DANA BARAN

FACULTATEA DE MEDICINĂ
A UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI
(1879-1948)

Ediţia a II-a
revizuită şi adăugită

Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iaşi

2012

1
 Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României
DANA BARAN
Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi /
Dana Baran - Iaşi: Editura Gr. T. Popa, 2012

ISBN 978-606-544-125-5

378(498 Iaşi): 61

Referenţi ştiinţifici:
Prof. dr. Cristina Ionescu
Prof. dr. Nicolae Marcu

Coperta: Marius Atanasiu

Tehnoredactare computerizată: ing. Sorin Popescu

Editura „Gr. T. Popa”

Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi
Str. Universităţii nr. 16

Toate drepturile asupra acestei lucrări aparţin autorului şi Editurii „Gr. T.

Popa" Iaşi. Nici o parte din acest volum nu poate fi copiată sau transmisă prin nici
un mijloc, electronic sau mecanic, inclusiv fotocopiere, fără permisiunea scrisă din
partea autorului sau a editurii.

Tiparul executat la Tipografia Universităţii de Medicină şi Farmacie „Gr. T. Popa" Iaşi

str. Universităţii nr. 16, cod. 700115, Tel. 0232 301678

2
 CUVÂNT ÎNAINTE

Catedralele universitare ale neamului

Dacă în evul de mijloc al istoriei noastre, după fiecare izbândă,
domnii ţării înălţau câte o biserică, simbol de învăţătură, gratitudine
şi pomenire, în era modernă, fiecare mare victorie s-a consfinţit prin
ridicarea câte unei Universităţi, întru proslăvirea inteligenţei jertfel-
nice universale şi propăşirea neamului. Aşa s-au petrecut lucrurile
după Mica Unire a Principatelor Dunărene din 24 ianuarie 1859,
când, la 26 octombrie 1860, la Iaşi s-a ctitorit prima Universitate mo-
dernă a tinerei Românii, ca o mângâiere pentru sacrificiul –voluntar
acceptat- al statutului de capitală administrativă a cetăţii moldave, ca
un semn glorificând un vis milenar. Aşa s-a întâmplat şi după
cucerirea Independenţei de stat a României, la 9 mai 1877, când, în
sfârşit, s-au deschis cursurile Facultăţii de Medicină a Universităţii
ieşene, care, deşi prevăvută în regulamentele academice, s-a alăturat
celorlalte Facultăţi – de Drept, Filosofie / Ştiinţe şi Teologie – abia
aproape 20 de ani mai târziu. Exista, inevitabil, temerea ca absolven-
ţii medicinişti ai Facultăţii din Iaşi să fie doctori de mâna a doua,
comparativ celor instruiţi în centre europene consacrate, după cum se
manifesta şi frica faţă de o concurenţă profesională mai intensă. Pre-
caritatea stării de sănătate a populaţiei şi a organizării sanitare a ţării
au impus, totuşi, cu necesitate, formarea de medici autohtoni în nu-
măr mai mare şi o structurare eficientizată a serviciilor de sănătate,
motivând astfel, pe înţelesul tuturor, asumarea riscurilor şi a unor
măsuri îmbunătăţite, atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. Iaşul
îşi contura, în consecinţă, profilul de capitală a spiritului creator şi a
sufletului românesc într-un mod mai bine conturat şi tot mai consis-
tent.
Aşa s-a încununat, la finele Primului Război Mondial, forma-
rea României Mari, la 1 decembrie 1918, când, în inima Ardealului,
la Cluj, a apărut la 12 mai 1919, ca un ideal triumfător împlinit,

3
Universitatea Daciei Superioare (ulterior, Universitatea „Ferdinand
I”), asigurând deopotrivă învăţământul de rang academic în limba
română şi conferind o nouă anvergură priorităţilor istorice naţionale.
Nu altfel aveau să se desfăşoare faptele după ravagiile celui de al
Doilea Război Mondial şi nici după Revoluţia Română din
decembrie 1989, când alte şi alte Universităţi au înnobilat viaţa
oraşelor, amplificând valenţele formării umane prin cunoaştere,
stimulând virtuţile educaţiei prin ştiinţă şi pentru ştiinţă. Timişoara,
Târgu Mureş, Craiova, Constanţa, Sibiu, Braşov, Oradea, Arad, Baia
Mare, Suceava, Galaţi au fost citadelele universitare care s-au
adăugat, peste ani, vechilor „catedrale” ale şcolirii înalte a româ-
nilor. Povestea universităţilor noastre se revelează, aşadar, într-un
fel, o reiterată poveste a unirii în cuget şi simţiri, a distilării unei con-
ştiinţe în egală măsură naţională şi universală, o poveste a izbândirii
în devenirea unui popor.
Facultatea de Medicină din Iaşi, în litera şi spiritul istoriei
La 26 octombrie 2010, Universitatea «Al. I. Cuza» din Iaşi a
aniversat 150 de ani de la înfiinţare. Comemorările au cuprins în ori-
zontul amintirii, rând pe rând, Facultăţile care au alcătuit şi care alcă-
tuiesc încă universul, tot mai diversificat, al cunoaşterii academice
ieşene. În matca originară a acestei Alma Mater moldave, „leagănul
învăţământului din România”1, s-a plămădit, prinzând forţă şi dove-
dind valoare, însăşi Facultatea de Medicină, nucleul de azi al Univer-
sităţii „Grigore T. Popa” din Iaşi. Fondată la 1 decembrie 1879, insti-
tuţia de învăţământ medical superior s-a dezvoltat iniţial - până la
Reforma Învăţământului din 1948, când şi-a început destinul de sine
stătător amplificându-şi menirea, - sub semnul Universităţii
Mihăilene, actuala Universitate «Al. I. Cuza».

1
Nicolae Leon, Rolul Zoologiei la Facultatea de Medicină. Lecţie de deschi-
dere (4 noiembrie 1899), „Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti din
Iaşi, 1899, nr. 11, p. 350.
4
 S-au scurs de atunci 133 de ani de viaţă creatoare: această
primă eră, eroică (1978-1948), din istoria Universităţii de Medicină
şi Farmacie din Iaşi, se revelează neîndoielnic un „trecut mare”,
făurit în „ani de muncă, de sbucium, de greutăţi şi nevoi, dar şi de
realizări temeinice. Greutatea acestui trecut – argumenta în 1939, în
pragul celui de al II-lea Război Mondial, rectorul Universităţii
Mihăilene, prof. dr. Ion Tănăsescu, - ne susţine şi el formează
temelia solidă pe care generaţia de azi şi de mâine îşi va aşeza, poate
mai bine, şi le-o doresc din tot sufletul, edificiul muncii lor, astfel ca
Moldova lui Ştefan să se poată mândri cu Universitatea din Iaşi.”2
Profesorii săi emblematici, într-adevăr, „creează ţesutul nepie-
ritor al generaţiilor de jertfă şi muncă”, arăta acad. Ion Th. Simiones-
cu. Notele iatro-istorice de faţă trec succinct în revistă momente şi
personalităţi care au dat strălucire şi individualitate acestui arc al
împlinirii, înălţat peste suferinţa oamenilor şi rigorile vremurilor.
Alături de o serie de fotografii, se regăsesc ataşate în final
două prelegeri magistrale rostite de Gr. T. Popa, spiritul tutelar al
Universităţii de Medicină de azi. Una este cursul său inaugural din
12 noiembrie 1928, când îşi începea cariera de profesor titular al Ca-
tedrei de Anatomie în cetatea celor şapte coline. Conferinţa îi defi-
nea crezul, dezbătând despre Ce este şi ce nu este Anatomie. Dacă
medicinei i se recunoscuse dintotdeauna strânsa legătură cu antropo-
logia şi cultura, religia şi filosofia, Anatomia - pe care se întemeiază
- se arăta deopotrivă o cale spre cunoaştere şi autocunoaştere umană.
În acest sens, Gr.T.Popa conchidea: „Într-adevăr prin studiul
atent al propriei noastre făpturi căpătăm siguranţa că putem interveni,
influenţând direct prin voinţă unele sisteme organice (…); ne putem
astfel introduce în propria noastră alcătuire îndreptând-o, până la

2
Ioan Tănăsescu, Darea de seamă făcută cu ocazia deschiderii cursurilor
anului 1939/40. Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul 1939-1940, Editura
Universităţii Mihăilene, Iaşi, 1942, pp. 3-7.
5
anumite limite, unde vrem noi. (….) Aici trebue să ţintim cu toţii: să
ducem cunoaşterea de sine şi puterea de autointervenţie aşa de de-
parte încât să putem căpăta impresia că conlucrăm cu natura la pro-
pria noastră desăvârşire.”3
A doua cuvântare, despre Spiritul universitar şi tendinţele în-
văţământului, ilustrează lecţia inaugurală ţinută de profesorul Gr.T.Popa
cu ocazia redeschiderii cursurilor Universităţii Mihăilene, la 13 noiembrie
1938, în preajma confirmării sale ca decan al Facultăţii de Medicină din Iaşi
(1 decembrie 1938). Spiritul universitar - sublinia Gr. T. Popa - este
cel ce dă viaţă: „clădirea şi instrumentarul .…. nu formează o Uni-
versitate. Ca să fie aşa ceva, ea are nevoe de flacăra însufleţitoare a
minţilor neastâmpărate; şi această flacără este purtată de profesori şi
de studenţi. Universitatea este, în fond, acea veche asociaţie dintre
acei care învaţă pe alţii şi acei care învaţă dela alţii: Universitas
Magistrorum et Scholarium. Ori unde avem o astfel de asociaţie
avem o şcoală şi Universitatea este şcoală,... cea mai înaltă şcoală.”4
Analiza retrospectivă nu trebuia să lipsească: „Fiecare student trebue
să afle şi să reţie toate câştigurile de până azi ale ştiinţei, dar totodată
să înveţe şi cum se obţin aceste câştiguri, pentru a încerca el însuşi,
cândva, formulări noi.” Spiritul academic se impunea a fi unul
ştiinţific, experimental -claude bernardian- spre a fi mai aproape de
adevărul profund al lumii”, deoarece „spiritul universitar trebue să
îmbogăţească cuprinsul minţii noastre, determinând apariţia printre
noi a unor tipuri intelectuale mai complexe”. Aceasta, tocmai pentru
că în mod curent: „Omul simplifică mereu şi trage concluzii sumare
asupra unei naturi extrem de complexe.” Or: „Nu trebue confundate
clarităţile noastre cu acele ale realităţii”, avertiza oratorul. „În acest
sens, şi în aceste limite, - conchidea universitarul patriot, - directivele
învăţământului vor trebui să cuprindă elemente de perfecţionare
3
Gr.T.Popa, Ce este şi ce nu este anatomie?-„Revista Medico-Chirurgicală
a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”, 1928, nr. 6, pp.519-542.
4
Gr. T. Popa, Spiritul universitar şi tendinţele învăţământului. „Însemnări
ieşene”, 1938, an III, nr. 12.
6
individuală, stimulări de coeziune naţională şi garanţii de linişte
deplină. Sunt sigur că, de se va mişca spiritul nostru universitar în
astfel de cadre, vom obţine în cursul vremii locul de cinste, care se
cuvine unui popor cu inteligenţa şi umorul natural pe care îl are
poporul românesc.” Iar: „Un nume românesc impus atenţiei
universale, prin puterea lui de creaţie, echivalează cu o bătălie
câştigată.”5
Din acest punct de vedere, situarea în perspectivă istorică a
cunoaşterii biomedicale apare întotdeauna menită a contura, mai
precis şi savant, orizontul de înţelegere şi aşteptare al oricărui inte-
lectual ce doreşte să se ridice deasupra simplei experienţe a cotidia-
nului. „În ştiinţă – aprecia prof. Socrat Lalu – există un determinism
absolut şi nici nu să poate concepe ştiinţa altfel. (…) În biologie
există acelaşi determinism riguros. Problemele însă de care se ocupă
această ştiinţă sunt de fapt mult mai complicate ..(..) Cu cât înaintăm
în ştiinţă cu atât raporturile aceastea devin mai complexe...; fondul
lucrurilor în natura lor intimă nu o cunoaştem ... (…..)”6
De altfel, marii noştri înaintaşi au cultivat constant istoria pro-
priei lor profesii, adeseori cu erudiţie şi întotdeauna cu afecţiune şi
interes: „Acest studiu retrospectiv este pentru noi cel mai bun educa-
tor, căci lui îi datorăm admiraţia recunoscătoare pentru lunga listă a
predecesorilor noştri, precum şi pentru modeştii savanţi uitaţi în cur-
sul secolelor trecute. Şi ... amintim .... celebrele cuvinte ale lui Mal-
gaine .... : «Tout homme, fût-ce un génie, qui ne remonte pas au-delà
de son siècle pour la science, ressemble à un vieillard qui ne se sou-
vient que de la veille»; ei se vor convinge uşor că cei care despre-
ţuiesc cultura, care înalţă profesiunea noastră”, o scoboară7....

5
Gr. T. Popa, Spiritul universitar…
6
Socrat Lalu, Lecţiune de deschidere la Facultatea de Medicină din Iaşi,
„Revista Ştiinţelor Medicale”, 1913, vol.II, nr. 9-10, pp. 669-697.
7
Constantin Daniel, Facultatea de Medicină din Iaşi. Cursul de Patologie
Chirurgicală. Lecţiune de deschidere. Privire asupra progreselor chirurgiei
7
 Vorbele savantului Nicolae Iorga, spuse cu prilejul Congresu-
lui Societăţii Internaţionale de Istoria Medicinei, de la Bucureşti, din
1932, îşi păstrează în mare parte valabilitatea: „În istorie trebuie de
admis că rar are loc o dispariţie complectă a trecutului, -bun sau rău.
Lucrurile ce-au fost odată îşi vor schimba doară numele, dar în orice
caz dispar greu. Umanitatea trebuie însă să se arate tenace în a reţine
ceiace odată a creat…” Tenace în a reţine, în a interpreta, a corecta, a
progresa, cultivând „spiritul universitar, definit ca o forţă de
cercetare în neobosită activitate.”
Datoria memoriei şi exerciţiul anamnezei se dovedesc, aşadar,
coordonate necesare în definirea reiterată a fiinţei şi conştiinţei
spaţio-temporale, atât individuale, cât şi colective, atât naţionale, cât
şi universale, conferind practicii cotidiene dimensiune filosofic-
epistemologică. Ştiinţa – afirma Louis Pasteur - nu are patrie, dar cel
care o studiază, da. Pentru oameni-simbol, ca Gr.T. Popa, care ajung
să guverneze prefaceri ale conştiinţei, reforma spiritului, mai cu
seamă universitar, a fi un profesionist de excepţie exprima patrio-
tism, iar slujirea ţării continua să fie însuşi sensul destinului ome-
nesc. De aceea, „se impune ca, într-o lume de adânci prefaceri şi
mari nesiguranţe, să sporim coeziunea noastră naţională. Nu mai pu-
tem fi indiferenţi, în mersul activităţilor noastre educative, la capito-
lul conştiinţei de neam. …Să creştem sentimentul solidarităţii între
noi şi să nu încercăm nimic, chiar dac-ar fi cu cele mai bune intenţii,
care ar putea strica această solidaritate.”
Reconfirmându-l pe Rabelais, teologul renegat şi medicul scri-
itor din Renaştere, constatăm mereu cum istoria cerne neîncetat, între
ştiinţă şi conştiinţă, ruina şi rezidirea sufletelor şi a trupului omenesc.

Prof. Dr. Dana Baran

de la originile sale până în prezent. „Bulletin de la Société des Médecins et

Naturalistes de Jassy”,1911, nr.1-5, pp.23-42.
8
 ÎNVĂŢĂMÂNTUL
MEDICO-FARMACEUTIC IEŞEAN ÎN
CADRUL UNIVERSITĂŢII MIHĂILENE

A-ţi aminti de trecut, înseamnă a onora prezentul

FACULTATEA DE MEDICINĂ

Demersuri şi reuşite preliminare

Învăţământul medical preuniversitar de la Renaştere la
Iluminism. Moldova a parcurs între veacurile al XV-lea – al XIX-
lea, drumul anevoios al afirmării ca entitate statală şi naţională, ceea
ce a impus instruire şi cultivarea apartenenţei la o aceeaşi identitate
culturală, lingvistică şi etnică, de credinţă şi ideal. De la Renaşterea
Putneană şi Umanismul creştin, la încercarea de Reformă latinizantă
de la Cotnari, de la asistenţa filantropică instituţionalizată, la legisla-
ţia sanitară, şi de la proclamaţiile Revoluţiei paşoptiste la Iluminis-
mul raţiunii afirmate tot mai plenar în limba română şi pentru româ-
ni, întru „împodobirea ţării şi a norodului”8, s-au întâlnit momente de
răscruce şi s-au definit numeroase puncte de reper. Însă, evenimente-
le hotărâtoare survenite în plan politic şi administrativ, în anii 1851 şi
1860, au fost cele care au înscris Facultatea de Medicină în linie

8
Citat din comisul, cărturar iluminist, Ionică Tăutu (1798-1828) - apud Dan
Mănucă, Scrisori inedite ale lui Ionică Tăutu, „Anuar de lingvistică şi isto-
rie literară”, Iaşi, 1968, tom 19, pp. 189-197.
9
dreaptă către ziua în care existenţa sa avea să fie ireversibil consfinţi-
tă şi transpusă în practică.
1492 - Şcoala de la Putna. În formă preuniversitară,
învăţământul medical a debutat, se crede, în Moldova, încă în
ştefanianul9 secol al XV-lea, când în Şcoala de la Putna (1492) se
predau şi noţiuni medicale.10
1562 - Schola Latina de la Cotnari. Profesori iniţiaţi în
medicină au fost ulterior invitaţi la Schola Latina de la Cotnari, fon-
dată de Despot Vodă (1511–1563), în 1562. Despot Heraclid audia-
se el însuşi doi ani cursurile Facultăţii de Medicină a vestitei Univer-
sităţi din Montpellier.11 Nici unul din profesorii aleşi de Domn nu a
ajuns, totuşi, vreodată în Moldova. Se cunosc numele lui Gasparus
Peucerus (1525-1602), fost rector al Universităţii din Wittenberg12 şi
Michail Hermodoros Lestarhos13, medic apreciat în Chios pe la
1533-156014, a cărui şcoală o frecventase şi Despot. Alt profesor,
Georg Ioachimus Rheticus (1514-1574), renumit îndeosebi ca mate-
matician şi astronom, avea nu mai puţin cunoştinţe de medicină.15
Rheticus fusese asistentul lui Nicolaus Copernicus (1473-1543),
savant şi cu studii de medicină la Universitatea din Padova. În epocă,
medicina se corela evident cu astrologia, dacă nu cu astronomia.

9
Renaşterea Putneană, iniţiată sub Ştefan cel Mare (1433-1504), dezvoltată
în jurul Şcolii de la Putna, mănăstire ctitorită de Domnitor între 1466-1469.
10
Gabriel Bădărău, Academia Mihăileană. Menirea patriotică a unei insti-
tuţii de învăţământ. Ed. Junimea, 1987, Iaşi, p. 22.
11
Ibidem, p. 26.
12
Izaak Walton, Charles Cotton, The Complete Angler, or Contemplative
Man's Recreation: Being a Discourse on Rivers, Fish Ponds, Fish and
Fishing. L.A. Lewis, London, 1839, pp. 129, 338.
13
Constantin Romanescu, Note medico-istorice referitoare la domnia lui
Despot Vodă. „Revista Medicală”, Bucureşti, 1969, vol. XV, nr. 1, p. 111.
14
Sylvie David, Évelyne Geny, Troïka. Parcours antiques. Vol. I, Presses
Universitaires de Franche Comté, 2007, pp. 325, 327.
15
Karl Heinz Burmeister, Georg Joachim Rhetikus 1514-1574. III. Guido
Pressler Verlag, Wiesbaden, 1968, p. 191.
10
 1639 - Colegiul Vasilian de la Trei Ierarhi. Ctitorie a
domnitorului Vasile Lupu, în 1639 a luat fiinţă la Iaşi Gimnaziul
Vasilian - Academia Vasiliană - de la Trei Ierarhi. Dacă Biserica Trei
Ierarhi (Trisfetitele) rivaliza unei impresionante catedrale, şcoala ce i
se alătura repeta modelul Academiei de pe lângă Patriarhia din Con-
stantinopol. În mod direct, însă, reflecta structura Academiei Kievie-
ne, de unde şi un număr mare de profesori proveneau. Programa in-
cludea medicina teoretică -iatrosofia-, unul din magiştri fiind Niko-
laos Kerameos (Nicolae Kerameus), ajuns în Moldova la 1670.16 A
parvenit o copie a cursului său, elaborat între 1670-1672 şi intitulat
„Expunere pe scurt a părţii teoretice din medicină” (sau „Arta Medi-
cală”). Datând din 1682, era opera copistului Alexandru din Trikka.
Păstrat actualmente la Viena, manuscrisul în neo-greacă, transcris la
zece ani de la moartea autorului, reproducea textul prelegerilor medi-
cului, filosofului şi teologului Nicolaos Kerameos din vechiul Epir,
care studiase la Veneţia, înainte de a se fi stabilit la Iaşi. Materialul a
fost găsit în biblioteca vestitului om de cultură, stolnicul Constantin
Cantacuzino.17 Impregnat de concepte hipocratice şi galenice, docu-
mentul atestă încercarea de sincronizare tardivă a Ţărilor Române la
cerinţele unei medicini în consens cu academismul european.
1714 - Academia Domnească de la «Sfântul Sava». Elemente
de medicină se învăţau deopotrivă la Şcoala Domnească, întemeiată
în 1714 de Nicolae Mavrocordat (1680-1730), la mănăstirea „Sf.
Sava” din Iaşi. După 1717, programa Şcolii, devenită o adevărată

16
V.L. Bologa, Gh. Brătescu, B. Duţescu, Şt. M. Milcu, Istoria Medicinei
Româneşti. Ed.Medicală, Bucureşti, 1972, p.111; Nicolae Marcu, Le manu-
scrit médical de N. Kerameos-Iassy 1670. Signification médico-historique.
Proceedings of the 38th International Congress on the History of Medicine-
Actes du 38e Congrès International d'Histoire de la Médecine. Editors Nil
Sarı, AliHaydar Bayat, Yeşim Ülman, Mary Işın, Ankara, 2005, pp: 1039-
1041.
17
Nicolae Vătămanu, Medicină veche românească. Ed. Ştiinţifică, Bu-
cureşti, 1970, pp. 147-230; Nicolae Marcu, Le manuscrit médical…..
11
Academie Domnească, îngloba studii de filosofie şi ştiinţă, în limbile
elină, greacă nouă, slavonă, moldovenească. Iatrosofia s-ar fi însuşit
aici18 la îndemnul patriarhului de anvergură europeană Hrisant Not-
tara al Ierusalimului, oarecând „medicinist” la Padova. Pledează pen-
tru aceasta şi copia celei mai vechi traduceri româneşti a aforismelor
lui Hipocrat, păstrată la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi.
Datat 7222 (1713), manuscrisul se intitula „Alegerile lui Ippocrat”.19
1766 - Academia Domnească a Învăţăturilor şi Epistimiilor.
În 1766, Grigore Alexandru Ghica a reorganizat la Iaşi Academia
Domnească a lui Nicolae Mavrocordat, transformând-o în „Academi-
a învăţăturilor şi epistimiilor”.20 Se preda în elineşte, greceşte, mol-
doveneşte şi latineşte. Biblioteca instituţiei poseda „Opuscula anato-
mica nova” (Londra, 1649), ce conţinea lecţii de anatomie şi botanică
susţinute la Paris de dr. Jean Riolan (1577-1657), medicul Mariei de
Medicis şi al fiului ei, Ludovic al XIII-lea.
1803 - Seminarul de la Socola. Deschis în 1803 de mitropoli-
tul Veniamin Costachi (1768-1846), în timpul lui Alexandru Moruzi
Voievod (1750-1807), Seminarul de la Socola a reprezentat prima
şcoală superioară în limba română din Principate. Organizat pe un
ciclu de şase ani, învăţământul asigura, în clasa a V-a, un curs de Me-
dicină populară şi Instrucţiuni sanitare încredinţat profesorilor dr.
Anastasie Fătu (1816-1886) şi dr. Constantin Vârnav (1806-1877).
Autori ai întâilor manuale şi publicaţii româneşti de popularizare a
cunoştinţelor, mai ales medicale, aceştia s-au remarcat, după 1833, în
cadrul primei societăţi ştiinţifice a ţării, Societatea de Medici şi

