1.

Normalizarea şi norma contabilă

Rolul şi destinaţia informaţiilor contabile au condus, în majoritatea ţărilor lumii,

la nevoia de normalizare. Efortul de normalizare contabilă se concretizează în definirea
de principii şi norme contabile bazate pe o terminologie precisă şi identică pentru toţi
producătorii şi utilizatorii de informaţie contabilă, după cum vom vedea şi în cele ce
urmează.

1.1. Concepte şi diversitate privind normalizarea

Procesul de normalizare are ca finalitate elaborarea de norme contabile. Norma
contabilă reprezintă o regulă sau un set de reguli ce se constituie ca sistem de referinţă
pentru elaborarea situaţiilor financiare. Raportate la traseul producţiei şi utilizării
informaţiilor contabile, normele contabile sunt prezente atât în amontele procesului
contabil, cât şi în aval de acesta. În amontele procesului contabil acestea sunt prezente
sub forma referenţialului pentru producerea de informaţii contabile, referenţial ce
cuprinde principii şi reguli generale şi uniforme. În avalul procesului acestea apar ca
sistem de ratificare a situaţiilor financiare de către profesioniştii contabili recunoscuţi
şi acreditaţi.
Ca orice proces şi cel al normalizării contabile este unul dificil, cu suişuri şi
coborâşuri, iar acceptarea normelor de către părţile interesate poate fi voluntară sau
poate fi impusă sau, de ce nu, şi una şi alta. Având în vedere acest lucru distingem
două forme ale normalizării:
• normalizarea legală sau reglementată, este cea care se impune tuturor protagoniştilor
sociali în baza legilor şi a altor reglementări legale;
• normalizarea profesională, este cea care se impune profesioniştilor contabili acreditaţi
ce sunt implicaţi în producţia de informaţii contabile şi validarea socială a acestora.
În afară de cele două forme enunţate se mai poate vorbi şi de o a treia formă:
normalizarea mixtă, care rezultă din combinarea celor două.
Normalizarea este influenţată de o serie de factori, care pot fi regăsiţi după
cum urmează:
• în mediul extern al activităţii întreprinderii: factori politico-economici, juridici,
culturali şi sociali;
• în mediul intern al activităţii întreprinderii: factorii care influenţează modul de
finanţare al activităţii întreprinderii;
• factori micşti: aceştia vizează reglementarea raportului dintre contabilitate şi
fiscalitate.
Factorii politico-economici au determinat în decursul timpului formarea a două
sisteme economice, care şi-au construit sisteme contabile proprii. Aceste sisteme sunt:
sistemul liberal şi sistemul centralizat sau totalitar.
Sistemul liberal este specific ţărilor în care puterea publică reglementează
activitatea întreprinderilor din punct de vedere contabil, dar nu joacă un rol determinant
în conducerea lor. Acest sistem se regăseşte în ţările vest-europene, America de Nord,
Japonia şi Australia, iar în cadrul lui informaţiile financiare sunt destinate în principal
investitorilor. Datorită faptului că investitorii sunt consideraţi a fi utilizatorii privilegiaţi

