat şi ignorarea resurselor disponibile. În timp ce în anumite
părţi ale lumii se consumă într-un mod de-a dreptul risipitor, există zone mai sărace ale
populaţiei (lumii) în care oamenii nu îşi pot satisface nici măcar nevoile de bază. Din
acest motiv, o schimbare a modelelor de consum şi producţie presupun elaborarea unei
strategii care să ţină seama de dezechilibrul constatat mai sus.
> Mobilitate
> Alimentaţie
19
alegerea alimentelor provenite de pe culturi ecologice
achiziţionarea produselor comercializate în spirit de fair-play
achiziţionarea produselor de sezon
V ) Turism durabil
Branşa turistică se dezvoltă astăzi într-o cu totul altă direcţie decât spre durabilitate.
Trendurile problematice, precum călătoriile pe distanţe lungi cu avionul, călătoriile şi
croazierele de tip all-inclusive înregistrează o creştere spectaculoasă.
Pe calea către o societate mondială durabilă, această industrie joacă astfel un rol deosebit
de important. Într-adevăr, marile companii turistice jonglează de câţiva ani cu termeni
precum "ecoturism" sau "turism moderat".
Acest lucru nu trebuie să ne facă să uităm, după cum afirmă Norbert Suchanek, că există
"trei tendinţe turistice extrem de periculoase pentru mediu şi pentru situaţia socială şi
economică din ţările în curs de dezvoltare" care au luat amploare, şi anume creşterea
numărului călătoriilor cu avionul, al vacanţelor tip all-inclusive şi al croazierelor.
20
Tot mai multe călătorii cu avionul
Tot mai mulţi turişti zboară cu avionul pe distanţe lungi. Turismul intercontinental a
crescut între anii 1985 şi 1996 cu 73 de procente. Conform Organizaţiei Mondiale a
Turismului, în curând, din trei călătorii spre destinaţiile de vacanţă, efectuată cu avionul.
Consecinţe problematice
"Aproape toate companiile turistice se orientează din ce în ce mai multe spre ghetourile
cu circuit închis, în care turiştii pot mânca şi bea după pofta inimii. Doar excursiile
succinte în autocare cu climatizare sau vizitele scurte la bordeluri se petrec în afara
satelor de vacanţă. Populaţia locală este astfel exclusă aproape cu totul de la profit, pentru
că, de cele mai multe ori, până şi alimentele sunt importate din statele industrializate.
Populaţia locală nu este folosită decât ca un fel de culise ocazional şi ca sursă de
prostituate ieftine."
[din: Norbert Suchanek, Die dunklen Seiten des globalisierten Tourismus. Zu den
ökologischen, ökonomischen und sozialen Risiken des internationalen Tourismus; în: Aus
Politik und Zeitgeschichte 47/2001, p. 33, versiune online]
21
Tot mai multe croaziere
Principiul all-inclusive practicat în turism, care urmăreşte obţinerea unui câştig cât mai
mare pentru firma de turism este exploatat la maximum în cazul croazierelor. Coastele şi
insulele de vis din 'lumea a treia' unde acostează vasele nu se aleg de regulă decât cu
'pomenile' şi gunoaiele aruncate în urmă de aceste vase de vis.
Transportul, cazarea şi masa constituie cea mai mare parte din cheltuielile turiştilor. În
cazul croazierelor, aceste cheltuieli ajung practic sută la sută în buzunarele companiilor
internaţionale de turism. Vasele ajung în porturi de obicei dis de dimineaţă, pentru a
ridica ancora în aceeaşi seară.
Economia insulelor de vis şi a regiunilor de coastă din Caraibe, din Mediterană, din
Marea Sudului sau din Oceanul Indian profită în cel mai bun caz doar de pe urma
scurtelor excursii, din gustările luate de turişti, din comerţul cu suveniruri şi din
prostituţie. Liniile de croazieră însă, nu împart însă nici măcar aceste firimituri cu ţările în
curs de dezvoltare. Turiştii îşi pot achiziţiona chiar de la bord suveniruri din ţările
'vizitate'.
Singura sursă semnificativă de venit pentru ţările şi insulele în care ancorează aceste vase
sunt taxele de intrare, taxele de port sau taxa 'pe cap' de turist. Spre avantajul industriei
croazierelor, aceste ţări nu au reuşit decât de curând să stabilească reguli clare în acest
sens. Cruise Line-urile au reuşit aşadar să 'fenteze' statele în cauză, preferând să oprească
pe insule care nu pretind taxe.
Unele companii care organizează croaziere nici nu mai au nevoie să ancoreze pe insulele
care aparţin altor ţări. Ele se folosesc de 'insulele de vis' cumpărate sau luate în regie
proprie. Astfel, insula particulară din Bahamas - Salt Cay, se bucură de o mare
popularitate în rândurile companiilor de croazieră. Trei linii îşi împart acest petec de
pământ, oprind aici fiecare într-o altă zi a săptămânii, şi dându-i, fiecare, câte un alt
nume: Dolphin Cruise Lines o numeşte 'Dolphin Cove' sau 'Blue Lagoon', Majesty Cruise
Lines a botezat-o 'Royale Isle', în vreme ce Premier Cruise Lines se mulţumeşte cu
denumirea de 'Salt Cay'."
[din: Norbert Suchanek, Die dunklen Seiten des globalisierten Tourismus. Zu den
ökologischen, ökonomischen und sozialen Risiken des internationalen Tourismus; în: Aus
Politik und Zeitgeschichte 47/2001, p. 34, versiune online]
Turism durabil?
22
nociv pentru mediu şi îndoielnic din punct de vedere social? Răspunsul simplu şi direct
este: 'Nu, în nici un caz având în vedere structurile şi raporturile de forţă actuale.'
'Ecoturismul' este considerat la această oră mai degrabă ca o afacere suplimentară. Deşi
'ecoturismul şi turismul Fair-Trade', controlat de băştinaşi, ar putea constitui o şansă
reală pentru protecţia biodiversităţii. Dar toate acestea doar dacă vine să înlocuiască
formele actuale de turism şi nu să le completeze, aşa cum s-a întâmplat până acum."
Toate acestea se află într-o poziţie diametral opusă cu ideea de durabilitate. Energiile
regenerabile, bazate pe vânt, apă şi mai ales pe soare marchează trecerea spre o
dezvoltare durabilă, chiar dacă acest lucru nu vine să rezolve toate problemele. În
următorul text, Ulrich Grober schiţează viziunea despre o epocă solară.
