Transfer de Caldura Si Masa - Suport de Curs - pdf1400388909 PDF

Transfer de căldură şi masă – suport de curs 1
Adelaida Mihaela DUINEA
TRANSFER DE CĂLDURĂ ŞI MASĂ
- SUPORT DE CURS -
CUPRINS
PARTEA a I-a
CURS 1. Concepte fundamentale de transfer de căldură 4
CURS 2. Conductivitate termică. Condiţii de determinare univocă a proceselor. 12
Ecuaţia diferenţială generală a conducţiei
CURS 3. Conducţia termică. Conducţia termică unidirecţională în regim permanent 18
CURS 4. Conducţia termică. Conducţia termică unidirecţională în regim permanent 25
- continuare
CURS 5. Conducţia termică. Conducţia termică bidirecţională în regim permanent. 32
Conducţia termică în regim variabil.
CURS 6. Modelarea experimentală a transferului termic. Teoria similitudinii 37
CURS 7. Convecţia termică. Elemente de bază ale convecţiei termice. Strat limită 44
dinamic.
CURS 8. Convecţia termică - continuare. Strat limită termic. Strat limită masic. 49
Convecţia forţată monofazică la suprafeţe exterioare.
CURS 9. Convecţia termică - continuare. Curgerea unui fluid peste un cilindru 54
singular. Curgerea unui fluid peste un fascicul de ţevi. Convecţia forţată
monofazică prin conducte şi canale.
CURS 10. Procese de transfer de căldură cu schimbarea stării de agregare. Fierberea 58
la convecţie liberă. Fierberea la convecţia forţată
CURS 11. Radiaţia termică. Definiţii şi mărimi caracteristice. Legile radiaţiei. 64
CURS 12. Radiaţia termică - continuare. Schimbul de căldură prin radiaţie între 70
două suprafeţe. Schimbul de căldură prin radiaţie în prezenţa ecranelor.
Radiaţia termică a gazelor.
CURS 13. Procese complexe de transfer de căldură. Coeficientul global de schimb de 76
căldură. Intensificarea proceselor de schimb de căldură.
CURS 14. Transferul de masă prin difuziune. Noţiuni fundamentale. Ecuaţia 81
diferenţială a transferului de masă
PARTEA a II-a
Noţiuni generale, recapitulative de termodinamică 86
PARTEA a III-a
Chestionar de verificare a cunoştinţelor 116
PARTEA a IV-a
Aplicaţii numerice 121
BIBLIOGRAFIE 145
LISTĂ NOTAŢII
a – difuzivitate termică, m2/s;

c – căldură specifică, kJ/kg·K.
cp – căldura specifică la presiune constantă, J/kg·K;
cv – căldura specifică la volum constant, kJ/kg·K;
d – diametru, m;
Dech – diametru echivalent, m;
Dh – diametru hidraulic, m;
Dv – debitul masic de vapori, kg/s;
Da – debitul masic al agentului de răcire, kg/s;
DAB – coeficient de difuzie, m2/s;
i1’, i1” – entalpia agentului primar la intrarea, respectiv ieşirea din schimbătorul de căldură, J/kg;
i2’, i2” – entalpia agentului secundar la intrarea, respectiv ieşirea din schimbătorul de căldură, J/kg.
ks - coeficientul global de schimb de căldură de suprafaţă, W/m2K;
m1, m2 – debitul masic al agentului primar, respectiv secundar, kg/s;
Q – flux termic, W;
Qp – fluxul termic pierdut în mediul ambiant, W;
q – densitate de flux termic, W/m
P – perimetrul udat perpendicular pe direcţia principală de curgere, m.
Pr – numărul Prandtl;
Re – numărul Reynolds;
S – aria suprafeţei de schimb de căldură a aparatului, m2;
Rsd1, Rsd2 - rezistenţele termice de suprafaţă ale depunerilor pe partea fluidului primar, respectiv
secundar, (m2·K)/W;
∆t1, ∆t2 – variaţia temperaturii agentului primar, respectiv secundar, oC sau K;
w – viteza fluidului, m/s.
Litere greceşti
α1, α2 - coeficienţii de convecţie pentru fluidul primar şi secundar, W/(m2·K);
β – coeficient de temperatură;
δp – grosimea peretelui, m;
ε − factor de emisie sau emisivitate;
εg – factorii de emisie ai gazelor de ardere;
η– viscozitatea dinamică, N·s/m2
λp - conductivitatea termică a peretelui, W/(m·K)
ν – viscozitatea cinematică, m2/s;
ρ - densitatea fluidului, kg/m3

Curs 1
CONCEPTE FUNDAMENTALE
ÎN TRANSFERUL DE CĂLDURĂ
Transferul de căldură, unul din cele mai comune schimburi energetice, intervine în mod
natural între două sisteme aflate în contact direct sau indirect, caracterizate de temperaturi diferite.
La baza studiului transferului de căldură se găsesc conceptele de „cantitate de căldură” şi
„diferenţă de temperatură”, acestea fiind definite în Principiile Termodinamicii, şi anume:
9 echivalenţa căldurii şi a lucrului mecanic ca forme particulare de energie (primul
principiu al Termodinamicii);
9 măsura dezechilibrului termic relativ la două sisteme prin diferenţa lor de
temperatură, valoarea acestei diferenţe caracterizând sensul şi intensitatea energiei
calorice transferate (principiul al doilea al Termodinamicii).
Se dezvoltă astfel o nouă disciplină, independentă, „Transferul Termic”, ce vine în
completarea Termodinamicii în forma clasică, aceasta prin neglijarea mecanismele de schimb,
limitându-se doar la studiul stărilor de echilibru.
1.1. CONCEPTE FUNDAMENTALE ÎN TRANSFERUL DE CĂLDURĂ
ª Câmp de temperatură
În Termodinamică temperatura se măsoară în Kelvin pe scara absolută de temperatură sau în alte
unităţi relative definite de scările empirice de temperatură (Celsius, Fahrenheit, etc.)
T [K]=t[0C]+273,15 (1.1)
Într-un punct oarecare din spaţiu P(x, y, z), temperatura, ca parametru de stare, depinde de poziţie şi
timp, adică:
T=T(x, y, z, τ) [K] sau t=t(x, y, z, τ) [0C] (1.2)
Câmpul de temperatură reprezintă totalitatea valorilor temperaturii t în întreg spaţiul, la un moment
oarecare de timp, τ. Câmpul de temperatură poate fi tranzitoriu (variabil, nestaţionar) sau permanent
(constant, staţionar) după cum timpul τ apare sau nu ca variabilă explicită în ecuaţia (1.2). Sub
forma în care este scrisă această ecuaţie, ea reprezintă un câmp tridimensional tranzitoriu de
temperatură.
ª Suprafaţa izotermă
reprezintă totalitatea punctelor din spaţiul considerat care, la momentul de timp τ, au aceeaşi
temperatură. Deoarece un punct nu poate avea simultan două valori diferite ale temperaturii, rezultă
că suprafeţele izoterme sunt suprafeţe continue care nu se intersectează.
ª Gradientul de temperatură
exprimă creşterea elementară de temperatură într-un punct din spaţiu. Gradientul de temperatură
reprezintă un vector normal la suprafaţa izotermă şi este numeric egal cu limita raportului dintre
variaţia temperaturii între două izoterme şi distanţa ∆n dintre acestea, măsurată pe normala la
⎛ ∆t ⎞ ∂t
suprafaţă, când ∆n tinde către zero, adică: gradt = lim ⎜ ⎟ = [K/m].
∆n → 0 ∆n
⎝ ⎠ ∂n
Gradientul de temperatură nu este de regulă constant de-a lungul unei izoterme, el fiind mai mare
acolo unde distanţa dintre izoterme este mai mică.
r r
n q
α
dS
M S
gradt Izotermă
Figura 1.2. Ortogonalitatea gradientului cu izoterma
r
Prin convenţie, q este considerat pozitiv în sensul transmiterii (curgerii) căldurii, adică spre
temperaturi mai coborâte; gradt este un vector situat pe aceeaşi axă dar de sens contrar vectorului
r
q , de unde şi semnul minus din legea lui Fourier.
ª Fluxul de căldură (termic), Q&

reprezintă energia termică ce se transferă prin suprafaţa unui corp (sistem) altui corp (sistem), în
unitatea de timp.
∆E
Q& = [W] (1.3)
∆τ
ª Densitate de flux termic (flux unitar de căldură), qs

reprezintă fluxul de căldură care traversează unitatea de suprafaţă. Ca medie spaţială sau valoare
locală, densitatea de flux termic se calculează astfel:
r Q& δQ
qs = [W/m2] respectiv qs = [W/m2]
S dS
(1.4)
→
Vectorul q reprezintă densitatea locală de flux termic într-un punctul M, el caracterizând în fiecare
→
punct al mediului direcţia, sensul şi intensitatea fluxului de căldură. Ansamblul vectorilor q
constituie un câmp de vectori analog câmpurilor întâlnite în alte domenii ale fizicii (câmp electric,
câmp de forţe, de viteze).
ª Linii şi tub de curent

→
Cunoscând vectorii densitate de flux q , se poate trasa, la fiecare moment de timp τ, curbele
tangente acestor vectori, numite linii de curent; ansamblul liniilor de curent pe un contur închis
formează un tub de curent. Liniile de curent sunt normale în fiecare punct la izotermele
corespondente. Practic, această proprietate asociată geometriei corpului şi datelor fizice ale
problemei studiate, permite trasarea reţelelor de izoterme şi de linii de curent. Pereţii unui tub de
curent fiind normali la izoterme, nu sunt traversaţi de nici un flux, fiind deci adiabatici. Astfel, în
regim permanent, fluxul termic într-un tub de curent se conservă.
ª Rezistenţă termică
Considerând intersecţia unui tub de curent cu două suprafeţe izoterme de temperaturi t1 şi t2, se
defineşte rezistenţa termică prin relaţia:
t1 − t 2 = Rq (1.5)
Se poate, cu uşurinţă, recunoaşte în această relaţie forma generală a legii lui Ohm:
E1-E2=RI
în care potenţialele, E, sunt înlocuite de temperaturi iar intensitatea curentului, I, de fluxul termic
unitar, q.
Conceptul de rezistenţă termică este frecvent utilizat în studiul fenomenelor conductive, în regim
permanent, putând fi în egală măsură aplicat în transferul de căldură prin radiaţie şi convecţie.
q2
q1=q2=q Suprafaţă
izotermă (t2)
q1
Tub de curent
Suprafaţă
izotermă (t1)
t1 − t 2
Figura 1.2. Rezistenţa termică R=
q
ª Surse interne
O sursă internă se defineşte prin puterea termică, qv, pe care o produce pe unitatea de volum a
mediului. În cazul general, puterea termică este funcţie de coordonată, temperatură şi timp:
qv=(M, t, τ)
1.2. MODURI DE TRANSFER DE CĂLDURĂ
În studiul Transferului Termic se obişnuieşte să se facă distincţia a trei moduri de transfer

de energie termică, conducţie, convecţie şi radiaţie, fiecare din aceste moduri fiind el însuşi legat de
un proces fizic bine determinat. Energiei termice a unui mediu material îi corespunde energia
cinetică a constituenţilor săi fundamentali având o anumită libertate de mişcare. Aceşti constituenţi
pot schimba, total sau parţial, energia lor termică, adică putând câştiga sau pierde energie cinetică:
¾ fie prin interacţiune directă cu particulele învecinate, ceea ce corespunde fenomenului de
conducţie termică;
¾ fie prin absorbţie sau emisie de radiaţii electromagnetice – radiaţie termică;
¾ fie datorită schimburilor rezultate prin amestecarea diferitelor părţi ale fluidului (considerat
la scară macroscopică), aflate la temperaturi diferite – convecţie termică.
1.2.1. Conducţia termică
Conducţia termică poate fi văzută ca transferul de energie de la particulele cu energie mai ridicată,
aparţinând corpului sau regiunii cu temperatură mai ridicată, către particulele cu energie mai
coborâtă, aparţinând corpului sau regiunii cu temperatură mai scăzută. Transferul propriu zis se
realizează prin interacţiunea dintre particule.
¾ Mecanism fizic
Mecanismul fizic al procesului de conducţie termică a fost redat considerându-se modelul gazului
macroscopic staţionar, prezentând un gradient de temperatură, situat între două plăci de temperaturi
diferite.
Figura 1.3. Mecanismul de conducţia termică sau transferul de energie prin difuzie moleculară
Temperatura în orice punct din spaţiu este asociată cu energia cinetică a mişcării haotice de
translaţie, precum şi a mişcărilor de rotaţie internă şi de vibraţie a moleculelor de gaz. Prin
ciocnirile elastice între moleculele vecine se transferă energie cinetică din aproape în aproape, de la
moleculele cu energie mai mare la moleculele cu energie mai mică, în modul acesta, macroscopic,
transferul net de energie apărând în direcţia descreşterii temperaturii.
La lichide – mecanismul fizic este mult asemănător - moleculele fiind mai apropiate în spaţiu iar
interacţiunile moleculare mai puternice şi mai frecvente.
La solide – conducţia este atribuită activităţii moleculare sub forma vibraţiei termice a reţelei
cristaline; ea este singurul mecanism de transfer de căldură caracteristic corpurilor solide opace.
¾ Relaţie matematică caracteristică

Legea fundamentală a transferului de energie termică prin conducţie a fost propusă în 1822 de
FOURIER, fapt pentru care-i poartă numele. Există o relaţie liniară între densitatea fluxului termic
şi gradientul de temperatură: „în toate punctele unui mediu izotrop, densitatea fluxului termic
instantaneu este proporţională cu conductivitatea termică, λ, a mediului şi cu gradientul de
temperatură”.
r
q = −λ ⋅ gradt (1.6)
r
n r
α q
gradt dS
Figura 1.4. Legea lui Fourier
Forma cea mai simplă a legii lui Fourier este cea scrisă pentru cazul unui corp solid plan cu
proprietăţi constante
∆t t1 − t 2
qs = λ =λ (1.7)
δ δ
ea putând fi frecvent utilizată în aprecierea transferului global de energie termică prin conducţie,
atunci când se cunosc diferenţa de temperatură dintre graniţele corpului studiat şi dimensiunea
corpului pe direcţia fluxului de căldură.
1.2.2. Radiaţia termică
Fie spontan, fie în cursul interacţiunilor mutuale, atomii, moleculele şi electronii liberi ai corpurilor
pot pierde o parte din energia lor cinetică prin emisie de radiaţie electromagnetică. Reciproc, atunci
când o anumită radiaţie este primită la suprafaţa unui corp, o parte este absorbită de corp şi se
regăseşte în energie cinetică a componentelor sale, adică sub formă de căldură.
¾ Mecanism fizic
Radiaţia termică este modul de transfer de căldură în care energia este emisă de corpuri
având o temperatură finită, particularitatea principală fiind aceea că nu necesită prezenţa unui mediu
intermediar de transport – cel mai eficient transfer radiativ desfăşurându-se în vid. Fenomenul are
dublu sens: un corp radiază energie, dar totodată absoarbe energia emisă sau reflectată de corpurile
înconjurătoare. La corpurile solide şi lichide, transformarea energiei electromagnetice în energie
termică are loc în straturile superficiale, iar la corpurile gazoase în volum.
Energia câmpului de radiaţie este transportată sub formă de unde electromagnetice şi

provine din energia internă a materiei emiţătoare. Radiaţiile termice, cu lungime de undă cuprinsă
între 0,1 şi 100 µm, respectă aceleaşi legi ca şi radiaţiile luminoase: se propagă în linie dreaptă, se
reflectă, se refractă şi se absorb.

Legea de bază a transferului de căldură prin radiaţie a fost stabilită experimental de Stefan în
1879 şi teoretic de Boltzmann în 1884, purtând astfel numele de „legea Stefan-Boltzmann”. Ea
exprimă densitatea de flux termic maximă ce poate fi emisă de o suprafaţă, suprafaţă numită corp
negru:
q s = σ 0T 4 (1.8)
„densitatea de flux emisă pe unitatea de suprafaţă a unui corp negru este direct proporţională cu
puterea a patra a temperaturii absolute”.
Se introduce astfel constanta lui Stefan-Boltzmann, ca fiind σ0=5,67·10-8 [W/m2K4].
Este convenabil, uneori, să se exprime transferul de energie radiantă într-un mod similar
convecţiei:
q s , r = α r (Ts − Text ) (1.9)
cu α r = εσ 0 (Ts + Text )(Ts4 + Text4 ) - coeficient de transfer de căldură prin radiaţie, [W/m2K].
Coeficientul „ε” care intervine în relaţia de definiţie a coeficientului de transfer de căldură prin
radiaţie este numit emisivitate sau factor de emisie, acesta reprezentând cât de eficientă este emisia
suprafeţei comparativ cu un corp negru absolut, luând valori cuprinse între 0 şi 1.
1.2.3. Convecţia termică
¾ Mecanism fizic
Atunci când un fluid izoterm este în mişcare, el antrenează forţe de presiune şi de frecare ce
se pot percepe, parţial, vizual sau senzitiv. În curgerea anizotermă, mişcarea este însoţită de transfer
de căldură – fenomen numit convecţie termică sau termoconvecţie.
Pentru curgerile clasice se face o diferenţiere care are la bază cauza generatoare a curgerii şi
care are repercusiuni în întreaga structură:
dacă mişcarea fluidului are origine mecanică – fenomenul este denumit „convecţie forţată”;
se poate întâmpla ca gradienţii de densitate generaţi în fluid de către gradientul de
temperatură să fie suficienţi de mari pentru ca acţiunea câmpului de gravitaţie să dea naştere
unei mişcări; originea fenomenului este de natură termică, putându-se vorbi de „convecţie
liberă” sau „naturală”;
coexistenţa cauzelor mecanice şi termice conduc la apariţia regimului de „convecţie mixtă”.

Legea de bază a transferului prin convecţie, propusă de NEWTON în 1701, permite calculul
densităţii de flux de căldură între un fluid şi o suprafaţă, de temperaturi tf, respectiv, ts:
qs = α t s − t f = α Ts − T f [W/m2] (1.10)
introducând un parametru de proporţionalitate, similar unei conductanţe termice, numit „coeficient

de convecţie” sau „conductanţă de film”.
Tabelul 1.1. Sinteza proceselor de transfer de căldură
Mod Mecanism fizic Ecuaţie caracteristică Proprietate de transport
transfer introdusă
Conducţie Difuzie de energie prin r Conductivitatea termică,
q = −λ ⋅ gradt
mişcarea haotică a λ, [W/m⋅K]
particulelor
Convecţie Difuzie de energie prin qs = α Ts − T f „coeficient de convecţie” sau
mişcarea haotică a „conductanţă de film”
particulelor şi mişcarea de α, [W/m2K]
ansamblu
Radiaţie Energie transportată sub q s = σ 0T 4 constanta lui Stefan-Boltzmann
formă de unde σ0=5,67⋅10-8 [W/m2K4]
electromagnetice q s , r = α r (Ts − Text ) coeficient de transfer de căldură
prin radiaţie
(
α r = εσ 0 (Ts + Text ) Ts4 + Text4 )
Curs 2
CONDUCTIVITATE TERMICĂ. CONDIŢII DE

DETERMINARE UNIVOCĂ A PROCESELOR
2.1. CONDUCTIVITATEA TERMICĂ
În transferul de căldură, un rol important îl au proprietăţile termofizice ale materiei, ce pot fi

proprietăţi de transport (conductivitatea termică, λ, viscozitatea cinematică, ν, coeficientul de
difuziune, D) sau proprietăţi termodinamice (densitatea, ρ, căldura specifică, c).
Conductivitatea termică – este definită ca proprietate de transport ce indică eficienţa transferului

de energie prin procesul de conducţie (difuzie termică), ce depinde de structura fizică a materiei şi,
implicit, de starea de agregare a materiei.
Legea generală a lui Fourier formulată scalar sub forma:
∂t
q n = −λ (2.1)
∂n
defineşte conductivitatea termică ca fiind:
qn
λ=− [W/m·K] (2.2)
∂t
∂n
cu valoare mai mare la un solid decât la un lichid şi mai mare la un lichid decât la un gaz, afirmaţie
motivată în mare măsură de diferenţele în spaţiul intermolecular de la o stare de agregare la alta.
• starea solidă
Un corp solid fiind format din electroni liberi şi din atomi legaţi într-un aranjament periodic
numit reţea, transferul de energie termică se realizează atât prin migraţia electronilor liberi cât şi
prin undele de vibraţie ale reţelei. Conductivitatea termică poate fi astfel scrisă ca fiind suma a două
componente: una electronică λe şi o componentă de reţea, λr:
λ=λe+λr (2.3)
De regulă, pentru corpurile solide se preferă o relaţie liniară pentru λ ca fiind funcţie de
temperatură:
λ=λ0[1+β(t-t0)] [W/m·K] (2.4)
β fiind un coeficient de temperatură, caracteristic fiecărui material.
Materialele refractare sunt rezistente la temperaturi ridicate, peste 500 oC, putând fi metalice
sau nemetalice.
În cazul materialelor de construcţie, coeficientul de conductivitate termică λ depinde de
structura materialului, de densitate şi de modul de prelucrare.
• starea lichidă
Conductivitatea termică descreşte brusc la punctul de topire datorită degradării structurii
corpului solid şi a transferului fononic al căldurii prin oscilaţiile reţelei cristaline.
Explicarea procesului fizic al conducţiei termice prin lichide este mai puţin clară,
apreciindu-se o oarecare legătură între conductivitatea termică şi viteza sunetului în faza lichidă
(λ=f(clich))
Una din formulele propuse pentru calculul conductivităţii termice în lichide este:
c p ρ r4 / 3
λ=A (2.5)
M 1/ 3
unde:
cp – căldura specifică a lichidului la presiune constantă, kJ/kg·K;
ρr – densitatea relativă a lichidului (faţă de apă), kg/m3;
M – masa moleculară, kg/mol;
A – factor proporţional cu viteza de deplasare a undelor elastice în lichid.
• starea gazoasă
Pe baza teoriei cinetice a gazelor, pentru condiţii izentropice, de echilibru, conductivitatea
termică a gazelor este:
1
λ = ρw l c v = ηc v (2.6)
3
unde:
cv – căldura specifică la volum constant, kJ/kg·K;
η – viscozitatea dinamică, N·s/m2.
În realitate, gazele sunt tratate ca medii cu o comportare care diferă de condiţiile la echilibru.
2.2. CONDIŢII DE DETERMINARE UNIVOCĂ A PROCESELOR
Pentru a particulariza ecuaţiile diferenţiale ce descriu categorii largi de fenomene, se

procedează la alipirea de acestea a unui set de elemente descriptive specifice procesului analizat –
elemente numite condiţii de determinare univocă a procesului. Aceste condiţii pot fi:
¾ Condiţii geometrice – reprezentate de forma geometrică şi dimensiunile corpului în care are

loc procesul;
¾ Condiţii fizice – stabilesc valorile proprietăţilor termofizice ale corpului precum şi variaţia
acestora în spaţiu sau funcţie de alt parametru. Acest tip de condiţii precizează, de
asemenea, variaţia în timp şi spaţiu a surselor interioare de căldură.
¾ Condiţii iniţiale – se referă la distribuţia temperaturii în interiorul corpului la momentul
iniţial, τ=0.
¾ Condiţiile la limită sau de contur – definesc legătura corpului considerat cu mediul
înconjurător. Determinarea univocă a distribuţiei de temperatură din corp implică precizarea
a două condiţii la limită, fapt impus de prezenţa derivatelor spaţiale de ordinul doi în ecuaţia
diferenţială a conducţiei.
o Condiţia la limită de primul tip (condiţia Dirichlet) – precizează distribuţia
temperaturii la suprafaţa corpului în fiecare moment de timp, τ .
Caracteristică: condiţie greu de realizat experimental dar, în general, cea mai
simplu de utilizat în calculele teoretice.
o Condiţia la limită de al doilea tip (condiţia Neumann) – stabileşte valoarea fluxului
termic la suprafaţa corpului pentru orice moment de timp, τ.
o Condiţia la limită de al treilea tip (condiţia Fourier) – leagă transferul convectiv în
perete cu transferul convectiv în fluid printr-un coeficient de schimb. Ea se exprimă
⎛ ∂t ⎞
prin egalitatea fluxurilor la interfaţă − λs ⎜⎜ s ⎟⎟ = α (t s − t∞ ) , coeficientul de schimb
⎝ ∂y ⎠ y =0
fiind considerat cunoscut.
Precizare: Coeficientul α poate include un coeficient de convecţie şi un
coeficient de radiaţie atunci când fluxul radiativ poate fi liniarizat. Cazuri
limită: α=0 conduce la condiţia la limită de tip doi, qs=0, (situaţie fizică –
perete izolat). Pentru α=∞ – corespunde condiţiei de primul tip: fluxul fiind
finit, α=∞ conduce la ts=t∞. Luând în consideraţie grosimea δ a peretelui şi
notând t0 temperatura suprafeţei peretelui pe faţa opusă celei în contact cu
fluidul, relaţia matematică a condiţiei la limită de-al treilea tip va fi:
t0 − t s t0 − t s δ ⋅ α
λs = α (t s − t∞ ) tradusă prin relaţia adimensională: = .
δ t s − t∞ λs
Grupul adimensional αδ/λs este chiar numărul Biot, prezentându-se ca
raportul dintre „rezistenţa internă şi rezistenţa aparentă de suprafaţă”, raport
caracteristic sistemului perete + condiţie la limită.
Condiţia la limită de al patrulea tip (cuplajul conducţie-convecţie). Denumirea de „condiţie

de al patrulea tip” specifică simultan o generalizare şi o formulare fizică a condiţiei de tipul
al treilea, ceea ce conduce, firesc, la noţiunea de cuplaj între conducţie şi convecţie. Faţă de
condiţia la limită precedentă, când coeficientul de schimb este fixat iar temperaturile ts şi t0
sunt considerate uniforme, în acest caz se admite că temperatura ts şi coeficientul α sunt
guvernate de structura curgerii, ceea ce indică în particular dependenţa de coordonată.
2.3. ECUAŢIA GENERALĂ DIFERENŢIALĂ A CONDUCŢIEI
Unul dintre obiectivele analizei transferului de căldură şi deci şi al studiului conducţiei

termice îl reprezintă determinarea câmpului de temperatură, fluxurile de căldură putându-se mai
apoi calcula aplicând legea lui Fourier.
Algoritmul de determinare a ecuaţiei diferenţiale a conducţiei se bazează pe aplicarea legii
conservării energiei pentru un element de volum infinitezimal. Mediul se consideră solid, cu
proprietăţi constante pe toate direcţiile, sursele interne de căldură fiind uniform distribuite. Prin
suprafeţele elementului de volum dV=dx·dy·dz are loc transfer de căldură prin conducţie. Fluxurile
termice normale pe suprafeţe au expresiile matematice date de legea lui Fourier:
∂t ∂t ∂t
δQ x = −λ x dydz [W] δQ y = −λ y dxdz [W] δQ z = −λ z dxdy [W] (2.7)
∂x ∂y ∂z
cu λx, λy, λz coeficienţii de conductivitate termică pe direcţiile x, y, z, în [W/m·K].
z
δQz′′ δQ′y′
δQx′ δQx′′
y δQ′y δQz′
Figura 2.1. Conducţia termică printr-un element de volum elementar dV în coordonate carteziene
Căldura primită de elementul de volum este:

⎛ ∂t ∂t ∂t ⎞
δQ ′ = δQ x ′ + δQ y ′ + δQ z ′ ⇔ δQ′ = −⎜⎜ λx dydz + λ y dxdz + λz dxdy ⎟⎟ (2.8)
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
Căldura cedată:
δQ ′′ = δQ x ″ + δQ y ″ + δQ z ″
⇓
⎡ ⎛ ∂t ∂ 2t ⎞ ⎛ ∂t ∂ 2t ⎞ ⎛ ∂t ∂ 2t ⎞ ⎤
δQ = − ⎢λx ⎜ + 2 dx ⎟dydz + λ y ⎜ + 2 dy ⎟dxdz + λz ⎜⎜ + 2 ⎟⎟dxdy ⎥
′′ ⎜ ⎟ ⎜ ⎟ (2.9)
⎣ ⎝ ∂x ∂x ⎠ ⎝ ∂y ∂y ⎠ ⎝ ∂z ∂z ⎠ ⎦
Căldura primită de la sursele interne:
δQsi = qv dxdydz (2.10)
unde qv reprezintă fluxul de căldură al surselor interne.
Căldura necesară încălzirii elementului de volum:
∂t
δQi = cρ dxdydz (2.11)
∂τ
în care: c reprezintă capacitatea calorică masică, [J/kg·K];
ρ – densitatea elementului de volum, [kg/m3]
Ecuaţia de bilanţ va fi:
δQ ′ + δQsi = δQ ′′ + δQi
⇓
⎛ ∂t ∂t ∂t ⎞
− ⎜⎜ λx dydz + λ y dxdz + λz dxdy ⎟⎟ + qv dv =
⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠
(2.12)
⎡ ⎛ ∂t ∂ t ⎞
2
⎛ ∂t ∂ t ⎞
2
⎛ ∂t ∂ 2t ⎞ ⎤ ∂t
= − ⎢λx ⎜⎜ + 2 dx ⎟⎟dydz + λ y ⎜⎜ + 2 dy ⎟⎟dxdz + λz ⎜⎜ + 2 dz ⎟⎟dxdy ⎥ + cρ dv
⎣ ⎝ ∂x ∂x ⎠ ⎝ ∂y ∂y ⎠ ⎝ ∂z ∂z ⎠ ⎦ ∂τ
Ţinând seama că dV=dxdydz şi λx=λy=λz şi efectuând calculele, se obţine:
∂t λ ⎛ ∂ 2t ∂ 2t ∂ 2t ⎞ qv
= ⎜ + + ⎟+ (2.13)
∂τ cρ ⎜⎝ ∂x 2 ∂y 2 ∂z 2 ⎟⎠ cρ
ce reprezintă chiar ecuaţia lui Fourier pentru transferul de căldură conductiv cu surse interioare de
căldură.
λ
Notând cu a = - coeficientul de difuzivitate termică, [m2/s]
ρc
ecuaţia lui Fourier devine:
∂t ⎛ ∂ 2 t ∂ 2t ∂ 2 t ⎞ q q
= a⎜⎜ 2 + 2 + 2 ⎟⎟ + v = a∇ 2t + v (2.14)
∂τ ⎝ ∂x ∂y ∂z ⎠ cρ cρ
unde ∇ 2 t este laplacianul de temperatură.
Precizare
) Variaţia temperaturii unui corp (viteza de încălzire sau răcire) depinde de gradientul de
temperatură şi de difuzivitatea termică a materialului, „a”, mărime ce depinde la rândul
său de temperatură şi densitate, reprezentând inerţia termică a corpului respectiv.
Integrarea ecuaţiei lui Fourier se face ţinând cont de condiţiile la limită pentru fiecare caz în
parte – forma geometrică a corpului, parametrii termofizici, temperaturile suprafeţelor limită ale
corpului, regimul de transfer – staţionar sau tranzitoriu.
Tabelul 2.1. Forme ale ecuaţiei diferenţiale de temperatură în conducţia termică

Ecuaţie Ipoteze
1 ∂t q λ=const.
⋅ = ∇ 2t + v - ecuaţie diferenţială generală
a ∂τ λ regim tranzitoriu
qv λ=const.
0 = ∇ 2t + - ecuaţia lui Poisson
λ
regim permanent
1 ∂t λ=const.; qv=0
⋅ = ∇ 2 t - ecuaţia lui Fourier
a ∂τ
regim tranzitoriu
0 = ∇ 2 t - ecuaţia lui Laplace λ=const.; qv=0
regim permanent
0 = ∇ 2 t + B 2 t - ecuaţia lui Helmholtz λ=const.
regim permanent cu o funcţie liniară de
temperatură a termenului sursei
Curs 3
CONDUCŢIA TERMICĂ
3.1. CONDUCŢIA TERMICĂ UNIDIRECŢIONALĂ
ÎN REGIM PERMANENT
Caracteristica regimului permanent o constituie constanţa în timp a tuturor mărimilor, în

∂t
principal considerându-se independenţa de timp a câmpului de temperaturi ( = 0 ).
∂τ
Ecuaţia diferenţială a conducţiei, capătă în acest caz următoarea formă:

( )
∇ λ ∇t + q v = 0 (3.1)
câmpul de temperaturi depinzând de o coordonată spaţială, două sau trei, după cum conducţia este
uni-, bi- sau tridimensională.
Rezolvarea conducţiei în regim constant presupune aflarea soluţiei generale a ecuaţiei
diferenţiale, particularizarea acesteia prin aplicarea unor condiţii la limită specifice situaţiei fizice
reale, precum şi calculul fluxurilor termice generate de gradienţii de temperatură (legea lui Fourier).
3.1.1. Pereţi simpli, pereţi compuşi, rezistenţă termică conductivă

Peretele simplu este un mediu limitat de două plane paralele, mediu în interiorul căruia
căldura se propagă doar urmând normala la aceste plane; gradientul de temperatură are astfel
direcţia acestei normale. Izotermele sunt plane paralele cu feţele peretelui. Un asemenea câmp
termic este unidimensional: temperatura este funcţie doar de poziţie, x.
Se propune studiul a două tipuri de condiţii de suprafaţă aplicate unui perete simplu:
temperatura impusă şi condiţia mixtă (schimb convectiv).
ª Perete simplu cu suprafeţe izoterme
Ipoteze de studiu: suprafeţele peretelui sunt menţinute la temperaturile t1 şi t2 uniforme, constante şi

cunoscute; conductivitatea termică, λ, a materialului este constantă, considerându-se cunoscută;
fluxul termic este unidirecţional ( ∂ 2 t ∂y 2 = 0 şi ∂ 2 t ∂z 2 = 0 ); regimul este constant ( ∂t ∂τ = 0 ).
Figura 3.1. Transfer conductiv printr-un perete plan simplu
În aceste ipoteze şi în absenţa surselor interioare de căldură, ecuaţia diferenţială a conducţiei în

regim constant va avea forma:
d ⎛ dt ⎞
⎜λ ⎟ = 0 (3.1)
dx ⎝ dx ⎠
dt
care, prin integrare, devine: = C1
dx
Integrând a doua oară, se obţine: t(x)=C1x+C2
constantele C1 şi C2 calculându-se prin aplicarea condiţiilor la limită ţinându-se cont de ipoteza că
temperaturile t1 şi t2 sunt cunoscute:
⎧t (0 ) = t1 = C2
⎨
⎩t (δ ) = t2 = C1δ + C2 = C1δ + t1
obţinându-se distribuţia de temperatură:
x
t ( x ) = (t2 − t1 ) + t1 [0C] (3.2)
δ
ecuaţie din care rezultă că pentru conducţia unidimensională în regim constant, printr-un perete plan
fără surse interioare de căldură şi conductivitate termică constantă, temperatura are o lege de
variaţie liniară.
Fluxul termic prin perete va fi:
dt t −t
Q = −λ S = λS 1 2 [W] (3.3)
dx δ
iar fluxul termic unitar:
Q λ t −t
qs = = (t1 − t 2 ) = 1 2 [W/m2] (3.4)
S δ δ
λ
δ
Raportul δ/λ reprezintă rezistenţa termică conductivă a peretelui: Rcd = [m2K/W]
λ
Există situaţii când conductivitatea termică a materialului nu este constantă, ea variind în

interiorul corpului, caz în care fluxul termic se determină cu următoarea relaţie:
t
λmed 1 2
(t − t ) λ (t )dt
t1 − t2 t∫1
Q=S cu λmed =
δ 1 2
De cele mai multe ori se preferă variaţia liniară a conductivităţii cu temperatura:

λ=λ0(1+βt) (3.5)
unde β este coeficientul de temperatură, specific fiecărui material, ceea ce conduce la expresia
echivalentă:
⎛ t1 − t2 ⎞ λ(t1 ) + λ(t 2 )
λmed = λ0 ⎜1 + β ⎟= = λ(t med ) (3.6)
⎝ 2 ⎠ 2
caz în care distribuţia temperaturii este neliniară.
Atunci când se cunosc fluxul termic şi temperatura t1, condiţiile la limită sunt:
⎧t (0 ) = C2 = t1
⎪
⎨ dt Q
⎪ dx =− = C1
⎩ x =0 λS
soluţia ecuaţiei conducţiei căpătând forma particulară:
Q q
t (x ) = − x + t1 = − s x + t1 [0C] (3.7)
λS λ
ecuaţie ce pune în evidenţă faptul că în condiţiile aceluiaşi flux termic unitar, qs, temperatura în
perete variază cu atât mai mult cu cât conductivitatea termică, λ, este mai mică.
ª Perete plan multistrat
Ipoteze de studiu: se consideră mai mulţi pereţi simpli lipiţi, de grosime δi, conductivitate termică
λi, în contact perfect; suprafeţele laterale sunt menţinute la temperaturile t1 şi t2 uniforme, constante
şi cunoscute; fluxul termic este unidirecţional ( ∂ 2 t ∂y 2 = 0 şi ∂ 2 t ∂z 2 = 0 ); regimul este constant
( ∂t ∂τ = 0 ).
Figura 3.2. Conducţia termică într-un perete plan multistrat
Transferul fiind unidirecţional, conservarea fluxului se exprimă prin egalitatea fluxurilor ce

traversează fiecare perete simplu de grosime δi:
t1 − t x tx − t y t y − t2
Q = qs S = λ1S = λ2 S = λ3 S (3.8)
δ1 δ2 δ3
t1 − t x tx − t y t y − t2 t1 − t 2
Q= = = = [W] (3.9)
δ1 δ2 δ3 RStot
λ1S λ2 S λ3 S
n
cu RStot = ∑ Rcdi - rezistenţa termică totală a peretelui plan multistrat
i =1
δi
iar Ri = - rezistenţa termică conductivă a stratului ”i” al peretelui plan
λi S
Pentru acest tip de perete, fluxul termic unitar şi rezistenţele termice specifice sunt uniforme pe
întreaga suprafaţă, S, astfel încât:
t1 − t x tx − t y t y − t2
qs = = = [W/m2] (3.10)
δ1 δ2 δ3
λ1 λ2 λ3
Uneori, se preferă echivalarea peretelui neomogen cu un perete omogen de grosime egală cu suma
grosimilor straturilor componente şi având o conductivitate termică echivalentă (redusă), λred:
n
t1 − t2
t1 − t2 t −t
∑δ i
Q= = = 1 2 deci: λ red = i =1
[W/m·K] (3.11)
δ1 δ2 δ3 δ1 + δ 2 + δ 3 δ tot n
+ +
λ1S λ2 S λ3 S λred S λred S ∑ (δ
i =1
i λi )
ª Perete cilindric
Ipoteze de studiu: se consideră un perete cilindric cu diametrul interior d1 şi diametrul exterior d2,
respectiv raze r1 şi r2, materialul fiind omogen de conductivitate termică λ constantă; regimul este
permanent ( ∂t ∂τ = 0 ), curgerea este unidirecţională; mediul nu prezintă surse interioare de căldură
(qv=0).
Figura 3.3. Conducţia termică printr-un perete cilindric

a. perete cilindric simplu; b. perete cilindric multistrat
În coordonate cilindrice, ecuaţia diferenţială a căldurii în peretele cilindric are expresia:

