LOGICĂ

   
INTRODUCERE  
1.  NECESITATEA  STUDIULUI  LOGICII  
Logica  un  instrument  care  ajută  demersul  cognitiv/argumentativ  să  fie  clar,  consecvent  și  întemeiat.    
 
2.  PRECIZĂRI  TERMINOLOGICE  
Obiectul  de  studiu  al  logicii  -­‐  propozițiile  enunțiative  (diferite  de  cele  interogative.  exclamative  sau  
optative)  singurele  care  pot  fi  apreciate  în  adevărate  sau  false  care  pot  primi  valori  de  adevăr,  adică  
atributele   adevăr/fals.   Logica   abordează   propozițiile   în   calitatea   lor   de   a   intra   în   relații,   în   special  
în   ipostaza   de   a   fi   derivate   unele   din   altele,   cele   din   care   derivam   (considerate   cunoscute)  
reprezentând   premisele,   iar   propoziția   derivată   fiind   concluzia,   logica   încercând   să   stabilească  
regulile  și  principiile  cu  ajutorul  cărora  derivarea/argumentarea  e  corectă.  
 
Raționamentul/inferența   reprezintă   derivarea   unei   propoziții   (concluzie)   din   alte   propoziții  
(premise)  și  în  felul  acesta  o  propoziție  se  întemeiază  acea    propoziție  pe  alte  propoziții.  Rolul  unei  
propoziții   în   argumentare   este   relativ,   aceeași   propoziție   putând   fi   premisa   unui   raționament   și  
concluzia   altui   raționament.   Raționamentele/inferențele   pot   fi   corecte/valide   sau  
incorecte/nevalide.   Corectitudinea/validitatea   unui   raționament   nu   depinde   de   conținutul  
propozițiilor  componente  și  nici  de  valoarea  de  adevăr  a  acestor  propoziții.  
 
Logica   e   interesată   dacă   anumite   construcții   lingvistice   reprezintă   o   argumentare,   ce   fel   de  
raționament  reprezintă  si  daca  argumentul  respectiv  poate  fi  declarat  corect  sau  valid.  
 
3.  CORECTITUDINE  ȘI  ADEVĂR  
Dacă   raționamentul   este   valid,   atunci   știm   că,   dacă   premisele   sunt   adevărate,   atunci   și  
concluzia   trebuie   sa   fie   adevărată.   Într-­‐un   raționament   corect/valid,   adevărul   premiselor  
garantează  adevărul  concluziei.  Validitatea  nu  ne  spune  ca  premisele  trebuie  sa  fie  adevărate,  
ci   ca   dacă   sunt   adevărate   atunci   si   concluzia   va   fi   adevărată.   Într-­‐o   singură   situație  
raționamentul  este  nevalid  -­‐  daca  premisele  sunt  adevărate  și  concluzia  este  falsă.    
 
4.  FORMĂ  SAU  STRUCTURĂ  LOGICĂ;  VARIABILE  ȘI  CONSTANTE  
Forma  logică/schema  unui  raționament/inferențe/argument  reprezintă  o  transcriere  care  poate  fi  
adaptată  unei  multitudini  de  raționamente  formulate  in  limbaj  obișnuit  (limbaj  natural  de  zi  cu  zi).  
 
Dacă  p,  atunci  q.   pÒq              \  =  rezultă/deci  
Toți  A  sunt  B.  
în  limbaj  natural    
p   Toți  C  sunt  A.  
\q   \Toți  C  sunt  B.    
Forma/schema       reprezintă   înlocuirea  
propozițiilor  componente  (p,  q,  r,  s...  litere  mici)  sau  a  termenilor  componenți  (A,  B,  C,  S,  P,  M...  
litere  mari)  cu  anumite  simboluri  -­‐  p,  q  -­‐  numite  variabile  propoziționale  sau  A,  B,  C  -­‐  numite  variabile  
intra-­‐propoziționale  (termeni)  care  pot  fi  înlocuite  cu  diferite  propoziții  sau  diferite  cuvinte/expresii  
din  limbajul  natural  obișnuit.    
Variabilele  logice  sunt  asemănătoare  celor  din  matematică  care  pot  fi  înlocuite  cu  numere.  
 

  1  
Expresii   cum   ar   fi   "dacă,...   atunci...",   "toți/niciun/oricare",   "unii/unele/câțiva/există"   reprezintă  
constante  logice  și  ele  reprezintă  relații,  operații  cu  termeni  sau  propoziții.  constantele  logice  sunt  
asemănătoare  operatorilor  matematici  cum  ar  fi  +  -­‐  *  /  etc.  
 
5.  DEFINIREA  LOGICII.  TIPURI  DE  ARGUMENTARE  
Logica  studiază  propozițiile  si  relațiile  dintre  ele  cu  scopul  constituirii  argumentelor,  ținând  cont  de  
formă  și  făcând  abstracție  de  conținut.  
Argumentările  pot  fi:  
a.   argumentări  deductive  –  în  care  concluzia  decurge  cu  necesitate  din  premise,  putând  fi  
apreciată  sigur  ca  adevărata  sau  falsă    
b.   argumentări  nedeductive  –  în  care  premisele  sunt  un  temei  pentru  concluzie  însă  
insuficient,  concluzia  fiind  probabilă,  nesigură  (cum  sunt  argumentările  inductive,  
prognozele)  

OPERAȚII  CU  PROPOZIȚII.    

ANALIZA  PROPOZIȚIILOR  COMPUSE  

1.  PROPOZIȚII  COMPUSE.  FUNCȚII  DE  ADEVĂR  
Propoziția  compusă  e  formată  din  propoziții  simple  legate  între  ele  prin  operatori  logici  
(functori/conectori).  Forma  logică/schema  unei  propoziții  compuse  este:  
 
p  w  q  w  r  w  s  w....        sau  p  _  q  _  r  _  s  _....  
 
p,  q,  r,  s  fiind  propoziții  simple  care  nu  mai  pot  fi  descompuse  iar  w  sau    _    reprezintă  operatorul  sau  
conectorul  care  le  leagă.  Fiecare  propoziție  simpla  are  o  anumita  valoare  de  adevăr  (adevăr/fals  sau  
1/0),  iar  valoarea  de  adevăr  a  propozițiilor  compuse  depinde  de  valoarea  de  adevăr  a  propozițiilor  
simple  componente  și  de  operatorii  care  le  leagă.  De  aceea  propozițiile  compuse  (care  au  cel  puțin  
un  operator  si  o  propoziție  simplă)  se  mai  numesc  funcții  de  adevăr.  
 
Funcțiile   de   adevăr   se   definesc   prin   tabele   de   adevăr   și   în   funcție   de   numărul   propozițiilor   la   care  
se  referă  pot  fi  de  ordin  1  care  se  refera  la  un  singur  operator  și  la  o  singura  propoziție  sau  de  ordin  
2  care  se  referă  la  un  operator  care  leagă  între  ele  2  propoziții.  Funcțiile  de  adevăr  pot  fi  împărțiți  în  
3  categorii:  tautologii  –  care  e  întotdeauna  adevărată  indiferent  de  valorile  de  adevăr  a  propozițiilor  
componente;  contradicții  -­‐  care  e  întotdeauna  falsă  indiferent  de  valorile  de  adevăr  a  propozițiilor  
componente;  formulele  sintetice  -­‐  care  pot  fi  adevărate  sau  falsă  în  funcție  de  valorile  de  adevăr  a  
propozițiilor  simple  componente.  
 
2.  PRINCIPALELE  FUNCȚII  DE  ADEVĂR  
Principala   funcție   de   ordinul   1   este   negația   (care   schimbă/inversează   valoarea   de   adevăr   a  
propoziției  inițiale).  Daca  propoziția  inițială  e  adevărată,  atunci  negația  ei  e  falsă  și  invers.  
p    (propoziția  p  care  poate  fi)   _            (negația  lui  p  e  reprezentată  
p              printr-­‐o  linie  deasupra  lui  p)  
1  (adevărată)   0  
0  (falsă)   1  
   
Ex.  Astăzi  nu  facem  cursul  de  logica.  
 

  2  
Principalele   funcții   de   ordinul   2   sunt   implicația,   echivalența,   conjuncția,   disjuncția   neexclusivă,  
incompatibilitatea  sau  disjuncția  exclusivă.  
 
p   q   pÒq   p≡q   p&q   pvq   p/q   pwq  
implicația   echivalența   conjuncția   disjuncția   incompatibilitatea   disjuncția  
neexclusivă    exclusivă  
1   1   1   1   1   1   0   0  
1   0   0   0   0   1   1   1  
0   1   1   0   0   1   1   1  
0   1   1   1   0   0   1   0  
 
Implicația   (simbolizată   prin   Ò)   –   exprimată   in   limbaj   natural   prin   “dacă...,   atunci....”   reprezintă  
specificul  raționamentele/inferențele  deductive,  arătând  o  relație  condițională  /  ipotetică  –  în  care  
pornim  de  la  ceva  p  (propoziție  numită  și  antecedent)  considerat  cunoscut/o  premisa/o  condiție/o  
ipoteză  iar  săgeata  Ò  ne  arata  ca  pornind  de  aici  ajungem  la  o  consecința/o  concluzie  q  (propoziție  
numită   și   secvent).   Implicația   e   falsa   într-­‐o   singură   situație   când   p/antecedentul   e   adevărat   și  
q/secventul  este  fals.  Este  exprimată  și  prin  formulări  precum  “În  cazul  că...”  “...  când...”  “...  rezultă  
că...”  “În  ipoteza  că...”  “Întrucat...,  ...”.  
 
Ex.  Dacă  plouă,  atunci  străzile  sunt  ude.  
 
Echivalența  (simbolizată  prin  ≡)  –  exprimată  in  limbaj  natural  prin  “dacă  și  numai  dacă...,  atunci....”  
este  adevărata  când  propozițiile  p  și  q  au  aceeași  valoare  de  adevăr  (fiind  fie  amândouă  adevărate,  
fie  amândouă  false)  și  este  falsă  când  propozițiile  au  valori  diferite  de  adevăr  (una  fiind  adevărata  și  
cealaltă   falsă).   Echivalenta   reprezintă   o   relație   bicondițională,   o   condiționare   reciprocă,   fiind  
exprimată  și  prin  formulări  precum  “numai  dacă...”  “dacă  ...  atunci...”  “...  cu  condiția  ca...”.  
 
Ex.  Dacă  și  numai  daca  iau  nota  9  la  examen,  atunci  media  generală  va  fi  8.  
 
Conjuncția   (simbolizată   prin   &)   –   exprimată   in   limbaj   natural   prin   “...   și   ...”   este   adevărata   când  
propozițiile  p  și  q  (numite  și  conjuncte)  sunt  împreuna  adevărate  și  falsă  în  celelalte  situații.  Este  
exprimată  și  prin  formulări  precum  “...  iar  ...”  “...,  pe  când  ...”  “...  dar  ...”.  Nu  trebuie  confundată  cu  
o  enumerare  simplă.  Din  punct  de  vedere  logic  trebuie  sa  existe  2  enunțuri.  
 
Ex.   Ies   la   plimbare   și   merg   in   mall.   Eminescu   și   Caragiale   sunt   scriitori   (este   o   conjuncție   deoarece  
logic  sunt  2  propoziții  Eminescu  e  scriitor  și  Caragiale  e  scriitor)  
 
Disjuncția  (simbolizată  prin  v)  –  exprimată  in  limbaj  natural  prin  “...  sau  ...”  este  adevărata  când  cel  
puțin  una  din  propozițiile  p  și  q  (numite  și  disjuncte)  este  adevărate  și  falsă  când  ambele  sunt  false.    
 
Ex.  Literații  scriu  în  versuri  sau  scriu  în  proză.  (E  posibil  sa  scrie  si  în  versuri  și  în  proză)  
 
Incompatibilitatea   (simbolizată   prin   /)   este   o   disjuncție   exclusivă   în   sens   slab–   exprimată   in   limbaj  
natural  prin  “...  este  incompatibil  cu  ...”  este  falsă  când  ambele  propozițiile  p  și  q  sunt  adevărate  și  
adevărată  in  celelalte  situații.  Incompatibilitatea  este  o  negare  a  conjuncției.  
Ex.  Aceste  metal  este  sodiu  sau  potasiu.  (Insa  poate  fi  si  o  a  treia  posibilitate  sa  nu  fie  nici  sodiu,  nici  
potasiu)  
 

  3  
Disjuncția   exclusivă   tare   (simbolizată   prin   w)   –   exprimată   in   limbaj   natural   prin   “...   sau   ...”   este  
adevărata  propozițiile  p  și  q  au  valori  diferite  de  adevăr  una  fiind  falsa  și  cealaltă  adevărată  și  falsă  
când   ambele   au   aceeași   valoare   de   adevăr,   adică   sunt   fie   ambele   false,   fie   ambele   adevărate.  
Disjuncția  exclusivă  este  o  negare  a  echivalenței.  
 
Ex.   Aceste   mărimi   sunt   egale   sau   inegale.   (Însă   poate   fi   si   o   a   treia   posibilitate   sa   nu   fie   nici   sodiu,  
nici  potasiu)  
 
3.  METODA  TABELELOR  DE  ADEVĂR  
Toate  funcțiile  de  adevăr  pot  fi  folosite  pentru  a  traduce  fraze  din  limbaj  natural  (limba  vorbită).  
Aceasta  traducere  presupune  construirea  unor  formule  propoziționale  ce  cuprind  propoziții  simple,  
conectori/operatori  și  paranteze  prin  care  se  sugerează  ordinea  operațiilor.  
 
Ex.  Dacă  atunci  când  afara  plouă,  străzile  sunt  ude  și  afară  plouă  rezultă  că  străzile  sunt  ude.    
 
((pÒq)&p)  Òq  unde  p  afară  ploua  și  q  străzile  sunt  ude.  
 
Nu  am  sa  merg  la  film  sau  la  teatru.  
 
(𝐩  /  𝐪)  
 
Parantezele  ne  arată  la  ce  se  aplică  fiecare  conector,  iar  conectorul  care  ii  acoperă  pe  toți  ceilalți  
conectori  se  numește  conector  principal  (al  doilea  Ò  în  primul  exemplu  și  negația                  care  acoperă  
toata  formula  in  al  doilea  exemplu.)  
Metoda  tabelelor  de  adevăr  este  o  un  procedeu  prin  care  printr-­‐un  număr  finit  de  pași  putem  decide  
dacă  formula  propozițională  e  tautologie  (adevărată  în  orice  situație)  e  contradicție  (falsă  în  orice  
situație)  sau  o  formula  sintetică/realizabilă  (uneori  adevărată  și  alteori  falsă).  
 
p   q   ((p   Ò   q)   &   p)   Ò   q  
1   1   1   1   1   1   1   1   1  
1   0   1   0   0   0   1   1   0  
0   1   0   1   1   0   0   1   1  
0   0   0   1   0   0   0   1   0  
combinațiile  posibile  de     1     2     3    
valori  de  adevăr  
ordinea  executării  operațiilor  
 
p   q   (𝒑/𝒒)   (p   /   q)  
1   1   1   1   0   1  
1   0   0   1   1   0  
0   1   0   0   1   1  
0   0   0   0   1   0  
combinațiile   posibile   de   valori   de   2     1    
adevăr  
 
Numărul  combinațiilor  posibile  de  valori  de  adevăr  depinde  de  numărul  propozițiilor  simple  și  este  
2n   unde   2   este   numărul   de   valori   de   adevăr   pe   care   o   propoziție   simplă   le   poate   lua   (0/1)   și   n   este  
numărul  propozițiilor  simple  (p,  q,  r,  s...).  Dacă  avem  2  propoziții  (p,  q),  atunci  numărul  combinațiilor  
e  22  =  4,  dacă  avem  3  propoziții  simple  (p,  q,  r)  ),  atunci  numărul  combinațiilor  e  23  =  8  etc.  