18
Nicolae Vătămanu, op. cit., pp. 147, 230.
19
Paul Cernovodeanu, Nicolae Vătămanu, „Alegerile lui Ippocrat”- prima
traducere în româneşte a „Aforismelor” lui Hipocrate, în G. Brătescu (sub
redacţia), Din tradiţiile medicinii şi ale educaţiei sanitare. Ed. Medicală,
Bucureşti, 1973, pp.118-181; N.A.Ursu, Formarea terminologiei ştiinţifice
româneşti, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1962, pp: 54-77.
20
Gabriel Bădărău, op.cit., p. 37.
12
Naturalişti din Iaşi (SMN), care debutase, în 1829, ca un „Cerc
ieşean de lectură medicală” şi evoluase către „Societatea Dofto-
ricească Moldo-Română” (1833).21 Membru al Academiei Române
din 1871, Fătu a fost preşedinte al SMN între 1872-1885.
1834 - Academia Mihăileană şi gândirea naturalistă. În vea-
cul al XIX-lea, după 1 ianuarie 1832, a intrat în vigoare, în Moldova,
Regulamentul Organic. Astfel, s-au creat condiţiile apariţiei unei
Academii de rang superior, cu limbă de predare preponderent ro-
mână, în locul şcolilor elineşti ori slavoneşti, de nivel mediu, domi-
nante anterior. În 1832, domnitorul Mihail Sturza (1794-1884) a
decis înfiinţarea unei astfel de instituţii care îi va purta ulterior nume-
le: Academia Mihăileană. Inaugurată în 1835, a integrat Academia
Vasiliană de la Trei Ierarhi, restructurată de Asachi. Ştiinţele biome-
dicale au beneficiat doar de un curs de Istorie Naturală, ţinut de dr.
Iacob Cihac (1880-1888). Gândirea naturalistă precumpănitoare în
epocă se regăsea în chiar denumirea de „physicus”(«fizic») dată me-
dicului însuşi. Începute, probabil, încă în 1834, prelegerile „fără pla-
tă”, ale doctorului Cihac se derulau în Muzeul de Istorie Naturală,
pe care îl ctitorise în cadrul SMN, în acelaşi an. În 27 martie 1835,
dr. Iacob Cihac a fost desemnat de Epitropia Şcoalelor ca profesor
bugetat al recent întemeiatei Academii. Preşedinte fondator al SMN,
alături de protomedicul Moldovei, dr. Mihail Zotta, Cihac a fost
autorul, în 1837, primului tratat de istorie medico-naturală, publicat
în româneşte la Institutul Albinei din Iaşi: «Istoria Naturală».22 De
altfel, SMN a înlesnit, prin deosebit de bogata viaţă ştiinţifică şi

21
Paul Pruteanu, Iacob Cihac, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 51.
22
Dana Baran, Iacob Cihac, autorul primului tratat de istorie naturală.
tipărit în limba română - Iaşi, 1837, A 39-a Reuniune Naţională de Istoria
Medicinei, „Jurnal Medical Braşovean”, Braşov, 2008, pp. 46-50; Dana
Baran, Tratatul de Istorie Naturală al doctorului Iacob Cihac-Iaşi, 1837, în
Mariana Flaişer, Limbajul medical. Istorie şi perspective, Ed. Alfa, Iaşi,
2012, pp. 33-47.
13
culturală pe care o genera, atât finalizarea proiectului Academiei
Mihăilene, cât şi a Universităţii de mai târziu.
1852 - „Şcoala Înaltă”: Institutul Gregorian. Dând curs, în
1851, revendicărilor de reformare a învăţământului, formulate de
Revoluţia din 1848, Grigore Alexandru Ghica Vodă (1807-1867) a
promulgat un «Aşezământ pentru reorganizarea învăţăturilor publice
în Principatul Moldovei». Documentul reglementa învăţământul pu-
blic, decretând constituirea a trei ramuri: învăţământ primar, secun-
dar şi înalt (superior). Pentru învăţământul superior, se preconiza cre-
area la Iaşi a unei Academii cu patru Facultăţi: Filosofie, Drept,
Teologie şi Medicină. Acelaşi act prevedea, totuşi, la art. 62, ca etapă
premergătoare, nu o Facultate de Medicină propriu-zisă, care ar fi
dus „la o jertfă peste putinţă a mijloacelor ţării”, ci o Şcoală de Moşit
şi o Şcoală de Chirurgie, întrucât: „deşi astfel de şcoli se desfiinţează
din ţările cele mai propăşite... în Moldova unde posturile cele mai
însemnate şi trebuinţa poliţiilor lesne se pot îndestula sau cu Români
care au învăţat Medicina pe la Universităţi străine sau în lipsa lor cu
candidaţi care vin din ţările străine, nevoia cea mai de căpetenie
este de a da ajutorul locuitorilor din prin ţară prin statornicirea
hirurgilor în fiecare ocol”.23 Intenţia s-a concretizat prin apariţia, în
1852, a Institutului Gregorian, care dispunea doar de o Şcoală de
Moaşe şi o clinică dotată cu 14 paturi. Titular, până în 1863, a fost
prof. dr. Anastasie Fătu, care a semnat, în 1852, întâiul «Manual pen-
tru instruirea moaşelor», „menit mai cu seamă pentru formarea
moaşelor pământene”, apărut în tipografia ziarului „Buciumul Ro-
mân”. Dr. Fătu a fost pilonul de rezistenţă al aşezământului. Regula-
mentul de funcţionare a fost elaborat de protomedicul Moldovei,
Gheorghe Cuciureanu (1814-1886), membru de elită al SMN şi unul
din preşedinţii săi.

23
C. Romanescu, Un secol de învăţământ medical superior la Iaşi, vol.I,
Întreprinderea Poligrafică, Iaşi, 1978, p.14.
14
 Dr. Cuciureanu a împărţit Institutul Gregorian în cinci secţii,
secţia I fiind „şcoala de moşit”, iar a II-a fiind secţia de nou-născuţi.
Şcoala de moaşe din strada Goliei a devenit, din 1882, Clinica
Obstetricală a Facultăţii de Medicină, iar, din 1885, a oferit o bază şi
învăţământului de puericultură.
1859 - Şcoala de Chirurgie şi Farmacie a Doctorului
Negură. Încă în 1838, la Congresul Naturaliştilor de la Freiburg,
Iacob Cihac, reprezentant al SMN din capitala moldavă, amintea de
„nădejdea de a se deschide la Iaşi un curs de hirurgie.” Iniţierea
acestuia a fost posibilă doar după întocmirea noului „Aşezământ
pentru reorganizarea învăţăturilor publice”, în 1851, şi mai ales, după
înfăptuirea Micii Uniri, în 1859. Astfel, dr. Nicolae Negură (1832-
1884), absolvent al Facultăţii de Medicină din Berlin, şi el membru
al SMN, a înaintat în octombrie 1859 Ministerului Cultelor şi In-
strucţiunii Publice, sub Nr. 8892, „Statutele facultăţii de medicină ce
are a se înfiinţa la Iaşi”, redactate după cele ale facultăţilor similare
din Franţa şi Germania. Consiliului recomanda „unificarea lor cu
statutele de medicină din Bucureşti”.24 În 3 decembrie 185925, dr.
Nicolae Negură (1832-1884) a obţinut, prin ordonanţă domnească
emisă de Alexandru Ioan Cuza, consfinţirea dreptului de a deschide o
Şcoală de Chirurgie, la Academia Mihăileană. Aici, încă de la 30
noiembrie 1859 şi până în 1861, dr. Negură a predat, în limba
română, „gratuit şi benevol”, „în folosul public”, un curs de Chirur-
gie şi Medicină având caracter universitar, iar spiţerul Iosif Mihăiles-
cu i s-a asociat, susţinând, la fel de dezinteresat, un curs complemen-
tar de Farmacie, aprobat de Minister.26 Ca şi în cazul „zelosului pa-

24
Arhivele Statului Iaşi, Tr. 1868, Ds. 11, pp. 453-456.
25
Gabriel Barbu, Şcoala de chirurgie din Iaşi a doctorului N. Negură (1859
-1860),„Revista Medico-Chirurgicală Societăţii de Medici şi Naturalişti din
Iaşi”, 1956, vol. LX, nr.4, pp. 63-66.
26
Nicolae Marcu, Un document inedit privind începuturile învăţământului
medical din Iaşi, în G.Brătescu (sub redacţia), Din tradiţiile.…, pp.325-326.
15
triot” dr. Negură, demersului farmacistului Mihăilescu era un gest
patriotic, de înţelegere a priorităţilor ţării. La 2 decembrie 1859, Mi-
hăilescu scria Onorat. Ministeriu[lui] Cultelor şi Instrucţiunei Publi-
ce, o suplică, unde afirma: „Vroind a fi folositor Patriei în arta mea
în Farmacie, şi fiind informat de la D. Doctor Negură de necesitatea
unui profesor de Farmacie la Academie, eu ca român mă oferez gra-
tis pentru ace[a]sta.” Adresându-se, în 30 octombrie 1859, Onoratu-
lui Ministeriu[lui] Cultelor şi Instrucţiunei Publice, dr. Negură soli-
cita publicarea unui manual de anatomie, pe care îl tradusese din
germană, îmbinând inteligent terminologia latină consacrată şi lexi-
cul românesc: „Anatomia fiind baza Chirurgiei şi a Medicinei, şi cel
mai greu obiect, este de mare nevoie de a avea o carte tipărită în
româneşte; pentru aceasta am prelucrat celebrul uvragiu al lui Hyrtl
de Anatomia Omului şi rog pe Onoratul Minister de a-mi da
înlesnirea pentru tipărirea acestui uvragiu.” Aprobarea a fost, într-
adevăr, dată de Minister pentru apariţia volumului în Tipografia
Şcoalelor. Despre cursul său şi micul muzeu de anatomie realizat, dr.
Negură nota că dorea să fie „baza şi începutul unei facultăţi de
medicină, care să se poată completa oricând circumstanţele vor fi
favorabile”. În primul semestru se abordau Anatomia Generală, cu
„principuri de Fiziologie şi Anatomie Specială”, un curs practic cu
demonstraţii de Disecţie şi un altul de Patologie Chirurgicală, dr.
Negură punând la dispoziţia numeroşilor amatori, materiale didacti-
ce: manualul tradus după Hyrtl, un schelet, un craniu dezarticulat, un
creier-mulaj şi instrumentar pentru disecţii27, comandate de la Paris,
apoi, pentru al doilea an, „un cadavru imitat de femeie şi unul de
copil”, un schelet cu ligamente şi un microscop. La cererea lui Negu-
ră, în iunie 1860, cea dintâi promoţie dădea examen în faţa unei co-

27
V.Răşcanu,Gh.Năstase,L.Wasserman,Gh.Creţeanu,Învăţământul medical,
în Universitatea „Al.I.Cuza” Iaşi, Studii, Contribuţii la istoria dezvoltării
Universităţii din Iaşi (1860-1960), vol.II, Bucureşti,1960, p. 324.
16
misii aprobate de Minister, formate din protomedicul Moldovei
Gheorghe Cuciureanu, dr. Anastasie Fătu şi profesorul de fizică şi
chimie al Academiei Mihăilene, Ştefan Micle. Deşi, aprecia eforturile
magiştrilor şi elevilor lor, raportul înaintat Ministerului de către Co-
misie pleda pentru chibzuinţă, aducând în atenţie dificultăţile unui
învăţământ medical autohton, ce risca să rămână de mâna a doua în
faţa specialiştilor veniţi din afară. Iată cum se contura în ochii rapor-
torilor realitatea ieşeană: „Pătrunşi de gingăşia chemării lor, subscri-
şii nu se pot împiedica de a arăta onor Ministeriu că, precât ei doresc
să vadă înflorind în patria lor şcoala de medicină complet fondată pe
baze solide şi întreţinută de guvern ca instituţiune de interes comun,
cu toate cele necesare pentru învăţarea ştiinţelor medico-chirurgice,
pe atâta nu pot considera predarea izolată a unora din obiectele medi-
cinii decât ca o întreprindere făcută, în principiu, cu intenţiuni bune,
însă periculoasă în urmările ei, ca una ce neîntrunind condiţiile de vi-
talitate ale institutelor analoge din ţările civilizate, ar putea nu numai
să zădărnicească viitorul junimii studioase, dar chiar nici ar produce
altceva decât nişte oameni cu ştiinţă neîndestulătoare, ce sunt mult
mai periculoşi societăţii decât lipsa de orice ştiinţă medică.”28 Rezul-
tatele studenţilor fuseseră, totuşi, mulţumitoare, iar Şcoala doctorului
Negură a continuat şi între 1860-1861. Negură şi Mihăilescu au făcut
în acest sens demersuri pe lângă Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice spre a fi aprobate onorarii pentru profesorii de anatomie,
chirurgie, farmacie, fizică şi botanică. Dar, condiţiile deja se schim-
baseră. În octombrie 1860, la Iaşi luase fiinţă Universitatea Naţiona-
lă. Dacă Anatomia Teoretică, Chirurgia şi Farmacia erau distincte şi
privite ca germenele învăţământului medical, celelalte cursuri urmau
a fi frecventate în cadrul Facultăţii de Filosofie - Secţia de Ştiinţe a
noii Universităţi. Curând, în 1861, cursurile Şcolii de Chirurgie s-au
suspendat în ideea că în capitala Moldovei avea să se inaugureze

28
Nicolae Marcu, loc. cit.
17
Facultatea de Medicină. Eşecul «proiectului Negură» s-a datorat prea
des invocatelor greutăţi „morale şi financiare”, precarităţii dotării
materiale, spaţiilor de disecţie inadecvate, neajunsurilor în pregătirea
şi verificarea cadrelor de predare, prudenţei excesive şi opoziţiei
unor cercuri medicale ieşene, aparţinând, în special, Spitalului şi
Epitropiei „Sf. Spiridon”, în raport cu care se declanşa un evident
conflict de interese.
1859 - Şcoala Sanitară Ostăşească. Între 1859 dr.Iacob Cihac,
protomedicul Moldovei şi medic şef al oştirii moldovene, a întemeiat
la Iaşi Şcoala Companiei Sanitare.29 În acest context, în 1859-1860 a
ţinut un curs destinat personalului sanitar, publicând în 1859, în
Tipografia «Albina» din Iaşi, un «Manual pentru învăţătura soldaţi-
lor din compania sanitară a oastei moldo-române, cu XII tabele şi
58 de figuri»30, cel dintâi în literatura română de medicină militară.
Stabilit în Moldova în 1825 şi având origini în Boemia, născut la
Aschaffenburg şi absolvent al Universităţii din Heidelberg, dr. Cihac
a întrupat nu doar modelul de „cetăţean al lumii”, ci şi năzuinţele
iluministe ale timpului şi locului de adopţiune. Prin efortul său, acest
membru onorific al Academiei Române a reorganizat sistemul sanitar
civil şi militar din Moldova.
1860 - Noi premise: Ctitorirea Universităţii. Făurirea
României Mici, prin actul Unirii din 24 Ianuarie 1859, a impus
fondarea Universităţilor, ca parte integrantă a programului de mo-
dernizare a ţării. Se intenţiona astfel nu numai cultivarea conştiinţei
naţionale, a sentimentului de apartenenţă la aceleaşi idealuri, ci şi
formarea elitelor profesionale naţionale, care să asigure propăşirea
tânărului stat. La 26 octombrie 1860, graţie stăruinţei lui Mihail
Kogălniceanu şi voinţei lui Cuza Vodă, a luat naştere la Iaşi prima
Universitate de tip european din ţară, unde aveau să se reunească

29
V.L.Bologa, G.Brătescu, B.Duţescu, Şt.M.Milcu, op. cit, pp.183-184,187.
30
Paul Pruteanu, op.cit., p. 151-154.
18
magiştri din toate cele trei provincii româneşti. Statutul Universităţii,
conform legii învăţământului din 1851, încă în vigoare, prevedea
ctitorirea Facultăţii de Medicină, alături de Facultatea de Teologie,
Facultatea de Filosofie, ce integra de asemenea Ştiinţele, şi Faculta-
tea de Drept. Totuşi, la Consiliul Profesoral destinat constituirii
Facultăţii de Medicină, prof. Nicolae Negură a rămas singurul entu-
ziast. Propunerile pe care le-a făcut vizau medici vestiţi ai Iaşului,
care să devină viitoare cadre didactice: doctorii Fătu şi Bendella,
pentru medicină internă, dr. Grecianu, pentru obstetrică, şi dr.
Diamandescu, pentru anatomie. Discuţiile au ajuns în impas,
nereuşindu-se alegerea Decanului.31 Mai mult, controversele pericli-
tau soarta Universităţii înseşi, ceea ce a determinat abandonarea
proiectului Facultăţii de Medicină.
Desfăşurându-şi meandrele, istoria a revenit asupra ei însăşi.
Astăzi, la numârul 16, pe strada semnificativ numită a Universităţii,
străjuit de «Uşa Nădejdii», localul unde Universitatea din Iaşi şi-a
început existenţa în prezenţa lui Cuza, adăposteşte administraţia
Universităţii de Medicină şi Farmacie (U.M.F.) din Iaşi, instituţie
care, între timp, a prins viaţă. Venerabilul edificiu, Palatul Moruzi-
Calimachi sau Universitea Veche, stă mărturie perseverenţei umane,
schimbărilor vremii, oamenilor, mentalităţilor.

Şcoli de Farmacie, Chirurgie şi Medicină

1860 - Cursul doctorului Steege. În intervalul liber dintre
1860, anul inaugurării, la Iaşi, a celei dintâi Universităţi moderne din
România, şi 1879, anul completării sale cu o Facultate de Medicină,
dr. Ludovic Steege (1813-1872), bun şi onest diplomat, devotat
prieten al lui Alexandru Ioan Cuza, cu studii la München şi Paris,

31
C. Romanescu, Un secol.., p. 23.
19
protomedic al Moldovei, a încercat reluarea tradiţiei unui Curs de
Farmacie32, care -se pare- s-a şi ţinut.
1863 - Cursul doctorului Russ senior. În 1863, ilustrul dr.
Ludovic Russ senior -papà Russ- (1816-1888), cel care organizase,
încă din 1848, serviciul de chirurgie din spitalul „Sf. Spiridon”, a
iniţiat un Curs de anatomie topografică, chirurgie superioară şi
operativă, pansamente şi instrumente, pentru care spitalul „Sf. Spiri-
don” din Iaşi a oferit baza clinică. Începând de la 1 august 1863, a
predat 14 capitole.33
1864 - Şcoala de Medicină. Noua Lege a instrucţiunii publice
promulgată de Cuza şi guvernul Kogălniceanu (1150/25.11.1864) a
menţinut, la capitolul IX, articolul 24, principiul includerii unei Fa-
cultăţi de Medicină în structurile Universităţii din Iaşi. Pentru că, în
ciuda greutăţilor şi discordiei, „trebuia făcut acest început”, „trebuia
avută energia de a merge înainte”, - după cum spunea Kogălniceanu,
în decembrie 1864-, domnitorul Al.I.Cuza, prin ministrul Cultelor şi
Instrucţiunii Publice, dr. Nicolae Kretzulescu, a însărcinat pe dr.
Carol Davila să deschidă la Iaşi o Şcoală de Medicină, în anul
academic 1865-1866, conform articolului 252/1864 din Legea
Instrucţiunii Publice. Şcoala avea să pregătească viitoarea Facultate,
după modelul Şcolii Naţionale de Medicină şi Farmacie, organizată
la Bucureşti, în 1857. Decretul domnesc desemna să ajute pe Davila,
în îndeplinirea misiunii, pe medicii ieşeni Aristide Bendella, Anasta-
sie Fătu şi Dimitrie Zissy (Zissu), reuniţi într-o comisie prezidată de
Gh. Cuciureanu, care pe neaşteptate a demisionat, împreună cu unii
din cei proaspăt numiţi34. I-au înlocuit Alexandru Theodori, Constan-
tin Esarcu (Exarcu) şi Ion Ciure(a), aleşi alături de D. Zissy şi

32
V.L.Bologa, Gh.Brătescu, B.Duţescu, Şt.M.Milcu, op.cit, pp.183.
33
C. Romanescu, Un secol.., p. 27.
34
Ibidem, pp. 27-28.
20
Davila35. Eforturile păreau implacabil zădărnicite. Cu toate acestea,
prezenţa, la nivelul Spitalului „Sf. Spiridon”, de secţii, precum
chirurgia şi medicina internă, iar, la nivelul Institutului Gregorian, a
celor de obstetrică şi nou-născuţi - având toate potenţialul de a fi
transformate în clinici universitare în eventualitatea creării Facultăţii
de Medicină - precum şi predarea celor dintâi cursuri de obstetrică,
de chirurgie şi de farmacie au constituit elemente şi evenimente ce au
pregătit debutul învăţământului medical superior în Moldova.

Întemeierea şi consolidarea învăţământului medical uni-

versitar
1 Decembrie 1879 - De la ficţiune universitară la realitate.
Preconizată de iure a exista în alcătuirea Universităţii din Iaşi,
Facultatea de Medicină şi-a început activitatea de facto abia la 1
decembrie 1879, când Parlamentul Regatului României a votat
bugetul şi programul didactic al noii instituţii. Se dădea curs decretu-
lui nr.11389 din 27 septembrie 1879, semnat de ministrul Instrucţiu-
nii Publice de atunci, dr. Nicolae Kretzulescu (1812-1900), eminent
chirurg, om politic şi patriot luminat. Facultatea ieşeană era chemată
să instruiască îndeosebi tineretul autohton, care, prin cunoştinţe, în-
demânare şi devotament, să facă faţă problemelor medico-sociale nu-
meroase cu care ţara se confrunta. În plus, situaţia economico-sanita-
ră se agravase consecutiv Războiului de Independenţă din 1877. Fe-
bra tifoidă afectase 89 de medici, din care 15 muriseră. Populaţia se
zbătea în lupta cu foametea, pelagra, malaria, sifilisul, tuberculoza,
igiena precară, sărăcia, lipsa educaţiei sanitare. Absolvenţii medici-
nişti trebuiau să completeze şi înlocuiască puţinii doctori specializaţi
în Universităţi din afară, de regulă străini, angajaţi pentru perioade

35
George Bogdan, Istoricul Facultăţei de Medicină din Iaşi, în Anuarul
General Jubiliar al Universităţii din Iaşi, 1860-1910. Tipografia Naţională
I.S. Ionescu, Iaşi, 1911, pp. 94-112.
21
limitate.36 Pentru arhimandritul Neofit Scriban (1808-1884), era
nevoie ca „medicii care vor ieşi din Facultatea noastră să poată
înlocui măcar pe babe, dar să fie români”.37
Susţinere şi denigrare. În intervalul de aproape două decenii
scurs între 1860, data înfiinţării Universităţii, şi 1879, data înfiinţării
Facultăţii sale de Medicină, tentativele de creare a şcolii medicale
superioare la Iaşi, care să dea viaţă statutului însuşi al Universităţii,
au eşuat. Motivele erau discutabile: mentalităţi retrograde, resurse
materiale reduse, număr mic de spitale, cadre didactice insuficiente şi
fără experienţă, lipsa învăţământului preuniversitar care să asigure
studenţi cu un nivel de pregătire satisfăcător, divergenţe asupra orga-
nizării optime a învăţământului medical în condiţiile date. În 1868, la
dorinţa expresă a regelui Carol I, ministrul Instrucţiunii, Dimitrie
Gusti, a alcătuit o Comisie care să identifice modul de fondare a
Facultăţii de Medicină la Iaşi, privită ca o stringentă necesitate. În
Comisie fuseseră desemnaţi prof. dr. Ioan Ciurea, împreună cu dr.
Ludovic Russ senior, dr. Gh. Cuciureanu, dr. Racoviţă, dr. Alexandru
Grecianu, dr. A. Fătu, dr. Steiner. Se alocau 2000 galbeni. Surprinză-
tor, nici Anastasie Fătu, pionier al învăţământului medical românesc,
nici Gheorghe Cuciureanu, medic de prestanţă, ambii personalităţi
ale SMN şi ale elitei intelectuale din Moldova, membri ai Academiei
Române, deşi convinşi de necesitatea unei şcoli medicale naţionale
universitare, nu au susţinut în realitate constituirea acesteia, consi-
derând mereu momentul inoportun. Dr. A. Fătu elaborase un plan
amănunţit de „terapie publică”, ce prevedea atât o Facultate de
Medicină, cât şi un Institut de Farmacie şi altul Veterinar, precum şi
ca studenţii candidaţi la medicină să posede diploma de studii
filosofice sau de bacalaureat în ştiinţe. La rândul său, dr. Gh. Cuciu-

36
V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, op. cit., p. 323.
37
Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, vol. II, Ed.Viaţa Românească, Iaşi, 1928,
pp. 225, 293.
22
reanu propusese o Facultate de Medicină în cadrul Epitropiei „Sf.
Spiridon”, în lucrarea sa „Descrierea celor mai însemnate spitaluri
din Germania, Englitera şi Franţia spre introducerea planului
pentru urzirea unui spital central la Iaşi” dezvoltând idea unui spital
univesitar. În practică, însă, afirma: „Mai puţin periculos ar fi jumă-
tate de teolog sau jurist, decât jumătate de medic: acesta taie în car-
ne vie, omoară”.38 Concluzia celor doi era fermă: Facultatea de Me-
dicină nu ar fi putut elibera, la acel moment, diplome valabile, ci re-
prezenta exclusiv „o prăpastie” de netrecut de societatea româneas-
că, un risc vital, pe care nimeni din cei avizaţi nu putea să şi-l asume.
Victoria raţiunii şi a imaginaţiei creatoare. Consecutiv
Decretului 11389 din 27 septembrie 1879, Ministerul Instrucţiunii
Publice a asigurat un fond bugetar de 27000 de lei, permiţând
finanţarea primelor posturi de profesori la catedrele de Anatomie
Descriptivă şi Histologie, respectiv de Chimie. Profesorii dintâi ai
Facultăţii de Medicină erau dr. Leon Logothety Sculy (1853-1912),
specializat în chirurgie, care trebuia să predea Anatomia şi
Histologia, şi farmacistul dr. Samuel Konya, valoros reprezenatant al
SMN, fost elev al Şcolii Gremiului Farmacutic ieşean (1860)39,
căruia îi revenea predarea Chimiei.40 Facultăţii i s-au atribuit două
camere în incinta Universităţii, care dispunea, ea însăşi, de un local
necorespunzător. Rector în epocă (1875-1880) era prof. dr. Petru
Suciu. Fără festivităţi prealabile, cursurile s-au deschis la 1 decem-
brie 1879. Prelegerea inaugurală, cea de Anatomie a prof. dr. Sculy,
primul decan (1879-1881) al Facultăţii, s-a adresat unui număr de 14
studenţi, înscrişi în anul I. Dr. Konya a fost ulterior înlocuit de un alt
membru SMN de vază, Petru Poni (1841-1925), savant de notorietate