∂ 2t 1 ∂t ∂ 2t 1 ∂t
+ + = (3.12)
∂r 2 r ∂r ∂x 2 a ∂τ
Fluxul radial în ipotezele specificate este caracterizat de:
∂t ∂t dt ∂t
=0 = =0
∂τ ∂r dr ∂x
relaţia (4.1) devenind:
d 2t 1 dt
+ =0 (3.13)
dr 2 r dr
Fluxul termic unitar liniar, conform legii lui Fourier, se calculează cu relaţia:
dt dr
ql = −λ 2πr [W/m] ⇔ ql = −2πλdt (3.14)
dr r
care, prin integrare, devine:
r2 t 2 − t1
= −2πλ (t2 − t1 ) adică ql =
r t
ql ln r r2 = −2πλ t 2 ⇔ ql ln [W/m] (3.15)
1 1
r1 1 d
ln 2
2πλ d1
Dacă ne raportăm la o conductă cu diametrele d1 şi d2 şi lungime L, fluxul termic va fi:
t1 − t2
Q = ql L = [W] (3.16)
1 d
ln 2
2πλL d1
1 d2
cu rezistenţa termică conductivă: Rcd = ln [m·K/W]
2πλ d1
Pentru pereţi cilindrici neomogeni, transferul fiind unidirecţional, conservarea fluxului se

exprimă prin egalitatea fluxurilor ce traversează fiecare perete cilindric simplu, obţinându-se relaţia:
t1 − t n+1 t1 − t n+1 t −t
ql = = = 1n n+1 [W/m] (3.17)
1 d2 1 d3 1 d n+1 n
1 d
ln + ln + ... +
2πλ1 d1 2πλ2 d 2 2πλn
ln
dn ∑
i =1 2πλi
ln i+1 ∑ Rcdi
di i =1
Temperatura din zonele de contact se obţine avându-se în vedere faptul că fluxul termic
unitar, ql prin perete este constant:
t p1 − t p 2 1 d
= ql ⇒ t p 2 = t p1 − ql ln 2 [0C] (3.18)
1
ln 2
d 2πλ d1
2πλ d1
relaţie care ilustrează distribuţia logaritmică a temperaturii pentru acest tip de perete.
ª Perete sferic
Ipoteze de studiu: se consideră un perete sferic cu raza interioară r1, raza exterioară r2 şi
conductivitatea termică λ constantă; suprafaţa de rază r1 are temperatura t1 iar suprafaţa de rază r2
are temperatura t2 (t1>t2); suprafeţele izoterme sunt suprafeţe concentrice, curgerea este
unidirecţională, cu gradientul de temperatură dt/dr.
Figura 3.4. Conducţia termică în cazul unui perete sferic

a. perete sferic simplu; b. perete sferic multistrat
Ecuaţia diferenţială a distribuţiei de temperatură în coordonate sferice este, conform ipotezelor de

studiu:
d 2 t 2 dt
+ =0 (3.19)
dr 2 r dr
Fluxul de căldură transferat prin peretele sferic se determină conform legii lui Fourier:
dt
Q = −λ 4πr 2 [W] (3.20)
dr
Separând variabilele, se obţine:
dr
Q = −4πλdt
r2
iar prin integrare:
⎛1 1⎞ t1 − t2
Q⎜⎜ − ⎟⎟ = 4πλ (t1 − t2 ) ⇔ Q= (3.21)
⎝ r1 r2 ⎠ 1 ⎛1 1⎞
⎜ − ⎟
4πλ ⎜⎝ r1 r2 ⎟⎠
1 ⎛1 1⎞
cu rezistenţa termică conductivă: Rcd = ⎜ − ⎟ [m·K/W]
4πλ ⎜⎝ r1 r2 ⎟⎠
Ecuaţia distribuţiei temperaturii în peretele sferic are forma:
r1r2 ⎛ 1 1 ⎞
t = t1 − (t1 − t2 ) ⎜ − ⎟ (3.22)
r2 − r1 ⎜⎝ r1 r2 ⎟⎠
relaţie care ilustrează distribuţia hiperbolică a temperaturii pentru acest tip de perete.
Pentru pereţi sferici neomogeni, transferul fiind unidirecţional, conservarea fluxului se

exprimă prin egalitatea fluxurilor ce traversează fiecare perete sferic simplu, obţinându-se relaţia:
t1 − t n+1 t1 − t n+1 t −t
ql = = = 1n n+1 (3.23)
1 ⎛1 1⎞ 1 ⎛1 1⎞ 1 ⎛1 1 ⎞ n
1 ⎛1 1 ⎞
⎜ − ⎟+ ⎜ − ⎟ + ... + ⎜ − ⎟ ∑ ⎜⎜ − ⎟ ∑ Rcdi
4πλ1 ⎜⎝ r1 r2 ⎟⎠ 4πλ2 ⎜⎝ r2 r3 ⎟⎠ 4πλn ⎜⎝ rn rn+1 ⎟⎠ i =1 4πλi ⎝ ri ri+1 ⎟⎠ i =1
Curs 4
CONDUCŢIA TERMICĂ
CONDUCŢIA TERMICĂ UNIDIRECŢIONALĂ

ÎN REGIM PERMANENT - continuare
Transferul global de căldură. Cazul peretelui plan simplu şi compus în contact cu două fluide
Se consideră un perete simplu în contact cu două fluide de temperaturi constante, tf1 şi tf2 şi
coeficienţi convectivi α1 şi α2 constanţi şi cunoscuţi, α1>α2, conform figurii 4.1:
Figura 4.1. Perete plan simplu în contact cu două fluide
Între suprafeţele peretelui şi cele două fluide se stabileşte un schimb convectiv. Transferul
fiind unidirecţional, conservarea fluxului se exprimă prin egalitatea fluxurilor: cedat de fluidul cald
peretelui, fluxul ce traversează peretele şi fluxul primit de fluidul rece:
t1 − t2
Q = qS = α1S (t f 1 − t1 ) = λS = α 2 S (t2 − t f 2 ) (4.2)
δ
t f 1 − t1 t1 − t2 t2 − t f 2
sau, altfel spus: Q= = =
1 δ 1
α1S λS α 2S
Se definesc astfel rezistenţele termice convective Rcv, analog cu rezistenţa termică conductivă
Rcd=δ/(λS)
astfel:
Rcv1=1/(α1S) şi Rcv2=1/(α2S)
Ecuaţia (4.2) permite exprimarea fluxului termic schimbat între cele două fluide, în funcţie
de temperaturile fluidelor, de caracteristicile peretelui şi de coeficienţii de schimb convectiv:
t f1 − t f 2
Q= [W] (4.3)
Rcv1 + Rcd + Rcv 2
în care: Rcv1=1/(α1S), Rcd=δ/(λS) şi Rcv2=1/(α2S).

Coeficientul global de schimb de căldură între cele două fluide se determină ca fiind inversul
rezistenţei termice totale a peretelui, având expresia:
1
k= [W/m2K] (4.4)
(Rcv1 + Rcd + Rcv 2 )S
Figura 4.2. Perete plan compus în contact cu două fluide
Se consideră mai mulţi pereţi simpli lipiţi, de grosime δi, conductivitate termică λi, în contact
perfect; suprafeţele extreme sunt în contact cu două fluide de temperaturi tf1 şi tf2.
Pentru acest tip de perete fluxul termic unitar şi rezistenţele termice specifice sunt uniforme pe
întreaga suprafaţă S astfel încât, urmând raţionamentul anterior, se obţine:
t1 − t x tx − t y t y − t2
q s = α 1 (t f 1 − t1 ) = λ1 = λ2 = λ3 = α 2 (t 2 − t f 2 )
δ1 δ2 δ3
1
t f 1 − t1 = q s
α1
δ
t1 − t x = q s 1
λ1
δ
t x − t y = qs 2 (+)
λ2
δ
t y − t2 = qs 3
λ3
1
t 2 − t f 2 = qs
α2
⎛ 1 δ δ δ 1 ⎞
⇒ t f 1 − t f 2 = q s ⎜⎜ + 1 + 2 + 3 + ⎟⎟
⎝ α 1 λ1 λ2 λ3 α 2 ⎠
Pentru „n”straturi”:
t f1 − t f 2 δi
qs = [W/m2] cu Ri = (4.5)
n
RC1 + ∑ Ri + RC 2
λi
i =1
Transferul global de căldură. Cazul peretelui cilindric simplu şi compus în contact cu două
fluide
Analiza peretelui cilindric simplu şi compus în contact cu două fluide urmează raţionamentul
prezentat anterior, ţinând cont de expresiile rezistenţelor termice conductive.
Figura 4.3. Perete cilindric simplu în contact cu două fluide
t1 − t 2
ql = 2πα1r1 (t f 1 − t1 ) = = 2πα 2 r2 (t 2 − t f 2 ) (4.6)
1 r2
ln
2πλ r1
1
t f 1 − t1 = ql
2πα1r1
1 r2
t1 − t 2 = ql ln (+)
2πλ r1
1
t 2 − t f 2 = ql
2πα 2 r2
⎛ 1 1 r 1 ⎞
⇒ t f 1 − t f 2 = ql ⎜⎜ + ln 2 + ⎟⎟
⎝ 2πα r
1 1 2πλ r1 2πα r
2 2 ⎠
Aşadar:
tf1 −tf 2 tf1 −tf 2
ql = = (4.7)
1 1 d 1 Rcv1 + Rcd + Rcv 2
+ ln 2 +
2πα1r1 2πλ d1 2πα 2 r2
În cazul peretelui cilindric compus legea conservării fluxului se scrie sub forma:
t f 1 − t1 t −t t −t t y − t2 t −t t −t
ql = = 1 x = x y = = 2 f 2 = f 1 tot f 2 (4.8)
1 1 r 1 r 1 r 1 R
ln x ln y ln 2
2πα1r1 2πλ1 r1 2πλ2 rx 2πλ3 ry 2πα 2 r2
t f1 −t f 2 1 ri +1
ql = [W/m2] cu Ri = ln (4.9)
n
RC1 + ∑ Ri + RC 2
2πλi ri
i =1
Transferul global de căldură. Cazul peretelui sferic simplu şi compus în contact cu două
fluide
Analiza peretelui sferic simplu şi compus în contact cu două fluide urmează raţionamentul prezentat
anterior, ţinând cont de expresiile rezistenţelor termice conductive.
Figura 4.4. Perete sferic simplu în contact cu două fluide
Respectiv:
t1 − t 2
Q = 4πα1r12 (t f 1 − t1 ) = = 4πα 2 r22 (t 2 − t f 2 ) (4.10)
1 ⎛1 1⎞
⎜ − ⎟
4πλ ⎜⎝ r1 r2 ⎟⎠
1
t f 1 − t1 = Q
4πα1r1
2
1 ⎛1 1⎞
t1 − t 2 = Q ⎜ − ⎟ (+)
4πλ ⎜⎝ r1 r2 ⎟⎠
1
t2 − t f 2 =Q
4πα 2 r2
2
t f1 −t f 2 t f1 −t f 2
Q= = (4.11)
1 1 ⎛1 1⎞ 1 Rcv1 + Rcd + Rcv 2
+ ⎜⎜ − ⎟⎟ +
4πα1r1 4πλ ⎝ r1 r2 ⎠ 4πα 2 r22
2
În cazul peretelui sferic compus legea conservării fluxului se scrie sub forma:
t f 1 − t1 t1 − t x tx − t y t y − t2 t2 − t f 2 t f 1 − t f 2
Q= = = = = = (4.12)
1 1 ⎛1 1 ⎞ 1 ⎛⎜ 1 1 ⎞⎟ 1 ⎛⎜ 1 1 ⎞⎟ 1 R tot
⎜ − ⎟⎟ − −
4πα1r1 4πλ1 ⎜⎝ r1 rx 4πα 2 r22
2
⎠ 4πλ2 ⎜⎝ rx ry ⎟⎠ 4πλ3 ⎜⎝ ry r2 ⎟⎠
t f1 −t f 2 1 ⎛1 1 ⎞
Q= [W] cu Ri = ⎜ − ⎟ (4.13)
n
4πλi ⎜⎝ ri ri +1 ⎟⎠
RC1 + ∑ Ri + RC 2
i =1
ª Corpuri cu surse interioare de căldură
Perete plan
Menţinând valabile ipotezele de studiu impuse în cazul analizei peretelui simplu omogen
(suprafeţele peretelui sunt menţinute la temperaturile t1 şi t2 uniforme, constante şi cunoscute;
conductivitatea termică λ a materialului este constantă, considerându-se cunoscută; fluxul termic
este unidirecţional ∂ 2 t ∂y 2 = 0 şi ∂ 2 t ∂z 2 = 0 ; regimul este constant ∂t ∂τ = 0 ) ecuaţia lui Fourier
capătă forma:
d 2t qv
+ =0 (4.14)
dx 2 λ
unde qv reprezintă fluxul termic al surselor interioare de căldură. Integrând ecuaţia se obţine:
dt q ∫ q x2
= − v x + C1 ⇒ t ( x ) = − v + C1 x + C2 (4.15)
dx λ 2λ
Constantele C1 şi C2 se determină din condiţiile la limită:

t=t1 pentru x=0
şi
t=t2 pentru x=2δ
obţinându-se expresiile
⎧C2 = t1
⎪
⎨ t2 − t1 qvδ
⎪⎩C1 = 2δ + λ
qv x 2 ⎛ t2 − t1 qvδ ⎞
ecuaţia distribuţiei temperaturii în perete fiind: t=− +⎜ + ⎟ x + t p1
2λ ⎝ 2δ λ ⎠
Temperatura maximă se obţine impunând condiţie: dt/dx=0 adică la:
λ t2 − t1
xm = δ + (4.16)
qv 2δ
Fluxul termic transmis pe cele două feţe ale peretelui va fi:
dt ⎛t −t q δ ⎞
Q1 = −λ S = qv Sxm = −λS ⎜ 2 1 + v ⎟ [W]
dx x = 0 ⎝ 2δ λ ⎠
dt ⎛q δ t −t ⎞
Q2 = −λ S = qv S (2δ − xm ) = λS ⎜ v − 2 1 ⎟ [W]
dx x = 2δ ⎝ λ 2δ ⎠
iar fluxul total: Q=|Q1|+Q2=2·qv·S·δ [W] (4.17)
Tabelul 4.1 sintetizează problemele rezolvate de analiza conducţiei termice, prezentate în detaliu în
cursurile 3 şi 4.
Tabelul 4.1. Obiective urmărite în studiul analitic al conducţie termice unidimensionale, [12]
Forma ecuaţiei fără surse interne de d ⎛ dt ⎞
⎜λ ⎟ = 0
diferenţiale a căldură dx ⎝ dx ⎠
conducţiei cu surse interne de d 2t qv
+ =0
căldură dx 2 λ
dt t −t
Q λ = ct = − λ S = λS 1 2
Flux termic dx δ
dt ⎡q t −t ⎤
Q x λ = ct = − λS = − λ S ⎢ v (δ − x ) − 1 2 ⎥
C q v = ct dx x ⎣λ 2δ ⎦
O Plană x
t ( x ) λ = ct = t1 − (t1 − t 2 )
N qv =0 δ
2
D ⎛1 ⎞ 2q x 1
t ( x ) λ ≠ ct = ⎜⎜ + t1 ⎟⎟ − v −
U Distribuţie ⎝β ⎠ 0β β
C temperatură qv 2 ⎛ t1 − t 2 qvδ ⎞
t (x ) q =− x −⎜ + ⎟ x + t1
Ţ v = ct
2λ ⎝ 2δ λ ⎠
I
fără surse interne de 1 d ⎛ dt ⎞
E ⎜λ ⋅ r ⎟ = 0
Forma ecuaţiei căldură r dr ⎝ dr ⎠
diferenţiale a cu surse interne de 1 d ⎛ dt ⎞ q v
conducţiei ⎜r ⎟ + =0
căldură r dr ⎝ dr ⎠ λ
T Tip
E geometrie dt t −t
Q λ = ct = − λ S = 2πλ L 1 2
dr r
R ln 2
r1
M Flux termic
dt
I Q q v = ct = − 2π rL λ = q vπ Lr 2
λ = ct dr r
C
t1 − t2 r
Ă t (r ) λ = ct = ln + t2
r r2
ln 1
Cilindrică r2
⎛ t1 + t2 ⎞
U 2 λ0 ⎜1 + β ⎟(t1 − t2 )
⎛1 ⎞ ⎝ 2 ⎠ r 1
t (r ) λ = f (t ) = ⎜⎜ + t1 ⎟⎟ − ln −
N ⎝ β ⎠ ln
r2 r1 β
Distribuţie
I r1
temperatură
D qv 2 ⎛ r2 ⎞
t (r ) q =− R ⎜⎜1 − 2 ⎟⎟ + t p
I v = ct
4λ ⎝ R ⎠
M
E fără surse interne de 1 d ⎛ 2 dt ⎞
2
⎜λ ⋅ r ⎟=0
N Forma ecuaţiei căldură r dr ⎝ dr ⎠
S diferenţiale a cu surse interne de 1 d ⎛ 2 dt ⎞ q v
I Sferică conducţiei ⎜r ⎟+ =0
căldură r 2 dr ⎝ dr ⎠ λ
O
dt dt t − t2
N Q = λS = − 4π r 2 λ = 4πλ 1
Flux termic
λ = ct
dr dr 1 1
−
A r1 r2
L
Distribuţie 2
⎛1 ⎞ Q ⎛ 1 1⎞ 1
Ă
temperatură t (r ) λ = f (t ) = ⎜⎜ + t p1 ⎟⎟ − ⎜⎜ − ⎟⎟ −
λ = λ 0 (1+ β t )
⎝ β ⎠ 2πλ0 β ⎝ r1 r ⎠ β
Curs 5
CONDUCŢIA TERMICĂ – continuare
5.1. CONDUCŢIA TERMICĂ BIDIRECŢIONALĂ
ÎN REGIM PERMANENT
Deşi multe situaţii practice pot fi încadrate în categoria conducţiei termice unidimensionale,
există cazuri când această abordare conduce la aproximaţii nesatisfăcătoare. Astfel, se procedează
la tratarea problemelor bidimensional sau, în unele cazuri, tridimensional, funcţie de complexitatea
şi exactitatea dorită a rezultatelor.
Având regim permanent ( ∂t ∂τ = 0 ) şi în absenţa surselor interioare de căldură (qv=0), pentru
conductivitate termică constantă (λ=ct), distribuţia de temperatură în cazul conducţiei bidirecţionale
va fi:
∂ 2t ∂ 2t
∇ 2t = 0 ⇔ + =0 (5.1)
∂x 2 ∂y 2
Obiectivul urmărit în analiza conducţiei bidimensionale îl reprezintă stabilirea câmpului de
temperatură, aceasta făcându-se prin metode analitice, grafice sau numerice.
ª Metoda analitică de calcul – metoda imaginilor
Studiul analitic al conducţiei termice bidimensionale constă în soluţionarea matematică a ecuaţiei

diferenţiale particularizată, sau folosirea metodei imaginilor pentru corpuri ce admit simetrie
geometrică şi simetrie termică (corpurile îngropate în sol şi cavităţi).
Avantaj – Soluţiile metodelor analitice permit determinarea temperaturii în orice punct al sistemului
considerat, prin celelalte metode obţinându-se numai rezultate pentru puncte discrete ale sistemului.
Dezavantaj – Pot fi folosite numai pentru geometri simple şi în anumite condiţii la limită, utilitatea
practică a soluţiilor analitice fiind din acest motiv limitată.
Pentru aplicarea metodei imaginilor, se consideră un cilindru orizontal îngropat în sol

(omogen şi izotrop). Cilindrul are raza r0, lungimea L>>r0, temperatura t0 constantă la suprafaţa
exterioară.
Figura 5.1. Analiza conducţiei bidimensionale prin metoda imaginilor

Scopul analizei îl reprezintă stabilirea rezistenţei termice a solului pentru diferenţa de
temperatură (t0-ts) şi determinarea fluxului de căldură cedat de cilindru.
Excesul de temperatură dintr-un punct în sol este θ=t-ts iar la suprafaţa cilindrului θ0=t0-ts.
Cum r0<<H, cilindrul poate fi echivalat cu o sursă termică liniară, plasată la adâncimea „a”.
Pentru aplicarea metodei imaginilor, se consideră imagini simetrice faţă de planul y=0 ale
cilindrului şi sursei fictive, solul fiind infinit. Astfel, dacă într-un punct cu y<0 excesul de
temperatură este (θ), în punctul simetric, excesul de temperatură va fi (–θ), imaginea cilindrului
absorbind un flux termic egal cu fluxul cedat de cilindrul real iar imaginea sursei fictive generatoare
de căldură este o sursă absorbantă. Pentru punctul P(x,y) excesul de temperatură determinat de
cilindrul real care cedează fluxul termic Q, este:
Q 1 r
θ1 = θ 0 − ln 1 (5.2)
L 2πλ r0
Tot în acelaşi punct P(x,y), cilindrul fictiv (care absoarbe un flux termic egal cu cel cedat de
cilindrul real), determină excesul de temperatură:
Q 1 r
θ 2 = −θ 0 + ln 2 (5.3)
L 2πλ r0
Însumând aceste două ecuaţii (ecuaţia conducţiei este liniară) se determină excesul de temperatură
în punctul P ca rezultat al celor două surse (generatoare şi absorbantă) de căldură:
Q 1 r
θ = θ1 + θ 2 = ln 2 (5.4)
L 2πλ r1
⎧⎪r12 = x 2 + (a + y )2
unde razele r1 şi r2 se pot exprima astfel: ⎨ 2
⎪⎩r2 = x 2 + (a − y )2
x 2 + (a − y )
2
Q 1
θ= ln 2
L 2πλ x + (a + y )2
deci c se notează e (4πλL / Q )θ = ct. = C
x 2 + (a − y )
2
e(4πλL / Q )θ =
x 2 + (a + y )
2
⇓
2
⎛ 1+ C ⎞ 4Ca 2
x +⎜y−
2
a⎟ = - ecuaţie ce reprezintă o familie de cercuri având:
⎝ 1− C ⎠ (1 − C )2
9 centrele în x=0 şi y=a(1+C)/(1-C)
9 razele r = 2a C / (1 − C )
suprafeţele izoterme fiind suprafeţe cilindrice orizontale, intersecţia acestora cu planul vertical dând
curbele izoterme.
Izoterma θ=0 (t=ts) corespunde cercului pentru care C=1.
Izoterma θ=θ0 (t=t0) corespunde cercului cu raza r0 – raza cilindrului real.
Cercul de rază nulă ce corespunde sursei termice liniare are centrul deasupra centrului cercului de
raza r0 ((1+C)/(1-C)>1 când C>1), deci centrele/axele izotermelor se deplasează la valori mai mici
ale coordonatei y odată cu creşterea razei.
⎧
⎪ ( 4πλL / Q )θ 0
⎪C0 = e
⎪⎪ 1 + C0
Pentru cilindrul considerat: ⎨H = a
⎪ 1 − C0
⎪ 2a C0
⎪r0 =
⎪⎩ 1 − C0
notând diametrul cilindrului d=2r0=4HC0/(1+C0)

⇓
⎛ H2 ⎞
C 02 + ⎜⎜ 2 − 16 2 ⎟⎟C 0 + 1 = 0
⎝ d ⎠
ecuaţie având soluţiile:
⎡ ⎛ H ⎞2 ⎤ H ⎛H⎞
2
C 0 = ⎢8⎜ ⎟ − 1⎥ ± 4 4⎜ ⎟ − 1
⎣⎢ ⎝ d ⎠ ⎥⎦ d ⎝d ⎠
sau (5.5)
2
⎡ H ⎛ H⎞
2 ⎤
C 0 = ⎢2 ± 4⎜ ⎟ − 1⎥
⎢ d ⎝d ⎠ ⎥
⎣ ⎦
soluţia cu semnul (-) nu corespunde condiţiilor impuse (pentru H/d>0,5 ⇒ C0<1 ⇒ q0<0 ⇒
cilindrul nu cedează căldura), deci rămâne valabilă soluţia:
2
⎡ H ⎛ H⎞
2 ⎤
C 0 = ⎢2 + 4⎜ ⎟ − 1⎥ (5.6)
⎢ d ⎝d ⎠ ⎥
⎣ ⎦
Fluxul termic transferat de cilindrul considerat va fi:
2πλLθ 0
Q= [W] (5.7)
⎡ ⎛H⎞ ⎛H⎞
2 ⎤
ln 2⎜ ⎟ + 4⎜ ⎟ − 1⎥
⎢
⎢ ⎝d ⎠ ⎝d ⎠ ⎥
⎣ ⎦
notând:
1⎡ ⎛H⎞ ⎛ H⎞
2 ⎤
R= ln ⎢2⎜ ⎟ + 4⎜ ⎟ − 1⎥ [m·K/W] → rezistenţa termică a solului
2πλ ⎢ ⎝ d ⎠ ⎝d ⎠ ⎥
⎣ ⎦
fluxul total poate fi scris ca fiind:
θ0 L
Q= [W] (5.8)
R
atunci când H/d>>1:
2πλLθ 0
Q= [W] (5.9)
⎛ H⎞
ln⎜ 4 ⎟
⎝ d ⎠
respectiv:
1 H
R= ln 4 [m·K/W] (5.10)
2πλ d
5.2. CONDUCŢIA TERMICĂ ÎN REGIM VARIABIL
În multe situaţii practice, transferul de căldură se desfăşoară în regim tranzitoriu,

temperatura şi fluxul termic fiind mărimi variabile în timp.
Procese tranzitorii cel mai des întâlnite în practică:

9 procese care ating în final regimul termic constant → pornirea, oprirea sau variaţia de
sarcină a instalaţiilor termice cu regim de funcţionare predominant constant;
9 procese tranzitorii de scurtă durată cu o temperatură continuu variabilă a mediului ambiant
→ tratamentul termic al pieselor metalice;
9 procese termice tranzitorii în care temperatura şi fluxul termic au variaţii ciclice în timp →
regimul termic al clădirilor pe parcursul a 24 ore.
În aceste condiţii, apare deosebit de importantă problema cunoaşterii repartiţiei şi a variaţiei
temperaturilor în timp.
Expresia matematică a legii lui Fourier în regim nestaţionar este:

(
Q = −λS gradt τ ) (5.11)
iar ecuaţia diferenţială a căldurii:
∂t λ qv ∂t qv
= ∇ 2t + ⇔ = a∇ 2 t + (5.12)
∂τ ρ ⋅ τ ρ ⋅ cp ∂τ ρ ⋅ cp
Echivalenţa celor două relaţii se bazează pe introducerea unei noi mărimi şi anume
difuzivitatea termică (a=λ/ρcp), reprezentând o proprietate fizică a materiei; ea apare în procesele
tranzitorii şi caracterizează variaţia în timp a temperaturii.
ª Metode analitice de studiu
Integrarea ecuaţiei diferenţiale este posibilă dacă se cunosc condiţiile de unicitate, condiţii
ce precizează problema în timp şi spaţiu. În studiul analitic al conducţiei termice în regim
nestaţionar, pentru diverse geometrii (plană, cilindrică, sferică) se pune îndeosebi accentul pe
determinarea câmpului de temperaturi, procedându-se la aflarea unei funcţii ca fiind produsul a
două funcţii continue, una dependentă de timp şi cealaltă dependentă de coordonate de poziţie.
În timpul transferului termic se modifică continuu temperatura corpului, modificându-se

totodată şi proprietăţile termofizice ale corpului şi ale stratului limită, mărimi ce influenţează în
primul rând coeficientul de transfer α, precum şi ceilalţi parametrii, consideraţi constanţi, care
intervin în ecuaţia generală a conducţiei. Temperatura mediului ambiant poate fi şi ea modificată în
timpul transmiterii energiei termice. În unele situaţii, nici chiar temperatura iniţială la momentul de
timp iniţial nu se poate considera uniformă, ci poate avea o variaţie complexă. Toate acestea pot
conduce la imposibilitatea integrării ecuaţiei generale a conducţiei termice, procedându-se la
rezolvarea numerică a acestora.
Curs 6
MODELAREA EXPERIMENTALĂ A TRANSFERULUI

TERMIC. TEORIA SIMILITUDINII
6.1. NOŢIUNI GENERALE DE MODELARE EXPERIMENTALĂ ŞI SIMILITUDINE
Prin modelarea experimentală se urmăresc două aspecte:

9 studiul aprofundat al unui anumit fenomen de transfer;
9 obţinerea unor date care să ajute la studiul altui fenomen asemănător cu cel experimentat.
La realizarea unui model experimental trebuie ştiute următoarele elemente:

¾ ce mărimi trebuie urmărite (măsurate) în experienţă;
¾ cum trebuie prelucrate rezultatele obţinute din experimentare;
¾ care sunt fenomenele asemenea celui studiat.
Două sau mai multe figuri geometrice sunt asemenea atunci când unghiurile plane sau solide sunt
egale şi laturile omoloage sunt proporţionale. Astfel, se poate scrie:
l1′ l′ l′
= 2 = 3 =c (6.1)
″ ″ ″
l1 l2 l3
cu: l1, l2, l3 – dimensiunile liniare ale primei figuri;
l1, l2, l3 – dimensiunile liniare ale celei de-a doua figuri;
c – coeficient de scară pentru lungimi.
Similitudinea cinematică implică asemănarea geometrică a deplasărilor şi proporţionalitatea

vitezelor corespunzătoare a două sau mai multor mişcări:
l′ w′
= cl = cw (6.2)
l ′′ w′′
cu cw coeficient de scară pentru viteze. În fenomenele cinematice pot intra şi alţi parametri: timpul,
acceleraţia, debitul, pentru fiecare din ei introducându-se câte un parametru de scară.
Similitudinea dinamică impune similitudinea cinematică şi un raport constant al forţelor

care produc mişcarea:
l′ τ′ F′
= cl = cτ = cf (6.3)
l ′′ τ ′′ F ′′
unde: τ’, τ” sunt timpii în cele două fenomene asemenea;

F’, F” – forţele pentru cele două fenomene asemenea;
cτ, cf – coeficienţii de scară pentru timp şi pentru forţe.
Similitudinea termică presupune similitudinea dinamică şi similitudinea cinematică,

impunând, de asemenea, şi un raport al temperaturilor şi fluxurilor de căldură în cele două
fenomene similare.
l′ τ′ F′ t′ Q′
= cl = cτ = cf = ct = cq (6.4)
l ′′ τ ′′ F ′′ t ′′ Q ′′
unde: t’, t” sunt temperaturile în cele două fenomene;

Q’, Q” – fluxurile de căldură;
ct, cq – coeficienţii de scară pentru temperaturi şi pentru fluxurile de temperatură.
Similitudinea este valabilă numai la acele procese (fenomene) care sunt de aceeaşi natură,
adică, calitativ sunt identice şi analitic sunt descrise de ecuaţii identice ca formă şi conţinut.
La similitudinea dintre două sau mai multe fenomene, fiecare mărime fizică ce defineşte
procesul poate să aibă coeficientul său de scară, diferit de celelalte.
De exemplu, la similitudinea cinematică:
cl w′τ ′ w′′τ ′′
⎧ l′ cw = =
⎪ w′ = l′ cτ l′ l ′′
w′ ⎪ τ ′ w′ ′′ c
= cw ⎨ ⇒ = l = l deci sau Ù sau (6.5)
w′′ ⎪w′′ = l ′′ w′′ τ ′ cτ
⎪⎩ τ ′′ c w cτ wl
τ ′′ =1 = ct.
cl τ
relaţie de dependenţă între coeficienţii de scară ce indică faptul că la fenomene similare există
anumite mărimi care au valoare constantă. Aceste mărimi se numesc invarianţi sau criterii de
similitudine, mărimi ce sunt adimensionale.
9 Similitudinea termică
Se consideră două sisteme asemenea din punct de vedere termic. Pentru primul sistem, ecuaţiile
câmpului de temperatură şi schimbului superficial sunt:
∂t ′ ′ ∂t ′ ′ ∂t ′ ′ ∂t ′ ⎛ ∂ 2t ′ ∂ 2t ′ ∂ 2t ′ ⎞
+ wx + wy + wz = a ′⎜⎜ 2 + + ⎟
∂τ ′ ∂x ′ ∂y ′ ∂z ′ ⎝ ∂x ′ ∂y ′ 2 ∂z ′ 2 ⎟⎠
(6.6)
∂t ′
α ′∆t ′ = −λ ′
∂y ′
pentru al doilea sistem:
∂t ′′ ″ ∂t ′′ ″ ∂t ′′ ″ ∂t ′′ ⎛ ∂ 2 t ′′ ∂ 2 t ′′ ∂ 2 t ′′ ⎞
+ wx + wy + wz = a ′′⎜⎜ + + ⎟
∂τ ′′ ∂x ′′ ∂y ′′ ∂z ′′ ⎝ ∂x ′′
2
∂y ′′ 2 ∂z ′′ 2 ⎟⎠
(6.7)
∂t ′′
α ′′∆t ′′ = −λ ′′
∂y ′′
Pe baza similitudinii proceselor, avem:
t ′′ w′′ a ′′
= ct ; = cw = ca
t′ w′ a′ λ ′′
= cλ (6.8)
τ ′′ x ′′ y ′′ z ′′ α ′′ λ′
= cτ = = = cl = cα
τ′ x′ y′ z ′ α′
Înlocuind în ecuaţiile celui de-al doilea sistem se obţine:

c t ∂t ′ c w c t ⎛ ′ ∂t ′ ′ ∂t ′ ′ ∂t ′ ⎞⎟ c a c t ′⎛⎜ ∂ t ′ ∂ t ′ ∂ t ′ ⎞⎟
2 2 2
+ ⎜⎜ w x + wy + wz = a + +
cτ ∂τ ′ cl ⎝ ∂x ′ ∂y ′ ∂z ′ ⎟⎠ c l2 ⎜ ∂x ′ 2 ∂y ′ 2 ∂z ′ 2 ⎟
⎝ ⎠ (6.9)
c c ∂t ′
cα c t α ′∆t ′ = − λ t λ ′
cl ∂y ′
din condiţiile de identitate ale celor două sisteme de ecuaţii, rezultă:
ct c w ct c a ct
= = 2
cτ cl cl
cλ ct
cα c t =
cl
ct c a ct c c a ′τ ′ a ′′τ ′′ aτ
= 2 ⇒ a 2 τ = 1 ⇒ 2 = 2 ⇒ 2 = Fo - Fourier
cτ cl cl l′ l ′′ l
c w ct c a ct c c w′l ′ w′′l ′′ wl
= 2 ⇒ w l =1⇒ = ⇒ = Pe - Péclet
cl cl ca a′ a ′′ a
cλ ct c c αl
cα c t = ⇒ α l =1⇒ = Nu - Nusselt
cl cλ λ
wl wl ν ν
Pe = = ⋅ ⇒ = Pr - Prandtl – modelează proprietăţile fizice ale fluidului.
a ν a a
La studiul experimental al transferului de căldură se caută stabilirea coeficientului de schimb
superficial α. Ca urmare, ecuaţia criterială va avea forma:
Nu=f(Fo, Pe)=f(Fo, Re, Pr)

Nu=f(Fo, Re, Gr, Pr)
Concluzie: Teoria similitudinii permite obţinerea de criterii de similitudine şi stabilirea de

ecuaţii criteriale valabile pentru toate procesele asemenea, fără a recurge la integrarea ecuaţiilor
diferenţiale caracteristice proceselor.
6.2. LEGILE SIMILITUDINII. CRITERII DE SIMILITUDINE
Prima lege (legea lui Newton)

„Fenomenele similare au criterii de similitudine identice”
Legea a doua (legea lui Buckinghamm)

„Soluţia generală a unui sistem de ecuaţii ce corespunde unor fenomene asemenea se poate
exprima cu ajutorul criteriilor de similitudine rezultate din acestea”. Relaţia dintre criterii, ce
corespunde soluţiei, se numeşte ecuaţie criterială şi are forma:
f(K1, K2, …, Kn)=0 (6.10)
unde K1, K2, …, Kn sunt criterii de similitudine
Forma ecuaţiei (6.10) se obţine cu ajutorul teoremei produselor (teorema Π) a analizei
dimensionale.
Teorema Π
„O ecuaţie cu n mărimi, din care k primare, se poate scrie cu n-k criterii adimensionale,
formând o ecuaţie criterială”.
Legea a treia (legea lui Kirpicev şi Guhman)

„Sunt fenomene asemenea, acelea ale căror condiţii de unicitate sunt asemenea şi ale căror
criterii de similitudine au aceleaşi valori”.
Criterii de similitudine
Criteriile de similitudine sunt constituite din rapoarte adimensionale de fluxuri unitare de
sarcină, de aceeaşi natură sau de natură diferită, exprimate fie cu ajutorul proprietăţilor de transport
medii convective fie prin cele moleculare ale fluidului. Proprietăţile medii convective se exprimă
prin coeficienţii parţiali de transport ξ, α, β, iar cele moleculare prin coeficienţii de difuzivitate n, a,
D.
În afară de criteriile deduse mai sus, se întâlnesc frecvent:

¾ criteriul Sherwood (Sh) – folosit în transportul de masă, reprezintă raportul dintre fluxul
masic convectiv şi cel masic difuziv asociate cu transferul masic printr-un strat de fluid de
grosime L (Sh=βl/D);
¾ criteriul Schmidt (Sc) – folosit în transportul de impuls şi masă, este o proprietate a fluidului
care în curgeri laminare determină grosimea stratului limită masic relativ la cel dinamic,
(Sc=ν/D);
¾ criteriul Lewis (Le) – transport de căldură şi masă, (Le=a/D=Sc/Pr);
¾ criteriul Stanton (St) – transport de căldură şi impuls, (St=α/ρwcp=Nu/RePr=Nu/Pe);
¾ criteriul Stanton echivalent (St’) – transport de masă şi impuls (St’=β/w=Sh/ReSc);
¾ criteriul Prandtl (Pr=n/a) – reprezintă raportul dintre difuzivitatea moleculară a impulsului şi
difuzivitatea moleculară a energiei termice în stratul limită dinamic, respectiv termic. Atunci
când Pr=1 impulsul şi energia termică sunt transferate practic cu aceeaşi viteză deci când un
fluid are o viteză ş o temperatură uniforme la intrarea într-o conductă, straturile limită de
viteză şi de temperatură se dezvoltă simultan, având aceeaşi grosime.
o Pr>>1 – profilul de viteză se dezvoltă mult mai rapid decât cel de temperatură;
o Pr<<1 - profilul de temperatură se dezvoltă mult mai repede decât cel de viteză.
Tabel 6.1. Criterii de similitudine utilizate în analiza convecţiei termice
Nr. Denumire Simbol Relaţie de Semnificaţie fizică Aplicabilitate

criteriului calcul
1. Arhimede Ar gl 3 ρ 0 − ρ Forţele gravitaţionale/forţele Mişcarea liberă a fluidelor
⋅ de viscozitate
ν 2
ρ
2. Biot Bim α ⋅l Viteza transferului de masă la Transfer de masă în regim
D interfaţă/viteza transferului de tranzitoriu
căldură în peretele solid
3. Biot Bi α ⋅l Rezistenţa termică Transfer de căldură în
λ internă/rezistenţa termică la regim tranzitoriu
suprafaţă
4. Bridgman Br η ⋅ w2 Căldura generată prin Curgeri laminare
frecare/căldura transferată prin
α ⋅ ∆T
convecţie
5. Carnot Ca T2 − T1 Raport între temperaturile celor Cicluri termodinamice
T2 două surse de căldură
6. Colburn Co (J) Nu
= St Pr 1 / 3
Re Pr 2 / 3
7. Euler Eu p Forţele de presiune/forţele de Frecarea fluidelor la

ρ ⋅w inerţie curgerea prin conducte

criteriului calcul
8. Fourier Fo a ⋅τ timpul de propagare a căldurii Transfer de căldură în
l2 în unităţi adimensionale regim tranzitoriu
9. Fourier Fom D ⋅τ Semnificaţie de timp Transfer de masă în regim

(de masă) l2 adimensional tranzitoriu
10. Froude Fr w2 Forţele de inerţie/forţele Curgerea fluidelor

gravitaţionale compresibile
g ⋅l
11. Galilei Ga g ⋅l 3 Forţele gravitaţionale/forţele Curgerea fluidelor vâscoase
ν 2
de vâscozitate
12. Grashoff Gr g ⋅ β ⋅ l 3 ⋅ ∆T Forţele de perturbaţie/forţele schimb de căldură prin
de vâscozitate convecţie liberă
ν2
13. Hooke Ho(C) ρ ⋅ w2 Forţele de inerţie/forţele de Curgerea fluidelor
(Cauchy) compresibilitate compresibile-elasticitatea
E
mediilor în curgere
14. Homocronicita Ho w ⋅τ Durata procesului/timpul Alegerea rapoartelor de
te l necesar ca fluidul să parcurgă similitudine pentru timp
distanta l,
15. Kiripicev Ki αl αl Intensitatea schimbului de Transferul de căldură
⋅ = Bi ⋅ Nu
λw λ căldură cu exteriorul/schimbul
de căldură intern
16. Kutadeladze K r Transfer de căldură şi masă
c p (tl − tv ) în timpul vaporizării unui
lichid
17. Lagrange La D + ED Viteza transferului molecular şi Transferul de masă în
D difuziv/viteza transferului mişcarea turbulentă
molecular
18. Lewis Le a Sc Transferul de masă
=
D Pr
19. Mach M w Viteza de curgere/viteza de Curgerea fluidelor
a propagare a sunetului compresibile
20. Newton Ne Rf Forţele de frecare/forţele de Frecare în canale

inerţie
ρ ⋅ w2 ⋅ l 2
21. Nusselt Nu α ⋅l Căldura transmisă prin Transfer de căldură
λ convecţie/căldura transmisă
prin conducţie;
caracterizează grosimea
stratului limită termic
22. Nusselt Num m⋅l Fluxul de masă total/fluxul Transferul de masă
(de masă) D ⋅ ∆T specific al difuziei moleculare
pentru un strat de grosime l
23. Peclet Pe ρ ⋅ cp ⋅ w ⋅ l Transferul de căldură Transferul de căldură
total/transferul de căldură
λ
conductiv

criteriului calcul
24. Peclet Pe w⋅l Transferul de căldură Transferul de masă
(de masă) D total/transferul de masă difuziv
25. Prandtl Pr c p ⋅ ρ ⋅ν ν Difuzivitatea impulsului relativ Transferul de căldură

= la difuzivitatea energiei convectiv la mişcarea
λ a
termice; caracterizează raportul forţată a fluidului. Pr>>1 –
dintre câmpul de temperaturi şi profilul de viteză se
câmpul de viteze dezvoltă mult mai rapid
decât cel de temperatură;
Pr<<1 - profilul de
temperatură se dezvoltă
mult mai repede decât cel
de viteză. Pr=1, straturile
limită de viteză şi de
temperatură se dezvoltă
simultan, având aceeaşi
grosime
26. Reynolds Re w⋅l Forţele de inerţie /forţele de Curgerea fluidelor
ν vâscozitate
27. Schmidt Sc ν Proprietate a fluidului care în Transferul de impuls şi

D curgeri laminare determină masă
grosimea stratului limită masic
relativ la cel dinamic
28. Sherwood Sh β 0l Fluxul masic convectiv /flux Transferul de masă
D masic difuziv asociate cu
transferul masic printr-un strat
de fluid de grosime l
29. Stanton St α Nu raportul dintre fluxul termic şi Transferul de căldură prin
=
w ⋅ ρ ⋅ c p Re Pr capacitatea calorică a fluidului. convecţie forţată
Coeficienţii de schimb de căldură sunt calculaţi în general, din ecuaţii empirice criteriale
obţinute prin corelarea datelor experimentale cu ajutorul analizei adimensionale.
Forma explicită generală a ecuaţiilor criteriale → Nu=f(Re, Pr, Gr, Pe).
Curs 7
CONVECŢIA TERMICĂ
7.1. ELEMENTE DE BAZĂ ALE CONVECŢIEI
Aşa cum s-a precizat în primul curs, convecţia reprezintă modul de transfer de căldură sau
masă între o suprafaţă şi un fluid aflat în mişcare peste suprafaţa respectivă. Cel mai adesea
interfaţa este între fluid şi solid, existând însă şi situaţii când interfaţa este situată între două fluide.
Fluxul termic unitar de suprafaţă qs se exprimă prin legea de răcire a lui Newton sub forma
produsului între o proprietate a sistemului (α) şi forţa care generează procesul (diferenţă de
temperatură ↔ diferenţă de potenţial termic):
q s = α (t s − t f ) (7.1)
Definirea în acest mod simplist a unui mecanism de transfer în esenţă complicat conferă
coeficientului de transfer de căldură prin convecţie, α, proprietatea de a îngloba toţi factorii care
determină procesul.
Analog convecţiei termice, pentru convecţia masică fluxul masic unitar nA,s se exprimă prin
produsul dintre un coeficient şi forţa generatoare de transfer (diferenţă de concentraţie):
n A, s = α m (C A, s − C A, f ) (7.2)
↓
coeficient de transfer de masă prin convecţie ce caracterizează sistemul din punct de vedere
dinamic.
Scopul studiului proceselor de convecţie → furnizarea de metode şi expresii de calcul pentru
fluxurile termice şi de masă, ceea ce implică cunoaşterea valorilor coeficienţilor de convecţie α şi
αm.
Proprietăţile fluidului (ρ, ν, λ cp, a)
α, αm=f Poziţia suprafeţei (orizontală, verticală, înclinată);
Geometria suprafeţei (plană, cilindrică, sferică, dimensiune caracteristică, l)
motivaţie Caracteristicile curgerii (laminară, turbulentă, viteză de curgere, grosime strat
limită)
procesele de transfer la interfaţă sunt determinate de caracteristicile straturilor limită de viteză,

temperatură sau concentraţie, straturi ce se formează la suprafaţa staţionară.
De obicei, se face distincţia a două forme ale fenomenului de convecţie:

¾ convecţie liberă (naturală) – mişcarea fluidului este datorată acţiunii simultane a
diferenţelor de temperatură care există în fluid şi a unui câmp de forţe masice;
¾ convecţie forţată – fluidul este pus în mişcare prin mijloace externe (pompe, ventilatoare,
vânt, etc.)
Transferul convectiv de energie termică se numeşte convecţie termică iar cel de masă,
convecţie masică.
În vederea modelării procesului de convecţie termică între fluid şi o suprafaţă se consideră
un fluid cu viteza v şi temperatură tf ce curge peste o suprafaţă S cu temperatura ts diferită de
temperatura tf.
Legea lui Newton exprimă fluxul termic unitar de suprafaţă qs ca un produs între o
proprietate a sistemului (α) şi forţa care generează procesul (diferenţa de temperatură).
qs=α(ts-tf) [W/m2] (7.3)
Fluxul termic total transferat între fluid şi suprafaţă: Q = ∫ q S dS = ∫ α (t S − t f )dS [W]
S S
iar dacă temperatura tS este constantă, atunci: Q = (t S − t f )∫ αdS = α S (t S − t f ) [W]

S
cu α coeficient mediu de transfer de căldură prin convecţie.
Similar, se studiază transferul de masă prin convecţie (convecţia masică).

Se consideră un fluid având concentraţia molară CA,f care curge peste o suprafaţă de arie S şi
concentraţie molară CA,s. Diferenţa de concentraţie generează un transfer de masă de tip convectiv.
Fluxul masic unitar se exprimă similar cu legea lui Newton:
nA,s=αm(CA,s-CA,f) [kmol/m2s] (7.4)
cu αm coeficient de transfer de masă prin convecţie.
ª Vâscozitatea
La fluidele în mişcare apar deformaţii care nu sunt aceleaşi în toate direcţiile. Mişcarea dă
naştere la eforturi tangenţiale datorită faptului că deformaţiile întâmpină rezistenţe. Aceste eforturi
tangenţiale constituie frecarea internă (vâscozitate) şi produc disiparea în căldură a unei părţi din
energia cinetică a curgerii.
Vâscozitatea se poate defini ca o caracteristică a fluidelor reale de a opune o anumită
rezistenţă la schimbarea formei datorită curgerii.
Forţa de frecare vâscoasă ce se manifestă la suprafaţa de contact dintre straturi de fluid este
dată prin relaţia lui Newton:
F=ηS(du)/(dy) [N] (7.5)
cu η vâscozitate dinamică, în N·s/m2 (ν=η/ρ – vâscozitate cinematică, în m2/s).
Fluidele reale sunt vâscoase şi compresibile. La lichide vâscozitatea dinamică şi cea

cinematică scad cu creşterea temperaturii iar la gaze cresc odată cu temperatura.
ª Regimuri de curgere
Se definesc două tipuri fundamentale de curgere a unui fluid: laminară şi turbulentă.

În curgerea laminară fiecare particulă de fluid se deplasează în cadrul aceluiaşi strat,
curgerea desfăşurându-se în straturi paralele fără transfer de particule (de masă) între acestea.
În curgerea turbulentă particulele de fluid au o mişcare dezordonată, cu direcţia şi viteza de
deplasare permanent variabile; mişcarea are o viteză rezultantă paralelă cu suprafaţa peste care
curge fluidul, dar există fluctuaţii continue de viteză ce produc un transfer reciproc de particule între
straturile de fluid.
Curgerea tranzitorie – porţiunile cu caracter laminar alternează cu porţiunile cu caracter
turbulent.
Raportul adimensional dintre forţele de inerţie şi forţele de vâscozitate este cunoscut ca numărul
Reynolds şi are expresia:
v ⋅ Lcar Fi
Re = = (7.6)
ν Ff
unde v este viteza locală de curgere, m/s;

ν– vâscozitatea cinematică a fluidului, m2/s.
Lcar – lungimea caracteristică a curgerii, funcţie de tipul de curgere şi geometria suprafeţei
de contact, m.
Numărul Reynolds critic (Recr) este valoarea numărului Reynolds pentru care încetează
caracterul laminar al curgerii. Recr depinde de rugozitatea suprafeţei în contact cu fluidul, de
gradientul de presiune şi de tipul curgerii.
Situaţii cele mai frecvent întâlnite sunt:
• Curgerea peste o placă plană: lcar – distanţa L de la muchia plăcii, măsurată în sensul
v f Lcr
curgerii; Re cr = ≅ 5 ⋅ 10 5 cu vf viteza fluidului departe de placă (în afara stratului
ν
limită dinamic);
• Curgerea prin tuburi cilindrice: Lcar – diametrul interior D al tubului;

• Curgerea prin tuburi sau canale de secţiune transversală oarecare: Lcar=Dech, cu diametrul
hidraulic echivalent Dech=4S/P, (S - aria secţiunii de curgere, P - perimetrul udat de fluid,
v f Dech m&
Re cr = = 2320 cu vf viteza de curgere într-o secţiune a conductei ( v f = )
ν ρS
7.2. STRAT LIMITĂ DINAMIC
Stratul limită dinamic se defineşte ca fiind regiunea în care viteza fluidului variază de la
zero, la suprafaţa corpului, la valoarea corespunzătoare regiunii în care nu se mai face simţită
prezenţa corpului. Grosimea stratului limită, δ, este distanţa y faţă de suprafaţa corpului pentru care
u=0,99uf.
Figura 7.1. Dezvoltarea curgerii unui fluid peste o placă plană şi structura stratului limită dinamic turbulent
Profilul vitezei în stratul limită (variaţia vitezei pe direcţia tangentă la suprafaţă cu distanţa faţă de
suprafaţă, u(y)) permite calculul efortului tangenţial unitar de frecare la suprafaţa unui corp aflat în
mişcare relativă faţă de un fluid:
∂u ( x, y )
τ s (x ) = η [N/m2] (7.7)
∂y y =0
iar apoi coeficientul de frecare:

τ s (x )
C fr ( x ) = (7.8)
ρ u 2f 2
Aplicaţii directe ale efortului tangenţial unitar de frecare şi coeficientului de frecare:

9 în curgerile externe – coeficientul de frecare este important pentru estimarea forţelor de
acţiune la interfaţa fluid-suprafaţă;
9 în curgerile interne – coeficientul de frecare permite determinarea pierderilor liniare de
presiune.
2
L uf
∆p = (4C fr ) ρ [N/m2] unde L şi D sunt lungimea, respectiv diametrul conductei iar uf
d 2
viteza medie a fluidului într-o secţiune din zona curgerii complet dezvoltate
Un pas important în rezolvarea problemelor de convecţie este determinarea naturii stratului

limită dinamic: laminar sau turbulent.
În curgerea laminară (0<x<Lcr) fluidul se mişcă ordonat, identificându-se în stratul limită
dinamic liniile de curent de-a lungul cărora se deplasează particulele
În stratul limită dinamic turbulent, mişcarea particulelor este neregulată şi prezintă
fluctuaţii tridimensionale de viteză. Acestea îmbogăţesc mişcarea de amestec conducând la un strat
limită mai gros şi la profiluri de viteză mai plate decât în cazul curgerii laminare. Apariţia primelor
fluctuaţii de viteză şi instalarea omogenă a vârtejurilor turbulente delimitează regiunea de curgere
tranzitorie. Aici se realizează salturi calitative – creşterea grosimii stratului limită. Îmbunătăţindu-se
mişcarea de amestec se va obţine un mai bun transfer de energie termică (sau de masă), coeficienţii
convectivi fiind superiori în condiţii de curgere turbulentă.
În modelele mai complexe, stratul limită este conceput ca fiind alcătuit din trei regiuni distincte:
¾ substrat laminar sau vâscos – regiune predominant vâscoasă situată lângă suprafaţă, în care
transferul de impuls se realizează în principal prin mecanisme de frecare şi difuzie
moleculară iar profilul de viteză este aproape liniar;
¾ strat de tranziţie – mişcarea de difuzie şi cea turbulentă sunt comparabile;
¾ regiunea turbulentă a stratului limită – transferul de impuls este dominat de mişcarea
turbulentă de amestec.
Definiţie
Se numeşte fluid newtonian fluidul pentru care eforturile unitare de frecare vâscoasă sunt direct
proporţionale cu gradienţii de viteză, factorul de proporţionalitate fiind vâscozitatea dinamică a
fluidului, η.
Curs 8
CONVECŢIA TERMICĂ - continuare
8.1. STRAT LIMITĂ TERMIC
Pentru transferul de căldură între un fluid şi o suprafaţă, cea mai mare parte a variaţiei de
temperatură apare într-o regiune foarte îngustă din apropierea suprafeţei.
Figura 8.1. Transfer termic la curgerea peste o placă plană
Se consideră un fluid de temperatură tf, care curge peste o placă cu temperatura ts.
Particulele de fluid venite în contact cu placa ating echilibrul termic la temperatura suprafeţei plăcii.
Acestea schimbă energie cu particulele de fluid din stratul vecin, acestea schimbă energie cu cele
din stratul următor, astfel încât se stabileşte un gradient de temperatură în fluid.
Definiţie
Regiunea din fluid în care se instalează gradientul de temperatură se numeşte strat limită
termic. Grosimea acestui strat se defineşte ca fiind distanţa y de la suprafaţa de contact pentru care
are loc 99% din variaţia temperaturii.
Fluxul termic unitar qs care se transferă la suprafaţa de contact poate fi exprimat prin legea
lui Fourier, funcţie de conductivitatea termică λf şi gradientul temperaturii la suprafaţă (y=0).
∂t ( x, y )
q s (x ) = − λ f [W/m2] (8.1)
∂y y =0
Observaţie
La suprafaţa de contact particulele au viteză nulă, transferul de energie realizându-se doar
prin conducţie termică.
În afara stratului limită pur conductiv din imediata vecinătate a suprafeţei, acelaşi flux
termic se transferă prin fluid atât prin conducţie dar în mai mare măsură prin mişcarea de ansamblu
a fluidului. Astfel, coeficientul local de transfer de căldură prin convecţie, α, va fi:
q s (x ) ∂t (x, y ) 1
α (x ) ≡ = −λf (8.2)
t s (x ) − t f ∂y y =0 t s ( x ) − t f
Prin creşterea grosimii stratului limită δt cu x, gradientul temperaturii în fluid trebuie să scadă cu
creşterea lui x, astfel că, atât fluxul termic unitar cât şi coeficientul convectiv se micşorează cu
creşterea lui x.
8.2. STRAT LIMITĂ MASIC
Definiţie
Regiunea de fluid în care se dezvoltă gradientul de concentraţie este denumită strat limită
masic. Grosimea stratului limită masic δm este definită ca fiind distanţa y la care concentraţia
satisface relaţia (CA-CAs)/(CAf-CAs)=0,99
Figura 8.2.Transfer de masă la curgerea peste o placă plană
Transferul de masă prin difuzie se exprimă cu ajutorul legii lui Fick:

∂C A
n A = − D AB (8.3)
∂y
unde DAB exprimă proprietatea de difuzie a speciei A în specia B şi se numeşte coeficient de difuzie
masică.
Deoarece fluxul masic nu se modifică în lungul stratului limită (0<y<δc) înseamnă că la
orice distanţă „x” de muchia plăcii, fluxul masic unitar de suprafaţă se exprimă:
∂C A ( x, y )
n As (x ) = − D AB (8.4)
∂y y =0
dar
nAs=αm(CAs-Caf) [kmol/m2s]
atunci, pentru coeficientul de transfer de masă prin convecţie, αm, este valabilă relaţia:
n As ( x ) ∂C A ( x, y ) 1
α m (x ) ≡ = − D AB [m/s] (8.5)
C As (x ) − C Af ∂y y =0
C As ( x ) − C Af
8.3. CONVECŢIA FORŢATĂ MONOFAZICĂ LA SUPRAFEŢE EXTERIOARE
Curgerile peste suprafeţe plane sau curbe se numesc curgeri exterioare, straturile limită
dezvoltându-se liber, neconstrânse de suprafeţe adiacente (grosimea straturilor limită este mult mai
mică decât distanţa până la orice altă suprafaţă).
ª Curgere paralelă peste o placă plană

Curgerile paralele peste corpuri cu suprafeţe plane sunt adesea numite şi curgeri Blausius.
Figura 8.3. Curgere paralelă peste o placă plană
¾ Curgere laminară
Se consideră viteza de curgere liberă potenţială constantă (uf=ct; dp/dx=0), fluidul este
incompresibil şi cu proprietăţi termofizice constante iar suprafaţa de contact este netedă, izotermă
dar de temperatură şi concentraţie diferite de cele ale fluidului (ts=ct≠tf; CAs=ct≠CAf).
Grosimea stratului limită de viteză şi coeficientul de frecare vâscoasă la suprafaţă pentru curgerile
plane laminare (Rex<Recr=5⋅105) sunt:
5x 0,664
δ (x ) = C fr ( x ) = (8.6)
Re1x/ 2 Re1x/ 2
În condiţii laminare se obţine:
¾ grosimea de deplasare (măsură a îndepărtării faţă de suprafaţă a curentului de fluid de viteză
uf ca urmare a formării stratului limită – matematic se defineşte printr-o relaţie ce exprimă
pierderea de debit masic în stratul limită faţă de curgerea liberă de viteză uf):
1,73x
δ 1 ( x ) = 0,346δ ( x ) =
Re x
¾ grosimea de impuls (exprimă pierderea de impuls în stratul limită dinamic faţă de curgerea
liberă de viteză uf ca urmare a frânării curgerii la contactul cu suprafaţa):
0,664
δ 2 ( x ) = 0,133δ ( x ) =
Re x
δ
Raportul dintre grosimea stratului limită de viteză şi cel de temperatură, ≅ Pr 1 / 3 , împreună cu
δt
5x
relaţia scrisă mai sus, δ (x ) = , permit estimarea starului limită termic δt(x).
Re1x/ 2
Pentru Pr≤0,5 (numere Prandtl foarte mici), caracteristice metalelor lichide, stratul limită termic se
dezvoltă mult mai repede decât cel hidrodinamic. Astfel, viteza fluidului este egală cu uf în întreg
strat limită termic.
Pentru numere Prandtl foarte mari, stratul limită dinamic este mult mai gros decât cel termic,
presupunându-se că stratul limită termic este în întregime situat în zona îngustă de lângă suprafaţă,
unde profilul vitezei este aproximativ liniar.
¾ Curgerea turbulentă
Tranziţia stratului limită laminar către unul cu structură turbulentă complet dezvoltată nu se
realizează instantaneu, deoarece primele instabilităţi de curgere apar în anumite puncte pentru a se
propaga şi extinde apoi în întreg stratul limită.
Caracteristica importantă a curgerii turbulente lângă o suprafaţă solidă (curgere exterioară
sau în canale, în ţevi) constă în formarea în imediata apropiere a suprafeţei a unui substrat vâscos
foarte subţire unde curgerea este preponderent laminară şi a unei regiuni complet turbulente (95%
din stratul limită) unde viteza particulelor este permanent variabilă în timp. În substratul laminar
fenomenele de transfer au loc prin frecare şi difuzie (conducţie) moleculară, pe când în regiunea
turbulentă, mişcarea turbionară de amestec este responsabilă pentru majoritatea fluxurilor
transferate.
Grosimea stratului limită de viteză şi coeficientul de frecare vâscoasă vor fi:
0,376 x 0,0592
δ (x ) = C fr ( x ) = (8.7)
Re1x/ 5 Re1x/ 5
Observaţii
• Grosimea stratului limită creşte cu coordonata x mult mai repede decât în curgerea laminară
(δ~x1/2|lam ↔ δ~x4/5|turb);
• Coeficientul de frecare local scade cu coordonata x mai lent în curgerea turbulentă decât în
cea laminară (Cfr~x-1/2|lam ↔ Cfr~x-1/5|turb).
În condiţii turbulente se obţine:
0,047 x
¾ grosimea de deplasare: δ 1 (x ) = = 0,125δ ( x )
Re1x/ 5
0,036 x
¾ grosimea de impuls: δ 2 ( x ) = = 0,097δ ( x )
Re1x/ 5
Datorită mişcării turbulente de amestec, coeficienţii de convecţie sunt superiori faţă de curgerea
 (m)~Rex1/2|lam ↔ α(m)~Rex4/5|turb). Dezvoltarea straturilor limită nu depinde de valorile
laminară α
0,376 x
numerelor Prandtl şi Schmidt ca la curgerea laminară, iar δ≅δt≅δc, unde δ (x ) = . Coeficienţii
Re1x/ 5
medii se calculează cu formula:
x
1
∫ Cx −1 / 5 dx = 1,25α (x )
x
α 0
= (8.8)
x0
Curs 9
CONVECŢIA TERMICĂ – continuare
9.1. CURGEREA UNUI FLUID PESTE UN CILINDRU SINGULAR
Cazul cel mai des întâlnit îl reprezintă schimbătoarele de căldură tubulare, în care un agent
termic circulă prin interiorul ţevilor, iar celălalt curge la exterior şi perpendicular pe axa ţevilor.
Se consideră curgerea unui fluid perpendicular pe axa unui cilindru de diametru D. Formarea
stratului limită începe la linia de incidenţă x=0, unde fluidul este adus în stare de repaus local şi
energia cinetică se transformă în energie de presiune statică:
∂u f 1 dp
uf =− (9.1)
∂x ρ dx
Figura 9.1. Formarea şi separarea stratului limită la curgerea perpendiculară peste un cilindru
Stratul limită se dezvoltă iniţial sub acţiunea unui gradient favorabil de presiune (dp/dx<0).
Pe suprafaţa cilindrului va exista un punct pentru care gradientul de presiune este nul şi duf/dx=0
adică vom avea un profil liniar pentru viteză. Dincolo de acest punct, presiunea statică creşte
datorită decelerării fluidului între liniile de curent divergente din apropierea suprafeţei, stratul limită
dezvoltându-se sub acţiunea unui gradient advers de presiune (dp/dx>0). Încetinirea fluidului
(duf/dx<0) asociată cu creşterea presiunii statice, atrage încetinirea particulelor de fluid de lângă
suprafaţă, aşa încât într-un punct numit „punct de separaţie” gradientul vitezei din stratul limită
atinge valoarea zero. Fluidul din stratul limită nu mai poate învinge presiunea din aval şi nici nu-şi
poate schimba total sensul de curgere datorită curentului continuu de fluid din amonte. Astfel, se
produce desprinderea stratului limită de pe suprafaţă şi curgerea continuă a fluidului în spatele
cilindrului sub forma unei „dâre” cu caracter profund turbulent. Poziţia punctului de separare este
puternic influenţată de natura curgerii în stratul limită format la suprafaţa cilindrului.
În aplicaţii interesează valoarea medie a coeficientului de convecţie termică, cea mai des
folosită relaţie empirică fiind:
αD
Nu D ≡ = C Re mD Pr 1 / 3 (9.2)
λ
constantele C şi m fiind date în literatura de specialitate.
9.2. CURGEREA UNUI FLUID PESTE UN FASCICUL DE ŢEVI
În general, dispunerea ţevilor în fascicul se face aliniat sau alternat pe direcţia vitezei de
curgere a fluidului. Curgerea unui fluid peste un fascicul de ţevi este complexă datorită influenţei
reciproce a ţevilor vecine. Dacă regimul de curgere peste primul rând de ţevi coincide cu cel al
fluidului (laminar sau turbulent), în schimb, regimul de curgere peste ţevile din aval este în mare
măsură turbulent deoarece aceste ţevi sunt plasate în zona de „dâră” a ţevilor din amonte.
Coeficientul de transfer termic convectiv asociat cu o ţeavă din primul rând este aproximativ egal
cu cel determinat pentru curgerea perpendiculară peste un cilindru singular. Pentru ţevile din
următoarele rânduri, coeficientul convectiv este mai mare datorită turbulenţelor sporite de prezenţa
ţevilor din amonte. Pentru acest tip de curgere numărul Reynolds se defineşte pe baza diametrului
exterior al unei ţevi şi a vitezei maxime a fluidului în interiorul fasciculului, ReD,max=vmaxD/ν.
Ceea ce interesează în calcule este determinarea coeficientului de transfer termic convectiv

mediu pentru întreg fasciculul de ţevi. Astfel, pentru 2⋅103<ReD,max<4⋅104, Pr≥0,7, se recomandă:
αD
Nu D = = 1,13 Re mD ,max Pr 1 / 3 C (9.3)
λ
constantele m, C se găsesc în literatură, toate proprietăţile fluidului fiind evaluate la temperatura

medie a filmului tm=(tf+ts)/2
9.3. CONVECŢIA FORŢATĂ MONOFAZICĂ PRIN CONDUCTE ŞI CANALE
Curgerea forţată se datorează unor forţe externe fluidului (pompe, ventilatoare) care creează
gradientul de presiune necesar învingerii rezistenţelor hidro- sau gazodinamice. Spre deosebire de
curgerea la exteriorul suprafeţelor (stratul limită se dezvoltă liber), în curgerile interne straturile
limită sunt constrânse de suprafaţa înconjurătoare. Ca urmare, curgerea este încetinită datorită
vâscozităţii de la o anumită distanţă faţă de intrarea în canal, când straturile limită au atins grosimea
maximă impusă de geometria canalului. Caracteristicile curgerii la interiorul suprafeţelor afectează
transferul termic între fluid şi suprafaţă, temperatura fluidului variind atât pe direcţia transversală
cât şi în lungul canalului.
Figura 9.2. Dezvoltarea stratului limită termic la intrarea fluidului în conductă
Dacă fluidul intră într-o conductă cu o temperatură uniformă, diferită de cea a suprafeţei de
contact, apare procesul de transfer termic şi începe să se dezvolte un strat limită termic.
Astfel, va exista o coordonată axială pentru care stratul limită termic umple întreaga secţiune
transversală, distanţa de la intrarea în conductă şi până la această coordonată numindu-se „lungime
de intrare termică, Lt”. Dacă suprafaţa de contact cu fluidul este izotermă (ts=ct) sau supusă unui
flux termic constant, dincolo de Lt convecţia termică este complet dezvoltată.
Pentru curgerea laminară, lungimea de intrare termică se estimează ca fiind (Lt/Lv)lam≈Pr,

ecuaţie ce se bazează pe faptul că, după cum numărul Pr este mai mic sau mai mare decât 1, stratul
limită termic se dezvoltă mai repede, respectiv mai lent decât stratul limită dinamic (δ/δτ≈Pr1/3).
Pentru curgeri turbulente cele două straturi se dezvoltă simultan δ≅δτ≅δc iar (Lt/Lv)turb≈1.
Transferul termic convectiv la curgerile prin interiorul corpurilor este exprimat matematic
sub forma legii de răcire a lui Newton
qs=α(ts-tf)
dar care necesită o temperatură de referinţă pentru fluid. Această temperatură medie se exprimă din
condiţia ca fluxul de energie termică asociat cu profilul real de temperatură t(r,x) să fie echivalent
cu fluxul de energie termică asociat cu temperatura tm(x) uniformă în secţiunea transversală
considerată.
Pentru un fluid incompresibil cu căldura specifică constantă şi curgeri prin conducte circulare:
R
Et 1
t m (x ) ≅ ρu (r , x )cv t (r , x )(2πrd 2 )
mcv mcv ∫0
= (9.4)
Deci, în acest caz, legea lui Newton are forma: qs=α(ts-tm) [W/m2]
Coeficientul local de transfer termic prin convecţie (echivalarea fluxului termic conductiv preluat de
fluid foarte aproape de suprafaţă cu fluxul termic convectiv transferat fluidului în ansamblu) este:
qs ∂t 1 ∂t 1 ∂θ
α≡ = −λ = −λ = −λ (9.5)
ts − tm ∂y y =0
ts − tm ∂r r=R ts − tm ∂r r=R
În zona de intrare a conductei (x<Lt) α este mai mare deoarece grosimea mică a stratului
limită implică un gradient de temperatură la suprafaţă mai mare. Astfel, transferul termic este
afectat de zona de intrare pe o lungime de conductă apreciabil mai mare în cazul curgerii laminare
decât în cazul curgerii turbulente (Lt,lam/D~50 ... 100 iar Lt,turb/D~10 ...60).
Curs 10
PROCESE DE TRANSFER DE CĂLDURĂ CU SCHIMBAREA STĂRII DE
AGREGARE
10.1. FIERBEREA - consideraţii generale, clasificare
Fierberea este procesul de schimb de căldură prin convecţie care are loc la vaporizarea unui
lichid aflat în contact cu o suprafaţă solidă cu o temperatură mai mare decât temperatura de saturaţie
a lichidului corespunzătoare presiunii sistemului.
Procesul este influenţat de:

¾ proprietăţile termofizice ale ambelor faze (lichid şi vapori);
¾ parametrii specifici schimbării stării de agregare (tensiuni superficiale şi căldură latentă de
vaporizare);
¾ caracteristicile suprafeţei de schimb de căldură.
Fierberea este caracterizată de formarea de bule de vapori pe suprafaţa de schimb de căldură, care
se măresc şi în final se desprind de suprafaţă; dacă lichidul este subrăcit, bulele se condensează.
Clasificarea proceselor de fierbere se face în funcţie de condiţiile de desfăşurare a procesului:

9 Fierbere la convecţie liberă şi fierbere la convecţie forţată
o fierberea la convecţie liberă se produce pe suprafeţele încălzite imersate într-un
volum mare de lichid staţionar;
o fierberea la convecţie forţată are loc atunci când fluidul se deplasează faţă de
suprafaţa încălzită sub influenţa unei forţe exterioare.
9 Fierberea nucleică şi fierberea în film (peliculară)
o fierberea nucleică: vaporizarea lichidului se produce prin formarea bulelor de vapori
în jurul centrelor de nucleaţie;
o fierberea în film: suprafaţa de schimb de căldură este acoperită cu o peliculă
continuă de vapori.
9 Fierberea la saturaţie şi fierberea la subrăcire (fierbere locală)
o fierberea la saturaţie are loc când lichidul se găseşte la temperatura de saturaţie, tsat,
corespunzătoare presiunii sistemului;
o fierberea la subrăcire se produce numai în stratul de lichid supraîncălzit adiacent

suprafeţei, temperatura lichidului în afara acestui strat fiind inferioară temperaturii
de saturaţie.
Observaţie: ambele tipuri de fierbere pot fi de tip nucleic sau pelicular.
10.2. FIERBERE LA CONVECŢIE LIBERĂ
ª Curba fierberii
Regimurile de transfer de căldură caracteristice fierberii în volum mare de lichid aflat la

temperatura de saturaţie sunt evidenţiate şi descrise în curba lui Nukiyama:
Figura 10.1. Forma tipică a curbei fierberii pentru apă la presiunea atmosferică
Regimul I – Convecţie liberă în faza lichidă

Temperatura suprafeţei, ts, este redusă astfel încât nu permite activarea centrelor de
nucleaţie, mişcarea lichidului fiind determinată doar de curenţii formaţi în convecţia naturală
(q~∆t5/4).
Regimul II – Fierbere nucleică
Excesul de temperatură ∆t are valori mari activând centrele de nucleaţie ale suprafeţei. La
începutul regimului (A-B) se formează bule de vapori izolate ce se măresc, desprinzându-se de
suprafaţă, ceea ce duce la intensificarea mişcării de amestec a lichidului din vecinătatea suprafeţei
(α, qs cresc). Pentru ∆t>∆tB, densitatea centrelor de nucleaţie şi frecvenţa de formare a bulelor de
vapori cresc, acestea ridicându-se la suprafaţă în coloane. Pentru ∆t>∆tC creşterea densităţii
centrelor de nucleaţie active determină unirea bulelor de vapori reducând mişcarea lichidului lângă
suprafaţa de încălzire.
În punctul D este atinsă valoarea maximă pentru fluxul termic unitar (q~∆tn unde n=2 - 5)
În acest regim se realizează fluxuri termice unitare ridicate pentru diferenţe de temperatură
moderate, deci coeficienţi de schimb de căldură mari.
Regimul III – Fierbere de tranziţie (fierbere în film instabil)

