Metode de cercetare – tema 1 – anul univ.

2016-2017
_____________________________________________________________________________________________________________________

Introducere în metodologie I
Noțiuni introductive
Tema nr. 1

Planul temei
1. Particularități teoretice și metodologice în științele sociale
2. Distincții conceptuale în cadrul științelor sociale
3. Tipuri de abordare a cercetării științifice din perspectiva disciplinarității

1. Particularități teoretice și metodologice în științele sociale

Se face o permanentă distincție între științele fizice, numite uneori naturale, și cele sociale sau
socio-umane. Distincția aceasta se manifestă atât în limbajul curent (spunem științe exacte vs. alte
științe, științe ale naturii vs. științe ale omului, științe reale vs. științe umane), cât și în cel științific,
unde specialiștii utilizează un discurs diferit, o conceptualizare și o interpretare specifică a datelor.
Un anume limbaj utilizează fizicianul, un alt limbaj psihologul sau sociologul, chiar dacă astăzi
există termeni care trec dintr-o disciplină în alta (de exemplu, noțiunea de câmp social vehiculată de
psihologul Kurt Lewin și preluată din fizică). Dacă toată lumea este de acord asupra faptului că
există o serie de diferențe, dificultatea constă în a arăta care sunt aceste diferențe.
Deseori se încearcă realizarea unei comparații între științele sociale și cele exacte. Această temă
de reflecție, câteodată subiect de controversă, este de domeniul epistemologiei sau de cel al
filosofiei științei. Aici înregistrăm cel puțin două poziții distincte:
1. Prima este fundamentată pe filosofia pozitivistă și ignoră diferența dintre lumea fizică și cea
socială, solicitând o abordare similară a celor două realități. Este ceea ce Emile Durkheim cerea
cercetătorilor din științele sociale: studiul obiectiv a faptelor sociale. Prin mecanismul obiectivării,
științele sociale au tratat obiectul cunoașterii la fel ca în științele naturale, adică s-a încercat o
exteriorizare a lui. O asemenea concepție epistemologică a generat modificări la nivel metodologic:
fenomenologia și introspecționismul au fost marginalizate în favoarea „metodelor obiective” de
cercetare a faptelor sociale. Experimentul și testul standardizat devin astfel metodele favorite. Din
perspectiva acestei poziții, comparația dintre științe este foarte posibilă, științele sociale fiind
considerate ca „slabe”, iar cele exacte ca „tari”. La cele dintâi, metodele de cercetare admise sunt
mai firave, mai puțin sigure, iar teoriile sunt însoțite de alternative numeroase și legile au
aplicabilitate limitată. Științele au un discurs comun, numai că cele „tari” beneficiază de un discurs
lipsit de ambiguități și legi cu aplicabilitate universală. Comparația este așadar posibilă.
2. A doua poziție se sprijină pe opinii care apără ideea conform căreia este imposibil de a realiza
o comparație obiectivă între teoria și metoda științelor sociale și a celor exacte, din cauza faptului
că există o diferență esențială între obiectele cunoașterii celor două domenii (lumea fizică și lumea
socială). Fenomenul uman, psihologic și social, este guvernat de un relativ indeterminism. Această
slabă determinare a acțiunii umane, care a făcut subiectul a numeroase dispute filosofice și
religioase, provine din complexitatea spiritului uman și din principiul libertății de alegere. De aceea,
vorbim în științele sociale mai degrabă de posibilitate, decât de certitudine. Se consideră, prin
urmare, că legea științifică din domeniul social are un caracter special și ea nu poate fi comparată cu
cea din științele exacte.
În științele sociale, cu privire la unul și același fenomen, există mai multe discursuri științifice,
adică teorii care să propună o explicație, în timp ce în celelalte științe nu există, de regulă, o astfel
de diversitate explicativă. Spre exemplu, agresivitatea umană este explicată prin mai multe teorii
grupate în diverse modele (modelul biologic-etologic, modelul psiho-sociologic, modelul socio-
culturalist), pentru atitudine există mai multe modele explicative, etc. Ca un exemplu opus, în
științele exacte se știe clar care este cauza producerii mareelor, respectiv atracția lunii. Excepție fac