38
Ibidem, op.cit, p. 225.
39
Ştefan G. Ciulei, Şcoala Gremială de Farmacie din Iaşi (1857-1859), în
G. Brătescu (sub redacţia), Trecut, present, viitor, Ed. Medicală, Bucureşti,
1981, pp: 341-346.
40
V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, op.cit., p. 327.
23
internaţională, profesor la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii ieşene
şi academician. Presa vremii a primit evenimentul cu multă reţinere,
vorbind de o Facultate „imaginară.”41 În 1879, Facultatea de
Medicină derula cursurile de Anatomie şi Histologie într-o cameră
din clădirea Universităţii, iar pentru cursul de Chimie, în atenansele
clădirii, se amenajase un laborator.
Abia în 1897, Poni a reuşit să pună la punct, în noul edificiu al
Universităţii din Iaşi, un laborator de chimie modern, după model
german. În anii 1880-1881, pentru studenţii anului al II-lea, restul
disciplinelor nemedicale au fost încredinţate tot unor profesori ai Fa-
cultăţii de Ştiinţe a Universităţii: Ioan Gh. Stravolca (1847-1910), la
Fizică, iar Leon C. Cosmovici (1857-1921), la Zoologie şi Botanică
Medicală. De la Facultatea de Medicină li s-au alăturat profesori, ini-
ţial suplinitori, precum doctorii Ludovic Russ senior (1816–1888),
pentru Medicină Operatorie, Theodosie Filipescu (1832-1885), pen-
tru Patologie şi Terapeutică Generală, Ludovic Russ junior (1849-
1911) pentru Patologie Externă, apoi Clinică Medicală. Între colabo-
ratorii acestuia au fost doctorii Constantin Nimereanu şi Benno
Theofil Stenner.
Fondurile şi baza materială insuficientă, ostilitatea activă a
intelectualităţii medicale locale şi centrale s-au sumat, determinând
repetate încercări de desfiinţare a Facultăţii de Medicină ieşene,
motivîndu-se că Facultatea de Medicină din Bucureşti ar fi fost
suficientă pentru asigurarea corpului medical românesc. Deşi recep-
tată cu multă rezervă, odată creată, Facultatea din Iaşi a reuşit să
funcţioneze neîntrerupt până azi. SMN i-a stat mereu alături. În
1896, 49 dintre profesori şi majoritatea personalului medical din
Moldova erau membri ai SMN.42

41
C. Romanescu, Un secol .., p. 32.
42
Ibidem, p. 36.
24
 Prin destinul său, Facultatea de Medicină a sfinţit locul, tra-
tând „lipsa de seriozitate” ce speria şi probând ceea ce Gr. T. Popa
clama: „Dar, (…) am văzut că nu trebuie să ne considerăm definitiv
condamnaţi la inferioritate, ci trebuie să ne convingem cât mai repe-
de că este şi în noi o mare rezervă de puteri latent, pe care avem da-
toria să le desfăşurăm. Şi numai şcoala, şcoala bună, ne poate ajuta
să ne ridicăm la nivelul de încordare characteristic popoarelor înain-
tate.”
Primul sediu al Universităţii ieşene şi al Facultăţii de
Medicină
Inaugurată la 26 octombrie 1860, Universitatea din Iaşi şi-a
0deschis porţile într-o clădire cu profunde rezonanţe istorice. Aşa-
numita Universitate Veche a funcţionat, într-adevăr, între 1860 şi
1897, în fostul Palat Domnesc al lui Alexandru Moruzi, în cursul
celei de a doua domnii a sale. Edificiul fusese ctitorit, se pare, de ma-
rele vistiernic Ioan Cantacuzino după 1759 şi înainte de 1765.43 A
fost deopotrivă reşedinţa lui Alexandru Ipsilanti, între 1786-1788. În
acest sediu somptuos, ducând „un trai de suveran”, a fost găzduit, în
1790-1792, împreună cu suita sa, cneazul Potemkin (Grigore Alexan-
drovici Potemkin, cneaz de Taurida, 1738-1792), desemnat guver-
nator al Moldovei de Împărăteasa Rusiei, Ecaterina a II-a. Diplo-
matul rus Struve, călătorind prin Moldova la 1791, aprecia locaţia
„drept cea mai frumoasă cădire din oraş”. În vremea lui Potemkin, ea
aparţinea marelui vornic şi vistiernic Matei Cantacuzino. În 1795,
statul a achiziţionat-o de la următorul proprietar, hatmanul Costache
Ghica, spre a servi „de-a pururi” de Curte Domnească44, începând cu
Alexandru Ioan Calimachi, ce a ocârmuit Principatul între 1795 şi
1799. Din această epocă datează şi celebra Uşă a Nădejdii, pe faţada

43
Dan Bădărău, Ioan Caproşu, Iaşii vechilor zidiri pînă la 1821, ediţia a II-
a, revăzută, Casa Editorială Demiurg, Iaşi, 2007, pp. 346-347.
44
Ibidem, p. 345.
25
căreia se profilează, alături de anul ridicării arcadei de acces -1796-,
capul de bour şi însemnele Domnitorului Calimachi al Moldovei.45
Asemenea altor Curţi Domneşti, Palatul era circumscris de un zid de
incintă. În acest conac, ajuns al boierilor Ghica, în 27 decembrie
1816, a fost dată cea dintâi reprezentaţie a unei piese de teatru în lim-
ba română – pastorala Mirtyl şi Chloe, în traducerea lui Gheorghe
Asachi după compoziţia lui Solomon Gessner reluată de Jean-Pierre
Claris de Florian.46 Restaurat după un incendiu devastator survenit în
1844, edificiul a trecut în proprietatea familiei Roznovanu, care, în
spatele grandiosului conac, a amenajat o frumoasă grădină, ce a
pregătit terenul pentru viitoarea grădină botanică a Universităţii şi,
după 1879, a Facultăţii de Medicină. La 27 august 1860, ocârmuirea
de la Iaşi a cumpărat imobilulul spre a servi drept sediu Universităţii
şi Bibliotecii, Şcolii de Arte Frumoase şi Pinacotecii Naţionale. Aici
a locuit fondatorul şi primul director al celei dintâi Pinacoteci din
Principate deschise în 1869, pictorul Gheorghe Panaitescu Bardasare
(1816-1900). Printre directorii Bibliotecii Universitare s-a înscris
Mihai Eminescu (1 septembrie 1874 - iulie 1875), succedând bunului
său prieten, Samson Bodnărescu.
Spre a fi potrivită noilor destinaţii, clădirea a fost reamenajată
după planurile arhitectului Ştefan Emilian, lucrările fiind executate
de elevi ai Şcolii de Arte şi Meserii din capitala Moldovei.
Sediul dintâi al Facultăţii de Medicină
La 1 decembrie 1879, Facultatea de Medicină a primit o came-
ră la parter în corpul principal al clădirii, destinat cursului de
Anatomie şi histologie, predat de decan, prof. dr. Leon Sculy. Cursul
de Chimie, încredinţat profesorului Petru Poni, de la Facultatea de
Ştiinţe, s-a ţinut într-un laborator amenajat în atenansele edificiului.

45
Ibidem, p.344
46
*** „Revista Teatrul”, 1956, an I, nr. 7, p. 111.
26
 După 1 noiembrie 1897, odată cu terminarea noului Palat al
Universităţii din Copou, Universitatea şi Facultăţile sale „istorice”,
împreună cu Şcoala de Pictură, s-au mutat în sediul impunător, unde
majoritatea activează şi acum. Facultăţii de Medicină i-a revenit
întreaga locaţie a Universităţii Vechi, spaţiu academic, pe care îl de-
ţine şi în prezent. Aici au funcţionat, de-a lungul timpului: decanatul,
biblioteca proprie, laboratoarele de anatomie patologică, patologie
generală, farmacie chimică şi galenică.
Rămasă, la 1897, cu un număr de circa 1681 de volume,
biblioteca medicală a adunat cu greu donaţii şi achiziţii. La 4 iunie
1889, prof. Z. Samfirescu luase iniţiativa formării unui Comitet pen-
tru înfiinţarea bibliotecii Facultăţii de Medicină”.47 În 1903 zestrea
crescuse până la 2928 de titluri.
Toate acestea au căzut pradă focului, o dată în plus, în 1921,
când s-a propus demolarea construcţiei. Intervenţiei Comisiei Monu-
mentelor Istorice, prin autoritatea lui Nicolae Iorga, i se datorează
salvarea imobilului şi refacerea sa de către Ministerului Instrucţiunii
Publice, spre a fi realocat Facultăţii de Medicină.
Spaţiul insuficient a obligat Facultatea de Medicină să organize-
ze, între timp, activitatea laboratoarelor şi a unor clinici în diverse
locaţii învecinate, închiriate de Ministerului Instrucţiunii Publice:
casa Milescu din strada Săulescu, un imobil pe strada Muzelor şi
Casa Başotă48 din str. Sărărie.49
Laboratorul de chimie. Laboratorul de chimie a funcţionat ani
la şir în strada Săulescu nr. 4/6, într-un imobil de patrimoniu (casa

47
Gh. Băileanu, Istoricul Facultăţii de Medicină din Iaşi de la 1890 la 1906.
Viaţa studenţească, studenţii Facultăţii, intyernii spitalelor, cantina, bibliote-
ca şi societăţi, „Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Na-
turalişti din Iaşi, filală a USSM din RSR”, 1968, nr. 1, pp. 223-228.
48
Anastasie Başotă – între altele, fost Logofăt şi Ministru de Lucrări Publi-
ce în Moldova, unul din fondatorii Institutului Gregorian (1852) din Iaşi.
49
C. Romanescu, Un secol ..,p. 33.
27
Milescu)50, datând de la începutul veacului al XlX-lea. Închiriat din
1890 pentru Laboratorul de Chimie Biologică şi Medicală, a fost
adaptat şi înzestrat în pas cu cerinţele vremii de prof. Emanoil
Riegler, cel care a pus piatra de temelie în acest domeniu, la
Facultatea din Iaşi. I-a urmat prof. Corneliu Şumuleanu, elev, la
Berlin, al celebrului laureat Nobel pentru chimie în 1902, Hermann
Emil Fischer, şi discipol, la Iaşi, al lui Petru Poni. La 1919 era vice-
preşedintele Senatului României, calitate în care a dat citire în
Parlament Decretului de unire a tuturor Ţărilor Româneşti.
Şumuleanu a fost un apropiat al lui A. C. Cuza şi membru al unor
partide de dreapta. În perioada când au fost coordonate de prof.
Şumuleanu, Laboratorul şi catedra sa au primit titulatura de Institut
de Chimie, aşa cum se procedase şi cu alte catedre şi laboratoare din
învăţământul preclinic, transformate în institute de: Anatomie, Fizio-
logie, Igienă. Clădirea aparţine şi astăzi Universităţii de Medicină şi
Farmacie din Iaşi, găzduind, pentru o perioadă, Catedra de Lingvisti-
că (limbi moderne, limba latină, limba română) şi tipografia.
Laboratorul de bacteriologie. În strada Muzelor, la nr.18, azi
str. Nicolae Bălcescu, nu departe de Liceul „Oltea Doamna”, azi
Liceul „Mihai Eminescu”, imediat după 1879, s-au închiriat spaţiile
necesare pentru desfăşurarea activităţii Laboratorului de Materia
Medica şi Arta de a Formula, adică a Laboratorului de
Farmacologie. Disciplina era condusă la acel moment de prof. Eugen
Rizu, decan (1891-1892) al Facultăţii de Medicină, care s-a
preocupat de asigurarea aparaturii, substanţelor, animalelor de expe-
rienţă şi, desigur, a personalului necesar. Din 1896, până după cel de
al II-lea Război Mondial, localul a revenit Laboratorului de Bacterio-
logie. Gloria Laboratorului se leagă, neîndoielnic, de intervalul de
50
Datele fiind contradictorii, uneori, acest edificiu apare desemnat drept
casa Mavrocordat-Suţu, specificându-se că, aici, Barbu Lăutaru ar fi dat
unul din memorabilele sale concerte în faţa vestitului muzician Franz List,
în vizită la Iaşi.
28
autoritate şi directorat al prof. Alexandru Slătineanu. În timpul Pri-
mului Război Mondial, Laboratorul a fost pus la dispoziţia academi-
cianului prof. dr. Ioan Cantacuzino, director general al Serviciului
Sanitar, maestrul lui Slătineanu, format la Facultatea de Medicină din
Bucureşti. Aici s-au preparat serurile şi vaccinurile menite să stăvi-
lească epidemiile survenite în timpul Războiului din 1916-1918.51
Spitalul Clinicilor. Amplasat în Casa Başotă, din str. Sărărie,
nr. 12-14, între 1890-1893, Spitalul Clinicilor a fost destinat clinicii
chirurgicale, conduse de prof. Leon Sculy, şi clinicii obstetricale,
conduse de prof. Theodor Bastachi (Bastaky), după evacuarea aces-
tora din Spitalul „Sfântul Spiridon”. În intervalul 1891-1892, Spitalul
Clinicilor s-a aflat sub coordonarea prof. Eugen Rizu, decanul Fa-
cultăţii de Medicină, care a conceput şi aplicat un regulament de
funcţionare dintre cele mai moderne, concomitent preocupându-se de
buna dotare a instituţiei.
După 1909 s-a conceput planul unui lăcaş în potcoavă – supli-
mentar - al instituţiei, care încadra clădirea iniţială. Proiectul noului
ansamblu architectonic, definitivat în 1911, prevedea patru tronsoa-
ne, delimitând un patrulater închis. Abia între 1912-1914 s-a început
înălţarea acestuia: s-a construit întâi aripa dreaptă şi cea din mijloc,
definitivate după Primul Război Mondial, între 1924-1928; apoi,
între 1932-1937, s-a lucrat la aripa stângă, terminată între 1952-1955.
Primul tronson – cel din dreapta – s-a îridicat între 1912-1920. În
1916, clădirea, gata deja la roşu, a fost transformată în spital pentru
răniţii din Primul Război Mondial (1916-1918). Ulterior, în această
aripă s-au instalat o serie de laboratoare, inclusiv cel de igienă, la
ultimul etaj, şi biblioteca. Ca decan, prof. Constantin Bacaloglu a
obţinut fonduri pentru una din aripi. Un rol central a jucat, însă,
constant, profesorul Răşcanu. Derulate sub supravegherea unei

51
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, Ctitorii Presti-
giului. Ed. „Gr.T.Popa” a U.M.F. Iaşi, 2004, p. 164.
29
comisii din care făcea parte şi prof. Vasile Răşcanu, lucrările la
tronsonul median s-au derulat între 1924-1928. Pentru a opri
surparea malului de pământ din spatele construcţiei, iminentă într-un
oraş colinar ca Iaşul, terenul s-a consolidat printr-un zid de beton. În
aripa din mijloc s-au mutat laboratoarele de fiziologie şi fizică
medicală, histologie şi patologie generală (fiziopatologie). Tronsonul
al treilea – din stânga – s-a început în 1932, terminându-se la roşu în
1938, când şantierul a fost închis, în situaţia tensionată din preajma
declanşării celui de al II-lea Război Mondial. Se adăuga dirijarea
unor fonduri importante către extinderea Palatului Universităţii de pe
colina Copoului. Finalizată în 1956, aripa stângă a găzduit labora-
toarele de chimie biologică, anatomie patologică şi bacteriologie.
Între 1932-1933, s-a înscris de asemenea realizarea Palatului
Clinicilor Chirurgicale, aparţinând Spiridoniei, dar având, deopotri-
vă, caracter universitar.

Încercări şi certitudini la cumpăna vremurilor

Ameninţarea desfiinţării şi triumful geniului perseverent.
Drumul parcurs de Facultatea de Medicină din Iaşi după ctitorire a
continuat să fie sinuos, presărat cu nesiguranţă şi provocări. Prepon-
derenţa studenţilor de condiţie socio-economică modestă, nevoia de
burse, cămine şi biblioteci, dar şi de spaţii de şcolarizare, dotare şi
cadre didactice bine pregătite au favorizat tentativele de a o elimina.
Intelectualitatea medicală universitară, consacrată sau în devenire, a
dat, însă, de fiecare dată măsura forţei, priceperii şi devotamentului
său, marcându-şi destinul cu pietrele de hotar ale împlinirilor.
1884 – Prima tentativă de desfiinţare. Prima încercare de
desfiinţare a venit la 24 februarie 1884, când, sub guvernul I.C.
Brătianu, Ministerul Instrucţiunii Publice nu a mai aprobat bugetul
necesar Facultăţii ieşene, la intervenţia generalului Leca, deputat în

30
Parlamentul ţării.52 Măsura s-a revocat consecutiv ripostei prompte a
ieşenilor. Acţiunile de protest ferme au fost întreprinse atât de
profesorii Universităţii, al cărei rector era prof. Nicolae Culianu
(1880-1898), care a semnat un Memoriu, cât şi de SMN, atât de
Societatea pentru Învăţătura Poporului Român şi de publicaţia «Con-
temporanul» (nr.15, an III, 1884), prin rândurile lui Ion Nădejde, cât
şi de societatea civilă, în ansamblu. „Corpul Profesoral al Universi-
tăţii de Iaşi văzând că mutilarea ce i se face acestei Universităţi prin
supresiunea Facultăţii de Medicină este bazată numai pe informaţiu-
nile eronate care au fost date D-lui Leca, s-a întrunit şi în unanimi-
tate a decis facerea acestui memoriu pentru a restabili exactitatea
faptelor”.53 Rectificările priveau vechimea Facultăţii, statutul profe-
sorilor - unii dintre care posedau „şi nume de acelea care ilustrează
astăzi România” - şi al studenţilor, programul de învăţământ, localul
şi roadele aduse în cei cinci ani de existenţă.
Ordinea de studiu a materiilor – spre exemplu – „impunea stu-
denţilor studiul Pathologiilor înaintea studiului Anatomiei, Hystolo-
giei şi a Physiologiei.” Se cerea, de aceea, ca „elevii să înceapă prin a
studia mai întâi sciinţele normale şi apoi cele pathologice.”
1884:1886 – Diligenţe şi reuşite. O delegaţie a Universităţii
care cuprindea pe Leon Sculy, decanul Facultăţii de Medicină,
A.D.Xenopol, Paul Misir şi Miltiade Tsony, s-a adresat direct regelui
Carol I, obţinând, în final, câştig de cauză. În 1884, din donaţii ale
medicilor Spiridoniei şi profesorilor ieşeni, s-a încropit Biblioteca,
deşi rămasă fără local propriu. Sub presiunea opiniei publice şi
argumentelor bine documentate, s-au aprobat şi sumele pentru
ridicarea actualului Palat al Universităţii, pe colina Copou, a cărui
construcţie, începută după 1885, s-a încheiat în 1897, precum şi a

52
V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, loc. cit., p. 328.
53
Memoriul profesorilor Universităţii din Jassy relativ la desfiinţarea
Facultăţii de Medicină din Jassy, Tipografia «H. Goldner», Jassy, 1884.
31
Institutului de Anatomie, amplasat în imediata vecinătate a vechii
Universităţi. Dificultatea cea mai importantă care încă periclita
Facultatea de Medicină din Iaşi era provizoratul cadrelor didactice.
Conform legislaţiei Facultăţii de Medicină, ca suplinitori, profesorii
nu aveau permisiunea să organizeze doctoratele finale şi să acorde
titlul de doctor în medicină, ci doar să dea titluri de licenţă, un aspect
privit ca „nefolositor” şi chiar potenţial „vătămător”. În plus, se
solicita ca „să nu se mai înscrie ca aspiranţi la Doctorat decât elevii
cu Bacalaurerat.”
După intervenţiile insistente din 1884, Ministerul Instrucţiunii
Publice a aprobat, din 1885, ţinerea concursurilor, ca modalitate de
recrutare a corpului profesoral titularizat pe post, şi a permis, din
1886, Facultăţii de Medicină ieşene să dea examene de doctorat.54 În
consecinţă, în 1887, primii doi absolvenţi şi-au susţinut teza la Iaşi,

54
Anul 1884-1885. În cursul acestui an şcolar, decanul Facultăţii de Medicină,
prof. Ion Ciure, printr-un Raport adresat Ministerului Instrucţiunii, cerea
înfiinţarea unei catedre de Clinică Infantilă, pentru care recomanda pe dr.
Constantin Bottez, care se obliga a ţine cursuri gratuite; mai cerea completarea
laboratoarelor şi cărţi ,,didactice moderne” pentru Biblioteca al cărei început se
făcuse prin donaţii ale profesorilor Facultăţii şi medicilor Spitalului „Sf.
Spiridon”. Se solicita, în plus, un număr de burse pentru studenţii merituoşi,
lipsiţi de mijloace. Susţinut de rectorul Universităţii, prof. Nicolae Culianu, prin
propriul Raport anual, şi în urma expertizării de către o comisie desemnată de
Minister, s-au obţinut 30.000 lei pentru trebuinţele Facultăţii de Medicină. În
anul academic 1884-1885, în anul I erau 16 studenţi, în anul al II-lea 6, în al Ill-
lea 12, în al IV-lea 13, iar în al V-lea, 5.
Anul 1885-1886. Dacă, până în anul şcolar 1885-1886, se puteau înscrie în
Facultatea de Medicină şi cei ce absolviseră numai patru clase gimnaziale,
din 1885 Ministerul a dispus ca pe viitor să fie acceptaţi - în toate
Facultăţile – doar cei ce posedau diplomă de bacalaureat, sau o echivalenţă
recunoscută de Minister. În cursul acestui an, s-a promulgat legea prin care
s-a hotărât ca Facultăţile de Medicină din Iaşi şi Bucureşti să nu mai confere
diplome de licenţiaţi în medicină, ci exclusiv diplome de doctori în medici-
nă. Concomitent se stabileau examenele prin care celor cu patru clase
gimnaziale, licenţiaţi în medicină, li se putea conferi gradul de doctor. (apud
George Bogdan, loc. cit)
32
obţinând titlul de „doctor în medicină şi chirurgie” şi dreptul de
liberă practică. Introducerea externatului, în 1883, şi internatului, în
1884, modalităţi de instruire plătite, pe lângă rolul formativ incontes-
tabil, au contribuit, totodată, la soluţionarea, chiar dacă paliativă, a
unor probleme economico-sociale ale studenţilor şi tinerilor medici.55
1891 – Fondarea Institutului Antirabic. În 1891, prin
strădania prof. dr. Emil Puşcariu (Emil Ion Cavaler de Puşcariu,
1859-1928), „discret învăţat care fără sgomot”, a contribuit „mereu
la desvoltarea ştiinţei bacteriologice” la Facultatea de Medicină, a
luat naştere la Iaşi cel de al patrulea Institut Antirabic din lume, după
cele înfiinţate de Pasteur la Paris în 1885-1887, Gamaleia la Odessa
în 1886, Victor Babeş, la Bucureşti, în 1888.56 În demersul său, Puş-
cariu a fost susţinut de decanul Facultăţii de Medicină, prof. dr. Eu-
gen Rizu. Institutul Antirabic din Iaşi a dobândit un spaţiu
propriu în str. Speranţei, nr. 18.57 Laboratoarele sale aplicau,
după 1896, vaccinarea antirabică după metoda Babeş-Puşcariu,
definitivată în 1887, inofensivă, dar cu imunogenicitate superi-
oară tehnicii lui Pasteur. Institutul din Iaşi (anterior dobândind un
imobil în str. Speranţei, nr. 18; azi, Institutul de Igienă din str. Dr.
Victor Babeş) a aplicat, după 1896, vaccinarea antirabică după
metoda Babeş-Puşcariu, definitivată în 1887, inofensivă, dar cu
imunogenicitate superioară tehnicii lui Pasteur.58

55
C. Romanescu, Un secol.., p. 51; George Bogdan, loc. cit.
56
G. I. Botez, Pro memoria. Prof. dr. Emil Puşcariu. „Revista Medico-
Chirurgicală”, 1928, nr.6, pp.517-518.
57
Institutul Antirabic din Iaşi – a devenit mai târziu Institut de Igienă, iar,
azi, Centru Regional de Sănătate Publică, imobil pavilionar amplasat în str.
Dr. Victor Babeş, nr. 14.
58
Metoda Pasteur consta în inoculări cu emulsii de măduvă uscată; metoda
Puşcariu recurgea la inoculări în serie cu emulsii de creier de iepuri morţi
prin virus fix, atenuat prin căldură la diferite grade. Până în 1927, metoda a
suferit trei modificări în modul de preparare şi aplicare, consecutiv progre-
sului cercetărilor de laborator, dar „a dat totdeauna rezultate sigure, cu acci-
dente minime”, sublinia dr. G.I. Botez. (G. I. Botez, loc cit, p.518)
33
 4 martie 1892 - Istoria Medicinei. În mod surprinzător, poate,
pentru o facultate confruntată cu serioase probleme financiare şi de
supravieţuire, Facultatea de Medicină se adresa Ministerului
Instrucţiunii Publice, prin raportul nr. 495 din 4 martie în 1892,
cerând înfiinţarea unei Catedre de Istoria Medicinei. Solicitarea avea
să aştepte Reforma Învăţământului din 1948 şi anul 1952 spre a se
împlini. În acest interval toţi marii profesori ai Facultăţii, în lecţii
inaugurale şi conferinţe, adesea publicate în periodicul SMN, au
promovat cultul creator al trecutului propriei profesii, valorificând,
cu discernământ, moştenirea înaintaşilor.
1885:1893 - Primele publicaţii medicale. Corpul profesoral al
Facultăţii de Medicină a luat iniţiativa publicării de reviste ştiinţifice,
prin care să circule cunoştinţele medicale teoretice şi practice, aduse
la zi59. În 1885, în „interesul ştiinţei şi cel al corpului medical din
localitate”, s-a editat „Gazeta medicală de Iaşi“, sub direcţia
prof.Vasile Bejan. Din redacţie făceau parte profesorii Eugen Rizu,
Constantin Bottez, Vasile Negel, Gabriel Socor şi Emanoil Riegler.
S-au tipărit 22 de numere. În 1887, la 1 ianuarie, apărea „Buletinul
Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”, publicaţie bilingvă
(română-franceză) care, sub denumirea de „Revista Medico-
Chirurgicală a SMN Iaşi”, continuă şi în prezent, rezistând capriciilor
timpului şi oamenilor.
În anul 1893, prin grija Epitropiei „Sf. Spiridon” compusă din
A.D.Holban, Eugeniu Ghica Budeşti şi Grigore Ghica Deleanu, ca
titulari de onoare, au fost publicate, sub direcţia prof.Gabriel Socor,
«Analele Casei Spitalelor şi Ospiciilor „Sf.Spiridon” din Iaşi».
Periodicul s-a dovedit o adevărată tribună pentru profesorii Facultă-
ţii, dintre care Vasile Bejan, Eugen Rizu, Constantin Bottez, Vasile
Negel, George Bogdan, Alexandru Brăescu, Pavel Bothezat, Ludovic
Russ junior, Gheorghe Iuliano.

