UNIVERSITATEA DIN BUCUREŞTI

FACULTATEA DE LIMBI SI LITERATURI STRĂINE

PROIECT CONTABILITATE

STUDENŢI:

GHEORGHIŢĂ NICOLETA

MARIN LUIZA VALENTINA

IVAN GEORGIANA DENISA

2017
Cerinta 1

Raspundeti la una dintre temele de mai jos, la alegere:

 Ce reprezinta normalizarea contabilității?

NORMALIZAREA CONTABILITĂȚII

Normalizarea contabilă reprezintă procesul prin care se definesc concepte, principii,

reguli şi norme contabile bazate pe o terminologie precisă şi identică pentru toţi producătorii
şi utilizatorii de informaţii contabile aplicabile în totalitate sau parţial la un ansamblu de ţări,
entităţi sau specialişti ai profesiei contabile. Normalizarea contabilităţii influenţează
reglementarea practicii contabile şi conduce la dezvoltarea teoriei şi doctrinei contabile.
Normalizarea în domeniul contabilităţii este o activitate de cercetare ştiinţifică, de
fundamentare şi de perfecţionare a conceptelor, procedurilor, instrumentelor, tratamentelor şi
regulilor specifice. Prin procesul de normalizare se urmareşte elaborarea, explicarea şi
aplicarea în practică a unor concepte, metode, reguli şi proceduri privind producţia şi
utilizarea informaţiei contabile, contribuind la perfecţionarea practicii contabile.

Normele contabile asigura consacrarea juridică a conceptelor, principiilor generale,

procedeelor şi tratamentelor contabile, permiţând soluţionarea unitară a unor aspecte ale
practicii contabile.

Obiectivele normalizării contabile sunt:

1. elaborarea unei terminologii unitare şi a principiilor contabile generale

2. definirea şi caracterizarea informaţiilor prezentate în situaţiile financiare
3. stabilirea metodelor de prezentare a informaţiilor în situaţiile financiare
4. elaborarea planului de conturi şi a monografiei principalelor operaţiuni
5. stabilirea concordanţelor şi a regulilor de ţinere a contabilităţii

Principalele caracteristici ale standardelor care privesc normalizarea contabilităţii sunt:

a) pot fi recomandate sau impuse

b) pot fi generale sau detaliate

c) sunt profesionale şi etice

d) sunt elaborate de stat, organisme profesionale sau organisme în colaborare

Normalizarea contabilităţii poate fi abordată inductiv sau deductiv.

Abordarea inductivă porneşte de la particular la general. Instrumentele utilizate în

cadrul abordării inductive sunt reglementări contabile, planul contabil general, recomandările
cu privire la utilizarea principiilor metodelor şi a planului contabil, dicţionarul contabil.

Abordarea deductivă porneşte de la stabilirea şi definirea obiectivelor contabilităţii

în funcţie de necesităţile diferitelor categorii de utilizatori şi continuă cu explicarea
principiilor pe baza cărora se elaborează normele care generează noi practici contabile.
Instrumentele folosite de abordarea deductivă sunt: cadrul conceptual general, standardele de
contabilitate, ghidurile profesionale.

Avantajele procesului de normalizare:

Procesul de normalizare trebuie să găsească un punct de echilibru sub presiunea provocărilor

mediului economic. Informaţia contabilă ar trebui să se apropie de optimul social. În
condiţiile în care, pe de o parte, regăsim comportamentul managerilor în momentele grele ale
firmei când cosmetizează informaţiile contabile înainte de a fi divulgate utilizatorilor, iar pe
de altă parte,
regăsim varietatea procedurilor contabile aflate la dispoziţia furnizorului de informaţii
contabile, şi impactul diferit al fiecărei opţiuni asupra procesului decizional.

Cu toate acestea, informaţia contabilă reprezintă principalul suport decizional al utilizatorilor,

procesul de normalizare reprezentând astfel principalul aliat al utilizatorilor informaţiei
contabile în constituirea adevărului contabil.

Avantajele oferite de normalizare sunt incontestabile. Ele ar putea fi sintetizate astfel:

perfecţionarea contabilităţii;

o mai bună înţelegere a contabilităţilor;

uşurarea controlului asupra contabilităţii;

compararea informaţiilor contabile (în timp şi spaţiu);

consolidarea contabilităţilor în cadrul mai extins al grupurilor, sectoarelor de activitate,

regiunilor sau naţiunii;

elaborarea datelor statistice

Dezbaterile privind necesitatea normalizării contabile au un caracter controversat. Există

cercetători care se declară împotriva acesteia, alţii o consideră absolut necesară. Opoziţia între
contestatarii şi susţinătorii normalizării contabile reprezintă, de fapt, opoziţia între limitele şi
avantajele acesteia.

