Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Costică ŢENU
Colonel (r) prof.univ.dr. Lucian STĂNCILĂ
Locotenent colonel lect.univ.drd. Doru ENACHE
FUNDAMENTELE ÎNTREBUINŢĂRII
FORŢELOR TERESTRE
ÎN ACŢIUNILE MILITARE MODERNE
- CURS DE ARTĂ MILITARĂ -
ŢENU, COSTICĂ
Fundamentele întrebuinţării Forţelor Terestre în
acţiunile militare moderne : curs de artă militară / gen.
de brig. (r) prof. univ. dr. Costică Ţenu, col. (r) prof.
univ. dr. Lucian Stăncilă, lt.col. lect. univ. drd. Doru
Enache. – Bucureşti : Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, 2005
Bibliogr.
ISBN 973-663-252-0
I. Stăncilă, Lucian
II. Enache, Doru
355.4(498)
ISBN 973-663-252-0
CUPRINS
2. FUNDAMENTELE ŞI TIPOLOGIA
OPERAŢIILOR FORŢELOR TERESTRE ............. 25
2.1. Fundamentele operaţiilor Forţelor Terestre ............ 25
2.2. Cerinţele pentru succesul operaţiilor
şi disciplina în operaţii............................................ 30
2.3. Tipologia şi nivelul operaţiilor Forţelor Terestre ... 36
3. MANEVRA ÎN OPERAŢIILE
DE NIVEL OPERATIV.............................................. 53
3.1. Probleme generale .................................................. 54
3.1.1. Conceptul de manevră.................................. 55
3.1.2. Manevra – componentă a luptei armate ....... 57
3.1.3. Factorii de succes ai manevrei ..................... 58
3.2. Manevra în operaţia de apărare............................... 60
3.2.1. Forme ale manevrei în operaţia de apărare .. 60
3.2.2. Situaţii şi condiţii favorabile pentru
executarea manevrei în operaţia de apărare . 63
3.3. Manevra în operaţia ofensivă.................................. 65
3.3.1. Forme ale manevrei în operaţia ofensivă ..... 65
3.3.2. Situaţii şi condiţii favorabile executării
manevrei în ofensivă..................................... 68
3.4. Amploarea şi fizionomia manevrei......................... 69
4. ASIGURAREA ACŢIUNILOR
ŞI PROTECŢIA FORŢELOR TERESTRE............. 71
5. OPERAŢIILE INTERMEDIARE
ALE FORŢELOR TERESTRE ................................. 81
5.1. Deplasarea............................................................... 81
5.1.1. Deplasarea prin marş .................................... 82
5.1.2. Deplasarea prin transport.............................. 86
5.1.3. Deplasarea combinată................................... 88
5.1.4. Pregătirea şi executarea deplasării................ 88
5.2. Staţionarea .............................................................. 90
5.3. Regruparea.............................................................. 93
5.4. Înlocuirea ................................................................ 96
5.5. Înaintarea spre contact .......................................... 100
5.5.1. Pregătirea operaţiei ..................................... 100
5.5.2. Desfăşurarea operaţiei ................................ 100
5.5.3. Sprijinul de luptă......................................... 103
5.5.4. Comanda şi controlul.................................. 104
5.5.5. Sprijinul logistic.......................................... 105
5.6. Lupta de întâlnire .................................................. 106
5.6.1. Planificarea şi organizarea.......................... 108
5.6.2. Desfăşurarea operaţiei ................................ 108
5.6.3. Sprijinul de luptă......................................... 109
5.6.4. Comanda şi controlul.................................. 110
5.6.5. Sprijinul logistic.......................................... 110
5.7. Joncţiunea forţelor ................................................ 111
5.7.1. Desfăşurarea operaţiei ................................ 112
5.7.2. Sprijinul de luptă......................................... 113
5.7.3. Comanda şi controlul.................................. 113
5.7.4. Sprijinul logistic.......................................... 114
5.8. Retragerea ............................................................. 114
5.8.1. Generalităţi ................................................. 114
5.8.2. Desfăşurarea operaţiei ................................ 116
5.8.3. Sprijinul de luptă......................................... 118
5.8.4. Comanda şi controlul.................................. 119
5.8.5. Sprijinul logistic.......................................... 120
BIBLIOGRAFIE............................................................ 121
CAPITOLUL 1
Forţele Terestre, categorie de forţe ale armatei specializată în ducerea acţiunilor militare în
mediul terestru, reprezintă o grupare cu o structură caracteristică, care îşi desfăşoară activitatea pe baza
unor reguli şi norme izvorâte din specificul vieţii militare şi din cerinţele luptei armate.
Acest specific conferă Forţelor Terestre un mod propriu de acţiune în mediul terestru
independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei.
În ceea ce priveşte locul şi rolul diferitelor categorii de forţe ale armatei într-un posibil
conflict, în literatura militară de specialitate şi în teoria şi practica strategiei militare se constată
două tendinţe diametral opuse. Astfel, una încearcă să evidenţieze exagerat sau chiar să absolutizeze
rolul unei anumite categorii de forţe, atribuindu-i o însemnătate exclusivă în determinarea
caracterului evoluţiei şi deznodământului războiului (de exemplu, rolul aviaţiei în operaţia “Furtună în
deşert”), iar alta, consideră că toate categoriile de forţe ale armatei sunt apreciate ca un ansamblu
funcţional şi numai prin strânsa lor cooperare se poate obţine victoria.
Locul şi rolul Forţelor Terestre, în ansamblul funcţional al organismului militar şi în relaţie
directă cu celelalte categorii de forţe armatei este dat de obiectivele exprimate prin priorităţi
specifice, corespunzător celor patru stări (de pace, criză, război şi starea post conflictuală), concepţia
de întrebuinţare în operaţie/ luptă a forţelor şi mijloacelor, natura agresiunii, amploarea şi structura
acţiunilor inamicului. Din această perspectivă, în Armata României au fost proiectate Forţele
Terestre, ca mijloc de descurajare, coerciţie, distrugere, constrângere, organizare, menţinere-
impunere a păcii, sprijin umanitar etc. Aceste însuşiri operaţionale situează componenta terestră a
strategiei militare în rândul categoriilor de bază ale forţelor noastre armate.
Concluzia justă reieşită din războaiele/conflictele militare desfăşurate a demonstrat falsitatea
concepţiilor unilaterale a absolutizării unei anume categorii de forţe ale armatei demonstrând că numai
prin cooperarea tuturor categoriilor de forţe (arme) şi îndeosebi, prin valorificarea maximă a
resurselor (umane, materiale) poate fi obţinută victoria finală.
Strategia militară şi doctrinele cu caracter general privesc categoriile de forţe ale armatei ca
formând un sistem integrat, fiecare având rolul său specific, ce conferă dimensiunile: ”terestră”,
“aeriană” şi “navală” aşa-numitului “război de al treilea tip - bătălia aeroterestră”. Acestea se
sprijină reciproc şi acţionează întrunit (integrat) în vederea îndeplinirii scopului politico-militar al
războiului.
Locul Forţelor Terestre în ansamblul funcţional al armatei şi în relaţia directă cu celelalte
categorii de forţe ale acesteia este dat de obiectivele exprimate prin priorităţi specifice,
corespunzătoare celor patru stări (de pace, criză, război şi stare post conflictuală), de concepţia de
întrebuinţare în operaţie (luptă) a forţelor şi mijloacelor, de natura agresiunii (tipurile de agresiune),
de amploarea şi structura acţiunilor inamicului.
Deosebit de important este faptul că locul Forţelor Terestre trebuie să se integreze în
strategia militară şi în doctrina militară cu caracter general. Aceasta înseamnă că, în afara rolului şi
misiunilor ce decurg din caracterul general al luptei armate moderne vor apare o serie de elemente
specifice, corespunzătoare strategiei de apărare a ţării, având la bază principiul capacităţii defensive
credibile, asigurată preponderent prin efort naţional.
Forţele Terestre sunt proiectate să realizeze controlul specific al spaţiului terestru pentru
prevenirea şi descurajarea oricărei agresiuni armate, participarea la acţiuni militare altele decât
războiul, realizarea standardelor de integrare în structurile de securitate europene şi euroatlantice
(pe timp de pace), prevenirea şi gestionarea situaţiilor de criză (de natură şi amploare diferite),
intervenţia în situaţii de urgenţe civile şi sprijinul autorităţilor publice (în situaţii de criză), limitarea
efectelor iniţiale ale agresiunii, respingerea acţiunilor militare în forţă ale adversarului, obţinerea
victoriei militare asupra agresorului care acţionează în spaţiul de interes strategic, contribuţia la
apărare colectivă (pe timp de război) având la baza construcţiei lor principiile modularităţii,
urgenţei acţionale şi prevenirii. Din această perspectivă, se apreciază că locul Forţelor Terestre în
cadrul armatei este pus în evidenţă de faptul că acestea reprezintă, o componentă de bază a armatei,
destinată ca, independent sau în cooperare cu celelalte categorii de forţe ale armatei, să desfăşoare
acţiuni militare diverse, în mediul terestru, pe toate direcţiile teritoriului naţional; ele exprimă forţa
întrunită, singura capabilă să realizeze prezenţa, extinderea, continuitatea şi dominaţia în teren şi să
susţină în orice moment toată gama acţiunilor militare1. De asemenea, Forţele Terestre sunt
prezente pe întreg teritoriul naţional deţinând o pondere de peste 64% din totalul efectivelor
repartizate forţelor Armatei României, iar prin elementele de conţinut definitorii (dimen-sionare,
potenţial de luptă, dislocare, misiuni) ele constituie forţa principală din cadrul armatei, exprimând
concepţia strategică de apărare a ţării.
Organizarea, înzestrarea şi dislocarea la pace a Forţelor Terestre sunt proiectate astfel încât
să le permită intervenţia în timp scurt pentru realizarea dispozitivului de acoperire strategică pe
oricare din direcţiile ameninţate, pentru asigurarea condiţiilor de redimensionare a forţelor (prin
completare şi mobilizare) destinate ducerii acţiunilor militare şi de trecere a economiei naţionale la
producţia de război, precum şi realizarea dispozitivului de apărare în vederea respingerii oricărei
agresiuni armate asupra teritoriului naţional pe una sau mai multe direcţii (omnidirecţional).
Pentru evidenţierea locului Forţelor Terestre trebuie să se ţină seama de “tipurile de
agresiune” cele mai caracteristice luate în considerare de strategia militară românească: acţiunile
agresive externe (presiuni militare, blocade, acţiuni terorist - diversioniste desfăşurate de forţe
externe, acţiuni militare ofensive); acţiuni agresive interne (acţiuni separatiste, acţiuni terorist-
diversioniste din exterior, sabotaje, sau blocarea unor obiective civile ori militare, a căilor de
transport şi comunicaţii de importanţă strategică, a sistemului energetic naţional, acţiuni de
destabilizare gravă a ordinii de drept) şi acţiuni agresive combinate considerate a fi tipul cel mai
periculos, fiind organizate şi desfăşurate de forţe militare externe, în conjucţie cu cele interne.
Locul şi implicit rolul pe care această categorie de forţe ale armatei, îl ocupă în ansamblul
războiului de apărare a ţării reiese şi din faptul că deciziile strategice se realizează preponderent
prin acţiunile concrete ale Forţelor Terestre, în folosul cărora îşi concentrează efortul şi celelalte
categorii de forţe ale armatei.
Forţele Terestre, aşa cum le-am definit în acest capitol, dau dimensiunea terestră a
operaţiilor integrate, care au deci în vedere caracterul predominant al mediului terestru în care se
desfăşoară acţiunile militare.
Din această perspectivă, în strategia militară naţională se apreciază că “Forţele Terestre
reprezintă componenta de bază a Armatei şi sunt destinate să execute toată gama acţiunilor militare
cu caracter terestru şi aeromobil în orice zonă şi pe orice direcţie, independent s-au întrunit cu
celelalte forţe ale Armatei să desfăşoare operaţii şi lupte de apărare şi ofensive pentru capturarea ori
nimicirea inamicului pătruns pe teritoriul naţional, atât în compunerea structurilor militare
naţionale, cât şi a celor multinaţionale”.2
1
Doctrina operaţională a Forţelor Terestre, în Revista Trupelor de Uscat nr.3-4 / 1999, Bucureşti, p.13.
2
Strategia militară a României, Editura Militară, Bucureşti, 2000, pp.28 – 29.
Destinaţia Forţelor Terestre se exprimă prin priorităţi specifice corespunzătoare celor trei
stări distincte: pace; criză şi război.
Pentru starea de pace obiectivul prioritar specific Forţelor Terestre, îl constituie participarea
lor la prevenirea şi descurajarea oricărei agresiuni armate împotriva României, printr-o configurare
adecvată gamei largi şi diversificate de pericole.
Un alt obiectiv specific strâns legat de primul îl reprezintă realizarea interoperabilităţii cu
Forţele Terestre ale armatelor membre N.A.T.O., prin extinderea acţiunilor comune într-un
parteneriat intensificat. În acest sens una din direcţiile urgente şi principale de acţiune o reprezintă
compatibilizarea structurilor organizatorice şi interoperabilitatea operaţională, cu accent prioritar în
domeniul echipamentelor şi procedurilor de comandă, control, comunicaţie şi informaţii.
Angajarea activă a Forţelor Terestre în operaţii multi-naţionale de menţinere şi impunere a
păcii, ajutor umanitar, căutare, salvare, evacuare şi protecţie, în structuri militare multinaţionale -
sub comanda O.N.U., O.S.C.E., N.A.T.O. sau U.E. marchează un alt obiectiv specific al stării de
pace, astfel: implicarea în menţinerea şi întărirea stabilităţii securităţii şi păcii pe plan internaţional.
Prin prisma acestui obiectiv Forţele Terestre vor participa, asigurând funcţionarea unor
structuri specializate, la controlul armamentelor convenţionale, a efectivelor şi tehnicii militare, la
prevenirea şi combaterea proliferării armelor de nimicire în masă, a terorismului internaţional,
crimei organizate, traficului de droguri, de armament şi muniţii.
Pentru starea de criză Forţele Terestre au ca obiectiv specific participarea prin mijloace
adecvate la prevenirea şi gestionarea situaţiilor de criză politico - militară internă sau intenţională în
baza mandatului primit de la autorităţile consti-tuţionale şi în virtutea unor proceduri legale
specifice. De asemenea, formaţiuni militare specializate sau nu, pot participa la prevenirea,
limitarea şi înlăturarea urmărilor catastrofelor, cataclismelor şi dezastrelor.
Pentru starea de război obiectivul prioritar specific Forţelor Terestre îl constituie
participarea la victoria militară asupra agresorului şi menţinerea sub control a spaţiului de interes
strategic pentru păstrarea neştirbită a intereselor funda-mentale ale statului român.
În baza obligaţiilor asumate de România prin tratate militare, Forţele Terestre pot participa
şi la acţiuni militare de coaliţie.
În conformitate cu destinaţia lor, Forţele Terestre – acţionând unitar, sub comandă unică
naţională sau în structuri multinaţionale - trebuie să răspundă oricăror ameninţări militare şi
nemilitare, să fie în măsură să desfăşoare acţiuni dinamice şi manevriere într-un ritm rapid, în toate
mediile şi condiţiile impuse de teritoriul naţional.
Condiţionările la care trebuie să răspundă Forţele Terestre sunt determinate de caracteristicile
tipului de acţiune militară. Potrivit tendinţelor actuale acestea pot avea caracter simetric sau
asimetric. Pentru acţiunile ce nu presupun angajarea luptei (situaţii de criză internă, pentru
menţinerea sau impunerea păcii, de căutare - salvare sau umanitare) gama structurilor ce pot fi
angajate este diversificată şi pentru acestea se impun abilităţi speciale şi o înzestrare adecvată.
Este de remarcat faptul că nu se poate vorbi de tipuri “pure” fiecare dintre acestea
regăsindu-se cu prevederi diferite în toate acţiunile. Deci, tipul va fi combinat. În consecinţă,
Forţele Terestre trebuie să posede capabilităţi de acţiune determinate de înzestrarea cu mijloace de
toate tipurile, calităţile profesionale ale personalului şi procedee să fie folosite în concordanţă cu
cerinţele câmpului de luptă.