∆t>∆tcr, bulele se produc cu frecvenţă mărită, densitatea centrelor de nucleaţie active este
atât de mare încât suprafaţa este acoperită cu un film de vapori ce se distruge şi se reface periodic,
ceea ce conferă procesului un caracter instabil. Transferul de căldură se realizează prin fierbere
nucleică, prin conducţie şi prin convecţie în filmul de vapori. Deoarece λvap<<λlichid, valorile α scad
cu creşterea ∆t, scăderea accentuată a lui α determinând micşorarea fluxului termic qs.
Regimul IV – Fierbere în film stabil
În punctul E, fluxul termic atinge valoarea minimă, qs,min, filmul de vapori devenind stabil şi
acoperă întreaga suprafaţă. Transferul de căldură suprafaţă-lichid se face prin conducţie, convecţie
şi radiaţie prin filmul de vapori, cu valori mici pentru coeficientul de schimb de căldură. Valorile α
cresc cu mărirea ∆t doar datorită intensificării transferului termic prin radiaţie, coeficientul de
schimb de căldură prin convecţie menţinându-se la valori reduse.
ª Determinarea coeficientului de schimb de căldură la fierberea nucleică la saturaţie
Transferul de căldură la fierberea nucleică este descris prin trei mecanisme care au loc simultan:
9 agitaţia lichidului (formarea şi detaşarea bulelor) - determină intensificarea mişcării

lichidului; are loc transformarea convecţiei libere în convecţie forţată;
9 evaporarea lichidului supraîncălzit din jurul bulei - apare în procesul de creştere a bulei,
determinând preluarea de către fluid a căldurii latente de vaporizare.
9 schimbul vapori – lichid - lichidul supraîncălzit este îndepărtat de pe suprafaţă ca urmare a
creşterii şi detaşării bulelor.
Fluxul termic unitar transmis de suprafaţă fluidului în fierbere este:
qs=α(ts-tsat)=Gbr [W/m2] (10.1)
unde Gb este viteza masică de detaşare a bulelor, kg/m2s;
r - căldura latentă de vaporizare, J/kg;
α – coeficient de schimb de căldură la fierberea nucleică, W/m2K
Re b Pr
(o relaţie de calcul pentru α: = Re 1b / 3 Pr n cu Reb=GbDb/µl şi Nub=αDb/λl)
Nu b
Pentru calcule practice, se utilizează corelaţii dimensionale simple determinate

experimental, una din aceste corelaţii fiind şi cea stabilită de McAdams pentru fierberea apei la
presiunea p= (2 ... 7) bar:
Qs=2,253(ts-tsat)3,33 [W/m2] (10.2)
Pentru p≠p0 coeficientul de schimb de căldură se obţine folosind relaţia:
0, 4
⎛ p⎞
α = α 0 ⎜⎜ ⎟⎟ [W/m2K] (10.3)
⎝ p0 ⎠
unde p este presiunea sistemului, bar; p0 – presiunea atmosferică, bar; α0 – coeficientul de schimb
de căldură la presiune atmosferică, W/m2K.
10.3. FIERBERE LA CONVECŢIE FORŢATĂ
Cel mai relevant exemplu este fierberea pe suprafaţa interioară a unui canal încălzit, prin
care circulă un fluid. Acest fenomen este inclus în categoria curgerilor bifazice, implicând prezenţa
a două faze (lichid şi vapori) ce se deplasează împreună şi interacţionează între ele.
ª Regimuri de transfer de căldură. Variaţia coeficientului de schimb de căldură
Se consideră un tub vertical încălzit cu un flux termic constant pe toată lungimea. Datorită căldurii
primite, entalpia fluidului creşte, începe fierberea pe suprafaţa încălzită, fierbere care se extinde
treptat în toată masa fluidului pe măsură ce se atinge saturaţia. Conţinutul de vapori creşte
progresiv, realizându-se condiţii pentru o mare varietate de structuri de curgere şi regimuri de
transfer de căldură.
Figura 10.2. Regimurile de transfer de căldură şi configuraţia curgerii bifazice într-un tub vertical încălzit uniform
Regiunea I
Fluidul aflat în faza lichidă este subrăcit. Temperatura suprafeţei este mai mică decât
valoarea necesară amorsării centrelor de nucleaţie. Transferul de căldură are loc prin convecţie
forţată monofazică.
Regiunea II
Temperatura ts atinge valoarea necesară amorsării centrelor de nucleaţie, se formează
primele bule de vapori (tl<tsat). Fluidul devine amestec bifazic. Sunt prezente bule de vapori ataşate
pe perete care apoi se desprind şi se deplasează în lichidul din vecinătatea suprafeţei. Transferul de
căldură → fierbere nucleică la subrăcire.
Regiunea III
Temperatura atinge valoarea de saturaţie (x=0). La începutul zonei curgerea este cu bule de
vapori disipate în lichid; bulele se unesc formând dopuri de vapori; la final curgerea este inelară
(suprafaţă acoperită cu un film de lichid, în zona centrală a tubului având vapori saturaţi). Transfer
de căldură → fierbere nucleică la saturaţie.
Regiunea IV
Curgere inelară, cu film de lichid pe suprafaţă şi vapori în zona centrală. Viteza vaporilor
creşte antrenând picături de lichid, filmul de lichid îşi micşorează grosimea (deci şi rezistenţa
termică), rezultând reducerea supraîncălzirii lichidului aflat în contact cu suprafaţa (nu se mai poate
menţine procesul de nucleaţie). Transfer de căldură → convecţie în filmul de lichid şi vaporizare la
interfaţa lichid – vapori (vaporizare în convecţie forţată). În finalul zonei filmul de lichid este
vaporizat complet, suprafaţa fiind în contact direct cu vaporii.
Consecinţă: coeficientul de schimb de căldură se micşorează, temperatura suprafeţei creşte brusc.
Acest fenomen este denumit criza fierberii prin uscare (CFU).
Regiunea V
Picăturile de lichid sunt dispersate în masa de vapori (curgere tip ceaţă). În finalul regiunii
picăturile de lichid sunt complet vaporizate (x=1). Transfer de căldură – convecţie monofazică
vapori – suprafaţă şi vaporizarea picăturilor de lichid.
Regiunea VI
Fluidul monofazic (vapori supraîncălziţi). Transfer de căldură → convecţie forţată monofazică.
Menţinând debitul de fluid dar crescând progresiv fluxul termic, se constată modificarea
variaţiei coeficientului α. Astfel, pentru valori superioare ale fluxului termic, fierberea nucleică
apare mai aproape de intrarea în canal. Pentru acest qs în fierberea nucleică la saturaţie suprafaţa se
acoperă cu un film de vapori ducând la scăderea bruscă a lui α. Acest fenomen de trecere bruscă de
la fierbere nucleică la fierbere în film este denumit criza fierberii prin abatere de la fierberea
nucleică (AFN). Declanşarea AFN duce la supraîncălzirea suprafeţei şi apoi la distrugerea ei
(qcrCFU<qcrAFN).
Dacă suprafaţa de schimb de căldură nu se distruge, în continuare transferul de căldură se
realizează prin fierbere în film şi apoi prin convecţie monofazică a vaporilor şi vaporizarea
picăturilor de lichid dispersate, procese caracterizate de coeficienţi de schimb de căldură reduşi.
Concluzie
9 Creşterea temperaturii peretelui este mai mică la CFU decât la AFN
9 De cele mai multe ori CFU nu conduce la distrugerea suprafeţei (ts,CFU<ts,AFN).
Calculul coeficientului de schimb de căldură se face separat, pentru fiecare regiune în parte:
¾ în zonele cu fluid monofazic, lichid sau vapori (I, VI) coeficientul de schimb de
căldură se determină cu relaţiile stabilite în convecţia forţată monofazică.
¾ în zona de separaţie I – II, temperatura fluidului corespunzătoare amorsării fierberii
qs
la subrăcire: t f ,sr = t sat + (t s − t sat ) − [0C] cu αcf – coeficient local de
α cf
convecţie forţată în fază lichidă (f(tf,sr))
în regiunile III, IV, V, valoarea locală a coeficientului de schimb de căldură se determină în funcţie
de tipul, regimul de transfer de căldură şi titlul masic x. Pentru zonele fierberii nucleice la saturaţie
şi vaporizării în convecţie forţată (III, IV) s-au stabilit corelaţii ce iau în calcul suprapunerea
α = (α nfn + α cfn )
1n
efectelor fierberii nucleice şi convecţiei forţate: n = 1, 2, 3.
Curs 11
RADIAŢIA TERMICĂ
11.1. DEFINIŢII ŞI MĂRIMI CARACTERISTICE RADIAŢIEI TERMICE
Ansamblul schimburilor de energie la distanţă între corpuri prin unde electromagnetice

poartă numele de radiaţie.
Fenomenul se manifestă sub diverse aspecte: unde hertziene, luminoase, termice, raze X,
gama sau cosmice. Aceste radiaţii pot fi descompuse într-un spectru alcătuit din radiaţii periodice
simple (radiaţii monocromatice) caracterizate prin frecvenţa lor, ν, sau lungimea de undă, λ, aceasta
fiind legată de frecvenţă prin relaţia:
λ=c/ν cu c=c0/n
în care c este viteza de propagare a undelor în mediul traversat;
c0 – viteza de propagare a undelor electromagnetice în vid (c0=3⋅108 m/s);
n – indicele de refracţie al mediului.
Frecvenţa unei radiaţii monocromatice rămâne constantă dacă aceasta se propagă în medii cu indici
de refracţie diferiţi, în timp ce lungimea de undă λ şi viteza de propagare a undelor c, variază în
funcţie de indicele de refracţie al mediului traversat.
Radiaţia termică este emisă de un corp datorită temperaturii sale şi se realizează prin
transformarea energiei interne în energie a undelor electromagnetice. Ea ocupă în spectrul radiaţiei
electromagnetice domeniul de lungimi de undă cuprins între 0,1 şi 100 µm – sunt percepute de noi
sub forma unei senzaţii de căldură. În domeniul mult mai restrâns (0,4 – 0,8 µm) numit spectru
vizibil, radiaţiile devin perceptibile cu ochiul liber.
În gaze şi unele solide (semitransparente) radiaţia se realizează în volum. În majoritatea
solidelor şi în lichide, radiaţia emisă de moleculele din interiorul corpului este absorbită de
moleculele adiacente, radiaţia emisă de solide sau lichide fiind practic datorată moleculelor aflate la
o distanţă mai mică de 1 µm de suprafaţa corpului, fiind un fenomen de suprafaţă.
Tabelul 1. Mărimi caracteristice radiaţiei

Parametru Definiţie Relaţie matematica
Fluxul radiant Energia emisă de un corp în unitatea de dE
Qe =
emis total, Qe timp în tot spaţiul în care acesta poate radia. dτ

Intensitatea Fluxul radiant emis în direcţia (ϕ,ψ) δQ e
I e (ϕ ,ψ ) =
totală a radiaţiei raportat la unitatea ariei proiecţiei suprafeţei cos ϕdS1 dΩ
emise, Ie(ϕ,ψ), emisive pe planul normal la această direcţie
2
[W/m sr] şi la unitatea unghiului solid care conţine
această direcţie.
Unghiul solid Regiunea conică cuprinsă între razele unei dΩ=dSn/r2=sinϕdϕdψ
infinit ezimal, sfere cu centrul în vârful unghiului, r – raza sferei ce se poate aproxima
dΩ, [sr] delimitând cu extremităţile lor o arie cu aria suprafeţei plane care o subîntinde
infinitezimală, dSn, din suprafaţa sferei
Puterea de Fluxul radiant emis pe toate lungimile de ∞
E = ∫ E λ (λ )dλ
emisie totală, E, undă şi în toate direcţiile posibile, raportat 0
2π 2π
[W/m2] la unitatea ariei suprafeţei emisive. E λ (λ ) = I λ ,e ∫ dψ ∫ cos ϕ sin ϕdϕ

0 0
E = πI e
Iradiaţia totală, Fluxul radiant incident pe o suprafaţă, din ∞

G = ∫ Gλ (λ )dλ
G, [W/m2] toate direcţiile şi pe toate lungimile de undă, 0
Gλ = πI λ ,i (λ )
raportat la unitatea ariei suprafeţei.
G = πI i
Radiozitatea Ţine seama de toate energiile radiate de o ∞

J = ∫ J λ (λ )dλ
suprafaţă, incluzând atât emisia directă a 0
2π 2π
suprafeţei cât şi partea din iradiaţie J λ (λ ) = ∫ dψ ∫ I λ ,e + r (λ , ϕ ,ψ ) cos ϕ sin ϕdϕ

0 0
reflectată de suprafaţă J = πI e + r
Corpul negru Corp caracterizat de:

- coeficientul de radiaţie C0=5,67 [W/m2K];
- factor de emisie ε=1; -
- intensitatea radiaţiei nu depinde de
variabilele direcţionale ϕ şi ψ, emisia
acestuia fiind difuză
Factorul de Raportul dintre energia emisă de o suprafaţă E (T )
ε (T ) =
emisie, ε şi energia emisă de corpul negru, aflat la E 0 (T )
aceeaşi temperatură cu suprafaţa considerată ∞
∫ ε λ (λ , T )Eλ (λ , T )dλ
,0
ε (T ) = 0
E 0 (T )
Coeficientul de A – raportul dintre fluxul absorbit şi fluxul A=GA/G
absorbţie A, de radiant incident;
reflexie R, de R – raportul dintre fluxul reflectat şi fluxul R=GR/G
difuzie D radiant incident;
D – raportul dintre fluxul ce traversează D=GD/G
corpul şi fluxul radiant incident A+R+D=1
Suprafaţa Suprafaţa pentru care factorul de emisie şi -

cenuşie-difuzivă coeficientul de absorbţie monocromatici-
direcţionali sunt independenţi atât de
direcţie cât şi de lungimea de undă
Observaţii
¾ Intensitatea radiaţiei este definită ca mărime direcţională, iar fluxurile radiante unitare
(puterea de emisie, iradiaţia, radiozitatea) sunt definite ca mărimi emisferice;
¾ Intensitatea radiaţiei este definită pe aria proiectată iar fluxurile radiante unitare pe aria
suprafeţei reale;
¾ Coeficienţii A, R, D depind de natura corpului, starea suprafeţei, spectrul radiaţiei incidente
şi temperatură, cu valori cuprinse între 0 şi 1, astfel:
o corp negru (absoarbe toate radiaţiile incidente): A=1; R=D=0;
o corp alb (reflectă toate radiaţiile incidente): R=1; A=D=0;
o corp diaterm (transparent pentru toate radiaţiile incidente): D=1; A=R=0;
o corp opac (nu este traversat de radiaţia incidentă, absorbţia şi reflexia fiind procese
de suprafaţă): D=0; A=R=1.
¾ După modul de reflexie a radiaţiei incidente, o suprafaţă poate fi:
o suprafaţa lucie (reflectă specular radiaţia, raza reflectată aflându-se în acelaşi plan cu
cea incidentă);
o suprafaţa mată (reflectă difuz – în toate direcţiile – radiaţia incidentă);
o suprafaţa difuzivă (pentru orice lungime de undă, factorul de emisie şi coeficientul
de absorbţie monocromatici-direcţionali sunt independenţi de direcţie);
o suprafaţa cenuşie (factorul de emisie şi coeficientul de absorbţie monocromatici-
emisferici sunt independenţi de lungimea de undă).
11.2. LEGILE RADIAŢIEI TERMICE
ª Legea lui PLANCK - stabileşte legătura între puterea de emisie monocromatică a corpului
negru Eλ0, lungimea de undă λ, şi temperatura sa absolută T:
2πhc 2
E λ , 0 (λ , T ) = πI λ , 0 (λ , T ) = (11.1)
λ 5 [e hc / (kλT ) − 1]
unde:
c este viteza undelor electromagnetice în mediul în care se propagă radiaţia (c=c0/n, cu n indice de
refracţie al mediului şi c0=2,998⋅108m/s, viteza undelor electromagnetice în vid);
h – constanta lui Planck (h=6,6252⋅10-34 J.s);
k – constanta lui Boltzmann (k=1,3805⋅10-23 J/K);

λ– lungimea de undă, µm;
T – temperatura absolută a corpului, K.
Figura 11.1. Distribuţia spectrală a puterii de emisie a corpului negru în funcţie de temperatură
Concluzii
9 fiecărei temperaturi îi corespunde o curbă care prezintă un maxim, λmax;

9 pentru orice lungime de undă, valoarea puterii de emisie monocromatice creşte cu creşterea
temperaturii;
9 pentru corpuri cu temperaturi ridicate, emisia este predominantă în regiunea vizibilă a
spectrului, iar pentru corpuri cu T < 800K aceasta predomină în regiunea infraroşie şi deci
nu este vizibilă.
ª Legile lui WIEN
Pentru λ<5 mm, legea lui Planck se aproximează cu relaţia:

E λ , 0 (λ , T ) = C1λ−5 e − C2 / λT [W/m2µm] (λT<< 14000 µmK) (11.2)
Astfel, Wien enunţă două legi ce stabilesc expresiile de temperatură ale abscisei λmax şi ordonatei
Eλ,0,max corespunzătoare punctului de maxim al puterii de emisie monocromatice a corpului negru:
Prima lege a lui Wien – legea deplasării – este reprezentată de linia maximelor, abscisa λmax
deplasându-se spre lungimi de undă mai mici la creşterea temperaturii.
λmaxT=C3 cu C3=2897,6 µmK (11.3)
A doua lege a lui Wien – stabileşte valoarea Eλ,0,max funcţie de temperatură

Eλ,0,max = 1,287 10-11T5 [W/m2µm] (11.4)
Observaţie
Deplasarea lui λmax către lungimi de undă mai mici la creşterea temperaturii, explică faptul
că, în timpul încălzirii sale, un corp emite radiaţii în domeniul infraroşu (invizibil), apoi începe să se
înroşească pe măsură ce spectrul său intră în domeniul vizibil. În final, pentru o temperatură
suficient de mare, spectrul de emisie al corpului acoperă întregul domeniu vizibil, cea ce
corespunde unei emisii de lumină albă.
ª Legea RAYLEIGH-JEANS
O altă aproximare pentru legea lui Planck se face pentru λT>>C2. Se aplică dezvoltarea în serie:
2
C 2 λT 1⎛C ⎞ 1 ⎛C ⎞
e = 1 + ⎜ 2 ⎟ + ⎜ 2 ⎟ + ...
1! ⎝ λT ⎠ 2! ⎝ λT ⎠
din care se reţin doar primii doi termeni, astfel încât:
C1T
Eλ ,0 = [W/m2µm] (11.5)
C 2 λ4
ª Legea STEFAN-BOLTZMANN - stabileşte dependenţa de temperatură a puterii totale de

emisie a corpului negru:
∞ ∞
C1λ−5
E = ∫ E λ (λ )dλ = ∫ C 2 λT
dλ = ς 0 T 4 [W/m2] (11.6)
0 0 e −1
unde σ0=5,67·10-8 [W/m2K4] - constanta Stefan-Boltzmann

Pentru corpurile cenuşii:
E=ε(T)σ0T4 Ù E=ε(T)C0(T/100)4 [W/m2] (11.7)
cu C0=5,67 [W/m2K4] - coeficient de radiaţie al corpului negru.
ª Legea lui KIRCHOFF - stabileşte legătura dintre proprietăţile emisive şi absorbante ale
unui corp.
Se consideră o incintă închisă, de dimensiuni mari, cu pereţii izolaţi termic, în care se află mai
multe corpuri de dimensiuni mici (se neglijează efectul acestora asupra câmpului de radiaţii din
interiorul incintei). La echilibru termodinamic, corpurile şi suprafaţa interioară a incintei se vor găsi
la aceeaşi temperatură iar pentru fiecare corp energia emisă va fi egală cu cea absorbită. Incinta
putând fi considerată corp negru, iradiaţia fiecărui corp este difuză şi numeric egală cu puterea de
emisie a corpului negru la temperatura T, astfel încât:
G1=G2=…=E0(T)=σ0T4 şi A1G1=E1(T); A2G2=E2(T)
⇓
E1(T)/A1= E2(T)/A2=…=E0(T)=σ0T4 (11.8)
dar ε(T)=E(T)/E0(T) ⇓
ε1/A1=ε2/A2=…=1 ⇒ ε=A pentru orice suprafaţă din incintă
ª Legea lui LAMBERT - se aplică corpurilor care emit sau reflectă difuz şi se enunţă astfel:
„energia emisă într-o direcţie este proporţională cu cosinusul dintre aceasta direcţie şi normala la
suprafaţa respectivă”.
Figura 11.2. Caracterul direcţional al radiaţiei
Relaţia matematică a legii este:

Qϕ = Q n cos ϕ [W/sr] (11.9)
unde Qϕ = δQ dΩ reprezintă fluxul termic radiat pe unitatea de unghi solid şi în direcţia ce face
unghiul ϕ cu normala iar Qn corespunde direcţiei normale la suprafaţă.

Se obţine astfel: δQ = δQ n cos ϕdΩ dacă δQ n = IdS 1
⇓
δQ = I cos ϕdS 1 dΩ
dar I=E/π; E=εE0=εσ0T4

Fluxul emis de suprafaţa cu aria dS în unghiul solid dΩ ce înconjoară direcţia ce face unghiul ϕ cu
normala la această suprafaţă este:
ε
δQ e = σ 0 T 4 cos ϕdS 1 dΩ [W] (11.10)
π
relaţie ce reprezintă forma uzuală a legii lui Lambert aplicată doar corpului negru (factorul de
emisie al suprafeţelor reale nu este constant în toate direcţiile).
Curs 12
RADIAŢIA TERMICĂ - continuare
12.1. SCHIMBUL DE CĂLDURĂ PRIN RADIAŢIE ÎNTRE DOUĂ SUPRAFEŢE
Cea mai simplă incintă este cea cu două suprafeţe
1 − ε1 1 1− ε2
Rr ,1 = Rr ,12 = Rr , 2 =
ε 1 S1 S1ϕ12 ε 2S2
Q& 1 E0,1 E0,2 − Q& 2
J1 J2
E 0,1 − J 1 J 2 − E 0, 2
Q& 1 = Q& 12 − Q& 2 =
(1 − ε 1 ) ε 1 S1 (1 − ε 2 ) ε 2 S 2
Figura 4. Schimbul de căldură în interiorul unei incinte
Dacă T1>T2 atunci Q12 = −Q 2 = Q12 [W]

Din analogia electrică:
E 0,1 − E 0 , 2
Q12 = Q1 = −Q 2 = [W] (12.1)
R r1 + R r ,12 + R r 2
1− ε1 ⎫
R r ,1 = ⎪
ε1Sr ⎪
1 ⎪⎪ σ 0 (T14 − T24 )
unde R r ,12 = ⎬ ⇒ Q12 = (12.2)
S 1ϕ 12 ⎪ 1− ε1 1 1
+ +
1− ε 2 ⎪ ε S
1 r S ϕ
1 12 S ϕ
1 12
Rr ,2 = ⎪
ε 2 S 2 ⎪⎭
deci Q12 =
(
S12σ 0 T14 − T24 ) [W ] ⇔ Q12 = ε r S12σ 0 T14 − T24 ( ) (12.3)
ϕ12 ϕ 21
+ − (ϕ12 + ϕ 21 − 1)
ε1 ε 2
1
unde εr = - factor de emisie redus al sistemului
ϕ 12 ϕ 21
+ − (ϕ 12 + ϕ 21 − 1)
ε1 ε 2
Cazuri particulare:
9 două suprafeţe plane paralele: S1=S2=S; ϕ12=ϕ21=1
Q12 = ε r Sσ 0 (T14 − T24 ) unde: εr=1/(1/ε1+1/ε2-1) (12.4)
9 corp cu suprafaţă convexă, înconjurat de o suprafaţă închisă: ϕ12=1;ϕ21=S1/S2

1
Q12 ε r S 1σ 0 (T14 − T24 ) unde εr = (12.5)
1 S1 ⎛ 1 ⎞
+ ⎜⎜ − 1⎟⎟
ε1 S 2 ⎝ ε 2 ⎠
dacă S1<<S2 ⇒ εr≈ε1 ⇒ Q12 = ε 1 S 0 σ 0 (T14 − T24 ) [W] (12.6)
12.2. SCHIMBUL DE CĂLDURĂ PRIN RADIAŢIE ÎN PREZENŢA ECRANELOR
Pentru reducerea transferului de căldură prin radiaţie între două suprafeţe se folosesc ecrane
cu grosimi reduse şi construite din materiale cu factori de emisie reduşi.
Figura 12.1. Schimbul de căldură prin radiaţie în prezenţa ecranelor
Se consideră un ecran plasat între două suprafeţe plane paralele.

În absenţa ecranului, fluxul net transmis prin radiaţie între cele două suprafeţe este:
Sσ 0 (T14 − T24 )
Q12 = [W] (12.7)
1 1
+ −1
ε1 ε2
Prezenţa ecranului determină apariţia rezistenţelor radiative suplimentare şi deci reducerea fluxului
radiant net schimbat între cele două suprafeţe:
σ 0 (T14 − T24 )
Q12 = [W] (12.8)
1− ε1 1 1− ε e 1 1− ε 2
+ + + +
ε 1 S 1 ϕ 1e S 1 ε e S e ϕ e 2 S e ε 2 S 2
Deoarece εe=ct; ϕ1e=ϕe2=1; S1=S2=Se=S

ecuaţia devine:
Sσ 0 (T14 − T24 )
Q12 = [W] (12.9)
1 1 ⎛ 1 ⎞
+ + 2⎜⎜ − 1⎟⎟
ε1 ε 2 ε
⎝ e ⎠
Prin amplasarea unui ecran între două suprafeţe, fluxul radiant net transmis între acestea se
reduce la jumătate. Analog, prin amplasarea a „n” ecrane, fluxul radiant net transmis se reduce de
(n+1) ori, reducerea fiind cu atât mai mare cu cât factorul de emisie ε este mai mic.
12.3. RADIAŢIA TERMICĂ A GAZELOR
Gazele posedă capacitatea de a emite şi absorbi energia radiată dar doar în anumite intervale
de lungimi de undă, pentru celelalte lungimi de undă gazele fiind transparente la radiaţie. Deci,
emisia şi absorbţia gazelor au un caracter selectiv, realizându-se în întregul volum. La parcurgerea
unui mediu semitransparent de grosime dx, intensitatea radiaţiei se reduce datorită absorbţiei, cu:
dΙλ(x)=-kλΙλx)dx [W/m2st.µm] (12.10)
cu kλ coeficient monocromatic de atenuare al mediului corespunzător lungimii de undă, λ.
Integrând, se obţine :
I λ (δ ) ⎡ δ δ
⎤
= exp ⎢− ∫ kλ dx ⎥ ⇒ Lλ = ∫ k λ (x )dx - grosimea optică a mediului pentru lungimea de undă λ.
I λ (0) ⎣ 0 ⎦ 0
Se definesc următorii coeficienţi:

I λ (δ )
Coeficientul de difuzie (transparenţă) monocromatic: Dλ = = e − Lλ
Iλ 0( )
Coeficientul de absorbţie monocromatic: Aλ = 1 − Dλ = 1 − e − Lλ
Factorul de emisie monocromatic: ε λ = Aλ = 1 − e − Lλ

Grosimea optică (opacitatea) caracterizează gradul de transparenţă al mediului respectiv la radiaţia
cu lungimea de undă λ:
- pentru Lλ<1 mediul este subţire optic;
- pentru Lλ>1 mediul este gros optic;
- pentru Lλ>5 mediul este opac.
În calculul schimbului de căldură prin radiaţie între un gaz şi pereţii incintei care-l conţine, este
necesară stabilirea proprietăţilor radiative monocromatice medii (Dλ, Aλ, ελ) ale gazului.
Dintre gazele la temperaturi obişnuite, în industrie cel mai puternic radiază dioxidul de carbon şi
vaporii de apă. Astfel, energia, E, transmisă prin radiaţie de un volum de dioxid de carbon sau
vapori de apă de un strat de grosime s, este dată de relaţia:
4
⎛ T ⎞
E = εC 0 ⎜ ⎟ [W/m2] (12.11)
⎝ 100 ⎠
unde ε este factorul de emisie al bioxidului de carbon sau al vaporilor de apă care se determină din
diagrame sau cu ajutorul unor formule empirice.
În cazul în care masa de gaz conţine atât CO2 cât şi vapori de apă (cum este cazul gazelor de ardere
din focarul cazanelor) amestecate şi cu alte gaze a căror radiaţie poate fi neglijată, este necesar a se
ţine seama şi de absorbţia de căldură radiată şi reciproc. În acest caz, factorul de emisie a
amestecului de gaze se calculează după relaţia
εg=εCO2+βεH2O-∆εg
unde β este coeficient de corecţie, iar ∆εg – coeficient de corecţie ce ţine seama de faptul că energia
radiată de CO2 este parţial absorbită de H2O şi invers.
Între principalele instalaţii termoenergetice unde schimbul prin radiaţie reprezintă forma
preponderentă de transmitere a căldurii, focarul cazanului de abur este ocupă primul loc.
Radiaţia se produce în dublu sens flacără-pereţi.
Fluxul termic, q, preluat prin radiaţie de peretele focarului (ecranat cu ţevi) se calculează pe baza
legii lui Newton:
q = α r S p (T f − T p ) [W]
sau:
⎡⎛ T f ⎞ 4 ⎛ T p ⎞ 4 ⎤
q = εc f A p ⎢⎜⎜ ⎟⎟ − ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ [W] (12.12)
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦
cu
α – coeficient de schimb prin radiaţie, având aceleaşi dimensiuni cu coeficientul αc din convecţie;
cf – coeficient de radiaţie al flăcării, W/m2K4;
ε – factor de emisie cu relaţia matematică de calcul
ε = 1 − e − k pl
t
unde kt este coeficient total de atenuare a intensităţii radiaţiei; p – presiunea totală din focar; l –
grosimea stratului radiant; Tf – temperatura absolută a flăcării, K;
T f = T1T2
în care T1 este temperatura teoretică de ardere; T2 – temperatura gazelor la ieşirea din focar, K; Tp –
temperatura absolută a peretelui, K; Sp – suprafaţa peretelui, m2.
Factorul de emisie al flăcării depinde de natura combustibilului şi condiţiile de ardere.
ª Arderea combustibililor lichizi şi gazoşi

Calculul factorului de emisie al flăcării se face având în vedere gradul de ocupare al focarului cu
flacăra luminoasă:
ε fl = ωε fl1 + (1 − ω )ε fl 2 (12.13)
unde ω reprezintă fracţiunea din focar ocupată cu partea luminoasă a flăcării (creşte cu încărcarea
termică a focarului); εfl1 – factorul de emisie al flăcării luminoase; εfl2 – factorul de emisie al flăcării
neluminoase;
(k + k f ) pl − k g pl
ε fl = 1 − ε
1
ε fl = 1 − ε
2
cu kg – coeficient de atenuare a intensităţii radiaţiei datorită gazelor triatomice;

⎡ 0,78 + 1,6rH O ⎤⎛
kg = ⎢ 2
+ 0,1⎥⎜1 − 0,37
T ⎞
⎟ rRO + rH 2O ( )
(
⎢⎣ p RO2 + p H 2O ⎥⎦⎝ ) 1000 ⎠ 2
kf – coeficient de atenuare a intensităţii radiaţiei datorită particulelor de funingine.

i
k f = 0,03(2 − λ f )⎜1,6
⎛ T ⎞C
− 0,5 ⎟ i
⎝ 1000 ⎠H
în care T este temperatura gazelor la sfârşitul focarului;
rH2O, rRO2 – participaţiile volumice în gazele de ardere ale vaporilor de apă şi gazelor
triatomice (CO2 şi SO2);
pH2O, pRO2 – presiunea parţială a vaporilor de apă respectiv a gazelor triatomice.
ª Arderea combustibililor solizi

Flacăra rezultată în procesul de ardere al combustibililor solizi conţine pe lângă gazele triatomice şi
particule de cenuşă şi cocs.
kt=kg+µakA+µckc (12.14)
unde kA este coeficient de atenuare a intensităţii radiaţiei datorită particulelor de cenuşă;
4300 ρ g
kA = , cu
3
T 2 d A2
ρg – cantitatea gazelor de ardere, ρg ≈1,3 [kg/m3N];

dA – diametrul mediu al particulelor de cenuşă
dA=13 µm - arderea combustibililor măcinaţi în mori cu bile;
dA=16 µm - arderea combustibililor măcinaţi în mori cu turaţie medie şi mare;
dA=20 µm - arderea în focare cu grătar.

kc - coeficient de atenuare a intensităţii radiaţiei datorită particulelor de cocs;
µA – concentraţia de cenuşă din gazele de ardere;
A i a antr
µA = , cu
100G g
Ai – conţinutul de cenuşă raportată la starea iniţială a combustibilului, %;

aantr – fracţia de cenuşă antrenată de gazele de ardere, considerată în calcule aantr=0,9;
Gg – cantitatea totală de gaze de ardere a combustibilului, kg/kg.
µc – coeficient ce ţine seama de concentraţia de particule de cocs din flacără:
µc=µ1µ2
µ1 – depinde de capacitatea de ardere a combustibilului
µ1=0,5 pentru combustibili cu capacitate mare de reacţie;
µ1= 1 pentru combustibili cu capacitate mică de reacţie;
µ2 – ţine seama de modul de ardere:
µ2=0,1 la arderea în cameră;
µ2=0,03 la arderea pe grătar
ª Arderea amestecurilor de combustibili

Pentru a se asigura o ardere stabilă în cazul combustibililor solizi inferiori, flacăra este
susţinută cu un combustibil de aport, păcură sau gaze naturale. Arderea este deci a unui amestec de
combustibili. În acest caz, coeficientul total de atenuare a intensităţii radiaţiei se calculează cu
relaţia:
k t = k f + (k A µ A )am + (k c µ c )am + (k f )am
(12.15)
unde
(k A µ A )am = ∑ qi (k A µ A )i (k c µ c )am = ∑ qi (k c µ c )i (k )
f am
= ∑ qi (k f )
i
cu qi – participaţia combustibilului „i” la căldura totală dezvoltată în focar.

Coeficientul de absorbţie pentru radiaţia provenită de la suprafaţa incintei:
0 , 65
⎛ Tg ⎞
Ag = ε S
CO2
⎜⎜ ⎟⎟ + βε HS 2O (12.16)
⎝ TS ⎠
cu Tg - temperatura medie a gazelor de ardere, K iar TS - temperatura medie a suprafeţei, K ;
CURS 13
PROCESE COMPLEXE DE TRANSFER DE CĂLDURĂ
13.1. COEFICIENTUL GLOBAL DE SCHIMB DE CĂLDURĂ
În aplicaţiile tehnice presupunând schimb de căldură între două fluide separate de un perete
despărţitor, transferul de căldură are loc prin acţiunea combinată a celor trei moduri de transfer
termic.
Apar în practică două cazuri distincte:
¾ procese de schimb de căldură la temperaturi coborâte, ce se desfăşoară în principal prin
conducţie şi convecţie, radiaţia fiind neglijată (tfluid<350 0C)
o qs=qs,conv=αc|ts-tf| [W/m2] (αc – coeficient de schimb convectiv)
¾ procese de schimb de căldură la temperaturi ridicate: radiaţia nu mai poate fi neglijată în
raport cu conducţia şi convecţia
o qs=qs,c+qs,r [W/m2]
qs,c – flux termic unitar schimbat prin convecţie;
qs,r – flux termic unitar schimbat prin radiaţie.
Pentru considerarea simultană a celor trei procese de transfer termic se defineşte coeficientul
global de schimb de căldură. Astfel, fluxul termic total, Q, schimbat între două fluide printr-un
perete plan sau cilindric se exprimă prin:
Q=qsS=ksS(t1-t2) [W]
sau
Q=qlL=klL(t1-t2) [W]
unde:
ks, kl – coeficientul global de schimb de căldură pentru un perete plan, respectiv cilindric,
W/m2K;
S, L – suprafaţa peretelui plan, m2, respectiv lungimea peretelui cilindric, m;
Coeficienţii globali de schimb de căldură se exprimă astfel:

ks=1/Rstot kl=1/Rltot [W/m2K] (13.1)
unde:
Rstot, Rltot – rezistenţa termică a peretelui la transferul prin conducţie.

