Universitatea de Stat din Moldova

Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţe ale Comunicării

Lucru individual la disciplina:

Republica Moldova, istorie, politică, societate

Tema : Basarabia – gubernie rusească

A realizat: Alexandrina Vrînceanu

Chişinău 2017
Basarabia de la autonomie la gubernie rusească
Ca urmare a războiului ruso-turc din 1806-1812, teritoriul situat între Nistru şi Prut, munţii
Carpaţi şi Marea Neagră numit din 1813 Basarabia, a fost anexat la Rusia. Guvernul ţarist era
interesat în consolidarea poziţiilor sale în Peninsula Balcanică, Basarabia urmând să joace
rolul unui cap de pod în realizarea acestor planuri.

În vederea cuceririi simpatiilor popoarelor balcanice, guvernul ţarist a făcut în primii ani după
anexare anumite cedări populaţiei autohtone. Structura specială de guvernare a fost stabilită prin
Regulamentul administrării provizorii a Basarabiei din 1812. Responsabil de guvernarea
internă era guvernatorul civil, care conducea concomitent şi guvernul ţinutului.

A fost asigurată respectarea caracteruşui naţional, păstrarea lmbii legiilor, obiceiurilor

pământului în toate domeniile de administrare, în provincie s-a păstrat provizoriu vechea
împărţire teritorială în 12 ţinuturi. Puterea adminsitrativă în ţinuturi era concentrate în mâinile
ispravnicilor, care deţineau toată putereea de stat, judecata,poliţia, strângerea impozitelor.

Până la începutul anului 1813 toată puterea civilă şi militară a fost concetrată în mâinile
comandatului armatei dunărene amiralul Ciceagov, căruia Alexandru I i-a poruncit să formeze
guvernul ţinutului. Guvernul a fost compus din boieri moldoveni şi funcţionari ruşi în frunte cu
boierul Scarlat Sturza. Fiind grav bolnav , anul 1913, Sturdza şi-a dat demisia. Toată puterea a
fost concetrată în mâinile generalului Garting, care a forţat procesul de transformare a Basarabiei
într-o simplă gubernie rusească.

Boierii moldoveni, nemulţumiţi de politica promovată de Garting, de abuzurile administraţiei

ruse, intesifică lupta pentru păstrarea autonomiie. La curtea ţarului sunt trimise multiple scrisori
şi plângeri ale boierului clerului. Cu scopul de a evita creşterea nemulmirilor, ţarul l-a destituit
din postul de guvernator pe Garting. În Basarabia a fost introdusă funcţia de guvernator general.

Primul care a ocupat acest pot a fost generalul A. Bahmetiev. Prin instituirea funcţiei respective a
fost făcut primul pas spre înlăturarea principiilor autonomiei în administarea ţinutului. Drepturile
guvernatorului civil şi ale conduceriiţinutale au fosr reduse considerabil. Toată puterea militară şi
civilă se concentra în mâinile guvernatorului general.

La începutul anului 1818 a fost aprobat Aşezământul oblastiei Basrabia, prin care se reoorganiza
administraţia ş se introducea un cod civil unic. Cu excepţia Consiliului Suprem ( organ legislativ
şi de dispoziţie suprem şi de instanţă judecătorească supremă instituit pe lângă guvernator),
celelalte instituţii puţin se deosebeau de cele care funcţionau în alte periferii ale imperiului.

Dosarele civile şi cele pebale erau judecate în baza legilor obiceiurilor locale, iar dosarele
poliţieneşti conform legilor existente în Rusia. Acestea se întocmeau în două limbi: rusă şi
română. Limba română s-a păstrat de asemenea în şcoli şi biserici.

Generalul Inzov, numit în 1820 guvernatorul general al Basarabiei promova o politică moderată,
orientateă spre unificarea sistemului de administrare a Basarabiei cu cel din guberniile Rusiei.

În anul 1823 nouol guvernator general al Basarabiei a devenit contele Voronţov-guvernatorul

general al Novorusiei, adeptul introducerii în regiune a sistemului rus de administrare, promotor
zelos al politiciicolonialiste a guvernului ţarist de rusificare a altor popare. Punctul culminat al
acestei politici a fost adoptarea unei noi legi în 1828 Aşezămîntul de administare a Basarabiei,
supranumit regulamentul lui Voronţov, prin care a fost lichidată complet autonomia locală a
proviinciei. Particularităţiel locale se păstrau provizoriu doar în organele judiciare.

Noul document introdus în regiune sistemul rusesc de administare. Organele administrative ale
Basarabiei au fost încredinţate completamente guvernatorului general al ţinutului Novorosia.
Toată documentaţia în organele administrative de stat se întocmeau ăn limba rusă. Limba română
a început să fie înlăturată din lucrăriel de secretariat şi din instituţiile de învăţământ. Acest
proces s-a terminat în 1836 cu înlocuirea completă a limbii băştinaşilor cu cea rusă.

Ţarul Rusiei, Nicolai I, urcat pe tron în 1825, a renunţat la politica liberală a fratelui său
Alexandru I şi a redus considerabil nu numai privilegiile acordate Basarabiei, ci şi ale altor
regiuni periferice ale Imperiului Rus- Polonia şi Finlanda.

În anii 70 ai secolului al xix-lea au fost lichidate ultimele particularităţi care mai existau în
sistemul de administrare. Prin ukazul ţarului din 7 decembrie 1873, provincia a fost transformată
în Gubnernia Basarabiei, iar Consiliul Ţinutal desfinnţat. Prin aceste măsuri, guvernul ţarist a
lipsit Basarabia de orice autoadministrare, ea fiind egalată definitv cu guberniile centrale ale
Impreiului Rus.

Colonizarea Basarabiei şi consecinţele ei

Colonizarea organizată oficial de autorităţile ţariste a fost o parte componentă a politicii de
deznaţionalizare a Basarabiei.

Cel mai mare a fost numărul coloniştilor de peste Dunăre- bulgari şi găgăuzi, care s-a mărit de la
11 mii în anul 1818 la circa 100 mii în 1850. Primele localităţi întemeiate de colonişti au fost
Czaclia, Baurci, Tatr-Copciac. La 29 decembrie 1819, împăratul Rusiei Alezandru I, după o
intervenţie a viitorului guvernator general al Basarabiei I. Inzov,, a emis un decret prin care
acorda coloniştilor bulgari stabiliţi în regiune drepturi şi privilegii deosebite.