Aşadar, pentru confruntarea simetrică (armată contra armată), acţiunea (reacţiunea) trebuie
să fie: tridimensională, datorită exploatării intense a celei de-a treia dimensiuni mai ales în imediata
apropiere a solului, de către forţele aeriene, aeromobile şi aeroportuare, mijloacele de cercetare
aeriană cu şi fără pilot, sistemele de detecţie şi lovire total sau parţial autonome; transparentă
datorită unei extinse cunoaşteri a situaţiei şi detecţiei rapide a ţintelor, facilităţi disponibile la toate
nivelele; dinamică şi pulsatorie pentru a putea concentra forţele la momentul potrivit pe poziţii
favorabile executării loviturilor sau pentru sustragerea de sub loviturile adversarului; neliniară,
pentru a putea executa lovituri simultane, atât la contact, cât şi în adâncime şi a contracara loviturile
adversarului; multidirecţională, deoarece cantităţi reduse de forţe vor fi puse în situaţia de a lupta în
fâşii largi, cu intervale mari, cu linii de comunicaţii lungi, în condiţii de izolare, de încercuire sau cu
flancuri descoperite; intens automatizată, trebuind să răspundă acţiunii sistemelor cu inteligenţă
artificială, sistemelor expert şi de simulare, sistemelor de roboţi care vor fi folosite pe scară largă;
digitizată, ca urmare a acoperirii zonei de acţiune cu sisteme de interceptare - lovire digitale,
interoperabile şi comandate prin transmisiuni radio de date; interarme, deoarece acţiunea
adversarului va avea acest caracter pe toată durata confruntării.
Confruntarea asimetrică, se poate identifica pe timpul rezolvării situaţiilor de criză, în
misiunile de menţinere sau impunere a păcii, umanitare şi de căutare - salvare din zona de conflict.
Caracteristic pentru acest tip de confruntare este existenţa unor forte neregulate, dar cu potenţial
militar, intenţii şi acţiuni distructive îndreptate împotriva forţelor regulate şi obiectivelor nemilitare;
implicarea în confruntare a armelor şi tehnologiilor de înaltă performanţă, manevriere şi de gabarit
redus, care le fac greu de dispersat şi contracarat. Aceste acţiuni se desfăşoară în condiţiile unui
intens război radioelectronic şi psihologic, care vizează realizarea dezinformării la toate nivelurile,
induce anarhie în conducere şi creează premise pentru consumul de forţe şi mijloace fără nici o
eficienţă. Totodată, acest tip de confruntare se desfăşoară prin folosirea, cu predilecţie, a
procedeelor de luptă neconvenţionale, tip gherilă, raiduri, ambuscade, atentate cu bombe etc.
Alte caracteristici ale acestui tip de confruntare sunt: aprovizionarea eventualelor grupuri
paramilitare (forţelor neregulate) din anumite zone (enclave) pe calea aerului; eficienţa scăzută a
forţelor regulate, bazate pe structuri tipizate şi înzestrate cu mijloace adecvate loviturilor de forţă;
întrebuinţarea pe scară largă a sabotajelor împotriva forţelor regulate; predominanta acţiunilor
defensive ale forţelor regulate; creşterea semnificativă a rolului mijloacelor şi procedurilor destinate
culegerii de informaţii şi luptei apropiate.
Acţiunile necombatante presupun adoptarea de măsuri şi proceduri speciale pentru:
conducerea forţelor în condiţiile unor relaţii complexe şi amplificate de factorii decizionali in
sectoare nemilitare; obţinerea de informaţii nespecifice domeniului militar; repartiţia forţelor şi
mijloacelor pentru a proiecta structuri rapide, atipice, adecvate caracterului misiunii; adoptarea unor
măsuri speciale pentru a asigura supravieţuirea militarilor proprii, în condiţiile limitării posibilităţilor
de reacţie, determinate de motive umanitare, morale sau de drept internaţional; realizarea legăturilor
multiple cu organismele legale internaţionale şi locale; controlul armamentelor; protejarea şi asigurarea
securităţii populaţiei ameninţate; acordarea ajutorului umanitar direct sau în sprijinul organismelor
specializate; întărirea dispozitivelor forţelor specializate; nimicirea elementelor terorist - diversioniste;
repunerea în stare de funcţionare a unor elemente de infrastructură distruse sau avariate; blocarea sau
deblocarea unor căi de comunicaţii sau obiective etc.
În concluzie, putem afirma că în perspectiva apărării armate a ţării, creşterea importanţei
forţelor terestre reprezintă o necesitate pentru Armata României. Fiind impusă de măsuri şi acţiuni
concrete ce privesc: structurarea sistemelor militare, în mod deosebit, pe cadrul general al Forţelor
Terestre şi sporirea posibilităţilor acţionale independente ale acestora; evidenţierea tot mai frecventă
a acţiunilor militare întrunite (integrate) la toate nivelurile artei militare; obiectivele politico-
militare ale apărării armate care se realizează pe deplin numai cu aportul consistent al Forţelor
Terestre, în orice fază a luptei armate, forţele terestre reprezintă subsistemul care poate integra
structural celelalte categorii de forţe ale armatei şi forţe armate.
Operaţiile Forţelor Terestre se execută pe baza şi cu respectarea următoarelor legi ale luptei
armate: concordanţa dintre scopuri, forţe şi mijloace; raportul de forţe; dependenţa doctrinei,
operaţiilor, tacticilor, tehnicilor şi procedurilor de nivelul dezvoltării armamentului şi tehnicii de
luptă; unitatea acţiunilor; amploarea crescândă a operaţiilor specifice luptei armate; necesitatea
ofensivei pentru obţinerea victoriei finale.
Principiile operaţiilor Forţelor Terestre reprezintă un ghid general pentru desfăşurarea
acestora, la toate nivelurile. Utilizarea şi aplicarea cu pricepere a principiilor operaţiilor, constituie o
premisă fundamentală a succesului, indiferent de tipul lor.
Principiile aplicate în operaţiile Forţelor Terestre sunt: precizarea scopurilor (definirea clară
a obiectivelor); unitatea şi continuitatea operaţiilor; libertatea de acţiune; flexibilitatea; concentrarea
efortului; întrebuinţarea economică a forţelor şi mijloacelor; realizarea surprinderii; evitarea
surprinderii; organi-zarea şi executarea oportună a manevrei; realizarea şi menţinerea rezervei de forţe
şi mijloace; cooperarea; siguranţa şi protecţia; simplitatea planurilor şi a ordinelor; menţinerea unui
moral ridicat; sprijinul logistic.
Precizarea scopurilor (definirea clară a obiectivelor) se exprimă prin orientarea fiecărei
operaţii spre un final bine definit, decisiv şi realist. Scopul (obiectivul) final al războiului este
impunerea voinţei proprii asupra inamicului. Deşi pentru operaţiile de stabilitate şi de sprijin,
definirea obiectivului final este mai dificilă, depinzând mult de tipul acesteia, el trebuie să fie clar
pentru fiecare situaţie în parte. Legătura dintre obiectivele (misiunile) stabilite la fiecare nivel, este de
o importanţă deosebită, întrucât fiecare trebuie să contribuie la realizarea obiectivului strategic final.
În funcţie de misiune, inamic, forţe proprii, teren, condiţii meteo şi timp la dispoziţie,
comandantul stabileşte obiectivele operaţiei. Acestea constituie baza tuturor planurilor de operaţie
ale unităţilor subordonate. Orice acţiune care nu contribuie la realizarea lor trebuie evitată.
Unitatea şi continuitatea operaţiilor presupun plasarea tuturor forţelor şi mijloacelor sub o
comandă unică. Aceasta facilitează masarea efectelor puterii de luptă pentru atingerea obiectivului
comun. Cunoaşterea concepţiei eşalonului superior şi a intenţiei comandantului constituie una din
căile principale de realizare a unităţii şi continuităţii în operaţie. Atunci când realizarea deplină a
unităţii de comandă nu este posibilă – operaţii multinaţionale sau interdepartamentale – aceasta este
compensată prin organizarea judicioasă a cooperării pentru realizarea obiectivelor şi intereselor
comune.
Libertatea de acţiune se realizează, în principal, prin cucerirea, menţinerea şi exploatarea
iniţiativei în desfãşurarea acţiunilor proprii, simultan cu limitarea posibilităţilor de opţiune şi
acţiune ale inamicului şi constituie modalitatea cea mai eficace de a atinge un obiectiv comun,
definit cu claritate. Operaţia cu caracter ofensiv reprezintă modalitatea cea mai eficace pentru
obţinerea şi menţinerea iniţiativei şi asigurarea libertăţii de acţiune în vederea obţinerii unor rezultate
hotărâtoare la toate nivelurile acţionale. Atitudinea generală defensivă se adoptă doar temporar.
Orice acţiune defensivă trebuie să fie caracterizată de un pronunţat spirit ofensiv. Deţinerea
iniţiativei îl determină pe inamic să reacţioneze în loc să acţioneze.
Flexibilitatea impune adaptarea permanentă a planurilor şi a acţiunilor forţelor la
modificările de situaţie neprevăzute ce apar pe câmpul de luptă. Aceasta se realizează prin instruire,
organizare, comunicare, lucru de stat major, prevedere şi prin menţinerea permanentă a unei rezerve
la dispoziţie.
Concentrarea efortului, în locul decisiv şi la momentul potrivit, în principal, se realizează
prin masarea efectelor puterii de luptă a forţelor proprii, în scopul obţinerii superiorităţii faţă de
inamic.
Comandantul coordonează şi sincronizează toate elementele puterii de luptă în locul şi la
momentul realizării unui efect hotărâtor asupra inamicului, într-un timp cât mai scurt. Masarea
efectelor puterii de luptă, chiar fără concentrarea forţelor, uneori face posibilă obţinerea unor rezultate
decisive, cu forţe inferioare numeric, simultan cu limitarea expunerii şi asigurarea protecţiei faţă de
acţiunile inamicului.
Întrebuinţarea economică a forţelor şi mijloacelor presupune folosirea, în cea mai eficientă
modalitate posibilă, a întregii puteri de luptă disponibile. În scopul aplicării principiului economiei,
comandantul utilizează în mod optim, conform posibilităţilor specifice, fiecare element al puterii de
luptă, repartizează şi foloseşte în mod judicios majoritatea forţelor şi mijloacelor pe direcţia
principală de efort a operaţiei, conco-mitent cu masarea efectelor şi alocarea unui minim necesar
pentru celelalte direcţii.
Un rol important în economia de forţe şi mijloace îl are cercetarea care se exprimă în
acţiuni constante, desfăşurate fără întrerupere pentru obţinerea datelor şi informaţiilor despre
inamic, forţele proprii, teren, condiţii meteo şi populaţia civilă din zona de responsabilitate.
La repartiţia forţelor şi mijloacelor, comandantul trebuie să analizeze cu deosebită grijă
necesitatea îndeplinirii şi a altor misiuni, atacuri cu obiectiv limitat, întârziere, inducere în eroare
sau chiar retragere, în vederea menţinerii posibilităţii de masare a efectelor acţiunii acestora în
punctele şi la momentele decisive.
Realizarea surprinderii se face prin operaţii executate în momente, locuri sau modalităţi
pentru care inamicul nu este pregătit.
Factorii principali ai surprinderii sunt: viteza; informaţiile oportune şi exacte; inducerea în
eroare; aplicarea în forme neaşteptate a elementelor puterii de luptă; măsurile de securitate;
schimbarea bruscă a tacticii, procedeelor şi metodelor de acţiune; folosirea avantajelor oferite de
teren şi de condiţiile atmosferice; continuarea acţiunilor şi atunci când acestea par neprielnice.
Domeniile principale în care se poate realiza surprinderea sunt: ritmul operaţiei; valoarea şi
structura forţelor şi mijloacelor; direcţia sau locul efortului principal; locul şi momentul acţiunii. Prin
realizarea surprinderii forţele luptătoare pot obţine rezultate care depăşesc cu mult efortul depus. De
cele mai multe ori, nu este necesar ca inamicul să fie complet luat prin surprindere, ci este suficient
ca el să ia act sau să fie prevenit prea târziu pentru a putea reacţiona în mod eficient.
Evitarea surprinderii se realizează prin măsuri şi acţiuni întreprinse atât pe timpul pregătirii,
cât şi pe timpul desfăşurării sau încheierii operaţiilor şi au drept scop situarea forţelor proprii în
poziţii avantajoase faţă de inamic, zădărnicind astfel încercările acestuia de a realiza surprinderea.
Organizarea şi executarea oportună a manevrei, ca principiu al luptei armate, asigură
punerea inamicului într-o situaţie dezavantajoasă, prin deplasarea forţelor proprii în vederea obţinerii
unui avantaj poziţional faţă de acesta, în scopul aplicării flexibile şi al concentrării efectelor puterii
de luptă. Abordarea manevrieră a operaţiilor asigură comandanţilor exploa-tarea succesului, menţinerea
libertăţii de acţiune, reducerea vulnerabilităţii forţelor proprii şi obţinerea victoriei cu forţe puţine,
în faţa unui inamic superior.
Manevra presupune: rapiditate în gândire, planificare, organizare şi acţiune; stabilirea şi,
dacă e cazul, schimbarea direcţiei principale de efort; aplicarea judicioasă a principiului concentrării
forţelor şi mijloacelor. La nivel operativ, manevra este mijlocul prin care comandantul stabileşte
unde şi când să lupte, prin impunerea condiţiilor proprii, evitarea sau angajarea inamicului, precum
şi prin obţinerea unor avantaje de nivel operativ prin operaţii tactice.
Manevra trebuie să elimine schemele previzibile în ducerea operaţiilor, să aibă continuitate, să
asigure superioritatea de forţe în locul şi la momentul ales şi, folosind forme de acţiune cât mai
variate, să-l inducă în eroare pe inamic şi să-l surprindă, asigurând condiţii forţelor proprii pentru
realizarea obiectivului stabilit .
Realizarea şi menţinerea rezervei de forţe şi mijloace constau în stabilirea şi menţinerea unor
forţe şi mijloace la dispoziţia comandantului pentru întărirea efortului pe unele direcţii sau pentru
sporirea puterii loviturilor în momentele hotărâtoare ale operaţiilor. Rezerva de forţe şi mijloace se
realizează şi prin: reducerea la minim a pierderilor; asigurarea sprijinului logistic şi a timpului de
odihnă; aprovizionarea şi completarea oportună a consumurilor şi a pierderilor; înlocuirea unităţilor
istovite de luptă.
Cooperarea impune integrarea acţiunilor unităţilor, genurilor de armă, categoriilor de forţe,
instituţiilor şi organizaţiilor civile. Se realizează prin spirit de echipă, precum şi prin instruire,
planificare şi acţiuni comune.
Siguranţa şi protecţia constau dintr-un ansamblu de măsuri şi acţiuni desfăşurate continuu pentru
asigurarea condiţiilor de siguranţă acţională, morală şi materială necesare planificării şi desfăşurării
operaţiilor, prevenirii (interzicerii) realizării surprinderii şi obţinerii unui avantaj neaşteptat de către
inamic, precum şi reducerii vulnerabilităţii forţelor proprii în raport cu misiunea, inamicul, timpul,
spaţiul şi capabilităţile de luptă.
Cunoaşterea şi înţelegerea aprofundată a doctrinei, strategiei, artei operative, tacticii, şi a
procedurilor de stat major ale forţelor proprii şi ale inamicului duc la îmbunătăţirea planificării şi
luării celor mai adecvate măsuri de securitate. Comandantul poate să-şi asume riscuri calculate pentru
obţinerea victoriei, simultan cu protejarea forţelor proprii.
Simplitatea planurilor şi a ordinelor presupune elaborarea unor documente de conducere clare,
cu elemente concise, strict necesare, pentru a asigura înţelegerea lor completă şi a evita confuziile
sau interpretările greşite. Simplitatea contribuie la succesul operaţiilor. În condiţii identice este de
preferat planul cel mai simplu. Simplitatea şi concizia au o valoare crescută atunci când executanţii
sunt obosiţi. Simplitatea planurilor de acţiune permite o mai bună înţelegere a misiunilor în întregul
lor, precum şi a modului de acţiune în diferite secvenţe ale operaţiei.
Menţinerea unui moral ridicat. Moralul se reflectă în voinţa de a lupta şi a obţine victoria, fiind
adesea decisiv pentru rezultatul operaţiilor. Moralul ridicat se realizează prin instruire realistă,
solicitantă şi creativă şi se menţine prin exemplul personal al comandanţilor, asigurarea nevoilor
vitale şi crearea spiritului de grup.
Prin actul de conducere a oamenilor din subordine, comandantul îi motivează în momentele
de mare dificultate şi pericol şi îi direcţionează pentru îndeplinirea misiunii. Rezistenţa militarilor în
faţa greutăţilor şi privaţiunilor specifice operaţiilor de orice fel, se realizează prin pregătire fizică şi
mentală adecvată.
Sprijinul logistic este o condiţie vitală pentru succesul oricărei operaţii şi are în vedere
asigurarea resurselor necesare îndeplinirii misiunilor. Acesta trebuie să fie flexibil şi în deplină
concordanţă cu intenţia comandantului şi concepţia operaţiei.
Cerinţele generale pentru succesul operaţiilor Forţelor Terestre sunt: iniţiativa; agilitatea;
adâncimea; sincronizarea; multi-lateralitatea. Deşi nu pot garanta succesul, absenţa acestora îl
îngreuiază şi-l pot face mai costisitor.