De obicei, în timpul funcţionării, pe peretele despărţitor se formează depozite de depuneri ce
măresc rezistenţa termică la transferul căldurii între cele două fluide ducând la micşorarea
coeficientului global de schimb termic. Astfel, pentru un aparat cu depuneri şi suprafaţă de schimb
de căldură plană, coeficientul global de schimb de căldură are următoarea relaţie de calcul:
1
ks = [W/m2K] (13.2)
1 δp 1
+ + + Rs ,d 1 + Rs , d 2
α1 λ p α 2
Rs,d1, Rs,d2 – rezistenţa termică a depunerilor fluidului cu temperatura t1, respectiv t2
iar pentru aparatele cu schimb de căldură cilindrică:
1
kl = [W/m2K] (13.3)
1 1 d 1 Rsd ,i Rsd ,e
+ ln e + + +
πd iα i 2πλ p d i πd eα e πd i πd e
Relaţia între coeficientul global de schimb de căldură al aparatului cu depuneri ks şi coeficientul

global de schimb de căldură al aparatului curat, ks0, este:
1 1
= + Rsd (13.4)
k s k s0
13.2. INTENSIFICAREA PROCESELOR DE SCHIMB DE CĂLDURĂ
Intensificarea transferului termic în aparatele termice are ca scop găsirea celor mai eficiente
metode de construcţie şi exploatare pentru mărirea fluxului termic Q schimbat între fluidele din
aparat. Creşterea fluxului termic Q se poate realiza prin mărirea coeficientului global de schimb de
căldură, ks, a ariei suprafeţei de schimb de căldură, S, şi a diferenţei de temperatură între fluide, ∆t.
Datorită pierderilor exergetice ridicate în cazul transferului termic la diferenţe mari de temperatură,
de obicei, creşterea diferenţei de temperatură nu este recomandată; mărirea ariei suprafeţei de
schimb de căldură se concretizează ca metodă de intensificare a transferului termic prin utilizarea de
suprafeţe nervurate. Deci, intensificarea transferului termic se realizează, de regulă, prin mărirea
coeficientului global de schimb de căldură, adică prin micşorarea rezistenţelor termice totale.
Căi de intensificare a
proceselor de transfer
termic
Pierderi exergetice ridicate la

diferenţe ridicate de temperatură
utilizare de
suprafeţe
nervurate
Mărirea coeficientului Mărirea ariei Creşterea diferenţei de potenţial

global de schimb de căldură suprafeţei de schimb (de temperatură) a procesului de
(micşorarea rezistenţei de căldură transfer
termice globale)
ª Procedee care conduc la intensificarea transferului termic prin mărirea coeficientului

global de schimb de căldură (micşorarea rezistenţei termice totale)
Pentru un aparat cu suprafaţa de schimb de căldură plană, coeficientul global de schimb de căldură
are expresia:
1
ks = [W/m2k] (13.7)
1
+ Rcond
k s∗
1 1 1 δp
unde = + [m2K/W] şi Rcond = + Rsd ,1 + Rsd , 2 [m2K/W]
k s α1 α 2
∗
λp
⇓ ⇓
suma rezistenţelor termice de suprafaţă suma rezistenţelor termice conductive
Micşorarea rezistenţelor termice conductive, (δp/λp) – se realizează prin reducerea grosimii

peretelui despărţitor şi folosirea unor materiale cu conductivităţi termice ridicate (limitată de
considerente economice şi de rezistenţa mecanică şi chimică impusă peretelui).
Micşorarea rezistenţelor termice de suprafaţă – rezistenţele termice la transferul căldurii între
suprafeţele peretelui şi cele două fluide sunt determinate de transferul căldurii prin convecţie şi/sau
radiaţie. Suma lor se mai poate scrie şi sub forma:
α 1α 2
k s∗ = (13.8)
α1 + α 2
micşorarea lui 1/ks*, respectiv mărirea lui ks* se obţine prin mărirea coeficienţilor de schimb de
căldură α1 şi α2, valoarea lui ks* fiind întotdeauna mai mică decât cea mai mică valoare dintre
coeficienţii α1 şi α2. Metodele de mărire a coeficienţilor convectivi sunt variate, implicând o bună
cunoaştere a mecanismelor transferului termic convectiv şi radiativ.
Creşterea lui ks* este influenţată sensibil doar de mărirea celui mai mic coeficient α, ks*
rămânând practic neschimbat la creşterea celui mai mare coeficient α.
ª Aripioare. Suprafeţe cu aripioare
Aripioarele sunt utilizate în schimbătoarele de căldură, radiatoarele vehiculelor şi pentru răcirea

montajelor electronice. Ele permit creşterea schimbului termic între un corp solid şi mediul exterior.
Eficacitatea aripioarelor - pentru precizarea calităţii unei aripioare se compară performanţa
sa efectivă cu a unei aripioare ideale, de temperatură uniformă egală cu temperatura la baza sa. O
astfel de aripioară trebuie realizată dintr-un material de conductivitate termică infinită. Fluxul
schimbat este:
Qmax=αmL(t0-tf) [W] (13.9)
Se defineşte eficacitatea unei aripioare, notată ε, prin raportul:
Q real
ε= (13.9)
Q max
Se poate creşte suprafaţa de schimb a unui corp, de arie iniţială S, montându-se un număr
oarecare de aripioare identice de arie totală de schimb Sa. Se defineşte astfel eficacitatea η a
suprafeţei de schimb prevăzută cu aripioare prin raportul între fluxul efectiv schimbat de suprafaţa
totală St a corpului prevăzut cu aripioare (St=S+Sa) cu fluxul maxim care poate fi schimbat pe
această suprafaţă totală St, dacă întreg corpul ar fi caracterizat de o temperatură uniformă egală cu
temperatura de la baza aripioarei.
Qreal αS (t 0 − t1 ) + εαS a (t 0 − t1 ) 1 + ε (S a / S )
η= = η= (13.10)
Qmax αS t (t 0 − t1 ) 1 + Sa / S
ª Promotori de turbulenţă
Între tehnicile şi metodele recomandate pentru îmbunătăţirea transferului de căldură, se remarcă

utilizarea promotorilor de turbulenţă şi a promotorilor statici de amestec.
Relaţiile criteriale stabilite în vederea calculului coeficientului de convecţie la curgerea
forţată a fluidelor indică o creştere a lui acestuia odată cu mărirea vitezei de curgere a fluidului.
Dezavantaj direct → mărirea vitezei fluidului conduce la creşterea pierderilor de presiune, ceea ce-i
conferă un domeniu de aplicabilitate redus.
Criterii de apreciere a performanţelor promotorului de turbulenţă:
¾ raportul dintre coeficientul de convecţie intensificată α* şi coeficientul de convecţie pentru

suprafaţa netedă α0, calculat pentru aceeaşi putere de pompare P, diametrul d şi lungimea de
curgere, l:
⎛α ∗ ⎞
o ⎜⎜ ⎟⎟ = f (Re d , Pr, geometria promotorului de turbulenta )
⎝ α 0 ⎠ P , d ,l
¾ indicele de eficienţă, η, definit prin relaţia:

⎛α∗ α ⎞
o η = ⎜⎜ ∗ 0 ⎟⎟ cu f* coeficient de frecare în procesul de convecţie intensificat şi
⎝ f f 0 ⎠ Re d ,d ,l
f0 coeficientul de frecare pentru suprafaţa netedă.
Schimbul de căldură în conductele rugoase se desfăşoară, în principiu, cu acelaşi mecanism

ca şi în conductele netede. Cu creşterea rugozităţii apare un efect mărit asupra structurii curgerii,
prin reducerea grosimii substratului laminar. Această reducere îmbunătăţeşte transmisia căldurii
prin stratul limită, în sensul micşorării rezistenţei termice a acestuia, datorită intensificării
transferului turbulent de masă.
Când coeficienţii convectivi realizaţi de cele două fluide sunt de acelaşi ordin de mărime,
creşterea fluxului termic este determinată prin intensificarea ambelor procese convective. În acest
scop, au fost create ţevi cu profile speciale – ţevi tip funie – utilizate în bune condiţii în
schimbătoarele de căldură lichid-lichid sau gaz-gaz la care curgerea între ţevi este longitudinală, în
instalaţiile vaporizatoare.
ª Intensificarea schimbului de căldură la fierbere
În fierbere la convecţie forţată, intensificarea transferului termic se poate realiza prin:

¾ folosirea suprafeţelor cu rugozitate artificială sau cu geometrii speciale;
¾ utilizarea generatorilor de turbulenţă care realizează o curgere elicoidală (benzi răsucite)
¾ inserţia în formă de stea (nervuri radiale din aluminiu dispuse în interiorul ţevilor), soluţie
folosită la vaporizarea agenţilor frigorifici în interior şi curgerea apei în exterior;
ª Intensificarea schimbului de căldură prin radiaţie

În cazul transferului de căldură la radiaţie între două suprafeţe solide separate printr-un
mediu diaterm, fluxul termic net schimbat şi coeficientul echivalent de radiaţie, αr, cresc cu mărirea
factorului de emisie redus al sistemului considerat. Ca urmare, creşterea coeficientului echivalent de
radiaţie este determinată de folosirea suprafeţelor cu factori de emisie ridicaţi şi stabilirea unor
poziţii reciproce a suprafeţelor care să conducă la mărirea factorului de emisie redus al sistemului.
CURS 14
TRANSFERUL DE MASĂ PRIN DIFUZIE
14.1. NOŢIUNI FUNDAMENTALE
Transferul de masă apare într-un sistem alcătuit din două sau mai multe componente dacă
pentru acelaşi component există o diferenţă de concentraţie sau densitate. Procesul descrie mişcarea
relativă a acelui component în raport cu sistemul din care face parte.
Transferul de masă se poate realiza în două moduri:
¾ transfer de masă prin difuzie - similar transferului de căldură prin conducţie şi apare
întotdeauna când, într-un mediu staţionar, există un gradient de concentraţie;
¾ transfer de masă prin convecţie – similar transferului de căldură prin convecţie şi se produce
când concentraţia unui component la o suprafaţă diferă de concentraţia aceluiaşi component
în fluidul care se deplasează peste suprafaţa respectivă.
Definiţii
Densitatea unui amestec este suma densităţilor componentelor acelui amestec (fie ele A şi
B): ρ=ρA+ρB unde ρA şi ρB sunt densităţile celor două componente;
Fracţiile masice ale componentelor sunt: gA=ρA/ρ; gB=ρB/ρ;
Concentraţiile molare ale componentelor: CA=ρA/MA; CB=ρB/MB, [kmol/m3], unde MA
şi MB reprezintă masele molare ale componentelor;
Concentraţia molară totală (a amestecului) este C=CA+CB, [kmol/m3];
Fracţia molară a unui component reprezintă raportul dintre concentraţia molară a
componentului respectiv şi concentraţia molară totală: xA=CA/C; xB=CB/C;
Fluxul total al unui component este cantitatea din acel component transferată în unitatea de
timp. După unitatea de măsură folosită pentru exprimarea cantităţii, fluxul total/unitar poate
fi masic, dacă unitatea de măsură este kilogramul, sau molar, dacă unitatea de măsură este
kilomolul.
Ecuaţia de bază a transferului de masă prin difuzie este dată de legea lui FICK. Pentru
transferul unui component A dintr-un amestec binar format din componenţii A şi B, legea lui Fick
în formă vectorială are expresia:
r r r∗ r
j A = − ρD AB ∇g A [kg/s·m2] sau j A = −CD AB ∇x A [kmol/s·m2] (14.1)
r
unde jA este fluxul masic unitar (de suprafaţă) al componentului A;
r∗
jA - fluxul molar unitar (de suprafaţă) al componentului A;
ρ – densitatea amestecului (ρ=ρA+ρB), [kg/m3];
DAB – coeficient de difuzie, determinat experimental, [m2/s]
gA – fracţia masică a componentului A, (gA=ρA/ρ);
xA – fracţia molară a componentului A, (xA=CA/C);
C – concentraţia molară a amestecului (C=CA+CB=ρA/mA+ρB/mB)
Condiţii în care ecuaţiile legii lui Fick sunt valabile:

9 transferul de masă este datorat numai gradientului de concentraţie;
r r
9 fluxurile unitare j A şi j A∗ sunt raportate la un sistem de coordonate care se mişcă cu o
viteză egală cu viteza medie a amestecului.
14.2. ECUAŢIA DIFERENŢIALĂ A TRANSFERULUI DE MASĂ
Aşa cum legea conservării energiei joacă un rol important în studiul transferului de căldură,
legea conservării componentelor amestecului are un rol important în studiul problemelor de transfer
de masă. Astfel, se consideră un amestec binar (A şi B) aflat în repaus (în orice punct al
amestecului, viteza acestuia este nulă iar transferul de masă se realizează numai prin difuzie). Se
defineşte volumul de control infinitezimal dxdydz.
Figura 14.1. Transferul de masă prin difuzie printr-un volum de control în coordonate rectangulare
Ecuaţia masei componentului A poate fi scrisă ca:

∂m A
m& A,i + m& A, g − m& A,e = (14.2)
∂τ
unde m& A,i este masa componentului A care intră în volumul de control datorită mişcării fluidului şi
difuziei, raportată la unitatea de timp;

m& A, g - masa componentului A generată prin reacţii chimice în volumul de control, raportată
la unitatea de timp;
m& A,e - masa componentului A care iese din volumul de control datorită mişcării fluidului şi
difuziei, în unitatea de timp;

∂m A
- variaţia în unitatea de timp a masei componentului A din volumul de control (masa
∂τ
acumulată în unitatea de timp).
Astfel, fluxul masic intrat prin suprafeţele volumului este:

m& A,i = m& A, x dydz + m& A, y dxdz + m& A, z dxdy [kg/s] (14.3)
iar fluxul masic ce părăseşte suprafeţele volumului:

m& A,e = m A, x + dx dydz + m A, y + dy dxdz + m A, z + dz dxdy [kg/s] (14.4)
Variaţia fluxului masic pe direcţiile x, y, z:

∂m A, x dydz
m A, x + dx dydz − ma , x dydz = dx
∂x
∂m A, y dxdz
m A, y + dy dxdz − ma , y dxdz = dy [kg/s] (14.5)
∂y
∂m A, z dxdy
m A, z + dz dxdy − ma , z dxdy = dz
∂z
Se obţine:
⎡ ∂m A, x ∂m A, y ∂m A, z ⎤
m& A,i − m& A,e = ⎢− − − ⎥ dxdydz (14.6)
⎣ ∂x ∂y ∂z ⎦
Masa componentului A generată în volumul de control în unitatea de timp:

m& A, g = m A,v dxdydz
cu mA,v, masa componentului A, generată prin reacţii chimice, raportată la unitatea de volum şi
unitatea de timp.
Variaţia în unitatea de timp a masei componentului A conţinută în volumul de control este:
∂m& A ∂ρ A
= dxdydz [kg/s] (14.7)
∂τ ∂τ
Înlocuind toţi termenii relaţiei iniţiale, se obţine:
∂m A, x ∂m A, y ∂ma , z ∂ρ A
− − − + m A ,v = (14.8)
∂x ∂y ∂z ∂τ
r r
pentru mediu staţionar m AS = j A .
r r
Înlocuind în ecuaţia de mai sus componentele vectorului m AS cu componentele vectorului j A
r r
stabilite din legea lui Fick ( j A = − ρD AB ∇g A ) se obţine:
∂ ⎛ ∂g ⎞ ∂ ⎛ ∂g ⎞ ∂ ⎛ ∂g ⎞ ∂ρ
⎜ ρD AB A ⎟ + ⎜⎜ ρD AB A ⎟⎟ + ⎜ ρD AB A ⎟ + m A,v = A (14.9)
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂y ⎝ ∂y ⎠ ∂z ⎝ ∂z ⎠ ∂τ
ecuaţie ce reprezintă chiar ecuaţia transferului de masă prin difuzie.
În funcţie de concentraţia molară ecuaţia poate fi scrisă:
∂ ⎛ ∂x ⎞ ∂ ⎛ ∂x ⎞ ∂ ⎛ ∂x ⎞ ∂C A
⎜ CDAB A ⎟ + ⎜⎜ CDAB A ⎟⎟ + ⎜ CDAB A ⎟ + n A,v = (14.10)
∂x ⎝ ∂x ⎠ ∂y ⎝ ∂y ⎠ ∂z ⎝ ∂z ⎠ ∂τ
cu nA,v cantitatea în kmol, de component A generată prin reacţii chimice raportată la unitatea de
volum şi la unitatea de timp.
De obicei, în aplicaţii se folosesc formele simplificate:
∂ 2 ρ A ∂ 2 ρ A ∂ 2 ρ A m A, v 1 ∂ρ A
+ + + = → dacă DAB şi ρ sunt constante
∂x 2
∂y 2
∂z 2
D AB D AB ∂τ
∂ 2 C A ∂ 2 C A ∂ 2 C A n A, v 1 ∂C A
+ + + = → dacă DAB şi C sunt constante
∂x 2
∂y 2
∂z 2
D AB D AB ∂τ
14.3. TRANSFERUL DE MASĂ PRIN DIFUZIE, UNIDIMENSIONAL,

ÎN REGIM CONSTANT, ÎN ABSENŢA REACŢIILOR CHIMICE
Reacţiile chimice omogene sunt fenomene volumetrice ce implică generarea de masă şi, ca
urmare, sunt similare surselor interioare de căldură din transferul de căldură. Reacţiile chimice
eterogene apar la contactul dintre un reactant chimic şi o suprafaţă, ele fiind deci fenomene de
suprafaţă ce pot fi incluse în analiză prin condiţiile la limită.
Ipoteză de studiu: se consideră mediu staţionar (caracterizat prin egalitatea dintre fluxul
r r r r
unitar absolut şi fluxul unitar relativ n As = j A∗ sau m AS = j A ) cu concentraţiile la suprafeţe
cunoscute. Mediul solid staţionar este un perete plan de grosime d [m] şi aria suprafeţei S [m2]
alcătuit din componentele A şi B, în care transferul de masă prin difuzie este unidirecţional.
Concentraţiile molare xA1, xA2 sunt presupuse constante. În condiţiile regimului constant şi în
absenţa reacţiilor chimice omogene, ecuaţia transferului de masă în funcţie de concentraţia molară
se reduce la:
d ⎛ dx ⎞
⎜ CD AB A ⎟ = 0 (14.11)
dx ⎝ dx ⎠
Distribuţia fracţie molare xA în mediul considerat se determină plecând de la condiţiile la
limită:
⎧ x A (0 ) = x A1 x
⎨ ⇒ x A ( x ) = x A1 − ( xa1 − x A2 ) în ipoteza C, DAB=const.
⎩ x A (δ ) = x A 2 δ
Fluxul molar unitar absolut pe direcţia x este:
x A2 − xa1 C A1 − C a 2
nas , x = −CD AB sau nas , x = D AB
δ δ
Fluxul molar total transferat pe direcţia x prin suprafaţa de arie S:
D AB S
n A, x = n As , x ⋅ S ⇒ n A, x = (C A1 − C A2 ) [kmol/s] (14.12)
δ
Prin analogie cu legea lui Ohm pentru circuite de curent continuu se poate defini rezistenţa la
transferul de masă prin difuzie într-un sistem de forma peretelui plan:
C A1 − C A 2 δ
Rm ,dif − = (14.13)
n A, x D Ab ⋅ S
Expresiile pentru distribuţia fracţiei molare şi rezistenţa la transferul de masă prin difuzie în
cazul sistemelor cilindrice şi sferice se obţin similar, astfel:
Distribuţia fracţiei molare:
x A1 − x A 2 x A1 − x A 2 ⎛ 1 1 ⎞
x A (x ) = x A1 − ln (r / r1 ) → sistem cilindric; x A (r ) = x A1 − ⎜ − ⎟ → sistem sferic
r ⎛ 1 1 ⎞ ⎜⎝ r1 r ⎟⎠
ln 2 ⎜⎜ − ⎟⎟
r1 ⎝ r1 r2 ⎠
Rezistenţa la transferul de masă:

1 r 1 ⎛1 1 ⎞
R m , dif = ln 2 → sistem cilindric; R m , dif = ⎜⎜ − ⎟⎟ → sistem sferic
2πD AB L r1 4πD AB ⎝ r1 r2 ⎠
PARTEA a II-a
NOŢIUNI GENERALE, RECAPITULATIVE, DE

TERMODINAMICĂ
Dezvoltarea rapidă a tehnicii sporeşte rolul termotehnicii ca disciplină fundamentală care

guvernează legile de transformare ale energiei şi precizează condiţiile optime de funcţionare ale
maşinilor şi instalaţiilor în care se produce şi se transformă căldura.
Termodinamica permite să se stabilească în ce direcţii pot decurge diferite procese fizice sau
chimice, stabilind totodată legături profunde între diferitele proprietăţi ale substanţelor.
Termodinamica studiază proprietăţile termice ale corpurilor în condiţii de echilibru
energetic, precum şi procesele care conduc la stabilirea stărilor de echilibru.
II.1. PROPRIETĂŢILE TERMODINAMICE ALE CORPURILOR
Prin sistem termodinamic se înţelege un ansamblu bine delimitat de corpuri care pot
interacţiona între ele sau cu exteriorul, interacţiunile fiind de natură mecanică sau termică. Definiţia
sistemului termodinamic este explicată prin două mărimi tehnice: schimb de căldură şi lucru
mecanic.
Tot ceea ce se găseşte în afara limitelor sistemului se numeşte mediu ambiant. Între un
sistem termodinamic şi mediu ambiant se pot exercita interacţiuni de natură mecanică sau termică
însoţite sau nu de schimburi de substanţă.
Din acest punct de vedere sistemele termodinamice pot fi:
- sisteme închise: sisteme în care nu este posibil un schimb de substanţă cu exteriorul;

- sisteme deschise: sisteme în care are loc schimb de substanţă cu exteriorul;
- sisteme izolate: sisteme care sunt puse în imposibilitatea de a exercita orice tip de
interacţiuni;
- sisteme izolate adiabat: sisteme împiedicate să realizeze numai interacţiuni de natură
termică cu mediul ambiant dar pot realiza interacţiuni de natură mecanică.
Sistemul omogen este acela care are o distribuţie uniformă a proprietăţilor în tot spaţiul ocupat de
mediul continuu – de exemplu densitatea, temperatura etc.
Sistemul eterogen este acel mediu continuu la care distribuţia proprietăţilor nu mai este uniformă
în tot domeniul.
Starea termodinamică a unui sistem termodinamic este determinată prin natura, masa şi
energia corpurilor componente, de condiţiile lui interioare şi de condiţiile exterioare.
Mărimile fizice cu ajutorul cărora se poate preciza starea unui sistem aflat în echilibru
termodinamic se numesc mărimi de stare – parametrii de stare, parametri ce pot fi interni sau
externi.
Parametri de stare externi sunt mărimile ce caracterizează starea exterioară a sistemului şi
care sunt funcţii numai de coordonatele generalizate ale corpurilor (volum, intensităţi de câmpuri de
forţe).
Parametri de stare interni sunt mărimile ce caracterizează starea internă a sistemului,
depinzând de proprietăţile sistemului (presiune, temperatură, densitate).
La interacţiunea unui sistem termodinamic cu mediul înconjurător are loc un schimb de
energie. Prin energie se înţelege capacitatea unui sistem fizic de a produce lucru mecanic sau de a
dezvolta căldură atunci când acesta îşi modifică starea.
Starea de echilibru – se realizează atunci când condiţiile exterioare sunt constante şi se
caracterizează prin repartizarea uniformă a presiunii, temperaturii şi densităţii în toate punctele unui
sistem, temperatura şi presiunea fiind identice cu cele ale mediului ambiant.
Starea de echilibru termodinamică este starea de echilibru în care nu se realizează schimb
de energie între părţile componente ale unui sistem, iar starea sistemului rămâne constantă în timp.
Modificarea condiţiilor exterioare va produce întotdeauna modificarea stării sistemului. De aceea în
interiorul unui sistem se va produce un schimb de energie pentru restabilirea repartizării uniforme a
parametrilor respectivi.
II.2. PRINCIPIUL I AL TERMODINAMICII
Termodinamica se studiază pe baza legilor fundamentale numite principii. Primul principiu

al termodinamicii reprezintă legea conservării energiei, utilizarea acestuia conducând la definirea
unor forme de energie care nu apar în alte domenii inginereşti: energia internă, entalpia şi căldura ca
formă de manifestare a energiei interne.
Energia internă
Prin energie se înţelege capacitatea unui sistem fizic de a produce lucru mecanic sau de a dezvolta
căldură atunci când îşi modifică starea.
Energia internă a unui corp este formată din energia mişcărilor de rotaţie şi de translaţie a
moleculelor din care este format corpul, din energia oscilaţiilor intramoleculare, din energia
potenţială a forţelor de interacţiune dintre molecule.
Energia internă este o mărime de stare care caracterizează nivelul de agitaţie moleculară a
unui corp, într-o stare termodinamică oarecare.
Energia internă se notează cu „U” şi se măsoară în jouli, „J”.
Căldura reprezintă un mod de schimb de energie între sistem şi mediu ambiant şi între
sisteme în urma interacţiunilor termice manifestat fie prin creşterea temperaturii T a sistemului,
când aceasta este mai mică decât temperatura mediului ambiant, fie prin scăderea temperaturii T a
sistemului, când acesta este superioară temperaturii mediului ambiant.
Q = m ⋅ c ⋅ ∆t [J sau kcal]
unde:
m – masa fluidului;
c – căldura specifică a fluidului;
∆t - variaţia (gradientul) de temperatură.
În termodinamică se stabileşte o anumită convenţie de semne:
- căldura cedată către mediul ambiant se consideră negativă;
- căldura primită de la mediul ambiant se consideră pozitivă.
Lucrul mecanic reprezintă cantitatea de energie cedată sau primită de sistem în urma
interacţiunilor mecanice.
dL = p ⋅ dV [J]
Convenţie de semne:
- dacă sistemul primeşte energie pe calea interacţiunii mecanice atunci lucrul mecanic
corespunzător este negativ (comprimare);
- dacă sistemul cedează energie pe calea interacţiunii mecanice atunci lucrul mecanic corespunzător
este pozitiv (destindere).
O altă mărime de stare introdusă de Principiul I al Termodinamicii este „entalpia” definită

ca fiind suma dintre energia internă a corpului sau sistemului şi lucrul mecanic de dislocare. Ea se
notează cu H (I) şi se măsoară în J sau J/kg:
H=U+pV [J]
sau
h=u+pv [J/kg]
Prima prezentare axiomatică a Principiului I al Termodinamicii a fost făcută de către Poincaré, cel
care a definit diferenţa dintre lucrul mecanic, căldură şi energia internă şi a demonstrat că această
mărime este o proprietate termodinamică.
A doua prezentare axiomatică a principiului I este cea a lui Caratheodory care precizează că
interacţiunea prin schimb de lucru mecanic la care participă un sistem închis adiabatic depinde de
stările finale ale procesului.
A treia prezentare axiomatică a principiului I este cea a lui Keenan şi Shapiro, conform
căreia interacţiunea prin schimb de căldură la care ia parte un sistem înconjurat de o frontieră rigidă
depinde numai de starea finală.
Variaţia energiei interne a unui sistem, ∆U, la trecerea dintr-o stare iniţială de echilibru într-
o stare finală de echilibru este egală cu suma dintre lucru mecanic efectuat de sistem L şi căldura
schimbată Q de acesta în cursul procesului.
Un enunţ al primului principiu al termodinamicii poate fi:

„O maşină, pentru a produce lucru mecanic, trebuie să consume o cantitate echivalentă de energie.
În cazul în care aceasta nu este primită din exterior, se consumă din energia internă sau externă a
sistemului”.
O consecinţă a primului principiu o constituie infirmarea posibilităţii existenţei unui

perpetuum mobile de speţa I. Imposibilitatea unei astfel de maşini rezultă imediat ţinând cont că,
pentru un ciclu, energia fiind funcţie de stare, principiul I capătă forma:
Q=L
• Pentru sisteme închise
- sistem închis izolat – nu schimbă nici căldură nici lucru mecanic ⇒ E1=E2
- sistem închis adiabatic – nu schimbă căldură dar schimbă lucru mecanic ⇒ E1-L12=E2
- sistem închis – schimbă şi lucru mecanic şi căldură cu mediul ⇒ E1-L12+Q12 = E2
Energia conţinută de sistem în cele două stări 1 şi 2 (E1 şi E2) este compusă din energia cinetică,
energie potenţială şi energia internă.
mW12
E1 = U1 + + mgh 1
2
mW22
E2 = U2 + + mgh 2
2
Considerând relaţia: E1-L12+Q12 = E2 şi înlocuind E1 şi E2 se obţine ecuaţia diferenţială a

primului principiu al termodinamicii:
dq12=du+dl12 sau dq12=du+pdv
• Pentru sisteme deschise

Se consideră o maşină termică în care agentul termic primeşte căldură şi efectuează lucru
mecanic. Maşina lucrează în sistem deschis.
Bilanţul energetic pentru o astfel de maşină în care fluidul trece din starea 1 în starea 2 este:
W12 W2
u 1 + p1 ⋅ V1 + + g ⋅ z 1 + q 12 = u 2 + p 2 ⋅ V2 + 2 + g ⋅ z 2 + l t12
2 2
Suma u+pV este mărimea de stare definită anterior şi numită entalpie, notată h sau i.
lt12 – lucru mecanic tehnic efectuat de maşină în interacţiunea cu mediul înconjurător sau în
interacţiunea cu un alt sistem.
2 2 2
dl t12 = dl12 − dl d ⇒ l t12 = ∫ pdv − ∫ d(pv) = − ∫ vdp
1 1 1
dl12 – variaţia de lucru mecanic absolut efectuat la trecerea sistemului din starea 1 în starea
2.
dld – variaţia de lucru mecanic de dislocare necesar pentru deplasarea unui volum de fluid
într-o conductă, dintr-o poziţie dată într-o poziţie imediat următoare în condiţii de presiune
constantă.
Prin înlocuirea mărimilor prezentate se obţine ecuaţia diferenţială a principiului I al
Termodinamicii pentru sisteme deschise.
dq12 = dh - dlt12 sau dq12 = dh – Vdv
II.3. PRINCIPIUL II AL TERMODINAMICII
Principiul I al Termodinamicii stabileşte numai relaţii cantitative ale schimburilor energetice

dintre sisteme fără a face precizări cu privire la condiţiile în care se pot face transformările şi la
sensul de desfăşurare al acestora.
Studiul proceselor naturale arată ca acestea se pot desfăşura spontan, fără intervenţia unei
acţiuni exterioare, într-un singur sens.
Principiul al II-lea al Termodinamicii stabileşte relaţii calitative pentru fenomene termice
din natură.
O primă formulare a fost dată de Sadi Carnot:
„O maşină termică nu poate produce în mod continuu (ciclic) lucru mecanic decât dacă
agentul termic schimbă căldură cu două surse de căldură de temperaturi diferite”.
O maşină care ar funcţiona continuu cu o singură sursă de căldură şi ar transforma energia
primită de la această sursă integral în lucru mecanic, s-ar numi perpetuum mobile de speţa a doua.
Principiul al II-lea al Termodinamicii exclude această posibilitate.
În 1850 Rudolf Clausius a enunţat o noua formulare:
„Căldura nu trece de la sine de la un corp cu temperatura scăzută la un corp cu temperatura
mai ridicată”.
Acest proces este, totuşi, posibil dacă se consumă lucru mecanic din exterior. Conform
acestui enunţ, un sistem termodinamic tinde să treacă în starea de echilibru stabil din care nu va ieşi
decât dacă se intervine din exteriorul sistemului.
Observaţie
Principiul al II-lea scoate în evidenţă calitatea energiei: există energii superioare care pot fi
integral transformate în lucru mecanic (energie electrică, energie mecanică) sau alte forme de
energie, şi energii parţial transformabile (energie internă).
Entropia
Exprimarea matematică a conţinutului Principiului al II-lea al Termodinamicii a necesitat
găsirea unei noi funcţii care să permită stabilirea unor relaţii valabile pentru toate procesele
termodinamice care au loc în sistemele izolate.
Noua funcţie este entropia – mărime de stare introdusă de Clausius, notată cu S:
δQ δq
dS = [J/K] sau ds = [J/kgK]
T T
Se poate afirma: variaţia entropiei la parcurgerea unui ciclu reversibil este nulă, sau, în orice ciclu
reversibil entropia rămâne neschimbată.
Starea unui sistem termodinamic se caracterizează printr-o valoare determinată a entropiei,
aşa cum se caracterizează printr-o valoare a parametrilor p, V, T şi a mărimilor de stare U şi H.
Fiind o funcţie de stare, variaţia entropiei într-un proces reversibil depinde exclusiv de starea
iniţială şi finală a sistemului:
f
δQrev
∆S = S f − S i = ∫
i
T
Pentru sisteme izoterm-reversibile relaţia devine:

Qrev
∆S =
T
iar pentru procese adiabatice reversibile în care δQrev=0:

dS=0; S=ct.
II.4 PRINCIPIUL AL III-LEA AL TERMODINAMICII (TEOREMA LUI NERST)
Funcţia de stare, entropia, introdusă de principiul al II-lea poate fi utilizată la aprecierea

spontaneităţii proceselor termodinamice în sisteme izolate. În conformitate cu acest principiu, toate
procesele spontane (ireversibile) duc la creşterea entropiei sistemului termodinamic.
Orice proces tinde spre starea de echilibru termodinamic când entropia devine maximă.
Principiul al III-lea nu introduce o funcţie termodinamică nouă, ci oferă posibilitatea de a
calcula valorile absolute ale unor parametrii de stare şi ale constantelor de echilibru.
Teorema lui Nerst

Experimental, Nerst a constatat că la temperaturi apropiate de 0 K variaţia potenţialului
Gibbs (entalpie liberă) prezintă valori apropiate de variaţia entalpiei, iar cele două mărimi devin
egale.
sau
„Este imposibil de răcit o substanţă până la zero absolut luându-i căldura; zero absolut este
inaccesibil”.
II.5. GAZUL PERFECT
Gazele sau vaporii care evoluează în interiorul sistemelor termodinamice poartă denumirea de
agenţi termodinamici.
Din punct de vedere istoric, în secolele XVII şi XVIII au fost stabilite, pe cale experimentală,
legile gazelor având o exprimare matematică simplă. Cercetări ulterioare au demonstrat că aceste
legi nu exprimă riguros comportarea gazelor reale, dar în anumite condiţii, pentru o largă categorie
de gaze, aceste legi pot exprima comportarea gazelor reale. Observaţia de mai sus, precum şi
simplitatea expresiilor matematice ale legilor gazelor, au făcut ca acestea să se menţină în cadrul
termodinamicii sub forma legilor gazului perfect. Se introduce astfel un nou concept, gazul perfect,
pe baza următoarelor ipoteze:
moleculele gazului sunt perfect sferice şi elastice;
volumul propriu al moleculelor este neglijabil în raport cu volumul gazului;
între molecule nu se exercită forţe de interacţiune;
traiectoria moleculelor între două ciocniri este o linie dreaptă.

S-a constatat că o parte dintre gazele din natură au un comportament ce poate fi descris de
legile gazului perfect, dacă se găsesc la presiuni relativ scăzute şi temperaturi mari. O categorie de
gaze care pot fi aproximate în condiţii mulţumitoare de către legile gazului perfect o constituie
gazele de ardere sau aerul aflat la presiunea şi temperatura mediului ambiant.
Pentru gazul perfect 1 kmol are întotdeauna numărul de molecule dat de Avogadro:
NA = 6,023·1026 molecule/kmol.
Pentru gazul perfect este valabilă legea
pVN = kN AT (II.1)
unde VN este volumul molar normal, iar k este constanta lui Boltzmann.
Deoarece volumul molar la o presiune şi temperatură dată nu depinde de natura gazului, se
poate scrie legea:
pVN = ℜT (II.2)
în care ℜ este constanta gazelor perfecte cu valoare unică pentru toate gazele.
Starea normală fizică a uni gaz este definită prin valorile pN = p0 = 760 mmHg = 1At =
101325 N/m2, tN = t0 = 00 C. În aceste condiţii de presiune şi temperatură 1 kmol din orice gaz
perfect ocupă un volum egal cu volumul molar normal VN = 22,414 Nm3/kmol. Cu aceste valori
rezultă constanta gazelor perfecte ℜ=8315 J/kmol·K. Ea reprezintă lucrul mecanic pe care-l
efectuează un kmol de gaz în cursul căreia temperatura variază cu un Kelvin.
¾ Ecuaţia de stare a gazului perfect
Experimental, s-au dedus legile ce descriu comportarea gazelor. Acestea sunt cunoscute sub
denumirea de legile simple ale gazului perfect. Ele sunt:
a) Legea Boyle-Mariotte, care exprimă faptul că la temperatură constantă volumul gazului
variază invers proporţional cu temperatura.
C1
p= T = C1 = constant ( C1- constantă) (II.3)
V
b) Legea Gay-Lussac arată că la presiune constantă volumul variază proporţional cu
temperatura.
V = C2T p =C2 = constant (C2 - constantă) (II.4)
c) Legea lui Charles exprimă faptul că la volum constant presiunea variază proporţional cu
temperatura.
p = C3T V =C3 = constant (C3 - constantă)
(II.5)
d) Legea lui Avogadro arată că, în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură, volume
egale de gaze diferite conţin acelaşi număr de molecule.
O consecinţă importantă o constituie independenţa numărului de molecule faţă de natura
gazului, astfel că în aceleaşi condiţii de presiune şi temperatură, un kilomol de gaz conţine N =
6,023·1026 molecule. Acest număr poartă denumirea de numărul lui Avogadro.
Deoarece un kilomol de gaz conţine un număr bine determinat de molecule, rezultă ca
volumul molar în starea normală are aceeaşi valoare pentru toate gazele.
Starea normală se defineşte prin următoarele valori ale parametrilor de stare:
pN = 1,013·105 Pa şi TN = 273 K
În aceste condiţii (VM)N, volumul molar la starea normală, este: (VM)N = 22,414 m3/kmol.
Pentru a deduce ecuaţia de stare a gazului perfect se va integra expresia diferenţială (II.6).
Derivatele parţiale din această expresie se calculează în funcţie de legile simple ale gazului perfect.
⎛ ∂p ⎞ ⎛ ∂p ⎞
dp = ⎜ ⎟ dV + ⎜ ⎟ dT (II.6)
⎝ ∂V ⎠T ⎝ ∂T ⎠V
Derivata parţială a presiunii la volum în condiţii izoterme se exprimă din relaţia (II.3) scrisă
sub altă formă, apoi derivată, rezultând:
C1
p= (II.7)
V
⎛ ∂p ⎞ C
⎜ ⎟ = − 12 (II.8)
⎝ ∂V ⎠T V
Constanta C1 se exprimă din relaţia (II.5) şi se introducem în (II.6):
C1 = pV (II.9)
⎛ ∂p ⎞ p
⎜ ⎟ =− (II.10)
⎝ ∂V ⎠T V
Derivata parţială a presiunii la temperatură în condiţii izocore se exprimă din relaţia (II.5),
prin derivare şi determinarea constantei rezultând:
⎛ ∂p ⎞
⎜ ⎟ = C3 (II.11)
⎝ ∂T ⎠V
p
C3 = (II.12)
T
⎛ ∂p ⎞ p
⎜ ⎟ = (II.13)
⎝ ∂T ⎠V T
Înlocuind relaţiile (II.10) şi (II.13) în relaţia (II.6), rezultă:
p p
dp = − dV + dT (II.14)
V T
Pentru a integra această ecuaţie diferenţială, se procedează la separarea variabilelor prin
împărţirea expresiei cu variabila p, rezultând succesiv:
dp dV dT
+ − =0 (II.15)
p V T
pV
ln = lnC C = constantă (II.16)
T
pV
=C (II.17)
T
Constanta C se poate determina cu ajutorul legii lui Avogadro. Introducând parametrii p, V şi
T la starea normală se obţine, pentru un kilomol, expresia:
p N (VM )N 1,013 ⋅ 10 5 ⋅ 22,414
= = 8314 [J/kmolK] (II.18)
TN 273
Se notează cu RM şi se defineşte următoarea mărime:

RM = 8314 [J/kmolK] (II.19)
Ea se numeşte constanta molară universală a gazelor perfecte.