Limitele normalizării contabile:

Cei care se opun îşi susţin poziţia prin argumente de ordin istoric, politic şi economic.

Argumente istorice: În urma explorărilor făcute, numeroşi cercetători (Benson,1969,

Dillon,1977, Dubis şi Neimark,1982 etc.) au concluzionat că, în perioada în
care contabilitatea nu era normalizată, comunicarea informaţiilor contabile, deşi voluntară, se
făcea la un nivel optim. În opoziţie cu aceştia, Flynn, Edwards etc. furnizează, pentru aceeaşi
perioadă, exemple de manipulare a practicilor contabile: pentru a netezi rezultatul, societăţile
făceau transferuri necomunicate între contul de profit şi pierdere şi un cont de rezerve secrete.

Mai mult, unii dintre contestatari consideră apariţia normalizării o interpretare

istorică accidentală, rezultat al crizei bursiere şi informaţionale din 1929-1933. Ei susţin că
dacă nu apărea criza, normalizarea contabilă nu ar fi existat.

Argumente politice: Obiectivul principal al normalizării nu este eficienţa economică sau

conceptul de echitate, ci “întâlnirea” cererii unor grupuri interesate.
“Elaborarea normelor contabile este, mai degrabă, un produs al acţiunilor politice decât al
descoperirilor logice şi empirice. De ce? Pentru că elaborarea normelor este o decizie socială.
Normele stabilesc restricţii de comportament şi acestea trebuie acceptate de către părţile
afectate. Acceptarea poate fi forţată sau voluntară. Într-o societate democrată obţinerea
acceptării este un proces complicat, care necesită multă muncă în domeniul politic”.
Argumente economice: procesul de normalizare implică un volum mare al costurilor. Aceste
costuri pot fi directe sau indirecte. Cele directe cuprind resursele consumate de organismul de
normalizare pentru a dezvolta divulgarea financiară şi pentru a întări conformitatea cu
normele. Costurile indirecte rezultă din impactul normalizării asupra deciziilor de investiţii,
finanţare şi producţie.

Normalizare regională. Normalizare internatională.

Prin noţiunea de normalizare contabilă internaţională trebuie realizată diferenţierea dintre
normalizarea contabilă realizată de organismele contabile internaţionale, care nu aparţin prin
cultură şi influenţe unei naţiuni anume, şi normalizarea contabilă regională, care din punct de
vedere al culturii şi influenţelor înglobează un conglomerat de asemenea elemente. Aducerea
la un numitor comun a elementelor prezentate de cele trei categorii de normalizare contabilă
se realizează prin procesul armonizării contabile, noţiune care, spre deosebire de normalizare,
nu se poate divide prin prisma raportului naţional-regional-internaţional.

Abordarea procesului de normalizarea contabilităţii se poate realiza sub două aspecte: tehnic
şi economic.

Abordarea tehnică constă în normalizarea contabilităţii la nivelul unei ramuri de activitate,

în baza unui inventar al nevoilor de gestiune şi informare care serveşte la stabilirea
nomenclaturii conturilor şi modelelor de situaţii financiare (a fost practicat pe plan mondial la
nivelul companiilor de asigurări). În acest caz se procedează la o normalizare sectorială a
contabilităţii, mai puţin practicabilă în condiţiile contemporane, deoarece întreprinderile
desfăşoară activităţi specifice mai multor sectoare de activitate.

Abordarea economică este caracterizată de universalitatea normelor sale la nivelul întregii

economii, preocuparea principală fiind elaborarea unui cadru normativ comun, pe baza căruia
pot fi aduse şi adaptări sectoriale. Normalizarea contabilităţii “nu poate acoperi
toate particularităţile; din acest motiv, în ţările cu plan contabil general s-au prevăzut
complemente la aceste planuri, pentru a rezolva problemele specifice ale diferitelor
sectoare.”Este modalitatea cea mai simplă şi, în acelaşi timp, cea mai agreată în practica
normalizării.
Cerinta 2

Cautati informatii privind reglementarea si organizarea contabilitatii in tara a carei limba o

studiati (a doua limba). Puteti studia materiale in acea limba straina, dar rezolvarea va fiin
limba romana. Cautati descrierea principalelor categorii de active si pasive.