Iniţiativa este o reflectare a legii necesităţii ofensivei pentru obţinerea victoriei finale în
război şi are în vedere atitudini şi acţiuni constant agresive, prin lovirea inamicului cu orice mijloc
aflat la dispoziţie. Ea trebuie îmbinată judicios cu acţiunile de menţinere a capacităţii de efort prin
refacerea (regenerarea) forţei şi prevenirea atitudinii de „non-combat“ în situaţii neprielnice.
Iniţiativa creează capacitatea de a stabili, impune şi vehicula condiţiile de ducere a operaţiilor
şi implică spirit ofensiv în executarea acestora. Manifestând iniţiativă, comandanţii trebuie să
anticipeze evenimentele din zona de responsabilitate, astfel încât acţiunile şi reacţiile proprii să fie
de fiecare dată mai rapide decât cele ale inamicului.
La nivelul cel mai înalt al operaţiilor, iniţiativa solicită un efort constant pentru a realiza
ritmul şi obiectivele operaţionale stabilite de către comandant, menţinând în acelaşi timp libertatea
de acţiune. La nivelul luptătorilor individuali şi al comandanţilor, iniţiativa presupune voinţă şi
capacitate de a acţiona independent în cadrul general oferit de concepţia eşalonului superior.
Manifestarea iniţiativei determină limitarea până la anulare a opţiunilor inamicului,
concomitent cu menţinerea unui număr suficient de opţiuni pentru forţele proprii.
Descentralizarea deciziei la cel mai mic nivel posibil constituie un element caracteristic al
iniţiativei, deşi acest lucru poate crea riscul pierderii sincronizării. Descentralizarea presupune ca
subordonaţii să fie bine instruiţi, iar superiorii să aibă tăria de a-şi asuma riscuri. Având în vedere că
pierderea controlului nemijlocit este preferabilă inacţiunii, comandantul trebuie să evalueze în mod
continuu aceste două riscuri complementare.
În ofensivă, manifestarea iniţiativei presupune împiedicarea neîntreruptă a inamicului de a-şi
reveni din şocul iniţial al atacului. Câştigarea şi menţinerea iniţiativei se obţin prin realizarea
surprinderii privind locul şi momentul atacului şi prin violenţa acestuia. Viteza, hotărârea,
îndrăzneala şi agresivitatea menţin presiunea asupra inamicului.
Trecerea de la atacul propriu-zis la exploatarea succesului şi urmărire (şi invers) trebuie
realizate cu promptitudine. În unele situaţii, menţinerea iniţiativei impune schimbarea direcţiei
principale de efort, în special pe timpul dezvoltării ofensivei în adâncime.
Fluiditatea neîntreruptă a acţiunilor proprii duce la pierderea coerenţei apărării inamicului. În
acest scop, comandantul, asumându-şi riscurile posibile, impulsionează lupta cu tenacitate şi
incisivitate şi foloseşte la maximum rezistenţa şi posibilităţile personalului, armamentului şi tehnicii
din dotare, pe toată durata operaţiei.
Menţinerea iniţiativei în timp impune atât prevederea şi planificarea operaţiilor ulterioare, cât
şi anticiparea evenimentelor decisive din zona de responsabilitate, cu ore, zile şi săptămâni în avans.
În apărare, manifestarea iniţiativei presupune schimbarea cât mai rapidă a situaţiei, prin
anularea avantajelor iniţiale ale atacatorului. Pentru aceasta, se impune obţinerea informaţiilor
necesare avertizării din timp a forţelor proprii şi anticipării acţiunilor (reacţiilor) probabile ale
inamicului.
Comandantul forţelor aflate în apărare urmăreşte să influenţeze ritmul operaţiilor şi să
limiteze cât mai mult opţiunile inamicului. Odată ce inamicul a ales un anumit curs al operaţiei,
apărătorul caută să dezorganizeze acţiunile acestuia prin orice mijloace şi să prevadă orice
modificare sau adaptare efectuată de către atacator, iar ulterior, să preia iniţiativa.
În operaţiile de stabilitate şi de sprijin, iniţiativa presupune asigurarea controlului asupra
mediului de desfăşurare a acţiunilor, astfel încât să fie eliminată influenţa negativă a acestuia asupra
evenimentelor.
Agilitatea se exprimă în capacitatea forţelor proprii de a acţiona mai rapid decât inamicul,
fiind o calitate atât fizică cât şi mentală, dar şi o precondiţie a preluării şi menţinerii iniţiativei.
Acţionând cu agilitate, forţele proprii îşi concentrează elementele tari împotriva punctelor slabe ale
inamicului, pot evita sau contracara acţiunile acestuia, prin măsuri şi acţiuni preventive care îl
devansează şi pun pe inamic în faţa faptului împlinit.
Agilitatea comandanţilor, a comandamentelor (statelor majore), exprimată în capacitatea
acestora de a realiza concen-trarea rapidă şi repetată a forţelor proprii în locuri unde inamicul nu se
aşteaptă şi (sau) este mai slab, permite unor forţe mai mici să dezorienteze şi să fragmenteze, să
provoace reacţii întârziate, necoordonate şi incomplete şi să înfrângă forţe superioare.
Un efect devastator asupra agilităţii unităţii îl au divergenţele (contradicţiile) scăpate de sub
control. Deşi eliminarea completă a acestora este greu de realizat, comandantul poate acţiona pentru
reducerea acestora prin cunoaşterea permanentă şi temeinică a situaţiei, luarea deciziilor la timp şi
în cunoştinţă de cauză şi prin acţiune hotărâtă în orice împrejurare.
Pentru creşterea agilităţii forţelor din subordine, coman-dantul trebuie să ia din timp măsuri
pentru cunoaşterea situaţiei forţelor proprii şi ale inamicului, anticiparea schimbărilor din mediul de
acţiune şi pentru perceperea şi surprinderea celor mai mici modificări intervenite. El combină toate
aceste măsuri cu flexibilitatea şi capacitatea întregului personal din subordine de a reacţiona cu
rapiditate, în limitele concepţiei eşalonului superior, la orice schimbare de situaţie.
Adâncimea presupune extinderea operaţiilor în timp şi spaţiu, în întreaga zonă de
responsabilitate, inclusiv sub aspectul resurselor utilizate şi a scopului urmărit. Extinderea
operaţiilor variază în funcţie de eşalon şi de limitările (restricţiile) impuse comandanţilor. Adâncimea
permite comandanţilor să menţină ritmul operaţiilor şi să exploateze cu eficienţă toate resursele
disponibile.
Pentru realizarea adâncimii operaţiei, comandantul trebuie să prevadă şi să anticipeze cursul
acesteia, astfel încât inamicul să poată fi angajat cu succes, simultan pe întreaga adâncime a
spaţiului de luptă.
În scopul realizării adâncimii operaţiei, comandantul execută următoarele activităţi: îşi
procură informaţiile necesare în vederea influenţării operaţiilor în toată zona sa de responsabilitate;
ia în calcul influenţa spaţiului asupra operaţiei, stabilind până unde se poate extinde aceasta şi care
va fi lungimea liniilor de comunicaţie (aprovizionare) proprii şi ale inamicului; are în vedere efectul
adâncimii asupra densităţii forţelor pe toată lungimea şi lărgimea zonei de responsabilitate;
determină raza eficace a cercetării, sprijinului de foc, logisticii şi apărării aeriene cu baza la sol
proprii; urmăreşte mişcările şi activităţile inamicului şi ia măsuri pentru protejarea forţelor proprii
în zona de responsabilitate, folosind toate forţele şi mijloacele la dispoziţie; foloseşte manevra,
focul şi forţele speciale pentru ca, în cooperare cu unităţile din compunerea Forţelor Aeriene şi a
Forţelor Navale participante la operaţie, să atace inamicul în cele mai neaşteptate momente, locuri şi
modalităţi.
Succesul extinderii operaţiilor în toată zona de responsa-bilitate determină menţinerea unui
ritm înalt al ofensivei şi asigură mobilitatea apărării, impunând inamicului să lupte în termenii
stabiliţi de către comandantul forţelor proprii.
Prin angajarea inamicului pe toată adâncimea dispozi-tivului, folosind focul şi executarea de
atacuri asupra flancurilor şi spatelui acestuia, comandantul îi limitează libertatea de acţiune,
determinând scăderea flexibilităţii şi rezistenţei acestuia, îi dezorganizează comanda şi, ceea ce este
cel mai important, previne impactul pe care operaţiile inamicului îl pot avea asupra forţelor proprii.
Comandantul trebuie să adapteze continuu efortul principal, pentru a exploata situaţiile
favorabile şi a muta operaţia în adâncimea dispozitivului inamicului, menţinând în permanenţă
rezerva pregătită pentru a interveni în situaţiile neprevăzute.
În operaţiile de stabilitate şi de sprijin, comandantul utilizează toate resursele pentru a
extinde operaţiile în timp şi spaţiu, în toată zona de responsabilitate, în vederea asigurării
controlului mediului de acţiune şi a condiţiilor în care se rezolvă problemele specifice.
Comandantul trebuie să aibă o viziune largă asupra operaţiilor simultane şi a etapelor succesive ale
acestora, care conduc către rezultate pe termen lung şi să înţeleagă că atingerea obiectivelor
imediate nu este întotdeauna relevantă pentru realizarea obiectivului final. El trebuie să anticipeze
situaţiile viitoare şi să ia decizii privind modul de coordonare a acelor operaţii în adâncime care
conduc spre îndeplinirea misiunii.
Sincronizarea reprezintă încadrarea operaţiilor în timp şi spaţiu, în vederea concentrării
eforturilor în punctele importante şi are ca rezultat masarea efectelor combinate ale puterii de luptă
în momentele şi locurile decisive.
Comandantul urmăreşte ca, prin sincronizarea acţiunilor proprii, să-şi asigure o putere de
luptă superioară în punctul şi momentul în care vrea să obţină un avantaj decisiv asupra inamicului.
Unele activităţi pe care comandantul le sincronizează în cadrul operaţiilor (bruierea emisiilor
electronice, neutralizarea apărării aeriene cu baza la sol a inamicului şi lovirea rezervelor acestuia)
pot avea loc înainte de momentul decisiv, în puncte situate la mari distanţe unul faţă de altul. Deşi
separate în timp şi spaţiu, aceste operaţii trebuie sincronizate astfel încât efectele lor combinate să
fie resimţite în momentele şi locurile decisive.
Sincronizarea impune o coordonare precisă a forţelor, mijloacelor şi activităţilor în cadrul
unei operaţii, simultan cu vizualizarea consecinţelor acţiunilor şi a succesiunii necesare a acestora,
pentru a amplifica la maxim efectele favorabile urmărite.
Sincronizarea presupune o exprimare clară a intenţiei comandantului la toate eşaloanele,
realizându-se mai întâi la nivelul mental al comandantului şi apoi în planificarea şi coordonarea
propriu-zisă a deplasărilor, focului şi altor operaţii de sprijin. În acest scop, comandamentul trebuie
să înţeleagă întocmai intenţia comandantului, pentru a fi în măsură să o pună în practică, sub aspectul
sincronizării tuturor acţiunilor presupuse de aceasta.
Multilateralitatea reflectă abilitatea unităţilor de a face faţă celor mai diverse cerinţe ale
misiuni. Multilateralitatea presupune capacitatea de a opera în toată gama operaţiilor la nivel
strategic, operativ şi tactic; de a executa o diversitate de operaţii, simultan sau succesiv; de a
schimba, la nevoie, direcţia principală de efort; de a adapta structura forţelor şi a trece cu rapiditate
şi eficienţă de la o misiune la alta de la misiuni specifice luptei armate la operaţii de stabilitate şi de
sprijin şi invers. Garanţia multilateralităţii o constituie disciplina unităţilor, un înalt nivel de instruire a
acestora, conducerea adecvată, echiparea şi dotarea forţelor, la cele mai înalte standarde, precum şi
o înaltă competenţă într-o varietate de misiuni şi capacităţi (deprinderi, priceperi etc.).
Disciplina constituie un factor determinant al puterii de luptă a Forţelor Terestre. Rigorile
războiului cer militarilor rezistenţă fizică şi mentală, executarea fără ezitare a misiunilor şi ordinelor
şi un puternic spirit de echipă. Condiţiile dificile în care acţionează militarii pe câmpul de luptă
(anxietatea, oboseala, frigul sau căldura în exces, umezeala, noroiul, lipsa condiţiilor minime de
igienă) nu trebuie să ducă la scăderea disciplinei şi diminuarea hotărârii fiecărui luptător de a-şi
îndeplini misiunea.
Pe timpul desfăşurării operaţiilor, disciplina cere coman-danţilor şi trupei să evite
distrugerile inutile, să respecte regulile de angajare şi legile naţionale şi internaţionale din domeniul
dreptului umanitar, al dreptului războiului şi al protecţiei mediului.
Pregătirea, exemplul personal, comportamentul, grija şi loialitatea comandantului faţă de
subordonaţi contribuie semni-ficativ la obţinerea victoriei pe câmpul de luptă.
Înţelegerea corectă, de către comandanţi, a misiunii unităţii şi a intenţiei eşalonului superior
determină luarea oportună a celor mai adecvate măsuri pentru protejarea forţelor proprii şi
contribuie în mod semnificativ la diminuarea pierderilor.
3
Teatrul de operaţii corespunde nivelului strategic, zona de operaţii – nivelului operativ şi celui tactic; în continuare, în
prezenta doctrină vom folosi expresia zonă de responsabilitate cu sensul general de spaţiu de desfăşurare a opera-ţiilor de
orice nivel, mai puţin atunci când se face referire expresă la un anumit nivel al acestora.
Teatrul de operaţii cuprinde una sau mai multe zone de operaţii delimitate geografic,
precum şi zona interioară (când operaţiile se desfăşoară pe teritoriul naţional), incluzând şi spaţiul
aerian de deasupra acestora.
În cadrul zonei de operaţii de nivel operativ, comandantul acesteia poate stabili, în funcţie de
situaţie, un număr de zone de operaţii de nivel tactic. Zona de operaţii trebuie să aibă o mărime şi o
formă adecvate, astfel încât aceasta să permită comandantului îndeplinirea misiunii, asigurarea
protecţiei forţelor şi integrarea acţiunilor forţelor şi mijloacelor la posibilităţile lor maxime.
Comandantul învestit cu responsabilitatea operaţiilor, atât în cadrul teatrului, cât şi în cel al zonei de
operaţii, are autoritatea deplină privind integrarea, controlul şi sincronizarea în timp şi spaţiu a
priorităţilor şi efectelor urmărite prin acţiunile forţelor din subordine, în concordanţă cu intenţia şi
concepţia comandantului eşalonului superior.
Zona interioară (de administrare militară temporară) este gestionată de o structură de
conducere de sine-stătătoare din compunerea comandamentului care planifică şi conduce operaţiile
militare în cadrul teatrului şi care subordonează, în temeiul legii, structuri militare teritoriale, de
pază şi ordine publică, informative, instituţii publice şi private cu atribuţii şi obligaţii la campanie,
în scopul autogenerării progresive şi oportune a capacităţii operaţionale, asigurării protecţiei
forţelor, folosirii elementelor de infrastructură, asigurării funcţionalităţii instituţiilor publice
constituţionale şi (sau) administrării militare temporare a unor spaţii.
Spaţiul de luptă este volumul fizic în care acţionează (reacţionează) cu mijloace specifice
(violente) două forţe opuse. Dimensiunile spaţiului de luptă depind de posibilităţile forţelor şi
mijloacelor aflate la dispoziţia comandantului de a descoperi şi angaja inamicul.
Spaţiul de luptă conţine zona de responsabilitate a forţelor proprii care sunt sau pot fi
angajate împotriva inamicului (inclusiv a celorlalte categorii de forţe armate şi a forţelor
multinaţionale implicate sau cu care se cooperează), dar nu se limitează la aceasta. El nu este
repartizat de către eşalonul superior şi se poate extinde până dincolo de zona de responsabilitate a
unităţii.
Percepţia adecvată a spaţiului de luptă îl ajută pe comandant să-şi formeze o viziune clară
asupra modului de dominare a inamicului şi să-şi protejeze forţele proprii prin înţelegerea
aspectului tridimensional al câmpului de luptă şi a dimensiunilor operative ale timpului, ritmului,
adâncimii şi sincronizării în operaţiile militare.
Cu cât eşalonul este mai mare, cu atât creşte complexitatea şi varietatea spaţiului de luptă. La
eşaloanele tactice, spaţiul de luptă este determinat de bătaia armamentului din dotare şi de terenul în
care se desfăşoară operaţiile. Comandanţii eşaloanelor strategice (operative) îşi extind viziunea asupra
spaţiilor de luptă însumate ale marilor unităţi din subordine, cu sistemele aeriene şi terestre de
cercetare-lovire, sistemele navale şi alte mijloace repartizate sau care acţionează în folosul lor.