Concomitent, pământurile statului în Basarabie şi pe malul stâng al Nistrului erau colonizate de

nemţi din Germania şi din Ducatul Varşoviei. În anul 1814 un grup de aproximativ 1500 de
familii din regiunea Varşoviei au întemeiat 7 colonii în Zona Bugeacului. Prima colonie
întemeiată de nemţi a fost Tarutiono. Cu timpul ei s-au răspîndit şi din regiunile centrale ale
provinciei. Până şa începutul anilor 40, ei au întemeiat 24 de localităţi pe malul drept al Nistrului
şi 5 pe malul stâng. Între anii 1824 şi 1828, în Basarabia au fost aduşi colonişti elveţieni din
Lausane, iar puţin mai înainte, în Bugeac au fost aşezate câteva zeci de familii franceze.Ăn
condiţiile îzbucnirii revoluţiei greceşti, pe întreg parcursul deceniului trei are loc emigrarea
grecilor în Rusia, inclusiv în Basarabia.

Pe lângă migrarea în masă a coloniştilor din afara Imperiului Rus, în anii 20-30 al secolului al
XIX-lea se intensifică strămutarea ţăranilor de stat din guberniile centrale ale Rusiei şi Ucrainei
mai ales în regiunea de szd a Basarabiei. Numai în 1824, la propunerea lui Voronţov, din Rusia
în Basarabia au fost strămutaţi 20 000 de ţărani de stat. Fiecărei familii i s-a acoordat un lot în
mărime medie de 30 de desetine de pământ, fiind totodată scutită timp de trei ani de impozite. De
asemenea s-au acordat loturi de pământ, fiind parţial scutiţi de impozite, şi veteranilor militari,
participanţi la războaiele ruso-turce, Ţăranii ruşi au înfiinţat în Basarabia circa 100 de localităţi,
majoritatea în ţinuturile Akkerman, Bender şi Hotin. Numărul lor a atins către mijlocul secolului
cifra de peste 70 000.

În urma procesului de colonizare a Basarbiei procentul moldovenilor a scăzut de la 86% în 1817

la 70% în 1918. Regiunea ocupa primul loc printre toate guberniile ruse după numărul
coloniştilor străini şi totalul suprafeţelor de pământ acordate lor.

Deosebit de dificilă era situaţia ţăranilor băţtinaşi din Basarabia. Deşi, potrivit Regulamentului
guvernării provizorii din 1812, ei au fost scutiţi de impozite de către stat, ispravnicii continuau să
le strângă în folosul lor. Corupîa şi birocratismul în administraţie. Justiţie şi aparatul financiar şi
fiscal provocau nemulţumiri şi tulburări, îi sileau pe ţărani şă-şi lase locurile natale şi să plece
peste prut. Guvernul ţarist nu a introdus şerbia , însă a făcut aşa pentru a împiedica plecarea
ţăranilor de la boieri. Au fost adoptate legi speciale care nu numai interzicaeu categoric trecerea
sătenilor pe pământurile satului, dar şi prevedeau pedepsirea şi întoarcerea lor. Apăsat de juguk
economic feudal, de datoriile faţă de moşieri şi de stat, avînd la dispoziţie un lot m,ic şi tehnică
agricolă înapoiată, ţăranul basarabean nu putea face necesităţilor crescânde ale pieţei în grîne.
Pentru a putea plăti impozitele, ţăranii erau nevoiţi să plece pe iarnă în judeţele din sudul
Basarabiei ca să se înăimească în gospodăriile coloniştilor. Acestora guvernul le crease condiţii
economice favorabile: loturi de pământ a câte 10 desetine. Scutire de rectrutare timp de 50 de ani
şi dee un şir de impozite timp de 10 ani. Cu toate că ţăranii băştinaşi alcătuiau absoluta
majoritate a populaţiei agricole din ţinut, situaţia lor era mult mai dificilă faţă de celelalte
categorii de agricultori, asiguraţi de către stat cu pământ.

Dezvoltarea agriculturii
La momentul anexării Basarabiei la Rusia, principala ramură era agricultura, în cadrul căreia
creşterea vitelor ocupa o poziţie dominantă. Partea de sud, Bugeacul, era centrul vităritului,
cultivării pământului acordându-i-se aici o atenţie mică pînă la 1812, spre deosebire de centrul şi
nordul Basarabiei ( dar şi aici creşterea vitelor aducea un profit mult mai mare în raport cu
cultivarea pământului).

În prima jumpătate a secolului al XIX-lea, ca urmare a dezvoltării relaţiilor marfă-bani şi a

creşterii preţurilor la prodesele cerealiere, suprafeţele cultivate în toate tipurile de godpodării au
crescut apropae de 5 ori, atingând suprafaţa de aproape 500 000 de desetine. Către mijlocul
secolului volumul total al producţiei depăşea volumul total al vităritului. Porumbul era cultivat
pe mari suprafeţe atât în calitate de cultură cerealieră, cât şi ca plantă furajeră. Producţia
cerealieră orzul şi mieiul , şi mai ales grâul toamne capătă un pronunţat caracter de marfă.

În acelaţi timp creşte considerabil atât şeptelul, cât ţi volumul total al producţiei animaliere. Cea
mai rentabilă ramură devinee creşterea oilor, care ajunge către 1849 la peste 1 400 000 de capete,
iar şeptelul vitelor cornute mari creşte de la 126 800 până la 447 400.

Se dezvoltă rapid pomicultura, vitivultura şi legumicultura. Cele mai bune livezi se aflau în
regiunea Codrilor, în judeţele de centru şi în cele de din nordul Basarabiei. Se cultivă plantele
tehnice: cânepa, inul, tutnul.

Agricultura mai ales în satele coloniştilor, a început să fie înzestrată cu o tehnică avansată (
plugul).
Relaţiile agrare
În prima jumptate a secolului al XIX-lea, boierimea şi clerul, care constituiau numai 3,3% din
toată populaţia, aveau în proprietatea peste 2/3 din întreaga proprietate funciară. Circa 10 % din
prorpietatea funciară le deţineau ţăranii liberi, restul aproape 25%, intra îm fondul statului şi era
dat coloniştilor şi ţăranilor de stat, care achitau impozite pentru pământul folosit.

Majoritatea absolută a populaţiei o alcătuiau ţărănimea liberă, ea nu dispunea de pământ

propriu.Ţărănimea lua în arendă pământul moşierilor şi al mănăstirilor, fiind obligată să lucreze
pe moşiile acestora un anumit număr de zile pe an şi să plătească dijmă. Ţăranii erau în drept să
se strămute în altă parte şi să procure pământ, drepturi care au fost confirmate şi de regimul
ţarist.