59
Ibidem, pp. 49-50, 60.
34
 Bogdan şi Iuliano au fost între medicii ieşeni care l-au exa-
minat pe Eminescu în anii grei ai suferinţei sale. Ulterior, pornind de
la certificatul eliberat de profesorul Bogdan, doctorul Panait Zosin
avea să scrie şi el despre boala lui Eminescu.60
Dacă între 1879-1900, numărul comunicărilor ori studiilor
aparţinând corpului didactic medical ieşean ce au văzut lumina
tiparului era destul de mic, după 1900, a început să crească simţitor,
exprimând direcţii şi predilecţii în cercetarea ştiinţifică. În aceste
condiţii, în anii '30, se va publica revista „Iaşul Medical”, printre co-
ordonatorii căreia se va afla şi viitorul profesor de medicină internă,
Constantin Strat.
1900 - A doua tentativă de desfiinţare. A doua lovitură dată
Facultăţii s-a produs în 1900, sub guvernul lui Petre P. Carp,
motivată de raţiuni financiare. În locul emancipării prin educaţie şi
cunoaştere, intenţia de a suprima unele Facultăţi, printre care şi
Medicina, ştirbea din prestigiul academic al Iaşului, iar, după
expresia lui Xenopol, „orice ştirbire adusă Iaşului, înseamnă o
ştirbire adusă naţiunii”.61 Condus de rectorul Universităţii, prof. A.
D. Xenopol (1898-1901), protestul alăturase pe Ion Găvănescul,
Grigore Buţureanu şi Vasile Buţureanu, George Bogdan, Gheorghe
Ghibănescu şi Dragomir Hurmuzescu, în solidaritate universitară. O
dată în plus, s-a înaintat un Memoriu, fapt ce a dus la rezolvarea
dorită.
Decanul, G. Bogdan, ceruse în plus „creaţiunea a trei catedre
noi -Farmacologia, Bacteriologia şi Clinica Mintală-, îmbunătăţirea
soartei laboratoriilor, o sumă mai mare pentru bibliotecă şi burse

60
George Călinescu, Viaţa lui Mihai Eminescu, Ed. Litera, Chişinău, 1998,
pp.318-319; Gh. Scripcaru, Valerius Ciucă, Mihai Eminescu. Încercare de
patografie, Ed. Junimea, Iaşi, 2005, pp.59-60; P. Zosin, Nebunia lui Emi-
nescu, „Spitalul”, Bucureşti, 1903, nr. 11.
61
Apud Gh. Scripcaru, Cuvânt la Centenarul I.M.F., Centenarul I.M.F. Iaşi,
Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p. 38.
35
pentru studenţii săraci”, obţinând din partea Ministerului „suma de
4000 lei an pentru cantina universitară” şi încă o bursă din partea
Academiei Române, de 1200 lei pe an.62
1881:1933 - Dezvoltarea Spitalului Universitar „Sf.
Spiridon”. Prezenţa Facultăţii de Medicină a accelerat dezvoltarea
Spitalului „Sf.Spiridon” - primul spital public din Moldova, datând
din 1 ianuarie 1757. La clinica medicală şi la cele două clinici
chirurgicale, s-au adăugat treptat: clinica dermato-sifiligrafică, în
1881, clinica oftalmologică, în 1887, clinca terapeutică în 1890,
clinica psihiatrică, în 1896, clinica infantilă, în 1897, completate mai
târziu, de o clinică oto-rino-laringologică, în 1913, şi o clinică
genito-urinară, în 1915. Din 1882, Institutul Gregorian oferea clinica
obstetricală, iar, din 1885, baza de puericultură. Prin adresa nr. 2299/
24.02.1883, Ministerul Instrucţiunii făcea cunoscut oficial punerea la
dispoziţia Facultăţii de Medicină de către Ministerul de Război a
Spitalului Militar din Iaşi. În 1900, profesorul Ernest Juvara
conducea serviciul de chirurgie al Spitalului Israelit din Iaşi, dar în
1906 i s-a creat o secţie la Spitalul „Sf. Spiridon”, unde a lucrat până
în 1912.63 Purtând povara vremii, slăbiciunii economice a ţării şi
deficienţelor organizatorice, „spitalul universitar” şi personalul său
au progresat în strânsă legătură cu învăţământul medical superior
ieşean, direct conectat, sincronizat, la realităţile marilor centre
academice europene şi mondiale.
1933 - Palatului Clinicilor Chirurgicale. Dezvoltarea
Spitalului Universitar „Sf. Spiridon” a continuat în perioada
interbelică. Imediat după încheieea Primului Război Mondial, s-a
desăvârşit înălţarea, în cadrul Spiridoniei, a Palatului Clinicilor

62
Anuarul General al Universităţii din Iaşi tipărit cu prilejul jubileului de
cincizeci ani. Annuaire général de l'Université de Jassy. J u b i l é du cin-
quantenaire,Tipografia Naţională I.S.Ionescu, Iaşi, 1911, pp. CCVI-CCVII.
63
C. Romanescu, Cristina Ionescu (sub redacţia), Pagini medico-istorice,
Litografia I.M.F., Iaşi, 1973, p. 242.
36
Chirurgicale, construcţie iniţiată în 1929 şi terminată în noiembrie
1932, cu sprijinul atât al profesorului Nicolae Costăchescu, ministrul
Instrucţiunii Publice (1928-1931), cât şi al profesorilor Ioan
Tănăsescu şi Vasile Răşcanu, epitropi ai casei „Sf. Spiridon” (1928-
1931). Clădirea s-a dat în folosinţă în octombrie 1933.
1900 – Inaugurarea Institutului de Anatomie şi semnificaţia
sa. Între 1890-1900, s-a desăvârşit la Iaşi construcţia celui mai
important, pe atunci, edificiu al complexului universitar: Institutul de
Anatomie. Reprezenta, la acel moment, cel mai modern centru de
învăţământ anatomic şi cercetare morfologică din Sud-Estul Europei
şi chiar din Europa. Institutul de Anatomie a fost dat parţial în folo-
sinţă în anul 1896. Dispunea de instalaţii mecanice pentru transferul
cadavrelor prin galeriile de la subsol, printr-un sistem de vagonete, şi
apoi printr-un ascensor direct către marea sală de disecţie.
A posedat prima instalaţie electrică din Iaşi, fiind montat un
generator în 1894. Apreciat şi menţionat de o serie de personalităţi
marcante în domeniu, precum profesorul de anatomie francez Marie
Philibert Constant Sappey (1810-1896), Institutul a devenit sediul
uneia din cele mai puternice şcoli de anatomie descriptivă şi topogra-
fică, precum şi de chirurgie. Aici aveau loc şi autopsiile medico-lega-
le.
Dintre anatomiştii de seamă ai acestei Şcoli au făcut parte
Aristide Peride (1844-1906), participant ca student în capitala
Franţei, în 1871, la Comuna din Paris, fondatorul şi sufletul
Institutului, elev al lui Sappey; Francisc Rainer (1874-1944), creator
al antropologiei româneşti şi cercetător al anatomiei dinamice,
fiziologice; Grigore T. Popa (1892-1948), descoperitorul sistemului
port hipotalamo-hipofizar şi, prin aceasta, unul din fondatorii
neuroendocrinologiei, personalitate de largă recunoaştere mondială,
decan al Facultăţii şi prorector al Universităţii între 1938-1940,
preşedinte al SMN din Iaşi în 1932.

37
 O pleiadă de personalităţi ale anatomiei şi chirurgiei
româneşti, incluzând pe Ernest Juvara, Ion Gh. Tănăsescu, Nicolae
Hortolomei, Paul Anghel, Vladimir Buţureanu, Gheorghe Chipail au
fost, la începutul carierei lor, cadre didactice ale Institutului de
Anatomie.
Clădirea, inspirată de arhitectura templelor greceşti, a fost rea-
lizată cu meşteri italieni după planul arhitectului Nicolae C. Mihăes-
cu, de către arhitectul Ştefan Emilian, profesor al Universităţii
ieşene.64 Basorelieful de pe fronton, sculptat, în 1901, de talentatul
artist plastic ieşean Dimitrie Tronescu după proiectul prof. Vladimir
Hegel din Bucureşti, ilustra, ieri ca şi azi, „Lecţia de Anatomie”,
menită să demonstreze circulaţia sângelui descrisă de Wiliam
Harvey, la 1628. Eroii veacului al XVII-lea împrumutau trăsăturile
contemporanilor: Aristide Peride - la picioarele cadavrului; Vladimir
Hegel – cadavrul; Take Ionescu, ministrul Instrucţiunii Publice şi
susţinător al proiectului, fratele marelui chirurg Thoma Ionescu - în
picioare, la capul cadavrului; Neculai Culianu, matematician şi
astronom, rectorul în mandatul căruia (1880-1898) s-a pus temelia
construcţiei şi Institutul a devenit parţial funcţional (1896) - în
spatele lui Tache lonescu; Ştefan Emilian - în dreapta lui Tache
Ionescu; mai figurau sculptorul D.Tronescu, profesor la Academia de
Arte Frumoase, şi prof. dr. George Bogdan, întemeietor al şcolii ro-
mâneşti de Medicină Legală, decanul Facultăţii. Prin strădania prof.
dr. Aristide Peride, cu viaţa căruia s-a identificat între 1881-1906,
Institutul adăpostea săli de disecţie şi chirurgie experimentală, anexe
pentru preparate anatomice şi conservarea cadavrelor, o bibliotecă,
un amfiteatru şi un Muzeu de Anatomie. Astăzi, se pot admira aici:
tabloul semnat de Coquelet Mereau, din 1895, înfăţişându-l pe prof.
Sappey examinându-şi discipolul român, Aristide Peride, care
susţinea proba practică de anatomie; unele colecţii de piese

64
Viorel Erhan, Învăţământul ieşean, Ed.Tehnopress, Iaşi,2008,pp.235,236.
38
anatomice ale profesorului Peride, planşe şi preparate ale lui Ernest
Juvara; ecorşeul didactic, plăsmuit de Brâncuşi, sub îndrumarea prof.
dr. Dimitrie Gerota, dăruit Facultăţii în 1902. Director al Institutului,
prof. dr. Juvara a contribuit la completarea Muzeului cu semnifica-
tive preparate anatomice. În 26-29 septembrie 1911, cu ocazia serbă-
rilor jubiliare ale Universităţii din Iaşi, Regele Carol I a fost însoţit în
vizita oficială, între alţii, de vestitul anatomist german Wilhelm
Waldeyer65 (Heinrich Wilhelm Gottfried von Waldeyer-Hartz, 1836-
1921), profesor al Universităţii din Berlin. Tradiţia spune că la
Muzeul de Anatomie al Facultăţii de Medicină oaspetele a rugat să fie
lăsat să admire preparatele executate de Ernest Juvara. La Iaşi, Juva-
ra a realizat şi o bogată colecţie de fotografii medicale, documentând
activitatea sa prodigioasă atât în sfera anatomiei, cât şi a chirurgiei.
Între 1910-1913, a fost preşedinte al SMN, unde, la 12 octombrie
1911, Waldeyer a fost ales membru onorific.66
Supraetajarea clădirii Institutului s-a înfăptuit între 1922-1933.
În 1936, construcţia dispunea şi de o baie cu duşuri pentru personal.67
Preluând conducerea, prof. Gr.T.Popa a numit sala mare, de la
intrarea principală, «Rockefeller», marcând rolul Fundaţiei
«Rockefeller» în înzestrarea Institutului cu aparatură, subvenţionarea
unor abonamente la valoroase publicaţii de specialitate şi acordarea
de burse studenţilor şi tinerilor medici români merituoşi, de care
însuşi Gr.T.Popa beneficiase. Sala Rockefeller găzduia, în fiecare
miercuri după-amiază, şedinţele cenaclului şi revistei «Însemnări
ieşene», fondată, în 1936, de Mihail Sadoveanu, Gr.T.Popa şi George
Topârceanu, pe care, la dispariţia sa în 1937, l-a înlocuit Mihail

65
Ion Făgărăşanu, Chirurgia românească şi contribuţia ei la progresele
chirurgiei mondiale, Ed.Medicală, Bucureşti,1981, p.34.
66
N.A.Bogdan, op.cit, pp. 125-126.
67
Ion Petrovanu, Valentin Chiriac, Istoricul Institutului de Anatomie şi al
învăţământului anatomic la Facultatea de Medicină din Iaşi (1892-1992), în
Centenar Gr.T.Popa, Litografia U.M.F. Iaşi, 1992, pp. 8-9.
39
Codreanu. Revista a apărut, în prima serie, până în 1940.
Colaboratorii includeau profesori de la Facultatea de Medicină ca, de
pildă, Eugen I.Mironescu, Vasile Mârza, Eugen Lucinescu, şi de la
alte Facultăţi ale Universităţii, printre care Mihai Ralea, Horia
Hulubei, Dan Bădărău.
1902 - Catedra de Patologie, Terapeutică şi Radiologie. Catedra de
Patologie Generală a fost creată la Facultatea de Medicină în 1880,
legând disciplinele preclinice de cele clinice. Titular de Patologie
Generală între 1885-1924, prof. Constantin Thiron, colaborator al
celebrului fizician Dragomir Hurmuzescu, profesor al Universităţii
ieşene, a introdus, printre primii în România, investigaţia diagnostică
şi tratamentul prin raze X, între anii 1900-1904. Dar, cele dintâi
radiografii la Iaşi s-au efectuat încă din toamna lui 1896, graţie
instalaţiilor şi asistenţei de specialitate a profesorului Hurmuzescu.68
Redenumită în 1902, de prof. dr. Thiron, Catedra de patologie,
terapeutică şi radiologie, a fost cea dintâi cu profil de radiologie în
România. Aici s-au elaborat primele teze de doctor în medicină şi
chirurgie pe teme de radiologie şi radiobiologie la Iaşi. În 1902,
Institutul de Medicină din Stockholm l-a cooptat pe prof. dr. Thiron
ca prim reprezentant al României în comitetul pentru nominalizările
Nobel.69 Era semnul afirmării sale, dar şi al Facultăţii, în medicina
europeană şi mondială. Puţini conaţionali s-au bucurat de un privile-
giu similar. Profund implicat în campaniile anti-tabagice şi anti-alco-
olice din România, personalitate deosebit de activă inclusiv pe plan
internaţional, dr. Thiron, a fost recompensat cu premii şi diplome la
Congresele de la Madrid, Paris şi Budapesta, cu medalia de aur a Uni-

68
Gh.Chişleag, T.V. Diaconescu, Etape ale dezvoltării şcolii radiologice
din Iaşi. Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar.
Sesiune ştiinţifică (1-2 decembrie 1979). Litografia I.M.F., Iaşi, 1979, pp.
204-207.
69
Constantin Romanescu, Pagini şi imagini din trecutul medical ieşean. Ed.
Junimea, Iaşi, 2009, p. 211.
40
unii Franceze Anti-Alcoolice şi cu medalia de argint a Alianţei Fran-
ceze din Iaşi. Amplificând pionieratul profesorului Thiron în do-
meniul radiologiei medicale, în 1914, la Iaşi, în Clinica de Chirurgie
a prof. Amza Jianu, a lucrat şi dr.Tereza Castano (Tereza Savini
Panaitescu), prima femeie radiolog din România şi printre primele
din lume.70
1905 – Fondarea Spitalului pentru Boli Mintale şi
Nervoase. Şcoala de la Socola. Baza clinică a Facultăţii, repre-
zentată iniţial exclusiv de Spitalul „Sf.Spiridon”, s-a extins odată cu
darea în folosinţă a Spitalului pentru Boli Mintale şi Nervoase de la
Socola, în 1905. Unul din cele mai moderne din Europa începutului
de veac XX, conceput multipavilionar, Socola însemna pentru mulţi
cel dintâi spital de psihiatrie din România, finalizat graţie eforturilor
doctorului Alexandru Brăescu, primul său director.
Format inclusiv în clinica de renume a prof. Jean Martin
Charcot, la Spitalul Salpêtrière din Paris, dr. Brăescu se documentase
amănunţit în occidentul Europei asupra structurii aşezămintelor
psihiatrice şi legislaţiei aferente. Vizitase, în acest scop, spitale din
Scoţia71, Anglia, Belgia, Elveţia, Franţa, Germania şi Austria. Între
1900-1906, dr. Brăescu a suplinit catedra de Clinică a Boalelor
Mintale şi Nervoase, fiind şi medic primar al ospiciului de alienaţi de
la Mănăstirea Golia din Iaşi, care îi slujea drept bază clinică. Printr-o
hotărâre a Epitropiei „Sf.Spiridon”, într-adevăr, ospiciul de la Golia
era pus la dispoziţia Facultăţii de Medicină. Prin lucrările sale

70
Tudor V. Diaconescu, Medici femei care au ilustrat radiologia
românească, Lucrările celei de-a 38-a Reuniuni Naţionale de Istoria
Medicinei, Braşov, 2006, pp: 66-77.
71
Al.N.Brăescu, Asistenţa alienaţilor în Scoţia. Legislaţie. Construirea şi
organisarea asilelor de alienaţi. Principalele mijloace de tratament. Admi-
nistraţie. Tipografia «H.Goldner», Iaşi, 1902.
41
ştiinţifice, dr. Brăescu a sensibilizat opinia publică asupra situaţiei
dramatice a pacientului psihiatric în societatea românească.72
În 1912, ca profesor de neuro-psihiatrie a fost titularizat dr.
Constantin I. Parhon, discipol al prof. dr. Gh. Marinescu. Un nume
deja, la acea dată, pe plan internaţional, C. I. Parhon a onorat
Facultatea de Medicină şi Universitatea din Iaşi preţ de două decenii:
1912-1933. A îndeplinit funcţiile de decan (1923-1926) al Facultăţii
şi preşedinte al SMN (1915-1916). Era, împreună cu Moise Gold-
stein, colaboratorul său, autorul celui dintâi tratat de endocrinologie
din lume, intitulat „Les sécrétions internes”, publicat la Paris în
1909. Parhon a probat intuiţia şi profunzimea gândirii sale, definind
printre cei dintâi „secreţia celulară generalizată”, aşa cum rezultă
din motto-ul volumului său: „Chaque organe, chaque tissu, chaque
cellule possède une sécrétion interne.” A sesizat deficienţele în
sinteza sau acţiunea unor hormoni, implicarea lor în procesele de
senescenţă, rolul timusului în imunologie şi tumorigeneză. «Şcoala
de la Socola», pe care prof. Parhon a făurit-o la Iaşi, a concentrat
elemente promiţătoare ale medicinei ieşene anatomo-clinice şi de
laborator biochimic, prin care opera şi viziunea integrativă,
hormonală şi experimentală i-au fost perpetuate. Neurologia se
îmbina cu psihiatria, psihologia, endocrinologia, dar, deopotrivă, cu
gerontologia, sau, după cum o denumea savantul, „ilikibiologia” (gr.
«biologia vârstelor»).
În 9 septembrie 1918, Parhon a fondat la Iaşi Societatea
Română de Neurologie, Psihologie şi Psihiatrie, lansând prima
publicaţie a «Şcolii de la Socola», intitulată „Bulletins et Mémoires
de la Société de Neurologie, Psychiatrie et Psychologie de Iassy”,
editată între 1919-1947.73 Secretari de redacţie erau dr. Arnold

72
Petre Brânzei, Itinerar psihiatric (ed. a II-a), Ed. Junimea, Iaşi, 1979, pp.
70-71.
73
V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, loc. cit., p. 337.
42
Stocker şi sociologul Petre Andrei.
Din 1921, Societatea şi Buletinele au inclus şi Endocrinologia.
Între 1922-1924, în acelaşi cadru, s-a iniţiat prima Asociaţie a
Psihiatrilor Români. Ultimul număr din „Bulletin...”, din 1947,
redactat deopotrivă în franceză, a fost interzis. În intervalul
interbelic, Societatea a organizat 18 congrese în toate centrele ce
dispuneau de spitale psihiatrice. La Iaşi, Parhon, fondator al
endocrinologiei româneşti, dar şi pionier al endocrinologiei
mondiale, a contribuit la înfiinţarea celei de a doua Clinici de
Endocrinologie din România, după cea din Bucureşti. Tot la Iaşi,
între 1923-1927, şi-a tipărit primele două fascicule ale tratatului
despre glanda tiroidă.
Paradoxal, în septembrie 1925, Spitalul Socola s-a confruntat
cu încercarea de desfiinţare74, dorindu-se mutarea în pavilioanele sale
a Seminarului „Veniamin Costache”. Acestei decizii i s-au opus
vehement atât majoritatea corpului profesoral, în frunte cu prof. Slă-
tineanu, rectorul de atunci al Universităţii, prof. Nicolae Deleanu,
eminent farmacist şi chimist, şi, desigur, prof. Parhon, ambii membri
în Consiliul Profesoral, cât şi studenţii. La Bucureşti, Gheorghe
Marinescu a susţinut cauza medicinei ieşene. Evenimentele se de-
clanşaseră încă din 1922, ca un şirul de manifestări brutale, de
„răzmeriţe” politico-ideologice ale epocii, când mişcările naţionalist-
şovine şi cele internaţionalist-socialiste îşi disputau adevărul şi
dreptatea. Or, Şcoala de la Socola, prin reprezentanţii săi de seamă,
era orientată către ideologiile de stânga, fiind uneori supranumită
Socola Roşie.75 Pozitivist-raţionalistă în ştiinţă, Socola Roşie, era şi

74
Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul şcolar 1925-1926. Institutul de Arte
Grafice «Viaţa Românească», Iaşi, 1927, pp.7-8.
75
C. Gh. Marinescu, Medici ieşeni în viaţa social-politică a ţării, Centena-
rul I.M.F. Iaşi, Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p.105.
43
un nucleu al rezistenţei progresiste în societate.76 Actele dirijate îm-
potriva minorităţilor naţionale şi, respectiv, contra simpatizanţilor
socialişti/comunişti se succedau. Duminică, 29 aprilie 1923, Senatul
a hotărât închiderea Universităţii, iar anul academic 1922-1923 a fost
pierdut pentru studenţi.77
În aceste condiţii, eminentul clinician prof. Bacaloglu, decan
al Facultăţii de Medicină, prorector al Universităţii, a demisionat.
Profesorul Emil Puşcariu retrăgându-şi candidatura, postul de decan
a revenit, în 1923, profesorului Parhon.
Transferat definitiv la Bucureşti, în 1933, profesorului Parhon
i-a succedat, la catedră, prof. Leon Ballif. Dar, încă din 1925, la Os-
piciul de la Socola, aflat sub direcţia dr. Ballif, s-a înfiinţat cel de al
doilea mare centru de malarioterapie şi malariologie din lume, după
Laboratoarele Horton din Marea Britanie, cu care a conlucrat con-
stant. Serviciul de la Socola, centru pilot al Comisiei pentru Malarie
în cadrul Organizaţiei pentru Sănătate a Ligii Naţiunilor78 beneficia
de subvenţii din partea Fundaţiei «Rockefeller».79 În această iniţiati-
vă, prof. Ballif a avut sprijinul competent al acad. prof. dr. Mihai
Ciucă, malariolog de prestigiu, secretar general al Comisiei pentru
Malarie a Ligii Naţiunilor.
Echipei i s-a adăugat prof. dr. Elena Densusianu Puşcariu,
prima femeie profesor universitar în medicina din România şi, se
pare, prima femeie profesor universitar de oftalmologie din lume,
interesată să testeze rezultatele impaludării terapeutice în luesul
ocular. A fost între cei dintâi care, în publicaţii internaţionale, pe se-
rii statistic semnificative, a demonstrat limitele ori chiar ineficienţa