1
Metode de cercetare – tema 1 – anul univ. 2016-2017
_____________________________________________________________________________________________________________________
totuși fenomenele de la granița cunoașterii, unde există, chiar și acolo, mai multe propuneri
explicative.
La fel cum există mai multe teorii concurente, ne confruntăm în științele sociale și cu o
metodologie extrem de diversă. Metodele s-au multiplicat în decursul timpului, „dispozitivele de
observare” atingând o complexitate și o înaltă diversitate, în majoritatea științelor (Combessie,
1996). Odată cu diversificarea metodelor s-au declanșat și disputele metodologice, fapt care îi
determină pe anumiți cercetători să afirme că în științele sociale se discută mai mult metodele, în
timp ce în cele naturale se discută descoperirile (Dogan și Pahre, 1997).
Ne putem întreba de ce stau așa lucrurile. Un prim motiv l-am precizat deja și se referă la natura
complexă a „obiectului” cercetării, respectiv omul și societatea. Al doilea motiv este unul care ține
de evoluția științei. În decursul istoriei au existat școli ale cunoașterii, focare de cultură și
civilizație. Exponenții acestor școli (profesori, filosofi) colecționau fapte din imediata lor apropiere
(de exemplu, ciclul lunar, anotimpuri, inundații etc.). Pe baza lor, inferau ulterior legi. Nu exista
însă conștiința necesității de a construi cadre teoretice explicative și unificatoare, adică acel suport
care să permită corelarea faptelor acumulate. Mai târziu, apare tendința unificatoare - crearea unor
științe universale care să formuleze legi capabile să explice totul (omul, natura, societatea).
Tendințele de unificare a fenomenelor s-au văzut în crearea marilor discipline sau a disciplinelor
tari (matematica, fizica, astronomia). În aceste domenii, lucrurile au fost relativ mai simple,
comparativ cu domeniile sociale. Datorită recenții lor, științele sociale nu au avut timpul suficient
necesar unificării discursurilor și cadrelor explicative. Mai mult decât atât, limbajul lor este deseori
diferit chiar în interiorul aceleași științe, existând o mulțime de concepte, cu niveluri diferite de
generalitate, desemnând aceeași realitate psihică sau socială.
O altă explicație posibilă pentru această diversitate este originea duală a științelor sociale care
trebuie căutată, pe de o parte, în discipline reflexive, ca filosofia și istoria, iar pe de altă parte, în
cele exacte. Ca urmare a impactului cu acestea din urmă, a trebuit să se realizeze, după cum remarca
Combessie (1996), „un transfer al procedurilor de tip experimental”, adică recurgerea la definirea
precisă, operațională a termenilor, enunțarea ipotezelor, aplicarea protocoalelor experimentale și
elaborarea relațiilor de cauzalitate. Impactul științelor naturii a fost decisiv asupra dezvoltării
științelor sociale, după Renaștere dezvoltându-se și impunându-se spiritul științific în întreaga
gândire europeană (Grawitz, 1996).
Orice comparație trebuie să țină cont și de exactitatea științelor. Exactitatea derivă din modul de
construcție a legilor și din capacitatea de predicție a lor. În științele exacte, legile sunt generale,
ele nu admit excepții, adică se aplică tuturor fenomenelor, spre deosebire de științele sociale, unde
nu există decât legi aproximative, statistice (Loubet Del Bayle, 1991). În funcție de valoarea
predictivă a legilor, unele științe sunt „mai predictive” decât altele (de exemplu, se poate prevedea
cu mare precizie o eclipsă de soare, dar nu și comportamentul unei mulțimi). Problema predicției se
leagă de calitatea aplicativă a unei științe, fapt care îi sporește prestigiul, recunoașterea sa. În
decursul timpului, științele exacte și-au dobândit un statut clar, recunoscut, iar cele sociale au
trebuit „să învețe” de la ele. Anumite științe exacte, ca fizica spre exemplu, au valoare maximă de
predicție (exemplu legea atracției universale), în timp ce altele, ca sociologia de exemplu, se află la
polul opus, având capacitate predictivă minimă (spre exemplu fenomenul revoluțiilor, revoltelor
populare etc., care scapă măsurării, cuantificării, predicției). Psihologia s-ar situa undeva, între ele.
O altă variabilă, care trebuie luată în considerare în cadrul unei comparații între științe, este cea a
obiectivității științifice. Obiectivitatea presupune adecvarea teoriei, conceptualizării, la realitatea
studiată. Obiectivitatea, atât de râvnită în științele sociale, este limitată din următoarele cauze:
existența valorilor și a judecăților de valoare, distanțarea cercetătorului față de obiectul lui de studiu
și, în al treilea rând, problema reprezentărilor asupra realului care sânt luate drept real (Mouchot,
1986).
În ceea ce privește existența valorilor, se face distincția între judecata de valoare și judecata de
existență (de exemplu „masa este pătrată” este o judecată de existență și „omul este bun” una de
valoare). La nivel aparent, judecățile de valoare sunt înlăturate din câmpul cercetării, dar nu și
valorile. Maurice Duverger considera că cercetarea faptului social implică, vrând nevrând, „o luare