Odată cu dezvoltarea relaţiilor marfă-bani şi cu transformarea pământului în marfă, proprietarii

funciari au redus loturile de pământ date în folosinţă ţăranilor dependenţi . Aceasta a provocat
creşterea nemulţumirilor ţărăneşti, obligând guvernul ţarist să reglementeze relaţiile dinntre
proprietarii şi ţărani. În acesat scop în 1842 a fost emis un Regulament care prevedea stabilirea
unei înţelegeri benevole între moşier şi ţărani. Tendinţa proprietarilor de a stabili condiţii extrem
de grele a determinat ţărănimea să refuze semnarea acestor contracte. Situaţia a devenit şi mai
încordată. Pentru a satisface ointeresele proprietarilor, ţarismul a mai făcut o încercare de
reglementare. În 1846 a fost emis Contractul normal care prevedea încheierea altei ănţelegeri
benevole. În ea era prevăzută atât suprafaţa de pământ pe care proprietarul era obligat s-o pună la
dispoziţia ţăranilor, cât şi volumul prestaţiilor ţărăneşti.

În corescpundere cu Contractul Normal, ţăranii trebuiau să prevină proprietarul cu jumătate de

an înainte dacă vroiau să profte de dreptul de a se strămuta. Nefiind în stare să-şi întreţină viaţa,
ei renunţau la acest drept: astfel ţarismul asigura proprietarii pământului cu braţe ieftine de
muncă.

În urma acestei politici, la mimjlocul secolului XIX. În folosinţa ţăranilor independenţi ear circa
655 din marea proprietate funciată, iar în unele judeţe suprafaţa respectivă era şi mai redusă.

Anexarea
În momentul în care Imperiul Rus a observat slăbirea Imperiului Otoman, a ocupat jumătatea de
est a Moldovei, între Prut și Nistru. Această acțiune a fost urmată de șase ani de război, care au
fost încheiați prin Tratatul de la București (1812), prin care Imperiul Otoman a recunoscut
anexarea rusă a provinciei. Prin Tratatul de pace de la București, semnat pe 16/28 mai 1812, între
Imperiul Rus și Imperiul Otoman, la încheierea războiului ruso-turc din 1806 – 1812, Rusia a
ocupat teritoriul de est al Moldovei dintre Prut și Nistru, pe care l-a alăturat Ținutului Hotin și
Basarabiei/Bugeacului luate de la turci, denumind ansamblul Basarabia (în 1813) și
transformându-l într-o gubernie împărțită în zece ținuturi (Hotin, Soroca, Bălți, Orhei, Lăpușna,
Tighina, Cahul, Bolgrad, Chilia și Cetatea Albă, capitala guberniei fiind stabilită la Chișinău).[2]
Perioada provizorie, autonomia și gubernia Basarabiei
Dacă la început țarul Alexandru I a încercat să câștige simpatia noilor supuși prin asigurarea unor
condiții de dezvoltare autonome a provinciei, în scurtă vreme s-a trecut la reorganizarea
Basarabiei ca gubernie, populația fiind supusă politicii de rusificare. Drept rezultat, la 23 iulie
1812, amiralul P.V. Ciceagov semnează regulamentul organizării temporare a noii provincii
anexate, remis lui Scarlat Sturdza, primul și de fapt, ultimul nobil moldovean, care va ocupa
funcția de guvernator civil al regiunii.

În perioada lui Sturdza, pe 2 februarie 1813 este instituit organul executiv al Basarabiei,
constituit din două departamente. La 27 martie, același an, în cadrul primului departament al
administrației Basarabiei este instituită Judecătoria regională, iar pe 17 aprilie (1813), este
inaugurată eparhia Chișinăului și Hotinului.

Pe 17 iunie 1813, Scarlat Sturdza este eliberat pe motiv de boală din postul de guvernator civil al
Basarabiei, el devenind astfel, primul și ultimul cîrmuitor băștinaș în Basarabia țaristă. Deși a
guvernat o perioadă atît scurtă, Sturdza și Gavriil Bănulescu-Bodoni, Mitropolitul Chișinăului și
Hotinului, semnează o petiție pentru implementarea auto-guvernării și crearea unui guvern civil,
bazat pe legile moldovenești tradiționale, care a fost oficial recunoscut în 1818.

Pe 21 august 1813, țarul Alexandru I aprobă proiectul de instituire a eparhiei Chișinăului și

Hotinului, căreia i-au fost subordonate și bisericile din așa numită Ucraină hănească sau stepa
Ocacului, cu orașele Ananiev, Tiraspol și Odesa.

În anul 1814 nemții strămutați în Basarabia întemiază prima lor colonie – Tarutino. Tot în acel
an, la 2 martie are loc un cutremur de pământ.La 12 septembrie 1815 este emis manifestul
împărătesc cu privire la încorporarea recruților (cîte o persoană de la fiecare 500 de suflete) și
scutirea de serviciul militar a populației din Basarabia și Georgia.La sfîrșitul anului 1816 din
poruncă împărătească este creată comisia pentru ridicare topografică a Basarabiei, sub
conducerea lui A.O. Kornilovici.

În 1817, guvernul țarist recunoaște drepturile mănăstirilor de peste hotare asupra moșiilor sale
din Rusia. S-a dovedit că partea nouă a Chișinăului se construiește pe pămînturile stăpînite de
mănăstirile închinate din Iași – Galata și Frumoasa. Drept urmare apăruse problema mutării
centrului administrativ la Tighina. Între timp, guvernl rus propune patriarhului de Ierusalim și
arhiepiscopiului de Sinai, schimbarea moșiilor din raza Chișinăului pe alte moșii ori să le vîndă.
Cei doi găsesc de cuviință să le dăruiască țarului.

În 1818, la propunerea mitropolitului Bănulescu-Bodoni, Chișinăul a fost declarat oficial centru

administrativ al Basarabiei. Tot în acel an, începe funcționarea unei tipografii pe lîngă
administrația regiiunii. De asemenea în 1818, are loc și deschiderea oficială a portului Ismail.La
26 aprilie 1818, fiind în drum de la Hotin spre Chișinău, împăratul Alexandru I înnoptează la
Bălți, unde îl ajunge vestea despre nașterea nepotului său – Alexandru, viitor împărat. Cu această
ocazie a dat dispoziție să i se acorde localității statut de oraș. În ziua următoare țarul sosește la
Chișinău, cu a cărei ocazie sancționează un nou regulament de administrare a Basarabiei,
cunoscut sub denumirea de „Așezămîntul constituirii regiunii Basarabia”.
Pe 1 aprilie 1819 prin decret imperial la Reni este înființată Judecătoria comercială, care urma să
examineze litigii din întreaga Basarabie. În calitate de președinte a fost numit consilierul de stat
– Persiani. Tot în acel an, la 29 decembrie, drept rezultat al intervenției lui I.N. Inzov, Alexandru
I emiteun decret care acordă coloniștilor bulgari din Basarabia, drepturi și privilegii deosebite.