CONTABILITATEA
Contabilitatea reprezintă o ştiinţă independentă cu obiect propriu de studiu şi metode
proprii de analiză. Definirea contabilităţii s-a realizat în strânsă legătură cu stadiul dezvoltării
cunoştinţelor în acest domeniu cât şi cu mediul social, economic şi cultural în care au operat
aceste cunoştinţe. Astfel, în timp, contabilitatea a fost considerată o artă, dar şi o tehnică, după
cum a fost definită şi ca ştiinţă. Definirea contabilităţii ca arta înregistrărilor contabile este
dată de următoarea caracterizare: „contabilitatea reprezintă arta de a înregistra şi sistematiza
într-un mod semnificativ valoarea monetară a tranzacţiilor comerciale şi evenimentelor cu
caracter financiar, de a întocmi documente contabile de sinteză şi de a interpreta rezultatele”.
Reprezentarea contabilităţii ca o artă a început chiar cu Luca Paciolo în lucrarea sa
din 1514 intitulată „Dell’arte della scrittura veneziana”, adică arta partidei duble veneţiene.
Reprezentarea realităţii economice furnizată de contabilitate este şi rezultatul
măiestriei profesionistului (a contabilului), adică depinde de „arta” acestuia de a realiza
reprezentarea realităţii economice prin intermediul contabilităţii.
Definirea contabilităţii ca o tehnică de „gestiune” este pe deplin justificată. Ea este o
tehnică ce permite înfăţişarea activităţii şi a rezultatelor unei întreprinderii, este o tehnică
cantitativă de colectare, prelucrare şi de analiză a informaţiei aplicată evenimentelor
economice şi juridice ale întreprinderilor.
Tehnica contabilă constă în principal în aplicarea principiului partidei duble, dar ea
reprezintă şi o aplicare a cunoştinţelor teoretice în practică, adică în organizarea şi gestionarea
informaţiilor contabile.
În ceea ce priveşte statutul contabilităţii ca ştiinţă exactă există păreri diferite în
definirea acestei accepţiuni. Astfel, contabilitatea a fost definită ca „ştiinţa şi arta
ţinerii conturilor” (Francesco Marchi, 1870), sau „este o ştiinţă şi numai tehnica sa este o artă”
(René de la Porte).
Însă, contabilitatea nu poate fi considerată o ştiinţă exactă deoarece nu are o
deschidere şi o valoare universală. Dar dacă contabilitatea nu poate fi considerată o ştiinţă
socială ea poate fi încadrată în familia ştiinţelor sociale „aplicative”, ca şi geografia sau
istoria.
Ca ştiinţă socială, contabilitatea îşi însuşeşte caracteristicile unei asemenea ştiinţe.
Subiectul contabilităţii reprezintă însă şi obiectul contabilităţii. Contabilitatea este dependentă
de organizaţia economică – socială în care ea operează şi la rândul ei, acţionează asupra
acestei organizaţii. Astfel spus, între contabilitate şi mediul economic, social şi cultural există
o influență reciprocă.
În aceste dispute pe baza definirii contabilităţii s-au afirmat şi contabili români.
Astfel I.C.Panţiu defineşte contabilitatea ca o ştiinţă a conturilor, iar Th. Ştefănescu, ca o
ştiinţă care ne învaţă arta de a stabili conturile şi de a uni socotelile.
Oricum am defini contabilitatea cert este că ea este o realitate a zilelor noastre ce nu
poate fi ignorată. Ea este utilizată în toate ţările lumii, iar pentru omogenizarea internaţională
a acesteia s-au format o serie de organisme interstatale, cu caracter profesional, cu rol de
normalizare.

CONTABILITATEA ÎN ITALIA
Contabilitatea italiană este cea mai veche din lume (graţie lui Luca Paciolo). Însă
contabilitatea contemporană se distinge prin două tendinţe majore:
- apropierea de sistemul contabil francez;
- tendinţa de europenizarea a contabilităţii italiene.
Chiar dacă una din tendinţe este de apropiere de sistemul contabil francez, contabilitatea
italiană nu este însă dotată cu un plan de conturi general, ca un instrument al
normalizării.
Normalizarea contabilităţii italiene, începută din evul mediu, este produsul a 4 surse
esenţiale:
 Codul Civil;
 Directivele europene;
 Principiile contabile;
 Dreptul fiscal.
Profesia contabilă italiană deşi are o tradiţie veche, astăzi este organizată în două
instituţii:
- Consiglio Nazionale dei Ragionieri e Periti Comerciali (CNRPC);
- Consiglio Nazionale dei Dattari Comnescialisti (CNDC):
Principiile contabile italiene sunt organizate în două categorii.

