Anexarea Basarabiei la Imperiul Rus a început să fie cunoscută odată cu problema basarabeana.

Tratatul de pace de la Bucureşti din 16 mai 1812 a fost un compromis cu scopul de a rezolva criza
Problemei orientale. În conjunctura internaţională complicată acest compromis a fost realizat pe
contul Moldovei. Aceasta a generat în cadrul Problemei orientale o nouă problemă – Problema
Basarabiei.
În timpul negocierilor ruso-otomane din anul 1812 diplomația țaristă, la început, a cerut hotarul pe
Dunăre, ulterior a renunțat și a acceptat hotarul pe Siret. Diplomația otomană, nu excludea nici la
1811-1812 pericolul pe care îl prezenta Napoleon Bonaparte nu doar pentru Imperiul Țarist, dar și
pentru Poarta Otomană. Împăratul rus, la rândul său, dorind să-și asigure flancul de sud din partea
europeană a imperiului, spera să atragă Poarta Otomană în calitate de aliat în ajunul iminentului
conflict cu Franța. În acest scop, moderându-și pretențiile inițiale, Alexandru I, cerea să se accepte,
în cel mai rău caz, hotarul pe râul. Diplomația otomană nu se grăbea să accepte cerințele înaintate
de către ruși. Situația creată se prezintă extrem de importantă, deoarece turcii, care prevăzuseră
încă din 1810 o ruptură între Franța și Rusia, cu toate pierderile lor militare în acest război, se
străduiau să nu cedeze la masa tratativelor, profitând de contradicțiile puterilor europene. Fiind
convins de faptul că dușmanul firesc al Imperiului Otoman rămâne națiunea rusă mai mult ca
oricare alta.
La 16 mai 1812, a avut loc procedura oficială a semnării Tratatului de pace ruso-turc de către
împuterniciții celor două imperii. Guvernul țarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului
militar cu Franța, de opunerea Marilor Puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în
sud-estul Europei și de rezistența diplomației otomane, și-a redus esențial pretențiile teritoriale:
de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi doar la Moldova de până la Siret, iar în final – la
Moldova dintre Nistru și Prut.
Astfel, soarta poporului și Țării Moldovei s-a pecetluit la masa negocierilor ruso-otomane care au
avut loc la Giurgiu și București. Prin aceasta nu și-au onorat obligațiile față de românii moldoveni
nici puterea „suzerană”, nici cea „protectoare”. Sfidându-se drepturile popoarelor, la baza acestei
decizii imperiale a fost pusă din capul locului înțelegerea principială de a delimita noul hotar pe
teritoriul Principatului Moldovei, ceea ce însemna scindare, deoarece potențialul uman și
economic al Moldovei era practic înjumătățit. Imperiul rus, care promova abil o politică
expansionistă în sud-estul Europei, a cucerit la acea dată gurile Dunării dezmembrând străvechiul
teritoriu al Moldovei. Ocuparea Basarabiei de către Rusia țaristă a fost ilegală, nelegitimă și
neloială. Ea a fost săvârșită prin încălcarea principiilor elementare ale dreptului internațional.
Teritoriul istoric românesc dintre Prut și Nistru era anexat la Rusia țaristă, care nu avea niciun
drept asupra acestui pământ. Teritoriul încorporat a fost denumit de către administrația țaristă –
„Basarabia”, extinzându-se, astfel, numele istoric propriu doar părții geografice din sudul Moldovei
(dintre Dunăre și Nistru).
Una din cele mai grave şi odioase crime pe care le-a săvârşit Rusia ţaristă în Basarabia după 1812 a
fost colonizarea forţată a acestei regiuni cu populaţie eterogenă. La 22 ianuarie 1814, Alexandru I a
permis strămutarea de colonişti în Basarabia, care aveau toate drepturile şi privilegiile acordate,
care au fost scutiţi pe un termen de trei ani de impozitele de stat şi prestaţiile în folosul statului.