Unitatea efortului este esenţială pentru integrarea şi succesul operaţiilor într-un anumit
spaţiu de luptă. Utilizarea efectelor mijloacelor de luptă este mult mai importantă decât apartenenţa
acestora la o structură organizaţională sau alta. În acest sens, spaţiul de luptă a două unităţi vecine
se poate suprapune atunci când comandanţii acestora găsesc o modalitate de folosire a mijloacelor
proprii în avantajul reciproc.
Spaţiul de luptă conţine o zonă de influenţă şi o zonă de interes. Zona de influenţă reprezintă
spaţiul geografic în care comandantul poate interveni în mod direct în desfăşurarea operaţiei prin
utilizarea forţelor luptătoare sau a sprijinului de foc aflate, în mod normal, la dispoziţia sa. Ea
include zona de operaţii a unităţii. Zona de interes reprezintă zona aflată în atenţia comandantului,
incluzând zona de influenţă şi spaţiul adiacent acesteia, care conţine elemente ce pot afecta
desfăşurarea operaţiei şi îndeplinirea misiunii.
În cadrul unui teatru de operaţii pot avea loc simultan mai multe operaţii (terestre, aeriene,
navale şi în domeniul informaţional), a căror integrare este realizată prin planul operaţiei de nivel
strategic. În cadrul aceleiaşi operaţii majore cu caracter integrat, o mare unitate poate fi în ofensivă
şi alta în apărare, iar celelalte protejează căile de comunicaţie sau sosesc în teatru.
În scopul integrării tuturor operaţiilor din spaţiul de luptă, comandantul (comandantul
forţei întrunite) trebuie să realizeze o vizualizare completă a acestuia, pentru a determina relaţia
dintre forţele proprii, pe de o parte şi dintre acestea şi inamic, pe de altă parte, raportate la factorul
timp şi resurse, având în vedere obiectivul final al operaţiei.
După stabilirea scopului (obiectivului final) şi a relaţiilor dintre activităţi în spaţiul de luptă,
comandantul decide cum să desfăşoare operaţiile (de front, în adâncime, în spaţiul aerian şi
informaţional aferente zonei sale de responsabilitate) pentru a realiza concordanţa cu estimările sale
asupra factorilor MIFT-TC (misiune; inamic; forţe proprii, inclusiv forţele de sprijin disponibile;
teren, inclusiv starea vremii; timpul la dispoziţie; consideraţii privind populaţia civilă din zonă).
Operaţiile terestre duse într-un anumit spaţiu de luptă sunt percepute ca o acţiune integrată
şi unitară şi se structurează după locul în care se desfăşoară, astfel: operaţii la contact, operaţii în
adâncime şi operaţii în spate. Integrarea şi sincronizarea operaţiilor în adâncime, la contact şi în spate
este o activitate complexă, ce presupune o înţelegere clară a intenţiei coman-dantului şi stimularea
iniţiativei, atât din partea comandamentului cât şi a subordonaţilor. Succesul integrării şi sincronizării
opera-ţiilor în adâncime, la contact şi în spate are un rol determinant în atingerea obiectivului final
stabilit.
Operaţiile la contact cuprind acţiunile desfăşurate de către forţele ce se confruntă nemijlocit
cu inamicul şi includ atât lupta acestor forţe, cât şi cea a rezervelor tactice aflate la dispoziţia
comandanţilor respectivi.
Scopul operaţiilor la contact este diminuarea puterii de luptă a inamicului prin anihilare
fizică sau capturare. Operaţiile la contact asigură obţinerea victoriei şi au de regulă, rolul decisiv în
finalizarea misiunii. Operaţiile la contact, de regulă, cuprind: lupta nemijlocită; mascarea; manevra;
sprijinul de luptă şi sprijinul logistic pentru forţele aflate în contact cu inamicul. Operaţiile la
contact ale eşalonului superior includ operaţiile în adâncime, la contact şi în spate ale unităţilor
subordonate.
În operaţiile la contact, acţiunile rapide, violente şi simultane au şanse mult mai mari de
succes decât cele secvenţiale sau staţionare. În această situaţie comandantul trebuie să aibă în
vedere menţinerea unei rezerve puternice pentru: exploatarea succesului neprevăzut; revenirea
dintr-o situaţie grea creată pe neaşteptate; fixarea adecvată a inamicului prin operaţii în adâncime.
Forţele Terestre reprezintă singura categorie de forţe ale armatei care poate realiza
dominaţia asupra terenului prin operaţii la contact, utilizând efectele de durată ale acestora în
câmpul de luptă.
În operaţiile la contact, comandantul trebuie să aibă în vedere riscul foarte ridicat al acestora
pentru forţele proprii. În acest scop, se impune alegerea corectă a timpului şi locului de acţiune,
precum şi concentrarea forţelor numai când este absolută nevoie şi pentru rezultate decisive,
utilizându-se cu prioritate concentrarea efectelor.
Operaţiile în adâncime sunt duse împotriva inamicului dispus dincolo de zona operaţiilor la
contact. Ele se execută la toate eşaloanele prin comandă, trageri şi manevră şi, în timp, extind
spaţiul de luptă până la limita maximă a posibilităţilor proprii. Executarea acestora cu succes
facilitează obţinerea victoriei şi contribuie la protecţia forţei.
Operaţiile în adâncime urmăresc anihilarea puterii de foc a inamicului, dezorganizarea
conducerii, împiedicarea aprovizionării şi slăbirea moralului acestuia. Atacul forţelor inamicului în
adâncime îl întârzie, îi divizează forţele, îi diminuează puterea de luptă şi-i grăbeşte înfrângerea.
Afectând forţele propriu-zise ale inamicului, libertatea de acţiune, coerenţa şi ritmul acţiunilor
acestuia, operaţiile în adâncime asigură forţelor proprii posibilitatea de a alege locul, timpul şi
modalitatea de desfăşurare cu succes a operaţiilor la contact.
Puterea de lovire are un rol esenţial în executarea operaţiilor în adâncime, în special dacă
este aplicată sincronizat cu manevra. Unităţile de paraşutişti, aeromobile şi cele blindate asigură
Forţelor Terestre capacitatea de a pătrunde în adâncimea câmpului de luptă pentru a cuceri anumite
obiective şi a distruge acele componente de bază ale puterii de luptă a inamicului a căror angajare
cu alte mijloace ar fi prea costisitoare.
Manevra în adâncime organizată de către eşalonul superior se finalizează de regulă, cu
operaţii la contact pentru eşalonul care o execută nemijlocit.
În operaţiile întrunite (multinaţionale), succesul manevrei în adâncime impune sincronizarea
mijloacelor de sprijin organice ale Forţelor Terestre cu cele ale celorlalte categorii de forţe ale
armatei sau ale forţelor aliate.
Operaţiile în spate extind dimensiunile spaţiale ale acţiunilor unei unităţi (mari unităţi) şi
asigură resursele necesare ţinerii sub control a ritmului acestora, având drept scop principal asigurarea
libertăţii de acţiune a grupărilor angajate la contact, prin protecţia şi susţinerea acestora, precum şi
posibilitatea executării manevrei de către forţele neangajate în operaţie (având în vedere intenţia şi
concepţia comandantului pentru operaţiile la contact şi a celor în adâncime în curs de desfăşurare şi
viitoare).
Prin operaţiile în spate, comandantul asigură controlul deplin al întăririlor şi înlocuirilor, al
rotirii, reconstituirii şi regenerării forţelor. La nivel tactic, operaţiile în spate sporesc posibilităţile
comandantului de a influenţa ritmul acţiunilor, ajutându-l să exploateze, fără întârziere, orice situaţie
favorabilă. La celelalte eşaloane, comandantul trebuie să aibă în vedere faptul că, atât protecţia
forţelor şi a celorlalte elemente dispuse în spate, cât şi susţinerea grupărilor luptătoare aflate în
contact cu inamicul sunt influenţate de distanţele mari existente între cele două zone.
Principalele acţiuni desfăşurate în cadrul operaţiilor în spate sunt: primirea, concentrarea,
deplasarea şi asigurarea securităţii forţelor nou sosite în zona de responsabilitate; redislocarea
forţelor aflate în afara contactului cu inamicul; stabilirea şi protejarea bazelor de aprovizionare-
evacuare; stabilirea, întreţinerea şi protejarea căilor de comunicaţie; sprijinirea şi protejarea
populaţiei şi a instalaţiilor (obiectivelor) civile aflate în zona de responsabilitate.
Comandantul trebuie să aibă permanent în vedere faptul că forţele şi mijloacele dispuse în
spate constituie obiective pentru operaţiile în adâncime ale inamicului. Pentru protecţia acestora, el
trebuie să folosească atât mijloacele active, cât şi pe cele pasive. Comandantul instruieşte şi asigură
unităţile ce duc operaţii în spate, pentru a fi în măsură să se apere împotriva celor mai importante
ameninţări. Aceste forţe sunt prevenite despre pericolul atacului inamicului asupra zonei operaţiilor
în spate, fiind gata, atât psihologic cât şi fizic, pentru a face faţă oricărei situaţii. Comandantul ia
măsuri pentru a respinge acţiunile de acest gen ale inamicului, fără a afecta semnificativ operaţiile
la contact.
Sistemele de operare (funcţiunile de luptă) reprezintă instrumentele principale aflate la
dispoziţia comandantului, pe care acesta le integrează şi coordonează în operaţie, pentru
sincronizarea efectelor acestora în timp, spaţiu şi scop. Acestea sunt: informaţiile; manevra;
sprijinul de foc; apărarea aeriană cu baza la sol; mobilitatea şi protecţia; logistica; comanda şi
controlul. Sincronizarea forţelor şi a efectelor acţiunii lor în întreaga zonă de responsabilitate impune,
din partea coman-danţilor, analiza operaţiilor prin prisma funcţiunilor de luptă existente la fiecare
nivel al acestora.
Informaţiile au rol decisiv în asigurarea securităţii şi protecţiei forţelor, pentru realizarea
unei planificări temeinice a operaţiei şi inducerea în eroare a inamicului. Prin acţiuni specifice
fiecărui eşalon, comandanţii obţin şi analizează datele şi informaţiile privind inamicul şi mediul de
desfăşurare a operaţiei. Procurarea, prelucrarea şi sintetizarea informaţiilor asupra câmpului de
luptă, înainte de începerea operaţiei, este vitală pentru succesul acesteia. Realizarea unei imagini
exacte a câmpului de luptă impune conducerea centralizată a procesului de procurare a
informaţiilor, desfăşurarea simultană a acestuia la toate eşaloanele şi difuzarea oportună a datelor
prin sistemul informaţional.
Acţiunile pentru procurarea de informaţii impun utilizarea tuturor forţelor şi mijloacelor aflate
la dispoziţia comandantului. Aceste forţe şi mijloace includ: unităţile (subunităţile) aflate în contact
nemijlocit cu inamicul; unităţile şi subunităţile specializate (de la forţele luptătoare şi din cele de
sprijin); patrulele şi grupurile de cercetare; ofiţerii de legătură repartizaţi la alte unităţi; cercetarea
aeriană; cercetarea navală (în zonele maritime şi fluviale).
În operaţiile militare, sistemul informaţional al Forţelor Terestre beneficiază de sprijinul
specific asigurat de eşalonul superior, în special înainte de dislocarea forţelor în zona de
responsabilitate, dar şi după aceea. Populaţia locală şi organizaţiile guvernamentale (neguvernamentale)
constituie o sursă importantă de informaţii.
Sistemul informaţional asigură comandantului informaţiile necesare utilizării eficiente a
forţelor disponibile şi furnizează comandamentului date de specialitate pentru a fundamenta şi pune
în aplicare concepţia operaţiei. Informaţiile furnizate coman-dantului, în scopul facilitării procesului
luării deciziei, trebuie să fie clare, concise, relevante şi oportune. Sistemul informa-ţional trebuie să
maximizeze şi sincronizeze sprijinul oferit comandantului şi, în acelaşi timp, să rezolve cât mai
multe din cerinţele puse în faţa acestuia. Comandantul direcţionează efortul informaţional prin
stabilirea clară a cerinţelor prioritare de informaţii, exploatând la maxim posibilităţile forţelor şi
mijloacelor la dispoziţie.
Manevra, ca sistem de operare, este folosită pentru crearea condiţiilor necesare succesului
operaţiei, prin deplasarea forţelor în raport cu inamicul, astfel încât să-l pună pe acesta într-o poziţie
nefavorabilă. În procesul de transpunere a deciziei în planul de operaţie, comandantul stabileşte
priorităţile şi interdependenţele dintre manevră şi celelalte funcţiuni de luptă.
Sprijinul cu foc este un element decisiv în obţinerea succesului în lupta armată şi constă în
acţiunea simultană şi coordonată a mijloacelor de lovire terestre, navale , aeriene şi a celor de război
electronic, pentru a susţine operaţiile, atât la eşaloanele de nivel strategic şi operativ, cât şi la cele
de nivel tactic. El se realizează prin integrarea şi sincronizarea tragerilor şi efectelor acestora pentru
a întârzia, dezorganiza sau nimici forţele şi mijloacele, sistemele de operare şi instalaţiile inamicului
în procesul de îndeplinire a obiectivelor strategice, operative şi tactice. Comandantul asigură şi
răspunde de: stabilirea priorităţilor; coordonarea, utilizarea eficientă şi integrarea completă a
mijloacelor de foc subordonate, primite în sprijin (ca întărire) de la eşalonul superior (vecini);
descoperirea şi determinarea elementelor de dispozitiv ale inamicului; repartizarea mijloacelor de
tragere; lovirea obiectivelor; evaluarea efectelor focului şi realizarea concordanţei acestuia cu concepţia
operaţiei.
Apărarea aeriană cu baza la sol în cadrul zonei de responsabilitate, asigură protecţia
forţelor şi mijloacelor proprii faţă de atacul aerian al inamicului, şi cuprinde totalitatea acţiunilor şi
măsurilor active şi pasive executate în vederea anihilării/respingerii sau reducerii eficienţei
acţiunilor aero-navelor, rachetelor şi mijloacelor aeriene fără pilot ale acestuia.
Apărarea aeriană cu baza la sol desfăşurată de către Forţele Terestre reprezintă o parte a
apărării aeriene a teatrului de operaţii şi sunt executate, în principal, de către unităţile specializate
(artileria şi rachetele antiaeriene), dar şi de celelalte categorii de forţe din structura unităţilor
interarme.
Comandantul grupării intercategorii de forţe, prin comandantul (şeful) apărării aeriene,
integrează posibilităţile de apărare aeriană ale tuturor categoriilor de forţe participante la operaţie şi
stabileşte, pe baza cererilor acestora, regulile de angajare şi procedurile4 de control al spaţiului
aerian pentru întregul teatru. Controlul operativ (OPCON) al acţiunilor de apărare aeriană cu baza la
sol se execută în sistem întrunit, din Centrul de Operaţii Aeriene, organizat în cadrul
Comandamentului Operaţional Aerian Principal, iar controlul tactic (TACON) se exercită din
centrele de control şi raportare organizate la nivelul teatrului de operaţii.
Mobilitatea şi protecţia forţelor contribuie la realizarea libertăţii de manevră şi apărarea
forţelor proprii faţă de efectele acţiunilor armamentului inamicului şi (sau) faţă de adversităţile
naturii. Obţinerea mobilităţii presupune trecerea obstacolelor realizate de inamic, deplasarea în
câmpul tactic, asigurarea viabilităţii drumurilor de luptă, asigurarea trecerii forţelor şi mijloacelor
peste cursurile de apă şi obstacolele existente, precum şi identificarea itinerarelor de ocolire a zonelor
contaminate.
Pentru realizarea contramobilităţii5 unităţile din compu-nerea Forţelor Terestre nimicesc prin
trageri forţele şi mijloacele inamicului, folosesc mascarea cu aerosoli, instalează baraje genistice
(explozive, neexplozive şi mixte), execută lucrări de distrugeri şi beneficiază de acţiunile similare
executate de către Forţele Speciale, Forţele Aeriene şi Forţele Navale.
Acţiunile active de protecţie se realizează prin apărarea aeriană cu baza la sol, siguranţa
nemijlocită şi apărarea apropiată a elementelor de dispozitiv şi a instalaţiilor, combinate cu baraje
genistice (explozive şi mixte) şi lucrări de distrugeri, iar cele pasive se referă la: inducerea în eroare,
protecţia informaţiilor, dispersarea forţelor şi mijloacelor, întrebuinţarea barajelor genistice neexplozive
şi fortificaţiilor de campanie, apărarea NBC.
Logistica Forţelor Terestre încorporează o varietate de specialităţi tehnice şi activităţi
funcţionale incluzând sprijinul şi susţinerea logistică, precum şi folosirea infrastructurii disponibile din
4
Totalitatea măsurilor şi activităţilor specifice executate succesiv pentru a ajunge la o decizie (pentru a îndeplini o
decizie).