  4  
4.  PROPOZIȚII  COMPUSE  CARE  EXPRIMĂ  LEGI  LOGICE  
Legile  logice  sunt  propoziții  întotdeauna  adevărate,  tautologii.  Legile  logice  trebuie  respectate  în  
orice  demers  științific  (în  orice  știință),  deoarece  toate  științele  folosesc  constantele  logice  (în  toate  
raționamentele   lor   expresii   de   genul  “dacă...   atunci”,   “și”,   “sau”,   “daca   și   numai   dacă,...   atunci”,  
“nu”   etc.   adică   negația,   implicația,   echivalența,   conjuncția,   disjuncția   etc.).   Deși   formal   putem  
construi  o  infinitate  de  formule  întotdeauna  adevărate,  totuși  doar  o  mică  parte  au  importanță  în  
construirea  de  argumente  corecte,  acestea  reprezentând  legile  logice.  
 
A.  LEGI  LOGICE  CU  VALOARE  DE  PRINCIPII  ÎN  LOGICA  CLASICĂ  
Principiul/Legea  identității  
Orice  lucru  este  identic  cu  el  însuși  sau  cum  spunea  Leibniz  “Fiecare  lucru  este  ceea  ce  este  (...)  A  
este  A  și  B  este  B.  Voi  fi  ce  voi  fi.  Am  scris  ceea  ce  am  scris...”  Formula  acestui  principiu  este  pºp.  
Utilitatea  acestei  legi  este  ca  putem  substitui  variabile  sau  formule.  
 
Principiul/Legea  necontradicției  
Această  lege  este  strâns  legată  de  negație.  E  o  condiție  necesară  a  gândirii  logice  faptul  că  nu  este  
admisa  afirmarea  concomitentă  a  unei  propoziții  și  a  negației  sale  sau  cum  spunea  Aristotel  “Este  
peste   putința   ca   unuia   si   aceluiași   subiect   sa   i   se   potrivească   și   totodată   sa   nu   i   se   potrivească   sub  
același  raport  același  predicat...  ”  
p  și  𝑝  nu  pot  fi  împreună  adevărate.  Dacă  una  este  adevărată,  atunci  cealaltă  trebuie  sa  fie  falsă.  
Pe  această  lege  se  întemeiază  faptul  că  pentru  a  argumenta  falsitatea  unei  propoziții  este  suficientă  
argumentarea  adevărului  propoziției  opuse.    
Formula  acestui  principiu  este  𝑝&𝑝.  
 
Principiul/Legea  terțului  exclus  
Această  lege  este  strâns  legată  de  legea  necontradicției  completând-­‐o.    
p  și  𝑝  nu  pot  fi  împreună  false.  Dacă  una  este  falsă,  atunci  cealaltă  trebuie  sa  fie  adevărată.    
Legea  necontradicției  exprima  o  imposibilitate  nu  se  poate  p  si  non-­‐p,  legea  terțului  exclus  exprimă  
o   necesitate   trebuie   să   fie   p   sau   non-­‐p   sau   cum   spunea   Aristotel   “Dar   nu   este   cu   putință   sa   existe  
un  termen  mijlociu  între  cele  doua  extreme  ale  unei  contradicții  ”.  
Formula  acestui  principiu  este  𝑝𝑣p  .  
 
Principiul/Legea  bivalenței    
Legile  negației  (principiul  necontradicției  si  cel  al  terțului  exclus)  sunt  cuprinse  într-­‐o  singura  lege  
prin  legea  bivalenței.  p  și  𝑝  nu  pot  fi  împreună  nici  adevărate,  nici  false  
Formula  acestui  principiu  este  𝑝𝑤𝑝  
 
Principiul/Legea  dublei  negații  
Negația  negației  este  o  afirmare  indirectă.  Negarea  negației  unei  propoziții  este  chiar  propoziția  
respectivă.  Acest  principiu  sta  la  baza  reducerii  la  absurd.  
Formula  acestui  principiu  este  𝑝 ≡ 𝑝.  
 
Principiul/Legea  rațiunii  sau  întemeierii  suficiente  
Presupune  să  acceptăm  doar  idei  demonstrate  și  să  ne  îndoim  de  ce  nu  este  dovedit.  Se  referă  la  
raționamente  prin  care  o  propoziție  numită  concluzie  se  întemeiază  pe  una  sau  mai  multe  propoziții  
numite  premise,  legea  veghind  asupra  desfășurării  argumentării  corecte  sau  cum  spunea  Leibniz  
“...nici  un  fapt  nu  poate  fi  adevărat  sau  real,  nici  o  propoziție  veridică,  fără  să  existe  un  temei,  o  
rațiune  suficientă  pentru  care  lucrurile  sunt  așa  și  nu  altfel”.    
Formulele  care  exprimă  acestui  principiu  este  (𝒑 → 𝒒) ≡ (𝒒 → 𝒑)  𝒔𝒂𝒖  (𝒒 → 𝒑) ≡ (𝒑 → 𝒒)  

  5  
B.  PROPOZIȚII  COMPUSE  CARE  EXPRIMĂ  ARGUMENTĂRI  INFERENȚIALE.  
STRUCTURA  GENERALĂ  A  INFERENȚEI  
A  argumenta  –  a  întemeia  unele  propoziții  cu  ajutorul  altora.  
Inferența  –  un  sistem  de  propoziții  în  care  o  propoziție  deriva  din  alte  propoziții.  
Structura  inferenței/argumentului:  
–  o  propoziție  care  deriva  pe  care  o  întemeiem,  propoziție  care  este  numita  concluzie;  
–  una  sau  mai  multe  propoziții  pe  baza  cărora  întemeiem  concluzia,  propoziții  numite  premise.  
Tipuri  de  inferențe:  
A.   În  funcție  de  numărul  premiselor  putem  vorbi  despre:  
-­‐   inferențe  imediate,  daca  avem  o  singură  premisă  din  care  derivăm  o  concluzie;  
-­‐   Inferențe  mediate,  daca  avem  cel  puțin  doua  premise  din  care  derivăm  o  concluzie.  
 
B.   În  funcție  de  tipul  propozițiilor  care  joaca  rol  de  premise  putem  vorbi  despre:  
-­‐   inferențe  cu  propoziții  simple  
-­‐   inferențe  cu  propoziții  compuse  
 
Inferența   este   corectă   sau   validă   dacă   între   conjuncția   premiselor   (legarea   lor   prin   și)   și   concluzie  
se  instituie  un  raport  de  implicație  logică,  adică  de  fiecare  dată  când  premisele  sunt  adevărate  și  
concluzia  este  adevărată.  Premisele  fiind  date  adevărate,  concluzia  rezultă  cu  necesitate  ca  fiind  
adevărată.  Fiecărei  inferențe  îi  corespunde  o  anumită  schemă  logică,  exprimabilă  printr-­‐o  formulă  
propozițională   (o   propoziție   compusa   condițională   –   care   are   în   cadrul   ei   o   implicație).   Dacă  
inferența   este   validă,   atunci   formula   propozițională   care   o   exprimă   e   o   tautologie   (adevărată   în  
orice  situație  indiferent  de  valoarea  de  adevăr  a  propozițiilor  care  o  compun).  
 
INFERENȚE  DISJUNCTIVE  
Sunt  acele  inferențe  care  au  ca  premise  propoziții  disjunctive,  iar  cele  mai  des  întâlnite  sunt  
inferențele  disjunctive  mixte,  în  care  o  premisă  e  o  disjuncție  (sau),  iar  cealaltă  premisă  e  o  
propoziție  simplă  (p,  q...).  
1.   Modus  ponendo-­‐tollens  (modul  în  care  afirmând,  negăm)    
 
-­‐    folosind  incompatibilitate  (negarea  conjuncției) / pe  el  se  bazează  legea/principiul  
necontradicției  
 
p/q   Acest  metal  este  sodiu  sau  potasiu   p/q   Dacă  acest  metal  este  sodiu  sau  potasiu  
 
p                     Acest  metal  este  sodiu.               q    și  acest  metal  este  potasiu,              
 
\q5   \  Acest  metal  nu  este  potasiu   \𝑝̅   atunci  acest  metal  nu  este  potasiu.  
 
       
 
((p/q)&p) → q                                                                                                                    ((p/q)&q) → p  
 
-­‐   folosind  disjuncției  exclusive  (negarea  echivalenței)  
 
pwq   Acest  număr  este  par  sau  impar   pwq   Dacă  acest  număr  este  par  s au  impar  
 
p                     Acest  număr  este  par.               q    și  acest  număr  este  impar,              
 
\q5   \  A cest  n umăr   n u   e ste   i mpar   \𝑝̅   atunci  acest  număr  nu  este  par.  
 
       
 
((pwq)&p) → q                                                                                                                    ((pwq)&q) → p  
 
2.   Modus  tollendo-­‐ponens  (modul  în  care  negând,  afirmăm)    
 

  6  
 -­‐   folosind  disjuncția  inclusivă  v  pe  el  se  bazează  legea/principiul  terțului  exclus  
 
pvq   Această  cartea  este  pentru  elevi  sau  studenți  pvq   Dacă  acest  carte  este  pentru  elevi  sau  studenți  
 
p5                     Această  carte  nu  este  pentru  elevi.               q5    și  această  carte  nu  este  pentru  studenți,              
 
\q   \  Această  carte  este  pentru  elevi.   \p   atunci  această  carte  este  pentru  elevi.  
 
       
 
((pvq)&p) → q                                                                                                                        ((pvq)&q) → p  
-­‐   folosind  disjuncției  exclusive  (negarea  echivalenței)  
 
pwq   Acest  număr  este  par  sau  impar   pwq   Dacă  acest  număr  este  par  s au  impar  
 
p5                     Acest  număr  nu  este  par.               q5    și  acest  număr  nu  este  impar,              
 
\q   \  Acest  număr  este  impar   \p   atunci  acest  număr  este  par.  
 
       
 
((pwq)&p) → q                                                                                                                        ((pwq)&q) → p  
 
 
INFERENȚE  IPOTETICE  
Sunt  acele  inferențe  în  componența  cărora  intra  propoziții  ipotetice,  condiționale  bazate  pe  
implicație.  
Dacă  și  premisele  și  concluzia  sunt  propoziții  ipotetice  avem  un  silogism  ipotetic.  
 
  p → q   Dacă  copilul  este  brutalizat,  d evine  nervos.  
q → r   Dacă  copilul  este  nervos,  devine  indisciplinat.  
 
\p → r   \  Dacă  copilul  este  brutalizat,  devine  indisciplinat.    
   
 
((p → q)&(q → r)) → (p → r)  
 
Dacă  și  o  premisă  este  propoziție  ipotetică  și  cea  de-­‐a  doua  premisă  și  concluzia  e  o  propoziție  
simplă  enunțiativă  vorbim  despre  inferențele  ipotetice  mixte  reflectând  raportul  de  condiționare  
suficientă.  
1.   Modus  ponendo-­‐ponens  (modul  în  care  afirmând,  afimăm)  –  numit  mai  simplu  modus  
ponens.  
 
  p → q   Dacă  pe  planetă  exista  biosferă,  atunci  există  oxigen.  
p   Pe  planetă  există  biosferă.  
  \  Există  o xigen.  
  \q  
   
 
((p → q)&p) → q  
 
2.   Modus  tollendo-­‐tollens  (modul  în  care  negând,  negăm)  –  numit  mai  simplu  modus  tollens.  
 
 
  p → q   Dacă  pe  planetă  exista  biosferă,  atunci  există  oxigen.  
q5   Pe  planetă  nu  există  oxigen.  
  \  Pe  planetă  nu  există  biosferă.  
  \p5  
   
 
((p → q)&q) → p  
Doar  afirmând  antecedentul  (p)  sau  negând  secventul  (q)  putem  ajunge  la  o  condiționare  suficientă  
si  putem  raționa  corect.  În  restul  situațiilor  obținem  raționamente  nevalide/incorecte.  

  7  
Inferențele   ipotetice   mixte   sunt   foarte   importante   în   demonstrație   fiind   principalele   procedee  
pentru   susținerea   sau   combaterea   unei   teze.   Modus   ponens   ne   ajută   sa   susținem   adevărul   unei  
propoziții   și   ne   arată   ca   adevărul   unei   propoziții   trebuie   întemeiat   pe   adevărul   unei   propoziții  
antecedente.  Modus  tollens  ne  servește  la  demonstrarea  falsității  unei  teze,  prin  faptul  ca  se  arată  
ca  teza  respectivă  derivă  din  consecințe  false.  
 
INFERENȚE  IPOTETICE-­‐DISJUNCTIVE  (DILEMELE)  
În  cadrul  lor  intră  atât  propozițiile  condiționale,  cât  si  cele  disjunctive.  Dilemele  au  3  premise  din  
care  2  premise  condiționale  (implicații  →)  și  o  premisă  disjunctivă  (disjuncție  inclusivă  v).  Concluzia  
poate   fi   o   propoziție   simplă   enunțiativă   –   dilema   numindu-­‐se   dilemă   simplă,   sau   o   propoziție  
disjunctivă   –   dilema   numindu-­‐se   dilemă   complexă.   Dacă   propoziția-­‐concluzie   este   afirmativă  
dilema  se  numește  dilemă  constructivă,  dacă  propoziția-­‐concluzie  este  negativă  dilema  se  numește  
dilemă  distructivă.  Combinând  cele  4  tipuri  enunțate  obținem  următoarele  4  variante  de  dileme:  
1.   Dilema  constructivă  simplă  
 
  p → q   Dacă  citesc  cursul,  înseamnă  că  învăț.  
r → q   Dacă  fac  aplicațiile  din  curs,  însemnă  ca  învăț.  
Citesc  cursul  sau  fac  aplicațiile  din  curs.  
 
p  v  r  
\  Însemnă  ca  învăț.    
\q  
   
 
   
((p → q)& r → q &(p  v  r) → q  
 
2.   Dilema  constructivă  complexă  
 
  p → q   Dacă  citesc  cursul,  înseamnă  că  învăț.  
r → s   Dacă  stau  pe  facebook,  înseamnă  că  mă  relaxez.  
Citesc  cursul  sau  stau  pe  facebook.  
 
p  v  r  
 
\q  v  s   \  Însemnă  ca  învăț  sau  ca  mă  relaxez.  
   
sssr
   
((p → q)& r → q &(p  v  r) → q  
 
3.   Dilema  distructivă  simplă  
 
  p → q   Dacă  am  citit  cursul,  înseamnă  că  am  învăț.  
p → r   Dacă  am  citit  cursul,  înseamnă  ca  am  luat  examenul.  
Nu  am  învățat  sau  nu  am  luat  examenul.  
 
q5  v  r̅  
\  Nu  am  citit  cursul.    
\p5  
   
 
   
((p → q)& p → r &(q  v  r) → p  
 
4.   Dilema  distructivă  complexă  
 
  p → q   Dacă  am  citit  cursul,  înseamnă  că  am  învăț.  
r → s   Dacă  știu  să  fac  aplicațiile,  înseamnă  ca  voi  lua  examenul.  
Nu  am  învățat  sau  nu  v oi  lua  examenul.  
 
q5  v  s̅  
 
\p5  v  r̅     \  Nu  am  citit  cursul  sau  nu  știu  să  fac  aplicațiile.  
   