2
Metode de cercetare – tema 1 – anul univ. 2016-2017
_____________________________________________________________________________________________________________________
de poziție din partea cercetătorului în raport cu categoriile de bine și rău, just sau injust, frumos sau
urât, agreabil sau dezagreabil, util sau inutil”. Faptul social, spre deosebire de cel natural, este el
însuși normativ, adică este inserat într-un cadru de norme și valori. Valorile sunt cele care decid ce
anume trebuie studiat sau nu, ce mod de abordare să se prefere, ce metode să se utilizeze etc.
Rezultatul cercetării servește, de asemenea, o cauză sau alta. Problema care se pune este dacă
valorile nu înlătură definitiv obiectivitatea din cadrul științelor sociale. Acest lucru nu se întâmplă
deoarece obiectul cercetării este inițial definit cu titlu provizoriu (previne o greșeală de cercetare din
start, prin pre-structurare). Apoi se constituie un acord general între diverși gânditori și există o
desfășurare logică mentală a fenomenelor (discursul este coerent, atât la nivelul domeniului cât și la
nivelul interdisciplinar).
Decentrarea și distanțarea sunt, de asemenea, fenomene care au generat o naștere tardivă a
științelor sociale. Multă vreme, omul a fost „obiectul de studiu” al filosofiei. Exista credința potrivit
căreia omul se găsește în centrul universului și cunoașterea lui nu se poate realiza decât în mod
direct și total și nu prin reluarea unor cunoștințe fragmentare, risipite în diverse discipline. Se viza
astfel totalitatea, integralitatea ființei umane – o perspectivă holistă, cum am spune astăzi.
Decentrarea rezultă din atitudinea cercetătorului de a considera omul ca oricare alt obiect al
cunoașterii, la fel ca, de pildă, arborii sau pietrele etc. Această obiectivare este lăudabilă, dar a avut
uneori și consecințe negative prin faptul că s-a ajuns la un mecanicism, la o simplificare exagerată a
lucrurilor. Astăzi există luări de poziție contrare: psihologia umanistă, transpersonală etc.
Tendința de a lua reprezentările realului drept real presupune ca cercetătorul să ia drept real
ceea ce nu există decât în propria sa imaginație (de exemplu, anumite erori de cercetare pot genera
date false și de aici rezultate false). Acest risc este mult mai crescut în științele sociale decât în alte
discipline (Mouchot, 1986).

2. Distincții conceptuale în cadrul științelor sociale

2.1. Cercetare teoretică și cercetare empirică

Actualmente, nu se poate imagina o știință socială în afara experimentării. Dacă nimeni nu
contestă acest lucru, există însă mulți care pun în discuție modul în care se realizează experimentul.
La fel se întâmplă și cu cercetarea, în general. Toată lumea admite că este necesară și teoria și
practica, numai că fiecare înțelege să o facă altfel. Pe de o parte discutăm de „muncă de teren”
(făcută cercetători care adună faptele metodic, alcătuiesc tabele, fac apoi inferențe statistice –
vedem așadar o metodă inductivă), iar pe de altă parte de „muncă de bibliotecă” (realizată de
cercetători care utilizează munca celor dintâi sau scrierile teoretice anterioare, încercând să găsească
răspunsul la o întrebare, verificarea la o idee – vedem, prin urmare, o metodă deductivă). Exemplele
clasice sunt două mari nume în științele sociale, Marcel Mauss și Claude Levi-Strauss. Amândoi au
abordat aproximativ aceleași teme de cercetare, numai că primul a fost un om al teoriei și al
bibliotecii, în timp ce al doilea a desfășurat, predominant, o muncă de teren.
Teoria, chiar inexactă, provizorie și limitată, este necesară pentru a ordona realitatea faptelor,
trasarea unei scheme de cercetare, emiterea de ipoteze, conturarea explicațiilor. Paul Lazarsfeld
subliniază rolul activității teoretice pe următoarele direcții: teoria permite clasificarea, ordonarea și
sistematizarea faptelor empirice și generează conceptele care se constituie în direcții și teme de
cercetare. De asemenea, teoria furnizează cadrul explicativ al fenomenelor studiate și pune în relație
faptele empirice unele cu altele sau pe cele verificate cu cele neverificate (Grawitz, 1996).
Cercetarea empirică are rolul de a incita la noi ipoteze (proces cunoscut sub numele de
serendipitate). Datorită acestui fenomen, cercetătorul este confruntat cu situații neașteptate,
imprevizibile prin ipoteză și care deschid noi piste de cercetare. Acest lucru avansează cunoașterea.
De asemenea, cercetarea clarifică conceptele, reorientează conceptualizarea. În general, trebuie să
existe o legătură strânsă între teorie și cercetare, între munca de documentare și cea de verificare pe
teren (Rotariu și Iluț, 1997).