Acest cerc de discuţii, aplaudat mai mult în spaţiul de limbă germană şi în Italia, şi-a
întors atenţia de la problemele de ordin tehnic pe care le presupunea întoarcerea spre
principiile ecologice, concentrându-se în mod sporit asupra dimensiunii culturale a
durabilităţii. În 1992, anul summit-ului mondial de la Rio, iniţiatorul Discuţiilor de la
Toblach, artistul, sociologul şi omul de munte sud-tirolez Hans Glauber a propus
coordonatele noului model de viaţă: 'Mai încet, mai puţin, mai bine, mai frumos'. În ciuda
tuturor criticilor la adresa dezvoltării distructive a civilizaţiei, această perspectivă ia în
serios puterea de atracţie pe care o exercită sloganul 'mai repede, mai sus, mai departe,
mai mult'. Ea nu subestimează puterea acestei paradigme care promite stabilitate şi
siguranţă. Ea nu neagă fascinaţia estetică şi promisiunile pentru o viaţă mai fericită ale
unei lumi a consumatorilor. Glauber crede că într-o competiţie deschisă între cele două
modele, noua variantă ar trebui să devină mai atrăgător şi 'pur şi simplu mai frumos'.
'Viziunea este cea a unei epoci solare, epoca noii culturi a durabilităţii.' Epoca fosilă şi
nucleară nu constituie decât un scurt episod în istoria omenirii. Ea debutează odată cu
începutul industrializării şi se va sfârşi cel mai târziu odată cu epuizarea resurselor fosile.
23
Înainte de asta, omenirea nu s-a deservit decât de puterea soarelui. Iar după aceea,
omenirea va învăţa din nou să trăiască de pe urma acesteia. În tot cazul, a doua epocă
solară permite dezvoltarea unei vieţi la un nivel de civilizaţie mult mai ridicat. Pentru că
datorită noilor tehnologii şi mai ales mulţumită posibilităţii de generare a curentului
electric prin putere solară, vom reuşi să folosim energia soarelui cu mult mai eficient şi
într-un mod cu mult mai flexibil.
Civilizaţia nouă va fi una descentralizată, mai democratică şi mai dreaptă. Pentru că spre
deosebire de petrol şi de ceilalţi combustibili fosili şi nucleari, controlate de cei mai
puţini, soarele străluceşte pentru noi toţi. Nimeni nu controlează soarele şi toţi au acces la
el. Această sursă de energie care este soarele mai are, în plus, avantajul că este extrem de
bogată, chiar şi acolo unde astăzi domneşte sărăcia. Utopia unei dezvoltări mai drept pare
să devină astfel aproape palpabilă.
Noul proiect civilizator se sprijină pe constituirea unui nou echilibru între bunurile
materiale şi nemateriale, pe o calitate cuprinzătoare a vieţii în locul bunăstării unilateral
bazate pe bunuri de consum. 'Economia unei vieţi mai bune este alcătuită dintr-o
combinaţie naturală de consum măsurat şi bunuri nemateriale' (Tezele de la Toblach,
1997). Epoca solară va permite astfel dezvoltarea unei civilizaţii cu un acces mai facil la
resurse. Aceasta se va baza pe o nouă metodă de producţie şi consum. Ea recunoaşte
faptul că va trebui să îi acceptăm, în mod creativ, limitele. Conceptul ei se bazează pe
confruntarea cu limitările cantitative, căutând potenţialul pentru o creştere continuă şi
nestăvilită în sfera bunurilor şi valorilor nemateriale. 'Funcţia bunurilor materiale rezidă
până la urmă în faptul de a ne facilita accesul la bunurile nemateriale şi la bunurile
comune.' (Gerhard Scherhorn, Discuţiile de la Toblach, 1997). Însăşi această limitare
devine până la urmă o resursă, pentru că va trebuie să scoatem maximum din aceste
limitări. Astfel se va dezvolta o estetică a dreptei măsuri.
'Şi frumuseţea este un mod de a trăi' (Tezele de la Toblach, 1998). Ea este o necesitate de
bază. Fără frumuseţe nu se poate avea o viaţă împlinită. Am văzut din experienţă ce se
întâmplă atunci când frumuseţea este pierdută, vezi peisajele distruse şi tristeţea urbană,
reversul producţiei industriale de masă - de aici reiese angajamentul pentru o cultură a
durabilităţii. Ea se caracterizează printr-o manipulare precaută a resurselor. Ea pune
accent pe caracterul unic şi tradiţiile locale, de asemenea, pe diversitatea naturală şi
culturală. Savurarea alimentelor ecologice, înţelegerea prin simţuri a naturii, plăcerea de a
recunoaşte o design reuşit şi o arhitectură bună înseamnă bucuria de a trăi.
Un vis european?
În ciuda sondajelor care arată că energia solară se bucură de un grad crescut de simpatie,
în ciuda unor succese repurtate în elaborarea şi implementarea unor soluţii durabile, nu
poate fi vorba despre o mobilizare de proporţii în vederea trecerii spre o epocă solară.
Pentru că aici avem de-a face cu o situaţie specială, chiar paradoxală: în momentul în care
lumea îşi dă seama că am trăit mult peste posibilităţile noastre şi că va trebui să ne
mulţumim pe viitor cu mult mai puţin, conceptul durabilităţii începe să îşi piardă din
influenţă. Până la urmă, vorbim aici despre o strategie de reducţie conştientă. Şi tocmai
24
de aceea ar trebui să existe potenţialul de a se găsi portiţe de ieşire viabile din crizele
actuale. Cu toate acestea predomină părerea că doar după ce se va fi realizat o creştere
economică 'robustă' ne vom putea permite să acţionăm în mod durabil. În loc de a ne
aduna curajul de a ne mulţumi cu mai puţin, politica şi societatea insistă asupra unui plus
iluzoric de creştere.
25
locuri de muncă, unde sunt construite şcoli şi locuinţe - adică în oraşe şi sate. Astfel s-a
născut ideea Agendei 21 Locale."
26
Nu există nici un proces ideal cuprins în Agenda 21 Locală, în sensul unui concept de-a
gata, care trebuie doar aplicat. Fiecare oraş, comună sau sat este altfel şi trebuie să-şi
găsească propria cale printr-un proces de discuţii de întindere.
27
participarea populaţiei şi în special a femeilor şi tinerilor, a ONG-urilor şi economiei;
un proces de planificare şi de discuţii de durată, care să urmărească o linie integratoare,
cuprinzând aşadar aspecte de ordin ecologic, economic şi social;
obiectivul este realizarea unui program de acţiune, asupra căruia toţi participaţii să fie
de acord (consens) şi care să se orienteze după principiul dezvoltării durabile;
acesta va fi un proces de cunoaştere reciprocă pentru toţi participanţii;
dezvoltarea unei noi accepţiuni a politicii (cooperare şi consens);
felul în care vor fi urmărite obiectivele va fi verificat permanent prin intermediul unor
indicatori cât se poate de clari.