 
((p → q)& r → q &(p     v  r) → q  
Dilemele,  în  forme  simple  sau  complexe  sunt  arme  puternice  în  combatere.  Teza  adversarului  este  
analizată  în  toate  interpretările  posibile  arătându-­‐se  ca  fiecare  din  ele  este  inacceptabilă.  

  8  
TERMENII    
1.  PREZENTARE  GENERALĂ  
Uneori   analiza   argumentării   făcută   prin   propozițiile   compuse   (formate   din   propoziții   simple   și  
operatori   propoziționali)   nu   este   suficientă   ți   atunci   este   necesară   analiza   alcătuirii   interne   a  
propozițiilor  simple,  adică  descompunerea  acestora.  
  Toți  arborii  sunt  plante.   Toți  A  sunt  B.  
Ex.     Toți  salcâmii  sunt  arbori.   Toți  C  sunt  A.  
  \  Toți  salcâmii  sunt  plante.   \  Toți  C  sunt  B.  
     
Pentru   a   analiza   acest   raționament   este   necesară   descompunerea   propozițiilor   componente   în  
elementele  lor,  deoarece  în  acest  tip  de  raționamente  nu  mai  e  vorba  de  raporturi  între  propoziții,  
ci  de  raporturi  între  parți  componente  ale  propozițiilor.  
În   cazul   propozițiilor   neanalizate   structural   –   logică   propozițională(cele   simple   sau   compuse  
prezentate   mai   sus   p,   q,   r,   s,   ...),   tema   de   bază   e   valoarea   de   adevăr   pe   care   o   pot   avea   atât  
propozițiile  simple  (care  pot  fi  adevărate  sau  false  în  funcție,  de  obicei,  de  corespondența  lor  cu  
realitatea)   cât   și   propozițiile   compuse   (ca   funcții   de   adevăr   care   depind   de   valorile   de   adevăr   a  
propozițiilor  simple  componente  și  de  operatorii  propoziționali  care  le  leagă).  
În   cazul   propozițiilor   analizate   structural   –   logică   intra-­‐propozițională   (care   sunt   descompuse   in  
elementele  componente  –  termeni  puși  în  relație  A,  B,  C,  ...)  sunt  exprimate  diferite  tipuri  de  relații  
(relații   de   incluziune   între   clase/mulțimi   de   obiecte,   relații   de   apartenența   a   unui   element   la   o  
clasă/la  o  proprietate,  relații  de  intersecție,  relații  de  comparare,  de  mărime,  temporale,  spațiale,  
cauzale,   condiționale).   Propozițiile   analizate   reprezintă   modele   de   reproducere   a   unor   relații   ca  
relații.  
 
Ex.  Românii  sunt  europeni.    
În  această  propoziție  clasei  “români”  le  este  atribuită  o  proprietate  aceea  de  a  fi  “europeni”.  
Ipotenuza  este  mai  mică  decât  cateta.  
În  această  propoziție  este  exprimată  o  relație  de  mărime/comparație  între  “ipotenuză”  și    “catetă”.  
Orașul  Iași  este  situat  între  Vaslui  și  Botoșani.  
În  această  propoziție  este  exprimată  o  relație  spațială  între  3  orașe  (elemente  ale  clasei  orașelor).  
Eu  m-­‐am  născut  după  cutremurul  din  1977.  
În  această  propoziție  este  exprimată  o  relație  temporală  între  2  evenimente.  
 
În  cazul  propozițiilor  analizate  structural  –  logicii  intra-­‐propoziționale  descompunem  propozițiile  
simple  în  elementele  lor  componente  (relații  si  termeni).  
 
Termenii  sunt  parți  ale  propozițiilor  simple,  cuvinte  sau  expresii  care  au  înțeles,  luând  forma  unor  
noțiuni  în  mintea  noastră  și  care  desemnează  diferite  obiecte  sau  proprietăți  ale  obiectelor(ce  pot  
fi  constituite  în  clase)  între  care  în  cadrul  propozițiilor  apar  relații.  Termenii  iau  forma  unor  noțiuni  
adică  pot  fi  explicate  prin  înșiruirea  unor  însușiri  pe  care  le  au  obiectele  sau  proprietățile  obiectelor  
la  care  se  referă.  
Orice  termen  are  2  dimensiuni:  
Intensiunea/conținutul/înțelesul   –   mulțimea   proprietăților/însușirilor   pe   care   noțiunea   termenului  
le  cuprinde.  
Extensiunea/sfera/mulțimea   obiectelor   -­‐   mulțimea   obiectelor   pe   care   noțiunea   termenului   le  
desemnează.  
 
Fundamentală  pentru  termen  este  intensiunea  deoarece  intensiunea  determina  extensiunea.  
 
  9  
Ex.  Termenul  triunghi    
–   Intensiunea  –  poligon  (figura  geometrica  închisa  cu  un  număr  finit  de  laturi  si  unghiuri)  cu  3  
laturi  si  3  unghiuri.  Sunt  descrise  caracteristicile  esențiale  ale  triunghiului.  
–   Extensiunea   –   toate   figurile   geometrice   plane   care   îndeplinesc   condițiile   descrise   de  
intensiune  
 
Dacă  adăugăm  o  proprietate  intensiunii  –  echilateral  de  exemplu  –  atunci  modificăm  și  intensiunea  
acestuia.  
De  asemenea  intensiuni  diferite  pot  descrie  aceeași  extensiune.  
De  asemenea  intensiuni  diferite  pot  descrie  aceeași  extensiune.  
Ex.  Termenul  triunghi  echilateral  /  Mihai  Eminescu.  
–   Intensiunea  1  –  triunghi  cu  toate  unghiurile  egale  /  Autorul  Luceafărului.  
–   Intensiunea  2  –  triunghi  cu  toate  laturile  egale  /  Autorul  Calin  (file  de  poveste).  
–   Extensiunea  e  aceeași  –  mulțimea  tuturor  triunghiurilor  echilaterale  /  Poetul  Eminescu.  
 
În  ce  privește  extensiunea  (mulțimea  obiectelor),  
PLANTĂ
între  diferiți  termeni  se  pot  stabili  diferite  relații.  
Termenii   trebuie   sa   aibă   legătură.   De   obicei  
ARBORE relațiile   sunt   de   incluziune,   extensiunea   unui  
termen   conținând   extensiunea   altui   termen  
(planta   -­‐   arbore   -­‐   conifer).   Extensiunea   care  
include   o   alta   extensiune   se   numește   gen,   iar  
CONIFER
extensiunea  conținută  se  numește  specie.  Rolul  de  
gen  sau  specie  e  relativ.  De  exemplu  arbore  este  
  specie  pentru  planta  și  gen  pentru  conifer.    
 
 
De   obicei,   extensiunile   grafic   sunt  
reprezentate  prin  cercuri,  ele  nefiind  altceva  decât  mulțimile  de  obiecte  pe  care  termenul  le  denotă.  
În  cazul  elementelor  ce  constituie  o  sfera/  extensiune  a  unui  termen  putem  spune  ca  ele  aparțin  
mulțimii  de  obiecte  pe  care  termenul  le  denotă,  relația  fiind  de  apartenență.  
Una   din   caracteristicile   cele   mai   importante   a   relațiilor   de   incluziune   între   extensiunile   mai   multor  
termeni  este  tranzitivitatea  –  de  exemplu  daca  plantele  includ  arborii  și  arborii  includ  coniferele,  
înseamnă  că  plantele  includ  coniferele.  
De  asemenea  unele  din  notele/proprietățile  care  alcătuiesc  intensiunea  unui  termen  pot  fi  note  
proprii  –  specifice  doar  termenului  respectiv,  sau  note  generice  pe  care  acesta  le  moștenește  de  la  
noțiunea   care-­‐l   include,   care   este   gen   pentru   termenul   respectiv.   Aceste   note   specifice   definesc  
termenul  si-­‐l  deosebesc  de  alți  termeni.  De  exemplu  coniferele  au  o  serie  de  note  specifice  care  le  
deosebesc   de   foioase.   Notele   generice   fac   termenul   asemănător   cu   alți   termeni,   si   arată   de   obicei  
apartenența  speciei  la  un  anumit  gen.  Notele  specifice  sunt  pentru  genul  includent  note  pe  care  nu  
le  posedă  toate  obiectele  din  sfera/extensiunea  genului,  ci  doar  obiectele  speciei  care  are  acele  note  
specifice.  De  aceea  aceste  note  pe  care  nu  le  au  toate  obiectele  din  sfera  genului  se  mai  numesc  
note  accident/accidentale.  
Ex.  Termenul  triunghi    
–   Note  generice  –  poligon  (figura  geometrica  închisa  cu  un  număr  finit  de  laturi  si  unghiuri)  cu  
3  laturi  si  3  unghiuri.  Sunt  descrise  caracteristicile  esențiale  ale  triunghiului.  
–   Note   accident   (specifice   doar   anumitor   specii/submulțimi   ale   genului)   –   toate   figurile  
geometrice  plane  care  îndeplinesc  condițiile  descrise  de  intensiune  
 

  10  
    
2.  CLASIFICAREA  TERMENILOR    
Se  poate  face  in  funcție  de  extensiune  
 
1.   Termeni  generali  –  a  căror  extensiune/clasa  de  obiecte  cuprinde  cel  puțin  doua  obiecte  (oraș,  
poet)  Termeni  singulari/individuali  –  a  căror  extensiune/clasa  de  obiecte  cuprinde  doar  un  
obiect  (Iași,  Eminescu)  
2.   Termeni  vizi  –  a  căror  extensiune  nu  conține  nici  un  obiect  (balaur,  sirenă,  inorog).  Termeni  
nevizi  –  a  căror  extensiune  conține  cel  puțin  un  element  (pește,  cal)  
3.   Termeni  colectivi  –  care  denotă  o  colecție  de  obiecte  ale  cărei  proprietăți  nu  pot  fi  transferate  
obiectelor  din  colecție  (pădure,  bibliotecă).  Raportul  este  in  acest  caz  parte-­‐întreg.  Termeni  
distributivi  –  care  denotă  o  clasă  de  obiecte  ale  cărei  proprietăți  pot  fi  atribuite  fiecărui  
element  în  parte  (copaci,  cărți).  Raportul  este  in  acest  caz  gen-­‐specie.  
4.   Termeni  simpli  –  care  din  punct  de  vedere  logic  conțin  obiecte  pe  baza  cărora  pot  fi  construite,  
constituite  obiecte  compuse  (cărămidă,  atom,  jucător).  Termeni  compuși  –  termeni  constituiți  
din  punct  de  vedere  logic  din  obiecte  denotate  de  termeni  simpli  (zid,  moleculă,  echipă).  
 
Se  poate  face  in  funcție  de  intensiune.  
5.   Termeni  pozitivi  –  care  indică  prezența  unei  proprietăți  (corect,  legal)  Termeni  negativi  –  care  
indică  absența  unei  proprietăți  (incorect,  ilegal)  
6.   Termeni  abstracți  –  care  indică  o  proprietate  în  general  (frumusețe,  bunătate).  Termeni  
concreți  –  care  indică  o  proprietate  atribuită  unui  obiect  -­‐  particularizată  (fată  frumoasă,  teză  
bună)  
7.   Termeni  absoluți  –  care  denotă  noțiuni  care  pot  fi  înțelese  independent  de  alți  termeni  și  de  
proprietățile  obiectelor  pe  care  aceștia  le  denota  (matematician,  scaun).  Termeni  relativi  –  
care  denotă  noțiuni  care  nu  pot  fi  înțelese  independent  de  alți  termeni  și  de  proprietățile  
obiectelor  pe  care  aceștia  le  denota  (soț-­‐soție,  rece-­‐cald,  legal-­‐ilegal,  bunic-­‐nepot,  noapte-­‐zi)  
8.    Termeni  vagi  –  în  cazul  cărora  nu  putem  știi  sigur  daca  un  obiect  face  sau  nu  parte  din  
mulțimea  pe  care  aceștia  o  denotă;  au  o  marja  de  relativitate  (inteligent).  Termeni  preciși  –  în  
cazul  cărora  putem  știi  sigur  daca  un  obiect  face  sau  nu  parte  din  mulțimea  pe  care  aceștia  o  
denotă  (integralist).  
 
3.  RAPORTURI  ÎNTRE  TERMENI  
Obiectele   care   constituie   extensiunile   termenilor   pot   intra   în   anumite   relații   unele   cu   altele,  
stabilindu-­‐se  astfel  între  termeni  diferite  raporturi,  care  nu  sunt  altceva  decât  raporturi  între  doua  
mulțimi.  
Raporturile  între  2  termeni  sunt  de  2  tipuri,  fiecare  din  ele  având  o  serie  de  subtipuri.  
1.   Raporturi   de   concordanță   –   între   extensiunile/mulțimilor   de   obiecte   ale   celor   2   termeni  
exista   o   concordanță   adică   cel   puțin   un   element   comun   (intersecția   celor   2   extensiuni   fiind  
astfel  diferită  de  mulțimea  vida  𝑿 ∩ 𝒀 ≠⊘).  Există  3  tipuri  de  astfel  de  raporturi:  raportul  de  
identitate,  raportul  de  incluziune/ordonare,  raportul  de  intersecție/încrucișare.  
2.   Raporturi  de  opoziție  –  între  extensiunile/mulțimilor  de  obiecte  ale  celor  2  termeni  exista  o  
opoziție   adică   nu   au   miciun   element   comun   (intersecția   celor   2   extensiuni   fiind   astfel   chiar  
mulțimea  vida  𝑿 ∩ 𝒀 =⊘).  Există  2  tipuri  de  astfel  de  raporturi:  raportul  de  contrarietate,  
raportul  de  contradicție.  
 