Se notează cu n numărul de kilomoli, definit astfel:
m
n= (II.20)
M
unde:
m - masa gazului;
M - masa moleculară a gazului.
Înlocuind (18) şi (19) în (17), se obţine:
m
pV = RM T (II.21)
M
Se notează cu R şi se defineşte:
RM
R= (II.22)
M
Această constantă se numeşte constanta gazului, iar ecuaţia (II.21) devine:
pV = mRT (II.23)
şi se numeşte ecuaţia de stare a gazului perfect sau ecuaţia lui Clapeyron.
În termodinamica tehnică se preferă această formulare pentru ecuaţia de stare, deoarece masa
“m” exprimându-se în kilograme, face posibil ca puterea, furnizată sau consumată de sistemul
termodinamic, să se exprime în waţi.
II.6. FORME DE INTERACŢIUNE ENERGETICĂ ÎNTRE SISTEM ŞI MEDIUL

EXTERIOR
9 Energia
Energia unui corp sau a unui sistem de corpuri este definită prin capacitatea acestora de a
efectua un lucru mecanic prin modificarea stării lor. După natura transformării de la o stare la alta,
energia poate fi mecanică, termică, electrică, hidraulică, a căror sumă reprezintă energia totală a
corpului considerat. Pentru un sistem termodinamic energia totală Et este suma dintre energia Ec –
energia cinetică, Ep – anergia potenţială şi U – energia internă. Se poate scrie expresia
E t = E c + Ep + U .
Energia cinetică – Ec – este o parte din energia totală care depinde exclusiv de mărimile ce
caracterizează starea sistemelor de mişcare.
Energia potenţială – Ep – este energia pe care o are un sistem de particule, un corp, datorită
poziţiei acestora faţă de o configuraţie de referinţă – de exemplu în câmpul forţelor gravitaţionale.
Energia internă – U – potenţial termodinamic exprimat în funcţie de variabilele de stare.
Este o mărime de stare calorică cu valori bine determinate la fiecare stare termodinamică pe care o
poate avea sistemul.
Legea conservării energiei exprimă că într-un sistem de corpuri care formează un tot izolat
energia totală – suma tuturor formelor de energie – rămâne constantă oricare ar fi natura
modificărilor de stare care intervin în sistemul considerat. Pentru studiul proprietăţilor unui corp sau
sistem este comod să se izoleze acesta de celelalte corpuri sau sisteme, denumite generic drept
mediu exterior. Legea conservării energiei devine: în cursul trecerii unui corp dintr-o stare în alta
intervine un schimb de energie între acesta şi mediul exterior astfel încât suma energiilor corpului şi
mediului exterior rămâne constantă.
Se defineşte drept căldură schimbul de energie dintre un corp şi mediul exterior care se
manifestă prin modificarea stării termice a corpului considerat ceea ce corespunde, în general,
încălzirii sau răcirii acestuia. Matematic schimbul de energie dintre un corp şi mediul exterior, în
urma trecerii dintr-o stare (1) în alta (2), se exprimă prin diferenţa
∆E = E1 − E2
dintre valorile energiei corpului în cele două stări.
Obiectul termodinamicii îl constituie stabilirea relaţiilor cantitative şi calitative dintre
căldură şi lucru mecanic va urmare a schimbului de energie.
9 Lucrul mecanic
Lucrul mecanic este reprezentat printr-o schimbare a formei de mişcare, analizată din punct de
vedere cantitativ, proces în decursul căreia o anumită formă de mişcare trece în altă formă de
mişcare.
Pentru o mişcare de translaţie lucrul mecanic este produsul dintre forţa aplicată unui corp F
şi deplasarea acestuia l sub acţiunea acestei forţe: L = F·l. În cazul unei particule care se deplasează
pe o traiectorie curbilinie între punctele A şi B lucrul mecanic este dat de integrala curbilinie
r r r r
∫
AB
F d r , unde F dr este lucrul mecanic elementar reprezentat prin produsul scalar al forţei şi
r
deplasării elementare a punctului de aplicaţie a forţei F. Forţa F generează pe o suprafaţă, A, o
presiune dată de
p=F/A
şi deci
F = pA
Se introduce expresia în lucrul mecanic elementar
dL = F ⋅ dr = p ⋅ A ⋅ dr = p ⋅ dV
dV fiind o variaţie a volumului elementar. Ca urmare lucrul mecanic este
L = ∫ pdV
V
Lucrul mecanic de dislocare – de deplasare

izobară a unui fluid. Noţiunea respectivă este utilizată p
la sisteme deschise prin care se deplasează un fluid şi 1
este necesar deplasării unei mase de fluid dintr-o parte dL
a sistemului în alta (de exemplu conducte). Ca urmare L12
Ld = pV fiind un lucru mecanic primit de masa de p 2
fluid din spate şi cedat pentru deplasarea fluidului din
faţă. dV V
Lucrul mecanic absolut – total. Într-o
transformare de stare se realizează o deplasare Figura II.1. Definirea lucrului mecanic
oarecare de substanţă. Se caută să se determine lucrul

mecanic care să descrie întreg procesul fiind consumat sau cedat de către gaz. Se consideră un
proces care evoluează între punctele 1 şi 2 pe diagrama din figura II.2 în coordonate p-V. Se ia un
volum elementar dV la care se poate considera că presiunea este constantă, deoarece dV este foarte
mic. Se obţine lucrul mecanic absolut
2 2
L12 = ∫ dL = ∫ pdV
1 1
Ca urmare, în conformitate cu definiţia integralei definite mărimea ariei de sub curbă reprezintă
lucrul mecanic corespunzător transformării.
Convenţional, se consideră lucrul mecanic produs de o maşină ca fiind pozitiv, iar cel
consumat sau primit ca negativ.
II.7. TRANSFORMĂRI TERMODINAMICE
Transformări de stare
Ciclurile termice ale maşinilor şi instalaţiilor termoenergetice sunt compuse din transformări
simple. Transformările suferite de sistemele termodinamice se pot grupa în transformări de
echilibru şi transformări de neechilibru.
Transformarea de echilibru se produce cu viteză mică, finite, care pentru un sistem înseamnă
o succesiune de stări de echilibru.
Prin ciclul termodinamic se înţelege o succesiune de transformări termodinamice în urma
cărora maşina revine de fiecare dată în starea iniţială.
Starea unui sistem, la un moment dat, este dată de totalitatea valorilor parametrilor de stare.
Imaginea stării sistemului într-un spaţiu tridimensional ce are ca axe presiunea, volumul şi
temperatura, este un punct.
În figura II.2 punctele 1 şi 2 reprezintă stări ale sistemului termodinamic. În timp, parametrii
de stare ai sistemului termodinamic pot evolua; dacă reprezentăm grafic totalitatea stărilor prin care
trece sistemul, de la starea 1 la starea 2, obţinem o curbă. Procesul de evoluţie a sistemului
termodinamic de la starea 1 la starea 2 poartă denumirea, aşa cum s-a precizat mai sus, de
transformare de stare. În termodinamică vom întâlni două feluri de transformări termodinamice:
a) transformări reversibile - sunt transformări teoretice (ideale), în care sistemul termodinamic
evoluează de la starea 2 la stare 1 exact prin aceleaşi puncte (stări) prin care a evoluat de la 1
la 2.
p
2
1
V
T
Figura II.2. Reprezentarea stărilor unui sistem termodinamic
b) transformări ireversibile - sunt transformări reale în care evoluţiile sistemului de la starea 1

la starea 2 şi invers au loc pe curbe diferite.
Efectuarea calculelor termotehnice în cadrul aplicaţiilor practice prezintă destule dificultăţi
deoarece din tabele se obţin valori numai pentru starea de saturaţie, situaţie ce simplifică în toate
cazurile efectuarea de interpolări.
Diagramele termotehnice ale vaporilor se obţin prin reprezentarea grafică a tabelelor în
sisteme de două axe de coordonate, în care sunt trasate curbe de v=ct; p=ct; t=ct; h=ct; s=ct; x=ct;
e=ct. Toate aceste diagrame au la bază reprezentarea procesului de vaporizare.
Vaporizarea este procesul de trecere a unei substanţe din faza lichidă în fază de vapori,
proces ce se desfăşoară în întreaga masă de lichid.
Pentru a urmări procesul de vaporizare a unui kilogram de substanţă (apă) se face

următoarea experienţă: se consideră un cilindru în care se găseşte apă distilată la presiunea
p=ct=760 mmHg. Cilindrul este încălzit de la o sursă exterioară, pistonul mobil asigurând presiunea
constantă. Prin încălzire din exterior, lichidul primeşte căldura, temperatura şi volumul lichidului
crescând. Momentul în care temperatura lichidului a atins temperatura de saturaţie, Ts – faza lichidă
se găseşte la saturaţie, moment care coincide cu începutul vaporizării în cursul căreia atât presiunea
cât şi temperatura se menţin constante.
Din masa de lichid încep să se degaje vapori, volumul crescând brusc. Vaporii care se
formează în imediata apropiere a suprafeţei lichidului se numesc vapori saturaţi uscaţi. Dacă
antrenează picături fine de lichid împreună cu care formează o emulsie, se numesc vapori saturaţi
umezi.
Furnizând căldură din exterior, vaporizarea continuă fără a se modifica temperatura şi
presiunea din cilindru, până la vaporizarea completă a lichidului, când în cilindru se găsesc vapori
saturaţi uscaţi. După terminarea procesului de vaporizare, căldura absorbită de vapori serveşte la
creşterea temperaturii lor, devenind vapori supraîncălziţi.
Observaţie
Procesul de vaporizare, ca orice proces de schimbare de fază, are loc la temperatură şi
presiune constantă, deci este un proces izobar-izoterm.
Dacă se repetă procesul de vaporizare la presiuni diferite, se constată că pe măsură ce

presiunea creşte, palierul v’ – v” scade, ceea ce înseamnă că la presiuni ridicate căldura necesară
procesului de vaporizare scade până în punctul critic, K, în care v”-v’=0, adică vaporizarea se face
fără variaţie de volum, faza lichidă trecând brusc în fază de vapori.
Pentru apă coordonatele punctului critic au valorile:

pcr=221,29 bar; vcr=0,00326 m3/kg; tcr=374,15 0C.
Dacă se unesc punctele ce reprezintă începutul şi sfârşitul vaporizării se obţine curba limită
sau curba de saturaţie alcătuită din două ramuri care se unesc în punctul critic K.
Figura II.3. Reprezentarea procesului de vaporizare
Între curbele limită procesele de vaporizare sau condensare sunt izobar-izoterme. Căldura ce
trebuie furnizată pentru definitivarea vaporizării dintre curbele limită depinde de presiune.
- ramura A-K reprezintă curba limita la saturaţie a lichidului sau curba limită inferioară
(curba de titlu constant x=0)
- ramura K-B reprezintă curba limită a vaporilor la saturaţie sau curba limită superioară
(curba de titlu constant x=1).
Pe diagramă se disting trei zone, şi anume:
- zona I – situată în stânga ramurii lichidului la saturaţie; corespunde stărilor în care
fluidul se află în stare lichidă;
- zona II – situată între ramurile procesului de vaporizare; reprezintă domeniul vaporilor
saturaţi umezi – zona amestecului lichid-vapori. Zona este formată dintr-o infinitate de
curbe de titlu constant ce pornesc din punctual critic iar spre baza diagramei tind să
devină paralele;
- zona III – cuprinsă între izoterma critică şi curba limită superioară; reprezintă domeniul
vaporilor supraîncălziţi.
¾ Mărimi de stare ale vaporilor de apă
Pentru a se evita notarea în diferite feluri a mărimilor specifice pentru lichid şi vapori la
saturaţie, în literatura de specialitate se utilizează următoarele notaţii:
- pentru lichid la saturaţie: v’; ρ’; u’; h’; s’;
- pentru vapori saturaţi uscaţi: v”; ρ”; u”; h”; s”.
- pentru zona amestecului, parametrii se calculează în funcţie de valoarea titlului
termodinamic al curbei pe care se află situat punctul de studiu: v=v’+x(v”-v’)
p1 T1 p
a) Transformare izocoră. V=ct ⇒ = ⇒ = ct
p 2 T2 T
T h
p K K
•
•
V = ct V =ct
K
V = ct V s s
Figura II.4. Reprezentarea transformării izocore
- căldura: δq=du+pdv ⇒ δq=du=CvdT

- lucru mecanic: δ l = pdv ⇒ l12 = p (v1 − v 2 ) = 0
- lucrul mecanic tehnic: δlt= -Vdp ⇒ lt12=-V·(p2-p1)=V·(p1-p2)
- variaţia de energie internă: du = C v dT = q12
- entalpia: δq= dh − Vdp ⇒ dh = δq + Vdp = Cv ⋅ (T2 − T1 ) + V ⋅ ( p 2 − p1 )
V1 T1 V
b) Transformarea izobară. p=ct ⇒ = ⇒ = ct
V2 T2 T
K T
p • K h
• p =ct
p = ct K •
p = ct
V s
s
Figura II.5. Reprezentarea transformării izobare
- căldura δq=dh-Vdp=dh=CpdT
2
- lucrul mecanic exterior δl=pdV ⇒ l12 = ∫ pdV = p ⋅ (V2 − V1 )
1
- lucrul mecanic tehnic δlt= -Vdp ⇒ lt12 = 0
- variaţia de energie internă δq= du + pdV ⇒ du = δq-pdV = Cp ⋅ (T2 − T1 ) − p (V2 − V1 )
- entalpia δq= dh − Vdp ⇒ h2 − h1 = Cp ⋅ (T2 − T1 )
c) Transformarea izotermă. T=ct pv=ct

K T
p • K h
•
K T =ct
T = ct T = ct •
V s s
Figura II.6. Reprezentarea transformării izoterme
- căldura δq= du + pdV = cv dT + pdV ⇒ δq=pdV

2
δq=dh-Vdp=Cpdt-Vdp ⇒ dq = −Vdp ⇒ q12 = ∫ pdV ;
1
2
p1V1 dV V p p
p1V1 = pV ⇒ p = ⇒ q12 = ∫ p1V1 ⋅ = p1V1 ln 2 = p1V1 ln 1 = RT1 ln 1
V 1
V V1 p2 p2
- energia internă du= C v dT ⇒ u 2 − u1 = 0

- entalpia dh=CpdT=0
d) Transformarea adiabată
δq=0 - destinderea aburului în turbină (maşinile termice) se consideră că se desfăşoară după o
transformare adiabatică neglijând schimbul de căldură între vapori şi mediu exterior sau între vapori
şi organele maşinilor.
K h
p T K
•
• p =ct T =ct
K•
V s s
Figura II.7. Reprezentarea transformării adiabate
k – exponent adiabatic;
Cp V dp
dq = du + pdV = 0 ⇒ C p dt = Vdp ⇒ C v dT = − pdV ⇒ = ; dq = dh − Vdp = 0
Cv p dV
Cp dV dp
cum k= ⇒ k ⋅ pdV + Vdp = 0 ⇒ k + = 0 ⇒ k ⋅ ln V + ln p = ct
Cv V p
RT Tk
ln pVk=ct ⇒ pV = RT ⇒ p = ⇒ pV k = ct ⇒ TV k −1 = ct sau k −1 = ct
V p
- căldura dq=0 ⇒ q12 = ct

2
dl = pdV ⇒ l12 = ∫ pdV 2 ⎡ k −1
⎤
2
p1V1 p1V1 ⎢ ⎛ p 2 ⎞ k ⎥
- lucru mecanic exterior 1
⇒ l12 = ∫ dV = 1− ⎜ ⎟ sau
p1V1
k Vk k − 1 ⎢ ⎜⎝ p1 ⎟⎠ ⎥
⎣⎢ ⎦⎥
k 1
p1V1 = pV k ⇒ p =
Vk
p1V1 − p 2V2
l12 =
k −1
- lucrul mecanic tehnic
⎡ k −1
⎤
2
p1V1
2
k ⎛ p ⎞ k k
dl t = −Vdp ⇒ l t12 = − ∫ k dV ⇒ l t12 = p1V1 1 − ⎜⎜ ⎟⎟ ⎥ =
⎢ 2
( p V − p 2V2 )
k −1 ⎢ ⎝ p1 ⎠ ⎥ k − 1 1 1
1 V
⎢⎣ ⎥⎦
- variaţia de energie internă: dq = du + pdV ⇒ u 2 − u1 = − pdV = −l12

- entalpia: dq = dh − Vdp = 0 ⇒ dh = −Vdp = − dlt ⇒ h2 − h1 = −l t12
e) Transformarea politropă (generală)

Procesele reale care au loc în maşinile şi instalaţiile termice ce produce un schimb de căldură cu
mediul exterior.
C p − Cn
pVn=ct; n=
Cv − C n
n – exponent politropic;
Cn – capacitate calorică masică generalizată.
R n−k
- căldura dq = du + pdV ⇒ q12 = C v (T2 − T1 ) − (T2 − T1 ) = C v (T2 − T1 )
n −1 n −1
⎡ n −1
⎤
p1V1 ⎢ ⎛ p 2 ⎞ n ⎥ p1V1 − p 2V2
- lucrul mecanic exterior: l12 = 1− ⎜ ⎟ =
n − 1 ⎢ ⎜⎝ p1 ⎟⎠ ⎥ n −1
⎣⎢ ⎦⎥
n
- lucrul mecanic tehnic: lt12 = ( p1V1 − p 2V2 ) = nl12
n −1
- variaţia de energie internă:
p1V1 − p 2V2
dq = du + pdV ⇒ du = dq − pdV ⇒ u 2 − u1 = C n (T2 − T1 ) −
n −1
n
- entalpia: dq = dh − Vdp ⇒ dh = dq + Vdp ⇒ h2 − h1 = C n (T2 − T1 ) − ( p1V1 − p 2V2 )
n −1
II.8. DIAGRAME ŞI CICLURI TERMODINAMICE
Diagramele termodinamice ale vaporilor se obţin prin reprezentarea grafică a tabelelor în

sisteme de două axe de coordonate în care sunt trasate curbe de v=ct; p=ct; t=ct; h=ct; s=ct; x=ct,
e=ct.
Prezentarea diagramelor în condiţii grafice corespunzătoare permit citirea directă cu
suficientă precizie a mărimilor de stare. Prin utilizarea diagramelor se obţine o imagine intuitivă a
desfăşurării proceselor termodinamice în domeniul vaporilor. Cele mai importante diagrame sunt
cele ale vaporilor de apă.
¾ Diagrama p-v a vaporilor de apă
Diagrama p-v permite evaluarea lucrului mecanic efectuat de vapori în timpul transformării
termodinamice la care sunt supuşi. În figura de mai jos este reprezentată diagrama p – v a vaporilor
de apă, în care se observă cele două curbe limită (x=0 şi x=1), izoterma critică (374,15 0C), familiile
de curbe izoterme şi curbele de titlu constant.
K
•
t = ct
t = ct
v
Figura II.8. Diagrama T – s a vaporilor de apă
¾ Diagrama T-s a vaporilor de apă
Diagrama se utilizează în calculele termodinamice pentru a pune în evidenţă căldura schimbată în

procesele de încălzire, vaporizare, condensare sau supraîncălzire. În afară de curbele limită în
diagrama T – s se găsesc izobarele, izotermele, curbele de titlu constant.
În zona vaporilor supraîncălziţi, izobarele şi izocorele sunt curbe exponenţiale. În zona
vaporilor umezi izobarele şi izotermele se suprapun, se reprezintă prin segmente orizontale.
Izocorele formează un fascicul de curbe care converg spre punctul de îngheţare (curbe cu
concavitatea în jos d2v<0).
Alura logaritmică a izobarelor este deformată datoritã variaţiei cu presiunea a căldurii
specifice cp, mai accentuată în vecinătatea zonelor de lichefiere.
T
K tK
•
p = ct
p = ct
s
Figura II.9. Diagrama T – s a vaporilor de apă
¾ Diagrama h-s a vaporilor de apă
Diagrama h – s a fost introdusă în anul 1904 de către Mollier. În această diagramă curba limită a
lichidului saturat pleacă din origine.
Diagrama permite determinarea lucrului mecanic obţinut prin destinderea aburului în turbină.
Punctul critic k nu mai este un punct de maxim pe curbele limită, ci un punct de inflexiune.
Izocorele au formă apropiată de cea a curbelor logaritmice. În zona vaporilor umezi izocorele se
suprapun peste izobare reprezentate prin drepte înclinate de pantă:
⎛ ∂h ⎞
tgα = ⎜ ⎟ = ct
⎝ ∂s ⎠ p ,T
În zona vaporilor supraîncălziţi izobarele devin curbe logaritmice cu panta mai mică decât a
izocorelor, izotermele tind către orizontală prin curbe cu concavitatea în jos.
Diagrama h – s este foarte mult utilizată în calculele cu vapori de apă (abur) deoarece
permite determinarea lucrului mecanic obţinut prin destinderea adiabatică a aburului în turbină.
p = ct
p = ct
K t = ct
t = ct
s
Figura II.10. Diagrama h – s a vaporilor de apă
¾ Ciclul Carnot
Ca prototip al ciclurilor maşinilor termice, Sadi Carnot a propus ciclul ideal de referinţă,
care îi poartă numele. Acesta a fost conceput ca un ciclu reversibil lucrând în varianta cea mai
simplă între două surse termice de temperaturi diferite (T 1 > T 2 ).
Ciclul Carnot a fost imaginat ca fiind alcătuit din patru transformări reversibile: două
adiabate şi două izoterme.
T Q1
T1 1 2
tac
T2
4 3
Q2
s1 s2 s
Figura II.11. Ciclul Carnot

Pe parcursul transformării 1-2 se absoarbe izotermic (T 1 = const) cantitatea de căldură Q 1

(reprezentată de aria s1-1-2-s2-s1).
Urmează destinderea adiabatică 2-3, fluidul cedează sursei reci cantitatea de căldură
Q 2 (reprezentată prin aria 4-s1-s2-3-4) după izoterma 3-4 (T 2 =const). Ciclul se închide cu
comprimarea adiabatică 4-1 în urma căreia fluidul motor este adus în starea iniţială 1.
Lucrul mecanic produs într-un ciclu este dat de aria acestuia (1,2,3,4,1), obţinută ca
diferenţă a cantităţilor de căldură Q 1 şi Q 2 :
L = Q1 − Q2
unde:
Q1 = T1 ( s 2 − s1 ) = T1 ∆s,
Q2 = T2 ( s 2 − s1 ) = T2 ∆s.
Expresia randamentului termic al ciclului Carnot este:
T1 − T2 T
ηt = = 1− 2 .
C
T1 T1
Din aceasta ultimă formulă, se pot trage următoarele concluzii asupra randamentului termic
al ciclului Carnot:
- nu depinde decât de temperaturile celor două surse de căldură;
- este cu atât mai mare cu cât raportul T 2 /T 1 este mai mic, adică cu cât T 2 este mai mic T 1 şi mai
mare. Prin urmare, pentru a mări randamentul ciclului este necesar să se tindă la ridicarea
temperaturii sursei calde şi la micşorarea temperaturii sursei reci;
- devine nul dacă T 2 = T 1 , adică transformarea căldurii în lucru mecanic nu este posibilă dacă nu
există o diferenţă de temperatură între sursa caldă şi sursa rece;
- este independent de particularităţile fizice ale corpului de lucru, ca şi de construcţia sau condiţiile
de funcţionare ale instalaţiei termice de forţă folosită pentru realizarea ciclului;
- este totdeauna subunitar.
Cele arătate mai sus conduc la următoarea concluzie: randamentul termic al unui ciclu
Carnot lucrând între temperaturile T 1 şi T 2 este mai mare decât randamentul oricărui alt ciclu
funcţionând între aceleaşi nivele de temperaturi.
Ciclul Carnot, care dă între anumite limite ale temperaturii cea mai bună folosire a căldurii,
nu poate fi însă realizat; ciclul Carnot prezintă însă o mare importanţă teoretică, deoarece permite să
se găsească valoarea maximă posibilă a randamentului şi deci folosirea optimă a căldurii care s-ar
putea obţine teoretic între anumite limite de temperatură date. Astfel, ciclul Carnot serveşte ca un
criteriu de comparaţie pentru instalaţiile termice reale. Cu cât randamentul ciclului unei instalaţii
sau al unui motor se apropie mai mult de randamentul ciclului Carnot realizat între aceleaşi
temperaturi, cu atât instalaţia şi motorul sunt mai perfecţionate.
¾ Ciclul Clausius-Rankine
SEE
T
[K]
Sb •
5 TB 5
•
∼
C 3,4 T K
G
•
6 •
3 4
• •
PIP K
2 •
2 • Pc
1 •• •
PA 6' 6
6' •
1 •
D PJP s
C – cazan K - condensatorul
Sb – supraîncălzitor de bază Pc – pompa de condens
T – turbină PJP – preîncălzitor de joasă presiune
G – generator D – degazorul
TB – transformator de bloc PIP – preîncălzitor de înaltă presiune
SEE – sistemul electroenergetic PA – pompa de alimentare
Figura II.12. Ciclul Clausius-Rankine
Transformarea 1-2 - procesul are loc în PA unde apa se încălzeşte uşor cu 5-100 C înainte de a fi
introdusă în cazan.
Transformarea 2-3 - încălzirea agentului termic la presiune constantă până atinge starea de
saturaţie (x=0) în economizor şi se definitivează în partea inferioară a sistemului fierbător.
Transformarea 3-4 - vaporizarea apei saturate, proces ce are loc în sistem vaporizator al cazanului.
Cum vaporizarea este un proces cu schimb de fază transformarea 3-4 se produce la T şi p constant.
În punctul 4 se atinge starea vaporilor saturaţi uscaţi (x=1).
Transformarea 4-5 - supraîncălzirea aburului în supraîncălzitoarele cazanului, proces ce are loc la
presiune constantă până în momentul în care se ating parametrii de admisie ai aburilor în turbină.
Transformarea 5-6 - destinderea aburului în turbină ( proces considerat teoretic o transformare
adiabată iar real o transformare politropă). Aburul se destinde până la parametrii de admisie în
condensator.
Transformarea 6-6' - condensarea aburului în condensator. Punctul 6 se află situat în zona

amestecului vaporilor umezi, deci titlul termodinamic caracteristic acestui punct are o valoare
subunitară x6 〈 1 (0,86 ÷ 0,92).
Transformarea 6’-1 - comprimarea condensatului, proces care are loc în pompa de condens.
II.9. PRINCIPIUL DE FUNCŢIONARE AL CTE
În cazanul de abur al centralei (mai precis în focarul cazanului) se introduce combustibil

(cărbune, păcură, gaz), apă de alimentare (cu pompa de alimentare) şi aer necesar arderii (cu
ventilatoare de aer). În urma arderii are loc o primă conversie: energia chimică a combustibilului
este convertită în energie termică potenţială. Agentul termic străbate şi supraîncălzitorul de bază
pentru a fi supraîncălzit astfel că după supraîncălzitor temperatura agentului termic creşte.
Prin conductele de abur viu, agentul termic este adus în turbină unde are loc destinderea
aburului proces teoretic adiabatic, real o transformare politropă. În turbină mai exact ajutajele
acesteia are loc transformarea energia de presiune a aburului în energie cinetică.
În paletele turbinei energia cinetică a aburului se converteşte în lucru mecanic (energie
mecanică de rotaţie). Această energie mecanică de rotaţie este convertită în generator în energie
electrică. Pentru evacuarea energiei electrice se utilizează un transformator ridicător în scopul
creşterii tensiunii.
După destindere aburul iese din turbină. La ieşirea din turbină trebuie să avem abur nu
amestec abur-vapori apă. Existenţa vaporilor de apă determină ”împuşcarea” paletelor la turaţia de
3000 rot/min. Agentul termic intră în condensator unde se condensează, având loc un proces de
schimbare de fază. Condensatul obţinut, vehiculat de pompa de condensat, străbate preîncălzitorul
de joasă presiune, degazorul şi PIP, după care agentul termic reintră în ciclul termic.
¾ Randamentul global al unei CTE
Randamentul global al centralei de determină cu relaţia:
⎛ 100 ⎞
η tot = η caz ⋅ η cd ⋅ η t ⋅ η mec ⋅ η gen ⋅ η trafo ⋅ ⎜ ⎟
⎝ 100 + ε ⎠
ηtot – randamentul global CTE;
ηcaz – randamentul cazanului;
ηcd – randamentul conductelor (0,985 – 0,99);
ηt – randamentul termic (0,25 – 0,45);

ηmec – randamentul mecanic (0,985-0,99) [ur] sau [%];

T
ηgen – randamentul generatorului (0,99-0,995); 5' 5
ηtrafo – randamentul transformatorului (0,99-0,995); k

•
ε - consumul serviciilor interne [8% – 10 (16) %]. 3' 4'
3 4
2'
¾ Metode de creştere a randamentului termic
2
1
I. Creşterea presiunii de admisie a aburului în turbină 6' 6
s
-ciclul iniţial 1,2,3,4,5,6,1
-ciclul îmbunătăţit 1,2’,3’,4’,5’,6’,1
aria (1,2,3,4,5,6,1) L ∆ (i − i )
ηt init = = = ab 5 6
aria (a,1,2,3,4,5,6, b, a, ) Qic ∆ ab (i5 − i2 )
' '
aria (1,2' 0 ,3' 0 ,4 '0 ,5' 0 ,6 '0 ,1 ∆ ab (i5 − i6 )
ηtînb = =
aria (a,1,2' ,3' ,4' ,5' ,6' , c, a ) ∆ ab (i5 ' − i2 ' )
Prin creşterea presiunii se constată scăderea titlului la ieşirea din turbină. Scăderea titlului
duce la degradarea paletelor turbinei din ultimele trepte deoarece picăturile de apă ”împuşcă”
paleta.
Aceasta este cea mai importantă limitare a metodei.
T
5'
II. Creşterea temperaturii aburului viu 5
k
•
- ciclul iniţial 1,2,3,4,5,6,1
3 4
’ ’
- ciclul îmbunătăţit 1,2,3,4,5 ,6 ,1
aria (1,2,3,4,5,6) ∆ (i − i ) 2
ηtci = = ab 5 6
aria (a,1,2,3,4,5,6, b, a) ∆ ab (i5 − i2 ) 1
6 6'
' '
'
aria (1,2,3,4,5 ,6 ) '
∆ ab (i5 − i6 )
ηtc.î= =
aria (a,1,2,3,4,5 ' ,6 ' , c, a) '
∆ ab (i5 − i2 )
'
s
Prin aplicarea metodei apare o uscare a aburului la ieşirea din turbină. Principala limitare a
aplicării metodei este rezistenţa termică a materialelor.
III. Scăderea parametrilor din condensator
-ciclul iniţial 1,2,3,4,5,6,1

T
-ciclul îmbunătăţit 1’,2,3,4,5,6’,1 5
aria (1,2,3,4,5,6,1) ∆ (i − i ) k
ηtci= = ab 5 6 •
aria (a,1,2,3,4,5,6, b, a) ∆ ab (i5 − i2 )
'
3 4
aria (1' ,2,3,4,5,6 ' ,1' ) ∆ (i − i )
ηtînb= = ab 5 6
aria (d ,1 ,2,3,4,5,6 , c, d ) ∆ ab (i5 − i2 )
' '
2
2'
1 6
1' 6'
Metoda este limitată deoarece pentru scăderea
temperaturii de condensare trebuie să mărim suprafaţa de s
schimb de căldură a condensatorului ceea ce nu este
convenabil din punct de vedere economic, fie să mărim debitul apei de răcire.
IV. Supraîncălzirea intermediară
SEE T
Sb Si 5• 5''
•
5• 5”•
C 3,4 TB
CMP
CJP
CIP
G k
5 • •
PIP
6 • •3 4•
2 • •
K
5'
•
PA 2
Pc 1 •• •
1 •
6’ 6
6’ •
D PJ
s
C – cazan SEE – sistemul electroenergetic

Sb – supraîncălzitor de bază K - condensatorul
Si – supraîncălzitor intermediar Pc – pompa de condens
CIP – corp de înaltă presiune PJP – preîncălzitor de joasă presiune
CMP – corp de medie presiune D – degazorul
CIP – corp de joasă presiune PIP – preîncălzitor de înaltă presiune
G – generator PA – pompa de alimentare
TB – transformator de bloc
Supraîncălzirea intermediară presupune existenţa unui schimbător de căldură situat între

cazan şi turbină, iar turbina trebuie să aibă 2 sau mai multe corpuri (Corp de Înaltă Presiune-CIP,
Corp de Medie Presiune - CMP, Corp de Joasă Presiune – CJP). După ce aburul este destins în
corpul de înaltă presiune al turbinei aburul este trimis la supraîncălzitorul intermediar - SI unde se
supraîncălzeşte izobar. Apoi aburul este introdus în CMP, CJP unde se destine până la presiunea de
admisie în condensator.
" '
∆ ab [(i5 − i2 ) + (i5 − i5 )]
ηtcubi= ' "
∆ ab [(i5 − i5 ) + (i5 − i6 )]
Supraîncălzirea intermediară este o metodă de creştere a randamentului pentru care în

realitate pierderile de presiune pentru fiecare treaptă de SI sunt 10%. Din acest motiv numărul
treptelor de SI se limitează la două.
V. Preîncălzirea regenerativă
Vizează creşterea randamentului prin creşterea temperaturii apei de alimentare la intrare în

cazan. Prin introducerea unui număr mare de preîncălzitoare rezultă pe de o parte creşterea
temperaturii apei de alimentare dar şi o scădere importantă a lucrului mecanic produs de turbină ca
urmare a prelevării unui debit prin prizele turbinei.
Pentru a rezolva această problemă se impune condiţia ca randamentul centralei să fie maxim
rezultând :
- temperatura optimă pentru apa de alimentare la intrare în cazan este 2/3 până la 3/4 din
temperatura de saturaţie din cazan.
- creşterea de entalpie pe fiecare preîncălzitor rămâne constantă.
SEE
Sb Si
5• 5” •
TB
C 3,4
CMP
CJP
CIP
G
5’ •
PIP
6 •
2 •
K
PA
Pc
1 •
6’ •
D PJP
VI. Cicluri suprapuse
Suprapunerea unui ciclu cu parametri foarte ridicaţi peste un ciclu cu parametri scăzuţi de
aburi constituie metodă de extindere şi modernizare a centralelor existente.
123 bar, 525

°C T
D'
∼
D
B' C' E'

19 bar, 400 B
°C C
∼
A
E
a. b.
Ciclul suprapus
a - schema ciclului; b – diagrama T -s.
În acest scop se instalează în centrală un cazan de abur şi o turbină cu contrapresiune

(numită turbină înaintaşe) la parametrii înalţi, turbina având contrapresiunea egală cu presiunea
iniţială a ciclului existent.
VII. Cicluri binare
Folosesc două fluide de lucru, dintre care unul funcţionează în domeniul temperaturii înalte,
10 bar, 515,6
29,5 bar, 500 T
B C 4
∼ ∼
Hg
Hg A D
2
0,04 bar 3
H2O
232,7 °C 1
5
H2O
s
a. b.
Ciclul binar mercur apă

a – schema ciclului; b – diagrama T – s; 1,2,3,4,5 – ciclul apă – abur; ABCD – ciclul de mercur cu vapori
saturaţi
iar al doilea în domeniul temperaturi scăzute, vaporizându-se prin condensarea primului.
VIII. Termoficarea
Termoficarea sau cogenerarea reprezintă producerea combinată a energiei electrice şi

termice. Dintre avantajele cele mai importante faţă de producerea separată trebuie amintite:
a) gospodărirea mai bună a combustibilului, având drept consecinţe o scădere a preţului de
cost a energiei electrice şi termice;
b) micşorarea gradului de poluare a atmosferei;
c) posibilitatea folosiri combustibilului inferior în locul celui superior;
d) creşterea confortului termic.
Aburul părăsind turbina de termoficare la o presiune corespunzătoare nevoilor

consumatorului e folosit în scop util şi prin aceasta dispare pierderea principală a ciclului termic:
evacuarea de căldură din condensator Q2. Deci termoficarea este o metodă de îmbunătăţire a
randamentului termic.
Ideea de bază a termoficării presupune cuplarea într-o aceeaşi instalaţie - CET (Centrală
Electrică de Termoficare) – a două procese energetice diferite: producerea simultană a energiei
electrice şi a căldurii, astfel încât printr-o folosire mai raţională a combustibilului, randamentul total
obţinut să fie superior randamentelor realizate la desfăşurarea separată a proceselor.
t °C t °C t °C
500 4 500 500 4

100 at 100 at
400 2 3 400 400 2 3
300 300 300
200
Lucrul mecanic
200 8 8 at 9 200 8
8 at
produs 9
100 1 0,04 at 100 1 0,04 at 100 1 0,04 at
0 5 0 5 0
Căldura 5
-100 Pierderi -100 Căldura -100
-200 -200 -200 Livrată
6 6
-273 -273 7 6 -273 7
0,5 1 1,5 0,5 1 1,5 s 0,5 1 1,5 s
[kcal/kg grd] [kcal/kg grd] [kcal/kg grd]
a) b) c)
Într-o centrală de termoficare elementul care influenţează în cea mai mare măsură structura
internă şi externă a centralei este consumatorul de căldură. În ceea ce priveşte ciclurile de
termoficare există mai multe realizări în acest sens: instalaţii care utilizează cicluri cu abur, cicluri
cu turbine cu gaze, cicluri combinate abur-gaze, cicluri cu motoare cu ardere internă, etc.
Elementele structurii interne ale unei centrale de termoficare sunt în principiu aceleaşi cu
elementele unei centrale cu condensaţie, însă prezintă şi unele particularităţi constructive ce privesc
turbinele cu abur. O centrală de termoficare îşi alcătuieşte schema termică pe baza a două cicluri:
- ciclul cu turbină cu contrapresiune;
- ciclul cu turbină cu condensaţie şi priză reglabilă.
Partea a III-a
CHESTIONAR DE VERIFICARE A CUNOŞTINŢELOR
1. Ce este un sistem termodinamic? Clasificaţi sistemele termodinamice după modul cum

acestea interacţionează cu mediul exterior.
2. Cum se defineşte starea termodinamică a unui corp? Dar starea de echilibru?
3. Ce se înţelege prin mărimi de stare şi cum se clasifică acestea? Dar prin mărimi specifice?
4. Ce este o transformare termodinamică şi în ce condiţii ea poate fi reversibilă sau
ireversibilă?
5. Cum se defineşte presiunea? Dar vidul? Notaţie, unităţi de măsură.
6. Cum se defineşte temperatura, câmpul de temperatură şi suprafaţa izotermă?
7. Ce înţelegeţi prin volum specific al unui corp, dar prin densitatea acestuia? Notaţii; unităţi
de măsură.
8. Definiţi noţiunea de debit şi precizaţi relaţiile prin care acesta se exprimă; notaţii; unităţi de
măsură.
9. Ce se înţelege prin lucru mecanic de deplasare şi lucru mecanic absolut şi care sunt relaţiile
prin care se exprimă aceste mărimi?
10. Explicaţi ce este lucrul mecanic tehnic şi precizaţi relaţia prin care acesta se exprimă.
11. Ce este energia internă şi care este relaţia prin care această mărime poate fi evaluată?
12. Care este relaţia de calcul a cantităţii de căldură schimbată între două sisteme
termodinamice?
13. Ce se înţelege prin căldură specifică a unui corp, dar prin capacitatea calorică a acestuia?
14. Ce se înţelege prin entalpia unui corp şi prin ce relaţie se exprimă aceasta?
15. Care este relaţia de definiţie a entropiei şi cum se interpretează aceasta?
16. Ce este un ciclu termodinamic şi care este relaţia de calcul a randamentului acestuia?
17. Ce este ciclu Carnot şi ce se înţelege prin ciclu Carnot direct şi ciclu Carnot inversat?
18. Ce se înţelege prin exergia şi anergia căldurii?
19. Care este enunţul primului principiu al termodinamicii, dar şi relaţia matematică de
exprimare a acestuia în cazul unui sistem termodinamic deschis.
20. Care este enunţul celui de-al doilea principiul al termodinamicii?
21. Ce este gazul perfect dar gazele reale?
22. Cum se defineşte procesul de vaporizare şi care sunt legile (condiţiile de desfăşurare) acestui
proces?
23. Ce se înţelege prin fenomenul de condensare şi care sunt legile condensării vaporilor?
24. Care sunt fazele prin care apa trece pentru a se transforma în abur supraîncălzit?
25. Care sunt principalele mărimi de stare ale aburului, dar unităţile lor de măsură?
26. Ce se înţelege prin titlul aburului?
27. Care sunt relaţiile prin care mărimile de stare ale aburului se pot exprima în funcţie de titlul
aburului?
28. Ce este căldura latentă de vaporizare şi în ce unităţi se măsoară?
29. Care sunt principalele tabele de abur utilizate? Explicaţi.
30. Care sunt cele mai utilizate diagrame termotehnice? Explicaţi-le.
31. Ce este transformarea izocoră şi prin ce se caracterizează ea în diagrama p-v?
32. Ce este transformarea izobară şi prin ce se caracterizează ea în diagrama i-s?
33. Ce este transformarea izotermă şi prin ce se caracterizează ea în diagrama T-s?
34. Ce este transformarea adiabatică şi prin ce se caracterizează ea în diagrama i-s?
35. Ce este transformarea politropică şi prin ce se caracterizează ea în diagrama i-s?
36. Care este schema de principiu a unei instalaţii cu turbină cu abur pentru producerea
energiei?
37. Care sunt transformările care compun ciclul Clausis-Rankine? Să se traseze ciclul în
diagramele T-s, i-s şi p-v.
38. Care este expresia randamentului termic al ciclului Clausis-Rankine?
39. Care sunt efectele măririi presiunii iniţiale a aburului viu asupra randamentului ciclului
termic al unei centrale termodinamice? Să se prezinte grafic în diagrama i-s?
40. Care sunt efectele măririi temperaturii iniţiale a aburului viu asupra randamentului ciclului
termic al unei centrale termodinamice? Să se prezinte grafic în diagrama T-s?
41. Arătaţi pe baza diagramelor T-s şi i-s care sunt avantajele creşterii simultane a presiunii
iniţiale şi temperaturii iniţiale a aburului viu asupra randamentului ciclului Clausis-Rankine?
42. Care sunt avantajele supraîncălzirii intermediare asupra randamentului termic al unei
centrale termoelectrice?
43. În ce constă preîncălzirea regenerativă a apei de alimentare şi ce influenţă are asupra
randamentului ciclului termic?
44. Care sunt avantajele aplicării termoficării? Explicaţi în diagrama T-s.
45. Care sunt efectele reducerii temperaturii de condensare asupra randamentului ciclului
Clausis-Rankine?
46. Cum se clasifică procesele de curgere a unui fluid în funcţie de variaţia parametrilor în
timp? Dar după natura mişcării?
47. Care este relaţia de calcul a numărului (criteriului) Reynolds şi cum se utilizează acest
criteriu în stabilirea regimului de curgere a unui fluid?
48. Precizaţi mărimile cu care sunt proporţionale pierderile liniare de presiune la curgerea
fluidului printr-o conductă şi scrieţi formula de evaluare a acestora.
49. În ce condiţii apar pierderi locale de presiune la curgerea fluidului printr-o conductă şi cum
se calculează aceste pierderi?
50. Care este formula completă de calcul a căderilor totale depresiune la curgerea fluidelor
printr-o conductă?
51. Care sunt principalele concepte fundamentale cu care operează Transferul de Căldură?
52. Care este diferenţa între un câmp de temperatură staţionar şi unul nestaţionar?
53. În ce constă mecanismul fizic al procesului de conducţie termică?
54. Care este relaţia matematică caracteristică fenomenului de conducţie termică?
55. Ce se înţelege prin conductivitate termică şi care sunt factorii de care depinde această
mărime?
56. Care sunt principalele obiective urmărite în studiul analitic al conducţiei termice
unidimensionale?
57. Descrieţi succint conducţia termică unidimensională în cazul pereţilor cu geometrie plană,
simpli şi compuşi.
58. Surse interioare de căldură. Consecinţe.
59. Care sunt relaţiile de calcul ale fluxului termic unitar transmis în cazul conducţiei
unidirecţionale în cazul pereţilor cilindrici şi sferici?
60. Care este mărimea fizică ce caracterizează procesul de conducţie termică în regim
tranzitoriu?
61. În ce constă fenomenul de convecţie termică şi care sunt factorii de care aceasta depinde?
62. Enunţaţi legea de transmitere a căldurii prin convecţie.
63. Cum se defineşte coeficientul de transmitere a căldurii prin convecţie? Caracteristici.
64. Similitudinea termică. Caracteristici. Analiză asupra a două sisteme asemenea din punct de
vedere termic.
65. Legile similitudinii.
66. Ecuaţii criteriale. Principalele criterii de similitudine întâlnite în aplicaţii.
67. Comentaţi principalele regimuri de curgere. Număr Reynolds critic.
68. Definiţi noţiunea de vâscozitate.
69. Definiţi noţiunea de strat limită dinamic. Ecuaţii diferenţiale caracteristice.
70. Definiţi noţiunea de strat limită termic. Ecuaţii diferenţiale caracteristice.