Un asemenea proces nu este doar o simplă continuare, dar cu alte mijloace, a politicii de
mediu la nivel local. În cazul în care acţiunile au succes, el va depăşi aceste aşteptări, aşa
cum o arată şi următorul fragment:
Participarea populaţiei are o mare însemnătate. Cetăţenii sunt priviţi ca parteneri egali de
negociere în cadrul dialogului cu autorităţile locale, fapt care revendică din partea
politicii şi administraţiei locale o disponibilitate reală de dialog şi cooperare."
28
Ce s-a realizat pana acum?
Textul de mai jos alcătuieşte un bilanţ al celor 10 ani trecuţi de la Conferinţa de la Rio, ca
act pregătitor pentru Conferinţa din 2002 de la Johannesburg:
"În ceea ce priveşte măsurile stabilite de Agenda 21 în 1992, bilanţul privind procesele
din toată lumea, incluse în Agenda 21 Locală, este dramatic. Nu putem constata în acest
sens nici o atitudine de bucurie anticipativă, nu a existat nici un fel de mobilizare a
maselor, şi nici un obiectiv nu a fost atins. Totuşi cele prevăzute de capitolul 28 al
Agendei 21 nu pot fi folosite ca măsuri realiste. La momentul adoptării, Agenda 21
Locală nu era nimic mai mult decât un concept teoretic scris pe o coală de hârtie,
experienţele practice lipsind cu desăvârşire. Nimeni nu a putut să prevadă cât va dura
până ce conceptul de durabilitate se va fi răspândit în rândurile societăţii.
29
acestui subiect, folosindu-ne de câteva exemple sugestive.
Golfstrom-ul
Oceanele planetei noastre se află într-o permanentă legătură datorită marilor sisteme de curenţi.
Aceşti curenţi marini sunt – alături de circulaţia atmosferică - cel mai important factor pentru
menţinerea temperaturii globale. Ei sunt puşi în mişcare de diferenţele de temperatură şi de
conţinutul salin al mărilor. Apa rece şi mai sărată se află la o mai mare adâncime, având o
densitate mai ridicată decât apa mai caldă, care are o salinitate mai scăzută. Intervenţiile la
nivelul temperaturii sau salinităţii apei mărilor duc la schimbări ale curenţilor marini globali,
schimbări ce pot avea consecinţe imprevizibile.
30
Golfstrom-ul – mai precis, o prelungire a
Golfstrom-ului, Curentul Nord-atlantic –
transporta apă tropicală, caldă, din Golful
Mexicului şi până în nordul Europei. Acest
lucru favorizează clima neobişnuit de
blândă a Europei occidentale şi de nord,
atipică pentru latitudinea geografică la
care se găseşte ("Centrala de apă caldă a
Europei").
Va ceda Golfstrom-ul?
Toţi aceşti factori contribuie la scurgerea unei cantităţi tot mai mari de apă dulce în
Oceanul Atlantic de Nord. Apa de suprafaţă provenită din zonele sudice este diluată, iar la
un moment dat nu va mai fi destul de rece şi de bogată în sare ca să mai poată coborî în
adâncimi. Iar atunci, nici apa de suprafaţă nu va mai curge în urma ei. Curentul Nord-
atlantic va ceda astfel, iar vremea în Europa se va răci în mod sensibil.
Altfel decât în filmul „The Day After Tomorrow” , specialiştii climatologi nu cred că se
va ajunge totuşi la o eră glaciară. De asemenea, o schimbare radicală a regimului
curenţilor marini nu este aşteptată în cursul următoarelor decenii. Majoritatea
31
specialiştilor din domeniu consideră că acest pericol va apărea abia în a doua jumătate a
secolului XXI.
Ca orice producţie hollywoodiană, acest film prezintă evenimentele într-un mod, fireşte,
exagerat şi – din motive de dramatism – extrem de rapid. Totuşi, filmul conţine un
sâmbure de adevăr. Pentru că, într-adevăr, ne îndreptăm spre o catastrofă climatică.
Aceasta nu va avea loc – în opinia majorităţii oamenilor de ştiinţă – în următoarele
decenii şi nici nu se va produce într-un mod atât de dramatic. Cercetătorii cred că mai
putem încă opri procesul de încălzire globală, preîntâmpinând astfel producerea de
catastrofe.
În cursul istoriei Pământului, clima s-a schimbat de multe ori, uneori chiar în mod
dramatic. Erele mai calde au înlocuit şi au fost înlocuite mereu de ere glaciare. Totuşi,
32
clima din ultimii aprox. 10.000 de ani a fost deosebit de stabilă. În această perioadă s-a
dezvoltat şi civilizaţia umană. În ultimii cca. 100 de ani – de la începutul industrializării –
temperatura medie la nivel global a crescut cu cca. 0,6 °C, mai repede decât oricând în
ultimii 1000 de ani. Schema de mai sus oferita de IPCC( Intergovernmental Panel on
Climate Change) ilustrează această tendinţă.
33
Extrase dintr-un raport al IPCC (2001)
Anii nouăzeci au fost cel mai cald deceniu, iar 1998 a fost cel mai torid an al secolului
trecut.
Noi analize ale inelelor din trunchiurile copacilor, ale gheţii şi coralilor, precum şi
izvoarele istorice au arătat că temperatura din ultimul secol a fost probabil cea mai
crescută din ultimii 1000 de ani.
Nivelul mărilor a crescut în ultimul secol cu cca. 10-20 cm.
Stratul de zăpadă de pe latitudinile medii şi înalte din nord a scăzut, de la finele anilor
şaizeci, cu cca. 10%, totodată s-au topit din ce în ce mai mulţi gheţari.
34
îndesirea evenimentelor meteorologice extreme: tornade, ploi torenţiale, inundaţii,
secetă
modificarea vegetaţiei: suprafeţe uriaşe de pădure ar putea dispărea. Astfel s-ar elibera
în atmosferă cantităţi uriaşe de dioxid de carbon, care ar accelera încă şi mai mult
efectul de seră, conducând la o şi mai rapidă încălzire globală ("efect de seră
galopant")
35
Gazele de seră sunt gaze naturale sau sintetice care absorb razele infraroşii. Aceste gaze
ajung în atmosferă prin emisii, dar sunt parţial produse şi acolo prin reacţii chimice.
Majoritatea gazelor de seră sunt gaze reziduale, care reprezintă mai puţin de 1% din
volumul total de gaze.
Gazele de seră, ale căror emisii trebuie reduse conform protocolului de la Kyoto:
dioxid de carbon CO2 , gaz metan CH4, oxid de di-azot N2O, fluor-hidrocarburi parţial
halogenate H-FCKW/HFC , hidrocarburi perfluorurate FKW/PFC, hexafluorură de sulf
SF6.