76
Constanţa Parhon-Ştefănescu, Constantin I. Parhon, Ed. Ştiinţifică şi En-
ciclopedică, Bucureşti, 1982, pp.102-114.
77
Ibidem, p.109.
78
Organizaţia pentru Sănătate a Ligii Naţiunilor s-a transformat în Organi-
zaţia Mondială a Sănătăţii -OMS-, în 1948.
79
Constantin Romanescu, Un secol, .., pp. 127-129.
44
acestei metode, cel puţin în anumite forme de neurolues, precum
sifilisul ocular şi tabesul.80 La Socola, între 1936-1937, prof. Ballif şi
colectivul au colaborat cu Wagner von Jauregg81, laureat Nobel
pentru Medicină în 1927, pentru descoperirea, în 1917, a efectului
curativ exercitat de malarie, prin hiperpirexie, în neurosifilis.82
Neuropsihiatrul austriac von Jauregg, ca şi malariologul britanic P.G.
Shute, un apropiat al prof. Ciucă, a vizitat de mai multe ori Iaşul şi
centrul de la Socola.
La Socola, s-au consemnat şi primele abordări româneşti de
psihanaliză aplicată, prin dr. Arnold Stocker şi dr. Maria Briese. Par-
hon a înlesnit demersul psihanalitic, fără a fi un entuziast al meto-
dei.83
1907 - Răscoalele ţărăneşti. În anii începutului de veac XX,
România traversa momente critice. Dezvoltarea economică la
întâmplare afectase grav populaţia satelor, sărăcită, ignorantă şi
ignorată, tratată brutal, vieţuind şi muncind în condiţii insalubre şi
având, în consecinţă, o sănătate precară.
Pentru asistarea medicală a acesteia, la iniţiativa prof. dr.
Iacob Felix, director al Serviciului Sanitar naţional, s-au organizat
ambulanţele rurale, încadrate cu medici, farmacişti şi sanitari, care se
deplasau din sat în sat, acordând asistenţă de specialitate. Medicilor li
se solicitau dări de seamă referitoare la activităţile derulate, prilej
pentru evidenţierea problemelor de sănătate şi sociale diagnosticate
pe teren.
În 1886, la o astfel de ambulanţă au participat benevol şi
gratuit, profesorii Facultăţii de Medicină din Iaşi: Emanoil Riegler -
Chimie Medicală şi Terapeutică, Vasile Bejan - Obstetrică şi Clinică

80
C. Romanescu, Cristina Ionescu (sub redacţia), op. cit., p. 266.
81
Constantin Romanescu, Pagini şi imagini .., p. 257.
82
Petre Brânzei, op. cit, p.485.
83
G. Brătescu, Freud şi psihanaliza în România, Bucureşti, Ed. Humanitas,
1994, pp. 24-28, 46.
45
Infantilă, Gabriel Socor - Fiziologie şi Oftalmologie, şi Ştefan Possa
- Patologie Medicală.84 Rapoartele publicate de aceştia au semnalat
morbiditatea şi mortalitatea rurală înaltă, cauzele lor social-
economice. Pe acest fond, au survenit impresionantele mişcări
ţărăneşti din 1907, sprijinite de unii membri ai corpului didactic şi ai
studenţimii medicale ieşene, precum Vasile Răşcanu, Ion Michiu,
Eugen I. Mironescu, Panait Zosin85, ce au militat din perspectiva
unor avocaţi avizaţi ai celor săraci.
1909 - Prima autooperaţie din lume. La Muzeul Institutului
de Anatomie pot fi încă văzute fotografii ilustrând prima auto-
operaţie din lume, efectuată de dr. Alexandru Tzaicu (1883-1958), la
26 de ani, tânăr colaborator al profesorului Juvara. Tzaicu s-a operat
de hernie inghinală.86 Intervenţia a fost fotografiată, etapă cu etapă.
După afirmaţia dr. Tzaicu, „trebuie să fim pregătiţi să suportăm ceea
ce recomandăm altora în circumstanţe similare” şi, în plus, se
aprecia şansa «auto-observaţiei», pe care o considera superioară
«observaţiei obiective» în medicină.
Concepută ca lucrare de doctorat, intervenţia a fost executată
şi comentată de pacientul-operator, direct supravegheat de magistru
şi încă trei asistenţi, în 24 august 1909. Prof. Juvara a administrat
rahianestezia dorso-lombară în spaţiul T12-L1. Dr. Tzaicu viza
experimentarea metodei originale de anestezie locală, cunoscută ca
rahi-stricno-stovainizare, introdusă de prof. Thoma Ionescu87, maes-
trul lui Juvara, la Bucureşti. Tzaicu a constatat avantaje faţă de anes-

84
C. Gh. Marinescu, Un secol de învăţământ medical superior la Iaşi,
vol.II, Întreprinderea Poligrafică, Iaşi, 1979, p. 11.
85
C. Romanescu, Un secol.., p. 13.
86
C.Parsloe, Three unusual reports with spinal anaesthesia, Mc Gavin,
Pitkin and Tzaicou, in J.C.Diz, D.R. Bacon, J.Ruprecht, J.Alvarez (editors),
The history of anesthesia, International Congress Series, Vol. 1242, 2002,
pp. 170, 200.
87
Alexandru Ţaicu, Auto-operaţiuni de hernie sub rahistricnostovainizare,
Tipografia «Gutenberg», Bucureşti, 1910, pp. 9-10.
46
tezia cu cloroform, comunicându-le în „La Presse Médicale”, 1911,
nr.19, p.105, sub titlul Auto-observation d'une auto-opération de
hernie sous la rachy-strychno-stovaïnisation. Acest moment din
istoria anesteziologiei, cu un puternic ecou în epocă, este amintit şi
astăzi în literatura de specialitate.88
1910 – Greva studenţilor. În anii academici 1909-1910, 1910-
1911, în timpul mandatului de rector al prof. dr. George Bogdan
(1907-1913), refuzul Ministerului Instrucţiunii Publice de a aproba
unele catedre indispensabile învăţământului medical, a antrenat o
grevă a studenţilor, începută în 19 martie 1910. Când, cu câţiva ani
înainte, se intenţionase desfiinţarea clinicii prof. Juvara, protestele
studenţimii izbândiseră. Acum, solidari magiştrilor lor, ei nu mai
frecventau cursurile, „în semn de protest pentru lipsurile facultăţii de
medicină din Iaşi, în special pentru lipsa de laboratoare.”89
Preşedinte al Societăţii Studenţilor Medicinişti era I.I. (Eugen) Miro-
nescu. Un Memoriu pe foaie volantă a fost tipărit de către profesorii
Facultăţii de Medicină din Iaşi, „relativ la menţinerea catedrelor de
Bacteriologie, Psihiatrie şi Farmacologie”.
Se specificau solicitările similare înaintate de Consiliul Profe-
soral al Facultăţii de Medicină încă din 1904. Se obţinuse, într-ade-
văr, înfiinţarea catedrelor „pe cale bugetară”, fiind numiţi profesori
suplinitori. De atunci, se ceruse continuu „intrarea în legalitate”,
adică „înfiinţarea acestor catedre prin lege”. Totuşi, din proiectul le-
gislativ depus la Camera Deputaţilor, catedrele fuseseră şterse.
Decurgea de aici ca „doctorii în medicină ce-şi vor fi făcut studiile la
Iaşi să aibă o instrucţie necompletă”, ceea ce constituia „o

88
M.J.M Vaca, Spinal anesthesia using a strychnine-stovaine combination
in Spain. „Revista Española de Anestesiología y Reanimación”, 1990, vol.
37, nr.3, pp. 149-152.
89
Ibidem, p.103.
47
inferioritate însemnată pentru instituţia medicală de la Iaşi.”90
Protestul a avut succes.
S-a acordat, în 1910, o sumă de bani amenajării Bibliotecii
într-un local închiriat în acest scop, mobilat şi încadrat cu personal.91
S-au dispus, din 1912, fonduri pentru catedrele de Bacteriologie,
Terapeutică (Farmacologie) şi Psihiatrie (Clinica Bolilor Mintale şi
Nervoase). Greva mai vizase determinarea Epitropiei „Sf.Spiridon”
de a redeschide clinicile activităţilor didactice. Printr-o acţiune bine
concertată a studenţilor şi profesorilor, audienţa la ministrul Instruc-
ţiunii Publice, Spiru Haret, a adus fonduri pentru construcţia
tronsonului drept -aripa dintâi- a imobilului destinat extinderii
Facultăţii de Medicină. Ţelul nobil al tinerilor petiţionari, cuprinzând
pe Vasile Răşcanu, Eugen I. Mironescu, Ion Michiu, Ion Dănilă şi
Octav Răchiţeanu, a impresionat Ministerul.92
1913 - Al Doilea Război Balcanic. Între 1912-1913, România
a luat parte la cel de al II-lea Război Balcanic.93 Corpul medical al
Facultăţilor din Bucureşti şi Iaşi a fost solicitat sau mobilizat. Şcoala
de Microbiologie a prof. dr. Ioan Cantacuzino, ilustrată de Alexandru
Slătineanu, la Iaşi, Constantin Ionescu Mihăeşti şi Mihai Ciucă, pe
atunci aflaţi încă în capitala ţării, a fost prezentă. S-a înregistrat
atunci ceea ce s-a numit în iatro-istorie „marea experienţă

90
Memoriul profesorilor Facultăţii de Medcină din Iaşi relativ la menţine-
rea catedrelor de Bacteriologie, Psihiatrie şi Farmacologie, Universitatea
Iaşi,1910, Martie 16, no. 294 (Disciplina de Istoria Medicinei, UMF „Gr. T.
Popa”, Iaşi.
91
În 1906, decanul Facultăţii de Medicină, prof.dr.Vasile Bejan, solicita -
rectorului şi senatului Universităţii - spaţiu pentru Biblotecă în clădirea
Institutului de Anatomie şi un post bibliotecar. La acel moment, Biblioteca
deţinea 2768 de volume şi era deservită de intendentul Facultăţii – apud Vasile
I. Bejan, Dare de seamă de starea Facultăţei de Medicină din anul şcolar 1905-
1906 către Senatul Universitar din Iaşi, Tipografia Naţională, Iaşi, 1906.
92
C. Romanescu, Un secol.., pp.96-104.
93
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu,Mihai Liţu,op.cit,pp.136-306.
48
românească” în vaccinarea antiholerică de masă, aplicată în focarele
infecţioase, experienţă în care profesorul Slătineanu a jucat un rol
important. S-a precizat, în acest context, imunitatea de contact.
Viitorul profesor ieşean Ernest Juvara (1876-1933) s-a distins în
asistarea chirurgicală a răniţilor, dar şi în vaccinarea antiholerică.
Şcoala de chirurgie din Iaşi era reprezentată prin prof. Paul
Anghel, mobilizat cu grad de colonel, în aceeaşi luptă.
Prof. Constantin Thiron a fost, de asemenea, veteran al
Campaniei din Bulgaria. Mai tânărul prof. dr. Dumitru Mezincescu,
igienist, s-a implicat, la rândul său, cu multă responsabilitate în
stăvilirea epidemiei de holeră. Anatomistul prof. dr. Rainer, abia
numit la Facultatea din Iaşi în 1913, a fost mobilizat la graniţa
Bulgariei, unde se găsea, de asemenea, profesorul de pediatrie, dr.
Mihai Manicatide.172 Dr. Eugen Mironescu, ulterior titular al Cate-
drei de Dermatologie, a luptat ca brigadier de tun, implicându-se apoi
în campania antiholerică. I s-a acordat Virtutea militară de aur, între
alte distincţii (Virtutea militară de aur de pace, Avântul Ţării,
Victoria, medalia franceză de argint de Onoare a Epidemiilor,
ordinul ordinul Coroana României cu spadă în grad de cavaler,
Crucea Regina Maria cl. a II-a, Crucea comemorativă a războiului
1916-1919).94 Nu lipseau viitorii profesori de Histologie, studentul
Alexandru Ţupa, şi, respectiv, de Dermatologie, studentul de anul
IV, Gheorghe Năstase, plutonier sanitar în vara lui 1913. Concentrat
în regimentul 18 Gorj, contaminat de boală, era şi tânărul medic
Vasile Răşcanu, viitor academician, titular al catedrei de Fiziologie.95
1916:1918 - Primul Război Mondial. Eroii şi «Victimele
datoriei». Una dintre cele mai grele încercări le-a trăit şcoala

94
Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul 1938-1939. Ed. Universităţii din Iaşi,
1942, pp. 76-80.
95
Vasile Răşcanu,Călător prin două secole, Ed.Litera,Bucureşti,1977,p.36.
49
medicală ieşeană în războiul din 1916-1918.96 Din 23 de profesori,
11 au plecat pe front. Corpul didactic şi studenţii Facultăţii de
Medicină au cooperat cu Misiunea Medicală Franceză, consolidându-
se întrajutorarea şi prietenia franco-română tradiţională. În Iaşi,
generalul Henri Mathias Berthelot, şeful misiunii Militare Franceze,
a primit găzduire în casa profesorului şi senatorului George Bogdan
(astăzi, pe strada Berthelot). În casa profesorului Ioan Cantacuzino
din Capitală a luat fiinţă «Liga de prietenie franco-română», între
membrii căreia s-au înscris, din Iaşi, prof. dr. Dumitru Manolescu,
oftalmolog, şi prof. dr. Constantin Thiron, patolog. La Iaşi, prof.
Cantacuzino, a format Societatea de Medicină de Război, editând şi o
revistă.
De la comandorul prof.dr.C.Thiron, prof. dr. G. Socor şi prof.
dr. V. Negel, la tinerii Gr.T.Popa, L.Ballif şi Gh.Tudoranu, toate
generaţiile erau prezente în asistenţa de campanie. Dacă, în Războiul
Balcanic, bântuise holera, marile flageluri epidemice în Primul
Război Mondial a fost tifosul exantematic, dar şi febra tifoidă. Prof.
dr. Paul Anghel s-a regăsit pe acest front, din 1916 până în 1918. În
1915, Mihai Ciucă a participat, în Serbia, la campania anti-
exantematică, pe care, între 1916-1918, a continuat-o în Moldova. În
Iaşi, între 1917-1918, pavilioanele Spitalului „Izolarea” au fost
militarizate, internându-se preponderent răniţii suferind de tifos
exantematic şi febră tifoidă. Medic şef al Spitalului Militar nr. 2 din
Iaşi şi al spitalelor de contagioşi din Moldova, în cursul I Război
Mondial, prof. Ciucă a aplicat, cu excelente rezultate, vaccinul
antitific românesc. Conştiinţă naţională vie, asemenea maestrului său
Ioan Cantacuzino, Mihai Ciucă a reprezentat apoi România, împre-
ună cu acesta, la Conferinţa de Pace de la Paris, din 1919, susţinând
cauza reîntregirii ţării. Urologul prof. dr. Mihai Ştefănescu Galaţi, cu

96
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp.80, 83,
155, 171, 306.
50
grad de colonel, a însoţit armata ca şef de ambulanţă şi de spital
mobil. Internistul prof. dr. Constantin Bacaloglu a condus mai multe
spitale de campanie în Transilvania şi Moldova, la Roman, Bacău şi
Iaşi, lucrând inclusiv în lazarete. A fost decorat cu «Steaua Româ-
niei» în grad de ofiţer cu spadă şi Crucea «Meritul Sanitar», clasa I.
Dr. Eugen Mironescu, aflat şi de această dată pe câmpul de
luptă, a contractat o febră recurentă cu atingere cardiacă, ale cărei
consecinţe le-a resimţit toată viaţa. Tânărul absolvent Gheorghe Năs-
tase îngrijea răniţii pe front, între 1916-1918. La fel s-a întâmplat cu
studentul Alexandru Ţupa. Studenţii şi medicii Facultăţii au fost an-
gajaţi din plin, fie direct, în lupte, fie indirect, în dramatica rezistenţă
antiepidemică, îndeosebi anti-exantematică, şi în tratarea răniţilor.
Numărul celor căzuţi a fost ridicat, printre ei, figurând doi profesori
suplinitori -Victor Imerwol (Imerwohl),vice-preşedinte al SMN, şi
Iacob Ţăranu-, unii asistenţi, precum şi numeroşi studenţi.97
După cum scria ziarul «Evenimentul» din 7 mai 1917, nr.12,
„cel mai mare tribut l-a dat morţii, în războiul actual, corpul nostru
medical”. „Numărul medicilor şi studenţilor în medicină aflaţi în
serviciul armatei la începutul războiului era de 2200”. Mai toate
ziarele importante deschiseseră rubrica „Victimele Datoriei”, unde
erau trecute numele medicilor, surorilor, laboranţilor, studenţilor,
căzuţi jertfă războiului sau molimelor ce îl însoţeau. Facultatea func-
ţiona graţie personalului nemobilizat. Se susţineau doar examene, iar
doctoratele erau mult simplificate. Erau primiţi studenţi din diferite
centre universitare, români sau străini, deşi frecvent exista greutatea
de a controla veridicitatea declaraţiilor personale în lipsa actelor
doveditoare. Decanul Vasile Negel menţiona studenţi din Paris,
Montpellier, Viena, Budapesta, Cairo, Atena. O parte din laboratoare
au trebuit evacuate. Aşa s-a întâmplat cu Laboratorul de

97
N.A.Bogdan, Societatea Medico-Naturalistă din Iaşi 1830-1919, Ed. Teh-
nopress, Iaşi, 2005, p.130; C. Romanescu, Un secol.., pp.93,96,99-101,155.
51
Bacteriologie, pentru care, în 1917, s-a dispus transferarea, din sediul
pus la dispoziţie în 1916, la Facultatea de Medicină din Iaşi, la
Institutul de Bacteriologie din Harkov (Ucraina), în Rusia. Refugiată
la Iaşi, echipa condusă de Ioan Cantacuzino a folosit dotările
Laboratorului de Bacteriologie al prof. dr. Slătineanu pentru
examene de specialitate şi prepararea de seruri şi vaccinuri utile atât
frontului, cât şi populaţiei civile, ameninţată de spectrul maladiilor
contagioase, cum era tifosul exantematic sau holera.
Profesorul de igienă Dumitru Mezincescu s-a evidenţiat, la
rândul său, în lupta antiexantematică.
Renumitul anatomist şi antropolog, prof. dr. Rainer, având
grad de colonel, împreună cu soţia, dr. Marta Trancu Rainer (1875-
1950), mobilizată cu grad de maior, au organizat secţii de chirurgie şi
spitale de campanie în şcoli, între 1916-1918. Absolventă a Facultăţii
de Medicină din Iaşi, specializată la Bucureşti, Marta Rainer a rămas
în istoria medicinei naţionale ca prima femeie chirurg din România.98
Apropiată Reginei Maria, a însoţit-o pe front, tratându-i o infecţie a
mâinii. Excesul de vigilenţă a făcut, totuşi, ca atât Francisc Rainer,
cât şi Emanoil Riegler, să fie suspectaţi, la sfârşitul Războiului, de
colaborare cu inamicul, datorită sonorităţii germane a numelor lor,
acuzaţie neconfirmată vreodată.99
Lipsuri multiple au caracterizat anii ce au urmat Primului
Război Mondial. Baza materială, practic distrusă, trebuia refăcută.
Personalul didactic trebuia completat. Studenţii, al căror număr se
mărise, puneau probleme complexe. Cu timpul, greutăţile au fost de-
păşite, prin puterea entuziasmului generat de realizarea visului unirii,
la 1 decembrie 1918. Şi, poate nu întâmplător, de acum înainte, sim-

98
Brătescu Gh., Strădaniile Martei Trancu-Rainer în domeniul chirurgiei.
Lucrările celei de a 38-a Reuniuni Naţionale de Istoria Medicinei - Femeia
în profesia medicală, Braşov, 2006, pp. 167-174.
99
C. Romanescu, Un secol.., pp. 101-102.
52
bolic, Ziua Marii Uniri avea să coincidă cu Ziua Facultăţii de Me-
dicină din Iaşi: 1 decembrie.
Tradiţiile Facultăţii, care intra în al cincilea deceniu de
existenţă, au fost preluate de o nouă generaţie de profesori, în
majoritatea lor, foşti studenţi ai aceleiaşi şcoli. Alături de profesori
consacraţi ca Bejan, Negel, Thiron, Leon, Slătineanu, Parhon, şi-au
început activitatea tinerii profesori Elena Puşcariu, Nicolae Hortolo-
mei, Grigore Popa, Vasile Răşcanu, Eugen Ion Mironescu (I.I. Miro-
nescu), Ion Nicolau, Alexandru Ţupa, Gheorghe Tudoranu, Ion
Enescu. Anii interbelici au coincis cu noua eră a doctrinelor etio-
fiziopatologice în gândirea şi cercetarea ştiinţifică medicală, orientări
reflectate atât în programele de studii ale Facultăţii de Medicină, cât
şi în orientarea medicinei ieşene, în general.
1921 - Priorităţi în Medicina Legală. Prof. George Bogdan
(1859-1930), personalitate marcantă a Iaşului universitar, a fost
titularul Catedrei de Medicină Legală, care aparţinea Facultăţii de
Medicină, dar asigura predarea Medicinei Legale atât pentru studen-
ţii Facultăţii de Drept, din anul al IV-lea, cât şi pentru studenţii de la
Medicină, din anul al V-lea. A îndeplinit funcţiile de rector al
Universităţii ieşene (1907-1913), decan al Facultăţii de Medicină
între 1901-1902 şi 1907-1908, preşedinte SMN şi preşedinte al
Cercului de Studii Franco-Române «Luteţia» din Iaşi. Prof. Bogdan a
publicat cel dintâi tratat de medicină legală din literatura de
specialitate românească. Primit entuziast de specialiştii din România
şi, deopotrivă, din străinătate, cursul a fost prefaţat laudativ de
profesorii Mina Minovici (Bucureşti), Stockis (Liège) şi Balthazard
(Paris). Volumul I (1921) se centra pe Atentate asupra sănătăţii şi a
vieţii prin răniri şi loviri; volumul al II-lea (1922) includea aspecte
legate de Atentate asupra bunelor moravuri; volumul al III-lea
(1924) aborda Sarcina, naşterea, avortul şi pruncuciderea; volumul
al IV-lea (1925) dezbătea Moartea şi moartea subită. Acest din urmă

53
tom avea coautor pe Séverin Icard, consacrat medic legist şi
numismat din Marsilia, autorul mai multor lucrări de referinţă despre
moartea reală şi moartea aparentă, ca şi despre sufletul celor ce mor.
După decesul prof. George Bogdan (1930), s-a publicat şi al V-lea
volum şi ultimul, rămas în manuscris. Discuta Asfixiile.
A fost îngrijit şi tipărit graţie colaboratoarei profesorului, şef
de lucrări dr. Maria Cickersky Ropală (1881-1973), recunoscută
drept prima femeie medic legist din Europa şi din lume.100 Dr.
Ropală se specializase la Paris, cu profesorii Victor Balthazard, un
apropiat al românilor care frecventau universităţile franceze, şi Henri
Paul, specialist în psihiatrie medico-legală. În ţară, a îmbinat
activitatea didactică şi cea aplicativă, ca medic legist al Tribunalului
din Iaşi. Urma calea profesorului Bogdan, primul medic legist al
Parchetului din Moldova, iar, din 1892, al Tribunalului şi Curţii de
Apel din Iaşi. În 2 februarie1929, Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii
Publice comunica Facultăţii de Medicină din Iaşi, prin adresa
nr.15709, că dr. Ropală fusese numită, prin Decret Regal nr.250/29,
asistent la Catedra de Medicină Legală, pentru ca, în 4 iulie 1939,
adresa nr. 116347 a Ministerului să înştiinţeze Facultatea despre
avansarea sa, cu începere de la 1 octombrie 1939, prin Decret Regal
nr.2658/938, la gradul de şef de lucrări.
Emanciparea mentalităţilor în viaţa universitară a Iaşului a în-
registrat un alt moment în 1904, de exemplu, când Adela L. Herşco-
vici a susţinut Teza pentru doctorat în medicină şi chirurgie (nr.194),
cu tema „Femeia-medic. Studiu de deontologie medicală”, îndrumată
de acelaşi om şi profesor deosebit, George Bogdan.101