La 20 noiembrie 1820, împăratul aprobă decizia Consiliului de Miniștri de a transfera Comitetul

tutelar al coloniștilor din sudul Rusiei, din orașul Ekaterinoslav la Chișinău, la dorința lui Inzov,
proaspăt numit în postul de rezident imperial al Basarabiei.

În 20 februeie 1821, eteriștii în frunte cu Ipsilanti au purces din Chișinău în expediția lor spre
Prut. La sfîrșitul iernii aceluiași an, s-a produs un puternic cutremur care a avariat mai multe case
în Chișinău, Tighina și Cetatea Albă.

La 12 august 1822, a fost deschisă Adunarea deputaților nobilimii din Basarabia. Tot în acest an,
țarul aprobă decizia Consiliului de Miniștri privind scutirea coloniștilor bulgari și germani,
stabiliți în regiune, de plata taxei catre stat pe lemnul adus din Herson pentru a-l utiliza la
construcția caselor personale și publice.Pe 28 mai 1823, Alexandru I emite pe numele Senatului
un decret privind instituirea în Basarabia a Direcției vamale de circumscripție în frunte cu
consilierul Iankovski, care exercita funcția de șef a vămii Sculeni.Pe 30 septembrie 1823, țarul
Alexandru I vizitează Cetatea Hotinului. În același an, pe 12 octombrie este deschisă școala
duhovnicească parohială din Cetatea Albă.În 1824, cinci familii sosite din Elveția înființează
colonia Șaba.

Relief
Gubernia nu avea munți, însă suprafața părții de nord, și în special zona de mijloc a provinciei
era una foarte inegală, cu numeroase văi adânci și ravene abrupte. Cel mai înalt punct al
guberniei se situa în nord-vestul extrem, în ținutul Hotin, la granița cu Bucovina austriacă – 469
m, în același ținut existau de asemenea, mai multe înălțimi de peste 320 m. Situate mai la sud,
ținuturile Soroca, și Iași (ulterior ținutul Bălți) erau mai puțin ridicate, dar totuși aveau un relief
pe alocuri abrupt. Altitudini mai mari erau în partea de sud a ținutului Iași (mai târziu Ținutul
Bălți), dealul Bălănești (atunci Măgura) măsurând 428 m. La 32 km sud de Bălți și, de asemenea
în ținutul Chișinău, și părți din ținutul Orhei, se întindea un lanț de dealuri și văi de separare
denumite Codri.

La sfârșitul secolului al XIX-lea gubernia era un loc foarte pitoresc, bogat în mănăstiri vechi și
plin de păduri de foioase, mai ales de stejar, carpen și fag. Dealurile din partea de mijloc constau
din calcar, cele mai multe de formare cretacică, iar la sud se întâlneau formațiuni miocenice. De-
a lungul malurilor Nistrului, în ținuturile Hotin și Soroca, în canioanele adânci săpate de fluviu,
se găseau formațiuni mult mai vechi, de gresii, șisturi siluriene și calcare, iar în câteva locuri,
granit.

Cele trei ținuturi sudice (Akkerman/Cetatea Albă, Ismail și Bender/Tighina) erau mult mai
nivelate, cu toate că se mai găseau denivelări, adevărate câmpii plate se întindeau doar de-a
lungul Dunării și Mării Negre. Granița dintre partea de sud plată și cea centrală-deluroasă a
guberniei, era parțial delimitată de Valul lui Traian, care pleca de la Leova pe Prut până la
confluența Botnei cu Nistrul, la sud de Tighina. Această parte de sud a provinciei era
caracterizată doar printr-o vegetație de stepă, regiunea respectivă fiind numită Bugeac.
Basarabia în cadrul Imperiului Rus
Regiunea Basarabia și Gubernia Basarabia.

Frontiera moldo-rusă din 1856/1857

În urma războiului ruso-turc din 1806–1812, câștigat de Imperiul Țarist, rușii cereau „ambele țări
românești” (Țara Românească și Moldova). Doar iminența atacului lui Napoleon a făcut ca
pretențiile rusești să se reducă treptat, de la ambele țări române, la toată Moldova, apoi la
teritoriul Moldovei dintre Nistru și Siret, pentru ca până la urmă pretențiile să se limiteze la
ținuturile turcești dintre Nistru și Prut: ținutul Hotin și Bugeacul (Basarabia pe hărțile europene).
Iscusința negociatorului francez Gaspard Louis Andrault, conte de Langeron (1763-1831), care
servea interesele țarului, a permis însă și anexarea părții răsăritene a Moldovei care nu făcuse
parte din vilayeturile (provinciile) otomane, prin extinderea frauduloasă a denumirii de Basarabia
la toate ținuturile dintre Dunăre și Hotin, mulțumită complicității primului dragoman al Porții,
Dumitru Moruzi care și-a trădat suveranul în schimbul unui latifundiu și al unui inel foarte
prețios. (Ulterior primul dragoman a fost executat pentru trădare din ordinul Porții.)

Tratatul de la București din 16/28 mai 1812, încălca astfel practica internațională și normele de
drept existente la moment, devreme ce Imperiul otoman ceda ținuturi care nu-i aparțineau și care
făceau parte dintr-un stat vasal, dar autonom, anume Moldova, cu care imperiul avea un tratat
garantând frontierele de atunci.

Au urmat schimburi importante de populații cu Imperiul otoman, musulmanii Turci și Tătari din
Bugeac, precum și un număr de peste 30.000 de moldoveni, părăsind teritoriul anexat pentru a se
stabili în Dobrogea (teritoriu rămas otoman, unde se amestecară cu românii locali ziși Dicieni) și
fiind înlocuiți prin peste 60.000 de Bulgari și Găgăuzi veniți din Bulgaria și Dobrogea, precum și
de aproximativ 150.000 de Ruși și Ucraineni, rușii stabilindu-se cu precădere la orașe. Pe lângă
aceștia, dezvoltarea economică a secolului XIX, chiar dacă era mai înceată decât în restul
Europei, a contribuit și ea la procesul de rusificare a regiunii, chiar dacă nu toți noii veniți erau
ruși. Afluxul de Evrei, Armeni, Greci, Germani și alții a făcut din gubernia Basarabiei un ținut în
care orașele erau foarte pestrițe, rusa fiind singura limbă comună, iar băștinașii nu mai erau decât
70 % din populație în 1910.