CO2 Dioxidul de carbon
Dioxidul de carbon este cel mai important gaz, care cauzează efectul de seră (cu o
pondere de cca. 50% din efectul de seră antropogen). Conform raportului IPCC din
2001, începând cu anul 1750 a avut loc o creştere a concentraţiei de CO2 din atmosferă
cu 31%. Aproximativ 75% din emisiile antropogene de CO2 în atmosferă din ultimii 20
de ani sunt cauzate de arderea carburanţilor fosili.
In lume sunt emise anual 22,52 miliarde tone de dioxid de carbon. Pentru 64 % din
aceste emisii se fac responsabile 10 state: SUA, China, Rusia, Japonia, India,
Germania, Marea Britanie, Canada, Italia, Franta.
Formare
Descompunere
Oceanele şi plantele (mai ales marile suprafeţe împădurite) sustrag atmosferei CO2
(depresiuni de CO2).
Din 1750, concentraţia de gaz metan din atmosferă a crescut cu 151% , fiind în
continuare în creştere (raportul IPCC din 2001). Moleculele de gaz metan au o mare
capacitate de a absoarbe căldura, ceea ce înseamnă că şi concentraţiile mai slabe au o
contribuţie importantă în ceea ce priveşte efectul de seră.
Formare
zone mlăştinoase
animale, de exemplu termite (termitele digeră lemnul cu ajutorul unor bacterii ce
produc metan), rumegătoare
36
Surse antropogene:
Câmpuri de orez
creşterea animalelor (bacteriile din stomacul unei vaci produc zilnic aprox. 100 de litri
de metan)
gropile de gunoi
exploatarea şi transportul gazelor naturale
minele de cărbuni
deşeurile, reziduurile menajere
Protoxidul de azot este de 300 de ori mai eficient în crearea efectului de seră decât CO2.
Formare
Descompunere
Cu o pondere de 3%, vaporii de apă nu aparţin gazelor reziduale din atmosferă. Prin
concentraţia ridicată, vaporii de apă joacă un rol important în efectul de seră natural, deşi
moleculele de apă absorb numai o anumită parte din undele de căldură radiate de Pământ.
Vaporii de apă au o durată scurtă de existenţă în atmosferă şi se întorc prin precipitaţii
înapoi pe Pământ.
Toate FCKW sunt substanţe pur sintetice (nu există în natură). Ele nu sunt doar gaze ce
produc efectul de seră, ele sunt responsabile mai ales pentru descompunerea stratului de
ozon, „scutului nostru protector anti-UV”, din stratosferă. Ca urmare a măsurilor luat prin
Protocolul de la Montreal, concentraţiile de FCKW nu au mai crescut, din fericire, din
1996, aflându-se chiar pe o pantă descendentă.
Surse FCKW
37
Descompunere
Numai prin fotoliză în stratosferă, la care atomii de clor produşi induc descompunerea
ozonului.
Acestea sunt folosite în mare parte ca substituenţi pentru FCKW, deoarece nu distrug
stratul de ozon. Ele produc însă efectul de seră. Concentraţiile lor în atmosferă sunt
deocamdată încă în creştere.
Acesta este un gaz foarte inert la reacţii, din acest motiv fiind folosit la instalaţiile de
înaltă tensiune din industria grea, ca gaz de umplere la geamurile cu izolare fonică şi la
anvelopele de maşină. SF6 este gazul cu cel mai înalt potenţial de producere a efectului de
seră. O tonă de SF6 poluează atmosfera într-o măsură care corespunde cca. 23.900 de tone
de CO2.
O3 Ozonul
Eficient în producerea efectului de seră şi, în concentraţii ridicate mai ales, toxic, ozonul
se găseşte în partea inferioară a troposferei (aproape de sol). El se formează, pe de-o parte
pe cale naturală, fiind însă produs în troposferă şi prin reacţiile fotochimice din emisiile
rezultate din traficul rutier.
Observaţie:
38
Aburii din atmosferă şi gazele naturale şi particulele precum dioxidul de carbon, acidul
azotos, metanul şi ozonul lasă să treacă razele scurte, pline de energie ale soarelui spre
Pământ, absorbind însă radiaţiile lungi emise de Pământ. Gazele de seră emit această
energie, pe de o parte, spre spaţiu, radiindu-le, pe de cealaltă parte, înapoi spre Pământ.
Astfel, Pământul se încălzeşte, atingând o temperatură medie de aprox. 15°C (în loc de
aprox. –18°C) şi făcând astfel posibilă viaţa oamenilor pe planeta noastră. Acesta este
efectul natural de seră.
Este foarte important să recunoaştem şi faptul că problemele de mediu enumerate mai sus
se află într-o strânsă relaţie de interdependenţă, putându-se potenţa reciproc. Astfel,
defrişarea pădurilor tropicale poate avea o consecinţă, acestea nemaiputând să absoarbă
dioxidul de carbon, amplificarea efectului de seră.
39
Un alt exemplu este angrenajul efect de seră - distrugerea stratului de ozon: prin efectul
de seră, atmosfera terestră se încălzeşte. Acest lucru duce la o scădere a temperaturii
stratosferei, ceea ce favorizează distrugerea stratului de ozon. Astfel cresc şi radiaţiile
ultraviolete pe Pământ. Acest lucru nu este nociv doar pentru oameni, ci duce şi la
dispariţia accelerată a planctonului maritim - ceea ce, iarăşi, duce la eliberarea în
atmosferă a dioxidului de carbon, fapt care, din nou, amplifică efectul de seră. Atmosfera
terestră continuă astfel să se încălzească, totul devenind astfel un cerc vicios.
Cum mai poate fi evitată o catastrofă climatică?
Concentrarea de gaze de seră din atmosferă nu mai trebuie să crească. Acest lucru nu
poate fi realizat decât printr-o reducere drastică a emisiilor. Arderea combustibilelor
fosile (petrol, gaz, cărbune) trebuie redusă în mod simţitor prin:
Raportul IPCC din anul 2001 despre schimbarea climatică enunţă totuşi că chiar dacă
toate emisiile s-ar opri acum, încălzirea atmosferei şi creşterea nivelului mărilor tot ar
mai continua decenii, dacă nu chiar şi secole.
Probleme care au apărut pe calea spre o dezvoltare durabilă sunt de natură principială.
Piedicile în calea adoptării unui comportament ecologic ar fi:
40
naţionale şi puterea lor de reglementare politică. Astfel a apărut o relaţie fundamental
denaturată între spaţiile politice şi cele economice.