  11  
  
a. Raport   de   identitate   –   când  
termenii   au   aceeași   extensiune.  
Fiind  practic  incluși  unul  în  altul.  
𝑋 = 𝑌  sau  𝑋 ⊆ 𝑌  ș𝑖  𝑌 ⊆ 𝑋.  
Ex.  nea-­‐zăpadă-­‐omăt,  
X,  Y Iași-­‐Orașul  teiului  lui  Eminescu  
 
b. Raport   de   incluziune/ordonare   –  
când   extensiunea   unui   termen   (X)  
  include   strict   extensiunea   celuilalt  
termen  (Y).  Termenul  inclus  (Y)  este  
X subordonat  termenului  care  include  
(X)   iar   termenul   care   include   (X)  
este   supraordonat   termenului  
inclus  (Y)    𝑋 ⊋ 𝑌  sau   𝑋 ⊃ 𝑌  ș𝑖  𝑌 ⊅
Y 𝑋.  
Ex.  om-­‐mamifer,  arbore-­‐arțar.  
 
c. Raport   de   intersecție/încrucișare   –  
 
când   extensiunile   celor   2   termeni  
sunt   intersectate,   ambele   având  
atât   elemente   comune   cât   și  
necomune.  

X Y 𝑋 ⊄ 𝑌  ș𝑖  𝑌 ⊄ 𝑋  ș𝑖  𝑋 ∩ 𝑌 ≠⊘  
Ex.   zburător-­‐mamifer,   student-­‐
angajat  
 
d. Raport   de   contrarietate   –   când  
  extensiunile   celor   2   termeni   nu   au  
elemente   comune   dar   nici   nu  
epuizează   universul   de   discurs  
(termenul   care   denota   clasa   cel   mai  

Y X
general  care  le  include  și  din  care  fac  

Z parte)  existând  și  o  a  treia  posibilitate  

  (un  termen  z  din  același  univers)  
Ex.   pasăre   –   reptilă   (universul  
vertebratelor),   român   –englez  
(universul   europenilor),   tigru   -­‐   leu  
  (universul  felinelor)  
 
e. Raport   de   contradicție   -­‐   când  
extensiunile   celor   2   termeni   nu   au  

X
elemente   comune   și   epuizează  
universul   de   discurs   în   afara   lor  
nemaiexistând  o  a  treia  posibilitate.  
Ex.  vertebrat  -­‐  nevertebrat  (universul  

  Y
animalelor),   om   -­‐   non-­‐om,   organic   -­‐  
anorganic  (universul  substanțelor).  
     
  12  
OPERAȚII  CU  TERMENII.  DEFINIȚIA  ȘI  CLASIFICAREA  
1.  DEFINIȚIA  –  CARACTERIZARE  GENERALĂ  
Definiția  –  reprezintă  un  ansamblu  de  delimitări  care  se  fac  clasei  de  obiecte  desemnate  de  un  
termen,  prin  care  se  precizează  notele  esențiale  ale  obiectelor  care  o  constituie,  prin  care  acestea  
se  diferențiază  de  alte  obiecte.  
Definiția  –  o  operație  logică  de  determinare  a  înțelesului  unei  noțiuni,  de  clarificare  a  semnificației  
unui  termen.  Definiția  apelează  la  alți  termeni.  
Structura  definiției  –  Orice  definiție  cuprinde:  
a.   Definitul  –  termenul  pe  care  urmează  sa-­‐l  definim  (A)  
b.   Definitorul  –  cuvântul  sau  expresia  prin  care  definim  definitul  /  îl  clarificam  (B)  
c.   Relația  de  definire  =df   –  care  stabileste  echivalența  între  definit  si  definitor;  este  exprimată  
în  definiție  prin  “este  prin  definiție”  
Formula   definiției   A=df   B.   Definitul   și   definitorul   au   același   înțeles.   Astfel   știind   ce   înseamnă  
definitorul,  vom  înțelege  și  sensul  definitului.  
2.  PROCEDEE  DE  DEFINIRE  
Definițiile  denotative  
a.   Definiția  prin  exemplificare  –  se  specifică  un  obiect  din  extensiunea  sa.  
Ex.  Un  masiv  muntos  este,  de  exemplu,  Ceahlăul.  
b.   Definiția  prin  enumerare  –  se  enumeră  toate  obiectele  cunoscute  din  clasa  definitului  
Ex.  Orașele  din  județul  Iași  sunt  Iași,  Pașcani,  Târgu  Frumos,  Hârlău,  Podu  Iloaiei  
c.   Definiția  ostensivă/prin  indicare  –  se  indică  un  obiect  printr-­‐un  gest  oarecare  si  se  folosește  
una  din  expresiile  acesta  este  un...  iată  un...  in  fața  avem  un...  
Ex.  Acesta  este  faimosul  tei  al  lui  Eminescu.  (Si  arăți  spre  copacul  din  Parcul  Copou)  
Definiții  conotative  
a.   Definiția  prin  sinonime  –  definim  n  termen  prin  alți  termeni  care  au  același  înțeles.  
Ex.  Lealitate  =  corectitudine,  cinste,  franchețe  
b.   Definiția   operațională   –   definitorul   indica   operațiile,   experimentele,   probele   care,   în  
principiu,  permit  identificarea  oricărui  obiect  din  extensiunea  definitorului.  
Ex.  Este  baza  substanța  care  albăstrește  hârtia  de  turnesol.  
c.   Definiția   genetică/constructivă   –   arata   prin   definitor   modul   în   care   obiectul   definit   poate   fi  
generat/produs.  
Ex.   Rugină   este   o   substanţă   brună-­‐roşcată   poroasă,   sfărâmicioasă,   formată   prin   oxidarea  
obiectelor  din  fier.    
d.   Definiția  prin  genul  proxim  si  diferența  specifică  –  termenul  este  definit  plecând  de  la  genul  
proxim,  adică  o  clasa  mai  larga  de  obiecte  din  care  face  parte  si  clasa  denotată  de  definit,  
indicând  apoi  o  proprietate  numită  diferență  specifică  pe  care  o  au  doar  obiectele  din  clasa  
definitului  si  care  le  diferențiază  pe  acestea  de  celelalte  obiecte  din  clasa  genului  proxim.  
Ex.  Triunghiul  dreptunghic  este  un  triunghi  (acesta  e  genul  proxim  –  clasa  din  care  fac  parte  
și  triunghiurile  dreptunghice)  care  are  un  unghi  drept/  de  90o  (aceasta  este  diferența  specifică  
care  deosebește  triunghiurile  dreptunghice  de  toate  celelalte  triunghiuri).  
O   definiție   prin   gen   proxim   și   diferența   specifică   pentru   a   fi   corectă   trebuie   sa   respecte  
următoarele  reguli:  
1.   Genul  trebuie  sa  fie  proxim,  adică  imediat  următorul  supraordonat  clasei  definitului  
2.   Diferența   trebuie   sa   fie   specifică   –   adică   o   nota   proprie   doar   obiectelor   din   intensiunea  
definitului  pe  care  celelalte  obiecte  ale  genului  proxim  nu  o  au  
3.   Termenul  poate  fi  inclus  succesiv  în  mai  multe  genuri  proxime  și  poate  avea  mai  multe  
diferențe   specifice,   rezultând   ca   în   felul   asta   un   termen   poate   fi   definit   corect   în   mai  
multe  feluri.  

  13  
Operația  de  definire  trebuie  sa  respecte  pentru  a  fi  corectă  câteva  reguli:  
1.   Definiția  trebuie  sa  fie  adecvată  –  sa  existe  un  raportul  de  identitate  între  definit  si  definitor,  
adică   definiția   sa   nu   spună   nici   prea   mult   sa   fie   îngustă,   si   definitorul   sa   fie   de   fapt  
subordonat/inclus  în  definit.;  definiția  nu  trebuie  să  spună  nici  prea  puțin  adică  definitul  sa  
fie   subordonat/inclus   în   definitor;   de   asemenea   definitul   nu   trebuie   sa   fie   în   raport   de  
încrucișare/intersecție  cu  definitorul.  
Ex.  Definiție  largă:  Pasările  sunt  animale  care  zboară.  Definiție  îngustă:  Matematica  e  știința  
numerelor.  Definiție  încrucișată:  Mamiferele  sunt  animale  terestre.  
2.   Definiția  trebuie  sa  fie  afirmativă  –  sa  arate  ce  e  definitul  nu  ce  nu  e.  
Ex.  Minorii  sunt  persoanele  care  nu  sunt  majore.  
3.   Definiția  trebuie  sa  fie  clară  și  obiectivă  –  sa  clarifice  definitorul,  sa  nu  folosească  un  limbaj  
obscur,  echivoc,  figurat  sau  metaforic,  care  este  de  cele  mai  multe  ori  o  exprimare  a  unor  
păreri  subiective,  personale.  
Ex.   Arhitectura   este   muzica   împietrită.   Meseria   e   brățară   de   aur.   Admirația   este   un   copil   al  
ignoranței.  
4.   Definiția  nu  trebuie  sa  fie  circulară/  pleonastică  –  adică  definitul  nu  trebuie  să  se  sprijine  pe  
definitor,  și  definitorul    la  rândul  sau  pe  definit.  
Ex.  Obiectele  albe  sunt  acelea  care  au  culoare  alba.  Agricultura  e  activitatea  agricultorului.  
3.  TIPURI  DE  DEFINIȚII  
În  funcție  de  obiectul  definit  putem  împărții  definițiile  astfel:  
A.   Definiții  reale  –  se  referă  la  un  obiect  (real  vine  de  la  res  care  in  latină  înseamnă  lucru).  
B.   Definiții  nominale  –  care  se  referă  la  cuvintele  prin  care  sunt  redați  termenii;  au  un  rol  
explicativ  al  sensului  termenilor.  Prin  ele  poate  fi:    
-­‐   definit  numele  prin  care  este  redat  un  termen  Ex.  Eforie  denumire  data  unui  grup  care  
conduce  o  instituție  de  cultura  sau  binefacere.  
-­‐   sunt  redate  principalele  sensuri  ale  unei  expresii  lingvistice  Ex.  Efemeride  –  insecte  care  
adulte  trăiesc  o  singura  zi;  tabele  astronomice  cu  înscrierea  zilnică  a  poziției  aștrilor;  notițe  
din  ziar/calendar  care  redau  evenimente  petrecute  in  epoci  diferite/an  diferiți  dar  petrecute  
în  aceeași  zi;  gânduri  idei  trecătoare.  
-­‐   sunt  introduse  expresii  lingvistice  noi  ce  redau  invenții/descoperiri  Ex.  Radar  –  dispozitiv  de  
detectare  si  localizare  ce  funcționează  pe  principiul  reflectării  undelor  electromagnetice.  
-­‐   Acordarea  unui  înțeles  nou  unei  expresii  lingvistice  existente  Ex.  Labirint  –  construcția  lui  
Dedal  care  a  început,  în  timp,  să  denumească  și  alte  lucruri  (instalații  de  micșorare  a  vitezei  
unui  fluid  etc.).    
-­‐   Detaliere  a  unei  expresii  formate  din  inițialele  unor  denumiri.  Ex.  ONU  –  Organizatia  
Națiunilor  Unite  
-­‐   Punerea  în  corespondența  a  unor  simboluri  /semne  convenționale  Ex.  1-­‐adevăr  0-­‐fals  
C.   Definiții  implicite  –  diferite  de  cele  reale  și  nominale  care  sunt  explicite,  explicând  direct  
înțelesul  unor  cuvinte.  In  cazul  celor  implicite  înțelesul  rezultă  indirect  din  relațiile  definitului  
cu  alte  noțiuni.  Ex.  0(zero)  definit  explicit  prin  rolul  sau  in  operațiile  matematice  elementare  
a+0=a;  a-­‐0=a;  ax0=0;a:0  imposibil.  
4.  OPERAȚII  CARE  ÎNLOCUIESC  DEFINIREA  
Descrierea  (științifică  sau  literară)  –  prin  care  sunt  evidențiate  o  serie  de  însușiri  esențiale  ale  
obiectului.  E  specifică  termenilor  singulari  sau  colectivi.  
Caracterizarea  –  prin  care  de  asemenea  sunt  redate  note  proprii  ale  obiectelor  prezentare  
Comparația  –  prin  care  sunt  evidențiate  note  esențiale  în  raport  cu  un  alt  obiect  asemănător,  din  
aceeași  gama/univers  de  discurs.  
 
 

  14  
5.  CLASIFICAREA  –  CARACTERIZARE  GENERALĂ  
Prin  clasificare  o  mulțime  de  obiecte  (un  gen)  este  ordonată  în  clase  (specii),  prin  selectarea  unor  
proprietăți   comune   dar   care   diferențiază   în   așa   fel   încât   speciile   să   fie   distincte   și   împreună   sa  
formeze   genul.   Operația   clasificării   consta   în   construirea   genului   din   speciile   componente.  
Rezultatul  clasificării  –  un  sistem  de  clase  pe  baza  unui  criteriu  care    împarte  mulțimea  inițială  supusa  
clasificării.  Clasificarea  se  bazează  pe:  
-­‐   relația  de  asemănare  –  prin  care  a  și  b,  doua  obiecte,  au  o  proprietate  comună  
•   procesul   de   abstractizare   –   prin   care   la   nivelul   gândirii   se   ține   cont/rețin   de   anumite  
proprietăți  fiind  ignorate/neglijate  altele.  
Elementele  clasificării  sunt:  
a.   mulțimea  inițiala/  noțiunea  dată  –  care  urmează  sa  fie  împărțită  în  clase/  sa  fie  ierarhizată  
b.   criteriul   /   diferența   specifică   –   pe   baza   căruia   unele   obiecte   sunt   puse   in   anumite   clase   iar  
altele  în  alte  clase  
c.   clasele  /  noțiunile  construite  pornind  de  la  cea  inițială  –  rezultatul  operației  
Clasificările   pot   fi   împărțite   în:   clasificări   naturale   –   când   criteriul   reflectă   o   proprietate   definitorie  
ce   ține   de   natura   obiectelor   clasificate   și   clasificări   artificiale   /   convenționale   când   criteriul   nu   tine  
cont  de  natura  obiectelor  ci  de  o  convenție  pragmatică  care  ușurează  lucrul  cu  clasa  respectivă:  
Ex.   Ordonarea   cărților   din   bibliotecă   după   domeniu   –     clasificare   naturală;   ordonarea   cărților   în  
ordinea  alfabetică  a  autorilor  –    clasificare  artificială.  
5.  CORECTITUDINE  ÎN  CLASIFICARE  
O  clasificare  corectă  respectă  următoarele  reguli:  
1.   Regula   completitudinii   –   fiecare   din   obiectele   clasificate   trebuie   distribuit   într-­‐o   clasa;   nu  
trebuie  astfel  să  rămână  obiecte  neclasificate  pentru  ca  ar  fi  incompletă  clasificarea.  
2.   Regula  raportului  de  excluziune  –  clasele  rezultate  trebuie  să  se  afle  în  raport  de  opoziție,  
adică   sa   nu   aibă   elemente   comune.   Un   obiect   nu   trebuie   sa   fie   pe   baza   aceluiași   criteriu   sa  
fie    pus  în  două  clase.  
3.   Regula  omogenității  –  clasele  obținute  trebuie  să  fie  omogene,  adică  asemănările  pe  baza  
cărora  grupăm  obiectele  trebuie  sa  fie  mai  importante  decât  deosebirile.  
4.   Regula   unicității   criteriului   –   pe   aceeași   treapta   a   clasificării   trebuie   să   aplicăm   un   singur  
criteriu  clar.  Dacă  vrem  sa  aplicăm  doua  criterii  nu  o  facem  simultan,  ci  pe  prima  treaptă  
aplicam  un  prim  criteriu  si  apoi  aplicăm  un  al  doilea  criteriu.  Ex.  sex  -­‐  studii  

angajați

femei barbați

studii studii   studii   studii  

medii superioare medii superioare
 
 

PROPOZIȚII  CATEGORICE  
CARACTERIZARE  GENERALĂ  
Propozițiile   categorice   sunt   acele   enunțuri   care   exprimă   (pozitiv   sau   negativ)   o   relație   între   doi  
termeni.   Relația   dintre   cei   doi   termeni   se   numește   relație   de   predicație   –   despre   unul   din   ei  
(subiectul)   afirmându-­‐se   sau   negându-­‐se   ceva   (predicatul).   Chiar   de   aici   vine   și   numele   lor   –  
kategorein  in  greaca  veche  însemnând  a  predica  ele  numindu-­‐se  și  propoziții  de  predicație.  