100
Dana Baran, Dr. Maria Ropală Cickersky şi cercetarea medico-legală,
„Jurnal Medical Braşovean”, nr. 4, Braşov, 2009, pp. 94-98.
101
Adela Herşcovici, Femeia-medic. Studiu de deontologie medicală. tesă
de doctor în medicină şi chirurgie, Tipografia «Dacia» Iliescu-Grosu &
Comp, Iaşi, 1904.
54
 1921 – Societatea Română de Biologie la Iaşi. Viaţa
ştiinţifică bogată şi afirmarea susţinută a şcolii medicale ieşene au
determinat, de asemenea, deschiderea, în 1921, a secţiei din Iaşi a
Societăţii Române de Biologie, filială a celei franceze (Société
Roumaine de Biologie. Section de Jassy)
1928-1929. Prima şcoală pentru infirmiere. Între 1900-1907,
după exemplul Occidental, profesorii Socor, Thiron şi Riegler,
medici primari ai Casei „Sf. Spiridon”, au încercat, fără succes,
introducerea unui ordin călugăresc pentru îngrijirea bolnavilor
spitalizaţi. Abia în 1928, prin ordinul Ministerului Sănătăţii nr.
51422/9 octombrie, s-a creat prima Şcoală pentru Infirmiere (surori
de caritate) în Moldova, cu un program surprinzător de modern şi
complex. În anul I se studiau Anatomia şi Fiziologia, Mica Chirur-
gie, Igiena şi Epidemiologia, Farmacologia şi Tehnica Îngrijirii Bol-
navului, Religia şi Etica Profesională, Limba Română, Matematica
şi Educaţia Fizică. Înfiinţat din iniţiativa fondatorului serviciului sa-
nitar şi de ocrotire din România, profesorul dr. Iuliu Moldovan102, pe
atunci secretar general în Ministerul Sănătăţii, Institutul Surorilor de
Ocrotire s-a inaugurat la Iaşi în 15 decembrie 1929, în localul
Căminului Studenţilor în Medicină de pe strada Muzelor, nr.20. Con-
form noii legi sanitare, acesta a fost anexat Institutului de Igienă, a-
vând drept coordonator pe profesorul dr.Alexandru Slătineanu. Pro-
grama analitică era complexă, predominând practica medico-chirur-
gicală clinică şi de laborator, căreia i se alăturau, între altele, ore de
Igienă şi Eugenie, Asistenţa Socială, Statistică Sanitară, Conta-
bilitate şi Administraţie, Psihologie Aplicată, Pedagogie Aplicată,
Legislaţie şi Administraţie Sanitară şi de Ocrotire, Istoria Profesiu-
nii şi Etica Profesională. Morala, Muzica. Învăţmântul, cu o durată
de 3 ani, era asigurat pentru disciplinele medicale de cadrele didacti-

102
Iuliu Moldovan (1882-1966) - medic român din Transilvania, profesor
universitar la Cluj, membru corespondent al Academiei Române (1920).
55
ce ale Facultăţii de Medicină. În anul al III-lea, cele 40 de eleve se
împărţeau în două secţii: surori de ocrotire (surori de spital) şi surori
de caritate (infirmiere de spital).103
1929 - Mişcarea pentru satisfacerea nevoilor imperioase ale
învăţământului medical. În al treilea deceniu al secolului al XX-lea,
dificultăţile persistau. Constituită în 1893104, Societatea Studenţilor
în Medicină din Iaşi a pornit în mai 1929 o „mişcare vie pentru
satisfacerea nevoilor imperioase ale învăţământului medical la Iaşi”.
Se afirma că „în vremurile grele de astăzi, când asistăm la o pletoră
de intelectuali în general şi de liber profesionişti în special, pentru
orice student în medicină, conştient de rolul şi de menirea sa şi de
greutăţile ce le va întâmpina în viitor în marea luptă pentru existenţa
în care va intra îndată ce va termina studiile universitare, se pune
problema unei serioase pregătiri medicale, pentru îndeplinirea
conştiincios a rolului său de viitor medic, pentru binele societăţii în
care va trăi, pentru binele omenirii a cărei suferinţe va fi chemat a le
alina. Pregătirea medicală serioasă este în funcţie de mai mulţi
factori, dintre care mijloacele materiale ca laboratorii, clinici,biblio-
teci, instituţii de asistenţă socială etc au un rol covârşitor. Or, din a-
cest punct de vedere, Facultatea de Medicină din Iaşi se află într-o
stare de inferioritate faţă de celelalte facultăţi similare din ţară, se
află într-o situaţie precară ce nu mai poate dura, se află într-o situa-
ţie care primejduieşte pregătirea noastră serioasă de viitori medici.”

103
Dr. Eugenia Popa, Nursingul în România. Institutul Surorilor de Ocrotire
din Iaşi, „Revista Medico-Chirurgicală din Iaşi. Buletin al Societăţii de
Medici şi Naturalişti”, 1930, nr. 6, pp.706-720.
104
Cf. „Spitalul”, an VI, Febr.1886, nr.2, p.72: prima Societate a Studen-
ţilor în Medicină din Iaşi apăruse încă în 1886; apud C. Romanescu, Un
secol.., p.102: Societatea Studenţilor în Medicină din Iaşi, constituită în
1893, a devenit în 1897 Societatea Studenţilor în Medicină Români din Iaşi;
I.M. Dinescu, O scurtă privire asupra Societăţii Studenţilor în Medicină din
Iaşi de la 1897-1912, Iaşi, 1912; Gheorghe Băileanu, loc. cit., pp.226-227.
56
 Aceleaşi revendicări răzbăteau şi din nemulţumirile asistenţi-
lor universitari. Asociaţia Asistenţilor Universitari de Iaşi, întrunin-
du-se în ziua de 12 Mai 1929, a întocmit un Memoriu în care insista
mai ales asupra insuficienţei încăperilor şi aparaturii de la diferite
laboratoare care făceau imposibilă executarea în bune condiţii a
lucrărilor practice. „Aceasta se resimte mai ales pentru laboratoriile
Facultăţii de Medicină şi Ştiinţi unde atmosfera … din cauza gazelor
ce se degajă la diferite experienţe devine dăunătoare. Conferenţiarii
de pe lângă diferitele catedre ca şi şefii de lucrări nu dispun nici
măcar de o cameră a lor în care să-şi poată organiza un mic
laborator care le-ar înlesni lucrările personale. Aparatura
insuficientă faţă de numărul studenţilor e uzată”…
În 1929, prof. Slătineanu, „fost rector şi senator al Univer-
sităţii”, preşedinte în mai multe rânduri al SMN, publica în «Viaţa
Românească» o „Situaţie a Universităţii din Iaşi”, menţionând
problemele propriei Facultăţi, ce beneficia constant de „subvenţii
ridicole”. Nu exista o reală clinică obstetricală, învăţământul fă-
cându-se „pe tablă”. Clinica Medicală, asemenea celor două Clinici
Chirurgicale, cu doar 40 de paturi, nu făceau faţă pregătirii practice a
700 de studenţi. Fără veniturile necesare, Eforia Spitalului „Sf.
Spiridon” se afla într-o stare jalnică. Învăţământul nu avea „un fir
diriguitor”. Nici ministrul Instrucţiunii, universitarul ieşean Nicolae
Costăchescu, nu era exceptat de la critică.
Faţă de situaţia relevată de prof. Vasile Bejan, ca decan (1903-
1906) al Facultăţii de Medicină, ale cărei localuri, în 1906, se
apropiau de o ruină, aproape nimic nu se schimbase. Răzbătea ace-
eaşi dorinţă de „a se face ameliorările şi creaţiunile din nou, pentru
ca această Facultate să fie pusă pe acelaşi nivel cu sora ei din
Bucureşti”.105 În consens cu tendinţele de dezvoltare a medicinei în
epocă, Slătineanu sublinia necesitatea imperioasă de a crea o Catedră

105
Vasile I. Bejan, op.cit., pp.13-14.
57
de Chimie Biologică, o Catedră de Epidemiologie şi Boli Infecţioase
şi o Clinică de Maladii Contagioase.
În anii de criză economică ce a premers celui de al II-lea
Război Mondial, Facultatea de Medicină din Iaşi se plasa, aşadar, în
urma celorlalte Facultăţi similare din Bucureşti şi Cluj. În schimb,
talentul, munca ambiţioasă şi încrederea au făcut mereu ca inegalită-
ţile de şanse să fie depăşite. Dezbateriile cultural-ideologice şi ştiinţi-
fice susţinute de magiştrii ieşeni dădeau substanţă unor jurnale pre-
cum «Contemporanul», «Viaţa Românească», sau «Însemnări ie-
şene», animând intelectualitatea Moldovei şi a ţării. Se întâlneau
semnăturile unor profesori precum Nicolae Leon, Francisc Rainer,
Ioan Cantacuzino, Alexandru Slătineanu, Mihai Manicatide, Mihai
Ciucă, Mihai Ştefănescu Galaţi şi Constantin Parhon, I. I. Mironescu
şi Gr. T. Popa. Grupul regional al Alianţei Franceze structurat încă în
1898, era însufleţit sau condus de profesori ai Facultăţii de Medicină,
precum Constantin Thiron, primul său preşedinte, Aristide Peride,
apropiat colaborator, şi George Bogdan, preşedintele societăţii
«Lutetia», apărută în 1921.106
1933 – Cea dintâi secţie de Neurochirurgie din România.
Istoria medicinei ieşene a consemnat apriţia în 1933 a primului servi-
ciu de neurochirurgie din ţară la spitalul Socola. Acest notabil pas a
fost posibil datorită prezenţei la Iaşi a distinsului Dr. Alexandru
Moruzi, descendent al fostei familii fanariote, domnitoare în Princi-
pate, discipol al maestrului Amza Jianu şi al renumiţilor medici fran-
cezi Maurice Robineau, pe care îl venera107, şi Thierry de Martel.

106
Ioan Dafin, Figuri ieşene,Viaţa Românească, Iaşi,1927, pp.36-39; Felicia
Dumas, Olivier Dumas, La France et Iaşi - 600 ans d'une histoire d'amour,
Ed. Demiurg, Iaşi, 2009, pp. 229, 238, 251, 273.
107
Al. Moruzi, Leçon inaugurale du cours de Pathologie Externe. Lecţie ina-
ugurală a d-lui Prof. Dr. Al. Moruzi, ţinută la 26 noiembrie 1938, „Revista
Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”,1938, nr.
3-6, pp. I-XV.
58
Secţia neurochirurgicală a funcţionat iniţial, prin sprijinul profesori-
lor Parhon şi Ballif, la Spitalul Socola (1933); ulterior, s-a mutat la
spitalul „Caritatea” şi, pentru scurt timp, la Spitalul Asigurărilor So-
ciale – Spitalul „C.I.Parhon” (1947-1951). În 1951, serviciul a
revenit în cadrul Spitalului Socola.108 Moruzi însuşi recunoaştea
pionieratul Facultăţii ieşene şi meritul prof. Ballif, care au „permis
implantarea la Iaşi a unei discipline noi, care este chemată să joace
un rol de prim plan în evoluţia chirurgiei.”109
Clinica de chirurgie a Spitalului „Caritatea” s-a detaşat prin
asistenţa asigurată cazurilor celor mai grave dintre răniţii de război în
cel de al II-lea Război Mondial.110
1896:1944 - Studenţii şi profesorii lor în faţa ideologiilor.
Studenţii au manifestat fidelitate faţă de crezul lor profesional, dar şi
faţă de Universitatea ieşeană. „Mediciniştii” s-au integrat în „Clubul
studenţilor din Universitatea Iaşi“, activând, din 1893, în cadrul
„Societăţii studenţilor în medicină”. Opţiunile şi activităţile lor au
fost uneori contradictorii, alternând interesul pentru Facultate şi
pregătirea profesională şi culturală, în ansamblu, cu accente
separatiste şi intolerante, ecou al unui militantism iraţional,
reverberat în viaţa cetăţii şi răvăşind chiar tihna propriei Alma Mater.
Unii dintre ei s-au lăsat, în anumite momente, antrenaţi în confruntări
politice, dedându-se la acţiuni violente faţă de colegi şi magiştri.

108
N.Oblu, M. Rusu, Istoricul neurochirurgiei din Iaşi.Institutul de Medici-
nă şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 de-
cembrie 1979). Litografia I. M.F., Iaşi, 1979, p. 320; Eugen Târcoveanu,
Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op. cit., pp.140-142; C. Arseni, H.
Aldea, Momente din istoria neurochirurgiei româneşti, Ed. Academiei
R.S.R., Bucureşti, 1988, pp. 230-233.
109
Al. Moruzi, Leçon inaugurale du cours de Pathologie Externe.....
110
Al. Moruzi, Al. Popescu, M. Popescu, L'activité de l'hôpital Caritatea
(Z.I.286) comme centre de sélection des cas les plus graves pendant l'été et
l'automne 1941. „Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Na-
turalişti din Iaşi”, 1942, nr.5-6, pp. 321-343.
59
Astfel de evenimente s-au consemnat, de exemplu, în perioada
interbelică, în deceniile '20-'30, sub influenţa mişcărilor naţionaliste
şi a ideologiei de dreapta în ascensiune.111
De notat este, totuşi, numărul mic de participanţi printre
medicinişti, în circumstanţele în care corpul profesoral însuşi, prin
figuri dintre cele mai reprezentative, a ştiut să cultive spiritul de
disciplină universitară, ataşamentul la valorile morale şi prioritatea
procesului didactic. Magnificus Rector al Universităţii Mihăilene, în
această vreme tulbure (1923-1926), de mari frământări studenţeşti, a
fost prof. A.Slătineanu. Astfel, în 31 octombrie 1924, Colegiul
Profesoral condamna dictatura lui A. C. Cuza.
O altă voce a raţiunii era prof. C.Thiron, dar nu mai puţin I.
Tănăsescu, decan al Facultăţii între 1930-1935, preşedinte al SMN
între 1914-1915 şi rector al Universităţii între 1938-1940. În 1939,
prof. I. I. Mironescu a demisionat din Partidul Naţional Ţărănesc,
retrăgându-se din politică. În «Însemnări ieşene», prof. Popa a
protestat contra îndepărtării de la catedră a profesorilor Răşcanu şi
Parhon, de către legionari. Nume de referinţă, precum prof.Vasile
Răşcanu şi prof. Gr.T.Popa, fost preşedinte al Societăţii Studenţilor
din Iaşi, iar, din 1936 membru corespondent al Academiei Române,
au contestat dictatura antonesciană, înscriindu-se printre semnatarii
Memoriului Intelectualilor pentru ieşirea ţării din războiul
antisovietic, în aprilie-iunie 1944.112
1939:1945 - Al Doilea Război Mondial. A doua conflagraţie
mondială a determinat mobilizări de cadre medicale, sarcini
suplimentare şi restructurări în spitale, în condiţiile în care creştea
numărul de răniţi, invalizi şi bolnavi. Facultatea de Medicină din Iaşi
s-a refugiat la Alba Iulia, laboratoarele, bibliotecile, arhiva şi o parte

111
V. Răşcanu, Gh.Năstase, L.Wasserman, Gh. Creţeanu, loc. cit., p. 344.
112
Ion T. Roşculescu, Profesorul Gr.T.Popa în amintirea contemporanilor
săi, Ed. SITECH, Craiova, 2010, pp.64-68.
60
din cadre fiind evacuate. Medici şi studenţi au fost mobilizaţi, alţii s-
au oferit voluntar să ajute.
Printre profesorii antrenaţi în asistarea răniţilor s-au aflat,
eminenţii chirurgi dr. Alexandru Moruzi, dr. Alexandru Cosăcescu,
dr. Nicolae Costinescu. În lupta contra epidemiilor ce au devastat
ţara în anii războiului şi imediat post-belici, s-a evidenţiat dr. Maria
Franche şi colectivul său de medici infecţionişti şi studenţi. Al II-lea
Război Mondial a provocat, o dată în plus, pierderi umane şi
materiale. Înfruntând piedicile, majoritatea studenţilor au continuat,
în paralel, să îşi treacă examenele, în speranţa revenirii la normalitate
cât mai curând. Reîntoarcerea în Iaşul devastat de lupte şi
bombardamente în aprilie-mai 1945 a fost o experienţă dureroasă.
Spitalele erau ruinate, dotările distruse ori avariate, iar bolile, seceta,
foametea şi frica afectau populaţia, făcând noi victime.
La problemele materiale s-au adăugat impresionantele
răsturnări sociale, politice, culturale şi general-valorice care au
zguduit societatea românească. Deşi lumea medicală nu a constituit
ţinta de elecţie pentru instaurarea noii orânduiri, evenimentele s-au
răsfrânt de asemenea asupra vieţii universitare medicale ieşene, fără
a reuşi să o perturbe în mod esenţial. Dar tragedii individuale s-au
produs. Însăşi cunoaşterea ştiinţifică era atent cenzurată. Şcoala
medicală ieşeană a fost despărţită de medicina apuseană, de care,
prin colaborări, profesori şi studenţi, era strâns legată. Prin tradiţie,
existau legături cu şcolile medicale din Austria, Germania şi Franţa,
dar şi din Anglia sau Statele Unite. În programa universitară au fost
incluse discipline străine învăţământului medical tradiţional.
Dăruirea exemplară a tuturor, corp profesoral şi studenţi, în
scopul reconstrucţiei şi reînceperii activităţilor de asistenţă medicală
şi academice a permis reluarea cursurilor chiar din mai 1945.
Sufletul şi mintea acestor iniţiative a fost în mare parte prof. dr.
Vasile Răşcanu, ajutat de colaboratori tineri şi alţi magiştri prestigi-

61
oşi, precum profesorii Oscar Franche, Alexandru Ţupa, Gheorghe
Năstase, Ion Enescu.113 Aflată în circumstanţe contradictorii, Şcoala
de Medicină din Iaşi nu a încetat să formeze specialişti de înaltă
competenţă pentru catedre, clinici, laboratoare, servicii de sănătate
publică. Graţie personalităţilor medicale, seriozităţii didactice şi
inventivităţii cercetătorilor, medicina ieşeană postbelică şi-a
demonstrat o dată în plus valoarea şi vitalitatea prin generaţiile care
succedau ctitorilor, continuându-i şi confirmându-i.
Gr. T. Popa: Afirmarea internaţională a Şcolii ieşene de
medicină. Discipol şi colaborator al acad. Francisc Rainer, Grigore
T. Popa (1892-1948) i-a urmat la Catedra de Anatomie şi
Embriologie, acestui mare anatomist şi antropolog român. Ca şi
maestrul său, a onorat atât Facultatea de Medicină din Iaşi, cât şi pe
aceea din Bucureşti. Gr.T.Popa a absolvit Liceul Naţional din Iaşi,
oraş unde a obţinut şi titlul de doctor în medicină şi chirurgie. Între
1925-1928 s-a specializat la Chicago, lucrând ca Rockefeller
Foundation Research Fellow, la Woods Hole, în Marine Biological
Laboratory, şi, apoi, la Londra, tot ca Rockefeller Research Fellow la
University College, în departamentul de Anatomie, condus de sir
Elliot Smith, renumit anatomist, antropolog şi egiptolog al vremii.
Popa avea să călătorească de mai multe ori, în 1928, 1930, 1932 şi
1935, în Marea Britanie, pentru cercetări şi manifestări ştiinţifice.
Iatro-istoria consemnează numele său pentru a fi descoperit,
împreună cu cercetătoarea australiană, Una Lucy Fielding (1888-
1969), în perioada studiilor londoneze, sistemul port hipotalamo-
hipofizar. Pornind de la o sugestie a lui Rainer, încurajat de dr.
Grafton Elliot Smith, Gr.T.Popa a avut şansa de a aprofunda, în
serviciul profesorului englez, structurile vasculare ce însoţeau tija
pituitară, definind conexiunea morfologică dintre sistemul nervos
central, ilustrat de hipotalamus, şi sistemul endocrin, ilustrat de
glanda hipofiză. Datele au fost comunicate, în 1930, la Societatea
113
C.Gh. Marinescu, Un secol.., pp. 23-24.
62
Anatomică din Marea Britanie (Londra) şi apoi publicate în
prestigioasele reviste ”Journal of Anatomy” (J.Anat, 1930,vol. 65,
part I 88 and II 178; J.Anat,1932, vol. 67, p. 22) şi ”The Lancet”
(Lancet, 1930, vol.2,p.238), sub titlul ”The Vascular Link between
the Pituitary and the Hypothalamus” („Legătura vasculară dintre
hipofiză şi hipotalamus").114 În ţară, aceste contribuţii au apărut sub
auspiciile Academiei Române, în 1933 şi 1935.
Considerat unul din părinţii neuro-endocrinologiei, Gr.T.Popa
a fost apreciat de personalităţi medicale ale epocii, precum Harvey
Cushing şi Geoffrey Harris, fost colaborator, care i-au confirmat şi
amplificat descoperirile. Între 1940-1955, Harris, a dovedit transferul
de factori cerebrali graţie „sistemului port hipofizar Popa” şi rolul lor
fundamental în funcţiunea adenohipofizei. Ca român, predase primul
la Universităţile din Chicago (1926) şi Cambridge (1935,1936), unde
conferenţiase despre cerebrostimulină în 1940.
Lung şi sinuos, drumul cerebrostimulinei de la ipoteză la
certitudine a condus la dovedirea neuropeptidelor hipotalamice şi
neurocriniei, recompensată cu premiul Nobel, în 1977. Gr.T.Popa şi-
a revelat nobleţea spiritului, cu talent şi tenacitate educat, nu numai
în meserie, ci şi în cultură, prin paginile sale de istorie şi filosofie a
ştiinţelor bio-medicale, unde a schiţat o adevărată «epistemologie
bio-gnoseologică şi etică». Este ceea ce rezultă din discursurile la
Academie şi din «Însemnări ieşene», pe care ni le-a lăsat.
Scrierile îi mărturisesc solida pregătire, aderenţa la teoriile
evoluţioniste şi pozitiviste, la ideile lui Lamarck şi Haeckel, Darwin
şi Cl. Bernard, convingerea că doar inteligenţa, morala şi raţiunea pot
salva lumea. Savant cetăţean, a participat la Primul Război Mondial,
fiind decorat cu ordinul Coroana României. În 1944, în ajunul ar-
mistiţiului din cel de al II-lea Război Mondial, a semnat «Memoriul

114
Aurelian Grigorescu, Constantin Dumitrache, Ctitorii endocrinologiei
româneşti. Ed. Artprint, Bucureşti, 2000, pp. 201-209, 225-227, 233.
63
Intelectualilor», pronunţându-se împotriva implicării României de
partea germană.115
După ce, la 15 ianuarie1945, în lecţia inaugurală a anului
academic, la Bucureşti, discutase „Substratul biologic al progresu-
lui”, Gr. T. Popa a criticat fascismul şi, deopotrivă, marxismul, opu-
nându-le creştinismul116 în conferinţa „Morala ceştină şi timpurile
actuale” de la Ateneul Român, din 15 aprilie 1947. Curajul avea să îi
marcheze tragic destinul. Pentru savant, atât nazismul, cât şi marxis-
mul, erau vinovate de atacarea creştinismului, garant, în viziunea sa,
moralităţii umane; ambele ofereau soluţii reducţioniste.117 „Încume-
tarea omului ieşită din ignoranţa realităţilor şi din victoriile sale teh-
nice îl fac să-şi ia cu uşurinţă sarcina de a transforma din temelii
societatea, fără să-şi dea seama că acea transformare trebuie să se
facă evolutiv, dacă e să se facă bine. Spiritul postbelic este anti-
evolutiv, el se vrea revoluţionar şi îl atrage mai întâi distrugerea; fără
a calcula consecinţele actuale, el speculează posibilităţile viitoare,
vagi, neprevizibile şi întotdeauna altfel decât au fost plănuite. Sub o
tensiune cerebrală sporită, belşugul de concepţii este întotdeauna
mare, gândirea teoretică (..) agitată şi fiind totodată lipsită de frâna
spiritului critic, ea crede că poate şi este îndreptăţită să pună în
practică orice fantezie, cu naturaleţea cu care întinzi mâna ca să
prinzi un obiect.() Revoluţionarii sunt .(..). simplişti şi ..(..)
deformează şi excită, eliminând pe cât mai mult raţiunea. Vremea
noastră a fost bântuită şi încă mai este, de două simplificări

115
Solomon Marcus, Halucinantul an 1944, „România Literară”, nr.45,
2004, (Hwww.romlit.roH, 20.05.2010).
116
Cătălin Ciolca, O conferinţă pentru eternitate, în În memoria lui Grigore
T.Popa, Ed. Omnia, Iaşi, 1999, pp.100-103.
72
Ion T. Roşculeţ, Profesorul Gr.T.Popa în amintirea contemporanilor săi,
Ed.SITECH, Craiova, 2010, pp. 64-68.
117
Apud Mihai Drăgănescu, Grigore T. Popa: o gândire despre cunoaştere,
moralitate şi societate, „Noema”, vol.1, nr. 1, 2002, pp. 5-9.
64
periculoase. Una este rasismul..() A doua este marxismul”.118 Grigore
T. Popa a promovat „imperativul ca societatea să se bazeze pe
ştiinţă”. Pentru el, ponderea o deţineau neuroştiinţele:„(...),la Atena
sau Roma,conducătorii trebuiau să cunoască bine poezia şi
atletismul. În timpul Renaşterii ei trebuiau să cunoască tot aşa de
bine logica, gramatica şi filosofia. În timpul nostru ar fi indispensabil
ca ei să cunoască 'creierul'”.(…)„Spiritul trebuie să se mişte liber în
tot ce este investigaţie şi (..) combinaţie de idei”.
De aceea, medicul are nevoie de cultură, întrucât medicina nu
este un meşteşug oarecare şi sufletul medicului trebuie şlefuit.