Cadrul contabil din Italia

Principii contabile:
-Obiective fundamentale:

 Inteligibilitatea
 Imaginea fidelă
-Principii generale:
- principii de întindere generală:

 Neutralitatea;
 Prudenţa;
 Independenţa exerciţiilor;
 Periodicitatea;
- principii complementare:

 Unicitatea monedei;
 Importanţa relativă;
 Costul istoric;
 Conformitatea metodelor de elaborarea a situaţiilor financiare cu
principiile contabile;

 Informaţie suplimentară adecvată;

 Verificabilitatea informaţiei.
Cel mai vechi sistem contabil din Europa este şi unul principial, în care predomină
principii ce au în spate o îndelungată experienţă contabilă.
La fel ca în sistemul contabil din România, Patrimoniul cuprinde date cu privire la rezultatele
activitații financiare desfasurată de agentii economici concretizată în profit (beneficii) sau
pierderi. Aceasta raportare ofera o imagine de ansamblu asupra situației patrimoniului în
expresie banească, da posibilitatea cunoașterii rezultatelor financiare, global, și pe elementele
sale componente, a factorilor care au determinat rezultatele.
Patrimoniul este format din două mari categorii: ACTIVE și PASIVE.
ACTIVE:
 Active circulante;
 Active imobilizate;
 Împrumuturi și datorii active.
PASIVE:
 Capitaluri proprii;
 Provizioane pentru riscuri și cheltuieli;
 Datorii;
 imprumuturi si datorii pasive;
 TFR.
CONTABILITATEA ÎN SPANIA
O lungă durată perioadă în Spania sistemul contabil nu era reglementat. Odată cu
Intrarea în U.E. s-au emis o serie de legi şi decrete care să reglementeze regimul contabil
spaniol. Oricum, contabilitatea spaniolă urmează sistemul contabil francez.
Normalizarea în Spania a fost realizată începând din anul 1892, când a fost realizat
Codul de comerţ.
De arunci şi până în 1989 nu au fost aduse modificări importante. După 1989, când
Spania a intrat în U.E., s-au produs nenumărate reglementări în vederea armonizării cu
Directivele Uniunii Europene: Legea privind auditul – 1990, Introducerea unui nou plan
contabil – 1990, introducerea conturilor consolidate – 1991.Sursele noului plan contabil
general spaniol din 1990 au fost:
 Planul contabil general din 1973;
 Directiva a IV-a;
 P.C.G. francez din 1982;
 Normele contabile ale organismelor private.
Profesia de contabil este organizată în Spania în urătoarele instituţii:

 Institutul de contabilitate şi audit al conturilor;

 Institutul de auditori – cenzori de conturi, din Spania (1943);
 Registrul economiştilor auditori (1982);
 Registrul auditorilor comerciali calificaţi.
Documentele de sinteză ce trebuiesc întocmite în Spania sunt:

 Bilanţul (prezentare tabelară);

 Contul de profit şi pierdere (sub formă de tabel);
 Anexa;
  Tabloul de finanţare (este obligatoriu şi nu facultativ ca în alte
 ţări).

Cadrul contabil din Spania

Princii contabile:
-principiul prudenţei;
-principiul continuităţii exploatării;
-principiul înregistrării;
-principiul costului istoric;
-principiul contabilităţii de angajamente;
-principiul conectării cheltuielilor la venituri;
-principiul necompensării;
-principiul permanenţei metodelor;
-principiul importanţei relative.

Tendinţe de internaţionalizare a contabilităţii

Datorită dezvoltării accentuate a comerţului şi internaţionalizării acestuia, mai ales

după Al Doilea Război Mondial, relaţiile economice dintre ţări s-au îmbunătăţit şi implicit au
dus la o diversificare a lor pe toate domeniile. Unul dintre aceste domenii este şi
contabilitatea, care datorită globalizării este nevoită să se armonizeze cu diferitele modele de
sisteme contabile existente, pentru a permite compararea şi transmiterea mai uşoară a
rezultatelor contabile.
Cerinta 3
Cercetați și găsiți pe Internet situațiile financiare publicate de o companie din Romania.
Răspundeți la următoarele întrebări și cerințe:
a) Care sunt principalele documente care compun situațiile financiare?
b) Ce informatii gasiti in aceste documente?
c) Care credeți că este rolul anexelor la situațiile financiare de sinteză?

a) Situațiile financiare trimestriale și anuale cuprind:

a. bilanțul;
b. contul de rezultat patrimonial;
c. situația fluxurilor de trezorerie;
d. situația modificărilor în structura activelor/capitalurilor;
e. anexe la situațiile financiare, care includ politici contabile și note explicative;
f. contul de execuție bugetară.

b) 1. Bilanțul

Bilanțul este documentul contabil de sinteză prin care se prezintă elementele de activ, datorii
și capital propriu ale instituției publice la sfârșitul perioadei de raportare, precum și în alte
situații prevăzute de lege.