Dimensiunea economică a globalizării are, fără nici un dubiu, o foarte mare importanţă,
ea fiind una dintre cele mai importante cauze şi forţa motrice pentru procesele de
globalizare din celelalte domenii. Nu poate fi însă trecut cu vederea faptul că globalizarea
cuprinde cu mult mai mult decât integrarea sporită a economiei mondiale: de aceea, ea nu
poate fi limitată strict la procesele economice, lucru care se întâmplă însă de multe ori.
Atunci când diferenţiem dimensiunile – vezi schema de mai sus – este important să
observăm că acestea nu pot fi delimitate în mod clar una de cealaltă. Astfel - pentru a
numi doar un exemplu – problemele globale legate de mediu nu pot fi cercetate izolat nici
de dimensiunea “economie” şi nici de dimensiunea “politică”. Această reţea globală nu
numai la nivelul actorilor, ci şi la cel al domeniilor tematice reprezintă una dintre
particularităţile globalizării.
Diferitele dimensiuni formează împreună cu “globalizarea” mulţimi de intersecţie
diferite. Este important de văzut ce anume poate fi subordonat conceptului de globalizare,
acesta neepuizându-se în nici un caz în procesele economice, chiar dacă globalizarea
economică poate fi un punct de start şi o forţă motrice semnificativă. La fel de important
este şi faptul că trebuie să înţelegem că nu totul face parte din procesul de globalizare şi
că nu totul este determinat în mod decisiv de acesta.
Dimensiunea economica
Exemple în ceea ce priveşte dimensiunile globalizării pot fi extrase fără probleme din
presa de zi cu zi, dimensiunea economică aflându-se de cele mai multe ori pe primul loc
(creşterea enormă a comerţului şi a investiţiilor directe, globalizarea pieţelor financiare,
producţie integrată la nivel trans-naţional, corporaţii trans-naţionale, competiţie la nivel
local între state şi regiuni, sfârşitul economiilor naţionale).→
De multe ori, acestor procese li se pune în mod greşit eticheta de „globalizare“, acestea
41
limitându-se în general la nordul Americii, la Europa şi sud-estul Asiei (Japonia), adică la
aşa-numita triadă. De aceea, termenul de „triadizare“ pare mai potrivit decât cel de
„globalizare“
Dimensiunea mediu ambiant
Unele probleme globale, cum ar fi încălzirea atmosferei, gaura din stratul de ozon sau
tăierea pădurilor tropicale ilustrează în modul cel mai impresionant fenomenul
globalizării, pentru că, în acest caz este vorba în mod cert despre probleme globale care
necesită o abordare globală. Evident că şi în domeniul mediului ambiant există probleme
de ordin regional şi local, chiar dacă acestea au un caracter ce depăşeşte uneori graniţele,
cum ar fi poluarea râurilor.
Există însă şi alte situaţii, ce nu ţin de elemente precum spaţiu şi timp. De exemplu,
supravieţuirea unor state insulare de mici dimensiuni, care au constituit împreună
organizaţia AOSIS şi care sunt ameninţate la modul cel mai serios de creşterea
necontenită a nivelului mării, depinde de comportamentul tuturor oamenilor din lume, şi
în special al celor din ţările industrializate ultra-dezvoltate.
Nu ne miră astfel că acestor probleme le-a fost dedicată prima conferinţă dintr-o serie de
conferinţe internaţionale din decursul anilor 90, Conferinţa cu privire la mediu şi
dezvoltare de la Rio de Janeiro din anul 1992.
Dimensiunea sociala
Lumea a devenit un „global village“, reţelele inovatoare de comunicare la mare distanţă
(chat, e-mail) adăugându-se comunităţilor tradiţionale precum familia sau vecinătatea.
Totuşi ele nu pot înlocui aceste sfere tradiţionale de comunicare, pentru a numi doar un
exemplu din cadrul dimensiunii sociale.
Dimensiunea culturala
Producţiile hollywoodiene pot fi vizionate peste tot în lume, iar „americanizarea“ culturii
mondiale este un fapt incontestabil. Culturile regionale şi locale nu dispar însă din această
cauză. Din contră: informarea cu privire la aceste culturi este unul din fenomenele
secundare ale globalizării, de aceea am şi adus în această discuţie termenul de
„globalizare".
Dimensiunea politica
Politica se confruntă cu probleme majore. Globalizarea şi concurenţa la nivel local
limitează spaţiul de acţiune al politicilor naţionale, multe probleme neputând fi rezolvate
corespunzător decât la nivel internaţional, respectiv global. Prin urmare trebuie găsite noi
forme şi arene politice. În acest sens, integrarea europeană este văzută ca un răspuns de
succes la provocările globalizării.
Totuşi, nu toate lucrurile care se pun pe seama globalizării sunt şi adevărate. De multe
ori, politicienii se folosesc de globalizare ca de un ţap ispăşitor şi ca de o arma
argumentativă cu multiple întrebuinţări. Acest lucru este evident mai ales dacă ne gândim
42
la unele exemple din domeniul politic care nu se intersectează în nici un punct cu
globalizarea.
Cauzele globalizării
Fenomenele complexe nu pot fi explicate decât dacă avem în vedere mai multe cauze.
Acesta este singurul punct în care toată lumea este de acord în ceea ce priveşte
globalizarea. Restul faptelor rămân în continuare contestate. În funcţie de ce accepţiune a
globalizării este luată ca punct de plecare, apar în prim-plan alte cauze şi forţe motrice. În
schema de mai jos sunt prezentate cele mai des invocate cauze, fără ca lista să fie însă
completă.
Fără îndoială, inovaţiile de ordin tehnic – şi mai ales cele din domeniul informaticii şi al
comunicaţiilor - au jucat şi mai joacă încă un rol central. Internetul este, din multe
puncte de vedere, emblema globalizării. Globalizarea pieţelor financiare, transferul unor
sume inimaginabile în câteva secunde în jurul globului nu ar fi posibile fără această
tehnologie, nici organizarea producţiei integrate la nivel transnaţional ş.a.m.d.
Avântul incredibil pe care l-a cunoscut comerţul, un alt element definitoriu al globalizării
economice, se datorează, nu în ultimul rând, scăderii rapide a cheltuielilor de transport,
mărfurile putând fi astfel transportate mult mai rapid. Acest lucru poate fi observat
îndeosebi în sectorul serviciilor: de exemplu produsele de tip software sau bazele de date
pot fi transmise în câteva secunde dintr-un capăt al lumii în celălalt.
Sfârşitul Războiului Rece a fost de asemenea deseori indicat ca fiind una din cauzele
43
globalizării. Dacă în conflictul dintre est şi vest lumea era împărţită în două tabere care
întreţineau puţine relaţii între ele, această delimitare – „Cortina de Fier“ – a căzut în
1989/90. Statele care aparţineau „blocului estic“ s-au deschis în direcţia pieţii mondiale.