  15  
Propozițiile  categorice  sunt  formate  din:  
a.   Subiectul  logic  -­‐  termenul  care  reprezintă  obiectul,  acel  ceva  despre  care  se  afirmă  sau  se  
neaga  ceva  
b.   Predicatul   logic   –   termenul   care   reprezintă   proprietatea,   acel   ceva   care   se   afirma   sau   se  
neaga  despre  subiect  
c.   Ralația  de  predicație/copula  –  exprimarea  faptului  ca  proprietatea  aparține  sau  nu  obiectului  
–  de  obicei  este  verbul  “a  fi”  însă  această  legătură  poate  fi  exprimată  și  altfel.  
d.   Cuantificatorul  –  care  este  în  fața  lui  S  și  care  este  exprimat  prin  “toți,  unii,  niciun”  etc.  
Formula  propoziției  categorice  S_P  unde  S  este  subiectul  logic,  P  predicatul  logic  iar  _  este  de  fapt  
a,  e,  i,  o  exprimând  legătura  dintre  S  și  P  adică  relația  dintre  S  și  P  și  cuantificatorul  din  fața  lui  S.  
Formele  standard  ale  propozițiilor  categorice  și  formulele  lor:  
 
CALITATE   AFIRMATIVE   NEGATIVE  
CANTITATE      

UNIVERSALE   Toți  S  sunt  P.   SaP   Niciun  S  nu  este  P.   SeP  
PARTICULARE   Unii  S  sunt  P.   SiP   Unii  S    nu  sunt  P.   SoP  
 
CLASIFICAREA  PROPOZIȚIILOR  CATEGORICE  
Calitatea  enunțării  –  a  relației  de  predicație  dintre  S  și  P  ne  arată  de  fapt  dacă  propoziția  afirmă  
legătura  dintre  S  și  P  sau  o  neagă.  În  acest  sens  propozițiile  se  împart  în:  
a.   Propoziții  afirmative  –  cele  în  care  se  afirmă  legătura  dintre  S  și  P  
b.   Propoziții  negative  –  cele  în  care  se  neagă  legătura  dintre  S  și  P  
Cantitatea  subiectului  –  partea  din  S  care  este  pusă  în  legătură  cu  P  ne  este  arătată  de  cuantificatorul  
din  fața  lui  S  (toți,  niciun,  unii)  
a.   Propoziții   universale   –   cele   în   care   se   afirmă   legătura   dintre   toți   S   și   P,   S   fiind   luat   în  
întregime.  
b.   Propoziții  particulare  –  cele  în  care  se  afirmă  legătura  dintre  o  parte  din  S  și  P,  S  fiind  luat  
într-­‐o  parte  nedeterminată  (toți/toate,  niciun/nicio,  orice/oricare,  unii/unele,  câțiva/câteva,  
o  parte,  există,  anumiți/anumite  etc.).  Propozițiile  care  au  subiect  un  termen  individual  –  
numite  si  propoziții  singulare  (Ex.  Iași  este  municipiu.  sau  cele  exprimate  prin  acest/aceasta,  
numai   unul/numai   una)   vor   fi   considerate   propoziții   universale   deoarece   S   exprima   un  
termen  a  cărei  extensiune  are  un  singur  element  despre  care  se  enunța  sau  se  neagă  P  
DISTRIBUIREA  TERMENILOR  
Un  termen  este  distribuit  daca  în  propoziția  în  care  apare  se  ia  in  considerare  întreaga  extensiune  
a  termenului  respectiv  (ne  referim  la  toți  S  și/sau  la  toți  P).  Dacă  într-­‐o  propoziție  ne  referim  doar  
la  o  parte  din  elementele  din  sfera  sa  atunci  el  este  nedistribuit.  
În  propozițiile  universale  S  este  distribuit,  deoarece  ne  referim  la  toți  S/niciun  S  (niciun  S  poate  fi  
înlocuit  cu  toți  in  propozițiile  universale  negative  fără  a  altera  sensul  și  legătura  dintre  S  și  P).  
În   propozițiile   negative   P   este   distribuit,   deoarece   când   spuneam   ca   toți   sau   unii   S   nu   sunt   P  
comparam  pentru  a  vedea  ca  acei  S  nu  sunt  P  fiecare  S  cu  întreaga  mulțime  denotată  de  P  pentru  a  
vedea  ca  acel  S  nu  are  niciun  corespondent  în  P.  
În  particulare  S  nu  este  distribuit  pentru  ca  ne  referim  doar  la  o  parte  din  mulțimea  denotata  de  S,  
iar  în  afirmative  P  nu  este  distribuit  deoarece  propozițiile  ne  spun  doar  ceva  despre  S  cum  ca  ar  fi  P  
(toți   S   sau   o   parte)   fără   a   preciza   ceva   despre   mulțimea   lui   P.  Ex.   Toți   S   sunt   P   poate   exprima   la   fel  
de  bine  ca  toți  S  sunt  toți  P  sau  o  parte  din  P.  
 

  16  
 TIPUL  PROPOZIȚIEI   S  a  P   S  e  P   S  i  P   S  o  P  

SUBIECTUL   +   +   -­‐   -­‐  

PREDICATUL   -­‐   +   -­‐   +  

+  distribuit                                                    -­‐  nedistribuit  
 
LEGEA  DISTRIBUIRII  TERMENILOR  –  un  termen  poate  fi  distribuit  in  concluzie  doar  daca  a  fost  
distribuit  și  în  premisa  în  care  apare.  
PĂTRATUL  LOGIC/PĂTRATUL  LUI  BOETHIUS  –  RAPORTURI  ÎNTRE  PROPOZIȚII  CATEGORICE  
 
  SaP   CONTRARIETATE  
SeP  
 
 
 
 
SUBALTERNARE  

SUBALTERNARE  
 
 
 
 
 
 
 
 
  SUBCONTRARIETATE  
  SiP   SoP  
 
1.   RAPORTUL  DE  CONTRADICȚIE  –  între  SaP-­‐SoP  și  SeP-­‐SiP  ne  arată  ca  cele  2  propoziții  nu  pot  
fi  nici  simultan  adevărate,  nici  simultan  false.    
Ex.    SaP  -­‐  Toți  studenții  sunt  prezenți.  SoP-­‐  Unii  studenți  nu  sunt  prezenți.  Nu  pot  fi  simultan  
adevărate  (ori  toți  sunt  prezenți,  ori  unii  nu  sunt  prezenți),  dar  nu  pot  fi  nici  simultan  false  
(deoarece  există  2  posibilități  –  ori  sunt  prezenți,  ori  nu  sunt  prezenți;  dacă  ar  fi  simultan  
false  ar  trebui  sa  existe  o  a  treia  posibilitate  ceea  ce  ar  fi  absurd)    
SeP  –  Nici  un  student  nu  este  prezent.  SiP  –  Unii  studenți  sunt  prezenți.  
2.   RAPORTUL   DE   CONTRARIETATE   –   între   SaP-­‐SeP   ne   arată   ca   cele   2   propoziții   nu   pot   fi  
simultan  adevărate,  dar  pot  fi  simultan  false.    
Ex.  SaP  -­‐  Toți  studenții  sunt  prezenți.  SeP  –  Nici  un  student  nu  este  prezent.  Nu  se  poate  ca  
toți  sa  fie  prezenți  si  niciunul  sa  nu  fie  prezent  în  același  timp,  dar  e  posibil  sa  fie  ambele  false  
când  unii  sunt  prezenți  și  alții  nu  sunt  prezenți  (așa  cum  se  întâmplă  de  obicei  :D).  
3.   RAPORTUL  DE  SUBCONTRARIETATE  –  între  SiP-­‐SoP  ne  arată  ca  cele  2  propoziții  nu  pot  fi  nici  
simultan  false,  dar  pot  fi  simultan  adevărate.    
SiP  –  Unii  studenți  sunt  prezenți.  SoP-­‐  Unii  studenți  nu  sunt  prezenți.  Dacă  ar  fi  simultan  false  
ar  trebui  sa  existe  o  a  treia  posibilitate  în  care  nu  sunt  nici  prezenți,  nici  nu  sunt  ne-­‐prezenți  
(absenți)  ceea  ce  ar  fi  absurd,  dar  pot  si  simultan  adevărate  (așa  cum  e  situația  de  obicei  ;))    
4.   RAPORTUL  DE  SUBALTERNARE  –  între  SaP-­‐SiP  și  SeP-­‐SoP  ne  arată  ca  din  adevărul  universalei  
rezultă  în  mod  necesar  adevărul  particularei  și  din  falsitatea  particularei  deducem  falsitatea  
universalei.  

  17  
 Ex.  SaP  -­‐  Toți  studenții  sunt  prezenți,  SiP  –  Unii  studenți  sunt  prezenți.    E  clar  că  dacă  toți  
studenții   sunt   prezenți   e   adevărată   și   o   parte   din   ei   (de   exemplu   cei   care   nu   locuiesc   în   Iași  
sunt  prezenți).  
SiP  –  Unii  studenți  sunt  prezenți,  SaP  -­‐  Toți  studenții  sunt  prezenți.  E  clar  că  dacă  unii  studenți  
sunt   prezenți   e   o   propoziție   falsă   și   toți   studenții   sunt   prezenți   e   falsa   pentru   că   dacă   e   fals  
ca  unii  ar  fi  prezenți  (cei  care  fac  naveta)  e  clar  ca  nu  mai  putem  spune  ca  toți  sunt  prezenți.  
ECHIVALENȚE  LOGICE  CU  PROPOZIȚII  CATEGORICE  –  INFERENȚE/RAȚIONAMENTE  IMEDIATE  
Inferențele/raționamentele   imediate   (doar   cu   o   premisa   care   duce   la   concluzie)   cu   propoziții  
categorice  se  obțin  prin  transpunerea  termenilor  (subiectul  ia  locul  predicatului  și  predicatul  ia  locul  
subiectului),   fie   prin   negarea   lor,   fie   prin   ambele   operații   aplicate   aceluiași   raționament.   Dacă  
aplicăm   negația   unei   întregi   propoziții   (nu   doar   unui   termen)   ea   schimba   și   relația   de   predicație  
dintre  ei  (a,  e,  i,  o).  Transformările  care  se  pot  face  prin  transpunerea  sau  negarea  termenilor  din  
interiorul   propozițiilor   categorice   sunt:   𝑆_𝑃   sau   𝑃_𝑆   sau   𝑆_𝑃   sau   𝑃_𝑆   sau   𝑆_𝑃   sau   𝑃_𝑆  sau   𝑆_𝑃  sau  
𝑃_𝑆.  Nu  toate  transformările  dintr-­‐un  tip  în  altul  sunt  corecte/posibile.  Există  2  transformări  din  care  
putem  obține  si  celelalte  transformări  posibile:  
OBVERSIUNEA   –   prin   care   obținem   o   propoziție   derivată   care   are   aceeași   ordine   a  
termenilor,   însă   propoziția   derivată   este   de   calitate   opusa   dar   de   cu   aceeași   cantitate   a  
subiectului  (daca  propoziția  din  care  o  derivăm  e  afirmativă  propoziția  derivată  e  negativă  si  
invers)  și  cu  predicatul  contradictoriu  (negația  predicatului  propoziției  inițiale)  𝑆_𝑃  ≡ 𝑆_𝑃-­‐  
negația   mare   de   deasupra   propoziției   derivate   din   formula   obversiunii   se   traduce   prin  
schimbarea  calității  propoziției  (dacă  aceasta  este  inițial  a  atunci  devine  e,  dacă  este  inițial  i  
atunci  devine  o,  dacă  este  inițial  e  atunci  devine  a  și  dacă  este  inițial  o  atunci  devine  i)  
Obversiuni  corecte  (toate  obversiunile  posibile  sunt  corecte):    
𝑆𝑎𝑃  ≡ 𝑆𝑒𝑃,    𝑆𝑒𝑃  ≡ 𝑆𝑒𝑃,  𝑆𝑖𝑃  ≡ 𝑆𝑜𝑃, 𝑆𝑜𝑃   ≡ 𝑆𝑖𝑃.  
Ex:   𝑆𝑎𝑃   –   Toți   studenții   sunt   prezenți.   𝑆𝑒𝑃   –   Nici   un   student   nu   este   absent.   Negația  
predicatului  prezent  este  absent.  
CONVERSIUNEA   –   prin   care   obținem   o   propoziție   derivată   care   are   o   ordine   inversată   a  
termenilor,  propoziția  derivată  fiind  de  aceeași  calitate  ca  propoziția  inițială  𝑆_𝑃  ≡ 𝑃_𝑆.  Nu  
toate   conversiunile   sunt   corecte,   pentru   ca   nu   toate   respectă   cerințele   unei  
deducții/raționament   deductiv   corecte/corect.   Cetintele   unei   deducții   corecte   sunt  
exprimate   de:   LEGEA   CARE   E   RESPECTATĂ   ÎN   ORICE   RAȚIONAMENT   DEDUCTIV   CORECT   –  
concluzia  nu  trebuie  să  spună  mai  mult  decât  premisa/premisele.  Această  lege  e  legată  de  
LEGEA  DISTRIBUIRII  TERMENILOR  –  un  termen  poate  fi  distribuit  in  concluzie  doar  daca  a  fost  
distribuit  și  în  premisa  în  care  apare.  Dacă  în  premise  un  termen  este  nedistribuit,  reiese  că  
se   oferă   o   informație   doar   despre   o   parte   din   sfera/extensiune   lui,   iar   dacă   în   concluzie  
termenul  ar  fi  distribuit,  s-­‐ar  oferi  informație  mai  larga  (care  generalizează)  decât  în  premise,  
deoarece  s-­‐ar  vorbi  despre  întreaga  lui  extensiune/sferă/clasă  de  obiecte.  
Conversiunile  corecte:    
𝑆𝑒𝑃   ≡ 𝑃𝑒𝑆,     𝑆𝑖𝑃   ≡,   𝑆𝑖𝑃   ≡ 𝑃𝑖𝑆,   mai   există   și   o   conversiune   corectă   numită   prin  
accident/limitare  𝑆𝑎𝑃  ≡ 𝑃𝑖𝑆.  E  considerată  corectă  deoarece  respectă  regulile  unei  deducții  
corecte,   dar   este   prin   limitare   deoarece   nu   se   poate   reveni   la   propoziția   inițială   printr-­‐o  
reaplicare  a  conversiunii  (operației  concluziei).    
Echivalențele  se  bazează  pe  legea  identității,  iar  implicațiile  pe  legea  distribuirii  termenilor.  Uneori  
este  solicitată  și  legea  negării  negației  (dubla  negație  -­‐  cea  care  anulează  negația).  