Harta ținuturilor guberniei în 1883.

Autonomia guberniei, garantată în 1816, este desființată în 1828, guvernatorii boieri moldoveni
fiind înlocuiți prin guvernatori militari ruși. În 1829, biserica este trecută, în ciuda protestelor
clerului, din obediența mitropoliei moldovene care ținea de patriarhia Constantinopolului, în
subordinea patriarhiei Moscovei ; șerbia și robia, care fuseseră desființate în 1749 de domnul
moldovean Constantin Mavrocordat[8] sunt restabilite (până în 1861), iar limba română este
interzisă în administrație[9]. Procesul de deznaționalizare s-a desfășurat și prin rusificarea
toponimelor (Chișinău Kișiniov, Orhei Orgheev, Ciubărciu Ciobruci...) sau prin oficializarea
sistematică a denumirilor turcești în dauna denumirilor moldovenești, oridecâte ori se putea
(Frumoasa -Kagul, Oblucița,Ismail, Cetatea AlbăAkkerman, Tighina, Bender...). Nu este vorba
aici de antiromânism, dat fiind că sentimentul românității nu apăruse încă în Basarabia în
perioada 1812-1840 : Imperiul Țarist căuta pur și simplu să șteargă istoria româneasca a
Basarabiei.

Consecutiv războiului din Crimeea, pierdut de Imperiul Rus, între 1856 și 1878 județele Cahul,
Bolgrad și Ismail au reintrat timp de 22 de ani în componența Moldovei, respectiv din 1859 a
României.

După 1850, sentimentul național începe să se manifeste în Basarabia, atât ca românism cât și ca
moldovenism, cele două revendicări fiind atunci sinonime. Dar ele nu se puteau manifesta fățiș,
pe planul politic, atâta vreme cât Imperiul Țarist le considera ca fiind manifestări de trădare.
Îndată, însă, ce prelungirea primului război mondial a condus la prăbușirea țarismului, mișcarea
națională a băștinașilor din Basarabia a devenit politică. Astfel, la Chișinău în data de 3 martie
1917 a fost înființat Partidul Național Moldovenesc sub conducerea lui Vasile Stroescu cu
obiectivul de a "crea o dietă provincială numită Sfatul Țării". Prima întrunire a Sfatului Țării a
avut loc în ziua de 21 noiembrie 1917 când a fost ales în funcția de președinte Ion Inculeț, în
timp ce Pan Halippa a fost ales vicepreședinte, iar secretar a devenit Ion Buzdugan. Sfatul Țării a
proclamat oficial Republica Democrată Moldovenească (și nu "Basarabeană") la data de 2
decembrie 1917. Minoritățile aveau deasemenea reprezentanți în Sfatul Țării.

Apărut la Chișinău abia în 1906, primul ziar de limba română, Basarabia, funcționează mai puțin
de un an, autoritățile închizându-l după ce publică Deșteaptă-te, române. În 1912, când se
celebrau cei 100 ani de la anexarea rusească, Făclia Țării scria că "Țărișoara noastră este
cuprinsă de întuneric ca și o sută de ani în urmă"; ziarul este închis imediat de autorități[13]. În
chemările către basarabeni lansate în aprilie 1917, Emanoil Catelli spunea :

“Moldovenii care au tăcut timp de 106 ani, trebuie să vorbească astăzi mult mai tare, să li se
audă glasul nu numai până la Petrograd, ci până la Londra, la Paris și la Roma. Căci ei sunt
români, numai rușii i-au degradat la rolul de "moldoveni". Și ei vor să-și ceară acum toate
drepturile. Mai mult – ei vor să și le ieie singuri. De aceea-i revoluție acum, ca să luăm îndărăt
tot ce ne-au furat tâlharii timp de 106 ani.

Starea limbii române în teritoriu

În perioada inițială, atât româna cât și rusa au fost limbi folosite de administrația locală.
Mitropolitul Bănulescu-Bodoni, de asemenea, obținînd permisiunea pentru deschiderea unui
seminar și o tipografie, biserica din Basarabia devenind o eparhie a Bisericii Ortodoxe Ruse.

Treptat însă, limbii ruse a început să i se acorde o tot mai mare importanță. Conform autorităților
imperiale, din 1828 actele oficiale au început să fie publicate numai în limba rusă, iar pe la 1835,
s-a acordat un termen de 7 ani în care instituțiile statului mai puteau accepta acte redactate în
limba română.
Limba română a mai fost acceptată ca limbă de predare în învățământul public până în 1842, din
acest moment statutul ei devenind unul de obiect secundar. Astfel, la seminarul din Chișinău
limba română s-a regăsit printre materiile obligatorii de studiu (10 ore pe săptămână) până în
1863, când catedra respectivă a fost desființată. La Liceul nr. 1 din Chișinău, elevii aveau
posibilitatea să aleagă studiul uneia dintre următoarele limbi: română, germană și greacă până pe
9 februarie 1866, când autoritățile imperiale au interzis studierea limbii române, oferind
următoarea explicație: „elevii cunosc această limbă în modul practic, iar învățarea ei urmărește
alte scopuri”.

Prin 1871, țarul a emis un ucaz – „Asupra suspendării studierii limbii române în școlile din
Basarabia” motivîndu-se prin faptul că „în Imperiul Rus nu se studiază limbile locale”.

Dezvoltarea industriei
În decursul primei jumătăţi a secolului al XIX-lea, producţia meşteşugăritului şi manufacturieră
cunăştea un nivel relativ scăzut de dezvoltare. Puţinele întreprinderi se ocupau, mai ales, cu
prelucrarea materiei prime agricole. Meşteşugăritul casnic, cel mai răspîndit, era chmeta să
satisfacă necesităţile interne ale gospodăriei, de altfel ca şi morăritul. Pe lângă morile de vânt, de
apă şi de cai, apar pe la mijlocul sec 19, şi morile cu abur. Tot în această perioadă Chişinăul
devine cel mai important centru manufacturier din Basarabia. Aici era concemtrată aproape o
jumătate din toate întreprinderile manufcuriere basarabene.