Pentru fiecare element de bilanț trebuie prezentată valoarea aferentă elementului respectiv din
exercițiul financiar precedent. Dacă valorile anterioare nu sunt comparabile, absența
comparabilității trebuie prezentată în notele explicative. Un element de bilanț pentru care nu
există valoare nu trebuie prezentat, cu excepția cazului în care există un element corespondent
pentru exercițiul financiar precedent.
În bilanț, elementele de natura activelor sunt prezentate în funcție de gradul crescător al
lichidității, iar elementele de natura datoriilor, în funcție de gradul crescător al exigibilității.

Un activ reprezintă o resursă controlată de instituția publică drept rezultat al unor evenimente
trecute, de la care se așteaptă să genereze beneficii economice viitoare pentru instituție și al
cărei cost poate fi evaluat în mod credibil.

O datorie reprezintă o obligație actuală a instituției publice care decurge din evenimente
trecute și prin decontarea căreia se așteaptă să rezulte o ieșire de resurse care încorporează
beneficii economice.

Activele și datoriile curente se prezintă în bilanț distinct de activele și datoriile necurente.

Capitalul propriu reprezintă interesul rezidual al statului sau al unităților administrativ-

teritoriale, în calitate de proprietari ai activelor unei instituții publice după deducerea tuturor
datoriilor. Capitalurile proprii se mai numesc și active nete sau patrimoniu net și se determină
ca diferență între active și datorii.

Formatul bilanțului nu poate fi modificat de la un exercițiu financiar la altul.

2. Contul de rezultat patrimonial

Veniturile și cheltuielile care apar altfel decât în cursul activităților curente ale instituției
publice trebuie prezentate la venituri extraordinare și cheltuieli extraordinare. Acestea rezultă
din desfășurarea unor tranzacții sau evenimente care sunt clar diferite de activitățile curente
ale instituției și care, prin urmare, nu se așteaptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat.

Activitățile curente sunt cele desfășurate de o instituție publică pentru realizarea obiectului
său de activitate, stabilit conform regulamentelor de organizare și funcționare. Pentru a stabili
dacă un eveniment sau o tranzacție se delimitează clar de activitățile curente ale entității, se
are în vedere mai degrabă natura elementului sau tranzacției aferente activității desfășurate în
mod curent de instituție decât frecvența cu care se așteaptă ca aceste evenimente să aibă loc.

Contul de rezultat patrimonial prezintă situația veniturilor, finanțărilor și cheltuielilor din

cursul exercițiului curent. Veniturile și finanțările sunt prezentate pe feluri de venituri după
natura sau sursa lor, indiferent dacă au fost încasate sau nu. Cheltuielile sunt prezentate pe
feluri de cheltuieli după natura sau destinația lor, indiferent dacă au fost plătite sau nu.

În contul de rezultat patrimonial (economic) sunt prezentate și veniturile calculate (de

exemplu, venituri din reluarea provizioanelor și ajustărilor de valoare) care nu implică o
încasare a acestora, precum și cheltuielile calculate (de exemplu, cheltuieli cu amortizările,
provizioanele și ajustările de valoare) care nu implică o plată a acestora.

Pentru fiecare element din contul de rezultat patrimonial trebuie prezentată valoarea aferentă
elementului corespondent din exercițiul financiar precedent. Dacă valorile anterioare nu sunt
comparabile, absența comparabilității trebuie prezentată în notele explicative. Un element din
contul de rezultat patrimonial pentru care nu există valoare nu trebuie prezentat, cu excepția
cazului în care există un element corespondent pentru exercițiul financiar precedent.
Formatul contului de rezultat patrimonial nu poate fi modificat de la un exercițiu financiar la
altul.

Întocmirea contului de rezultat patrimonial este necesară deoarece acesta oferă informații
suplimentare față de cele din bilanț cu privire la structura elementelor care au generat acel
rezultat.