Colonizarea Basarabiei a adus la schimbarea denumirii satelor. Cea mai mare primejdie pentru
românii basarabeni a fost colonizarea Basarabiei cu populaţie rusească şi ucraineană. Ţarismul a
decis ca prin colonizarea acestei provincii, s-o transforme mai apoi în pământ rusesc. O mare parte
de ţărani ruşi şi ucraineni se angajau ca muncitori agricoli, alţii lucrau la întreprinderile industriei
alimentare, în construcţie, la calea ferată, foloseau orice formă de lucru pentru a rămâne în
Basarabia. Colonizarea era calea mai fină de subjugare totală a românilor basarabeni. Ţarismul a
atras de partea sa acele elemente ruse, care erau străine tradiţiilor şi intereselor populaţiei
româneşti din Basarabia. Sistemul colonial ţarist a format o bază socială eterogenă, care a apărat
regimul de ocupaţie rusesc în Basarabia în anii 1812-1917.
După adoptarea tarifului vamal din 31 martie 1816, în Basarabia sunt promulgate noi acte
legislative, scopul cărora era de a reorienta comerţul basarabean de la pieţele tradiţionale
europene spre piaţa internă rusă. În această perioadă, la 29 aprilie 1818, intră în vigoare
Regulamentul privind organizarea regiunii Basarabia, care prevedea acordarea unei autonomii
limitate regiunii anexate. Regulamentul a stabilit statutul de regiune a Basarabiei în componenţa
Imperiului Rus, a determinat ca centru regional administrativ oraşul Chişinău, a confirmat noua
împărţire administrativ-teritorială a regiunii, a instituit organele regionale supreme. Burghezia
comercială locală a fost egalată în drepturi cu cea din guberniile interne ruse, astfel negustorii
locali pierdeau, din drepturile lor de altădată la comerţul exterior. Țarismul a depus eforturi
substanţiale în vederea instituirii la hotarele de apus ale Basarabiei, la Prut şi Dunăre a unui cordon
sanitaro-vamal pentru a evita concurenţa mărfurilor străine ce puteau pătrunde în guberniile
interne ruse prin Basarabia. Prezenţa a două cordoane sanitaro-vamale a grăbit procesul
constituirii pieţei interne basarabene, a cauzat prejudicii serioase dezvoltării comerţului cu ţările
străine, a influenţat direct şi asupra procesului de geneză şi evoluţie a burgheziei basarabene.
În anii 1825-1830, în Basarabia este pus în aplicare Regulamentul cu privire la comerţul cu
Basarabia din 17 februarie 1825, care era protecţionist pentru piaţa rusă şi nefavorabil pentru
Basarabia, prin faptul că limita exportul celor mai solicitate mărfuri basarabene pe piaţa internă
rusă şi prin faptul că acorda negustorilor din guberniile ruse drepturi nelimitate în comerţul
Basarabiei. Deciziile adoptate de ţarism în politica economică în anii ’30 ai sec. al XIX-lea
demonstrează că burghezia basarabeană a fost creată cu susţinerea statului, fiind dependentă de
el, fără a dispune de anumite drepturi constituţionale. În anii ’40 ai sec. al XIX-lea societatea
basarabeană tindea spre o viaţă nouă, schimbându-şi permanent situaţia materială şi moravurile,
pe care le-a moştenit din secolul trecut. Anii ’60-’70 ai sec. al XIX-lea au produs schimbări calitative
în societatea basarabeană, e implementat Regulamentul agrar din 14 iulie 1868 şi legile agrare din
3 decembrie 1868, 23 decembrie 1869, 4 iunie 1871, 21 decembrie 1871 şi 4 februarie 1875, toate
categoriile de colonişti, ţăranii stabiliţi pe terenurile moşiereşti şi mănăstireşti au fost atribuite
ţăranilor-proprietari şi împroprietăriţi cu pământ. Ca rezultat, au fost lichidate barierele de ordin
economic, social şi juridic între diferite categorii de ţărani din Basarabia. Are loc reducerea
proprietăţilor funciare moşiereşti, fragmentarea loturilor funciare ţărăneşti a generat diferenţierea
ţărănimii. Pământul a căpătat o valoare deosebită, reprezentând nu doar obiectul unor investiţii
rentabile de capital, dar şi o sursă importantă de existenţă pentru ţărani. Toate aceste schimbări
au contribuit la dezvoltarea rapidă a relaţiilor capitaliste în Basarabia. Tot în această etapă
Basarabia pierde statutul ei de altădată economic, social, politic şi juridic de regiune şi este
transformată în gubernie. Situaţia periferică a Basarabiei în sistemul economic şi politic al
Imperiului Rus a determinat în mare parte atitudinea discriminatorie a autorităţilor centrale faţă
de acest teritoriu, care au limitat drepturile şi posibilităţile autohtonilor, lipsa de unitate statală şi
independenţă naţională, dominaţia politică şi exploatarea economică de către Imperiul Rus au
influenţat direct dezvoltarea economică a provinciei, iar de aici procesul de geneză a burgheziei
basarabene. În consecinţă, elementul burghez se va constitui într-o pătură socială cosmopolită,
susţinute şi protejate de administraţia imperială. Astfel, majoritatea ramurilor economice
orientate la cerinţele pieţei, în special comerţul, sunt concentrate în mâinile străinilor.