Un loc important în dezvoltarea producţiei bazate pe munca salariată, îl ocupa în Basarabia

salinele şi exploatările piscicole. Către mijlocul sec 19, în lacurile sărate din sudul Basarabiei
lucrau până la 12 000 de angajaţi. Veniturile colosale intrau în punga antreprenorilor, majoritatea
absolută a cărora erau veniţi din Basarabia. Din guberniile ruseşti.

Cu toată creşterea relativă a producţiei meşteşugăreşti şi manufacturiere, valoare ei constituiau

mai puţin de 0,4% din valoare producţiei tuturor întreprinderilor din Imperiul Rus, astfel îcât
industria meşteşugărească continua să comporte un caracter eminamente casnic.

Comerţul intern
Guvernul ţarist a acordat o atenţie deosebită dezvoltării comerţului în Basarabia. Începând cu
anul 1813, în provincie pătrundeau fătă a plăti taxe vamale, mărfurile industriale ruseşti. Astfel s-
a pus baza unei noi pieţe de desfacere pentru mărfurile ruseşti. Acest proces a luat amploare o
dată cu lichidarea barierelor vamale de pe Nistru şi consolidarea acestora pe Prut. Faptul a
provocat atât stagnarea dezvoltării dezvoltării industriei manufacturiere locale, cât şi izolarea
teritoriului dintre Prut şi Nistru de procesul de formare a pieţei unice româneşti. Concomitent s-a
accelerat procesul de ieşire a Basarabiei pe piaţa de desfacere a Rusiei, transormând treptat
provincia într-o bază de furnizare a materiei prime.

În primele decenii , comeţul intern era repreuentat, ca şi perioada precedentă, de târgurile, şi

iarmaroacele tradiţionale. Cele mai însemnate erau târgurile de provincie şi de „Procoave” din
Ismail, de Sfântul Dumitru din Chişinău, de la „Buna vestire”, din Bălţi. Aici se practica ăn
special comerţul cu ridicata. Pe mijlocul secolului aceste forme de comerţ îşi pierd treptta
importanţa. Locul lor îl ocupă comerţul permaanent atât în localităţile urbane, cât şi în cele
rurale.

Comerţul extern
Comerţul extern funcţiona, în primii ani de ocupaţie ţaristă, în baza legislaţiei în vigoare din
Principatul Moldovei. Pe lângă punctele vamale existente pînă la 1812 pe Nistru, au fost create
puncte vamale pe Prut- la Ismail, Sculeni, Noua Suliţă. Aici, până la 1817, pentru toate mărfurile
se încasa un impozit vamal de 3% din valoarea mărfii importate sau exportate. La 1817, în
Basarabia a fost introdusă legislaţia vamală rusă. Comerţul extenr cu Imperiul Otoman era
realizat prin Ismail şi Sculeni, iar cu Imperiul Austriac şi alte state europene prin Noua Suliţă.
Importul pentru necesităţile Basarabiei era impus taxelor la punctele vamale de Prut, iar pentru
guberniile ruseşti la cele de pe Nistru.

Odată cu lichidarea barierelor vamale de pe Nistru, Rusia a acordat privilegii mari negustorimii.
Pentru primii cinci ani negustorimea a fost scutită de plata impozitelor cooperative, următorii trei
ani a plătit numai 25% şi pentru alţii doi a fost scutită de 50 % din taxă. Acest privilegiu a fost
răspândit şi asupra negustorilor străini, fapt ce a atras mulţi negustori atât din guberniile ruseşti
cât şi de peste hotarele Rusiei.

Comerţul extern având un caracter agrar, a fost pe tot parcursul primei jumătăţi a secolului al
XIX- lea, în continuă creştere. Producţia agrară exportată o depăşea considerabil pe cea
importată. Veniturile încăpeau în mâinile negustorilor mari, stabilită de curând ân Basarabia.

O importanţă deosebită în dezvoltarea comerţului a avut-o amenajarea drumurilor de ţară, pusă

pe seama ţăranilor în baza unei prestaţii rutiere speciale. Lungimea drumurilor de ţară amenajate
ajunsese către mijlocul anilor 50 până la 1213 vesrte. O importanţă deosebită au avut-o
construcţia podurilor pe râurile Botna şi Prut şi a locuitorilor de trecere specializate (poduri
plutittoare) pe râurile Prut la Lipcani , Sculeni, Leova, Nistru la Bneder, Dunăre la Ismail.
Îmbunătăţirea căilor de comunicare a avut o influneţă binefăcătaore asupra dezvoltării
agriculturii şi comerţului.

Concluzie
Se poate afirma fără reţinere că Basarabia reprezintă cel mai răsăritean spaţiu al latinităţii. Ea
este locuită de acelaşi popor român care se întâlneşte şi în Moldova, Transilvania, Dobrogea sau
Banat. Acest popor nu are nicio asemănare cu ruşii. În 1863 statisticianul militar Zaşciuk observa
caracterul basarabenilor: „Moldovenii sunt un popor paşnic şi liniştit care până astăzi nu poate
uita anii îndelungaţi de robie; trecutul lui trist deopotrivă se reflectează în legendele populare, în
credinţele lui şi vibrează în cântecele pline de durere şi fără de sfârşit, ca şi veacurile lungi de
suferinţă.”

Din cauza vicisitudinilor istoriei, poporul român n-a putut trăi de la început într-un stat care să
cuprindă tot teritoriul pe care fiinţa. De timpuriu, aici au năvălit cele mai felurite popoare şi părţi
importante din spaţiul nostru le-au fost subjugate. Abia în secolul al XIV-lea românii din
răsăritul şi sudul Carpaţilor au putut întemeia statele independente Moldova şi Muntenia, piedici
în calea expansiunilor de tot felul. Voievodatul românesc al Moldovei şi-a cucerit independenţa
sub Bogdan în 1359, reuşind până la sfârşitul secolului să unifice spaţiul dintre Carpaţi, Nistru,
Dunăre şi Marea Neagră. Apogeul acestui voivodat a fost însă atins în secolul următor, moment
de care se ocupa academicianul rus Berg: „Moldova în timpul domnitorului Ştefan (1457-1504),
căruia românii îi zic «cel Mare», a atins culmea puterii sale. Pe vremea acestui domnitor, pentru
prima dată au apărut în Moldova turcii. Ei au distrus cu această ocazie cetăţile moldoveneşti
Chilia, Cetatea Albă, Tighina şi Soroca. Mari foloase asta însă nu le-a adus, deoarece ei n-au fost
în stare să menţină aceste cuceriri.”