Tot mai multe state se încred în democraţie şi economie de piaţă ca principii de
organizare fundamentale.
Consecinţele globalizării
Globalizarea ne afectează pe toţi în mod direct. Unul dintre obiectivele acestui curs este
de a demonstra acest lucru precum şi de a sublinia importanţa extraordinară care revine
acestei tematici. În acest context, un rol important îl joacă o evaluare a chibzuită a
oportunităţilor şi riscurilor pe care le presupune globalizare, distanţându-ne de tendinţele
actuale de demonizare, sau, dimpotrivă, de preamărire a consecinţelor acestui fenomen.
44
Şi în cazul consecinţelor globalizării dezbaterile publice aduc în prim-plan diverse
cuvinte la modă, care trebuie, la rândul lor, chestionate şi analizate. În schema de mai sus
este prezentată o selecţie a acestor cuvinte, lista putând fi completată în funcţie de
situaţiile şi punctele centrale aflate în discuţie. Punctul de plecare în acest capitol poate fi
un articol din presa curentă sau un text de pe internet, pentru că subiectele de acest tip
apar aproape zilnic.
Astfel, în domeniul politicii sociale există nenumărate analize diferenţiate care urmăresc
reţeaua strict cauzală „globalizare > concurenţă la nivelul local > „dumping“ social“ şi
care încearcă totodată să explice în ce măsură sfera naţională de acţiune din politica
socială este limitată de procesele de globalizare.
45
Indicatori:
46
14. Colectarea deşeurilor municipale, gropile de gunoi şi incinerările în Kg/loc;
15. Schimbarea utilizării terenurilor (naturale-agricultură-construcţii);
16. Extragerea apei de suprafaţă şi subterane/ resursele disponibile
Domeniul 5 – Transport
Obiective specifice:
Pe termen mediu şi lung, România trebuie să păstreze un sistem de transport echilibrat, în
care calea ferată să deţină 30 – 35% din piaţa de transport.
Indicatori:
17. Volumul de marfă transportat, raportat la PIB;
18. Volumul de pasageri transportaţi, raportat la PIB;
19. Transportul de marfă pe tipuri de transport;
20. Transportul de pasageri pe tipuri de transport.
Tinte:
- Internalizarea costurilor externe ale transporturilor
- Sprijin echivalent in dezvoltarea infrastructurilor rutiere si feroviare
- Sustinerea transporturilor ecologice
47
noua atitudine fata de mediul ambiant, în care preceptul „omul cuceritor al naturii” sa fie
înlocuit cu „omul parte a naturii si protector al ei”.*
“Obiectivul general al dezvoltarii durabile este de a gasi un optim al interactiunii dintre 3
sisteme: economic, social si ambiental intr-un proces dinamic si flexibil de functionare.
Nivelul optim corespunde acelei dezvoltari de lunga durata care poate fi sustinuta de
catre cele 3 sisteme. Pentru ca modelul sa fie operational, trebuie ca aceasta sustinere sau
viabilitate sa fie aplicata la toate subsistemele ce formeaza acele 3 dimensiuni ale
dezvoltarii durabile, adica plecand de la energie, agricultura, industrie si pana la investitii,
asezari umane si biodiversitate.
48
a) standarde Europene – reglementate prin Directive Europene – obligatorii pentru
toate firmele care doresc sa produca si sa vanda in UE, indiferent de originea
acestora;
b) standarde de mediu – obligatorii.
Prestarea serviciilor pe Piata interna, in special in domeniul transporturilor au
obiectivul de protectie si conservare a mediului, reducand efectele negative asupra
mediului, ca: poluarea aerului, zgomot, aglomerare, impact asupra pamantului.
49
bazeze pe o evolutie foarte importanta a colectarii selective a deseurilor de ambalaje la
populatie.
In cazul Romaniei, colectarea deseurilor nu este inca generalizata. Pentru mediu
urban dens (peste 50000 locuitori), in prezent coeficientul de colectare a deseurilor se
considera 100%. Pentru mediul urban (peste 3000 locuitori), in prezent coeficientul de
colectare este de 90% pana in 2007, dupa care cresterea va fi de 2%/an pana in anul 2012,
cand se va ajunge de colectare de 100%. Pentru mediul rural, coeficientul de colectare in
prezent este de circa 10%, estimandu-se o crestere de 7-8% pana in 2012, dupa care
10%/an pana in 2017, moment in care va ajunge la 100%.
Din 2007 s-a trecut la extinderea implementarii sistemului de colectare selectiva
la nivelul intregii tari.
In UE rata de reciclare este de 55% (max. 80%), iar rata de recuperare este de
min. 60%. Pe diferite grupuri de material, reciclarea deseurilor provenite din ambalaje se
prezinta astfel: hartie si carton – 60%, metal – 50%, plastic – 22,5%, lemn – 15%.
Analizand starea reciclarii si valorificarii deseurilor in Romania si in UE,
observam acel decalaj intre mediul romanesc si cel european. Pe langa faptul ca in
prezent avem o rata de reciclare si de valorificare a deseurilor inferioare celei inregistrate
in UE, mai avem si o cantitate a ambalajelor introdusa pe piata cu mult mai redusa decat
cea din UE.
Deci pentru a ajunge la media de reciclare si de valorificare a deseurilor
inregistrata de UE, trebuie sa marim rata inregistrata in prezent si sa tinem cont de
tendinta de crestere a cantitatii de ambalaje introduse pe piata romaneasca.
Concluzii:
1. Integrarea economica este un proces economic pe termen lung, pentru realizarea
caruia este necesara mobilizarea tuturor sectoarelor unui stat;
2. Dezvoltarea durabila este conceptul recunoscut si acceptat mondial, spre care
tinde omenirea si se deosebeste de celelalte modele de organizare economica prin
includerea dimensiunii de mediu;
3. Uniunea Europeana reprezinta cel mai avansat stadiu al integrarii europene, care
are ca obiectiv principal dezvoltarea durabila;
4. Instrumentele Uniunii Europene (Piata interna, politicile europene) urmaresc
atingerea dezvoltarii durabile;
5. Starea mediului in Romania este mai rea decat cea din UE;
MEDIUL URBAN
Factorii de mediu: aerul, apa, solul, flora, fauna au suferit sub impactul activităţii
umane modificări cantitative şi calitative importante, mai ales în ultimele decenii, ca
urmare a valorificării intensive a resurselor naturale, dezvoltării industriei, centrelor
populate (aşezărilor umane) etc.
Activităţile din mediul urban constituie surse de poluare pentru toţi factorii de
mediu, de aceea aceste activităţi trebuie controlate şi dirijate, astfel încât să se reducă la
minim impactul asupra mediului.