  18  
INFERENȚE  MEDIATE.  SILOGISMUL.  
Descoperită  de  Aristotel  reprezintă  o  inferență  cu  3  termeni  care  e  cea  mai  des  întâlnită  nu  doar  în  
raționamentele   științifice   ci   și   în   gândirea   naturală/obișnuită/neformalizată.   E   o   inferență  
deductivă/riguroasă   în   care   concluzia   decurge/derivă   cu   necesitate   din   premise   (2   premise)   care  
reprezintă  condiții  suficiente  pentru  a  deriva  concluzia  din  ele.  
Axioma  silogismului  ar  fi:  Ceea  ce  se  predică  afirmativ  (de  omni)  sau  negativ  (de  nullo)  despre  o  
întreagă  clasă  se  predică  și  despre  fiecare  element  din  clasă.  
\În   silogism   termenii   care   intră   în   relații   de   incluziune   sau   excluziune   sunt   formați   din   clase   de  
obiecte   care   își   transmit   o   anumită   însușire   sau   proprietate.   Clasele   între   care   operează   transferul  
sunt   genul   și   specia   (sau   specia   și   noțiunea   individuală   –   clasa   cu   un   singur   element),   iar  
notele/proprietățile   transmisibile   sunt   ale   genului   și   ale   speciei.  
Ex.     Toți  oamenii  sunt  muritori.  
Socrate  este  om.   \  s imbolul  inferenței,  a  raționamentului  care  e  
precedat  d e  premisă/premise  și  u rmat  de  
\Socrate  este  muritor.   concluzie;  e  citit  “dacă...  atunci...”  “...  rezultă...”  
Structura  Silogismului  
Orice  silogism  conține  3  propoziții  (2  premise  si  o  concluzie)  în  care  apar  3  termeni:  
a.   Un   termen   care   joacă   rol   de   predicat   în   concluzie   și   apare   și   într-­‐una   din   premise   –   termen  
care  mai  este  numit  termen  major,  fiind  notat  de  obicei  cu  P.  Premisa  în  care  apare  este  
numită  premisa  majoră  
b.   Un  termen  care  joacă  rol  de  subiect  în  concluzie  și  apare  și  în  cealaltă  premisă  –  termen  care  
mai  este  numit  termen  minor,  fiind  notat  de  obicei  cu  S.  Premisa  în  care  apare  este  numită  
premisa  minoră  
c.   Un  termen  care  apare  doar  în  premise  fiind  comun  acestora,  termen  care  face  legătura  între  
ceilalți  2  termeni  –  numit  si  termen  mediu,  notat  de  obicei  cu  M.  
Termenii  care  apar  doar  în  concluzie  și  în  câte  una  din  premise  se  mai  numesc  termeni  extremi.  
Figuri  și  moduri  silogistice  
Figura  silogistică  e  dată  de  poziția  relativă  a  termenului  mediu  M  în  premise.  Sunt  4  figuri  silogistice:  
M_P   P_M   M_P   P_M    
S_M   S_M   M_S   M_S    
\S_P   \S_P   \S_P   \S_P    
         
fig.  1   fig.  2   fig.  3   fig.  4    
 
Modurile   silogistice   se   construiesc   pornind   de   la   cele   4   figuri   și   de   la   cele   4   tipuri   de   propoziții  
categorice  –  a,  e,  i,  o.  Fiecare  din  cele  propoziții  3  propoziții  ale  silogismului  poate  fi  la  un  moment  
dat  a,  e,  i  sau  o.  In  funcție  de  combinațiile  posibile  putem  construi  256  de  moduri  posibile,  cate  64  
pentru  fiecare  figură.  Din  acestea  doar  24  sunt  valide,  cate  6  pentru  fiecare  figură.  
Legile  generale  ale  silogismului  
Considerând   silogismul   corect   din   punct   de   vedere   al   structurii   el   trebuie   pentru   a   fi   valid   –   corect  
si  logic  nu  doar  structural  sa  respecte  următoarele  reguli  (daca  i  se  aplică):  
1.   Un  termen  poate  fi  distribuit  in  concluzie  doar  dacă  este  distribuit  și  în  premisa  în  care  apare.  
2.   Termenul  mediu  trebuie  să  fie  distribuit  în  cel  puțin  o  premisă.  
3.   Cel  puțin  o  premisă  trebuie  sa  fie  afirmativă.  
4.   Cel  puțin  o  premisă  trebuie  sa  fie  universală.  
5.   Dacă  ambele  premise  sunt  afirmative  și  concluzia  trebuie  să  fie  tot  afirmativă.  
6.   Dacă  o  premisă  e  particulară  concluzia  trebuie  să  fie  și  ea  particulară.  
 
 
 

  19  
Legile  specifice  fiecărei  figuri  a  silogismului  
Figura  1   Figura  2  
Premisa  minoră  trebuie  sa  fie  afirmativă.   Una  din  premise  trebuie  să  fie  negativă.  
Premisa  majoră  trebuie  să  fie  universală.   Premisa  majoră  trebuie  să  fie  universală.  

Figura  3   Figura  4  
Premisa  minoră  trebuie  sa  fie  afirmativă.   Dacă  premisa  majoră  este  afirmativă,  atunci  
Concluzia  trebuie  să  fie  particulară.   minora  trebuie  sa  fie  universală.  
Dacă  una  din  premise  este  negativă,  atunci  majora  
este  universală.  
Dacă  minora  este  afirmativă,  atunci  concluzia  este  
particulară.  
Funcțiile  figurilor  silogistice  în  argumentare  
Pornind   de   la   poziția   termenilor,   de   la   legile   specifice   și   de   la   particularitățile   concluziilor   pot   fi  
stabilite  funcțiile  figurilor  silogistice  în  argumentare  și  în  demonstrații.  
Figura  1  este  demonstrativă  prin  excelență,  printr-­‐o  argumentare  silogistică  de  genul  ăsta  dovedim  
că  o  clasă  de  obiecte  sau  o  parte,  sau  un  element  al  clasei  are  sau  nu  o  anumită  proprietate.  Această  
figură  este  și  un  mijloc  deductiv  de  dovedire  a  adevărului  unei  propoziții  universale.  
Figura   2   având   mereu   concluzia   negativă   (modurile   valide)   ne   ajută   să   stabilim   deosebiri   între  
obiecte  și  clase  de  obiecte.  
Figura  3  are  specific  faptul  că  toate  modurile  ei  corecte  au  concluzii  particulare.  Dovedind  adevărul  
unei   concluzii   particulare   automat   infirmăm   universala   opusă   (contradictorie   –   vezi   pătratul   lui  
Boethius):   Această   figură   ne   servește   la   stabilirea   exemplelor   și   excepțiilor   și   la   falsificarea   unei  
propoziții  universale.  
Figura  4  este  mai  puțin  utilizată  în  argumentare  datorită  răsturnării  rolurilor  logice  ale  termenilor  
extremi.  P  despre  care  se  enunță  ceva  în  premisa  majoră,  este  enunțat  despre  S  în  concluzie,  iar  S,  
despre  care  se  spune  ceva  în  concluzie,  este  în  premisa  în  care  apare  predicat.  
Forme  prescurtate  și  compuse  ale  silogismului  
1.   Entimema  –  este  un  silogism  eliptic,  neformulat  complet  din  care  una  din  cele  3  propoziții  
lipsește  fiind  subînțeleasă.  Există  3  tipuri  de  entimemă:  
•   Entimema   de   ordinul   1   –   nu   este   exprimată   premisa   majora,   deoarece   de   obicei  
aceasta  exprimă  o  generalizare  cunoscuta  
Ex.   Unii   oameni   își   recunosc   greșeala,   fiindcă   sunt   oameni   principiali.   Lipsește  
premisa:  Oamenii  principiali  își  recunosc  greșeala.  
•   Entimema   de   ordinul   2   –   nu   este   exprimată   premisa   minoră,   atunci   când   este  
evidentă  
Ex.   Plantele   din   specia   asta   au   nevoie   de   multă   lumină,   deci   ele   nu   s-­‐au   dezvoltat  
pentru  că  au  stat  la  umbră.  Lipsește  premisa:  Plantele  care  nu  s-­‐au  dezvoltat  fac  parte  
din  această  specie.  
•   Entimema  de  ordinul  3  –  nu  este  exprimată  concluzia,  atunci  când  vrem  să  fie  dedusă  
de  interlocutor.  
Ex.  Toți  cei  care  au  cărți  împrumutate  de  la  bibliotecă  trebuie  sa  le  restituie  cărțile.  
Unii   elevi   din   clasa   noastră   au   cărți   împrumutate   de   la   bibliotecă.   Concluzia   care  
lipsește:  Unii  elevi  din  clasa  noastră  trebuie  să  restituie  cărțile  la  bibliotecă.  
2.   Polisilogismul   –   este   o   inferență/raționament   compus   din   mai   multe   silogisme   în   care  
concluzia  primului  silogism  (prosilogism)  este  premisă  a  silogismului  următor  (episilogism).  
Dacă   polisilogismul   este   format   din   3   sau   mai   multe   silogisme,   atunci   silogismele  
intermediare   (cele   acre   nu   sunt   primul   sau   ultimul)   joacă   rol   și   de   prosilogism   și   de  
episilogism.  Există  2  tipuri  de  polisilogism:  

  20  
 •   Polisilogism   progresiv   –   în   care   concluzia   prosilogismului   devine   premisa   majoră   a  
episilogismului  
•   Polisilogism   regresiv   –   în   care   concluzia   prosilogismului   devine   premisa   minoră   a  
episilogismului  (premisele  fiind  însă  transpuse  –  ordinea  lor  standard  inversată)  
Polisilogism  progresiv   Polisilogism  regresiv  

Toți  M  sunt  P.  Toți  N  sunt  M   Toți  S  sunt  N.  Toți  N  sunt  M  
\Toți  N  sunt  P.  Toți  S  sunt  N   \Toți  S  sunt  M.  Toți  M  sunt  P  
\  Toți  S  sunt  P.   \  Toți  S  sunt  P.  

 
Soritul  –  este  un  polisilogism  simplificat  din  care  se  elimină  concluziile  intermediare.    
Sunt  2  tipuri  de  sorit:  
•   Sorit  goclenian  (progresiv)  
•   Sorit  aristotelic  (regresiv)  
 
Sorit  goclenian  -­‐  progresiv   Sorit  aristotelic  -­‐  regresiv  
Toți  M  sunt  P.     Toți  S  sunt  N.    
Toți  N  sunt  M   Toți  N  sunt  M  
Toți  S  sunt  N   Toți  M  sunt  P  
\  Toți  S  sunt  P.   \  Toți  S  sunt  P.  
Din  legile  silogismului  derivă  legile  soritului.  
Legile  soritului  goclenian  -­‐  progresiv   Legile  soritului  aristotelic  -­‐  regresiv  
1.   O  singură  premisă  poate  fi  negativă  și   1.   O  singură  premisă  poate  fi  negativă  și  
anume  prima   anume  ultima  
2.   O  singură  premisă  poate  fi  particulara   2.   O  singură  premisă  poate  fi  particulara  și  
și  anume  ultima   anume  prima  
 
Verificarea  validității  silogismelor  
Verificarea  unui  silogism  trebuie  să  parcurgă  următoarele  etape:  
1.   Reconstruirea  în  forma  standard  a  silogismului  prin  completarea  și  ordonarea  propozițiilor;  
pentru   aceasta   trebuie   determinați   cei   3   termeni.   Trebuie   mai   întâi   găsită   concluzia   și  
plecând  de  aici  stabilim  termenul  major  –  predicatul  concluziei  și  termenul  minor  –  subiectul  
concluziei.  
2.   După   ce   ne-­‐am   convins   ca   raționamentul   analizat   este   silogism   în   care   cei   trei   termeni  
desemnează   clase   de   obiecte   între   care   se   stabilesc   relații/raporturi   gen-­‐specie   sau   specie-­‐  
noțiune  individuală  trecem  la  verificarea  lui  
3.   Alegem  o  metodă  de  verificare.  
Metoda  de  verificare  prin  legile  generale  ale  silogismului  
Silogismul  trebuie  sa  respecte  simultan  următoarele  reguli.  Daca  doar  una  e  incălcată  atunci  nu  e  
valid.  
1.   Un  termen  poate  fi  distribuit  in  concluzie  doar  dacă  este  distribuit  și  în  premisa  în  care  apare.  
2.   Termenul  mediu  trebuie  să  fie  distribuit  în  cel  puțin  o  premisă.  
3.   Cel  puțin  o  premisă  trebuie  sa  fie  afirmativă.  
4.   Cel  puțin  o  premisă  trebuie  sa  fie  universală.  
5.   Dacă  ambele  premise  sunt  afirmative  și  concluzia  trebuie  să  fie  tot  afirmativă.  
6.   Dacă  o  premisă  e  particulară  concluzia  trebuie  să  fie  și  ea  particulară.  
  21  
Metoda  de  verificarea  silogismelor  cu  ajutorul  legilor  specifice  figurilor  
a.   Se  determină  figura  silogistică  după  poziția  termenului  mediu.  
b.   Se  determină  modul  silogistic.  
c.   Sunt  verificate  legile  figurii  respective.  Dacă  sunt  respectate  atunci  silogismul  e  valid.  
Figura  1   Figura  2  
Premisa  minoră  trebuie  sa  fie  afirmativă.   Una  din  premise  trebuie  să  fie  negativă.  
Premisa  majoră  trebuie  să  fie  universală.   Premisa  majoră  trebuie  să  fie  universală.  

Figura  3   Figura  4  
Premisa  minoră  trebuie  sa  fie  afirmativă.   Dacă  premisa  majoră  este  afirmativă,  atunci  minora  
Concluzia  trebuie  să  fie  particulară.   trebuie  sa  fie  universală.  
Dacă  una  din  premise  este  negativă,  atunci  majora  
este  universală.  
Dacă  minora  este  afirmativă,  atunci  concluzia  este  
particulară.  
Metoda  diagramelor  Venn  
Reguli  de  reprezentare  grafică  a  celor  4  tipuri  de  propoziții  categorice.  
PAS  1.  Cei  2  termeni  ai  propoziției  sunt  reprezentați  prin  2  cercuri  intersectate  

 
 
PAS  2.  In  diagrama  sunt  descrise  4  zone.  Însă  propoziția  se  referă  doar  la  una  din  cele  care  împreuna  
reprezintă  subiectul.  