3
Metode de cercetare – tema 1 – anul univ. 2016-2017
_____________________________________________________________________________________________________________________
2.2. Cercetare fundamentală, cercetare aplicată și cercetare pentru dezvoltare-inovare
Aici se confruntă alte două mari tendințe. Una, care este mai veche, susține că știința trebuie să
fie axată pe dezvoltarea cercetarea aspectelor generale, fundamentale (ale comportamentului uman,
pentru psihologie) și să aibă drept scop doar cunoașterea în sine. Cealaltă, de dată mai recentă,
apără ideea potrivit căreia știința trebuie să aibă un scop practic, un folos (Grawitz, 1996). O atare
controversă a dus la separări, vorbindu-se astăzi de științe teoretice și științe aplicate. Nu există,
însă, o știință pur aplicativă (ea nici n-ar fi știință), ci mai degrabă o concretizare practică a științei.
Spre exemplu, psihologia poate fi aplicată în mediul judiciar, în cel școlar sau economic.
Cercetarea aplicată diferă de cea teoretică prin obiectul său care este conturat mai practic și are o
acoperire în planul concret. Ea are în vedere stabilirea unor regularități minore ale faptelor, are un
caracter predominant descriptiv și mai puțin explicativ. Invers, cercetarea fundamentală are ca scop
stabilirea unor legi, studiul unor relații cu tentă de generalitate între fenomene, obiectul său fiind,
așadar, unul general și mai puțin unul individual. Spre exemplu, cercetarea fundamentală din va
urmări cunoașterea legilor în baza cărora funcționează un grupul delincvent, în timp ce cercetarea
aplicată va viza o cercetare a grupului delincvent din cartierul X sau Y. Cercetarea aplicată, uneori,
precedă pe cea fundamentală și se poate constitui într-o bază de plecare științifică pentru că
furnizează o primă serie de fapte.
Cea de a treia formă, cercetarea pentru dezvoltare-inovare, este o activitate științifică care are ca
scop oferirea de servicii, produse sau tehnologii unor clienți. De exemplu, poate fi cerută de către o
comunitate o cercetare-intervenție pentru îmbunătățirea relațiilor inter-etnice.

2.3. Nomotetic și idiografic

Termenii au fost preluați din filosofia lui Windelband și introduși în psihologie de Gordon
Allport. Științele sociale, ca și cele fizice de altfel, sunt, în general, considerate ca fiind nomotetice
(universale). Cu alte cuvinte, studiază aspectul general, regulat și recurent al fenomenelor, alcătuind
legi de predicție pe baza regularităților constatate. Cu toate acestea, caracterul idiografic (adică
individual) al acestor fenomene, nu este de neglijat (Iluț, 1997).
Disputa dintre adepții orientării nomotetice și cei ai orientării idiografice a generat, de pildă în
SUA, la începutul secolului trecut, dezvoltarea, în științele sociale, a metodei studiului de caz.
Aceasta permite cunoașterea fenomenului individual, fapt care scapă uneori abordării nomotetice.
Concluzia care se impune este aceea că ambele abordări sunt necesare și complementare.