După trei ani de război mondial, în martie 1917 izbucneşte revoluţia care l-a detronat pe ţarul
Nicolae al II-lea. Guvernul decide continuarea războiului, dar este prea slab pentru a stăpâni
anarhia care se extinde inclusiv în cadrul forţelor armate. Acestea erau condiţiile în care românii au
fost nevoiţi să ducă bătăliile decisive din vara lui 1917. Dar participarea basarabenilor la luptă
alături de trupele române, pe teritoriul românesc, a avut efecte pe care conducerea rusă nu le-a
anticipat. Trăind alături de soldaţii români, de civilii români, basarabenii s-au convins că erau
acelaşi popor, cu nimic diferiţi unii de alţii.
Declanșarea revoluției ruse din februarie 1917 a însemnat și începutul destrămării Imperiului.
Revoluția din Octombrie 1917 – ca urmare a căreia partidul bolșevic a preluat totalitatea puterii în
Rusia, iar Lenin le ceda germanilor țările baltice, Bielorusia și Ucraina. În acest context, liderii din
Sfatul Țării nu mai puteau conta, pentru a garanta pacea civilă și recoltele în Basarabia, decât pe
armata română. Aflată în retragere prin Basarabia, armata rusă a început să jefuiască, să omoare
populația civilă băștinașă, fruntașii basarabeni fiind asasinați de către organizațiile comuniste. În
aceste condiții la 22 decembrie 1917, Sfatul Țării a cerut guvernului român aflat la Iași să trimită
armata să restabilească ordinea. Trupele aliate au trecut Prutul în ziua de 10 ianuarie 1918 reușind
eliberarea Chișinăului de jefuitori la 9-16 ianuarie 1918 pentru ca în câteva zile să elibereze
complet Basarabia. Pe 24 ianuarie 1918, Sfatul Țării a votat în unanimitate pentru proclamarea
independenței Republicii Democratice Moldovenești. În lunile ce urmează, pe lângă atacurile
bolșevice venite din teritoriul de peste Nistru controlat de germani, apar și pretenții teritoriale din
partea Ucrainei, și ea proclamată independentă. Sfatul Țării începe atunci să manifeste intenții de
unire cu România. Până la urmă, unirea cu România a fost hotărâtă de Sfatul Țării la 27 martie
1918.
În toamna anului 1919, au fost convocate alegeri parlamentare în Basarabia. Au fost aleși 90 de
deputați și 35 de senatori. La 29 decembrie 1919, Parlamentul României întregite a votat legile de
ratificare ale Unirii celei mari. Timp de 22 de ani, Unirea cu România a ferit Basarabia de războiul
civil rus, ale deportărilor către Gulag. Dintre toate teritoriile pierdute de Imperiul Rus, Basarabia a
fost singurul a cărui cedare nu a fost recunoscută de URSS, nefiind confirmată de niciun tratat
semnat de guvernul bolșevic. Prin urmare, acesta a reacționat împotriva Unirii.