Treptele consacrării învăţământului medical universitar la

Iaşi.
Între 1879, data intrării sale în istorie, şi 1948, data
transformării în Institut autonom, Facultatea de Medicină a făcut
parte integrantă din Universitatea ieşeană, care a înţeles să o sprijine
şi pe care ea însăşi a onorat-o. În acest interval, Facultatea de
Medicină ieşeană s-a implicat profund în toate marile evenimente
sociale. Dintre profesorii emblematici ai Facultăţii de Medicină,
Universitatea şi-a ales o serie de prorectori şi şase rectori: prof. dr.
George Bogdan (1907-1913), prof. dr. Nicolae Leon (1918;1920-
1921), prof. dr. Alexandru Slătineanu (1923-1926), prof. dr. Ion
Tănăsescu (1938-1940), prof. dr. Virgil Nitzulescu (1940-1941) şi
prof. dr. Leon Ballif (1947-1948). Epoca eroică a medicinei ieşene a
avut drept corifei oameni de suflet, dăruiţi în egală măsură semenilor
şi artei lor. Numele lui Leon Sculy şi Ludovic Russ senior, în
chirurgie, Aristide Peride, în anatomie, şi Vasile Bejan, în obstetrică,
ale lui Constantin Thiron, în patologie şi terapeutică generală, dar şi
în radiologie, şi Nicolae Leon, în parazitologie şi malariologie, Emil

118
Gr. T. Popa, Reforma spiritului, editori Petre Popescu-Gogan şi Claudia
Voiculescu, Editura Viaţa Medicală Românească, Bucureşti, 2002.
65
Puşcariu, în histologie şi bacteriologie, şi Vasile Negel, în anatomie
patologică, Gabriel Socor, în fiziologie şi oftalmologie, şi Emanoil
Riegler, în biochimie şi terapeutică, aduc în memorie momentele de
cumpănă, dar şi de glorie ale începutului, pe care numai personalităţi
titanice le-au putut domina. În perioada dintre cele două conflagraţii
mondiale, învăţământul medical ieşean a înscris o pleiadă de noi
magiştri, recunoscuţi pentru valoarea lor, întemeietori de şcoli,
cărora le-au conferit notorietate. Mentalităţile raţionalist-pozitiviste,
emanciparea femeii au precumpănit în viaţa universitară medicală a
Iaşului. S-au afirmat profesorii Alexandru Slătineanu în
bacteriologie, Ştefan Graçoski, în pediatrie, Mihai Ciucă, în igienă,
boli infecţioase şi malariologie, Ion Enescu, în medicina internă şi
cardiologie, Gheorghe Tudoranu, în medicină internă şi hematologie,
Elena Densuşianu Puşcariu, în oftalmologie, Mihai Ştefănescu-
Galaţi, în urologie, Eugen I. Mironescu, în dermatologie, Nicolae
Balan, în morfopatologie, Alexandru Moruzi, în neurochirurgie,
Constantin I. Parhon, în neurologie-psihiatrie, endocrinologie şi
gerontologie, Ion Tănăsescu în chirurgie. Această perioadă de
maturizare a Facultăţii de Medicină a încununat eforturile şi
stăruinţele anterioare. Între Facultăţile de Medicină din Iaşi şi
Bucureşti profesorii circulau liber, înfăptuind o unificare a
priorităţilor şi coordonatelor axiologice care defineau două tradiţii
sensibil comparabile, dacă nu întotdeauna egale. Efigiile epocii sunt
cele ale unor adevăraţi fondatori ai învăţământului medical, nu doar
în capitala Moldovei, ci, deopotrivă, în alte centre universitare,
îndeosebi în capitala ţării, unde de multe ori magiştrii îşi continuau
ori reluau activitatea, după etapa ieşeană a vieţii lor.
Francisc Rainer, Grigore T. Popa, Ernest Juvara, Amza Jianu,
Nicolae Hortolomei, Constantin I. Parhon, Anibal Teohari, Constan-
tin Bacaloglu, Petre Niculescu, Mihail Manicatide, Ion Nicolau, C.C.

66
Dimitriu, Eugen Aburel, Alexandru Cosăcescu ori Gheorghe
Plăcinţeanu sunt exemple semnificative.
De-a lungul vremii, la Iaşi au activat savanţi de formaţie
europeană şi talie mondială, care au stabilit principiile şi criteriile de
exigenţă ale parcursului profesional, într-o vie filiaţie spirituală,
valabilă până astăzi, în Universitatea de Medicină şi Farmacie. A fost
astfel consolidată nu numai valoarea medicinei ieşene, ci şi
caracterul unitar şi deschis către înnoire al învăţămâmântului medical
românesc s-a impus.

EVOLUŢIA DISCIPLINELOR FACULTĂŢII DE

MEDICINĂ
A. Discipline Preclinice
A. 1. Discipline Morfologice
Anatomia şi Embriologia. De la începuturile sale, disciplina
de Anatomie s-a axat nu numai pe definirea cadrului strict al anato-
miei descriptive şi topografice, ci şi pe rezolvarea unor probleme
teoretice şi aplicative majore, care preocupau chirurgia. Profesorii
Leon Sculy, Ernest Juvara, Ion Tănăsescu, Nicolae Hortolomei au
avut o contribuţie deosebită la dezvoltarea cercetării anatomice în
România, consacrându-se concomitent printre cei mai mari chirurgi
ai şcolii ieşene şi naţionale.119 La catedră s-au mai aflat prof. dr.
Zaharia Samfirescu (1893-1897), laureat al Universităţii din Torino,
şi prof. dr. Pavel (Paul) Bothezat (1897), diplomat al Universităţii
din Montpellier, discipol-colaborator al lui Émile Forgue. Paul
Bothezat s-a evidenţiat prin tematica neurochirurgicală a scrierilor
sale şi aplicarea, încă din 1898 a tehnicilor radiologice în chirurgia
inclusiv infantilă. În acest sens, Bothezat a colaborat cu prof.

119
C. Romanescu, Un secol.., pp.53, 109, 114.
67
Dragomir Hurmuzescu.120 După Aristide Peride şi plecarea lui Rainer
la Bucureşti, prof. dr. Gheorghe Zamfirescu a asigurat o scurtă
suplinire (1925-1928), urmând celei a profesorului Hortolomei
(1919-1925).
Viziunea lui Rainer asupra anatomiei ca „ştiinţă a formei vii”
s-a împlinit prin activitatea profesorului Gr.T.Popa (1892-1948),
elevul şi urmaşul său la catedră, care vorbea despre o „biologie
morfologică umană”. Personalitate de excepţie în viata intelectuală a
Iaşului, natură critică şi cercetător genial, Grigore T. Popa s-a
remarcat prin contribuţii originale referitoare la structura pericardului
şi durei-mater; dubla inervaţie a fibrei musculare; existenţa probabilă
a unui complex de substanţe excitante pentru creier - denumit
cerebrostimulină - pe care îl intuia în lichidul cefalorahidian.
Împreună cu soţia, dr. Florica Cernătescu Popa, a încercat individua-
lizarea cerebrostimulinelor şi cerebrorelaxinelor. Istoria l-a reţinut
pentru descoperirea, alături de Una Lucy Fielding, a sistemului port-
hipofizar (1929-1930). Dintre succesorii săi au făcut parte, între
1932-1946, prof. dr. Ioan Nubert (1886-1975) şi Ion Iancu (1902-
1992), fiecare desfăşurând o notabilă activitate.121 Prof. Nubert a fost
preşedinte SMN în 1934 şi decanul Facultăţii în primii ani de război:
1940-1941. La Catedră i-a succedat, în 1944, prof. Iancu. Reţinut
abuziv scurt timp după instaurarea comunismului, a fost rapid
reabilitat, continuând slujirea Universităţii şi pacienţilor.
Histologia.Şcoala ieşeană de morfologie s-a constituit sub
aspectul studiului macroscopic şi microscopic, primul curs de Histo-
logie aparţinându-i prof. dr. Leon Sculy, elev al şcolilor medicale din
Montpellier şi Paris. Depăşind dificultăţile inerente oricărui început,
Histologia s-a desprins în anul 1884 din cadrul Anatomiei, sub
120
P. D. Bothezat, Dr. Hurmuzescu, Studiu anatomic prin al circulaţiunei
venoase şi arteriale a rinichiului, a splinei şi a membrului superior prin
radiografie, Comunicare făcută Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi, 1898.
121
Ion Petrovanu, Valentin Chiriac, op. cit, pp. 40-43.
68
îndrumarea doctorului Vasile Negel (1854-1931). Din 1890, catedra,
denumită uneori şi Histologie şi Embriologie, a aparţinut prof.dr.
Emil Puşcariu (1859-1928), distins morfopatolog, reputat bacterio-
log, unul din preşedinţii SMN. Personalitate conştiincioasă şi onestă,
blândă, dar autoritară, avea înclinaţie şi spre desen şi sculptură.122
Format la Budapesta şi Viena, dar şi în şcoala lui Babeş, la Bu-
cureşti, Puşcariu a semnat un prim manual de histologie. Între 1927-
1928, Catedra s-a numit de Histologie şi Histogeneză. Pentru doi ani,
a suplinit postul Gr.T. Popa (1928-1930). Studiului aprofundat, teo-
retic şi practic, al histologiei şi histopatologiei, i s-a dedicat, după
1930, prof. dr. Alexandru Ţupa (1886-1956), decanul Facultăţii, între
1941-1942 şi 1944-1946. Reuşind să înzestreze laboratorul, Ţupa a
imprimat profunzime şi originalitate cercetării histologice. Spe-
cializat, ca bursier Rockefeller, în neurohistofiziologie cu profesorii
Jean Nageotte (1866-1948), la Paris, şi Albert Policard (1881–1972),
la Lyon, prof. Ţupa şi colectivul său au abordat aspecte de histologie
normală şi patologică, punând la punct noi tehnici de laborator.
Format, în ţară, în colectivele academicienilor Ioan Cantacuzino şi
Constantin Parhon, colaborator al acad. Gheorghe Marinescu, Ţupa a
efectuat cercetări axate mai ales pe afectările nervoase în
poliomielită, diverse encefalite, infecţii bacteriene şi virale. La
catedră i-a succedat viitorul acad. Vasile Mârza (1902-1995),
specializat de asemenea în şcoala franceză, cu Policard, la Lyon, şi
Gustave Roussy, la Villejuif.123 În ţară, a lucrat cu C.I.Parhon, la
Spitalul Socola, şi cu Gr.T.Popa, la disciplinele de Histologie şi
Anatomie, publicând date de referinţă asupra histochimiei şi
biochimiei spermatozoidului. A conturat o şcoală de biomorfologie
la Iaşi, abordând probleme de interes pentru domeniul şi momentul

122
Ioan Dafin, op.cit..
123
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp. 304-
305.
69
respectiv. A pus accent pe histochimie şi a aprofundat, în egală
măsură, studiul histologic al ovarului, fiind distins, pentru cercetările
sale, cu marele premiu Oroveanu în 1939.124 A coordonat cea dintâi
traducere integrală a operei lui Charles Darwin în limba română.
Histopatologia. Morfopatologia (Histopatologia), denumită
iniţial Anatomie Patologică, a înscris printre reprezentanţi pe prof.
dr. Mihai Cerne (Cernea), între 1882-1890, întemeietorul disciplinei,
şi, apoi, între 1890-1923, prof. dr.Vasile Negel, doctor în medicină la
Paris, decan al Facultăţii în anii 1916-1920, membru fondator al
Societăţii Anatomice. Întărind profilul disciplinei, prof. Negel a
extins Muzeul, histoteca şi Laboratorul, îmbogăţind dotarea. Au
urmat prof. Petre Gălăşescu (1924-1934), desăvîrşit organizator,
promotor al corelaţiei anatomo-clinice şi activităţii de prosectură,
elev şi al lui Alexandru Obregia, şi o serie de suplinitori: Gr.T.Popa
(1936-1938), Alexandru Ţupa (1939-1941), Constantin Vasilescu
(1941-1945), Gheorghe Tudoranu (1946) şi Nicolae Balan (1947-
1948).125 În 1948, prelua conducerea conf. dr. Lazăr Wasserman, din
şcoala prof. Popa. Cercetarea de profil a exprimat formaţia complexă
clinică şi anatomo-funcţională a acestor specialişti.
Biologia şi Genetica Medicală. Studiul Geneticii a pornit, în
1947, sub forma cursurilor de Biologie şi, respectiv, Biologie
Medicală.126 Succedând academicianului Vasile Mârza, cel dintâi
titular, prof. Nicolae Zaharia (1916-1974), a susţinut, după 1948,
disciplina, care investiga „originea vieţii”, într-o epocă în care ştiinţa
reflecta viziunea materialist-reducţionistă, iar determinismul genetic
era atent evitat.

124
Ibidem, p.304.
125
C. Romanescu, Un secol., p. 116.
126
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp.361-
362.
70
 A. 2. DISCIPLINE FUNCŢIONALE
Fiziologia. Cel dintâi profesor de Fiziologie a fost dr.Theodor
Stihi. I-a urmat prof.dr. Gabriel Socor (1849-1928), magistrul care
şi-a pus amprenta pe devenirea catedrei. Pentru un timp, a fost decan
(1908-1912) al Facultăţii de Medicină şi preşedinte al SMN (1897-
1898, 1905-1906). Prof. Socor a fundamentat medicina experimen-
tală, lărgind sfera studiilor fiziologice asupra sistemului nervos
central şi dotându-şi laboratorul. A privilegiat investigaţiile de psiho-
fiziologie, neurofiziologie şi fiziologie oculară. Primele cercetări ale
prof. Socor, discipol, la Viena, al lui Ernst Wilhelm Ritter von
Brücke, au vizat raportul dintre oboseala intelectuală şi forţa mus-
cular.127 I se datorează lucrări de pionierat în România referitoare la
influenţa muzicii asupra omului şi animalelor. Aşa, bunăoară, în
1907, coordonat de prof. Socor, Louis Mendel semna unele „Contri-
buţii la studiul psihofiziologiei musicale”. Abordând aspecte de
«visceralizare a emoţiilor», încă în 1894, asistentul său, dr. Vasile
Catană finalizase o lucrare reliefând o serie de „Relaţii biognostice
între creier, inimă şi stomac”.128 Acelaşi dr. Catană a predat un curs
de neurofiziologie experimentală, inspirat de perspectiva modernă
deschisă de Claude Bernard.129 În 1900, alături de ieşenii C. Thiron,
trimis al Ministerului Instrucţiunii Publice, L. Sculy şi A. Theodori,
Socor participa, în impresionanta delegaţie a României, la al XIII-lea
Congres Internaţional de Medecină, organizat între 2-9 august, la
Paris, cu ocazia Expoziţiei Internaţionale.
Moştenirea ştiinţifică a prof. Socor a fost preluată, în 1921, de
prof. dr.Vasile Răşcanu (1885-1980), discipol, totodată, la Iaşi, al lui
Paul Bujor, iar, la Bucureşti, al lui Gheorghe Marinescu şi Ion

127
Ibidem, p. 73-74.
128
I. Haulică, Din trecutul fiziologiei ieşene, Institutul de Medicină şi
Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decembrie
1979). Litografia I. M.F., Iaşi, 1979, pp. 66-69.
129
C. Romanescu, Un secol., p.52.
71
Athanasiu. Printr-o prodigioasă activitate acoperind peste o jumătate
de secol, biolog şi medic, acad. Răşcanu a reorganizat laboratoarele,
a înfiinţat secţii de chimie fiziologică, fizică biologică şi ele-
ctrofiziologie, a înzestrat Catedra şi biblioteca acesteia. A conceput
un atelier pentru reparaţii şi construcţii de aparatură tehnică. A
aprofundat fiziologia efortului şi oboselii, corelaţia dintre structura şi
funcţiile sistemului neuro-motor, precum şi şocul hemoragic
experimental. Identificat din tinereţe cu destinul şcolii ieşene de
medicină, acad. prof. dr. Vasile Răşcanu s-a implicat după 1946, ca
decan (1946-1948) al Facultăţii de Medicină şi rector (1949-1953) al
Institutului de Medicină şi Farmacie (IMF), ca preşedinte şi pre-
şedinte de onoare al SMN (1924, 1956-1973), în edificarea struc-
turilor moderne de predare şi cercetare bio-medicală. Om al cetăţii, a
susţinut constant şi cu putere de convingere extinderea clădirii Facul-
tăţii de Medicină, construcţia şi reconstrucţia mai multor clinici
aferente, după cum a apărat consecvent identitatea SMN130, a Re-
vistei Medico-Chirurgicale şi soarta unor colegi, în clipele de cum-
pănă de după al II-lea Război Mondial.
Biofizica şi Fizica Medicală. Medicina, ca ştiinţă tot mai
exactă, a introdus, la Iaşi, încă de la început, studiul Fizicii Medicale.
Disciplina a notat printre precursori pe dr. Constantin Thiron,
profesor suplinitor de Fizică Medicală (1881-1883), şi pe profesorii
de fizică Ioan Stravolca (1883-1910) şi Petru Bogdan (1910), de la
Facultatea de Ştiinţe a Universităţii din Iaşi. După 1910, Fizica
Medicală s-a integrat catedrei de Fiziologie, numită de Fiziologie şi
Fizică Medicală, condusă de prof. Gabriel Socor. Aflat la Iaşi în
refugiu, în Primul Război Mondial, prof. Ion Athanasiu, fost director
adjunct al Institutului «Marey» din Paris, a lucrat episodic la această
catedră, influenţând personalitatea viitorului prof. Vasile Răşcanu.
Şef al Catedrei de Fiziologie, prof. Răşcanu a organizat, după 1922,

130
Vasile Răşcanu, op.cit, pp. 62-65.
72
un Laborator de Fiziologie şi a creat o conferinţă de Fizică
Medicală, atribuită viitorului prof. Marcel Kapri (1897-1966). După
1948, Fizica Medicală a recăpătat statut autonom131, evoluând apoi
ca disciplină de Biofizică Medicală.
Biochimia Medicală. Disciplina de Biochimie Medicală a
început ca studiu de Chimie Medicală (Chimie Medicală şi
Biologică), având magiştri pe Emanoil Riegler, între 1881-1906, şi
Corneliu Şumuleanu, între 1907-1937.132 Prof. Riegler (1854-1929),
doctor în medicină şi diplomat magna cum laude al Universităţii din
Viena, a fost preşedinte al SMN între 1904-1905, membru cores-
pondent al Academiei Române şi senator în Parlamentul ţării. Înte-
meietor al şcolii de terapeutică medicală şi biochimist de excepţie, a
imaginat tehnici originale. A militat pentru biochimia clinică şi înce-
tăţenirea metodelor de laborator, ca mijoc diagnostic al bolilor inter-
ne. Format în ţară, în şcoala ieşeană cu prof. Poni şi Cobălcescu şi în
şcoala germană, la Berlin, unde a lucrat cu Fischer şi Pschorr,
luându-şi doctoratul în 1901, prof. Şumuleanu a publicat studii des-
pre dimetilmorfol şi aminovanilină, ca şi despre apele minerale şi vi-
nurile din România. Chimia Medicală şi-a schimbat ulterior denumi-
rea în Chimie Anorganică şi Organică.133 Pe parcursul anilor, au mai
reprezentat-o Eugen Rizu, profesor suplinitor (1937-1940), prof. Ioan
Claudatus (1940-1944),titular, apoi, profesor suplinitor Ion Matei
(1944-1947) şi, în 1947, un nou titular, prof. Mihai Mezincescu. Tot
în 1947, a preluat Catedra Gheorghe Ghimicescu. Numele profeso-
rilor Şumuleanu şi Ghimicescu s-au legat de cercetări de chimie
medicală şi oenologie. În 1948, din catedra de Chimie Anorganică şi
Organică au luat fiinţă catedrele de Chimie Generală, respectiv de

131
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., p. 333.
132
Ibidem,pp. 158,159,342-343; Anuarul Universităţii din Iaşi.Anul şcolar
1937-1938.Institutul de Arte Grafice «Viaţa Românească», 1938, pp.41-42.
133
***125 de ani de învăţământ medical superior la Iaşi, 2004, Ed. „Gr. T.
Popa” a U.M.F. Iaşi, p. 29.
73
Biochimie.134
Fiziopatologia. Catedra de Fiziopatologie, numită iniţial de
Patologie şi Terapeutică Generală, a debutat sub direcţia, de scurtă
durată (1881-1885), a prof.Theodosie Philippescu (Filipescu). Elev,
la Viena, al lui Skoda, Rokitanski şi Billroth, a pus din plin umărul la
întemeierea Facultăţii.135 „N-a fost ceas fără ca dânsul să n-aducă o
părticică de utilitate socială societăţii ieşene, Moldovei întregi”.136
Îmbina inteligenţa cu ştiinţa, munca fără preget, perseverenţa. A pre-
zidat SMN. I-a succedat, între 1885-1924, prof. Constantin Thiron,
absolvent al Facultăţii de Medicină din Paris, care a înfiinţat cel din-
tâi laborator de medicină experimentală şi primul laborator de radio-
logie medicală din Iaşi (1900). Thiron s-a preocupat, în paralel, de
lupta antialcoolismului, antitabagismului şi antituberculozei, ca şi de
hipnoza experimentală şi terapeutică. Catedra a fost ilustrată, între
1925-1930, de viitorul acad. Constantin Ionescu-Mihăieşti, alt
preşedinte al SMN. Format în medicină experimentală la Institutul
«Pasteur» din Paris şi în laboratoarele lui McCollum din Baltimore,
a lucrat cu prof. Cantacuzino, la Bucureşti. Şi-a continuat activitatea
în Laboratorul acestuia evacuat la Iaşi şi Harkov, în Primul Război
Mondial.137 Catedra a revenit mai târziu eminenţilor profesori Ion
Bălteanu şi Ion Nicolau, înainte ca, în 1941, prof. Iuliu (Jules)
Niţulescu (1942-1965) să preia atribuţiile de coordonator. Bursier
Rockefeller în Statele Unite, între 1927-1929, a absolvit stagii pe
teme de metabolism şi nutriţie, la Baltimore în laboratorul aceluiaşi
lui McCollum, dar şi cu Folin şi Benedict. A definit pelagra ca avita-
minoză multiplă, dezvoltând conceptul de «vitamine-medica-

134
Ibidem, p. 29.
135
C. Romanescu, Un secol.., p.42.
136
Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, vol. I, Tipografia «Lumina Moldovei»,
Iaşi, 1923, p. 100.
137
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., p. 130.
74
mente».138 Om de cultură şi suflet de poet cu încercări literare,
acad.Niţulescu a simbolizat Fiziopatologia clasică la Iaşi, care de la
el îşi revendică direcţiile actuale de explorare. A prezidat SMN între
1948-1949.
Farmacologia. Disciplina de Farmacologie, desemnată ca
Materia Medica şi Arta de a Formula, iar, apoi, între 1893-1900,
redenumită Chimie Medicală, Farmacologie şi Terapeutică, a deve-
nit, din 1901, catedra de Farmacologie, Materia Medica şi Arta de a
Formula, despărţindu-se de catedra de Chimie. A fost bugetată doar
după 1906, cunoscând un mare număr de supliniri. Printre cei dintâi
magiştri s-au aflat, între 1881-1892, prof. dr. Eugen Rizu (1850-
1892), decan al Facultăţii de Medicină între 1890-1892, prof. dr.
Emanoil Riegler (1854-1929), între 1882-1901, şi prof. dr. Alexan-
dru Gavrilescu, între 1900-1901. Ca farmacolog, Riegler, caracterizat
printr-o solidă pregătire în biochimie şi terapeutică, a iniţiat cercetări
interesante privind relaţia dintre structura moleculară şi efectul tera-
peutic al medicamentului.
Pe aici au trecut, ca suplinitori, prof. dr. Ion Teodorescu, între
1902-1911, şi prof. dr. Dimitrie Ionescu, între 1911-1912.248 S-au
remarcat prof. dr. Gabriel Socor (1849-1928), între 1912-1913, prof.
dr. Socrat Lalu, titular între 1913-1920, şi prof. dr. Emil Savini
(1880-1929), titular între 1928-1929, cercetători de vocaţie.139 Printre
suplinitori s-au mai numărat profesorii Eugen I. Mironescu (I.I.
Mironescu), între 1921-1924, Ion Enescu, între 1924-1928, Vasile
Răşcanu, între 1929-1932, şi Petre Niculescu, între 1931-1942.140
Virgil Troteanu (1932-1939), docent de farmacologie şi
materia medica la Bucureşti, a venit la Iaşi în 1932 ca profesor
agregat, iar între 1935-1939 a funcţionat ca profesor titular,
138
Ibidem, p. 236.
139
Năstase G., Profesor Emil Savini, „Revista Medico-Chirurgicală a Socie-
tăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi”, 1969, vol, 73, nr. 1, pp. 238-239.
140
*** 125 de ani .., p. 89.
75
publicând „Consideraţiuni asupra controlului fiziologic al medica-
mentului”. Profesor titular între 1943-1952, doctorului Dumitru
Brănişteanu (1904-1980) i s-a datorat primul curs de Farmacologie
din ţară, apărut la Iaşi, în 1946, în colaborare cu prof.dr. Gh.
Popovici. S-a reeditat în 1947, 1948 şi 1952.141 În viziunea sa,
predarea şi cercetarea de Farmacologie trebuiau corelate eficient cu
necesităţile terapeuticii clinice, profesorul semnând, de asemenea, un
Tratat de Medicină Internă şi Terapeutică. Prof. Brănişteanu a fost
una din victimele regimului comunist, pe nedrept îndepărtat din
învăţământ în 1952.
Microbiologia (Bacteriologia). Iniţial, Bacteriologia a fost
suplinită de dr.Vasile Negel, în 1899, apoi de Valeriu Roşculeţ
(1900-1908) şi Emil Puşcariu (1909-1912). Prim titular a fost
Alexandru Slătineanu (1873-1939). La Institutul «Pasteur»,
susţinuse o teză de doctorat medaliată, revenind în ţară, apoi. Elev, la
Paris, al lui Ilia Mecinikov şi, la Bucureşti, al lui Ioan Cantacuzino,
om de cultură şi pasionat colecţionar de artă, militant pentru o
eficientă medicină socială, prof. Slătineanu a făcut din catedra de
Bacteriologie o modernă tribună pluridisciplinară. A cultivat conexi-
unile cu biologia generală, igiena, epidemiologia, clinica bolilor
infecţioase. Director al Institutului de Igienă din Iaşi (1930), a
condus activitatea plasei sanitare model din Tomeşti (judeţul Iaşi),
colaborând cu prof. Ioan Cantacuzino şi discipolul său, Mihai Ciucă.
A organizat Centrul de Tuberculoză şi Sanatoriul din Erbiceni şi a
fost secretar general în Ministerul Sănătăţii, atunci când Ioan
Cantacuzino era ministru al Sănătăţii. I s-a încredinţat de mai multe
ori funcţia de preşedinte al SMN: 1926, 1929-1930, 1933. A fost
rector al Universităţii ieşene şi membru al senatului său. Savant de
anvergură, Alexandru Slătineanu a iniţiat în 1934 studiul infecţiei