2.4. Calitativ și cantitativ

Cuantificarea este considerată, astăzi, indispensabilă oricărei științe. Chiar dacă datele furnizate
de științele sociale se pretează mai greu la matematizare, ele nu sunt în afara acestui proces.
Utilizarea procedurilor matematice este obstaculată însă de o serie de dificultăți. Madeleine Grawitz
(1996) consideră ca cele mai importante pe următoarele: slaba adaptabilitate a instrumentelor
matematice la domeniul social, ostilitatea celor care nu au cunoștințe de matematică sau le repugnă
folosirea lor, excesul de zel al unor cercetători care vor să matematizeze totul etc. Anumite științe
sociale se pretează mai bine utilizării matematicii decât altele (Grawitz, 1996).
De asemenea, cuantificarea este influențată de tipul de date de care dispunem (opinii, fapte,
atitudini, reacții etc.), de tipul de metode și tehnici utilizate pentru obținerea lor (interviul, ancheta,
testul etc.), de metodele utilizate în analiza datelor respective. Spre exemplu, datele provenind de la
un test de viteză de reacție sunt ușor cuantificabile și raportabile la o scară de măsură, în timp ce
datele culese printr-un interviu nestructurat (la care trebuie aplicată o analiză de conținut) sunt
foarte greu cuantificabile.
După Bryman (1992), cercetările de tip cantitativ au o orientare generală pozitivist-explicativă,
nomotetică. Cercetătorul adoptă o poziție distanțată față de fenomenul studiat (din exterior), iar
cercetarea de acest tip are rolul de verificare a teoriei. De asemenea, metodele principale sunt
experimentul și ancheta prin chestionar standardizat. Datele obținute în cercetările cantitative
prezintă validitate și fidelitate mare, iar imaginea pe care o furnizează despre realitate este una
structurată, deși exterioară actorului social (Rotariu și Iluț, 1997).

4
Metode de cercetare – tema 1 – anul univ. 2016-2017
_____________________________________________________________________________________________________________________
Caracteristicile cercetărilor de tip calitativ sunt date de orientarea generală care este
fenomenologico-comprehensivă, idiografică uneori, de faptul că au un rol suplimentar pentru
analizele de tip cantitativ și de poziția cercetătorului care este apropiată de fenomenul studiat (din
interior). Adesea, cercetarea calitativă are rolul de a produce teorie, adică de a o genera, rolul
validării revenind abordării cantitative. Metodele principale sunt observația participativă și
interviul, iar datele obținute sunt de slabă fidelitate, dar bogate, complexe în conținut și în
adâncime. Imaginea pe care o furnizează despre realitate este una procesuală, dinamică și centrată
pe actorul social.
Tabelul de mai jos sintetizează principalele diferențe între cele două tipuri de abordări:

Cercetarea calitativă și cea cantitativă (adaptare după Corbetta, 2003)

Se constată o întreagă dispută în științele sociale cu privire la cele două abordări. Există adepți ai
unor metode, dar și adversari ai acestora, afirmând sau negând superioritatea sau inferioritatea lor.
În realitate, cele două modalități sunt, evident, complementare una celeilalte. Sunt interferențe,
asemănări și deosebiri. Un studiu complet ar trebui să răspundă ambelor cerințe. De altfel, astăzi,
din ce în ce mai mulți cercetători au în vedere amândouă orientările, lucru care se observă în studiile
publicate.

2.5. Molar și molecular

Există două niveluri la care poate fi plasat obiectul cercetării în psihologie. La un nivel, putem
aborda persoana umană și grupul ca entități pe care cercetarea științifică le abordează în
integralitatea lor. La alt nivel, studiul explorează mai degrabă componente (elemente ale structurii
generale), funcțiuni localizate. Prin urmare, cercetarea poate „coborî” până la nivelul studierii
reacțiilor simple, la nivel fizico-chimic.
Pentru a ilustra cele două paliere, Mayer (2005) propune schema de mai jos, în care se observă
trecerea de la nivelul molar la cel molecular prin modificarea „focusului” cercetării. Se poate trece
astfel de la culturi și grupuri spre persoane (structuri, procese și semnificații), apoi spre abordări
mai detaliate, cu ar fi procesele cerebrale și sistemele fiziologice.