Din măsurătorile efectuate şi, în baza rezultatelor obţinute şi comparate cu actele
normative în vigoare, zonele urbane din ţară se pot clasifica în:
50
- zone urbane cu poluare redusă, cum sunt: Piatra Neamţ, Sfântu Gheorghe,
Miercurea Ciuc, Alexandria, Anina, unde valorile medii anuale se situează în jurul valorii
normei sanitare sau sub această valoare. Depăşirile sporadice înregistrate se datorează
activităţilor industriale specifice zonelor respective, cât şi traficului rutier;
- zone urbane cu poluare medie, cum sunt: Bucureşti, Suceava, Bacău,
Târgovişte, Galaţi,Craiova, Tulcea, Reşiţa, unde valoarea concentraţiilor medii anuale
depăşeşte limita numai la unii poluanţi;
- zone urbane puternic poluate, cum sunt: Zlatna, Baia Mare, Copşa Mică,
Mediaş, Hunedoara şi Călan, unde concentraţiile medii anuale depăşesc norma sanitară la
majoritatea indicatorilor.
Până în anul 2002, calitatea apei potabile a fost evaluată conform STAS
1342/1991 – Apa potabilă, iar condiţiile de aprovizionare cu apă, conform ordinului MS
536/1996 - Norme de igienă.
Cea mai importantă schimbare legislativă în domeniul apei potabile o reprezintă
Legea nr.458/2002 privind calitatea apei potabile, care este transpunerea Directivei
98/83/CEE -Calitatea apei destinate consumului uman. Legea reglementează calitatea
apei potabile, având ca obiectiv protecţia sănătăţii oamenilor împotriva efectelor oricărui
tip de contaminare a acesteia, prin asigurarea calităţii ei de apă curată şi sanogenă.
Supravegherea aprovizionării populaţiei cu apă potabilă este responsabilitatea
Ministerului Sănătăţii şi Familiei, în conformitate cu Legea 100/1998 privind asistenţa în
sănătatea publică. Monitorizarea calităţii apei potabile, inspecţia şi autorizarea sanitară a
sistemelor publice de aprovizionare cu apă şi a fântânilor publice se face de către
Direcţiile de Sănătate Publică judeţene şi a municipiului Bucureşti.
Mediul în care trăieşte omul este definit în primul rând de calitatea aerului, apei,
solului, locuinţei, alimentelor pe care le consumă, precum şi a mediului în care îşi
desfăşoară activitatea. Strâns legată de aceşti factori, influenţată şi determinată imediat
sau după o perioadă de timp, este starea de sănătate a populaţiei.
Sănătatea (după Organizaţia Mondială a Sănătăţii) reprezintă integritatea sau
buna stare fizică, psihică şi socială a individului şi colectivităţilor. Ea nu se adresează
numai individului ci şi colectivităţii, sau chiar în primul rând colectivităţii umane.
Precizarea acestor aspecte este importantă pentru a înţelege de ce este necesară
colaborarea tuturor celor implicaţi în elaborarea Planului Naţional de Sănătate Publică
(ministerele responsabile pentru mediu, sănătate, agricultură şi alimentaţie, transporturi,
amenajarea teritoriului, industrie, turism, finanţe etc).
Starea de confort şi de sănătate a populaţiei poate fi perturbată de poluare sub
toate formele ei, fie că este poluare chimică, poluare fonică, poluare acustică sau alt gen
de poluare.
Cunoaşterea şi determinarea unor factori de risc de mediu au o deosebită
importanţă şi constituie poate, cea mai valoroasă activitate pentru promovarea şi păstrarea
stării de sănătate a populaţiei.
Evaluarea stării de sănătate a populaţiei constă în identificarea factorilor de risc,
care ţin de:
calitatea aerului citadin;
alimentarea cu apă potabilă;
colectarea şi îndepărtarea reziduurilor lichide şi solide de orice
natură;
51
zgomotul urban;
habitatul – condiţii improprii (zgomot, iluminat, aglomerarea
populaţională etc);
calitatea serviciilor (de toate tipurile) oferite populaţiei.
52
Poluarea aerului în zona urbană
Poluarea aerului este potenţial cea mai gravă problemă pe termen scurt ,mediu şi
lung. Efectele poluării care pătrund peste tot dăunează sănătăţii, degradează construcţiile
şi nu în ultimul rând mediul natural. Pentru aceasta, se prevăd în mod obligatoriu măsuri
de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi antropic al fiecărei localităţi şi
zone, condiţii de refacere peisagistică şi ecologică a zonelor deteriorate şi măsuri de
dezvoltare a spaţiilor verzi, după cum urmează:
-realizarea de noi spaţii verzi în interiorul localităţilor urbane şi îmbunătăţirea
celor existente
-continuarea acţiunilor de plantare a puieţilor de salcâm, stejar, molid, tei şi gard
viu în parcuri
- amenajarea parcurilor cu alei, locuri de joacă, bănci
- urmărirea respectării normelor regulamentului general de urbanism privind
raportul număr locuitori/spaţii verzi în localităţile urbane;
-extinderea perdelelor de protecţie în zonele industrializate
53
In ţara noastră, poluările accidentale şi accidentele majore se produc în principal
datorită funcţionării necorespunzătoare a instalaţiilor industriale (unele sunt depăşite fizic
şi moral), defecţiuni ale acestora ce au ca rezultat emisii de poluanţi,incendii, neglijenţe
în exploatarea utilajelor etc.
Nu trebuie omis nici aspectul legat de înmulţirea infracţiunilor săvârşite de către
persoane particulare, uneori neidentificate, prin furtul de produse petroliere din
conductele de transport.
54
emisiilor de noxe la rafinării şi minimizarea pierderilor, refacerea ecologică a unor zone
petrolifere prin reducerea riscului în operare.
De asemenea, în domeniul petrolier urmează să se producă benzine şi motorine
ecologice şi să se continue adoptarea de norme şi reglementări pentru stabilirea
condiţiilor de introducere pe piaţă a unor produse petroliere în conformitate cu
standardele Uniunii Europene.
In sectorul extractiv se va urmări monitorizarea, prevenirea şi reducerea
impactului asupra mediului, precum şi reabilitarea zonelor miniere dezafectate.
CONCLUZIE
Deşi preocupările în acest domeniu erau mai vechi, abia la Consiliul European de la
Göteborg, din iunie 2001, a fost convenită o strategie pentru dezvoltarea durabilă, care
oferă o a treia dimensiune, de mediu, strategiei de la Lisabona şi stabileşte o nouă
abordare a politicilor.