1
ai informaţiilor contabile, situaţiile financiare trebuie să furnizeze imaginea reală a
poziţiei financiare şi a performanţelor financiare ale entităţii, pentru ca aceştia să poată
determina capacitatea ei de a genera beneficii economice viitoare.
Sistemul centralizat cuprinde în principal ţările foste comuniste care se găsesc în
prezent într-un proces de tranziţie. În cazul acestui sistem, principalul utilizator al
informaţiilor contabile era statul.
Factorii juridici sunt prezenţi prin cele două sisteme de drept dominante la nivel
mondial: sistemul de drept romano-german sau continental şi sistemul de drept cutumiar.
Sistemul de drept continental se caracterizează prin faptul că normele juridice
sunt de natură scrisă. În cadrul lui reglementările contabile au ca scop impunerea de
reguli specifice contabilităţii.
Sistemul de drept cutumiar se carcterizează printr-un minim de reglementări
contabile şi printr-un sistem de autoreglementare realizat prin actul normalizator al
profesiei contabile. El este specific ţărilor anglo-saxone.
Factorii culturali influenţează modul de adaptabilitate şi flexibilitate al normelor
ducând la diferenţieri între sistemele contabile din diferite ţări.
Factorii sociali influenţează normalizarea contabilă din punctul de vedere al
validării acesteia, motiv pentru care diferenţierile sunt evidente de la ţară la alta.
Finanţarea activităţii întreprinderii influenţează atât activitatea desfăşurată de
întreprinderi cât şi modul în care sunt prezentate informaţiile în conţinutul situaţiilor
financiare. Principalele modalităţi de finanţare sunt:
• finanţarea din surse proprii (autofinanţarea);
• finanţarea prin intermediul împrumuturilor bancare (îndatorare).
Modalitatea de finanţare a activităţii întreprinderii influenţează producţia şi
prezentarea informaţiilor financiare. Astfel, în cazul autofinanţării (prin capitalurile
proprii) se urmăreşte obţinerea informaţiilor necesare deciziei de investiţie, în timp ce în
cazul finanţării prin împrumuturi informaţiile financiare au în vedere protecţia
creditorilor.
Fiscalitatea este un factor foarte important care trebuie privit şi judecat prin
prisma raportului de conectare-deconectare a contabilităţii faţă de pârghiile fiscale.
Scopul fundamental al normalizării contabile este de a crea un cadru contabil
de referinţă.
Obiectivele normalizării contabile urmăresc: elaborarea unei terminologii
unitare şi a principiilor contabile generale; definirea informaţiilor prezentate în
documentele contabile de sinteză; stabilirea modelelor şi schemelor de prezentare a
informaţiilor în cadrul documentelor de sinteză; elaborarea planului de conturi şi a
monografiei principalelor operaţii economice şi financiare; stabilirea principiilor de ţinere
a contabilităţii. Obiectul normalizării contabile îl poate constitui situaţiile financiare sau
planul contabil.
Dispozitivul de normalizare şi reglementare în domeniul contabilităţii se
defineşte, în general, prin următoarele componente1:
• cadrul conceptual sau cadrul contabil;
• reţeaua de norme sau standarde contabile;
• dreptul contabil (reglementările normative contabile);

1
Ristea M., Dumitru C., “Contabilitate aprofundată”, Editura Universitară, Bucureşti, 2004, pag. 10

2
• planul de conturi şi schema de contabilizare a operaţiilor economice şi financiare;
• ghiduri contabile profesionale;
• dicţionarul de conversie contabilă;
• politicile contabile;
• instituţia normalizării contabile.
În procesul de normalizare a contabilităţii se operează cu anumite concepte specifice şi
de largă accepţie, dintre care cele mai reprezentative sunt: postulatele, principiile şi
normele contabile.

1.2. Normele contabile

Normele contabile îşi găsesc aplicare în cazuri particulare şi sunt supuse
schimbării mult mai des decât postulatele sau principiile contabile.
Normele contabile, care orientează practica profesiei contabile, pot fi clasificate în
trei categorii2:
• norme privind exercitarea activităţii profesionale;
• norme privind misiunile de audit;
• norme privind principiile generale ale contabilităţii.
Normele privind exercitarea profesiei contabile sunt prevăzute în texte
legislative şi alte reglementări, cum este codul deontologiei profesionale. Acestea au
drept scop stabilirea pentru fiecare membru al profesiei contabile a unui anumit
comportament, care să respecte deontologia profesiei contabile. În România, profesia
contabilă liberală, este reunită sub sigla Corpului Experţilor Contabili şi Contabililor
Autorizaţi din România (CECCAR).
Normele privind misiunile de audit constituie un referenţial pentru aprecierea
responsabilităţii auditorilor. Normele de control al calităţii informaţiei contabile sunt
reguli referitoare atât la modul de organizare a controlului, cât şi la execuţia diferitelor
misiuni de examinare. În ţara noastră auditorii financiar-contabili sunt reuniţi în Camera
Auditorilor Financiari din România.
Normele privind principiile generale ale contabilităţii sunt reguli elaborate la
nivel naţional sau internaţional, cu scopul armonizării practicilor contabile pentru
asigurarea comparabilităţii informaţiei contabile, în timp şi spaţiu. Aceste norme au rolul
de a asigura transpunerea în practică a principiilor contabile şi sunt emise de organismele
de normalizare contabilă existente la nivel naţional şi internaţional.
Norma contabilă reprezintă o regulă socială, definită de către o instituţie de
normalizare şi acceptată de grupuri sociale care produc, controlează şi utilizează
informaţia contabilă.
Norma contabilă reprezintă de asemenea, transpunerea juridică a unui principiu
contabil, dar ea nu poate să fie o componentă a teoriei contabile, aşa cum nici textul
oricărei legi nu poate fi confundat cu ştiinţa dreptului.
Din cele arătate mai sus, rezultă că enunţurile de bază ale contabilităţii sunt
postulatele şi principiile contabile, care au un grad ridicat de generalizare.

2
I. Ionaşcu, “Epistemologia contabilităţii”, Editura Economică, Bucureşti, 1997, pag. 49