5
Metode de cercetare – tema 1 – anul univ. 2016-2017
_____________________________________________________________________________________________________________________

2.6. Macro-social și micro-social

Realitatea socială nu este discontinuă doar în timp, în plan diacronic, ci prezintă eterogenități,
concentrări și dilatări și în plan sincronic. Sunt fenomene care se desfășoară la o scară redusă (de
exemplu, grupul de prieteni, familia etc.) și altele care se desfășoară la scară mare (de exemplu,
populații, națiuni etc.). Între aceste extreme, se găsesc, desigur, paliere intermediare.
Abordarea micro- sau macro- depinde, prin urmare, de câteva aspecte, cele mai importante fiind:
natura fenomenului studiat, natura științei sociale respective (de exemplu, istoria, economia,
sociologia tind să se situeze la nivelul macro, în timp ce psihologia se plasează, de regulă, la nivelul
micro), scopul cercetării și metoda aleasă (sunt fenomene care pot fi studiate atât la nivel macro, cât
și micro, cum ar fi construcția identității) și formația cercetătorului (la nivelul aceleași discipline,
existând unii orientați spre micro-social, alții spre macro-social).
Analiza macro-socială vizează surprinderea în linii mari a fenomenului social, lucrează cu
grupuri mari de populație și are în vedere, de regulă, aspecte structural-cantitative ale fenomenului
studiat (prevalența metodelor cantitative, a modelelor logico-matematice). Datele culese sunt în
general numerice, pretându-se la analize statistice, iar scopul este crearea unor baze de date, găsirea
de relații între variabile, indicatori, dimensiuni.
Analiza micro-socială are ca obiect de studiu fenomene sociale de mai mică amploare, iar
populațiile supuse analizei sunt de mai mici dimensiuni. Se înregistrează o rată crescută a utilizării
metodelor calitative, se urmăresc procesualități particulare, existând o slabă aderență la model.
Scopul unei astfel de analize este localizarea și descrierea în detaliu a fenomenului individual, dar
tipic (Iluț, 1997).
Se impun câteva remarci. Nu trebuie să se confunde nivelul macro-social cu cercetarea
cantitativă și nici cel micro-social cu cercetarea calitativă. Este vorba de o anumită pondere; tehnici
cantitative, spre exemplu, sunt folosite în studiul tuturor fenomenelor sociale, indiferent de nivel.
De asemenea, cercetarea completă a unor fenomene face ca cercetătorii să treacă permanent de la un
nivel al socialului la altul și să abordeze, datorită unor concepții plurimetodologice, atât metode
calitative, cât și cantitative. Pe de altă parte, cercetarea pune problema legăturii dintre macro-social
și micro-social, deseori exprimată prin sintagma “individ și societate” sau “individual și social”.
Criteriul, baza care unește cele două niveluri de abordare, este faptul social însuși, care prin
acțiunea sa atinge toate formele de manifestare ale societății.
6
Metode de cercetare – tema 1 – anul univ. 2016-2017
_____________________________________________________________________________________________________________________

2.7. Natural și provocat în științele sociale

Se face, de asemenea, o distincție la nivelul metodelor și a contextului cercetării între abordarea
intrusivă și non-intrusivă (obstructivă sau non-obstructivă). Cei doi poli corespund cercetării
provocate și celei naturale. Prima are în vedere acel mod de cercetare care presupune provocarea
fenomenului studiat și își găsește expresia cea mai fidelă la nivelul experimentului și testului
psihologic. Cea de a doua se referă la modalități „naturale” ale cercetării, iar metodele predilecte
sunt cele ale observației și studiului de caz (Iluț, 1997).
Avantajele principale ale cercetării provocate sunt date de controlul strict al variabilelor și
condițiilor de lucru și de posibilitatea prelucrării matematice și a elaborării unui model.
Dezavantajele caracteristice cercetării provocate sunt date de condițiile artificiale (scoaterea
individului din lumea sa) sau de fragmentarea realității (selecția anumitor variabile). Apare reacția
nefavorabilă la cercetător și dezirabilitatea socială în răspunsurile subiecților.
Cercetarea naturală urmărește o non-intervenție (de aceea are un caracter non-intrusiv),
numindu-se naturală prin similitudinea cu metodele utilizate în științele naturii. Avantajele acestei
abordări sunt date de surprinderea comportamentelor naturale ale indivizilor (nealterate de
intervenția cercetătorului) și de accesul la faptul individual, unic sau tipic. Dezavantajele principale
presupun lipsa unei standardizări, a unei prelucrări matematice a datelor și faptul că, deseori, nu
poate surprinde universul interior al individului.

