Neculai Isac este personajul narator, principal din povestirea „Fântâna dintre plopi”

care face parte din volumul „Hanu Ancuţei” de Mihail Sadoveanu. Neculai Isac are
două portrete: un portret al povestitorului „ajuns la cărunteţă” şi un portret al
personajului, tânărul erou al întâmplărilor povestite.Portretul fizic al maturului este
realizat în mod direct de către naratorul generic, acesta evidenţiind vârsta („om
ajuns la cărunteţă”), vestimentaţia, ce sugerează statutul social de mic boier şi
trăsături fizice („obraz smad”, „mustăcioară tunsă şi barbă rotunjită”, „nas vulturesc
şi sprâncene întunecoase”). Se notează şi un defect fizic („avea ochiul drept
stâns”) care constituie punctul de plecare a povestirii lui Neculai Isac.Statutul său
social reiese şi din formula de adresare folosită de comisul Ioniţă: „Nu eşti domnia
ta prietenul meu Neculai Isac, căpitan de mazili?” Numele de mazili îl purtau
boiernaşii care fuseseră în slujbă la domnie şi care căzuseră în dizgraţie. Ei erau
organizaţi într-un corp militar de rezervă, purtând grade militare, dar fără a împlini
slujbe active. Aerul demn şi tragic al căpitanului se datorează rangului nobiliar şi
tristeţii. Venirea lui produce un efect deosebit asupra celor de la han. Trăsăturile
morale sunt evidenţiate prin mijloace indirecte de caracterizare: sociabilitate,
(zâmbind cu prietenie se integrează între drumeţii de la Hanu Ancuţei), blândeţe şi
înţelepciune bătrânească („glas moale şi blând”), poftă de viaţă (ascultă cu plăcere
lăutarii şi o prinde de mână pe Ancuţa). Se adresează ceremonios şi arhaic:
„Domnia ta”, „Domnilor şi fraţilor”.Auzind despre spiritul aventurier de odinioară al
căpitanului de mazili, oamenii îl consideră om „cum le place”, iar în Ancuţa se
trezeşte acea cochetărie a oricărei femeii în preajma unui adevărat bărbat, fie şi
beneficiind numai de faima gloriei apuse, trecându-i „pe dinainte uşurel, mlădiindu-
se cum ştia ea că-i şade mai bine”.Portretul tânărului Neculai Isac este realizat prin
mijloace directe de caracterizare de către comisul Ioniţă care le prezintă călătorilor
de la han trăsăturile morale şi fizice ale căpitanului de mazili: „voinic şi frumos – şi
rău”, care „bătea drumurile, căutându-şi dragostele”, „adulmeca pe drumuri fără
hodină şi fără astâmpăr”.La fel se autocaracterizează la începutul povestirii sale şi
Neculai Isac: „Eram un om buiac şi ticălos”. Din acest motiv mama făcea acatiste
la biserică pentru a i se linişti băiatul, dar tatăl nu spune nimic pentru că şi el
fusese la fel „şi-i făcuse multe zile amare”. Tot el scoate în evidenţă că era harnic:
”Om nevrednic nu pot să spun c-am fost. Aveam oi şi imaşuri şi neguţam toamna
cu vinuri.” Atât comisul Ioniţă, cât şi naratorul secund subliniază principala sa
trăsătură de caracter: îi plăceau femeile. „Şi-a avut ibovnice către toate zările.” ”Îmi
erau dragi ochii negri.” Portretul moral se întregeşte cu trăsături sugerate indirect
de faptele, gesturile, acţiunile personajului. Din lupta cu ţiganii reies vitejia şi
priceperea. Defectele sale sunt lipsa de experienţă şi incapacitatea de a prevedea
urmările faptelor săvârşite. Prima întâlnire cu ţiganii şi cu fata care umblă prin apă
în fusta ei roşie este relatată din perspectiva tânărului.Marga nu e, aşa cum afirmă
cerşetorul, „o fată proastă care n-a ieşit încă în lume”, ci se supune grupului,
acceptând rolul de momeală pentru tânărul călător.Tânărul crede că trăieşte
etapele unei idile superficiale, dar se vede prins în capcana întinsă de ţigani.
Plăteşte nechibzuinţa sa cu lumina unui ochi. Scapă cu viaţă tot datorită tinereţii:
calităţile fizice şi seninătatea inconştientă. Dacă ar fi conştientizat valoarea
avertismentului fetei, sacrificiul, profunzimea sentimentelor ei, pericolul în care se
afla fata şi ar fi încercat să o protejeze, şi-ar fi diminuat şansele de salvare. Licărul
de conştiinţă se aprinde prea târziu, iar manifestările lui sunt regretul şi
autocondamnarea.