 
  22  
Adică  zona  în  care  S  sunt  P  zona  𝑆𝑃  sau  zona  în  care  S  nu  sunt  P  zona  𝑆𝑃  
PAS   3.   În   funcție   de   ce   ne   spune   propoziția   marcăm   una   din   cele   2   zone   ale   subiectului   propoziției  
specificate  la  pasul  anterior  (zona  în  care  S  care  sunt  P  zona  𝑆𝑃  sau  zona  în  care  S  nu  sunt  P  zona  
𝑆𝑃)   fie   cu  hașurare   #  –  în  cazul  propozițiilor  universale  –  pentru  a  arăta  ca  zona  respectivă  nu  are  
elemente,  fie  cu  un  x  sau  o  *  –  în  cazul  propozițiilor  particulare  –  pentru  a  arăta  ca  în  zona  respectivă  
există  cel  puțin  un  element.  
Toți  S  sunt  P  –  SaP  –  universala  afirmativă   Niciun  S  nu  este  P  -­‐  SeP–  universala  negativă  
Adică   nu   există   elemente   din   S   care   să   nu   fie   P   Adică  nu  există  elemente  din  S  care  să  fie  P  dacă  
dacă  toți  S  sunt  P.   niciun  S  nu  sunt  P.  

     
Unii  S  sunt  P  –  SiP–  particulara  afirmativă   Unii  S  nu  sunt  P  –  SoP  –  particulara  negativă    
Adică   există   cel   puțin   un   element   din   S   care   să   Adică  există  cel  puțin  un  element  din  S  care  să  
fie  P  dacă  unii  S  sunt  P.   nu  fie  P  dacă  unii  S  nu  sunt  P.  
 

 
   
Pentru  a  verifica  prin  această  metodă  (a  diagramelor  Venn)  validitatea  unui  silogism  vom  
parcurge  următorii  pași  
PAS  1.  Cei  3  termeni  ai  silogismului  sunt  reprezentați  prin  3  cercuri  intersectate  

S
M P
 
  23  
Există  8  zone  diferite  în  diagramă  
Zona  1  în  care  elementele  sunt  S  dar  nu  sunt  P  și  nu  sunt  M  
Zona  1  în  care  elementele  sunt  S ,  
dar  nu  sunt  P  și  nu  sunt  M  
Zona  2  în  care  elementele  sunt  S ,  
sunt  M,  dar  nu  sunt  P  
Zona  3  în  care  elementele  sunt  S  
sunt  P  și  sunt  M  
Zona  4  în  care  elementele  sunt  S ,  
sunt  P,  dar  nu  sunt  M  
Zona  5  în  care  elementele  sunt  M,  
dar  nu  sunt  S  și  nu  sunt  P  
Zona  6  în  care  elementele  sunt  M,  
sunt  P,  dar  nu  sunt  S  
Zona  7  în  care  elementele  sunt  P  
dar  nu  sunt  S  și  nu  sunt  M  
Zona  8  în  care  elementele  nu  sunt  
  S,  nu  sunt  P  și  nu  sunt  M  
   
PAS  2.  În  diagramă  reprezentăm  doar  premisele,  pe  rând,  și  dacă  e  cazul    
mai  întâi  premisa  universală  apoi  premisa  particulară.    
PAS  3.  Încercăm  sa  observăm  dacă  doar  din  reprezentarea  premiselor  apare  automat  pe  diagramă  
și  concluzia  silogismului.    
•   Dacă  după  reprezentarea  premiselor  apare  automat  și  reprezentarea  concluziei  –  silogismul  
e  valid  
•   Dacă   după   reprezentarea   premiselor   nu   apare   automat   și   reprezentarea   concluziei   –  
silogismul  e  nevalid  
ALTE  FELURI  DE  PROPOZIȚII  EUNUȚIATIVE  
În  limbaj  natural  există  și  alte  tipuri  de  propoziții  de  predicație  diferite  de  cele  categorice.  
1.   Propoziții   asertorice   sau   de   realitate   –   prin   care   un   predicat   poate   fi   asertat   despre   subiect  
prin  exprimarea  unei  constatări  de  fapt.  Ex.  Astăzi  trei  colegi  lipsesc.  
2.   Propoziții  apodictice  sau  de  necesitate  –  prin  care  un  predicat  e  asertat  cu  necesitate  despre  
un  subiect.  Ex.  orice  divizor  al  lui  12  e  în  mod  necesar  divizor  si  al  lui  60.  
3.   Propoziții  problematice  sau  de  posibilitate  –  în  care  un  predicat  se  asertează  ca  o  posibilitate  
despre  un  subiect.  Ex.  S-­‐ar  putea  ca  cei  trei  colegi  care  lipsesc  sa  fie  bolnavi.  
Toate   aceste   tipuri   de   propoziții   (asertorice,   apodictice   sau   problematice)   fac   parte   din     clasa  
propozițiilor  de  modalitate,  pe  baza  lor  fiind  construite  diferite  logici  modale.  
Totodată  in  sec.  XX  s-­‐a  ridicat  gradul  de  generalitate  al  analizei  propozițiilor  categorice  stabilindu-­‐
se  că  pe  lângă  cele  4  tipuri  clasice  de  propoziții  categorice  (a,  e,  i,  o)  există  și  o  serie  de  propoziții  în  
care   predicatul   este   de   fapt   nu   o   proprietate   atribuită   unei   clase   ci   o   relație   între   2   sau   mai   multe  
subiecte.  Ex.  Eminescu  a  fost  contemporan  cu  Creangă.  Predicatul  exprimă  în  acest  exemplu  relația  
–  a  fi  contemporan.  Pornind  de  aici  a  apărut  si  o  logică  a  relațiilor.  Relațiile  pot  reuni/lega  n  termeni  
iar   numărul   de   termeni   puși   în   legătură   exprimă   adicitatea   relației.   În   limbaj   natural   cele   mai  
frecvente/   în   mod   obișnuit   sunt   relațiile   diadice   (între   2   termeni)   Ex.   Bacilul   Koch   cauzează  
tuberculoza  sau  relațiile  triadice  (între  3  termeni)  Ex.  Punctul  B  se  află  între  punctele  A  și  C.  
 

ARGUMENTAREA  NEDEDUCTIVĂ  -­‐  TIPURI    

1.  CERTITUDINE  ȘI  PROBABILITATE  
Inferențele/raționamentele  deductive  au  ca  principală  caracteristică  faptul  că  dacă  premisele  sunt  
adevărate,  concluzia  nu  poate  fi  falsă.  Concluzia  se  obține  cu  certitudine  din  premise.  Există  însă  si  

  24  
raționamente/inferențe  în  care  concluziile  nu  mai  poartă  semnul  certitudinii.  Aceste  inferențe  sunt  
nedeductive  cu  concluzii  probabile.  
Caracterul  probabil  al  concluziei  în  cazul  inferențelor  nedeductive,  spre  deosebire  de  inferențele  
concluzive   (în   care   dacă   se   pleacă   de   premise   adevărate   și   operația   logică   de   derivare   a   concluziei  
este  efectuată  corect),  se  datorează  faptului  ca  deși  se  pleacă  de  la  cunoștințe  sigure,  premisele  nu  
conțin   suficiente   informații   pentru   a   rezulta   o   concluzie   cu   necesitate   și   operația   de   derivare  
contribuie  și  ea  la  incertitudine.  
Premisele  nu  oferă  suficiente  informații  atunci  când:  
•   Concluzia  este  o  generalizare  
•   Valoarea   de   adevăr   a   ipotezelor/premiselor   depinde   de   testarea   consecințelor   care   decurg  
din  ele  
•   Argumentările   se   bazează   pe   relații   care   nu   permit   concluzii   certe   (relații   de   asemănare,  
relații  de  condiționare)  
Concluziile   sunt   probabile   și   datorită   operației   logice.   Dacă   în   inferențele   deductive,   concluzia  
derivă  cu  certitudine  din  premise  pe  baza  unor  reguli/legi,  atunci  când  se  procedează  invers  –  de  
derivă  premisa  (una  din  ele)  din  concluzie  –  rezultă  o  operație  opusa  deducției  numita  reducție  care  
determină   probabilitatea   judecății.   De   exemplu   știm   ca   dintr-­‐o   propoziție   universala   Toți   studenții  
sunt  prezenți.  putem  deduce  ca  particulara  corespunzătoare  (subalterna)  si  Unii  studenți  (cum  ar  fi  
studenții   care   nu   locuiesc   în   Iași)   sunt   prezenți.   Daca   pornim   invers   însă,   de   la   particulara   spre  
universală,  nu  mai  avem  certitudine.  Dacă  noi  știm  de  exemplu  ca  Unii  colegi  (de  exemplu  cei  care  
nu  sunt  din  Iași)  sunt  prezenți.  nu  putem  afirma  ceva  cu  certitudine  despre  toți  colegii,  cum  că  ar  fi  
prezenți.  deoarece  nu  știm  sigur  lucrul  asta.  Se  poate  la  fel  de  bine  sa  fie  toți  prezenți  sau  la  fel  de  
bine  sa  nu  fie  toți  prezenți.  
2.  INFERENȚE  INDUCTIVE  CARE  CONDUC  LA  GENERALIZĂRI  
Inferențele  inductive  sunt  cele  care  fac  trecerea  de  la  premise/ipoteze  particulare  și  ajung/derivă  o  
concluzie/consecință   generala.   În   concluzie   s-­‐ar   spune   mai   mult   decât   în   premise,   încălcându-­‐se  
acea  regula  pe  care  deducția  nu  o  permite.  Rezulta  caracterul  incert/probabil.  
 
1.   Inducția   completă   –   în   cazul   în   care   generalizarea   se   face   unei   clase   finite   și   nu   prea   mari   de  
obiecte   putem   vorbi   de   o   inducție   completă,   deoarece   dacă   vrem   sa   verificăm   concluzia   putem  
verifica  dacă  fiecare  element  al  clasei  are  o  anumită  proprietate  și  putem  conchide  ca  toată  clasa  
are   acea   proprietate.   Inferențele   de   tipul   asta   sunt   și   inductive   deoarece   generalizează,   dar   și  
deductive  deoarece  concluzia  este  certa.  Inducțiile  complete  iau  forma  unor  silogisme  cu  premise  
compuse  si  exclusive.  
M1,  M2,...  Mn  sunt  P.  
M1,  M2,...  Mn  și  numai  ei  sunt  S.  
\  Toți  S  sunt  P.  
Acest   tip   de   inducție   care   face   trecerea   de   la   deducție   la   inducție   este   folosită   în   știință   pe   baza   ei  
determinându-­‐se  legile  intermediare.  
 
2.  Inducția  incompletă  –  în  cazul  în  care  generalizarea  doar  pe  baza  cercetării  doar  a  unei  părți  dintr-­‐
o   clasă.   Această   inducție   e   incompletă   –   nu   epuizează   toate   cazurile,   e   amplifiantă   –   extinde  
constatarea  la  toți.  Se  mai  numește  baconiană  deoarece  a  fost  teoretizată  de  Francis  Bacon.  
S1,  S2,...  Sn  posedă  P.   Concluzia  este  probabilă  iar  interesul  este  legat  de  ce  putem  
S1,  S2,...  Sn  aparțin  lui  M.   face  sa  creștem  gradul  de  probabilitate.  
\  M  posedă  probabil  P.   Inducția   prin   simplă   enumerare   –   generalizarea   este   făcută  
  prin  acumularea  de  enunțuri  care  exprimă  apartenența  unei  
însușiri   la   un   număr   mereu   crescând   de   elemente   ale   unei   clase.   Concluzia   este   o   generalizare  
universală   obținută   pe   baza   creșterii   numărului   enunțurilor   despre   cazurile   particulare.   Fiecare  

  25  
element  care  posedă  însușirea  aduce  un  spor  de  probabilitate  fără  a  aduce  certitudinea  însă.  În  cazul  
acestei  inducții  trebuie  să  ne  ferim  de  coincidența  fortuită/întâmplătoare.  Uneori  se  poate  întâmpla  
ca  mai  multe  elemente  ale  unei  clase  să  aibă  aceeași  însușire  pur  întâmplător.  Pentru  a  evita  această  
situație  trebuie  să  ținem  cont  de  2  condiții:  
1.   Toate  elementele  cunoscute  și  cât  mai  multe  trebuie  sa  aibă  proprietatea  P  
2.   Nici  un  S  care  nu  este  cunoscut  și  verificat  nu  trebuie  să  excludă  P  
Inducția   științifică   –   când   inferența   se   constituie   în   baza   unei   proprietăți   necesare,   a   unei   note  
proprii,  premisa  majoră  devine  apodictică,  exprimând  această  necesitate.  
Concluzia   rămâne   probabilă,   deoarece   nota   poate   să  
S1  posedă  în  mod  necesar  P.   aparțină  în  mod  necesar  doar  unui  obiect  sau  unei  clase  de  
S1  aparțin  lui  M.   obiecte  înrudite  și  totuși  să  nu  aparțină  cu  necesitate  clasei  
\  M  posedă  probabil  P.   includente  dacă  această  clasa  are  o  extensiune  mare.  Acest  
  tip   de   inducție   este   superioară   inducției   prin   simplă  
enumerare  pentru  că  presupune  descoperirea  legăturilor  necesare  dintre  obiecte  și  proprietățile  
lor.  Metodele  de  cercetare  inductivă  sunt  bazate  pe  experiment  și  observație.  
3.  RAPORTUL  DINTRE  IPOTEZĂ  ȘI  EVIDENȚĂ.  CONFIRMAREA  IPOTEZELOR  
Vorbim  de  ipoteze  când  premisele  nu  conțin  suficiente  informații  pentru  concluzie,  ipoteza  fiind  un  
enunț  care  exprimă  o  presupunere.  Ipoteza  are  două  sensuri  principale:  
a.   Enunț  sau  sistem  de  enunțuri  utilizat  ca  fundament  într-­‐o  demonstrație  sau  ca  premisă  într-­‐
o  inferență.  
b.   Enunț  care  trebuie  testat  prin  consecințele  sale  pentru  a  i  se  aprecia  valoarea  de  adevăr.  
Ipoteza  ca  fundament  –  demonstrarea  unei  propoziții,  teoreme,  teze  se  face  printr-­‐un  număr  de  
propoziții   acceptate   ca   adevărate   (prin   ipoteză)   Ex.   demonstrațiile   din   geometrie.   În   acest   caz  
adevărul  fundamentului/ipotezei  este  o  condiție  suficientă  a  adevărului  propoziției  care  derivă  din  
el.  
Ipoteza  ca  premisă  –  se  referă  la  enunțuri  a  căror  valoare  de  adevăr  nu  e  încă  stabilită;  ele  sunt  
testate  pe  baza  consecințelor  care  derivă  și  pe  baza  testării,  ele  pot  fi  conformate  sau  infirmate.  
Dacă  cel  puțin  o  consecință  e  infirmată  atunci  ipoteza  este  considerată  cu  certitudine  falsă.  Pe  de  
altă   parte   adeverirea   consecințelor   nu   oferă   întotdeauna   garanții   pentru   ca   o   ipoteză   sa   fie  
transformată   într-­‐un   enunț   adevărat.   Denumirea   de   ipoteze   științifice   o   primesc   doar   enunțurile  
care   se   pretează   la   teste   empirice   obiective.   În   activitatea   științifică,   se   consideră   că   atunci   când   o  
ipoteză   este   conformată   ea   trebuie   să   fie   acceptată   în   fondul   de   cunoștințe   din   acel   domeniu  
științific.  
4.  INFERENȚE  NEDEDUCTIVE  BAZATE  PE  RELAȚII  CARE  NU  PERMIT  CONCLUZII  CERTE  
Obiectele  realității  nu  sunt  izolate.  Între  ele  există  relații  complexe  care  sunt  redate  în  propoziții  cu  
ajutorul  limbajului.  Relațiile  pot  fi  redate  fie  abstract,  cu  ajutorul  unor  simboluri  specifice,  fie  concret  
cu  ajutorul  expresiilor  din  limbaj  natural.  
Inferența   prin   analogie   –   asemănările   dintre   obiecte   au   generat   raționamente   în   care   pe   baza  
asemănării  unele  proprietăți  sa  fie  transferate  de  la  un  obiect  la  altul.  Probabilitatea  vine  din  faptul  
ca  relația  de  asemănare  nu  este  tranzitivă.  Dacă  un  obiect  A  seamănă  cu  un  obiect  B  și  obiectul  B  
seamănă  cu  obiectul  C,  nu  reiese  în  mod  cert/sigur  că  A  seamănă  cu  B.  Se  poate  să  semene,  se  poate  
să  nu  semene.  Inferența  prin  analogie  are  la  bază  operația  de  transfer  a  unor  însușiri  de  la  un  obiect  
la  altul.  Însă  nu  se  poate  ști  întotdeauna  cu  precizie  dacă  însușirea  transferabilă  face  sau  nu  parte  
din   notele   comune   celor   2   obiecte.   Analogia   e   o   inferență   nedeductivă   probabilă.   Probabilitatea  
concluziei   depinde   de   necesitatea   legăturii   care   unește   însușirea   transferabilă   de   grupul   notelor  
comune.  De  aceea  analogiile  pot  fi  profunde  sau  superficiale,  întemeiate  sau  mai  puțin  întemeiate.  
Analogia   e   foarte   importanta   în   geometrie,   în   procedeul   modelării   din   cercetarea   științifică,   în  
construirea   de   structuri   analoage   prin   care   proprietăți   și   însușiri   apar   mai   clar,   descoperindu-­‐se   ca  
obiecte  diferite  se  supun  acelorași  legi.  