5
Măsuri şi acţiuni de interzicere şi limitare a mobilităţii inamicului.
zona de responsabilitate. Prin sprijinul logistic, forţele sunt asigurate din punct de vedere material şi
al asistenţei, urmând fluxul surse de aprovizionare – militarii aflaţi în contact cu inamicul, în
vederea desfăşurării cu succes a operaţiei. În procesul de planificare şi conducere, comandantul ţine
cont de cerinţele logisticii, având în vedere că importanţa acesteia creşte odată cu nivelul operaţiei.
Comanda şi controlul reprezintă arta conducerii şi luării deciziei prin exercitarea autorităţii
militare a comandantului pentru planificarea, conducerea, coordonarea şi controlul forţelor participante
la operaţie şi include: deţinerea neîntreruptă a controlului operaţiei; vizualizarea situaţiei curente şi
de perspectivă, în vederea formulării concepţiei pentru trecerea de la operaţia curentă la cea
viitoare, cu pierderi cât mai mici; stabilirea misiunilor forţelor subordonate; stabilirea priorităţilor şi
repartiţia forţelor, mijloacelor şi resurselor; alegerea locurilor şi momentelor optime pentru acţiune;
motivarea subordonaţilor înainte şi pe timpul desfăşurării operaţiei; stabilirea modalităţii şi a
momentului modificării planurilor pe timpul operaţiei.
Comandantul influenţează hotărâtor obţinerea victoriei în operaţiile militare, în principal
prin: repartizarea misiunilor; alocarea resurselor; evaluarea şi asumarea riscurilor; revederea
planurilor pe timpul desfăşurării operaţiei; angajarea rezervelor; cunoaşterea şi înţelegerea nevoilor
subordonaţilor, precum şi dirijarea şi motivarea acestora pentru scopul urmărit.
Comandantul este în permanenţă împreună cu subordo-naţii, împărtăşeşte cu ei greutăţile,
bucuriile şi necazurile, gândeşte şi acţionează fără întrerupere pentru îndeplinirea misiunii în timp
scurt, cu minimum de pierderi. Fiind mai mult artă decât ştiinţă, comanda operaţiei este direcţionată
frecvent de intuiţie şi de experienţa dobândită prin practică şi studiu.
Flexibilitatea actului de comandă asigură libertatea de acţiune necesară pentru îndeplinirea
misiunii proprii fără sau cu minimum de orientare şi control din partea eşalonului superior, în
special atunci când comandantul nu poate comunica cu comandantul său nemijlocit. Pentru
comandantul unităţii angajate nemijlocit în operaţie, nevoia de flexibilitate a actului de comandă este
mai mare, întrucât acesta nu dispune permanent de o coordonare continuă din partea eşalonului
imediat superior şi nu poate asigura propriului comandament (structurilor subordonate) îndrumarea
detaliată necesară.
Pentru realizarea flexibilităţii actului de comandă, atât comandantul unităţii cât şi subordonaţii
săi trebuie să-şi însuşească concepţia comandantului (şefului) nemijlocit şi să cunoască intenţia
eşaloanelor superioare cu două trepte mai sus.
CAPITOLUL 3
MANEVRA ÎN OPERAŢIILE
DE NIVEL OPERATIV
Concluziile şi învăţămintele desprinse în urma desfăşurării unor conflicte militare de mai mare
sau mai mică intensitate şi arie de cuprindere, au condus la noi evaluări şi aprecieri cu privire la
modalităţile acţionale, la ponderea unor forme şi procedee de luptă precum şi la utilizarea manevrei
în toate mediile de confruntare.
Specialiştii militari, şi nu numai aceştia, acordă spaţii mari în literatura de specialitate,
analizând şi reanalizând manevra, ca un ansamblu de acţiuni şicombinaţii, care conduc la
eficientizarea luptei, cât şi ca modalitate de suplinire a unei inferiorităţi temporale şi zonale în
confruntarea cu un agresor superior în forţe şi mijloace atât calitativ cât şi cantitativ.
Astfel, manevra este definită ca fiind ,,un ansamblu de acţiuni şi combinaţii prin care se
realizează gruparea oportună şi avantajoasă a forţelor şi mijloacelor, în scopul executării unor
lovituriputernice aupra inamicului sau respingerii loviturilor acestuia”BT...6 sau „deplasarea
organizată şi rapidă a unor unităţi militare, pentru a lovi pe adversar sau pentru a respinge lovitura
lui”7.
Există autori care apreciază că manevra constă în ,,realizarea celei mai corespunzătoare
grupări de forţe şi mijloace în compunerea căreia intră trupe aparţinând forţelor armate/.../ deplasarea
organizată, rapidă şi în ascuns a acesteia şi punerea sa într-o situaţie favorabilă pentru a executa
lovituri hotărâtoare asupra inamicului sau pentru a face faţă loviturilor sale”8.
Considerând că manevra este un principiu al luptei, aceasta a fost definită ca „un ansamblu
complex de acţiuni prin care se realizează cea mai corespunzătoare grupare de forţe şi mijloace /.../
în locul şi la timpul stabilit şi punerea ei într-o situaţie favorabilă faţă de inamic, în scopul
executării unei lovituri hotărâtoare asupra agresorului, nimicirii forţelor sale sau respingerii
acţiunilor acestuia, cât şi sustragerii forţelor noastre de sub loviturile lui”9.
Din analiza altor definiţii, reiese clar ideea creării „situaţiei favorabile” prin adoptarea
diferitelor forme de manevră. Astfel unii autori au definit manevra ca „... totalitatea combi-naţiilor şi
dispoziţiunilor luate de comandantul superior pentru totalitatea armatei sau părţi importante, în aşa
condiţiuni, încât bătălia ce se va angaja să aibe şanse de reuşită pentru noi“10.
Din analiza acestor definiţii, cât şi a altora existente în literatura de specialitate rezultă că
manevra cuprinde un ansamblu complex de acţiuni ce se execută pentru crearea unor condiţii
favorabile realizării scopurilor operaţiilor, bătăliilor şi luptelor.
Manevra constă în „deplasarea forţelor şi mijloacelor în scopul aplicării favorabile a puterii
de luptă a acestora în timp şi spaţiu pentru a obţine un avantaj în raport cu inamicul”11.
Manevra este un principiu al luptei armate, alături de libertatea de acţiune, definirea clară a
obiectivului (misiunii), economia de forţă (forţe şi mijloace), concentrarea efortului la locul decisiv
şi la momentul potrivit, unitatea comenzii, surprin-derea inamicului, securitatea acţiunilor şi trupelor,
simplitatea planurilor şi a ordinelor. Între aceste principii există o strânsă corelaţie, fiecare dintre ele
având o pondere însemnată în desfăşurarea cu succes a luptei armate deci şi a operaţiilor.
Privită sub acest aspect, s-ar putea crea unele confuzii în ceea ce priveşte manifestarea
manevrei în câmpul tactic, operativ şi strategic. Prin urmare vom face unele precizării cu privire la
locul manevrei în cadrul confruntărilor militare violente, adică a luptei armate.
3.1.2. Manevra – componentă a luptei armate
6
Dicţionar militar, Editura Saka, Chişinău, 1994, p.215.
7
Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p.520.
8
Anghel I., Manevra în luptă, Editura Militară, Bucureşti, 1977, p.17.
9
Arsenie V., Principii ale luptei armate în războiul întregului popor, Editura Militară, Bucureşti, 1987, p.211.
10
Tenescu Florea, Cunoştinţe generale asupra războiului întregului popor, Editura Militară, Bucureşti, 1921, p.210.
11
Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art. 81.
propuse etc. Ea decide, în ultimă instanţă fizionomia luptei armate, şi va conduce în mod sigur la
măsuri şi acţiuni de eficientizare a ripostei care nu pot fi concepute şi aplicate fără o manevră
judicios concepută, planificată şi executată în timp şi spaţiu, în toate mediile confruntării militare.
Prin urmare, manevra nu poate şi nici nu trebuie situată în afara acesteia, ea se regăseşte în
ansamblul elementelor de bază ale puterii de luptă a oricărei grupări operaţionale. Condu-cerea,
puterea de lovire, manevra şi protecţia sunt elemente de bază ale puterii armate, care adaptate,
combinate, aplicate şi susţinute potrivit situaţiilor concrete, creează „capacitatea şi priceperea de a
lupta şi decid deznodământul campaniilor, operaţiilor şi luptelor”12.
Într-una din lucrările sale –Manevra strategică. Bătălia – maiorul Ioan Cernăianu sublinia ideea
unui „echilibru comparativ datorită factorului manevră. Realizarea acestuia va permite obţinerea
superiorităţii pe un anumit punct şi într-un anumit moment, prin jocul masei de manevră“13.
Manevra este deci una din modalităţile acţionale prin care comandantul impune unde, când
şi în ce condiţii se va desfăşura lupta. Ea subliniază gradul înalt al mobilităţii în concepţie şi
acţiune, ritmul şi dinamismul acţiunii militare.
Concepută şi desfăşurată după un plan realist, cu o analiză temeinică a factorilor care o
condiţionează, poate duce la obţinerea surprinderii, dezorganizarea echilibrului în favoarea trupelor
proprii, amplificarea succesului şi a protecţiei eficiente a forţelor proprii.
12
Ibidem, art.73.
13
Cernăianu Ion, Manevra strategică. Bătălia, Tipografia Husveth Hoffer, Lugoj, 1989, p.27.
14
Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art.81.
15
Dicţionar militar, Editura Saka, Chişinău, 1994, p.80.
timp, anotimp şi stare a vremii.
0 ridicată capacitate de manevră presupune o logistică asigurată în limitele maxim - necesare
atât în pregătirea manevrei cât şi pe timpul executării acesteia.
Executarea manevrei în secret presupune protecţia tuturor datelor şi informaţiilor cu privire la
pregătirea şi executarea manevrei. Aceasta va fi posibilă prin angajarea tuturor factorilor, cu
răspunderi directe în executarea manevrei în proiectarea şi aplicarea unui ansamblu de măsuri şi
acţiuni organizatorice, informaţionale şi tehnice care să nu permită inamicului să descopere forma de
manevră, gruparea destinată pentru executarea acesteia, locul şi timpul de desfăşurare, scopul
(obiectivul) urmărit, sprijinul altor forţe acordat grupării de manevră etc.
Există desigur şi alţi factori care influenţează manevra. Ne-am oprit însă la cei mai
reprezentativi, considerând că analiza lor ar putea permite accesul rapid la evidenţierea altora, cu
implicaţii mai mult sau mai puţin semnificative în pregătirea şi executarea manevrei.
16
Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art.121.
17
Cf. Gândirea militară românească nr.6/1993, p.21.
adâncime spre front, ar putea fi considerată ca o expresie a aplicării principiului concentrării
efortului în locul decisiv şi la momentul potrivit precum şi a economiei de forţe.
Prin această manevră se urmăreşte:
- scoaterea forţelor de pe direcţiile neatacate sau slab atacate şi întărirea apărării pe direcţiile
puternic ameninţate ;
- schimbarea configuraţiei frontului şi a eforturilor apărării;
- închiderea breşelor realizate de inamic în dispozitivul armatei;
- înlocuirea unor forţe care şi-au pierdut capacitatea de luptă;
- limitarea sau oprirea ofensivei inamicului în faţa unui aliniament favorabil din adâncime şi
crearea condiţiilor pentru executarea unor puternice riposte ofensive;
- atragerea inamicului pe direcţii nefavorabile desfăşurării ofensivei în ritm înalt;
- retragerea grupărilor de forţe de sub loviturile puternice ale inamicului;
- reorganizarea apărării pe un aliniament din adâncime;
- producerea de pierderi însemnate şi reducerea ritmului de ofensivă prin hărţuirea permanentă
şi uzarea forţelor agresorului;
Adoptarea acestei forme de manevră ce presupune numeroase acţiuni şi combinaţii,
deplasări şi regrupări, va fi destul de frecventă în războiul de apărare a ţării atât în perioada ripostei
graduale cât şi a ripostei maxime.
Manevra pentru executarea ripostelor ofensive ale parării are drept scop pe lângă constituirea
grupării (grupărilor) destinate executării contraatacului (contraloviturii), punerea acestora într-o
situaţie favorabilă desfăşurării acţiunilor pentru nimicirea, forţelor inamicului. Această manevră
trebuie înţeleasă ca o combinaţie de forme de manevră specifice apărării care se execută nu numai
cu gruparea (grupările) de contraatac (contra-lovitură), ci şi cu alte forţe a căror acţiuni şi activităţi
contribuie la angajarea luptei pe timpul ripostei ofensive.
La această manevră participă mari unităţi din forţele de angajare ulterioară şi rezervă şi chiar
din forţe aflate la contact, unde acţiunile ofensive ale inamicului nu au avut succes sau nu s-au
produs.
Lupta modernă se caracterizează printre altele prin apariţia unor situaţii, din cele mai diverse,
cu elemente caracteristice.
O situaţie în general reprezintă ,,totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat
condiţiile de existenţă şi dezvoltare ale unei activităţi"18, iar condiţia este " împrejurarea de care
depinde apariţia unui fenomen sau care influenţează desfăşurarea unei acţiuni, putând-o frâna sau
stimula"19.
În terminologia militară, o situaţie tactica (şi operativă n.n.) ,,defineşte ansamblul de condiţii
referitoare la spaţiu, timp, misiuni, forţe şi mijloace în care se pregătesc şi se desfăşoară acţiunile de
luptă tactic”20(şi operative n.n.)
Elementele unei situaţii sunt date de inamic, trupe proprii, starea terenului, timp şi anotimp.
Analizând datele despre inamic şi trupe proprii trebuie avut în vedere, forţele, mijloacele, gruparea
acestora în spaţiu, acţiunile întreprinse şi rezultatul lor, capacitatea de luptă, starea morală a
trupelor şi populaţiei etc.
Situaţiile favorabile pot fi prognozate, prefigurate şi chiar unele dintre ele programate în timp
18
Dicţionar explicativ al limbii române, Editura Academiei R.S.R., 1984, p.868.
19
Ibidem, 182.
20
Lexicon militar, Editura Saka, Chişinău, 1994, p.299.
şi spaţiu. Ele sunt urmarea firească a aplicării legilor şi principiilor luptei armate.
Aşa de exemplu, atragerea inamicului pe direcţii favorabile nimicirii acestuia prin contraatac
sau contralovitură poate fi proiectată încă din perioada pregătirii operaţiei, iar măsurile şi acţiunile
pentru realizarea "favorabilului” constituie o permanenţă în actul conducerii marilor unităţi şi
unităţilor.
Pornind de la aceste considerente, putem aprecia că principalele elemente care definesc
situaţiile şi condiţiile favorabile executării manevrei în operaţia de apărare sunt;
- inamicul nu şi-a realizat în totalitate obiectivele propuse prin executarea primei operaţii
aeriene;
- principalele grupări angajate în operaţia ofensivă au înregistrat pierderi mari, pătrunderile
acestuia nu sunt semnifi-cative, iar ritmul de înaintare a fost redus treptat ca urmare a ripostelor
primite în toate mediile;
- dispersarea forţelor şi mijloacelor agresorului ca urmare a organizării luptei în încercuire în
raioane şi obiective aflate în teritoriul ocupat de inamic;
- realizarea unei anumite configuraţii a frontului care permite executarea de către apărător a
unor puternice riposte ofensive pe direcţii concentrice;
- pierderea iniţiativei de către inamic şi trecerea acesteia de partea trupelor proprii;
- apariţia unei "situaţii de echilibru" ce poate fi fructi-ficată de trupele aflate în apărare;
- dezorganizarea treptată şi sistematică a sistemului de conducere şi logistic al agresorului;
- îndeplinirea cu succes a unei manevre ce poate crea condiţii favorabile altei forme,
(mutarea efortului pe direcţii ameninţate, poate conduce la oprirea înaintării inamicului şi crearea
condiţiilor pentru executarea contraloviturii sau contra-atacului);
- condiţii legate de timp, anotimp şi stare a vremii etc.
Situaţiile şi condiţiile favorabile executării manevrei în operaţia de a parare a armatei nu pot fi
decât rezultatul îndeplinirii scopurilor pentru care se angajează marile unităţi şi unităţile acesteia, în
deplină legătură cu condiţiile de teren, timp, anotimp şi stare a vremii.
Orice situaţie favorabilă creată trebuie amplificată prin măsuri şi acţiuni menite a agrava
"situaţia de criză" a inami-cului. În acest fel, orice manevră poate fi executată cu succes, iar
rezultatele ei se pot încadra în parametrii eficienţei proiectate.
21
Regulamentul general al acţiunilor militare, Bucureşti, 1996, art. 148.
în ofensivă sub urmă-toarele forme: „învăluire, întoarcere, lovitura frontală, lovitura în adâncime şi
lovitura pe direcţii convergente”22.
Învăluirea este forma de manevră frecvent utilizată în operaţia ofensivă deoarece este
considerată deosebit de eficientă în confruntarea cu un agresor puternic. Ea va fi adoptată mai ales
atunci când dispozitivul inamicului prezintă goluri mari, flancuri descoperite sau insuficient
supravegheate.