2.8. Etic și emic în cercetarea socială

Diferența etic-emic a fost introdusă de Kenneth Pike, în anii 50 ai secolului trecut. În științele
sociale, ea are în vedere poziții diferite în construcția obiectului cercetării, în elaborarea
metodologică, în colectarea datelor și, implicit, în interpretarea acestora. Concret, perspectiva etică
așează în centrul demersului de cercetare perspectiva omului de știință, care urmărește un demers
științific cât mai obiectiv, cât mai neutru. Orientarea este mai degrabă dinspre cercetător spre
„obiectul” investigat, dinspre teoria sa spre mediu, în scopul validării ipotezelor sale de cercetare.
Perspectiva emică este oarecum inversă, în centrul demersului aflându-se mai degrabă
perspectiva participantului sau a participanților la cercetare. Interesează aici faptul studiat „din
interior”, așa cum este perceput, vizualizat de cei pe care ne propunem să-i studiem. Este important
de înțeles, aici, modul în care aceștia interpretează realitatea, cum ajung la elaborarea propriilor
norme sau reguli de comportament, cum și-au structurat valorile și judecățile și ce cred despre
acestea.

3. Tipuri de abordare a cercetării științifice din perspectiva disciplinarității

Dezvoltarea unei științe presupune nu numai o evoluție a teoriilor și metodelor în granițele ei

firești, ci și o depășire a acestora prin interacțiuni cu alte științe, în cadrul comunităților de
cercetători.
În literatura metodologică de specialitate sunt descrise mai multe tipuri de interacțiuni între
disciplinele științifice: pluridisciplinaritatea (sau multidisciplinaritatea), interdisciplinaritatea,
transdisciplinaritatea și hibridarea științifică.
Pluridisciplinaritatea este un mod de abordare științifică care presupune cooperarea
specialiștilor din mai multe discipline. Obiectul cercetării este studiat simultan prin teorii și metode
provenind din discipline diferite, fiecare păstrându-și particularitățile proprii, într-o relație simetrică
și de relativă independență. Din punct de vedere al interacțiunii științifice, aceasta este cea mai
puțin dezvoltată, dar are, pe de altă parte, avantajul unei aplicabilități facile. Violența școlară, de
exemplu, poate fi studiată prin participarea specialiștilor din diverse domenii, cum ar fi psihologia,
sociologia, statistica, pedagogia, științele juridice etc.
Interdisciplinaritatea implică un grad mai ridicat de integrare și interacțiune științifică deoarece
constă într-un transfer de metodologie, împrumuturi conceptuale și chiar utilizarea unui limbaj

7
Metode de cercetare – tema 1 – anul univ. 2016-2017
_____________________________________________________________________________________________________________________
științific comun. De exemplu, analiza factorială, ca metodă de prelucrare a datelor cantitative, a
fost inventată în psihologie, iar ulterior a trecut în alte științe cum ar fi sociologia sau economia. În
psihologie, interdisciplinaritatea a fost susținută de cunoscutul psiholog elvețian, Jean Piaget.
Transdisciplinaritatea este un concept propus de Basarab Nicolescu și are în vedere abordarea
științifică situată simultan la mai multe niveluri de realitate. Termenul este foarte ambițios, deoarece
prefixul trans trimite nu numai la ceea ce se află simultan înăuntrul diverselor discipline, ci și între
discipline și chiar dincolo acestea. Principiul de bază este cel al unității cunoașterii prin
surprinderea interacțiunii diverselor niveluri de realitate. Omul poate fi studiat, de exemplu,
acceptând că el se manifestă ca o ființă complexă atât la nivel biologic și fiziologic, cât și psihic și
chiar spiritual. Prin urmare, acțiunile sale pot fi interpretate ținând cont de toate aceste niveluri de
manifestare.
Hibridarea științifică reprezintă o temă introdusă în metodologie de Mattei Dogan și constă într-
un „melanj” științific, conceptual-teoretic, între discipline, precum și în recombinarea fragmentelor
științei, care au ca rezultat nașterea unor noi științe (Dogan și Pahre, 1997). De exemplu,
neuropsihologia este o știință relativ nouă care s-a format din combinarea unei ramuri a medicinii,
neurologia, cu psihologia.