  26  
Inferența  nedeductive  cauzale  –  Legăturile  cauzale  se  deosebesc  de  celelalte  relații  din  realitate  
prin   faptul   că   efectul   este   generat   de   cauza   în   mod   constant.   Legăturile   cauzale   se   bazează   pe  
anumite  indicii  sau  semne:  coprezență,  coapariție,  codispariție,  covariație.  Prezența  acestor  semne  
este  constatată  prin  propoziții  asertorice  de  existență  pe  baza  cărora  se  construiesc  raționamente  
care  se  exprimă  faptul  că  s-­‐a  descoperit  o  cauză/  sau  un  efect  care  se  caracterizează  prin  prezența,  
apariția,   dispariția,   variația   împreuna   cu   fenomenul   cercetat.   Problema   care   se   pune   este   dacă  
putem   fi   siguri   de   rezultatul   obținut/constatat.   Si   aici   apare   incertitudinea/probabilitatea   în  
dependența/legătura  cauzală  și  prezența,  apariția,  dispariția,  variația  fenomenelor  efect  și  cauză.  
Concluzia  este  probabilă  ea  avertizând  astfel  că  fenomenele  pot  prezenta  anumite  indicii  comune  
din   întâmplare   sau   pe   baza   unor   legături   care   nu   sunt   neapărat   cauzale.   De   aceea   inferențele   prin  
care  stabilim  legături  cauzele  au  concluzii  probabile.  
 
John  Stuart  Mill  a  construit  4  metode  indictive  asemănătoare  figurilor  silogistice,  fundamentate  pe  
relația  de  cauzalitate:  “A  este  cauza  lui...”  sau  “  A  este  efectul  lui...”.  
1.  Metoda  concordanței  –  constă  în  compararea  cazurilor  în  care  fenomenul  este  prezent;  atunci  și  
cauza   (efectul)   lui   trebuie   sa   fie   prezentă.  
Pentru   a   determina   coprezența   Dacă  este  prezent  raportul  cauzal,  este  
fenomenelor   cercetam   ceea   ce   este   coprezență.  
constant   în   împrejurări   variabile.   Ceea   ce   Este  coprezență.  
este  constant  apare  prin  contrast  cu  ceea  ce   \Este  probabil  raport  cauzal.  
este   variabil.   Probabilitatea   concluziei  
crește  cu  cât  cazurile  sunt  mai  variate.  
2.  Metoda  diferenței  –  constă  în  compararea  a  doua  cazuri,  unul  în  care  fenomenul  este  prezent  și    
altul  în  care  fenomenul  este   absent.  Cauza  (efectul)  trebuie  să  apară  sau  să  dispară.  Dacă  metoda  
concordanței   impunea   cazuri   diferite   cu   o   Dacă  este  prezent  raportul  cauzal,  este  co-­‐apariție  
singură   circumstanță,   metoda   diferenței   sau  co-­‐dispariție.  
presupune  cazuri  asemănătoare  cu  o  singură   Este  coapariție  sau  codispariție.  
diferență   între   ele:   sa   apară   sau   să   dispară   \Este  probabil  raport  cauzal.  
fenomenul.   Această   metodă   este   opusă  
metodei  concordanței.  
3.  Metoda  combinată  a  concordanței  și  diferenței  –  constă  în  trecerea  de  la  o  serie  de  cazuri  la  altă  
serie  de  cazuri,  care,  deși  asemănătoare  cu  primele  pot  să  difere  în  anumite  privințe.  Spre  deosebire  
de  metoda  diferenței,  ăn  metoda  combinată   Dacă  este  legătură  cauzală,  atunci  este  coprezență  
cercetarea   nu   constă   în   suprimarea   și  coabsență.  
împrejurărilor   comune,   ci   în   alegerea   unor   Este  coprezență  și  coabsență.  
cazuri   negative,   în   care   împrejurarea   \Este  probabil  raport  cauzal.  
presupusă  lipsește.  
4.  Metoda  variațiilor  concomitente  –  se  bazează  pe  proprietatea  fenomenelor    de  a  crește  sau  de  a  
descrește   împreună.   Acest   lucru   oferă   un   indiciu   superior   pentru   recunoașterea   fenomenelor  
corelate.   Covariația   poate   fi   exprimată   Dacă  este  legătură  cauzală,  atunci  este  covariație.  
matematic   cu   ajutorul   funcțiilor,   sporind   este  covariație.  
astfel  precizia  de  cunoaștere  a  fenomenelor.  
\Este  probabil  raport  cauzal.  
În   știință   este   des   utilizată   această   metodă  
determinând  multe  descoperiri.  
5.   Metoda   rămpșițelor   sau   a   reziduurilor   –  
este  o  metodă  adăugată  ulterior  de  Mill  celor  4  inițiale.  Această  metodă  ar  fi  un  caz  particular  al  
metodei   concordanței   și   poate   conduce   la   concluzii   certe.   Prin   această   metodă   legătura   nu   e  
observată   ci   dedusă   dintr-­‐un   raport   cauzal   mai   complex.   Se   bazează   pe   principiul   că   efecte   de  
aceeași  natură  sunt  produse  de  cauze  de  aceeași  natură.  

  27  
DEMONSTRAȚIA    
1.  STRUCTURA  DEMONSTRAȚIEI  
Demersurile  argumentative  presupun  ca  noțiunile  sa  fie  definite  și  propozițiile  să  fie  demonstrate  
ca   adevărate   sau   false.   Există   in   orice   sistem   teoretic   un   grup   de   noțiuni   nedefinite   și   propoziții  
nedemonstrate   (axiome).   Cercetarea   deductivă   folosește   deci   2   operații   demonstrația   și  
combaterea.  
Demonstrația   –   e   o   înlănțuire   de   inferențe   care   sprijinindu-­‐se   pe   anumite   propoziții   date  
(considerate  adevărate  sau  demonstrate  deja),  stabilește  adevărul  sau  falsitatea  altei  propoziții.  
Orice  demonstrație  are  3  elemente:  
1.   Teza  de  demonstrat  –  ceea  ce  urmează  sa  fie  demonstrat;  propoziția  de  demonstrat.  
2.   Fundamentul  demonstrației  –  propozițiile  și  noțiunile  care  sprijină  demonstrația  dovedind  
adevărul  tezei  sau  falsitatea  ei  (cazul  combaterii);  e  format  din  definiții,  axiome,  teoreme  
(enunțuri  deja  demonstrate)  
3.   Procedeul   demonstrației   –   argumentarea/demonstrația   propriu-­‐zisă   prin   care   se   face  
legătura  logică  intre  fundament  și  teză.  
Deducția  în  general  și  în  sens  larg  desemnează  trecerea  de  la  condiție/fundament  la  consecință/teză.  
Orice  teorie  științifică  expusă  deductiv  se  numește  axiomatizată  pentru  că  elementele  de  la  baza  
fundamentului   sunt   reprezentate   de   axiome   –   propoziții   considerate   adevărate   fără   a   fi  
demonstrate.  
2.  REGULILE  DEMONSTRAȚIEI  
1.   Teza   de   demonstrat   trebuie   sa   fie   formulată   clar   și   precis.   În   caz   contrar   nu   vom   ști   ce   avem   de  
demonstrat.  
2.   Teza   trebuie   să   rămână   aceeași   pe   tot   parcursul   demonstrației.   În   caz   contrar   apare   eroarea  
ignoratio  elenchi  –  adică  substituirea  tezei  cu  alta  pe  care  o  demonstram  de  fapt.  
3.   Fundamentul   trebuie   să   conțină   numai   propoziții   adevărate.   Dacă   fundamentul   conține   o  
propoziție   falsă   concluzia/teza   nu   ar   mai   fi   în   mod   necesar   adevărată   devenind   o   propoziție  
probabilă  care  poate  fi  la  fel  de  bine  adevărată  sau  falsă.  
4.  Fundamentul  trebuie  să  fie  o  rațiune  suficientă  pentru  teză.  Adică  trebuie  să  fie  demonstrabil  
independent   de   teză,   evitându-­‐se   astfel   eroarea   cercului   vicios   –   circulus   in   demonstrando   sau  
petitio  principi.  
5.  Prin  procedeul  logic  folosit  trebuie  ca  teza  sa  rezulte  cu  necesitate  din  fundament.  Inferențele  din  
procedeul  demonstrației  sa  fie  valide  și  recunoscute  ca  atare  în  acel  sistem  demonstrativ.  
3.  ERORI  DE  DEMONSTRAȚIE  
În   argumentări   apar   adesea   erori,   încălcări   conștiente   ale   legilor   corectitudinii   logice,   făcute   cu  
scopul   de   a   convinge   pe   cineva.   Aceste   erori   voluntare   se   numesc   sofisme.   Există   însă   și   erori  
involuntare   care   se   numesc   paralogisme.   Sofismele   pot   fi   formale   (de   formă/logice)   sau   materiale  
(de  conținut/nelogice).  Prin  viciile  de  formă  se  încalcă  legile  raționamentului,  prin  viciile  de  conținut  
raționamentul  este  corect  dar  premisele  sunt  false,  conținutul  lor  fiind  neadevărat.  Sifismele  mai  
pot  fi  de  limbaj  (in  dictione)  sau  din  afara  limbajului  (extra  dictione).  
Erorile  privind  teza  
Una  din  principalele  erori  privind  teza  este  ignoratio  elenchi  –  adică  substituirea  tezei  cu  alta  pe  care  
o  demonstram  de  fapt.  Aceste  erori  se  mai  numesc  și  sofismele  de  relevantă  care  deși  corecte  logic  
și  în  privința  conținutului  nu  sunt  relevante  pentru  adevărul  tezei,  dovedind  de  fapt  altceva,  ceea  ce  
înlocuiește  teza  de  demonstrat.  Erori  de  relevantă  pot  fi  împărțite  în:  
•   Invocarea  autorității  cuiva  pentru  a  întemeia  sau  respinge  o  teză  
•   Invocarea  ca  argumente  a  calităților  și  defectelor  celui  care  susține  o  teză  
•   Luarea  asentimentului  unei  mulțimi  de  oameni  ca  argument  pentru  o  teză  
•   Invocarea  forței  (fizice,  morale,  psihice)  în  susținerea/respingerea  unei  teze  

  28  
 •   A  lua  absența  obiecțiilor  la  o  teză  drept  argument  în  favoarea  acesteia    
Erorile  privind  conținutul  
•   Fundamentul  fals  care  e  prezentat  ca  adevărat.  Dacă  condiția  este  falsă,  consecința  poate  fi  
la  fel  de  bine  și  adevărată  și  falsă,  deci  nici  de  demonstrat,  nici  de  înlăturat.  
•   Fundamentul   nedemonstrat   care   pare   evident   dar   în   realitate   nu   este   demonstrat.   Aici  
putem   încadra   anticiparea   fundamentului   fundamentul   se   întemeiază   direct   pe   teză   sau  
cercul  vicios  fundamentul  se  întemeiază  indirect  pe  teză  (dubla  petiție  de  principiu)  
Erorile  privind  procedeul  demonstrativ  
•   Demonstrația   corectă   dar   non   sequitur   adică   teza   nu   rezultă   din   argumentul   propus.  
Legătura  între  teză  si  fundament  este  pur  verbală,  naivă  (non  sequitur)  
•   Demonstrația   incorectă   în   care   nu   sunt   respectate   legile   gândirii   și   ale   inferențelor.   Aivi  
putem   include   –   saltul   în   argumentare   –   se   trece   la   concluzie   fără   o   justificare   suficientă   a  
acesteia  –  concluzie  pripită;  împărțirea  termenilor  –  dedublarea  termenului  mediu  care  nu  
mai  are  funcția  mediatoare  de  legătură  deoarece  nu  mai  are  același  înțeles  –  omonimia;  mai  
e  posibil  ca  termenul  mediu  să  fie  afectat  de  o  notă  accidentală  într-­‐una  din  premise  care  
lipsește  în  cealaltă  premisă  –  fallacia  accidentis  –  sofismul  accidentului.  
•   Confuzia  tipurilor  de  raționament  –  când  se  aplică  schema  silogismului  la  alt  tip  de  obiecte  
decât  ar  trebui  (de  exemplu  trecerea  de  la  ceva  cu  sens  colectiv  –  organism  la  ceva  cu  sens  
distributiv  -­‐  celule)  
•   Falsul  secvent  –  apare  în  raționamentele  ipotetice,  când  de  la  condiții  false  se  conchide  o  
consecință  adevărată.  
•   Sofisme  de  conversiune  –  conversiune  ilicita/imposibilă  deci  incorectă.  
•   Sofisme  prin  inducție  –  precum   generalizările  pripite  –  insuficient  justificate  sau  non  causa  
pro   causa   când     considerăm   pentru   un   fenomen   o   cauză   care   nu-­‐i   este   cauză   sau   pos   thoc,  
ergo  propter  hoc  -­‐    când  se  face  confuzia  între  succesiunea  temporală  și  legătura  cauzală,  
fără  a  exista  o  legătură  cauzală.  
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 
 

  29