71. Definiţi noţiunea de strat limită masic. Ecuaţii diferenţiale caracteristice.
72. Definiţi noţiunea de grosime deplasare şi de impuls.
73. Comparaţi curgerea turbulentă faţă de curgerea laminară în cazul curgerii paralele peste o
placă plană.
74. Descrieţi fenomenul de formare şi separare a stratului limită la curgerea perpendiculară
peste un cilindru.
75. Care sunt caracteristicile curgerii laminară şi curgerii turbulentă în conducte?
76. Prin ce se caracterizează fenomenul de convecţie liberă în comparaţie cu convecţia forţată?
Relaţii diferenţiale de guvernare a straturilor limită.
77. Care sunt principalele fenomene de transfer de căldură care au loc însoţite de schimbarea
stării de agregare?
78. Clasificaţi procesele de fierbere. Descrieţi fenomenul de formarea a bulelor.
79. Descrieţi regimurile de transfer de căldură caracteristice fierberii în volum mare de lichid
aflat la temperatura de saturaţie.
80. Descrieţi regimurile de transfer de căldură caracteristice fierberii la convecţie forţată.
81. Tipuri ale crizei schimbului de căldură la fierbere.
82. Condensarea. Definiţie. Clasificare.
83. Care este relaţia de calcul a coeficientului de schimb de căldură la condensarea peliculară?
Caracteristici.
84. Radiaţia termică. Definiţie, mărimi caracteristice fenomenului.
85. Definiţi noţiunile de corp negru, corp alb, corp diaterm şi corp opac.
86. Enunţaţi legea lui Planck.
87. Enunţaţi legea lui Stafen-Boltzmann.
88. Enunţaţi legea lui Kirchoff din domeniul schimbului de căldură prin radiaţie.
89. Schimbul de căldură prin radiaţie în prezenţa ecranelor. Flux radiant net. Coeficient de
schimb de căldură.
90. Descrieţi pe scurt schimbul de căldură prin radiaţie în focarul unui cazan de abur.
91. Cum se poate calcula fluxul termic preluat prin radiaţie de peretele focarului cazanului?
92. Care este relaţia de calcul a factorului de emisie al flăcării în cazul arderii combustibililor
solizi?
93. Care este relaţia de calcul a factorului de emisie al flăcării în cazul arderii combustibililor
lichizi şi gazoşi?
94. Care este relaţia de calcul a factorului de emisie al flăcării în cazul arderii amestecurilor de
combustibili?
95. Noţiuni fundamentale ale transferului de masă prin difuzie. Definiţii.

96. Ecuaţia diferenţială a transferului de masă.
97. Relaţie criterială folosită în transferul de masă în convecţie liberă.
98. Cum se defineşte coeficientul de schimb termic global?
99. Cum se determină schimbul termic global în cazul unui perete plan?
100. Cum se determină schimbul termic global printr-un perete de conductă?
101. Care sunt principalele moduri de intensificare a schimbului termic?
102. Procedee de intensificare a proceselor de fierbere.
Partea a IV-a
APLICAŢII NUMERICE
1. Peretele unui cuptor este compus din două straturi. Primul este din cărămidă refractară cu
grosimea δ1=0,20 m, conductivitatea termică λ1=1,38 W/moC, iar al doilea strat este alcătuit din
cărămidă izolantă cu grosimea δ2=0,10 m, conductivitatea termică λ2=0,17 W/moC. Temperatura în
interiorul cuptorului, t1, este de 1650 oC iar coeficientul de schimb α1 la peretele interior 70 W/m2K.
Temperatura aerului ambiant este t2=25 oC iar coeficientul de schimb α2 la peretele exterior 10
W/m2K.
Să se calculeze fluxul de căldură pe metru pătrat, temperaturile feţelor interioare şi exterioare,
precum şi valoarea temperaturii la contactul celor două straturi de cărămidă ce formează cuptorul.
Soluţie
Fluxul termic este dat de relaţia:
t1 − t 2 1650 − 25
q= = = 1916 W/m2
1 δ δ 1 0,0143 + 0,1449 + 0,5882 + 0,100
+ 1+ 2+
α1 λ1 λ2 α 2
Se observă slaba contribuţie a rezistenţelor convective la valoarea rezistenţei totale. Din contră,
cărămida izolantă reprezintă a treia parte din valoarea rezistenţei totale.
Temperatura peretelui interior este dată de relaţia:
1 1 o
t p1 = t1 − q = 1650 − 1916 = 1622,6 C
α1 70
valoare puţin diferită decât valoarea temperaturii t1.
Temperatura la contactul celor două straturi de cărămidă:

δ1 0,20
t ′ = t p1 − q = 1622,6 − 1916 = 1344,6 oC
λ1 1,38
Temperatura peretelui exterior:
1 1 o
t p2 = t2 + q = 25 + 1916 = 216,6 C
α2 10
Pantele dreptelor t(x) sunt date de:
t p1 − t ′ q o t′ − t p2 q
= = 1388 C/m şi = = 11270 oC/m
δ1 λ1 δ2 λ2
fiind invers proporţionale cu conductivitatea mediului. Astfel, pentru cărămida refractară (λ1=1,38
W/moC), panta este de aproximativ 8 ori mai mică decât în cazul cărămizii izolante (λ2=0,17
W/moC)
2. Un perete plan neomogen, de înălţime H este izolat la feţele laterale. Peretele este alcătuit
din trei materiale diferite, aşezate ca în figura de mai jos.
a. Să se traseze circuitul echivalent al sistemului descris în figură;
b. Se consideră că peretele are următoarele date cunoscute: H=4 m, HB=HC=2,5 m, δ1=0,1 m,
δ2=0,25 m, λA=50 W/(m.K), λB=2,5 W/(m.K); λC=10 W/(m.K). Dacă tf,1=250 oC, α1=75
W/(m2.K), tf2=20 oC şi α2=10 W/(m2K), să se calculeze fluxul termic transferat prin perete şi
să se determine temperatura intermediară, t1.
tf1 tf2
A B α2
α1 H
C
δ1 δ2
Soluţie
a. Pentru circuitul termic echivalent, fiecărui strat i se asociază o rezistenţă termică.
tf1 ts1 t1 tf2

δ 2 / λB H B ts2
1 δ1 1
α1 H λAH
α2H
δ 2 / λC H C
b. Deoarece singurele temperaturi cunoscute sunt cele ale feţelor exterioare tf1 şi tf2, fluxul
termic se calculează cu ajutorul relaţiei:
t f1 −t f 2
Q& =
Rttot
în care rezistenţa termică totală are expresia de calcul:
−1
⎛ ⎞
⎜ ⎟
1 δ1 ⎜ 1 1 ⎟ + 1 =
Rttot = + + +
α1 H λ A H ⎜ δ2 δ2 ⎟ α2H
⎜ ⎟
⎝ λB H B λC H C ⎠
−1
⎛ ⎞
⎜ ⎟
1 0,1 ⎜ 1 1 ⎟ 1
= + + + + = 3,683 ⋅10 −2 m 2 K / W
75 ⋅ 4 50 ⋅ 4 ⎜ 0 , 25 0, 25 ⎟ 10 ⋅ 4
⎜ 2,5 ⋅ 2,5 10 ⋅ 2,5 ⎟
⎝ ⎠
Cu această valoare, fluxul termic va fi:
250 − 20
Q& = −2
= 6,244 ⋅10 3 [W]
3,683 ⋅10
Temperatura intermediară se obţine aplicând relaţia:
⎛ 1 δ ⎞ ⎛ 1 0,1 ⎞
t1 = t f 1 − Q& ⎜⎜ + 1 ⎟⎟ = 250 − 6,244 ⋅10 3 ⎜ + ⎟ = 226,06 [oC]
⎝ α1 H λ A H ⎠ ⎝ 75 ⋅ 4 50 ⋅ 4 ⎠
3. Să se determine temperaturile intermediare ale starturilor de material la trecerea unui flux

termic între două fluide despărţite printr-un perete plan cu feţe paralele compus din trei straturi de
material omogen ale cărui caracteristici constructive şi termice sunt: αi=29 [W/m2K]; λ1=1,047
[W/mK]; λ2=0,175 [W/mK]; λ3=0,582 [W/mK]; αe=8,14 [W/m2K]; δ1=δ2=δ3=0,20 [m]; ti=650
[oC]; te=20 [oC].
Soluţie
Pentru determinarea temperaturilor intermediare se va egala fluxul termic parţial (care trece
prin fiecare strat) cu cel care trece prin întreg sistemul.
Se obţin ecuaţiile:
qconvi = α i (t i − t1 ) = k (t i − t e ) = q [W/m2]
λ1
qcond1 = (t1 − t 2 ) = k (ti − te ) = q [W/m2]
δ1
λ2
qcond2 = (t 2 − t3 ) = k (ti − t e ) = q [W/m2]
δ2
λ3
qcond2 = (t3 − t 4 ) = k (ti − te ) = q [W/m2]
δ3
qconve = α e (t 4 − t e ) = k (t i − t e ) = q [W/m2]
Coeficientul global de schimb de căldură k, pentru sistemul considerat, are valoarea:

1 1
k= = = 0,545 [W/m2K]
1 δ 1 δ 2 δ 31 1 1 0,2 0,2 0,2 1
+ + + + + + + +
αi λ1 λ2 λ3 α e 29 1,047 0,175 0,582 8,14
Fluxul termic unitar ce trece prin sistem devine:
q=k(ti-te)=0,545(650-20)=343 [W/m2]
iar valorile temperaturilor intermediare rezultate se obţin din sistemul de ecuaţii anterior şi sunt:
1 1 1
t1 = t i − k (t i − t e ) = ti − q = 650 − 343 = 638,17 [oC]
αi αi 29
δ1 0,2
t 2 = t1 − k (t i − t e ) = 638,17 − 0,545 ⋅ 630 = 572,58 [oC]
λ1 1,047
δ2 0,2
t 3 = t 2 − k (t i − t e ) = 572,58 − 0,545 ⋅ 630 = 180,18 [oC]
λ2 0,175
δ3 0,2
t 4 = t 3 − k (t i − t e ) = 180,18 − 0,545 ⋅ 630 = 62,19 [oC]
λ3 0,582
4. Să se determine fluxul termic unitar ce trece prin zidăria de cărămidă a unui cuptor dacă
conductivitatea stratului de cărămidă variază linear cu temperatura după expresia:
λ = 0,523(1 + 0,95 ⋅10 −3 t ) [W/m K]
Grosimea peretelui este δ=350 [mm]; temperatura suprafeţei interioare este t1 =740[oC], iar a celei
exterioare t2 =40[oC].
Soluţie
t2
λm t
Fluxul termic unitar conductiv transmis prin peretele plan este: q= 1
(t1 − t 2 ) [W/m2]
δ
t2 λ1 + λ2
Valoarea medie a conductivităţii termice se determină cu relaţia: λm t1
=
2
Corespunzător valorilor temperaturii t1 şi t2 conductivitatea termică devine:
λt1 = 0,523(1 + 0,95 · 10-3 · 740) = 0,89 [W/m·K];
λt2 = 0,523(1 + 0,95 · 10-3 · 40) = 0,542 [W/m·K]
iar valoarea medie este:

λm = (0,89 + 0,542)/2 = 0,716 [W/m·K].
Fluxul termic unitar conductiv are valoarea:
q = (0,716/0,35) · 700 = 1432 [W/m2].
5. Să se calculeze coeficientul global de schimb de căldură pentru zidăria unui cuptor a cărei
secţiune este prezentată în figura de mai jos. Din loc în loc, statul de izolaţie este traversat de grinzi
de beton care leagă zidăria exterioară din cărămidă roşie cu zidăria interioară din cărămidă
refractară . Se cunosc:α1=58,15 [W/m2K]; α2=8,14 [W/m2K]; λr=1,75 [W/mK]; λb=0,588 [W/mK];
λiz=0,175 [W/mK]; λc=0,58 [W/mK].
Soluţie
Coeficientul global de schimb de căldură pentru pereţii plani compuşi din mai mute straturi
paralele (în zidăria simplă) se calculează cu relaţia:
1 1 n
δ 1 1 δ δ δ 1 1 0,3 0,12 0,3 1
= +∑ i + = + r + iz + c + = + + + + = 1,341 [m2K/W]
k1 α1 1 λi α 2 α1 λr λiz λc α 2 58,15 1,75 0,175 0,872 8,14
şi deci
k1=0,74 [W/m2K]
În dreptul stâlpului de beton armat, coeficientul global de schimb de căldură este:
1 1 δr δb δr 1 1 0,3 0,12 0,3 1
= + + + + = + + + + = 0,859 [ m2K/W]
k 2 α 1 λr λb λr α 2 58,15 1,75 0,588 0,872 8,14
şi k2=1,16 [W/m2K]
Suprafeţele pe metru înălţime a cuptorului, în zonele corespunzătoare celor doi coeficienţi globali
de schimb de căldură sunt:
S1=1·1,2=1,2 [m2]; S2=1·0,3=0,3 [m2]
Coeficientul global de schimb de căldură al peretelui cuptorului va fi:
k1 S1 + k 2 S 2 0,74 ⋅1,2 + 1,16 ⋅ 0,3
km = = = 0,82 [W/m2K]
S1 + S 2 1,2 + 0,3
6. Printr-o conductă din oţel cu diametrul di/de =180/200 [mm] curge apă fierbinte cu
temperatura de 90 [oC]; temperatura mediului ambiant este de 10 [oC]. Se dau valorile:
- coeficientul de convecţie dintre apă şi peretele interior al conductei: αi =45 [W/m2K];
- coeficientul de convecţie dintre peretele exterior şi mediul ambiant: αe=20 [W/m2K];
- coeficientul de conductivitate termică al oţelului: λOL=53[W/mK].
Să se determine:
1) fluxul termic total transmis către mediul exterior dacă lungimea conductei este L=110[m];
2) căldura pierdută în cazul când conducta ar fi izolată cu un strat de vată de sticlă ( λiz=0,04
W/mK) de grosime d=5[cm].
Soluţie
1) Expresia fluxului termic unitar de căldură pe metrul liniar este:
t f1 −t f 2 90 − 10
ql = = = 670,84 [W/m]
1 1 de 1 1 1 0,2 1
+ ln + + ln +
πd iα i 2πλOL d i πd eα e π ⋅ 0,18 ⋅ 45 2π 53 0,18 π ⋅ 0,2 ⋅ 20
iar pe întreaga lungime a conductei
Q=qlL = 670,84·110 = 73792,4 [W]
2) Dacă conducta se izolează, fluxul termic unitar de căldură pe metrul liniar devine:
t f1 −t f 2
ql = =
1 1 de 1 d iz 1
+ ln + ln +
πd iα i 2πλOL d i 2πλiz d e πd eα e
90 − 10
= 46,15W / m
1 1 0,2 1 0,3 1
+ ln + ln +
π ⋅ 0,18 ⋅ 45 2π ⋅ 53 0,18 2π ⋅ 0,04 0,2 π ⋅ 0,2 ⋅ 20
şi atunci:
Q = qlL = 46,15·110= 5076,5 [W]
7. Să se compare valorile obţinute pentru fluxul termic unitar longitudinal care trece printr-o
conductă, cu diametrul di/de=55/64 mm calculat cu relaţia pereţilor cilindrici şi cu relaţia
aproximativă referitoare la pereţi plani, pentru un sistem constructiv ce prezintă următoarele
caracteristici: α1=10003 [W/m2K]; α2=5165 [W/m2K]; λ=58,5 [W/mK] t1=36 [oC]; t2=20 [oC].
Soluţie
Fluxul termic unitar longitudinal calculat cu relaţia pereţilor cilindrici este:
t1 − t 2
ql = [W/m]
1 1 d 1
+ ln e +
πd iα 1 2πλ d i πd eα 2
în care rezistenţele termice sunt:
1 1
Rconvi = = = 578 ⋅10 −6 [m·K/W]
πd iα 1 π ⋅ 0,055 ⋅10003
1 de 1 0,064
Rcond = ln = ln = 412 ⋅10 −6 [m·K/W]
2πλ d i 2 ⋅ 58,5π 0,055
1 1
Rconve = = = 963 ⋅10 −6 [m·K/W]
πd eα e π ⋅ 0,064 ⋅ 5165
fluxul termic unitar longitudinal având astfel valoarea:
36 − 20
ql = = 8192 [W/m]
578 ⋅10 + 412 ⋅10 −6 + 963 ⋅10 −6
−6
Fluxul termic unitar, calculat cu relaţia referitoare la pereţii plani, raportat la un metru lungime de
conductă, este:
t1 − t 2
ql = πd m [W/m]
1 δ 1
+ +
α1 λ α 2
unde: δ=(de-di)/2 şi dm=(de+di)/2
de unde:
36 − 20
ql = ⋅ π ⋅ 0,0595 = 8068 [W/m]
1 0,0045 1
+ +
10003 58,5 5165
Eroarea făcută la calculul aproximativ faţă de calculul exact este:
8192 − 8068
ε= = 1,5%
8192
Deci, pentru pereţi cilindrici la care de/di<1,5, se poate folosi relaţia pereţilor plani la calcularea
schimbului global de căldură.
8. O conductă cu raza interioară r1=66 mm şi raza exterioară r2=76 mm are temperatura

peretelui la interior t1=400 0C şi la exterior t2=200 0C. Să se calculeze densitatea fluxului de căldură
pentru 1 m lungime de conductă, dacă coeficientul de conductivitate termică este λ=54,2(1-
0,0007t).
Rezolvare
Conductivitatea termică medie lm se calculează după legea de variaţie:
λm=λ0(1-βtm)
cu λ0=54,2 W/mK β=0,0007 tm=(t1+t2)/2=(400+200)/2=300 0C
adică
λm=54,2(1-0,0007·300)=42,818 W/m·K
Densitatea de flux termic va fi:
t1 − t 2 400 − 200
q= = = 381395,1 W/m2
1 r2 1 76
ln ln
2πλm r1 2 ⋅ π ⋅ 42,818 66
9. Un rezervor sferic cu raza de 5 [m] şi grosimea δ=20 [mm] este supus unei operaţii de
detensionare prin încălzire cu gaze fierbinţi. Rezervorul, confecţionat din oţel cu λ=40 [W/m·K],
este învelit spre exterior cu o izolaţie termică cu δ1=120 [mm] având λ=0,07 [W/m·K]. Să se
determine:
a) fluxul de căldură care străbate prin conducţie peretele rezervorului sferic, dacă temperatura
peretelui la interior este t1=650 [0C] iar a izolaţiei exterioare t3=50 [0C];
b) temperatura de contact între cele două straturi;
c) să se rezolve problema în ipoteza în care se consideră peretele plan neomogen şi să se compare
rezultatele;
d) să se rezolve problema considerând că stratul de izolaţie are coeficientul de conductivitate
termică λ=0,06(1+0,0024t).
Soluţie
a)Fluxul conductiv care străbate peretele rezervorului este:
t1 − t 3 650 − 50
Q= = = 113517,35 [W]
1 ⎡1 ⎛1 1⎞ 1 ⎛ 1 1 ⎞⎤ 1 ⎡ 1 ⎛1 1 ⎞ 1 ⎛ 1 1 ⎞⎤
⎢ ⎜⎜ − ⎟⎟ + ⎜⎜ − ⎟⎟⎥ ⎢ ⎜ − ⎟+ ⎜ − ⎟⎥
4π ⎣ λ1 ⎝ r1 r2 ⎠ λ 2 ⎝ r2 r3 ⎠⎦ 4π ⎣ 40 ⎝ 5 5,02 ⎠ 0,07 ⎝ 5,02 5,14 ⎠⎦
b) Temperatura de contact între cele două straturi are valoarea:
1 ⎛1 1 ⎞ 1 ⎛1 1 ⎞
t 2 = t1 − Q ⎜ − ⎟⎟ = 650 − 113517,35 ⎜ − ⎟ = 649,82 [W]
4πλ1 ⎜⎝ r1 r2 ⎠ 4 ⋅ π ⋅ 40 ⎝ 5 5,02 ⎠
c) În cazul echivalării cu un perete plan neomogen fluxul de căldură va fi:

t1 − t 3 650 − 50
Q = qS = ⋅ 4πr 2 = ⋅ 4 ⋅ π ⋅ 5 2 = 109867,95 [W]
δ1 δ 2 0,02 0,120
+ +
λ1 λ 2 40 0,07
deci cu aproximativ 3 mai mic.
Temperatura de contact dintre cele două straturi va fi:
δ1 t −t δ 650 − 50 0,02
t 2 = t1 − q = t1 − 1 3 ⋅ 1 = 650 − ⋅ = 649,82 [0C]
λ1 δ 1 δ 2 λ1 0,02 0,120 40
+ +
λ1 λ 2 40 0,07
deci are aceeaşi valoare.
d) Ţinând seama de valoarea foarte mare a conductivităţii termice a oţelului, se aproximează
temperatura de contact între cele două straturi t2≅650 0C urmând a fi verificată ulterior.
În această ipoteză, cu:
λ0=0,06 W/m·K β=0,0024 tm=(t1+t2)/2=(650+50)/2=350 [0C]
fluxul de căldură va fi:
t2 − t3 1
Q= = 4πλ0 (t 2 − t 3 )(1 + βt m ) =
1 ⎛1 1⎞ ⎛1 1⎞
⎜ − ⎟ ⎜⎜ − ⎟⎟
4πλm ⎜⎝ r2 r3 ⎟⎠ ⎝ r2 r3 ⎠
1
= 4 ⋅ π ⋅ 0,06(658 − 50 )(1 + 0,0024 ⋅ 350 ) = 177105,61W
1 1
−
5,02 5,14
10. O retortă pentru prepararea unor produse are forma sferică cu diametrul interior d1
=1500 [mm]. Grosimea peretelui din oţel este de 6 [mm]. Retorta este izolată în exterior cu un strat
de vată minerală cu grosimea de 20[mm] peste care se depune un strat protector de ţesătură de in
cu grosimea de 2 [mm]. Pentru funcţionare se introduce în retortă un flux de căldură Q=1,165 [kW].
În regim continuu de funcţionare, suprafaţa exterioară a peretelui de oţel are temperatura tp1 = 88
[oC] iar suprafaţa exterioară a ţesăturii de in are temperatura tp4 = 30[oC]. Se cunosc
conductibilitatea termică a oţelului λ1 = 54,34[W/m·K] şi conductibilitatea termică a ţesăturii de in:
λ3 = 0,088[W/m·K]. Să se determine:
1) conductivitatea termică a stratului izolator din vată minerală;
2) eroarea de calcul dacă se consideră că peretele retortei este plan.
Diametrele învelişurilor sunt:
d1 =1500[mm]; d2 =d1 +2δ1 d3=d2 +2δ2 d4 =d3 +2δ3
Soluţie
1) Diametrele învelişurilor sunt:
d1 = 1500 [mm]
d2 = d1 + 2δ1 = 1500 +12 = 1512 [mm]
d3 = d2 +2δ2 = 1512 + 40 = 1552 [mm]
d4 = d3 + 2δ3 = 1552+ 4 = 1556 [mm]

Din expresia fluxului de căldură transmis prin pereţii retortei:
t p1 − t p 4
Q=
1 ⎡1 ⎛ 1 1 ⎞ 1 ⎛ 1 1 ⎞ 1 ⎛ 1 1 ⎞⎤
⎢ ⎜⎜ − ⎟⎟ + ⎜⎜ − ⎟⎟ + ⎜⎜ − ⎟⎟⎥
2π ⎣ λ1 ⎝ d1 d 2 ⎠ λ 2 ⎝ d 2 d 3 ⎠ λ3 ⎝ d 3 d 4 ⎠⎦
se determină coeficientul de conductivitate termică λ2:
⎛ 1 1 ⎞
⎜⎜ − ⎟⎟
λ2 = ⎝ d2 d3 ⎠ =
2π (t p1 − t p 4 ) ⎡ 1 ⎛ 1 1 ⎞ 1 ⎛ 1 1 ⎞⎤
− ⎢ ⎜⎜ − ⎟⎟ + ⎜⎜ − ⎟⎟⎥
Q ⎣ λ1 ⎝ d1 d 2 ⎠ λ3 ⎝ d 3 d 4 ⎠⎦
⎛ 1 1 ⎞
⎜ − ⎟
⎝ 1,512 1,552 ⎠
= = 0,058W / mK
2π (88 − 30 ) ⎡ 1 ⎛ 1 1 ⎞ 1 ⎛ 1 1 ⎞⎤
−⎢ ⎜ − ⎟+ ⎜ − ⎟⎥
1165 ⎣ 54,34 ⎝ 1,5 1,512 ⎠ 0,088 ⎝ 1,552 1,556 ⎠⎦
Ţinând seama de egalitatea fluxurilor de căldură transmise către cele trei straturi ale peretelui
retortei se pot determina temperaturile intermediare tp2 şi tp3.
Q ⎛1 1 ⎞ 1165 ⎛ 1 1 ⎞
t p 2 = t p1 − ⎜⎜ − ⎟⎟ = 88 − ⎜ − ⎟ ⇒ tp2= 87,9 [oC]
2π ⋅ λ1 ⎝ d1 d 2 ⎠ 2π ⋅ 54,34 ⎝ 1,5 1,512 ⎠
Q ⎛ 1 1 ⎞ 1165 ⎛ 1 1 ⎞
t p3 = t p 2 − ⎜⎜ − ⎟⎟ = 87,9 − ⎜ − ⎟ ⇒ tp3=33,5 [oC]
2π ⋅ λ2 ⎝ d 2 d 3 ⎠ 2π ⋅ 0,058 ⎝ 1,512 1,552 ⎠
2) Pentru determinarea suprafeţei echivalente unui perete se calculează aria sferei

corespunzătoare diametrului mediu:
dmed = (d1 + d2)/2 = (1,5 + 1,556)/2 = 1,528 [m]
2
d med
S ech = 4π = 1,528 2 π = 7,335 [m2]
4
Fluxul de căldură transmis printr-un perete plan având aceeaşi suprafaţă şi aceleaşi grosimi
ale straturilor cu cele ale retortei sferice va fi:
t p1 − t p 2 88 − 30
Qp = S ech = ⋅ 7,335 = 1157,1 [W]
δ1 δ 2 δ 3 0,006 0,020 0,002
+ + + +
λ1 λ2 λ3 54,34 0,058 0,088
eroarea de calcul este:
Q − Qp 1165 − 1157,1
ε= ⋅100 = ⋅100 = 0,67 %
Q 1165
11. Un cilindru din oţel cu lungimea L=1 m şi diametrul d=10 mm este menţinut timp de
τ=20 s într-o baie de apă cu temperatura tf=80 oC, timp în care temperatura cilindrului creşte de la
t0=20 oC la t=60 oC. Să se determine:
a. coeficientul de convecţie α între apă şi cilindrul de oţel;
b. debitul de căldură Q schimbat la timpul τ=20 s;
c. cantitatea de căldură Q transferată în intervalul de timp de la τ=0 la τ=20 s. Pentru oţel se va
considera ρ=7900 kg/m3, cp=460 J/kg.oC, λ=50 W/m.oC.
Soluţie
Se va face ipoteza că procesul de schimb de căldură este de tip newtonian (conducţie termică
tranzitorie prin corpuri cu rezistenţe termice interne neglijabile), respectiv este valabilă condiţia
Bi<0,1, condiţie ce se va verifica ulterior.
Ecuaţia procesului tranzitoriu este:
αSτ
t −tf −
ρc pV
θ= =e = e − BiFoG
t0 − t f
în care: Bi=αx1/λ - criteriul Biot;

Fo=aτ/x12 – criteriul Fourier sau timpul relativ;
G=Sx1/V – factor geometric având următoarele valori: plăci infinite, G=1; cilindri infiniţi şi
bare pătrate infinite, G=2; cuburi şi sfere, G=3;
α– coeficient de schimb de căldură prin convecţie între corp şi fluid, W/m2.oC;
x1 – raza suprafeţei sau jumătate din grosimea corpului, m;
λ– conductivitatea termică a corpului, W/m.oC;
a – difuzivitatea termică a corpului, m2/s;
τ – timpul, s;
S, V – suprafaţa, respectiv volumul corpului, m2, m3.
Coeficientul de convecţie α va fi astfel:
ρc pV t 0 − t f 7900 ⋅ 460 ⋅ 0,0025 20 − 80
α= ln = ln = 500 [W/m2·oC]
τS t −tf 20 60 − 80
Debitul de căldură transmisă în intervalul ∆t=20 s este:
αSτ
τ ⎡ − ⎤ ⎛ 0,012 π ⎞ ⎡ 500⋅20
⎤
∆Q = ∫ Qdτ = ρc pV (t f − t 0 ) 1 − e
−
⋅1⎟(80 − 20)⎢1 − e
ρc pV
⎢ ⎥ ⎜
= 7900 ⋅ 460⎜ ⎟ 7900⋅460⋅0 , 0025
⎥ = 11430 J
0 ⎢⎣ ⎥⎦ ⎝ 4 ⎠ ⎣⎢ ⎦⎥
Criteriul Biot are valoarea

Bi=αx1/λ=500·0,005/50=0,05<0,1
deci procesul termic este de tip newtonian.
12. Să se determine fluxul termic convectiv unitar longitudinal între suprafaţa exterioară a
unei conducte drepte aşezate vertical în aer. Conducta este neizolată, cu diametrul exterior d = 100
[mm] şi o înălţime h = 4 [m]. Temperatura peretelui exterior al conductei este tp = 170 [oC], iar
temperatura aerului ta = 30 [oC]. Mişcarea aerului în lungul conductei are loc sub acţiunea forţelor
gravitaţionale (convecţie liberă).
Soluţie
Pentru temperatura ta = 30 [oC], constantele termofizice ale aerului au valorile:
ν = 16 · 10-6 [m2/s]; Prf = 0,71; Prf/Prp ~ 1; λaer = 0,0267 [W/mK]
Prf - valoarea criteriului Prandtl a aerului pentru temperatura medie de 30[oC];
Prp - valoarea criteriului Prandtl a aerului pentru temperatura medie a peretelui de 170[oC];
Criteriul Grashoff pentru aer, la t = 30 [oC], are valoarea:
h 3 ⋅ g ⋅ β ⋅ ∆t 4 3 ⋅ 9,81 ⋅ 33 ⋅10 −4 (170 − 30 )
Gr = = = 11330,55 ⋅108 = 1,133 ⋅1012
ν2 (16 ⋅10 )
−6 2
în care:
β = 1/Ta = 1/303 =33 · 10-4
(Gr · Pr)f = 1,133 · 1012 · 0,71 = 8 · 1011
Deoarece produsul (Gr · Pr)f > 109 curgerea aerului în lungul conductei are loc în regim turbulent şi
pentru determinarea coeficientului de convecţie al aerului la peretele exterior al conductei se poate
folosi ecuaţia criterială de forma:
Nu = 0,15(Gr · Pr)f0,33 = 0,15(8 · 1011)0,33 = 1271
Coeficientul de convecţie are atunci valoarea:
α = Nu · λaer/h = (1271 · 0,0267)/4 = 8,5 [W/m2 K]
iar fluxul termic convectiv între conductă şi aer este:
Q = a · S · Dt = a · p · d · h · Dt = 1495 [W]
13. În lungul unei plăci netede cu lăţimea b = 1 [m] şi lungimea l = 1,2 [m] se suflă aer rece
cu viteza wa = 8 [m/s]. Să se determine coeficientul de convecţie de la aer la placă şi fluxul termic
convectiv, dacă temperatura plăcii este tp = 60 [oC], iar a aerului ta = 20 [oC].
Soluţie
Pentru ta = 20 [oC], mărimile termofizice ale aerului au următoarele valori:
νa = 15,06 · 10-6 [m2/s]; λa = 0,259 [W/m·K]
Regimul de curgere al aerului peste placă (determinat prin valoarea criteriului Reynolds) este
turbulent deoarece:
Rea = (wa · l)/νa = (8 · 1,2)/15,06 · 10-6 = 6,37 · 105 > 104
Coeficientul de convecţie αa se poate determina în acest caz cu ecuaţia criterială:
Nua = 0,032 · Rea0,8 = 0,032(6,37 · 105)0,8 = 1,40 · 103
Deci coeficientul de convecţie αa are valoarea:
λa 0,0259
α a = Nu a = 1,40 ⋅10 3 = 30,2 [W/m2K]
l 1,2
Fluxul termic convectiv de la placă la aer are valoarea:
Q = αa · S · ∆t = αa · b · l·(tp - ta) = 30,2 · 1 · 1,2 · 40 = 1450 [W]
14. Printr-o conductă nouă din oţel sudată, cu diametrul interior di=180 mm, lungime l=300
m şi rugozitatea absolută k=0,06 mm, se transportă un produs cu densitatea ρ=820 kg/m3 şi
vâscozitatea cinematică ν=0,04·10-4 m2/s. Să se determine coeficientul de frecare liniară f şi
pierderea corespunzătoare de presiune ∆p, dacă debitul de produs transportat este: a) Gs=10 kg/s; b)
Gs’=50 kg/s, restul condiţiilor rămânând neschimbate.
Soluţie
a) viteza şi regimul de curgere (numărul Reynolds) sunt:
4Gs 4 ⋅10
w= = = 0,47 [m/s]
πd ρ π ⋅ 0,18 2 ⋅ 820
2
wd 0,47 ⋅ 0,18
Re = = = 21150
ν 0,04 ⋅10 −4
Rugozitatea relativă a conductei
ε=k/d=0,06/180=0,00033
Starea pereţilor conductei este caracterizată prin numerele Reynolds limită Re1 şi Re2:
Re1=10/ε=10/0,00033=3·104 Re2=560/ε=560/0,00033=1,7·106
Deoarece Re<Re1 conducta este netedă hidraulic, astfel încât coeficientul de frecare liniară se
calculează cu relaţii de forma f=(Re), de exemplu:
- formula lui Blausius (valabilă pentru 4000<Re<105):
f = 0,3164 Re −0, 25 = 0,3164 ⋅ 21150 −0, 25 = 0,0262

- formula lui Koo (valabilă pentru 3000<Re<3·106):
f = 0,0056 + 0,5 Re −0,32 = 0,0056 + 0,5 ⋅ 21150 −0,32 = 0,0262
Pierderea de presiune se calculează cu relaţia lui Darcy-Weisbach:
l w2 300 0,47 2
∆p = f ρ = 0,0262 820 = 3954 [Pa]
d 2 0,18 2
b) Corespunzător debitului Gs’ = 50 kg/s se determină mărimile:
4Gs′ 4 ⋅ 50
w= = = 2,39 [m/s]
πd ρ π ⋅ 0,18 2 ⋅ 820
2
w′d 2,39 ⋅ 0,18

Re ′ = = = 107550
ν 0,04 ⋅10 −4
Deoarece Re1<Re’<Re2 conducta este semirugoasă hidraulic, astfel încât coeficientul de frecare
liniară f’ se calculează cu relaţii de forma f’=(Re, ε), de exemplu:
- formula lui Moody (valabilă pentru 4000<Re<107):
⎡ ⎛ 10 6 ⎞ ⎤
1/ 3
⎡ ⎛ 10 6 ⎞ ⎤
1/ 3
f ′ = 0,0055⎢1 + ⎜⎜ 20000ε + ⎟ ⎥ = 0,0055⎢1 + ⎜⎜ 20000 ⋅ 0,00033 + ⎟ ⎥ = 0,0192

⎢⎣ ⎝ Re ⎟⎠ ⎥ ⎢ ⎝ 107550 ⎟⎠ ⎥
⎦ ⎣ ⎦
- formula lui Altuşul:
0 , 25 0 , 25
⎛ 68 ⎞ ⎛ 68 ⎞
f ′ = 0,11⎜ ε + ⎟ = 0,11⎜ 0,00033 + ⎟ = 0,0193
⎝ Re ⎠ ⎝ 107550 ⎠
Pierderea de presiune este:
l w′ 2 300 2,39 2
∆p ′ = f ′ ρ = 0,0192 820 = 74942 [Pa]
d 2 0,18 2
15. Să se determine coeficientul de convecţie şi fluxul termic la transferul de căldură prin

convecţie liberă între suprafaţa exterioară a unei conducte verticale cu diametrul exterior d=120 mm
şi înălţimea h=5 m şi aer. Temperatura peretelui exterior al conductei este tp=185 (170) oC iar a
aerului ta=25 (30) oC
Soluţie
Constantele termofizice ale aerului la temperatura medie a stratului limită:
tm=(tp+ta)/2=(185+25)/2=105 (100) oC
sunt: νm=23,13 10-6 m2/s; λ=0,0321 W/m oC; Prm=0,688
Se calculează produsul criteriilor Grashof şi Prandtl:
βgh 3 (t p − t f ) 9,81 ⋅ 4 3 (170 − 30 )

(GrPr)m= Pr = 0,688 = 4,405 ⋅ 1011
ν2 373(23,13 ⋅ 10 − 6 )
m 2
unde b=1/Tm=1/(273,15+tm)=1/373,15 K-1.