Manevra de învăluire rezultă din combinarea acţiunilor frontale ale forţelor noastre cu ce le
executate asupra unuia sau ambelor flancuri ale dispozitivului inamicului.
Întoarcerea ca formă specifică ofensivei, are numeroase elemente comune cu învăluirea, dar
şi suficiente elemente care o particularizează.
Astfel, întoarcerea a fost definită ,,ca formă de manevră ce se execută în situaţii când
apărarea inamicului oferă un gol în dispozitiv pe o adâncime mai mare. Ea constă în angajarea şi
fixarea inamicului de front, cu o parte din forţe, în timp ce gruparea principală de forţe acţionează în
flancul şi spatele dispozitivului acestuia, interceptându-i comunicaţiile, silindu-1 să ducă acţiuni de
luptă cu frontul răsturnat. Între gruparea care acţionează de front şi cea care execută întoarcerea nu
există uneori legătura de foc pe toată durata acţiunii ci numai legătură de cooperare”23.
Manevra de întoarcere va fi executată pe mare adâncime de către grupări puternice de forţe
vizând nimicirea întregii grupări a inamicului.
Lovitura frontală
Existenţa unor condiţii neprielnice pentru adoptarea formelor de manevră prezentate mai sus
au dus la menţinerea în continuare a acestei forme de manevră deşi regulamentele militare şi
literatura de specialitate o consideră o formă de manevră mai greu de executat acordând priorităţi
învăluirii şi întoarcerii.
Lovitura frontală urmăreşte ruperea frontului inamicului, străpungerea apărării acestuia prin
concentrarea forţelor şi mijloacelor pe fronturi înguste (în sectoare de rupere) şi dezvol-tarea
ulterioară a succesului prin introducerea în operaţie sau bătălie a forţelor de angajare ulterioară în
scopul lovirii trupelor inamicului în flanc şi spate, încercuirii şi nimicirii principalelor grupări de
forţe ale acestuia, cuceririi unor raioane importante din adâncimea apărării şi interceptarea căilor de
retragere.
Lovirea inamicului pe direcţii convergente reprezintă executarea simultană sau succesivă
din raioane şi pe direcţii aflate la distanţe relativ mari care converg spre adâncimea operativă sau
strategică a apărării inamicului. Adoptarea acestei forme de manevră poate fi ca urmare a evoluţiei
configuraţiei frontului care capătă forme concave, acţiunile anterioare desfăşurându-se de către
inamic necontrolat şi neuniform.
Această formă de manevră, aplicată în spiritul conceptelor "integrat - interarme" şi
"intercategorii de forţe ale armatei", poate constitui o modalitate acţională de mare eficienţă. putându-se
angaja mari grupări de forţe ale inamicului, pe spaţii largi şi chiar poate conduce la încercuirea
acestora.
Lovitura în adâncime este după unii autori o soluţie modernă pentru ducerea ofensivei în
ritmuri înalte, având în vedere următorii factori: creşterea puterii şi preciziei focului; creşterea
capacitaţii de acţiune a armelor ofensive; creşterea eficienţei folosirii spaţiului aerian ca o a treia
dimensiune a luptei; tendinţa de realizare a unor structuri destinate luptei, uşor de condus cu mare
mobilitate şi cu mare capacitate de acţiune relativ independentă, tendinţa de adoptare a acestei
soluţii de către armatele dintr-o serie de state, chiar dacă această tendinţă se manifestă mai mult în
plan teoretic, ca o soluţie de viitor24.
Această formă de manevră urmăreşte neutralizarea simultană a defensivei inamicului pe
întreaga adâncime, ruperea apărării tactice, concomitent cu angajarea rezervelor tactice şi operative
acţionând terestru şi aerian într-o concepţie unitara. Ea constă într-o întrebuinţare a forţelor terestre
şi aeriene, urmărind o acţiune puternică şi eficienta, simultană şi de mare amploare, executată prin
foc şi de către grupări de trupe, cu mobilitate ridicată asupra celor mai importante şi vulnerabile
obiective din dispozitivul inamicului pe toată adâncimea acestuia.
22
Cf. T.U.-1, Regulamentul acţiunilor trupelor de uscat în campanie, Bucureşti, 1995, art.89.
23
Cerinţe doctrinare ale perfecţionării tacticii, Editura Militară, Bucureşti, 1982, p.193.
24
Cf. Haralambie Georgescu, Lovitura în adâncime - esenţa ofensivei moderne, Editura Militară, Bucureşti, 1996.
Oricare ar fi formele de manevră adoptate în operaţia ofensivă, ele trebuie să fie caracterizate
prin dinamism, eficienţă, amploare temporală şi spaţială, pentru a se putea realiza scopurile propuse
prin planul operativ.
ASIGURAREA ACŢIUNILOR
ŞI PROTECŢIA FORŢELOR TERESTRE
OPERAŢIILE INTERMEDIARE
ALE FORŢELOR TERESTRE
5.1. DEPLASAREA
În funcţie de situaţia creată, efortul pe care trebuie să-l depună personalul şi viteza necesară
de deplasare, marşul poate fi normal sau forţat.
Marşul normal se execută cu viteze medii de deplasare, când unitatea se află la depărtare
mare de linia frontului şi nu se prevede întâlnirea cu forţe importante ale inamicului. Coloanele se
constituie pe unităţi şi categorii de tehnică cu aceeaşi viteză de deplasare şi capacitate de trecere.
Marşul forţat se adoptă când unităţile urmează să treacă în timp scurt la îndeplinirea unei
misiunii. De regulă, el se execută pe distanţe mai mici, cu vitezele maxime admise de tehnică, teren,
condiţiile de timp, anotimp şi stare a vremii şi implică organizarea rapidă a forţelor participante, în
funcţie de concepţia operaţiei viitoare.
Pentru executarea marşului, marilor unităţi li se stabilesc fâşii şi itinerare de marş, iar
unităţilor, itinerare de marş.
Fâşia de marş trebuie să cuprindă un număr suficient de drumuri şi să asigure condiţii de
protecţie forţelor pe timpul deplasării şi, în mod deosebit, la trecerea pe la punctele obligatorii,
precum şi posibilităţi de varientare a porţiunilor de drumuri distruse, obstacolelor sau raioanelor
(porţiunilor, zonelor) contaminate.
Itinerarele de marş ocolesc, de regulă, localităţile mari, nodurile de comunicaţii şi
informatică importante şi punctele obligatorii de trecere şi pot fi de bază, de rezervă şi de rocadă.
De regulă, marii unităţi îi sunt necesare 2-3 itinerare de bază, iar unităţii 1-2 itinerare de bază. La
ordinul comandantului se pregătesc şi se folosesc la nevoie, itinerare de rezervă şi de rocadă.
Protecţia forţelor şi mijloacelor pe timpul executării marşului impune: luarea măsurilor de
mascare a elementelor dispozitivului de marş; executarea acestuia, pe cât posibil, în timpul nopţii
sau în alte condiţii cu vizibilitate redusă; dispersarea coloanelor, de front (prin stabilirea unui număr
mai mare de itinerare) şi în adâncime (prin mărirea distanţelor între coloanele de marş şi între
subunităţile din compunerea aceleiaşi coloane).
Deplasarea prin marş pe distanţe mari se planifică şi organizează pe etape de marş1.
Mărimea etapei şi viteza de marş se stabilesc în funcţie de: caracteristicile geoclimatice ale fâşiei;
numărul, capacitatea şi practicabilitatea itinerarelor; existenţa obstacolelor; forma operaţiei ce
urmează să fie desfăşurată după deplasare; pregătirea forţelor şi caracteristicile tehnico-tactice ale
mijloacelor de deplasare.
Viteza de marş reprezintă media vitezelor ce se realizează pe diferite porţiuni de itinerar şi
se exprimă în kilometri pe oră.
Pentru odihna forţelor, verificarea stării tehnice a auto-vehiculelor, ajustarea echipamentului
şi materialelor, executarea mentenanţei, se stabilesc halte mici şi halte mari. Dacă marşul se execută
pe distanţe mari (în mai multe etape), la sfârşitul fiecărei etape se execută odihna de zi (noapte).
Pe timpul staţionării în haltele mici, coloanele rămân orientate pe direcţia de deplasare fără
să se disperseze şi se menţin distanţele între unităţi şi subunităţi. Autovehiculele se dispun pe partea
dreaptă a itinerarului, în afara părţii carosabile. Haltele mari se stabilesc la începutul celei de-a doua
jumătăţi a fiecărei etape de marş. Dacă marşul se execută pe o distanţă mai mică de o etapă, noaptea
şi iarna pe geruri puternice, de regulă, nu se fixează halte mari. Odihna de zi (noapte) se fixează
după fiecare etapă de marş.
Haltele mari şi odihna de zi (noapte) se stabilesc în raioane situate în afara itinerarelor de
marş şi în apropierea acestora, care oferă condiţii favorabile de asigurare şi protecţie, surse de
aprovizionare cu apă şi posibilităţi de aprovizionare şi mentenanţă. Pe timpul haltelor mari şi a odihnei
de zi (noapte) se execută următoarele activităţi: servitul mesei; mentenanţa şi completarea
plinurilor; odihna personalului; stabilirea măsurilor de asigurare a operaţiei şi de protecţie a forţelor.
Pentru recunoaşterea raioanelor haltelor mari şi odihnei de zi (noapte) precum şi a
itinerarelor de deplasare, se trimit grupuri de recunoaştere care, în funcţie de situaţie, se deplasează
cu forţele de siguranţă sau de asigurare a marşului. Când situaţia impune şi există resursa alocată,
recunoaşterea se poate executa şi din elicopter.
În scopul coordonării deplasării coloanelor, pentru fiecare fâşie (itinerar) de marş se fixează
un aliniament (punct) iniţial şi aliniamente de coordonare. Aliniamentul (punctul) iniţial şi
aliniamentele de coordonare nu se stabilesc pe cursuri de apă şi la punctele obligatorii de trecere.
Pentru fiecare aliniament se precizează timpul la care capul şi coada coloanelor trec pe la acesta.
Dispozitivul de marş reprezintă gruparea forţelor şi mijloacelor unităţii pentru executarea
deplasării. Constituirea dispozitivului de marş se face în aşa fel încât acesta să asigure: conducerea
neîntreruptă şi deplasarea forţelor în timpul stabilit şi cu întreaga putere de luptă; trecerea rapidă,
dacă situaţia impune, în dispozitivul premergător de luptă şi de luptă, precum şi angajarea luptei cu
inamicul în condiţii favorabile; vulnerabilitate redusă faţă de loviturile inamicului executate cu
aviaţia, rachetele şi sistemele de cercetare-lovire de înaltă precizie sau cu ADMNBC; deplasarea cu
viteza stabilită pentru fiecare porţiune de itinerar.
Dispozitivul de marş cuprinde, de regulă: elemente de cercetare; elemente de siguranţă şi de
asigurare a deplasării; coloanele (coloana) forţelor principale; unităţile de sprijin logistic.
Elementele de cercetare cuprind detaşamentele de cercetare şi patrulele de cercetare
independente.
Elementele de siguranţă sunt: avangărzile, flancgărzile, ariergărzile; pichetele mobile de cap,
de spate sau flanc; pichetele fixe de flanc. Aceste elemente se întăresc în funcţie de posibilităţi şi de
importanţa misiunii şi asigură: deplasarea neîntreruptă a coloanelor forţelor principale; prevenirea unui
atac prin surprindere asupra acestora; zădărnicirea acţiunilor cercetării inamicului; crearea condiţiilor
favorabile pentru intrarea în operaţie a forţelor principale. Compunerea şi distanţa la care se trimit
elementele de siguranţă depind de: situaţia şi condiţiile în care se execută marşul; caracterul
acţiunilor inamicului; misiunea de luptă a forţelor care execută marşul; dispozitivul adoptat;
caracteristicile terenului; numărul şi importanţa itinerarelor de deplasare. Atunci când este posibil, se
1
Distanţa parcursă în 24 de ore.
realizează siguranţa din aer prin patrule de elicoptere care acţionează pe direcţia de marş a forţelor
principale.
Elementele de asigurare a deplasării sunt constituite din detaşamente de asigurare a
mişcării, în scopul creării condiţiilor necesare executării marşului fără întreruperi, cu viteza stabilită
şi în ritm constant. Detaşamentele de asigurare a mişcării acţionează pe fiecare itinerar de deplasare,
având în compunere subunităţi de geniu şi de cercetare NBC dotate cu mijloacele tehnice necesare
şi, de regulă, se dispun înapoia siguranţei de marş, fiind însoţite de grupe de evacuare-reparare.
Forţele principale se deplasează, de regulă, pe coloane de unităţi.
Unităţile de sprijin logistic se deplasează în cadrul coloanei eşalonului căruia îi aparţin.
Forţele de sprijin logistic ale marii unităţi se deplasează înapoia unităţilor luptătoare şi de sprijin iar
cele medicale în coloana principală şi către centrul acesteia.
În situaţia atacului din aer al inamicului, se măresc distanţele dintre maşini şi dintre subunităţi
şi se continuă deplasarea, iar mijloacele de apărare aeriană cu baza la sol deschid focul, din mişcare
sau cu scurte opriri. Asupra grupurilor de cercetare-diversiune sau elementelor teroriste care
acţionează împotriva coloanelor aflate în deplasare, se intervine cu elementele de siguranţă a
marşului sau cu forţe destinate din timp pentru astfel de misiuni, iar forţele principale continuă
deplasarea. În astfel de situaţii se cooperează şi cu celelalte forţe aparţinând sistemului naţional de
apărare (alianţei, coaliţiei), precum şi cu elemente favorabile (prietene) din ţara gazdă – când este
cazul.
Când inamicul întrebuinţează ADMNBC, se iau măsuri de cercetare adecvate pe itinerarele
de deplasare şi în raioanele (zonele, porţiunile) contaminate, concomitent cu deplasarea pe
itinerarele de rezervă (dacă este cazul), luându-se măsuri de salvare-evacuare, de stingere a unor
incendii şi de executare a decontaminării.
Când se prevede întâlnirea cu inamicul, marşul se execută pe coloane, constituite în funcţie
de concepţia de angajare şi desfăşurare a luptei de întâlnire.
Pentru devansarea inamicului, este eficientă trimiterea unui detaşament înaintat, în scopul
cuceririi unor aliniamente (obiective, raioane) importante de pe direcţia de acţiune.
Deplasarea combinată este utilizată de către unităţile din compunerea Forţelor Terestre, de
regulă, pentru dislocarea dintr-un raion în altul, adoptând concomitent sau succesiv, atât marşul
cât şi transportul. În situaţia executării concomitente a marşului şi transportului, planificarea
deplasării trebuie să fie astfel întocmită încât forţele şi mijloacele să ajungă în raionul stabilit, pe cât
posibil, în acelaşi timp. La acest tip de operaţie se recurge cel mai frecvent, atunci când unitatea
execută deplasarea pe distanţe mari şi nu se prevede întâlnirea cu forţe importante ale inamicului.
5.2. STAŢIONAREA
Forţele se pot găsi în staţionare înainte sau după executarea unor operaţii ori pe timpul opririlor
de durată mai mare pentru odihna personalului, în urma deplasării acestora prin marş pe distanţe
mari. Staţionarea are ca scop asigurarea condiţiilor necesare forţelor pentru pregătirea în vederea
îndeplinirii unei noi misiuni, refacerea puterii de luptă, reluarea sau executarea marşului.
Staţionarea marilor unităţi operative se poate executa într-un raion unitar sau în raioane
disparate pe mari unităţi (unităţi). În funcţie de situaţie, unitatea poate staţiona în raioane de
mobilizare, de concentrare, de dispunere, de regrupare, de plecare şi al odihnei de zi. Acestea pot fi
de bază şi de rezervă.
Raionul de staţionare trebuie să asigure, după caz: posibilitatea ieşirii rapide şi în mod
organizat a unităţii din raion; dispunerea dispersată şi în ascuns a forţelor; protecţia forţelor
împotriva loviturilor inamicului, drumuri de acces pentru mijloacele de transport; posibilitatea
adunării rapide a forţelor în caz de pericol şi deplasarea acestora pe direcţiile ameninţate; condiţii de
odihnă şi adăpostire; o stare sanitară epidemiologică corespunzătoare; surse locale de aprovizionare
cu diferite materiale şi în special, cu apă potabilă; terenuri de aterizare pentru elicoptere; posibilităţi
de mentenanţă a tehnicii şi de asistenţă medicală; folosirea sistemului de telecomunicaţii teritorial.
După stabilirea raioanelor de staţionare, comandantul asigură cercetarea şi recunoaşterea
acestora, precum şi legătura cu organele administraţiei publice locale, iar intrarea forţelor este
precedată de instalarea elementelor de conducere, comen-duire şi îndrumare a circulaţiei, cercetare,
siguranţă terestră şi aeriană.