Într-adevăr, până la 1812 în fruntea principatelor erau doi domni, ajutaţi de un guvern central
denumit Divan. El era compus din primii demnitari ai ţării, laici şi clerici. Fiecare divan avea
cancelaria sa, compusă din câteva zeci de secretari sau logofeţi, având în sarcină corespondenţa
judiciară şi administrativă, şi în plus contabilitatea. Divanul conducea ţinuturile prin ispravnici
(câte doi de fiecare ţinut pe timp de un an). Ei concentrau toate ramurile administraţiei ţinutului.
Ispravnici erau aleşi boierii de rang înalt. De ei ţineau primarii (căpitanii de târguri), căpitanii de
mazili, vechilii pentru localităţile îndepărtate, capii de plăşi (ocolaşi) şi primarii satelor. Este
adevărat că posturile se cumpărau şi că în această privinţă nu exista nicio legalitate. Juristul rus
Kasso avea dreptate să afirme că: „În realitate, ceea ce se numeşte «dreptul administrativ» nu
exista în principatul Moldovei şi desigur nu s-a putut găsi nici în Basarabia; dreptul şi îndatorirea
administraţiei locale nu au fost determinate de nicio lege; ispravnicii şi ajutorii lor «ocolaşii» în
ţinuturi şi «căpitanii» în târguri, erau cu totul arbitrari şi numai destituirea lor putea să aducă un
corectiv temporar; iar responsabilitatea în funcţiune a demnitarilor, care nu exista în principate,
n-a fost de asemeni cunoscută în Basarabia, până când legiuirile imperiului n-au fost extinse în
această provincie.” Este descrierea perfectă a sistemului administraţiei fanariote, dominată de
corupţie şi necinste. Dar aceasta nu ne poate face să acceptăm triumfalismul final al lui Kasso, ci
să ne dăm seama că nici administraţia rusească nu va fi mai bună. Bunăoară, în perioada
războaielor ruso-turce, cheltuielile suportate de principatele române pentru nevoile armatei
ruseşti întreceau cheltuielile pentru toate nevoile ţării de aproape două ori şi jumătate!

De altfel, până la 1812, ruşii nu au căutat niciun fel de argument pentru a-şi
justifica vreo pretenţie asupra Basarabiei, cu care nu aveau nimic comun din punct de vedere
geografic, etnic, economic sau istoric. În 1782, cu sprijinul Academiei de Ştiinţe din Petersburg,
istoricul rus Levensk publica la Paris o masivă Istorie a Rusiei, în cinci volume. În cadrul acestei
lucrări era publicată şi harta Rusiei occidentale, pe care sunt trasate clar hotarele răsăritene ale
Moldovei, incluzând fireşte şi Basarabia. Iar lipsa oricăror drepturi ale ruşilor asupra acestui
teritoriu era evidenţiată şi de Durnovo: „Basarabia a făcut parte din principatul Moldovei, prin
care armatele noastre trebuiau să treacă în timpul războiului ruso-turc. Bineînţeles, Rusia în 1812
putea să anexeze toată Moldova, dar… ar fi fost o răpire, iar nu o cucerire, căci noi cu
moldovenii n-am avut război.” Documentele latine din acea epocă numeau voievodatul
românesc „Terra Transalpina”, adică „ţara de dincolo de munţi” faţă de reşedinţa regelui maghiar
sau a papei, care le emiteau. Românii i-au spus „Muntenia”. Curând va fi denumit şi „Terra
Blaccorum” sau „Terra Valachorum”, adică „Ţara românilor” sau „Ţara Românească”. În acelaşi
timp, documentele slavone o numeau „Vlaşkaia Zemlea”, adică tot „Ţara Românească”, dar şi
„Basarabskaia Zemlea”, „Ţara Basarabească” sau mai pe scurt „Basarabia”, după numele
domnitorilor ei. În multe dintre cancelariile ţărilor vecine, Ţara Românească era denumită
frecvent Basarabia.
 În cursul aceluiaşi secol, urmaşii întâiului Basarab au început să lărgească
hotarele statului lor, extinzându-l spre răsărit în direcţia „părţilor tătăreşti”, după cum erau
denumite regiunile dintre râurile Argeş, Siret, Prut, Nistru şi gurile Dunării, aflate pe vremea
aceea sub dominaţia tătarilor. În scurt timp, statul Basarabilor a cuprins acest teritoriu, astfel
încât Mircea cel Bătrân (1386-1418) s-a putut intitula „Mare voievod şi domnitor a toată Ţara
Românească, încă şi spre părţile tătăreşti şi de amândouă părţile pe toată Dunărea până la marea
cea mare şi cetăţii Dârstorului stăpânitor.” Aceasta face dovada clară că zona Moldovei care se
învecina cu Dunărea şi cu Marea Neagră (Bugeacul) fusese integrată Ţării Româneşti.

Dar aproape în acelaşi timp, Bogdan întemeia un alt stat la răsărit de Carpaţi, care
până la sfârşitul secolului al XIV-lea a unificat întregul teritoriu al Moldovei istorice. Deja în
1392, domnitorul Roman se intitula domn al Ţării Moldovei „de la munte până la malul mării”,
semn că Bugeacul fusese reintegrat statului moldovenesc. El încetă de a mai face parte din ţara
Basarabilor. Dar, cu toate acestea, litoralul continua să fie denumit, mai ales de către turci,
litoralul „basarabean” sau chiar „Basarabia”, în amintirea Basarabilor care l-au stăpânit, după
cum tot otomanii denumeau litoralul sud-dunărean „Dobrogea”, după numele fostului conducător
Dobrotici. Şi chiar după ce Ţara Românească încetase demult să mai fie denumită „Basarabia”,
numele acesta se conservă pentru zona de sud-est a Moldovei.

„Din stăpânirea Munteniei, numită şi Basarabia din pricina dinastiei domnitoare a

Basarabilor, asupra sudului Moldovei, provine numirea de Basarabia dată acestei părţi de ţară,
numire care la 1812, când ruşii au dobândit jumătatea orientală a Moldovei, a fost întinsă asupra
întregii părţi răşluite.”

Aproximativ acelaşi lucru îl spunea şi rusul Berg: „Denumirea Basarabiei vine de

la numele voievozilor transilvăneni Basaraba, care în primii ani ai secolului al XIV-lea au pus
începutul dinastiei Basarabilor, întemeietorii Valahiei independente. În unul din hrisoavele sale
de la începutul secolului al XV-lea, domnitorul Mircea voievod îşi zice «Gospodar al pământului
Basarabiei» (adică al Munteniei). În timpul său (1386-1418) Valahia îşi întinsese dominaţia până
în Dobrogea şi Cetatea Albă. De atunci, părţile de sud ale Moldovei şi Basarabiei de astăzi au
început să se numească Basarabia.”