(GrPr)m>109 ⇒ curgerea în stratul limită de aer este turbulentă.
Num = 0,15(GrPr)m1/3 = 0,15(4,405·1011)1/3 = 1141
Deci coeficientul α la convecţia liberă va fi:
α=Numλm/h=1141·0,0321/4=9,16 W/(m2·oC).
Fluxul termic transmis între conductă şi aer este:
Q = απdh(tp-tf) = 9,16·π·0,1·4(170-30) = 1612 W
16. În lungul unei plăci plane cu lăţimea b=1m şi lungimea l=1,2 m curge forţat aer rece cu
viteza medie w=8 m/s. Să se calculeze coeficientul de convecţie între aer şi placă şi fluxul termic
convectiv schimbat, dacă temperatura suprafeţei plăcii este tp=60 oC, iar a aerului, tf=20 oC.
Soluţie
Se determină mărimile termofizice ale aerului la temperatura medie tf=20 oC, adică:
νf=15,06·10-6 m2/s; λf=0,0259 W/m oC.
Se calculează valoare numărului Reynolds:
Ref=wl/νf=8·1,2/15,06·10-6=6,37·105>5105
De unde rezultă că regimul de curgere a aerului în stratul limită de lângă peretele plăcii este
turbulent.
Coeficientul de convecţie a între placă şi aer se obţine folosind relaţia criterială:
Nuf = 0,032Ref0,8 = 0,032·6370000,8 = 1408
α= Nufλf/l =1408·0,0259/1,2 = 30,4 W/m2 oC
Fluxul termic convectiv transferat de la placă la aer este:
Q = αSDt = αbl(tp-tf) = 30,4·1·1,2(60-20) = 1460 W
17. Printr-o ţeavă cu diametrul interior d=20 mm şi temperatura constantă a peretelui tp=50
o
C, curge apă cu presiunea de 1 bar. Să se determine coeficientul de convecţie şi lungimea ţevii,
dacă temperatura apei la intrare este t1=20 oC, iar la ieşire t2=30 oC. Ţeava este aşezată vertical iar
curgerea apei este ascendentă. Viteza de curgere a apei este w=1 m/s. (coeficientul de convecţie a la
curgerea forţată în regim turbulent a unui fluid printr-o conductă se va determina cu relaţia:
( f / 8) Re Pr f ⎛η f
⎜
⎞
⎟,
Nu f =
f
în care n=0,11, iar f – coeficientul de frecare liniară calculat cu
12,7 f / 8 (Pr f2 / 3 − 1) + 1,07 ⎜⎝ η p ⎟
⎠
relaţia: f=(1,82lnRef-1,64)-2).
Soluţie
Se determină proprietăţile fizice ale apei la temperatura medie a acesteia prin ţeavă, adică pentru
tm=0,5(t1+t2)=0,5(20+30)=25 oC
Se va obţine:
νf=0,906·10-6 m2/s; ρf=997 kg/m3, cpf=4179 J/(kg oC), λf=0,609 W/(m oC), ηf=903·10-6 (N·s)/m2;
Prf=6,22
iar pentru temperatura peretelui tp=50 oC se obţine: ηp=54910-6 (N·s)m2; Prp=3,54.
Se calculează valoarea criteriului Reynolds:
Ref = wd/νf = 1·0,02/0,609·10-6 = 22075>104 deci regimul de curgere este turbulent.
Se determină Nuf folosind relaţia propusă:
( f / 8) Re Pr f ⎛η f
⎜
⎞
⎟= (0,0255 / 8)22075 ⋅ 6,22 ⎛ 903 ⋅ 10 −6 ⎞
0 ,11
Nu f = ⎜ ⎟⎟ = 166,4
f
12,7 f / 8 (Pr f − 1) + 1,07 ⎜⎝ η p

2/3 ⎟ 12,7 0,0255 / 8 (6,22 2 / 3 − 1) + 1,07 ⎜⎝ 549 ⋅ 10 − 6 ⎠
⎠
Coeficientul de convecţie α va fi:

α= Nufλf/d = 166,4·0,609/0,02 = 5067 W/(m2 oC)
Lungimea tevii l, rezultă din ecuaţia de bilanţ termic:
Q=πdlα∆tm=Gcp(t2-t1) [W]
Debitul de apă G şi fluxul de clădură Q transmis apei sunt:
G=(πd2/4)wρf=(π0,022/4)1997=0,313 kg/s;
Q=Gcp(t2-t1)=0,313·4179(30-20)=13080 W.
Diferenţa medie de temperatură între apă şi perete este:
t 2 − t1 30 − 20 o
∆t med = = = 24,66 C
t p − t1 30
ln ln
t p − t2 20
Q 13080
cu care se obţine lungimea ţevii: l= = = 1,67 m
πdα∆t med π ⋅ 0,02 ⋅ 5067 ⋅ 24,66
18. Într-un răcitor tubular ulei-apă, uleiul circulă în spaţiul dintre ţevi şi manta paralel cu
ţevile, iar apa circulă prin ţevi. Fasciculul tubular se compune din n=54 ţevi cu diametrul d=33 mm
şi lungimea l=4 m, diametrul mantalei fiind D=0,5 m. Viteza medie de curgere a uleiului este w=1,5
m/s, temperatura medie tm=80 oC, iar temperatura suprafeţei exterioare te=50 oC, admisă constantă.
Să se determine coeficientul de convecţie α de la ulei la suprafaţa exterioară a ţevilor şi fluxul de

0 , 25
⎛ Pr f ⎞
căldură transmis apei de răcire (se va folosi relaţia criterială: Nu f = 0,021 Re Pr 0 ,8 0 , 43
⎜ ⎟ ).
f f
⎜ Pr ⎟
⎝ p ⎠
Soluţie
Se determină parametrii fizici ai uleiului la temperatura fluidului de 80 oC:
λf = 0,1056 W/(m oC); νf = 3,66·10-6 m2/s; Prf = 59,3
Pentru temperatura peretelui de 50 oC se determină valoarea numărului Prandtl: Prp=111
Se determină diametrul hidraulic echivalent al secţiunii transversale de curgere a uleiului:
4S t D 2 − nd 2 0,5 2 − 54 ⋅ 0,033 2
d ech = = = = 0,084 m.
P D + nd 0,5 + 54 ⋅ 0,033
Criteriul Reynolds pentru curgerea uleiului va fi:

Ref = wdech/νf = 1,5·0,084/3,66·10-6 = 34430
Coeficientul de convecţie va fi:
α=Nuφλf/dech
unde:
0 , 25
⎛ Pr f ⎞ ⎛ 59,3 ⎞
0 , 25
Nu f = 0,021 Re 0 ,8
Pr 0 , 43
⎜ ⎟ = 0,021 ⋅ 34430 59,3
0,8 0 , 43
⎜ ⎟ = 442,7
f f
⎜ Pr ⎟ ⎝ 111 ⎠
⎝ p ⎠
deci:
α= Nuφλf/dech = (442,7·0,1056)/0,084 = 557 W/(m2 oC)
19. Să se calculeze coeficientul de convecţie α şi fluxul termic unitar care trece de la

suprafaţa exterioară a unei ţevi orizontale cu diametrul exterior de=12 mm, la apă în fierbere
peliculară (în film), aflată la presiune atmosferică. Temperatura la suprafaţa exterioară a ţevii este
⎡ λ3 ρ (ρ l − ρ v )gr ′ ⎤
1/ 4
0
tp=500 C (se va folosi pentru α relaţia α = 0,62 ⎢ v ⎥ W/(m2 oC), unde r’=r+0,5cpv(tp-
⎣⎢ η v d e (t p − t l ) ⎦⎥
tl)).
Soluţie
Se determină proprietăţile fizice ale apei la saturaţie şi vaporilor la temperatura medie din
stratul limită termic şi la presiunea atmosferică
tm = (tp-tl)/2 = (500+100)/2 = 300 oC
Astfel, se obţine: λ300 = 0,0385 W/m oC; ρl,100 = 958,4 kg/m3; ρv,300 = 0,372 kg/m3; ηv,300 =
20,006·10-6 (N·s)/m2; cpv,300 = 1997 J/(kg oC), r = 2258·103 J/kg.
Se calculează căldura latentă de vaporizare medie:
r’ = r+0,5cpv(tp-tl) = 2258·103+0,5·1997·400 = 2657400 J/kg

Cu aceste valori coeficientul de transfer de căldură între perete şi apă devine;
⎡ λ3 ρ (ρ l − ρ v )gr ′ ⎤ ⎡ 0,0385 3 ⋅ 0,372(958,4 − 0,372 )9,81 ⋅ 2657 ⋅ 400 ⎤
1/ 4 1/ 4
α = 0,62 ⎢ v ⎥ = 0,62 ⎢ = 168,9 W/(m2 oC)

⎢⎣ η v d e (t p − t l ) ⎥⎦
⎥
⎣ 20,006 ⋅ 10 − 6 ⋅ 0,012(500 − 100 ) ⎦
Fluxul termic liniar este:

ql = απdeλ(tp-tl) = 168,9·π·0,012·1(500-100) = 2547 W/m
iar fluxul termic unitar de suprafaţă este:
qs = α(tp-tl) = 168,9(500-100) = 67560 W/m2
20. Să se calculeze fluxul termic unitar critic de ordinul întâi în cazul fierberii în volum mare
a apei la presiunea de 10 şi respectiv 100 bar (se va folosi relaţia q cr = 0,14rρ v1 / 2 [gσ (ρ l − ρ v )]1 / 4 W/m2).
Soluţie
Se de termină proprietăţile termofizice ale apei:
- pentru presiunea de 10 bar: ρλ= 887,1 kg/m3; ρv = 5,139 kg/m3, r = 2015 kJ/kg, σ=
422,8·10-4 N/m;
- pentru presiunea de 100 bar: ρl = 688,7 kg/m3; ρv = 55,46 kg/m3, r = 1317 kJ/kg, σ=
118,6·10-4 N/m;
valori cu care se obţine:
- pentru p = 10 bar
o qcr = 0,14·2015·103(5,139)1/2[9,81·0,04228(887,1-5,139)]1/4 = 2,8·106 W/m2
- pentru p=100 bar:
o qcr = 0,141317·103(55,46)1/2[9,81·0,01186(688,7-55,46)]1/4 = 4,02·106 W/m2.
21. Un condensator are suprafaţa de schimb de căldură realizată dintr-un fascicul de ţevi
orizontale, dispuse în paralel. Fasciculul are N=15 rânduri orizontale. Diametrul exterior al ţevii
este D=22 mm, iar temperatura suprafeţei exterioare a acestora te=40 oC. Condensatorul este
alimentat cu abur saturat uscat cu presiunea p=10 kPa. Să se determine coeficientul de convecţie
mediu între vapori şi fasciculul tubular, şi debitul de vapori condensat pe unitatea de lungime a
c p ,l (N − 1)∆t ⎤ ⎡ D 3 ρ l (ρ l − ρ v )g
1/ 4
ţevii. Se va folosi relaţia lui Chen Nu D = 0,728⎢1 + 0,2

⎡
⎥⎢ (r + 0,68c p,l ∆t )⎤⎥
⎣ r ⎦⎣ Nη l λ l ∆t ⎦
Soluţie
La presiunea p = 104 Pa = 0,1 bar se stabilesc din tabel: tsat = 45,8 oC; ρl = 989,8 kg/m3; ρv =
0,068 kg/m3; cpl = 4174 J/(kg·K); λl = 0,64 W/(m·K); ηl = 59610-6 N·s/m2; r = 2392 kJ/kg.
Coeficientul de condensare mediu pe fascicul este
λl
α = Nu D
D
unde NuD se obţine introducând valorile numerice în relaţia dată în enunţul problemei, NuD=143,9,
astfel încât:
λl 0,64
α = Nu D = 143,9 = 5756 W/(m2·K)
D 0,016
Fluxul termic unitar liniar:

Ql = α(πD)(tsat-ts) = 5756(π·0,016)(45,8-35) = 3124,7 W/m
Şi debitul de abur condensat corespunzător acestui flux:
ml = ql/r = 3124,7/(2392·103) = 1,3·10-3 kg/(m·s)
22. Două piese metalice plane din oţel, după ce sunt scoase din cuptorul de tratamente
termice sunt amplasate la o distanţă mică una faţă de alta comparativ cu dimensiunile lor.
Temperaturile pereţilor învecinaţi sunt 773[K], respectiv 295[K].
Factorul energetic de emisie (gradul de radiaţie) pentru oţel este
εOL =0,7, iar coeficientul de radiaţie al corpului negru c0 =5,76 [W/m2K4].
Să se determine:
1) densitatea fluxului termic transmis prin radiaţie între cei doi pereţi plani;
2) de câte ori se reduce densitatea fluxului termic dacă între cei doi pereţi plani se
intercalează un ecran din tablă subţire din aluminiu (ε=0,4).
Soluţie
⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤
1) Densitatea fluxului termic va fi: q12 = c ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ ⎟ ⎥ [W/m2]
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦
c1 = c 2 = c0 c1 = εOL · c0 = 0,7 · 5,76 = 4,0 [W/m2K4]
1 1
c= = = 3,063 [W/m2K4]
1 1 1 1 1 1
+ − + −
c1 c2 c0 4 4 5,76
⎡⎛ 773 ⎞ 4 ⎛ 295 ⎞ 4 ⎤ 2
q12 = 3,063⎢⎜ ⎟ −⎜ ⎟ ⎥ = 10704,19 [W/m ]
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦
2) Densitatea fluxului termic de la peretele cald la ecran este egală cu densitatea fluxului transmis
de la ecran la peretele rece:
⎡⎛ T1 ⎞ 4 ⎛ Te ⎞ 4 ⎤ ⎡⎛ Te ⎞ 4 ⎛ T2 ⎞ 4 ⎤
q12 = c′⎢⎜ ⎟ −⎜ ⎟ ⎥ = c′′⎢⎜ ⎟ −⎜ ⎟ ⎥
⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥ ⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥
Din această egalitate stabilim valoarea temperaturii:
1 ⎡⎛ T ⎞ ⎛ T ⎞ ⎤
4 4 4
⎛ Te ⎞
⎜ ⎟ = ⎢⎜ 1 ⎟ + ⎜ 2 ⎟ ⎥ = 653 [K]
⎝ 100 ⎠ 2 ⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦
ce = · c0 = 0,4 · 5,76 = 0,2304 [W/m2K4]

1 1
c′ = c′′ = = = 0,226
1 1 1 1 1 1
+ − + −
c1 ce cn 4 0,2304 5,76
⎡⎛ 773 ⎞ 4 ⎛ 653 ⎞ 4 ⎤
q1,e = 0,226⎢⎜ ⎟ −⎜ ⎟ ⎥ = 395 [W/m2]
⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥
q12 10685
= = 27,05
q1e 395
Deci, densitatea fluxului termic prin radiaţie între cei doi pereţi metalici, după intercalarea ecranului
se reduce de aproximativ 27 de ori.
23. Pentru măsurarea temperaturii gazelor calde ce curg printr-o conductă, se foloseşte un
termocuplu plasat în curentul de gaze. Milivoltmetrul indică temperatura t1=280 oC. Coeficientul de
emisie al sudurii termocuplului este ε1=0,8. Coeficientul de convecţie de la aer la lipitură este
α=52,51 W/m2.K, iar temperatura pereţilor interiori ai conductei t2=110 oC. Să se determine eroarea
citirii temperaturii ce apare ca rezultat al schimbului de căldură prin radiaţie între sudura
termocuplului şi pereţii conductei şi să se calculeze temperatura reală a gazelor.
Soluţie
La starea de echilibru termic, se va stabili o egalitate între căldura primită prin convecie de sudura
termocuplului de la gazele de calde şi căldura cedată de ea prin radiaţie, peretelui conductei. Deci
qc=qr. Se exprimă fluxul convectiv şi radiant cu relaţiiile:
Qc = α ⋅ S (t g − t1 ) [W]
cu tg – temperatura reală a gazului cald, S1 - suprafaţa laterală a sudurii termocuplului şi S2 –

suprafaţa peretelui conductei.
⎡⎛ T ⎞ 4 ⎛ T ⎞ 4 ⎤
Qr = ε 1, 2 ⋅ S1 ⋅ C0 ⎢⎜ 1 ⎟ − ⎜ 2 ⎟ ⎥ [W]
⎢⎣⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎥⎦
Considerând S2=∞ în raport cu S1, coeficientul mutual de emisie între sudură şi pereţii conductei,
ε1,2 este:
1
ε 1, 2 = = ε 1 = 0,8
1 S1 ⎛ 1 ⎞
+ ⎜ − 1⎟
ε 1 S 2 ⎜⎝ e2 ⎟⎠
Egalând cele două relaţii, se determină temperatura reală a gazelor calde:
⎡⎛ T1 ⎞ 4 ⎛ T2 ⎞ 4 ⎤
αS1 (t g − t1 ) = ε 1 S1C0 ⎢⎜ ⎟ −⎜ ⎟ ⎥ [W]
⎣⎢⎝ 100 ⎠ ⎝ 100 ⎠ ⎦⎥
0,8 ⋅ 5,76
t g = 280 +
52,51
( )
5,534 − 3,834 = 343,18 [oC]
Eroarea de citire este deci:

t g − t1 343,18 − 280
ε% = 100 = 100 = 9,66% >>4% - valoarea erorii admisă în tehnică, motiv
tg 343,18
pentru care se impun corecţii.
24. Calculul practic la evaporarea unei suprafeţe mari de apă în absenţa convecţiei
Rezultatele experimentale privind acest tip de evaporare nu sunt întotdeauna la unison şi

sunt în general dificil de interpretat. Pentru suprafeţe relativ mari este greu a se găsi în contact direct
cu aerul în stare calmă.
Dintre relaţiile furnizate de literatura de specialitate, amintim una comod de utilizat, ce
determină debitul de apă evaporată:
⎛r r ⎞
mV = α mv s⎜⎜ sat − 0 ⎟⎟
⎝ v sat v 0 ⎠
unde: r este raportul amestecului, adică raportul dintre masa de vapori de apă şi masa de aer sec cu
care vaporii sunt în amestec;
v – volumul specific, adică volumul de aer umed conţinând un kilogram de aer uscat
(indicele „sat” corespunde aerului saturat la temperatura apei iar indicele „0” corespunde condiţiilor
aerului ambiant);
αmr – coeficient de transfer de masă ce are dimensiunea de viteză liniară (m/s), putând fi
scris funcţie de coeficientul de transfer de căldură αmr=0,92 α/ρcp (ρ – masa volumică de aer umed
iar cp – căldura masică a aerului umed la presiune constantă).
Considerându-se pentru a valoarea utilizată în cazul unei suprafeţe mari (solul) încălzită, în absenţa
convecţiei α=6,1 W/m2 0
C, cp=1,006 kJ/kg 0
C şi valoarea medie ρ=1,2 kg/m3, atunci:
6,1
α mr = 0,92 = 4,65 ⋅10 − 3 [m/s]
1,2 ⋅1,006 ⋅10 3
Aplicaţii propuse
25. Peretele unui cuptor este format din două straturi, unul de cărămidă roşie, iar celălalt din
cărămidă de şamotă, între care s-a introdus umplutură de nisip. Grosimea stratului de şamotă este
δ1=100 [mm], a umpluturii δ2=30 [mm], iar a stratului de cărămidă roşie δ3=250 [mm]. Coeficienţii
de conductivitate termică sunt: λ1=0,93 [W/m·K], λ2=0,1395 [W/m·K], λ3=0,6975 [W/m·K]. Ce
grosime ar trebui să aibă stratul de cărămidă roşie, pentru a se realiza aceleaşi pierderi de căldură,
dacă se renunţă la stratul de nisip?
R: δ=0,4 [m]
26. Un perete din cărămidă cu grosimea δ=350 [mm] şi λ=1,05(1+0,00029t) [W/m·K] are
temperatura pe faţa interioară t1=1200 [0C], iar pe faţa exterioară t2=400 [0C]. Se cere:
a) densitatea fluxului termic conductiv;
b) temperatura la mijlocul peretelui.
R: q=2930,3 [W/m2]; t=818,1 [0C]
27. Un zid de grosime δ1=250 [mm] şi λ1=0,7 [W/m·K] este izolat cu un strat a cărui
conductivitate termică este λ2=0,0465 [W/m·K]. Să se calculeze grosimea stratului de izolaţie şi
temperatura de contact dacă densitatea fluxului de căldură pierdută nu depăşeşte q=110 [W/m2], iar
temperaturile la interior şi exterior au valorile t1=110 [0C] şi t3=25 [0C].
R: δ=19 [mm]; t2=70,7 [0C]
28. Un peretele cu grosimea δ=8 [mm], coeficient de conductivitate termică λ1=46,5

[W/m·K] şi suprafaţa S=5 [m2] este izolat cu un strat de ciment cu grosimea δ2=50 [mm] şi
λ2=0,1449(1+0,0014t) [W/m·K] peste care se aşează un al doilea strat de izolaţie de grosime δ3=10
[mm] şi λ3=0,698 [W/m·K]. Să se calculeze fluxul de căldură conductiv şi temperaturile de contact
dintre straturi dacă t1=250 [0C] şi t4=50 [0C].
R: Q=3170 [W]; t2=250 [0C], t3=59 [0C].
29. O conductă de abur de diametru interior d1=90 [mm] şi diametru exterior d2=102 [mm]
cu λ1=58 [W/m·K] este acoperită cu două straturi de izolaţie termică, stratul interior de grosime
δ2=20 [mm] cu λ2=0,07 [W/m·K] iar stratul exterior de grosime δ3=40 [mm] cu λ3=0,087 [W/m·K].
Să se calculeze temperatura peretelui exterior dacă temperatura suprafeţei interioare este t1=250
[0C] admiţând o pierdere de căldură ql=116,3 [W/m].
R: t4=67,6 [0C]
30. Să se determine densitatea fluxului termic q şi temperaturile suprafeţelor peretelui unui

generator de abur dacă se cunosc: temperatura gazelor de ardere tf1=1000 [0C], temperatura apei în
generator tf2=200 [0C], coeficientul de convecţie gaze-perete α1=100 [W/m2·K], coeficientul de
convecţie perete-apă α2=5000 [W/m2·K], coeficientul de conductivitate termică al peretelui λ=50
[W/m·K], grosimea peretelui δ=12[mm]. Să se calculeze temperaturile peretelui dacă pe suprafaţa
interioară se depune un strat de sare având δ2=2 [mm] şi conductivitatea termică λ2=0,8 [W/m·K].
Să determine apoi şi temperatura la exteriorul stratului de sare.
R: a) q=61,8·103[W/m2], tp1=234 [0C], tp2=215,3 [0C]
c) tp1=382 [0C], tp2=367,2 [0C], tp3=212,7 [0C]
31. Un schimbător de căldură de tip apă-apă are o sarcină termică de 1500 kW. Temperatura
medie a apei calde este tf1=115 [0C] iar a apei reci tf2=77 [0C]. Suprafeţele de schimb de căldură
sunt ţevi cu d1/d2=14/16 [mm] şi conductivitate termică λ=120 [W/m·K]. Pe suprafaţa interioară se
află un strat de piatră cu grosimea δp=0,2 [mm] şi conductivitate termică λp=2 [W/m·K].
Coeficientul convectiv apă caldă-perete este α1=10000 [W/m2K] iar coeficientul de convecţie
perete-apă rece α2=4000 [W/m2K].
a) Să se calculeze suprafaţa de schimb de căldură pe partea apei reci – circulă la exteriorul ţevilor;
b) Să se determine cu cât creşte sarcina termică a aparatului dacă se înlătură stratul de piatră?
R: a) S2=18,82 [m2]; b) ε=22%
32. Printr-o conductă circulară de dimensiuni d1/d2=44/51 [mm], circulă ulei cu temperatura
tf1=120 [0C]. Conducta este izolată cu un strat de beton de grosime d2=80 [mm], având λ2=1,28
[W/m·K]. Coeficientul de conductivitate termică al conductei este λ1=50 [W/m·K], iar temperatura
mediului ambiant tf2=20 [0C], coeficientul de convecţie perete exterior-aer este α2=10 [W/m2·K].
a) Să se calculeze fluxul termic liniar pentru conducta fără şi cu izolaţie;
b) Să se determine valoarea coeficientului de conductivitate termică al unei izolaţii care să reducă

pierderile de căldură spre mediul ambiant.
R: a) ql=143,5 [W/m]; ql(iz)= 249,6 [W/m];

b) kl=0,287 [W/m·K]; ql=90 [W].
33. Un rezervor sferic cu diametrul interior d1=3000 [mm], grosimea peretelui δ1= 20 [mm]
şi conductivitate termică λ1=40 [W/m·K] este izolat faţă de mediul ambiant cu un strat de vată de
azbest de grosime δ2=60 [mm] şi conductivitate termică λ2=12 [W/m·K]. În rezervor este introdusă
de încălzire cu abur pentru menţinerea unei temperaturi constante de 40 [0C]. Temperatura mediului
ambiant este de – 15 [0C], coeficientul de convecţie interior α1=150 [W/m2·K] iar cel exterior
α2=12 [W/m2·K]. Să se determine:
a) Coeficientul global de schimb de căldură;
b) Fluxul termic transmis mediului ambiant;
c) Temperaturile suprafeţelor sferei metalice şi ale izolaţiei.
R: a) k=8,56 [W/K]; b) Q=1478 [W];
d) tp1=39,65 [0C]; tp2=39,6 [0C]; tp3=-11 [0C]
34. Printr-o conductă dreaptă cu diametrul interior di=0,1 [m] şi lungime l=3 [m] circulă
forţat apă cu viteza w=1 [m/s]. Temperatura medie a apei în conductă este tm=80 [0C]. Să se
determine coeficientul de convecţie mediu pe lungimea conductei dacă temperatura peretelui
0 , 25
⎛ Pr f ⎞
0
interior este tpi=79 [ C], folosind relaţia lui Miheev ( Nu = 0,021 Re 0 ,8
Pr 0 , 43 ⎜ ⎟ ε l ) şi
⎜ Pr ⎟
⎝ p ⎠
0 ,14
⎡ ⎛ d ⎞ 2 3 ⎤⎛ η f ⎞
(23 13
)
Nu = 0,116 Re − 125 Pr ⎢1 + ⎜ ⎟ ⎥⎜
⎜
⎟
⎟
- relaţia lui Hausen. Proprietăţile fizice ale apei la
⎣⎢ ⎝ l ⎠ ⎦⎥⎝ η p ⎠
temperatura medie sunt: ν=0,365·10-6 [m2/s], λ=0,669 [W/m·K], Pr=2,23, η=355·10-6 [kg/m·s],
Prp=2,263, εl=1,027, ηp=359,9·10-6 [kg/m·s].
R: α=4545,8 [W/m2K]; α=4570 [W/m2K]

BIBLIOGRAFIE
[1] BADEA, A., NECULA, H. – Schimbătoare de căldură, Ed. Agir, 2000;

[2] BELLAS, J. CHAER, I. – Heat transfer and pressure drop of ice slurries in plate heat
exchangers, Applied Thermal Engineering, 2002
[3] BICĂ, M, NAGHI M. - Transfer de căldură şi masă, Ed. Universitaria, Craiova, 1999;
[4] BONTEMPS, A. GARRIGUE, A. - Technologie de echangeurs thermiques. Techniques de
l’Ingénieurs, Paris, 1998;
[5] CARABOGDAN, I.G., ş.a. – Instalaţii termice industriale, Ed. Terhnică, Bucureşti, 1978;
[6] CHAUDOURNE, S. – Les échangeurs à caloducs, GRETh, Grenoble, 1987;
[7] COOPER, A. – Condensation of steam in plate heat exchanger. AICHE Symposium Series,
nr. 138, vol. 70, 1970;
[8] DURMUS, A., DURMUS, AY. – Investigation of heat and pressure drop in a concentric
heat exchanger with snail entrance, Applied Thermal Engineering, 2002;
[9] GAISER, G., KOTTKE, V. – Effect of corrugation parametres on local and integral heat
transfer in plate heat exchangers and regenerators. Proceedings of the 9th Heat Mass
Transfer Conference, vol. 5, 1990;
[10] GHIA, V.V. – Recuperateurs et regenerateurs de chaleur, Ed. Eyrolles, Paris 1970;
[11] HESSELGREAVES, J.E. – An approach to fouling allowances in the design of compact
heat exchangers, Applied Thermal Engineering, 2002;
[12] HOLMAN, J.P. – Heat transfer, 6-th edition, Mc Graw-Hill, New York, 1990;SAUDERS,
E. ş.a. – Heat Exchangers, Longman Scientific & Technical, New York, 1985;
[13] HUGONNOT, P. – Etude locale et performances thermohydrauliques à faibles nombres de
Reynolds d’un canal plan corrugé: Applications aux échangeurs àplaques. Thàse de
l’Université de Nancy, juin 1989;
[14] *** Heat Exchanger Design Handbook, VDI-Verbag, Dusseldorf, 1986;
[15] HTFS (Heat Transfer and Fluid Flow Service) HANDBOOK – CE7 Power – Plant
Feedwater Heaters, USA, 1990;
[16] IACOB, V; POPESCU, D. - Metode de îmbunătăţire a funcţionării echipamentelor
industriale de transfer termic, Bucureşti, 2002;
[17] KAKAÇ, S. – Boilers, Evaporators and Condensers, John Wiley & Sons, Inc. New York,
1991.
[18] LECA, A; MLADIN, E. - Transfer de căldură şi masă. O abordare inginerească, Editura
tehnică, Bucureşti, 1998;
[19] LECA, A. - Heat Transfer and Pressure Drop in Tubes with Interior Artificial Roughness;
Revue Roumaine des Sciences Techniques, vol 20, nr. 1, 1995;
[20] LEONTIEV, A. - Théorie des echanges de chaleur et de masse, Edition MIR Moscou, 1988;
[21] LOCKHART, R., W. And MARTINELLI, R.C. – Proposed Correlation of Data for
Isothermal Two-Phase, vol. 45, 1994;
[22] NAGHI, M. – Schimbătoare de căldură din aluminiu, Ed. Mirton, Timişoara, 2001
[23] POPA, B., THEIL, H., MĂDĂRĂŞAN, T. – Schimbătoare de căldură industriale, Ed.
Tehnică, Bucureşti, 1977
[24] DE RONZIER, J., C., LAURO, F. - Les échangeurs de chaleur en matière plastique,
GRETh, Grenoble, 1989;
[25] ROHSENOW, W.M., HARTNETT, J.P, GANIC, E.N. - Handbook of Heat Transfer
Application, Mc Grow-Hill, New York, 1985;
[26] SACADURA, J.F. - Initiation aux Transfert thermiques. Technique et Documentation,
Paris, 1993;
[27] SAUDERS, E., ş.a. – Heat Exchangers, Longman Scientific&Technical, New York, 1985;
[28] SCHRODER, K. – Centrale Termoelectrice de mare putere, vol. 3, Ed. Tehnică, Bucureşti,
1971;
[29] SHACH, RK, SUBBARAO, EC., MASCHELKAR, R.A. – Heat Transfer Equipement
Design, Hemisphere Publishing Corporation, New York, 1988;
[30] THEIL, H., NAGHI, M. – Cercetări privind performanţele termice şi fluidodinamice ale
unor suprafeţe de schimb de căldură extinse prin aripioare. Universul tehnic, vol. II, 1998,
pg. 574;
[31] THEIL, H., LAZA, I. – Studiul relaţiilor criteriale pentru calculul schimbului de căldură
convectiv la curgerea fluidelor în interiorul ţevilor. Lucrările simpozionului T.M.T., vol. I,
Timişoara, 1998;
[32] THONON, B. – Echangeurs à palques: dix de recherche au GRETh, Partie I. Ecoulements
de chaleur en simple phase et double phase – Tevue Generale de Termiwue, Tome 43, nr.
397, Javier 1995;
[33] TINKER, T. – Shell Side Characteristics of Shell and Tube Heat Exchangers, Posts I, II, III,
General Discussion of Heat Transfers, Proc. Institution of Mecanical Engineers London,
1951;
[34] VIDIL, R., MARVILLET, CH., ş.a. – Les échangeurs à plaques: description et éléments de
dimensionnement, Imp. Coquand, Grenogle, 1990;
[35] ZHONG-ZIENG WANG and ZHEN-NAN ZHAO – Analysis of performance os steam
condensation heat transfer and pressure drop in plate condenser. Heat Transfer
Engeneering, vol. 14, nr. 4, 1993;

Transfer de Caldura Si Masa - Suport de Curs - pdf1400388909 PDF

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Transfer de Caldura Si Masa - Suport de Curs - pdf1400388909 PDF

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Transfer de căldură şi masă – suport de curs 1

Adelaida Mihaela DUINEA

TRANSFER DE CĂLDURĂ ŞI MASĂ

a – difuzivitate termică, m2/s;

ν – viscozitatea cinematică, m2/s;

ρ - densitatea fluidului, kg/m3

1.1. CONCEPTE FUNDAMENTALE ÎN TRANSFERUL DE CĂLDURĂ

Figura 1.2. Ortogonalitatea gradientului cu izoterma

ª Fluxul de căldură (termic), Q&

ª Densitate de flux termic (flux unitar de căldură), qs

ª Linii şi tub de curent

1.2. MODURI DE TRANSFER DE CĂLDURĂ

În studiul Transferului Termic se obişnuieşte să se facă distincţia a trei moduri de transfer

1.2.1. Conducţia termică

¾ Relaţie matematică caracteristică

Figura 1.4. Legea lui Fourier

1.2.2. Radiaţia termică

Energia câmpului de radiaţie este transportată sub formă de unde electromagnetice şi

¾ Relaţie matematică caracteristică

q s , r = α r (Ts − Text ) (1.9)

1.2.3. Convecţia termică

¾ Relaţie matematică caracteristică

introducând un parametru de proporţionalitate, similar unei conductanţe termice, numit „coeficient

CONDUCTIVITATE TERMICĂ. CONDIŢII DE

2.1. CONDUCTIVITATEA TERMICĂ

În transferul de căldură, un rol important îl au proprietăţile termofizice ale materiei, ce pot fi

Conductivitatea termică – este definită ca proprietate de transport ce indică eficienţa transferului

2.2. CONDIŢII DE DETERMINARE UNIVOCĂ A PROCESELOR

Pentru a particulariza ecuaţiile diferenţiale ce descriu categorii largi de fenomene, se

¾ Condiţii geometrice – reprezentate de forma geometrică şi dimensiunile corpului în care are

 Condiţia la limită de al patrulea tip (cuplajul conducţie-convecţie). Denumirea de „condiţie

2.3. ECUAŢIA GENERALĂ DIFERENŢIALĂ A CONDUCŢIEI

Unul dintre obiectivele analizei transferului de căldură şi deci şi al studiului conducţiei

Căldura primită de elementul de volum este:

Ţinând seama că dV=dxdydz şi λx=λy=λz şi efectuând calculele, se obţine:

unde ∇ 2 t este laplacianul de temperatură.

Tabelul 2.1. Forme ale ecuaţiei diferenţiale de temperatură în conducţia termică

3.1. CONDUCŢIA TERMICĂ UNIDIRECŢIONALĂ

Caracteristica regimului permanent o constituie constanţa în timp a tuturor mărimilor, în

Ecuaţia diferenţială a conducţiei, capătă în acest caz următoarea formă:

3.1.1. Pereţi simpli, pereţi compuşi, rezistenţă termică conductivă

ª Perete simplu cu suprafeţe izoterme

Ipoteze de studiu: suprafeţele peretelui sunt menţinute la temperaturile t1 şi t2 uniforme, constante şi

Figura 3.1. Transfer conductiv printr-un perete plan simplu

În aceste ipoteze şi în absenţa surselor interioare de căldură, ecuaţia diferenţială a conducţiei în

Există situaţii când conductivitatea termică a materialului nu este constantă, ea variind în

De cele mai multe ori se preferă variaţia liniară a conductivităţii cu temperatura:

ª Perete plan multistrat

Figura 3.2. Conducţia termică într-un perete plan multistrat

Transferul fiind unidirecţional, conservarea fluxului se exprimă prin egalitatea fluxurilor ce

Figura 3.3. Conducţia termică printr-un perete cilindric

În coordonate cilindrice, ecuaţia diferenţială a căldurii în peretele cilindric are expresia:

Pentru pereţi cilindrici neomogeni, transferul fiind unidirecţional, conservarea fluxului se

Figura 3.4. Conducţia termică în cazul unui perete sferic

Ecuaţia diferenţială a distribuţiei de temperatură în coordonate sferice este, conform ipotezelor de

Ecuaţia distribuţiei temperaturii în peretele sferic are forma:

Pentru pereţi sferici neomogeni, transferul fiind unidirecţional, conservarea fluxului se

CONDUCŢIA TERMICĂ UNIDIRECŢIONALĂ

Figura 4.1. Perete plan simplu în contact cu două fluide

în care: Rcv1=1/(α1S), Rcd=δ/(λS) şi Rcv2=1/(α2S).

Figura 4.2. Perete plan compus în contact cu două fluide

Figura 4.3. Perete cilindric simplu în contact cu două fluide

Figura 4.4. Perete sferic simplu în contact cu două fluide

Condiţia la limită de al patrulea tip (cuplajul conducţie-convecţie). Denumirea de „condiţie