Dispozitivul de staţionare se compune din: elementele de cercetare; elementele de siguranţă;
forţele principale; sistemul de conducere; sistemul logistic.
Elementele de cercetare descoperă forţele inamicului care au posibilitatea executării unor
atacuri prin surprindere, descoperă (capturează, nimicesc) grupurile de cercetare-diversiune, precum şi
elementele teroriste ale acestuia, observă permanent drumurile de intrare (ieşire) în (din) raion,
determină porţiunile de drum distruse sau contaminate şi posibilităţile de varientare, determină
starea elementelor sistemului teritorial de comunicaţii şi informatică şi descoperă noi surse de apă.
Elementele de cercetare se constituie într-un sistem alcătuit din posturile de observare şi patrulele de
cercetare independente care acţionează în faţa elementelor de siguranţă, pe direcţiile cele mai
probabile de acţiune ale inamicului.
Elementele de siguranţă au rolul de a preveni forţele principale împotriva unor atacuri prin
surprindere ale inamicului, de a întârzia operaţiile acestuia, a asigura intrarea organizată în operaţie
a forţelor şi mijloacelor destinate nimicirii inamicului care atacă şi de a împiedica pătrunderea unor
elemente de cercetare, cercetare-diversiune şi teroriste, precum şi a unor persoane civile
neautorizate spre raionul de staţionare al forţelor principale. Elementele de siguranţă sunt:
detaşamentul de pază; pichetul de pază independent; patrula, pânda; postul de pază (observare).
Valoarea elementelor de siguranţă, distanţa la care se trimit, precum şi fâşia (sectorul) în care
acţionează depind de: distanţa dintre raioanele de staţionare şi aliniamentul pe care se duc operaţii;
specificul misiunii forţelor aflate în staţionare; importanţa direcţiilor pe care se execută siguranţa;
caracteristicile terenului.
Forţele principale se dispun în raionul de staţionare într-o anumită ordine, în aşa fel încât
ieşirea din propriul raion să se facă rapid pentru constituirea oportună a grupărilor de forţe şi
mijloace în cadrul dispozitivului ordonat.
Sistemul de conducere, de regulă, se instalează către centrul raionului de staţionare al
unităţilor şi dacă situaţia permite, în localităţi sau păduri, cu respectarea strictă a regulilor de
mascare. În interiorul raionului de staţionare şi pe principalele căi de acces, precum şi pe căile de
deplasare spre raionul de staţionare de rezervă, se organizează serviciul de comenduire şi îndrumare
a circulaţiei.
Sistemul logistic se organizează ţinându-se seama de specificul operaţiei. Unităţile de sprijin
logistic se dispun în apropierea căilor de aprovizionare şi evacuare către latura raionului opusă
direcţiei celor mai puternice acţiuni probabile ale inamicului, în raioane de dispunere care să asigure
condiţii de dispersare, de dispunere mascată şi de pază a diferitelor elemente de sprijin logistic,
precum şi accesul mijloacelor de transport.
Raioanele de staţionare se ocupă, pe cât posibil, în condiţii de vizibilitate redusă, iar
activităţile şi acţiunile desfăşurate pe timpul staţionării sunt determinate de: situaţia în care are loc
staţionarea; scopul şi durata acesteia; nivelul puterii de luptă a forţelor; gradul de completare cu
personal, tehnică şi materiale; specificul activităţilor ce vor urma. Forţele care staţionează,
desfăşoară un complex de activităţi care vizează, în esenţă, pregătirea operaţiilor preconizate,
completarea cu resurse umane şi materiale şi mentenanţa tehnicii militare. Activităţile ce au loc pe
timpul staţionării se desfăşoară cu respectarea strictă a cerinţelor şi normelor de mascare.
Schimbarea raioanelor de staţionare se execută cu aprobarea eşalonului superior, iar în situaţii
de urgenţă, din proprie iniţiativă, raportându-se despre aceasta. Deplasarea personalului şi a tehnicii
de regulă se execută pe timp de noapte sau în condiţii de vizibilitate redusă. Când forţele se găsesc
în raionul odihnei de zi (noapte), pe timpul deplasării prin marş, transporturile logistice se fac
numai pentru completarea cu resursele materiale absolut necesare, pentru refacerea plinurilor de
carburanţi-lubrifianţi, asigurarea hrănirii efectivelor şi executarea asistenţei medicale de urgenţă.
Dacă staţionarea forţelor este mai îndelungată, unităţile organizează şi desfăşoară instrucţia,
respectând măsurile de mascare şi de protecţie.
Amenajarea genistică a raionului de staţionare, de regulă, începe imediat ce acesta a fost
ocupat. Când este posibil, unele lucrări de reparare şi amenajare a drumurilor se execută înaintea
intrării în raion, cu participarea populaţiei civile din zonă.
În zone împădurite, forţele staţionează în apropierea drumurilor şi culoarelor, pentru a
asigura ieşirea rapidă pe direcţiile principale probabile de atac ale inamicului, precum şi
desfăşurarea oportună în vederea respingerii acestuia. În teren muntos, unitatea se dispune în locuri
care asigură mascarea şi ieşirea pe itinerarele de deplasare. Nu este permisă dispunerea în locuri
unde sunt pericole de prăbuşire a unor pietre şi stânci, avalanşe sau inundaţii. În localităţi şi zone
(platforme) industriale, staţionarea se organizează pe cartiere, iar ocuparea acestora se face după
repartizarea lor pe unităţi. Pe timp de iarnă, de regulă, se aleg localităţile sau construcţiile în care
forţele să fie ferite de frig, luându-se măsuri pentru prevenirea degerăturilor în rândul personalului.
Pe timpul staţionării se asigură conlucrarea cu organele administraţiei locale pentru a pune
la dispoziţie unele forţe ale sistemului naţional de apărare în vederea participării la realizarea unor
măsuri de siguranţă, executarea lucrărilor genistice şi la organizarea serviciului de comenduire şi
îndrumare a circulaţiei, precum şi pentru folosirea unor resurse din zonă.
5.3. REGRUPAREA
Prin regrupare forţele îşi schimbă locul de dispunere sau acţiune (manevra de forţe şi
mijloace) în vederea constituirii unui nou dispozitiv adecvat situaţiei existente în acel moment,
având ca scop: restructurarea dispozitivului de operaţie; crearea unei grupări de forţe pe o altă
direcţie; întărirea unor grupări de forţe care au suferit pierderi mari; suplimentarea efortului pe
anumite direcţii; schimbarea formei de luptă; deplasarea forţelor şi mijloacelor în vederea scoaterii
lor de sub loviturile inamicului; schimbarea raionului de dispunere a unităţii.
Regruparea trebuie să fie simplă şi realistă, pregătită minuţios, să se desfăşoare rapid şi în
secret, pe timp de noapte sau în condiţii de vizibilitate redusă şi să se execute pe baza unei bune
cunoaşteri a situaţiei. În anumite condiţii, regruparea se poate executa şi pe timp de zi.
Pentru pregătirea şi desfăşurarea regrupării, comandantul are în vedere: natura dispunerii
viitoare (dintr-un raion în alt raion, dintr-un dispozitiv de operaţie în altul, dintr-un raion în
dispozitiv de operaţie); finalitatea regrupării (cu sau fără înlocuirea forţelor); natura deplasării
(marş, transport, deplasare combinată); scopul; forma de luptă în curs de desfăşurare (viitoare);
acţiunile inamicului; terenul.
Regruparea forţelor se execută prin următoarele procedee: din adâncime spre front; de-a lungul
frontului; dinspre front spre spate; combinat.
Regruparea din adâncime spre front se execută prin deplasarea parţială sau în totalitate a
forţelor de angajare ulterioară, a forţelor de sprijin şi a altor forţe pentru realizarea noului dispozitiv
în alte raioane de acţiune sau întărirea apărării pe direcţiile ameninţate.
Regruparea de-a lungul frontului presupune deplasarea parţială sau totală a forţelor de
angajare ulterioară, forţelor de sprijin şi a altor forţe, dintr-un sector al frontului într-altul, în scopul
mutării efortului de pe o direcţie pe alta sau pentru restructurarea dispozitivului.
Regruparea dinspre front spre spate se execută prin scoaterea unor forţe din compunerea
grupării de angajare sau prin deplasarea forţelor de angajare ulterioară (rezervelor) şi a celor de
sprijin în raioane sau pe aliniamente mai în spate, în scopul refacerii puterii de luptă sau pentru
constituirea unei noi grupări de forţe necesare îndeplinirii altor misiuni.
Marea unitate, de regulă, execută regrupări prin procedeul combinat. Pe timpul regrupării,
forţele trebuie să-şi menţină puterea de luptă la un nivel care să-i permită trecerea la îndeplinirea
oricărei misiuni.
Regruparea unităţii din forţele de angajare imediată, de regulă, este precedată, de înlocuirea
ei şi se execută în vederea constituirii unui nou dispozitiv sau când aceasta şi-a pierdut puterea de
luptă.
Pentru unităţile care se regrupează, se stabilesc raioane de adunare care, în principiu, sunt
dispuse între forţele de angajare imediată şi forţele de angajare ulterioară ale eşalonului superior,
avându-se în vedere existenţa drumurilor de acces, posibilitatea deplasării în ascuns, mascarea
activităţilor şi elementelor de dispozitiv şi posibilitatea dispunerii dispersate a forţelor. Regrupările
din fâşia (raionul, sectorul) unităţii se execută potrivit concepţiei comandantului acesteia, iar cele
care se desfăşoară prin fâşiile vecinilor sau în zona de spate a eşalonului superior se organizează pe baza
ordinului comandantului acestuia.
Pentru pregătirea regrupării se desfăşoară următoarele activităţi: studierea şi elaborarea
cursurilor operaţiei; transmiterea ordinelor preliminare către subordonaţi; elaborarea documentelor
necesare ieşirii din raioanele (aliniamentele) ocupate, constituirii dispozitivului de deplasare şi
desfăşurării operaţiei în zona finală; transmiterea ordinului de operaţie, pe măsura elaborării şi pe
urgenţe; organizarea recunoaşterilor de-a lungul itinerarelor de deplasare şi în raionul (pe
aliniamentul) final; organizarea operaţiei şi a cooperării; stabilirea şi aplicarea măsurilor de
asigurare a operaţiei şi protecţiei forţelor pe timpul executării regrupării.
Studierea şi elaborarea cursurilor operaţiei au la bază analiza situaţiei şi estimările
compartimentelor din comandament, ale ofiţerilor de armă şi (sau) ale comandanţilor unităţilor de
sprijin şi presupun: stabilirea celor mai favorabile itinerare de deplasare pentru ieşirea din
dispozitivul de operaţie şi ocuparea noilor aliniamente de către unităţile organice şi cele primite ca
întărire; executarea recunoaşterilor; culegerea şi verificarea ultimelor informaţii despre: situaţia
inamicului şi caracterul acţiunilor sale, atât pe aliniamentul iniţial şi de-a lungul itine-rarelor de
deplasare cât şi pe aliniamentul final; amenajarea genistică a terenului şi existenţa posibilităţilor de
varientare a punctelor obligatorii de trecere; liniile de comunicaţii fir construite, starea acestora,
capacitatea şi posibilităţile lor de lucru; caracteristicile itinerarelor de deplasare (lungimea,
capacitatea şi starea lor).
Regruparea se consideră încheiată atunci când comandantul unităţii raportează eşalonului
superior că toate forţele de care dispune sunt în raionul sau dispozitivul ordonat.
5.4. ÎNLOCUIREA
Prin înaintarea spre contact forţele caută să realizeze sau să restabilească legătura cu
inamicul. Înaintarea spre contact se deosebeşte de lupta de întâlnire, unde contactul este realizat în
mod neprevăzut.
Prin deplasarea spre inamic, forţele încearcă să realizeze sau să restabilească contactul cu
inamicul în condiţiile cele mai favorabile pentru forţele principale. Cercetarea are un rol deosebit
pentru a câştiga şi menţine iniţiativa. Elementele de siguranţă ale inamicului sunt nimicite sau
neutralizate, astfel încât să nu fie împiedicată deplasarea forţelor principale. Se iau măsuri pentru
siguranţa flancurilor.
Deplasarea spre inamic se execută întotdeauna înaintea începerii operaţiei următoare şi se
încheie când forţele principale sunt dispuse în conformitate cu planul comandantului. Acţiunile
următoare vor fi determinate de misiunea încredinţată forţelor principale care poate decurge din
situaţia forţelor principale în momentul realizării contactului.
Deplasarea spre contact cuprinde nimicirea sau determi-narea retragerii elementelor minore
ale inamicului şi cucerirea terenului de importanţă tactică.
Artileria asigură sprijinul cu foc imediat pentru angajarea inamicului şi menţine libertatea de
acţiune pentru a ocoli sau pentru a ataca forţele acestuia. Focul intens reduce nevoia de a desfăşura
trupele la realizarea contactului cu inamicul. Deoarece apropierea de inamic este o deplasare susţinută
aceasta cere o deosebită coordonare a sprijinului de foc. Artileria, aruncătoarele şi navele care asigură
focul artileriei navale trebuie să acţioneze în aşa fel încât în orice moment, să fie asigurat sprijinul
maxim. Observatorii de artilerie trebuie să însoţească elementele înaintate şi unităţile de pe
flancurile expuse pericolului.
Sprijinul aerian tactic este destinat pentru: a ajuta la protejarea unităţilor înainte de atacul
aerian al inamicului; a asigura date şi informaţii despre inamic; a asigura sprijin aerian nemijlocit
pentru a completa focul artileriei, în special, atunci când nu este posibil ca aceasta să-şi concentreze
focul; a interzice unităţilor inamice să se retragă sau să fie întărite; reaprovizionarea şi evacuarea
aero-medicală.
Elicopterele de luptă sunt folosite, în special pentru următoarele misiuni: cercetare şi
supraveghere; angajarea în luptă a tancurilor inamice; exercitarea controlului şi comenzii; cucerirea
punctelor şi obiectivelor importante din teren.
Apărarea aeriană cu baza la sol trebuie să urmărească neîntrerupt înaintarea forţelor. Pentru
a realiza aceasta, mijloacele terestre de apărare aeriană cu baza la sol trebuie să aibă prioritate de
deplasare între avangardă şi forţele principale. Misiunile probabile includ acoperirea punctelor
vulnerabile în timpul deplasării pe căile de acces, precum şi în cazul unor acţiuni importante cum ar
fi un atac, traversarea unui râu sau ruperea apărării.
Unităţile (marile unităţi) de geniu au un rol important în deschiderea şi menţinerea căilor de
comunicaţie prin folosirea tehnicii de geniu. De asemenea, ele au ca misiuni să sprijine trupele din
avangardă, să treacă peste obstacole, să execute acţiuni de deminare şi să sprijine apărarea
flancurilor. Geniştii şi echipamentul lor greu trebuie să fie astfel dispus încât să se poată desfăşura
rapid când este necesar. Un element de cercetare genistică trebuie să se deplaseze cu capul colonei,
iar mijloacele genistice pot fi dispuse spre partea din faţă a acesteia.
Unităţile de război electronic pun accentul pe utilizarea mijloacelor de război electronic
pasiv (interceptare şi difuzarea informaţiilor obţinute) pentru a descoperi şi a stabili dispunerea
inamicului.
Comandanţii trebuie să se dispună cât mai înaintat cu putinţă, astfel încât să poată intra în
luptă imediat şi să poată folosi cu maximum de eficienţă posibilităţile ivite. Relaţiile de comandă
stabilite sunt influenţate de distanţe şi deplasarea rapidă şi trebuie să fie stabilite dinainte. Punctele
de comandă sunt în mişcare, în special la nivelurile inferioare. Deoarece forţa principală se
deplasează, de obicei, fără legături radio, problema menţinerii coordonării de lungul căilor de
comunicaţii va cere pregătiri speciale şi poate cauza o limitare a utilizării mijloacelor de apărare
aeriană. În vederea asigurării de legături radioreleu, se pot cere măsuri speciale de asigurare. Se
folosesc intens ofiţerii de legătură.
Coordonarea cu Forţele Aeriene de sprijin presupune rezolvarea unor aspecte specifice.
Responsabilităţile de comandă pentru fiecare comunicaţie şi pentru controlul circulaţiei trebuie
să fie stabilite cu claritate, de la început. Sistemul de control al circulaţiei trebuie să fie apt să:
schimbe cu uşurinţă ordinea de marş pe comunicaţiile alocate; îmbunătăţească măsurile pentru a
menţine comunicaţiile deschise; ajute la fluidizarea circulaţiei pentru a sprijini unităţile să ajungă la
destinaţie în timp util.