Iar alt istoric rus, Nolde, arăta: „Termenul Basarabia istoriceşte desemna numai
partea de sud a teritoriului anexat de Rusia în 1812 şi nu se aplică părţii de centru şi de nord a
acestui teritoriu. E de asemenea cert că după emigrarea în masă a nogailor bugeceni în cursul
războiului ruso-turc din 1768-74 regiunea aceasta (Bugeacul) a reintrat sub dominaţia turcă,
făcând astfel parte din Moldova, după cum făcea parte şi teritoriul de nord dintre Prut şi Nistru,
anexat în 1812.”

Odinioară, Moldova, aşa după cum o descria şi Dimitrie Cantemir, se împărţea în

trei ţinuturi, adică Moldova de sus, Moldova de jos şi Basarabia, aceasta fiind constituită exact
din zona de câmpie din sud-est, delimitată de Dunăre, Nistru şi Marea Neagră. Teritoriul
respectiv era denumit şi Bugeac. El cuprindea şi cetăţile Chilia, Ismail şi Cetatea Albă, motiv
pentru care era şi foarte mult dorit de către turci. Până la urmă îl vor obţine după înfrângerea lui
Petru Rareş, în 1538.

Despre felul cum au primit reprezentanţii poporului Moldovei vestea ciuntirii ţării
lor vorbea Xenopol: „Pricina nemulţumirii boierilor cu domnia lui Ştefan Lăcustă are un caracter
de gravitate deosebită pentru istoria ţărilor române. Anume turcii, cu prilejul numirii lui Lăcustă,
dezlipiseră din Moldova dintre Prut şi Nistru, peste acea răpită în 1484 cu luarea Chiliei şi a
Cetăţii Albe, încă o bucată, aşezată către nordul celei dintâi, constituind-o în sangeac.
Neîndrăznind a preface întreaga Moldovă în paşalâc, umblaseră ca în Ungaria, unde aşezaseră
paşă în Buda, luând Transilvania tributară, şi constituiseră şi aici un paşalâc mărginaş în Tighina
(Bender cu numele turcesc), iar pârcălăbia moldovenească care fusese strămutată în 1484 din
Chilia se aşeză în Soroca.”

Cam aceasta a rămas situaţia până în 1812. Bugeacul nu a avut de suferit mari
daune în urma încorporării la Imperiul otoman. Românilor li s-a asigurat deplina libertate
naţională şi religioasă. Dar, populaţia fiind extrem de rară acolo, turcii au colonizat câteva
hoarde tătăreşti, cei mai importanţi fiind tătarii nogai. Ei vor constitui majoritatea populaţiei, deşi
continuitatea românească nu s-a întrerupt niciodată. În secolul al XVIII-lea, datorită războaielor
ruso-turce, tătarii au început să părăsească Bugeacul, ultimele grupuri fiind strămutate de ruşi în
1807. Astfel încât devine evident că în clipa anexării ruseşti, singurii locuitori ai Bugeacului,
deşi foarte puţini, erau românii.

Despre motivul care i-a îndemnat pe ruşi să extindă denumirea „Basarabia” de la

Bugeac întregului teritoriu dintre Prut şi Nistru ne vorbeşte Berg:

„În timpul ocupaţiei ruseşti din 1806-12, Basarabia actuală purta numele de
Moldova aşezată în stânga Prutului. În curând însă, după anexiune, i s-a dat în mod oficial
numele de Basarabia, deşi încă mult timp după aceasta prin Basarabia se înţelegea numai partea
ei de sud sau Bugeacul. Cauza pentru care denumirea părţii de sud a fost extinsă la întreaga
provincie a avut un caracter diplomatic. Unul din articolele Tratatului de la Tilsit din 1807,
încheiat între Napoleon şi Alexandru I, obliga Rusia să-şi retragă trupele din Moldova şi
Muntenia. În timpul tratativelor ce au urmat la Paris la sfârşitul anului 1807, plenipotenţiarul rus
arăta că în acest tratat nu se spunea nimic despre «Basarabia» şi în consecinţă el insista că
aceasta trebuia să rămână la Rusia, interpretând totodată noţiunea de Basarabia în mod lărgit,
adică nu numai la Bugeac, ci la întreaga regiune dintre Prut şi Nistru.”

Cu atât mai mult se justifică opinia lui K. Marx despre modul cum a fost încheiat
tratatul din 1812: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparţinea, pentru că Poarta otomană recunoscuse
acest lucru, când la Karlowitz, presată de poloni să cedeze Moldo-Valahia, ea răspunsese că nu
are dreptul de a face cesiune teritorială, deoarece capitulaţiile nu-i confereau decât un drept de
suzeranitate.”

Şi încheind acest scurt capitol, să notăm şi concluziile istoricului elveţian A.

Babel: „Rusia, dând numele de Basarabia întregii regiuni dintre Prut şi Nistru, prin aceasta a
căutat să acrediteze ideea existenţei unei ţări basarabene istoriceşte despărţite de Moldova
propriu-zisă.” Nu fusese aşa până atunci, dar avea să fie de atunci înainte.
Bibliografie:
2 Karl Marx, Însemnări despre români (manuscrise inedite), Bucureşti, 1964, p. 169.

3 Leon T. Boga, Lupta pentru limba românească şi ideea unirii la românii din Basarabia după
1812, Chişinău, 1932, p. 16.

4 Alexandru Boldur, Istoria Basarabiei, vol. III, Chişinău, 1940, p. 103.

5 Istoria R.S.S. Moldoveneşti, vol. I, Chişinău, 1967, p. 406.

6 Alexandru Boldur, op. cit., p. 105.

7 Petre Cazacu, Moldova dintre Prut şi Nistru 1812-1918, Iaşi, f.a., p. 94.

8 Alexandru Boldur, Autonomia Basarabiei sub stăpânirea rusească în 1812-1828, Chişinău,

1929, p. 88.

9 Alexandru Boldur, op. cit., 1940, p. 103.

10 Istoria R.S.S. Moldoveneşti, p. 416-417.

11 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 16.

12 Istoria R.S.S. Moldoveneşti, p. 417.

13 Mihai Adauge, Istoria şi faptele, în Nistru, Chişinău, nr. 4/1990, p. 113.

14 Ion G. Pelivan, op. cit., p. 63.

15 Basarabia. Monografie, sub îngrijirea lui Ştefan Ciobanu, Chişinău, 1926, p. 141.