Ca urmare a protocolului adițional secret, compromis al pactului Hitler-Stalin din 1939, un
ultimatum este transmis României de către Uniunea Sovietică la data de 28 iunie 1940: României i
se dau doar 48 de ore pentru a evacua Basarabia și nordul Bucovinei, în caz contrar URSS va
declara război. România cedează și după 40 de ore, trupele sovietice intră în teritoriile cerute. O
lună după ce Basarabia a fost anexată în 1940 de sovietici, guvernul sovietic a dezmembrat-o în
trei părți. Partea centrală a fost denumită Republica Sovietică Socialistă Moldovenească. Sudul
Basarabiei și partea de nord a acesteia, împreună cu nordul Bucovinei și Ținutul Herța, precum și
restul din fosta republică autonomă înființată peste Nistru în 1924, au fost atribuite Ucrainei.
Regimul sovietic a însemnat distrugerea sistemului economic și a identității naționale românești în
Basarabia. Conform dispozițiilor date de Stalin, toți țăranii proprietari de pământ și toți proprietarii
de comerțuri particulare, printre care zeci de mii de băștinași au fost deportați în Siberia. La 14
iulie în același an, familiile oamenilor deportați au fost dezmembrate și deportate, bărbații fiind
trimiși în lagăre diferite de cele unde au fost trimise femeile și copii lor. Aceste deportări s-au
repetat și în 1941.
După 1944, organizarea teritorială a rămas cea făcută de Stalin după anexarea din 1940.
Sovietizarea din nou a Basarabiei, Bucovinei și Ținutului Herței s-a manifestat timp de 50 de ani și
printr-o o campanie de distrugere a culturii și memoriei băștinașilor prin deportări masive,
interzicerea alfabetului latin, desființarea bisericilor, demolarea monumentelor istorice, rusificarea
denumirilor de localități, teroare și asasinate. Colectivizarea a fost pusă în aplicare între 1949 și
1950, deși încercări au fost efectuate mai devreme încă din 1946. În acest timp, o foamete de mare
amploare, cauza principală a fost rechiziționarea de cantități mari de produse agricole de către
sovietici, dar a fost favorizat de asemenea, de secetă, de întreruperile provocate de război și
colectivizare.
După moartea lui Stalin din 1953, persecuția etnicilor români din Basarabia și Bucovina de nord a
scăzut treptat. Începând cu regimul lui Hrușciov, supraviețuitorii din Gulag și lagărele de deportați
au primit permisiunea să se întoarcă în Moldova. Îmbunătățirea relațiilor politice a încheiat și
perioada de putere absolută, iar economia planificată centralizat a dus la dezvoltarea în domenii
precum educația, știința și tehnologia, sănătatea, și industria. În anii '70 și '80, RSS Moldovenească
a primit investiții substanțiale din bugetul URSS pentru a dezvolta facilități industriale și științifice,
precum și pentru construcția de locuințe. Între anii 1964 și 1982, Brejnev și alți primi-secretari ai
URSS au avut parțial succes în suprimarea naționalismului existent în RSSM, regimul lui Mihail
Gorbaciov a facilitat renaștere naționalismului în regiune. Politicile sale glasnost și perestroika au
creat condițiile pentru exprimarea deschisă a sentimentelor naționale și au dat posibilitatea
republicilor sovietice de a face reforme, independent de guvernul central.
Drumul RSSM către independența față de URSS a fost marcat de manifestări ale civilor, principalul
succes al mișcării naționaliste între 1988 și 1989 a fost adoptarea la 31 august 1991 de către
Sovietului Suprem al RSS Moldova a limbii moldovenești ca limbă oficială, iar în declarația de
preambul unitatea lingvistică moldo-română, și întoarcerea la alfabetul latin pre-sovietic. Numele
țării s-a schimbat în Republica Moldova pe 23 mai 1991, țara proclamându-și independența pe 27
august 1991, odată cu prăbușirea Uniunii Sovietice.

În concluzie, puterea ţaristă şi sovietică a format focare de promovare a politicii expansioniste, de

distrugere a limbii, istoriei românilor, vieţii spirituale, naţionale româneşti, de implementare a
tuturor atrocităţilor celui mai antiuman regim ruso-sovietic de ocupaţie. Regimul colonial ţarist şi
sovietic timp de 200 de ani totuşi nu a fost în stare să stopeze, să blocheze năzuinţa şi aspiraţiile
românilor basarabeni spre o prosperare naţională şi socială, spre unirea liberă, spre independență.
Lomba Alexander cl 11 C