În cazul contabilității instituțiilor publice, informațiile referitoare la performanța economică

sunt furnizate de contul bifuncțional 121 „Rezultatul patrimonial”. În debitul său se
înregistrează cheltuielile efectuate de instituție după natura sau destinația lor, iar în credit,
veniturile realizate de aceasta, după natura sau sursa lor. Soldul debitor exprimă deficitul
patrimonial, iar cel creditor, excedentul patrimonial.

Contabilitatea analitică se ține pe surse de finanțare (bugetul de stat, bugetele locale, bugetul
asigurărilor sociale de stat, bugetul Fondului național unic de asigurări sociale de sănătate,
bugetul asigurărilor pentru șomaj, fonduri externe nerambursabile, venituri proprii sau
venituri proprii și subvenții).

3. Contul de execuție bugetară

Contul de execuție bugetară cuprinde toate operațiunile financiare din timpul exercițiului
financiar cu privire la veniturile încasate și plățile efectuate, în structura în care a fost aprobat
bugetul, și include:

a) informații privind veniturile:

 prevederi bugetare inițiale, prevederi bugetare definitive;

 drepturi constatate;
 încasări realizate;
 drepturi constatate de încasat;

b) informații privind cheltuielile:

 credite bugetare inițiale, credite bugetare definitive;

 angajamente bugetare;
 angajamente legale;
 plăți efectuate;
 angajamente legale de plătit;
 cheltuieli efective (costuri, consumuri de resurse);

c) informații privind rezultatul execuției bugetare (încasări realizate minus plăți efectuate).

Contul de execuție bugetară se întocmește pe baza datelor preluate din rulajele debitoare și
creditoare ale conturilor de disponibil, care trebuie să corespundă cu cele din conturile
deschise în trezorerie sau la bănci, după caz.

c) Pozitia anexei in ansamblul documentelor contabile de sinteza a generat mai multe

discutii. Pentru unii autori, anexa este o parte integranta din situatiile financiare;
 pentru altii, numai bilantul si contul de rezultate constituie adevarate documente de
sinteza.

Mai intai de toate, anexa este un produs conceptual, prezenta ei fiind consecinta
aplicarii principiilor contabile, indeosebi a principiului imaginii fidele si a principiului
importantei semnificative. In contabilitate sunt consacrate situatiile cand anexa joaca un rol
major in furnizarea unei imagini fidele asupra patrimoniului, situatiei financiare si
reezultatului. Astfel, atunci cand aplicarea unor principii sau norme contabile duc la o imagine
fidela partiala se prezinta informatii complementare in anexa.

Un alt caz in care anexa joaca un rol major este acela cand se impune abaterea de la
principiile contabile ( numita si derogarea de la principiile contabile ) , bilantul si contul de
profit si pierdere fiind intocmite pe baza unor metode contabile derogatorii. Intr-o astfel de
situatie este necesara mentionarea in anexa a acestei derogari, justificarea sa, cat si influenta
patrimoniului, situatiei financiare si rezultatului.

Se poate spune ca anexa indeplineste in ansamblul documentelor de sinteza un dublu

rol:

- unul explicativ, deoarece permite o mai buna intelegere a bilantului si a contului de

rezultate;

- unul de instrument complementar bilantului si contului de rezultate.

Pentru a fi document util, anexa nu trebuie sa fie nici prea schematica, dar nici o
enciclopedie de informatii. De aceea, ea trebuie sa furnizeze doar informatiile de importanta
semnificativa pentru utilizatori. Se stie ca o supraabundenta de informatii, mai ales atunci
cand sunt putin organizate, conduce la dezinformare.

Bibliografie:
1. http://www.tex.tuiasi.ro/biblioteca/carti/CURSURI/Asist.%20Dr.%20Florentin
a%20Sirbu/SISTEMUL%20CONTABIL%20ROMANESC.pdf
2. https://www.contabilii.ro/index.php?option=com_content&view=article&id=1
238:normalizarea-contabilitatii-&catid=115:examenceccar2010&Itemid=147
3. http://www.studiamo.it/pages/economia-aziendale-e-diritto-commerciale-
contabilita-generale-introduzione-alla-contabilita-generale-le-attivita-
economiche/16/
4. http://www.documents.tips/documents/sisteme-contabile-comparate-
558463878e2bb.html
5. http://www.ceccarbusinessmagazine.ro/situatiile-financiare-ale-institutiilor-
publice-a1830/
6. http://www.risco.ro/verifica-firma/date-financiare/orange-romania-cui-
9010105