Sprijinul logistic trebuie planificat atât pentru cerinţele deplasării cât şi pentru cerinţele
preconizate ale oricărei misiuni următoare. Problema sprijinului în deplasare este aceea a lungimii
liniilor de aprovizionare determinate de continua deplasare a forţelor. Deoarece, în astfel de situaţii,
mijloacele de transport sunt rareori suficiente, trebuie făcut un calcul atent al cerinţelor preconizate
şi stabilite priorităţile.
La începutul acţiunii, unităţile trebuie să aibă plinurile realizate şi să fie pregătite pentru a fi
în măsură să execute reaprovizionaea cu combustibil pe timpul deplasării. Depozitele de materiale
de geniu pentru repararea drumurilor şi podurilor pot fi constituite prin misiuni de transport la scară
mare. Este important ca mijloacele de întreţinere şi reparaţii să fie astfel dispuse pentru a menţine
deschise comunicaţiile şi a ajuta unităţile.
Unităţile medicale trebuie să se deplaseze împreună cu forţa şi să fie apte pentru a asigura
tratament imediat, în timpul deplasării. Când contactul cu inamicul este realizat, ele trebuie să
stabilească cu rapiditate al doilea aliniament al formaţiunilor medicale rapide. Elicopterele trebuie
să fie folosite pentru evacuarea cazurilor urgente pe măsură ce liniile de comunicaţie se extind.
5.6. LUPTA DE ÎNTÂLNIRE
Lupta de întâlnire are loc atunci când forţele inamicului şi cele proprii se află în mişcare, în
sensuri contrare şi pe aceeaşi direcţie, iar fiecare urmăreşte să-şi realizeze scopurile stabilite, prin
operaţii ofensive. Lupta de întâlnire presupune executarea unui atac din mişcare, atunci când forţele
proprii au reuşit devansarea în desfăşurare a inamicului.
În situaţia în care inamicul a reuşit devansarea în desfăşurare, forţele proprii trec iniţial la
apărare, urmând ca îndeplinirea scopului final să se realizeze prin ofensivă din contact.
Atunci când forţele şi mijloacele la dispoziţie nu permit angajarea decisivă a inamicului cu
şanse de succes şi nu există posibilitatea primirii oportune de întăriri, comandantul poate decide să
evite contactul cu inamicul, sau să rupă lupta după ciocnirea iniţială.
Abilitatea comandantului de a prevedea lupta de întâlnire şi de a utiliza eficient întreaga putere
de luptă aflată la dispo-ziţia sa, constituie baza succesului operaţiei.
Comandantul menţine permanent libertatea de acţiune necesară păstrării iniţiativei,
câştigând timp prin folosirea informaţiilor oportune şi a posibilităţilor de manevră, precum şi prin
organizarea în timp scurt a cooperării şi conducerii, acordând atenţie protecţiei flancurilor şi
intervalelor.
De regulă, lupta de întâlnire se produce în timpul deplasării spre inamic şi se finalizează,
într-un atac rapid. În operaţiile ofensive, de apărare sau de întârziere lupta de întâlnire poate marca un
moment de tranziţie în care se poate decide natura acţiunilor viitoare. Chiar atunci când forţele
principale sunt în apărare, atacă sau întârzie, elemente singulare ale acestora, se pot găsi în situaţii
care au caracteristicile luptei de întâlnire. Deşi forţele de nivel divizie sau mai mari, care au
suficient spaţiu de manevră, pot fi implicate în mod ocazional ca un întreg în lupta de întâlnire,
aceasta este, de regulă, întâlnită la nivel brigadă şi mai jos.
Situaţiile în care se poate produce lupta de întâlnire sunt următoarele: când o forţă care se
deplasează, fie tactic, fie în coloană de marş, ia contact cu inamicul despre care forţele proprii nu au
sau au foarte puţine informaţii; întâmplător sau când cercetarea nu a dat rezultate; când ambele părţi
sunt conştiente una faţă de cealaltă şi decid să atace fără întârziere în încercarea de a obţine avantaj
de poziţie, a câştiga teren de importanţă tactică, a menţine ritmul ofensivei sau a determina
supremaţia asupra inamicului; în momentul în care o forţă se desfăşoară rapid pentru apărare, în
timp ce alta se pregăteşte să-l împiedice.
Câştigarea şi menţinerea iniţiativei este principiul de bază în lupta de întâlnire. Aceasta dă
comandantului libertatea de acţiune de care el are nevoie, fie pentru îndeplinirea misiunii iniţiale,
fie pentru o nouă misiune dacă acesta hotărăşte astfel. Lupta de întâlnire obligă comandantul să
reanalizeze şi, adesea, să-şi adapteze planul iniţial. Succesul depinde în mare măsură de viteza de
reacţie a comandantului şi a forţelor acestuia, iar decizia are în vedere una din cele trei tipuri majore
de acţiuni (apărare, atac sau întârziere) pe care o consideră cea mai potrivită în situaţia dată.
Caracteristicile luptei de întâlnire sunt date de lipsa informaţiilor despre inamic şi de timpul
scurt de care comandantul dispune pentru a analiza cât mai rapid posibil situaţia. Succesul se
bazează, în primul rând, pe abilitatea comandantului de a prevedea lupta de întâlnire şi de a
desfăşura rapid şi în totalitate puterea de luptă aflată la dispoziţia sa. Acţiunea energică, curajoasă a
comandanţilor subordonaţi este adesea cheia succesului. Preluarea cu promptitudine a controlului
asupra situaţiei reduce rapid şansele inamicului de a-şi realiza planurile şi poate ajuta la menţinerea
libertăţii de acţiune.
Lupta de întâlnire împotriva unui inamic superior impune ca forţa de avangardă să-l
angajeze în luptă pe inamic cu întreaga capacitate de luptă disponibilă pentru a-l împiedica să-şi
desfăşoare forţele şi să folosească terenul favorabil. Chiar dacă inamicul este mult mai puternic sau
dacă acesta dispune de o capacitate de luptă superioară, este necesar să se asigure timpul necesar
punerii în aplicare a hotărârii luate de către eşalonul superior, în funcţie de situaţia concretă
Executarea operaţiei este determinată în mare măsură de decizia comandantului ale cărui
forţe realizează contactul cu inamicul, în privinţa modului de abordare a luptei, decizie în care el nu
trebuie să piardă din vedere misiunea iniţială. Dacă este obligat să se abată de la aceasta, atunci va
trebui să rămână, cel puţin, în cadrul general al intenţiei şi concepţiei coman-dantului eşalonului
superior. Pe de altă parte, el nu trebuie să evite responsabilitatea sa de a acţiona independent.
Indiferent ce hotărâre ia, aceasta trebuie să fie raportată imediat la comandantul superior.
Una dintre primele misiuni ale comandantului în lupta de întâlnire este să stabilească
dispunerea şi organizarea inamicului. El trebuie să aprecieze în special situaţia la flancurile acestuia.
În timp ce caută să identifice punctele slabe ale inamicului, comandantul trebuie să se asigure că
propriile flancuri sunt în siguranţă. Adeseori nu este posibilă utilizarea imediată a tuturor forţelor pe
care comandatul doreşte să le desfăşoare în lupta de întâlnire. În acest caz, el trebuie să stabilească
din timp o ordine de prioritate pentru desfăşurare. Pe tot parcursul acţiunii, el trebuie să aibă o
imagine clară a dispunerii şi situaţiei tuturor elementelor forţei sale.
Hotărârea comandantului referitoare la continuarea luptei de întâlnire trebuie, oricând este
posibil, să se bazeze pe analiza personală a situaţiei din teren. Cu toate acestea, el nu trebuie să
piardă prea mult timp pentru obţinerea unor informaţii detaliate. El trebuie să realizeze că se află într-
o competiţie de timp şi spaţiu, cu comandantul inamic. De aceea, este foarte important ca, înainte de
declanşarea acţiunii, comandantul să analizeze posibilele căi de comunicaţie pentru deplasare şi să
stabilească orice zonă din teren care poate fi folositoare; aceste lucruri trebuie să fie foarte clare pe
toată durata deplasării. Viteza de reacţie şi puterea de foc considerabilă a elicopterelor de luptă le
permite să fie angajate foarte rapid împotriva inamicului, în lupta de întâlnire.
Operaţia de joncţiune are loc atunci când forţele proprii urmează să se întâlnească în
teritoriul controlat de inamic. Joncţiunea constă în stabilirea contactului dintre două sau mai multe
unităţi proprii, care pot avea aceleaşi misiuni sau misiuni diferite. În operaţia de joncţiune, poate fi
necesară nimicirea inamicului dintre aceste forţe înainte de stabilirea contactului.
Misiunea de realizare a operaţiei de joncţiune va fi dată întotdeauna, în contextul unei alte
misiuni pentru forţele implicate. De regulă, aceasta presupune stabilirea locului sau a căii de
comunicaţie pe care urmează să aibă loc joncţiunea. Foarte adesea se stabileşte şi un reper de timp
pentru aceasta.
Situaţiile în care se realizează joncţiunea pot fi urmă-toarele: joncţiunea cu forţele încercuite
sau cu cele izolate (poate avea loc în interiorul poziţiilor de apărare ale acelor forţe sau, atunci când
joncţiunea este combinată cu acţiunea de ieşire din încercuire, într-un alt loc dinainte stabilit);
joncţiunea cu forţele transportate pe calea aerului sau infiltrate (poate avea loc în interiorul
poziţiilor lor de apărare, în acest caz, joncţiunea este urmată de obicei, de trecerea prin dispozitivele
de luptă sau de înlocuirea forţelor implicate); joncţiunea între forţele angajate în atacuri
convergente (poate avea loc când fiecare forţă cucereşte obiective învecinate repartizate).
Sprijinul de foc prin trageri din poziţii acoperite şi prin trageri directe trebuie ţinut sub un
control foarte atent pentru a evita pierderile determinate de tragerile proprii. Forţele de joncţiune
vor folosi măsurile normale de control al focului, totuşi, trebuie stabilită o coordonare specifică
pentru fiecare etapă, atunci când focul unei forţe poate afecta acţiunile altei forţe.
Sprijinul aerian ofensiv este focalizat pe zona dintre forţele care realizează joncţiunea, cu
accent pe măsurile de evitare a fratricidului.
Sprijinul genistic acordă atenţie deosebită realizării mobilităţii forţelor. Curăţarea itinerarelor
şi îndepărtarea obsta-colelor inamicului este esenţială pentru îndeplinirea la timp a misiunii.
Sprijinul electronic trebuie să fie coordonat cu mare atenţie pentru a evita interferenţa
reciprocă şi dublarea misiunilor.
Consideraţiile privind sprijinul logistic sunt, în principiu, aceleaşi ca pentru operaţia ofensivă,
cu particularitatea că, pe lângă luarea în calcul a necesităţilor referitoare la acţiunea de joncţiune a
propriei forţe, comandantul operaţiei trebuie să ia în calcul necesitatea susţinerii logistice a forţei cu
care urmează să realizeze joncţiunea.
5.8. RETRAGEREA
5.8.1. Generalităţi
Artileria trebuie să fie organizată şi desfăşurată astfel încât ea să poată acoperi întreaga
acţiune. Artileria cu bătaie mare este retrasă din timp şi dispusă cât mai în spate, astfel încât aceasta
să poată acoperi retragerea. Elementele de artilerie care rămân cu elementele de siguranţă menţin
sprijinul de foc asigurat anterior pe o perioadă cât mai lungă de timp.
Sprijinul aerian ofensiv poate juca un rol important în hărţuirea inamicului trecut la urmărire
sau care încearcă să ocolească sau să depăşească forţele care se retrag. Sprijinul aerian nemijlocit va
fi util în special acolo unde retragerea artileriei cauzează o reducere sau întreruperea a sprijinului de
foc indirect. Ofiţerii de la punctele înaintate de dirijare ale aviaţiei tactice vor fi întrebuinţaţi alături
de elementele de siguranţă.
Elicopterele de transport pot intensifica viteza de executare a retragerii. De asemenea,
elicopterele pot fi utilizate la evacuarea forţelor rămase în spatele inamicului.
Apărarea aeriană cu baza la sol asigură protecţia împotriva unui atac executat la sol de către
mijloacele de atac aerian ale inamicului. Fiind puţin probabil să existe suficiente resurse de apărare
aeriană cu baza la sol capabile să asigure o acoperire amplă a întregii zone de operaţii, este necesar
să se stabilească prioritatea misiunilor. Planul de dispunere al unităţilor de apărare aeriană cu baza
la sol trebuie să asigure eficacitate în perioadele importante pentru a acoperi raioanele unde forţele
care se retrag ar putea deveni vulnerabile, sau zone pe care inamicul le poate alege ca locuri de
aterizare pentru forţele transportate pe calea aerului.
Unităţile (marile unităţi) de geniu sunt întrebuinţate în retragere pentru: pregătirea
distrugerilor şi a obstacolelor precum şi asigurarea sau menţinerea căilor de comunicaţie pentru
retragere; sprijinul elementelor de siguranţă cu misiuni de reducere a vulnerabilităţii; sprijinul
deplasării forţei principale şi a elementelor eşalonului din spate prin acţiuni de sprijin în trecerea
obstacolelor neprevăzute în timpul retragerii (acţiuni de forţare, de trecere peste obstacole).
Unităţile de război electronic sunt folosite, în special, pentru executarea planului de inducere
în eroare a inamicului precum şi în acţiuni de dezorganizare a sistemelor de comunicaţii şi informatică.
Planul sprijinului logistic trebuie să asigure satisfacerea nevoilor de sprijin ale forţei care se
retrage şi prevenirea capturării materialelor, în special a combustibilului de către inamic. Evacuarea
stocurilor poate lua un timp considerabil. Trebuie să fie avută în vedere asigurarea aprovizionării cu
muniţie a elementelor de siguranţă şi a artileriei.
Inamicul trebuie să fie împiedicat să folosească tehnica şi materialele trupelor proprii cu
excepţia echipamentului şi materialelor medicale. Întreţinerea este bine să fie concentrată pe
pregătirea materialelor solicitate pentru executarea acţiunii. Mijloacele de adunare şi evacuare a
tehnicii deteriorate trebuie să fie dirijate în punctele cheie pentru a menţine sistemele de comunicaţii
şi informatică deschise şi a recupera toate materialele, dacă este posibil.
Înainte de a începe deplasarea spre spate, stocurile înaintate sunt reduse prin încetarea
aprovizionării şi, când este posibil, prin evacuarea stocurilor înaintate care nu sunt necesare. Trebuie
stabilite puncte mobile de distribuire pentru a satisface necesităţile urgente şi schimbările în planul de
acţiune. Pierderile de echipament pot depăşi procentele normale de uzură şi trebuie să fie făcute
planuri speciale pentru înlocuirea acestora.
O atenţie specială trebuie dată evacuării răniţilor. Dovada vizibilă că evacuarea răniţilor este
eficientă, va ajuta la menţinerea moralului forţelor.
Distrugerea echipamentului şi stocurilor trebuie să fie coordonată cu elementele de timp
folosite în planul operativ, astfel încât să nu fie prejudiciată siguranţa tactică. Planul trebuie să
prevadă distrugerea tehnicii sau depozitelor care nu pot fi evacuate.
Controlul traficului are un rol important pentru asigurarea deplasării spre înapoi a trupelor. În
acest scop, elementele de îndrumare a circulaţiei sunt dispuse în intersecţiile critice şi în alte zone
apreciate ca atare.
BIBLIOGRAFIE
*
* *
*
* *
Habian L., Stăncilă L. Trăsături de bază ale operaţiei ofensive a armatei de arme întrunite potrivit
structurilor organizatorice noi, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 1996.
Stăncilă L., Popescu R. Reorientări privind fizionomia operaţiei ofensive a armatei de arme întrunite în
funcţie de tendinţele actuale de evoluţie a artei militare, Editura Academiei
de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1996.
Stăncilă L. Structuri de comandament şi metodologii de planificare a operaţiilor în
armatele moderne, Editura Academiei de Înalte Militare, Bucureşti, 1996.
Stăncilă L. Tendinţele actuale de evoluţie a luptei armate. Influenţa acestora asupra artei
militare în războiul de apărare a ţării, Editura Academiei de Înalte Studii
Militare, Bucureşti, 1997.
Stăncilă L. Operaţiile ofensive în războiul modern, Editura Universităţii Naţionale de
Apărare, Bucureşti, 2003.
Stăncilă L., Ţenu C. Activitatea comandamentului marii unităţi cu rol operativ pentru pregătirea
şi desfăşurarea operaţiilor, Editura Academiei de Înalte Studii Militare,
Bucureşti, 1999.
Stăncilă L., Ţenu C. Comandamentul marii unităţi cu rol operativ din trupele de uscat, Editura
Academiei de Înalte Studii Militare, Bucureşti, 1999.
Stăncilă L., Ţenu C. Organizarea de stat major şi planificarea
Popescu C la nivel operativ, Editura Universităţii
Naţionale de Apărare, Bucureşti, 2004.
*
* *
B. 141/05/1473 C. 321/05