Această strategie este practic o continuare a eforturilor întreprinse pentru îndeplinirea
obiectivelor de dezvoltare durabilă prevăzute de cel de-al 5-lea Program de acţiune al
Comunităţii Europene (1992-2000), “Spre o dezvoltare durabilă”, şi care recunoaşte că
protecţia mediului este fundamentală pentru dezvoltarea viitoare a Comunităţii. Această
strategie comunitară este parte integrantă a celui de-al 6-lea Program de acţiune pentru
55
mediu, “Viitorul nostru, alegerea noastră”, care stabileşte acţiunile prioritare pentru
perioada 2001-2010.
Strategia se bazează pe principiul că efectele economice, sociale şi asupra mediului
ale politicilor trebuie examinate într-o manieră coordonată şi trebuie luate în considerare
în procesul de adoptare a deciziilor.
Consiliul Europei a identificat un număr de obiective şi măsuri în cele patru domenii
prioritare ale viitoarei politici de dezvoltare a Uniunii:
- combaterea modificării climei;
- asigurarea dezvoltării durabile;
- sănătatea publică;
- administrarea mai responsabilă a resurselor naturale.
În concluziile Consiliului de la Bruxelles, din 20-21 martie 2003, se subliniază că
au fost înregistrate progrese importante în realizarea obiectivelor prevăzute în strategia de
la Lisabona, iar promovarea unei creşteri durabile prin punerea în lucru a strategiei
globale pentru dezvoltare durabilă, adoptată la Göteborg, rămâne o prioritate a
Uniunii.
Printre obiectivele semnalate de acest Consiliu se găseşte şi cel de protejare a
mediului în interesul creşterii durabile. Măsurile concrete de luat în următorii ani, în
scopul atingerii acestui obiectiv, se referă la:
- ameliorarea indicatorilor de mediu,
- regândirea transportului produselor petroliere,
- punerea accentului pe dezvoltarea de noi combustibili şi tehnologii pentru vehicule,
- punerea la punct a unui sistem de sancţiuni, inclusiv penale, pentru infracţiunile de
poluare maritimă,
- adoptarea unui program intitulat „Energie inteligentă pentru Europa”,
- aplicarea şi respectarea protocoalelor şi convenţiilor referitoare la mediu.
56
locuitorii ţării, respectându-se totodată şi principalele obiective şi priorităţi din Programul
naţional de acţiune pentru protecţia mediului.
Modificările care au intervenit în evoluţia calităţii factorilor de mediu,
modificările survenite în starea economico-socială a ţării în ultimii ani, elaborarea
Strategiei naţionale pentru dezvoltare durabilă, emiterea unor reglementări
guvernamentale care au legătură cu protecţia mediului, activităţile de elaborare a unor
strategii sectoriale în curs de desfăşurare, noi Convenţii şi Acorduri internaţionale la care
România a devenit parte, documente şi reglementări pe plan regional şi internaţional pe
probleme de mediu ş.a. au făcut necesară, an de an, actualizarea Strategiei protecţiei
mediului în România, includerea principalelor prevederi ale acestora şi corectarea
obiectivelor strategice.
Aşadar, Strategia protecţiei mediului, ca şi alte strategii,are un caracter dinamic.
Principiile generale care au stat la baza elaborării strategiei de protecţie a mediului sunt:
• conservarea şi îmbunătăţirea condiţiilor de sănătate ale oamenilor;
• dezvoltarea durabilă;
• evitarea poluării prin măsuri preventive;
• conservarea diversităţii biologice şi reconstrucţia ecologică a sistemelor deteriorate;
• conservarea moştenirii valorilor culturale şi istorice;
• principiul “poluatorul plăteşte”;
• stimularea activităţii de redresare a mediului.
Criteriile care stau la baza stabilirii priorităţilor privind acţiunile ce trebuie
întreprinse, necesare redresării şi ocrotirii mediului, sunt:
• menţinerea şi îmbunătăţirea sănătăţii populaţiei şi a calităţii vieţii;
• menţinerea şi îmbunătăţirea potenţialului existent al naturii;
• apărarea împotriva calamităţilor naturale şi accidentelor;
• respectarea prevederilor convenţiilor şiprogramelor internaţionale privind protecţia
mediului;
• raport maxim beneficiu / cost;
• integrarea României în Uniunea Europeană.
În Strategia protecţiei mediului au fost stabilite obiective pe termen scurt (până în
2004), mediu (până în 2010) şi lung (până în 2020), având la bază principiile generale şi
criteriile care s-au avut în vedere la stabilirea priorităţilor privind acţiunile ce trebuie
întreprinse în vederea protecţiei mediului.
Pentru a servi ca bază pentru strategia revizuită, Consiliul European a aprobat în
iunie 2005 o declaratie cu următoarele obiective si principii:
OBIECTIVE PRINCIPALE
PROTECTIA MEDIULUI
Protejarea capacitătii Pământului de a mentine viata în toată diversitatea ei, respectarea
limitelor resurselor naturale ale planetei si asigurarea unui înalt nivel de protectie si
îmbunătătire a calitătii mediului.
Prevenirea si reducerea poluării mediului si promovarea productiei si consumului
durabile, pentru a determina distrugerea legăturii dintre cresterea economică si
degradarea mediului.
57
ECHITATE SI COEZIUNE SOCIALĂ
Promovarea unei societăti democratice, sigure si juste care tine cont de incluziunea
socială si de principiile unei vieti sănătoase, în ceea ce priveste drepturile fundamentale
si diversitatea culturală, care să creeze egalizarea de sanse si să combată discriminarea
în toate formele ei.
PROSPERITATE ECONOMICĂ
Promovarea unei economii prospere, inovative, riguroase, competitive si eco-eficiente,
care furnizează standarde înalte de viată si oportunităti de angajare deplină si de înaltă
calitate pe tot cuprinsul UE.
IMPLICAREA CETĂTENILOR
Incurajarea participării cetătenilor la luarea deciziilor. Promovarea educatiei si a
constientizării publicului asupra dezvoltării durabile. Informarea cetătenilor privind
impactul lor asupra mediului si optiunile lor pentru a face alegeri mai durabile.
58
COERENTA POLITICĂ SI GUVERNAREA
Promovarea coerentei între toate politicile Uniunii Europene si între actiunile de la nivel
local, regional, national si global pentru a spori contributia lor la dezvoltarea durabilă.
INTEGRAREA POLITICILOR
Promovarea integrării aspectelor economice, sociale si de mediu astfel încât să fie
coerente si să se sustină reciproc prin utilizarea completă a instrumentelor pentru o mai
bună reglementare, asa cum sunt evaluarea echilibrată a impactului si consultarea
părtilor interesate.
PRINCIPIUL PRECAUTIEI
Acolo unde există incertitudine stiintifică,se implementeaza proceduri de evaluare si se
realzeazai actiunile preventive potrivite pentru a evita pagubele pentru sănătatea umană
sau pentru mediu.
59