141
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp. 267-
269.
76
streptococice. Nivelul cercetărilor a permis ca în 1936 prof. Ion
Bălteanu, dr. Coralia Baldovin-Agapi, dr. Elena Bălteanu şi alţii să
devină colaboratorii fundaţiei «Rockefeller»142, desfăşurând între
1936-1939 o amplă investigare a scarlatinei şi streptococului, finali-
zată cu izolarea a peste 8000 tulpini în Moldova. Şi pe baza acestor
studii, titrul ASLO (anticorpi Anti-Strepto-Lizină O) a fost
internaţional adoptat ca metodă curentă.
La începutul secolului trecut, din iniţiativa prof. Slătineanu, s-
au înfiinţat, la Iaşi, Spitalul «Izolarea» (1911), Institutul de Igienă
(1930) şi o catedră de Boli Contagioase de sine stătătoare (1939).
„Din ce în ce, - observa prof. Slătineanu în aceeaşi „Situaţie a
Universităţii din Iaşi”, publicată în «Viaţa Românească»,- fizica şi
chimia iau preponderenţă - pentru aceasta, ne trebuie laboratoare,
în special de fizică şi de chimie, bine utilate; lucrătorii se vor forma
treptat (..). Aceasta este o chestiune importantă căci fără labora-
toare perfect dotate nu se poate face ştiinţă şi nici chiar apărare
naţională”. Prin cercetările întreprinse şi publicate, a caracterizat
bolile răspândite în masă cu impact asupra fondului biologic al
populaţiei: pelagra, tuberculoza, malaria, scarlatina, febra tifoidă,
tifosul exantematic, holera.
Între 1939-1942, locul său la Catedră a revenit profesorului
Ştefan S.Nicolau (1896-1967), viitor academician. A predat cursul de
bacteriologie şi a efectuat experimentele dintâi de virusologie la Iaşi,
domeniu în care se specializase la Paris şi Hempstead, pentru care
obţinuse deja trei premii internaţionale semnificative: Bellion (1926),
Bréant (1930) şi Montyon (1935). Consecutiv meritelor sale, era Ca-
valer al ordinului Coroana României cu spade şi Comandor al ordi-
nului Coroana României, conferindu-i-se de asemenea Crucea come-
morativă a războiului 1916-1918, Medalia Interaliată şi Meritul
Sanitar cl. I. Între continuatorii prof. Nicolau s-a evidenţiat, între

142
Ibidem, p.167.
77
1946-1958, prof. Petre Condrea (1888-1967), discipol al lui
Constantin Levaditi şi Gustave Roussy, la Paris, Otto Lubarsch, la
Berlin, Babeş şi Cantacuzino, la Bucureşti. Prof. Condrea a desfăşu-
rat cercetări bacteriologice şi virusologice, fondând, în 1946, filiala
Iaşi a Institutului «Cantacuzino» din Capitală. I-a succedat prof. dr.
Alexandrina Gaiginski, experimentată în munca de laborator la Paris,
sub îndrumarea lui Albert Calmette şi Alfred Boquet.143
Disciplina definea şi noţiuni de imunologie.
Marea epidemie de tularemie din 1948-1949, ce a cuprins zone
largi din Moldova şi estul Munteniei, a fost cercetată de prof. dr.
Petre Condrea şi, în egală măsură, de prof. dr. Dumitru A. Cornelson,
dr. D. Petrea şi dr. Mihai Duca. Au dirijat studiile clinice prof. dr.
Maria Franche şi dr. Alla Vâţă. Elev şi apropiat colaborator al prof.
Slătineanu, şef de lucrări dr. Constantin Bart (1893-1978), eminent
bacteriolog, bun clinician şi fin erudit, interesat deopotrivă de istoria
medicinei, a lăsat lucrări originale. Din păcate, a căzut victimă eveni-
mentelor postbelice, care i-au zădărnicit cariera. 144
Parazitologia-Micologia. Catedra de Zoologie şi Botanică
Medicală, cum era iniţial denumită, a devenit, în 1897, catedra de
Istorie Naturală Medicală, apoi Istorie Medico-Naturală şi Parazito-
logie, Zoologie Medicală şi Parazitologie iar, în final, Parazitologie.
A fost ilustrată de savanţi de excepţie. După prof. Leon Cosmovici,
membru corespondent al Academiei Române, ce frecventase la Paris
lecţiile de fiziologie ale lui Claude Bernard, a venit, între 1898-1931,
prof. Nicolae Leon (1862-1933), ce refuzase onorurile aceleiaşi
Academii. Cu studii la Iaşi şi Jena, discipol şi prieten al lui Haeckel,
fascinat de Darwin şi creator al parazitologiei medicale în România,
dr. Leon a întemeiat cercetările de helmintologie şi malariologie în

143
Ibidem, p. 267.
144
Constantin Bart, Aforismele lui Hipocrate, Ed. Timpul, Iaşi, 2004, pp.6-
10; 335-340.
78
medicina românească. Şi-a rostit prelegerea de deschidere a
cursurilor explicând tocmai rostul zoologiei la Facultatea de
Medicină.145 Erudit cercetător, a descoperit mai multe specii de hel-
minţi (Braunia Iassiensis, Euplogenoporus Brauni, Dibotriocefalus
tenicides, Eupariphillium Iassiensis).
Inspector general al învăţământului superior, decan al Facultă-
ţii de Medicină (1912-1916) şi rector al Universităţii, Leon a constru-
it cel dintâi cămin studenţesc la Iaşi.146 Profesorul a lăsat şi un fond
(Fondul Prof. N. Leon, 1921), care, „după ce va deveni 100.000 lei,
... trebuia „servi pentru ajutorarea studentilor lipsiţi de mijloace.”147
Ca entomolog, a întreprins primele investigaţii epidemiologice
asupra malariei în România, cartografiind zonele impaludate şi
creând premisa viitoarelor acţiuni de eradicare a malariei pe plan
naţional, începute de prof. Mihai Ciucă şi finalizate de profesorii
Dumitru Cornelson şi Ernest Ungureanu. Giovanni Grassi (1854-
1925), descoperitorul ciclului anofelic, a urmărit cu interes lucrările
savantului N. Leon, care lucrase pe această temă şi în Italia, în
staţiunea zoologică fondată de naturalistul german Anton Dohrn
(1840-1909), în 1872, la Napoli.
În volumele sale de „Amintiri” şi „O istorie naturală a
poporului român”, prof. Leon a caracterizat cu umor şi exactitate
„medicina babelor”, practica vracilor, educaţia insuficientă a popula-
ţiei, mai ales rurale. Om de cultură, ataşat valorilor Iaşului şi abordă-
rilor raţionaliste în medicină, prof. Leon a fost un pionier al răspân-
dirii darwinismului în România, intitulându-şi la un moment dat cur-
sul Zoologie generală şi Darwinism.148 Între 1903-1904, alături de

145
N. Leon, Du rôle de la zoologie à la Faculté de Médecine. Leçon d'ou-
verture, 1899. Iaşi, Imprimerie Nationale, 1900.
146
Constantin Romanescu, Pagini şi imagini.., p. 245.
147
*** Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul şcolar 1928-1929. Institutul de
Arte Grafice «Viaţa Românească», Iaşi, 1930, pg.35.
148
C. Romanescu, Un secol.., p. 86.
79
biologul Dimitrie Voinov, a purtat, de altfel, cu Nicolae Paulescu, o
aspră polemică despre evoluţionism şi creaţionism, în revistele
«Convorbiri Literare» şi «Spitalul».
După scurta suplinire a prof. Ion Borcea, membru corespon-
dent al Academiei Române (1919) şi preşedinte de onoare al Soci-
etăţii Franceze de Zoologie (1832), la catedră a predat, între 1932-
1943, prof. Virgil Nitzulescu (1896-1989). Medic şi în tinereţe poet,
beneficiase la maturitate, de o bursă Rockefeller. Se specializase în
ţară cu Nicolae Leon şi Gheorghe Zotta, iar la Paris cu Maurice
Langeron149 (1874-1950), primind premiul Émile Brumpt. Prof.
Nitzulescu (Niţulescu) a orientat cercetarea către parazitologia clini-
că, unele lucrări ale sale intrând în circuitul internaţional. A descris
specii de flebotomi şi le-a detaliat sistematica, preocupându-se con-
comitent de helmintologie şi micologie. După ce a plecat la Bucu-
reşti, i-a urmat dr. Grigore Gr. Iamandi, colaboratorul său şi al lui
Leon, dar, nu mai puţin, al lui Gr. T. Popa. Au mai supleat catedra
profesorii Vasile Răşcanu, între 1943-1945, medic şi biolog, Alexan-
dru Cantacuzino, între 1945-1947, şi Jules Niţulescu, între 1947-
1948.
Igiena, Epidemiologia şi Bolile Infecţioase. Destinele şcolii
de igienă au trecut, rând pe rând, prin mâna unor personalităţi
puternice, de formaţie europeană.150,151 Deschizător de drum, prof. dr.
Gheorghe Rojniţă (1845-1910), a funcţionat între 1882-1900. Apro-
piat al lui Vasile Conta, cu un doctorat la Paris, susţinut în faţa
comisiei prezidată de renumitul Paul Broca, dr. Rojniţă a participat la
Comuna din Paris.152

149
Arora KD, Ajello L, Mukerji KG, Handbook of Applied Mycology.
Humans, animals, and insects, Marcel Dekker, New York, 1991, p.21.
150
*** 125 de ani, p. 131.
151
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op. cit., p. 66.
152
V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, loc. cit., p. 331.
80
 Au urmat profesorii Vasile Sion (1900-1903), Emil Puşcariu
(1903-1904) şi Gheorghe Proca (1904-1908), - din şcoala lui Victor
Babeş -, Alexandru Lambrior (1908-1910) şi Dumitru Mezincescu
(1910-1921).153 Organizator al unui Laborator de Bacteriologie, prof.
dr. Mezincescu a studiat afecţiuni precum sifilisul, lepra şi holera. A
fost desemnat, deopotrivă, să susţină cursul de Epidemiologie speci-
ală. Venit din şcoala lui Ion Cantacuzino, titular al cursului de
Igienă între 1922-1934, prof. Mihai Ciucă (1884-1969) a conferit
şcolii medicale ieşene confirmare internaţională. A fost primul care a
diagnosticat, în ţară, hepatita epidemică, maladie care, anterior, nu
fusese abordată ca entitate infecto-contagioasă în România. A studiat
difteria, scarlatina şi infecţiile streptococice, bacteriofagul şi malaria.
La Paris lucrase, de altfel, cu Alphonse Laveran154, căruia premiul
Nobel pentru Medicină, în 1907, îi recompensase cercetările asupra
bolilor produse de protozoare, dintre care malaria era încă una
ameninţătoare, atunci. În colaborare cu bine cunoscutul imunolog şi
microbiolog belgian Jules Bordet, laureat al premiului Nobel pentru
medicină în 1919, Mihai Ciucă a descoperit, în 1921, capacitatea
bacteriilor de a produce spontan fagi. Aflat la baza lizogeniei,
fenomenul, uneori numit „reacţia Bordet-Ciucă”, a deschis calea
către „cea mai spectaculoasă ramură a biologiei moderne: genetica
moleculară”, - afirma deţinătorul premiului Nobel pentru Medicină
din 1965, André Lwoff, aflat în vizită la Iaşi. După 1924, prof. Ciucă
s-a implicat în campaniile antipaludice din Moldova.
Ca reprezentant al Comisiei pentru Malarie a Ligii Naţiunilor
(Societatea Naţiunilor), între 1929-1934 a întreprins acţiuni similare
peste hotare şi a ţinut conferinţe în nenumărate colţuri ale lumii, din-

153
C. Romanescu, Un secol..., p. 231.
154
C.Melinte, Din activitatea prodigioasă a Prof.Mihai Ciucă în Organiza-
ţia de Igienă a Ligii Naţiunilor, Institutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi
(1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decembrie 1979). Litografia
I.M.F. Iaşi,1979, vol. I, pp. 40-45.
81
tre care la Paris, Hamburg, Roma şi în Extremul Orient, precum în
India şi Singapore.155 Preşedinte al SMN, în 1925, şi expert în
Comisia de Paludism a Societăţii Naţiunilor (Liga Naţiunilor) de la
Geneva începând din acelaşi an 1925, M. Ciucă a devenit, în 1928,
secretarul general al acesteia (1928-1938) şi, apoi, după transferul
său de la Iaşi la Bucureşti, consilierul tehnic al Comisiei (1938-
1939). A fost ales membru al mai multor societăţi ştiinţifice din
străinătate şi a fost onorat de O.M.S. cu premiul Fundaţiei Interna-
ţionale «Darling» în 1966. A contribuit esenţial la crearea spitalului
«Izolarea» din Iaşi şi a organizat un centru de studiu şi combatere a
pelagrei, condus de prof. Iuliu Niţulescu, fiziopatolog şi viitor
academician. În Laboratorul pe care îl dirija prof. Ciucă, vaccinul
antituberculos se prepara pornindu-se de la un vaccin B.C.G. trimis
de prof. Calmette.156
Prof. Ciucă a luat iniţiativa de a crea, în 1935, în cadrul
catedrei de Igienă, o conferinţă de Epidemiologie, Profilaxie şi
Clinica Bolilor Contagioase, precum şi o conferinţă de Igienă
Socială. Au fost încredinţate profesorilor Ion Alexa şi, respectiv, Ion
Gheorghiu. Aici s-a format şi dr. Maria Franche. Colaborator al lui
Cantacuzino, dr. Alexa studiase la Univeristatea «Johns Hopkins»
din Baltimore şi avea mai multe stagii în SUA, ca şi la Geneva ori
Paris. După Ion Alexa, dându-i noi valenţe, a venit la conducerea
disciplinei de Igienă şi Medicină Preventivă (Epidemiologie,
Profilaxie şi Clinica Bolilor Contagioase) un alt discipol al maestru-
lui Cantacuzino, prof. Ion Bălteanu, plecat la Facultatea din
Bucureşti, în 1943. Cu specializări la Strasbourg, Paris (Institutul
«Pasteur») şi Londra (Institutul «Lister»), dr. Bălteanu a fost, din
1937, şi director al Spitalului «Izolarea». A reprezentat România
155
C. Romanescu, Un secol.., p. 140.
156
AL.Slătineanu, Vaccinarea contra tuberculozei şi noile concepţiuni
asupra tuberculozei la om, „Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de
Medici şi Naturalişti din Iaşi”, 1926, nr.3, pp.24-39.
82
alături de Mihai Ciucă, în Organizaţia de Igienă a Societăţii
Naţiunilor, în 1939, imediat după declanşarea celui de al II-lea Răz-
boi Mondial, când problemele de sănătate erau deosebit de grave.
Prof. Bălteanu a fost, în plus, numit în subcomitetul de urgenţă al
Organizaţiei, structură menită a interveni eficient în situaţiile
punctuale ce i se sesizau.157 I-a succedat la catedră, pentru o scurtă
durată, dr. Radu Olinescu (1943-1946)158. O nouă perspectivă s-a
deschis prin venirea prof. dr. Dumitru A. Cornelson (1901-1962).
Stabilit la Iaşi în 1946, specializat la Paris şi Baltimore, la
Universitatea «Johns Hopkins», cu formaţie complexă de igienist şi
epidemiolog, malariolog şi microbiolog, a funcţionat mulţi ani şi ca
director al Institutului de Igienă din Iaşi. A fost un înnoitor în
rezolvarea problemelor de sănătate publică. În 1948, titularul
conferinţei de Igiena Socială era dr. Vladimir Buşilă, viitor profesor
de Boli Infecţioase la Timişoara.

B. DISCIPLINE CLINICE
B. 1. DISCIPLINE CHIRURGICALE
Chirurgia Generală. Ludovic Russ-senior (1816–1888),
promotor al chirurgiei clinice ieşene, a fost un erudit cercetător,
entuziast practician şi energic organizator, căutat pentru „bunătatea
inimii lui”.159 Se bucura de renume în ţară şi în afara ei şi era cu
deosebire sensibil la suferinţa ţăranului român. A introdus, printre
primii în Ţările Române, asepsia listeriană şi anestezia generală cu
eter. A executat operaţii dificile: cistotomii, ligaturi ale venei safene,
-în premieră, la noi-, pentru tratamentul varicelor. Pe lângă chirurgia
vasculară, pe care a abordat-o cu competenţă, a reuşit operaţia de
ovariectomie, la o tânără de 16 ani. Spijinit de Elena Cuza şi de Eva

157
*** Chroniques de l'Organisationd'Hygiène, vol.I, nr. 12, 1939.
158
*** 125 de ani p.131.
159
Rudolf Suţu, Iaşii de odinioară, vol. I, p. 81.
83
Calimachi de Basily160, reprezentanta unei societăţi de binefacere, a
înfiinţat Spitalul „Caritatea” (1880), unde a practicat intervenţii
chirurgicale pediatrice.161 În preajma acestui maestru, şef de secţie la
Spitalul „Sf. Spiridon”, a deprins chirurgia Leon Logothety Sculy,
primul şef al catedrei de chirurgie, numită un timp şi Clinică
Chirurgicală şi oftalmologică, profesor de Anatomie-Histologie şi
primul decan al Facultăţii. Alături de Russ-senior şi Sculy s-a înscris,
între 1885-1909, numele lui Constantin Bottez, preşedinte SMN,
conturând triumviratul fondator al şcolii ieşene de patologie
chirurgicală. Au mai reprezentat Medicina Operatorie şi Patologia
Externă, Zaharia Samfirescu (1889),unul din prorectorii Universităţii
ieşene. Şcoala anatomică şi chirurgicală ieşeană interbelică a benefi-
ciat de aportul profesorilor Constantin Constantinescu, Ion Bălăcescu
şi Mihai Şt. Butoianu, transferaţi ulterior la Bucureşti.
În dezvoltarea tradiţiei au strălucit profesori din şcoala lui
Thoma Ionescu, precum Amza Jianu (1881-1962), Ernest Juvara
(1870-1933), Alexandru Cosăcescu (1888-1951), personalităţi prodi-
gioase care, asemenea viitorului academician Nicolae Hortolomei
(1885-1961) au dat apoi viaţă deopotrivă diferitelor şcoli chirurgicale
din Bucureşti.162 Între 1910-1916, Catedra de Patologie Chirurgicală
a fost ocupată de prof. dr. Constantin Daniel. Venit din Bucureşti şi
având deja un nume în chirurgia ginecologică, s-a definit ca un
pedagog memorabil, organizator de vocaţie şi cu talent clinic.
Ernest Juvara a marcat o etapă particularizată prin fuziunea ca-
tedrei de Anatomie Topografică şi catedrei de Clinică Chirurgicală.
Modelul era cel al clinicii conduse, la Bucureşti, de celebrul prof. dr.

160
S.Vasiliu, Cristina Ionescu, Ludovic Russ (senior), Institutul de Medicină
şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decem-
brie 1979). Litografia I. M.F., Iaşi, 1979, p. 291.
161
E. Târcoveanu, Ludovic Russ Senior, fondator al şcolii ieşene de
chirurgie, „Jurnalul de Chirurgie”, vol. 11, nr.1, Iaşi, 2006, pp. 130-131.
162
C. Romanescu, Un secol.., pp. 45, 84, 132.
84
Thoma Ionescu, fondatorul chirurgiei moderne româneşti şi magis-
trul lui Juvara. Anatomist de prestigiu şi renumit chirurg, excelent
«manager» al actului operator, Juvara a introdus la Iaşi rahianestezia,
îmbunătăţind acele de puncţie pe care le prefera foarte subţiri pentru
evitarea deperdiţiei de lichid cerebrospinal.
A consacrat metoda asepsiei în chirurgie, pe care a transmis-o
elevilor săi, printre care Ion Tănăsescu, Paul Anghel, Nicolae
Hortolomei, Alexandru Ţaicu (Tzaicu), Gheorghe Zamfirescu, Ion
Iancu, Ion Făgărăşanu, Alexandru Cosăcescu. Profesorul Hortolomei,
fost preparator, prosector, secundar şi asistent al lui Juvara,
mărturisea: „Juvara a fost primul chirurg din Iaşi de la care am
învăţat că se poate face chirurgie fără sânge, fără brutalitate, în
timpi bine coordonaţi şi cu respectul planurilor anatomice, astfel ca
refacerea după operaţie să fie cât mai aproape de normal.” A
publicat un impresionant număr de cărţi, manuale şi lucrări.
Prof. dr. Amza Jianu a adus contribuţii deosebite în domeniul
anesteziei rahidiene, esofagoplastiei, neurochirurgiei şi patologiei
genito-urinare. În clinica sa, unde lucra ca radiolog, dr. Victor Vignal
din Misiunea Medicală Franceză, ajunsă în Moldova în timpul
Primului Război Mondial, a ţinut întâiul curs de Radiologie la
Facultatea din Iaşi.163
În această şcoală de chirurgie s-au perfecţionat prof. Ion Gh.
Tănăsescu (1875-1954) şi prof. Paul Anghel (1869-1937). Frate al
poetului Dimitrie Anghel, prof.dr. Anghel s-a specializat la Paris, cu
profesorii Adolphe Jalaguier, Vincent Bouilly şi Jean-Jacques-Paul
Reclus. Stagiile în spitalele pariziene i-au fost distinse prin conferirea
Medaliei de Bronz a Asistenţei Publice Franceze. În ţară, activitatea
i-a fost onorată prin acordarea Ordinului Coroana României în grad
de cavaler.A fost numit, la 1 ianuarie 1922, titularul Catedrei de

163
E. Târcoveanu, Amza Jianu. „Jurnalul de Chirurgie”, Iasi, vol. II, nr.2,
2006, pp. 223-224.
85
Patologie Externă, Proteze şi Aparate de Fracturi. A pus la punct un
nou procedeu de proteză osoasă prin scoabe metalice (1898) şi s-a
preocupat de grefele osoase. După plecarea la Bucureşti a
profesorului Hortolomei, în 1931, prof.Paul Anghel a devenit ti-
tularul Clinicii I Chirurgie, până în 1937. Între 1935-1937, pre-
cedându-l pe prof.Aburel, prof.Anghel a suplinit cursul de Clinică
Obstetricală.Avea talent literar, colaborând la «Însemnări ieşene».
Reprezentantul cel mai autorizat al şcolii chirurgicale ieşene a
rămas, probabil, acad. prof. dr. Ion Tănăsescu, anatomist erudit, chi-
rurg reputat, autor al multor studii originale. Excelent diagnostician,
operator desăvârşit, avea o caldă înţelegere faţă de semeni, o mare
capacitate de muncă şi un spirit organizatoric deosebit. Se specia-
lizase la Paris cu celebri magiştri în anatomie şi medicină operatorie,
ca Henri Albert Hartmann, Théodore Tuffier şi Paul Poirier. Integru,
sobru şi exigent, prof. Tănăsescu a fost mentorul unei glorioase
generaţii de anatomişti, precum Ion Nubert, Ion Iancu, Ion Repciuc şi
Nicolae Barbilian, dar şi de chirurgi talentaţi, precum Vladimir
Buţureanu, Nicolae Costinescu, Vasile Dobrovici.164 Numele profe-
sorilor Tănăsescu şi Hortolomei, ambii preşedinţi ai SMN, au rămas
legate de chirurgia abdominal-digestivă, splenică, hepato-biliară,
chirurgia membrelor, patologia rectală, pelvină, uro-genitală. În
1948, existau două clinici de Patologie Chirurgicală, titulari fiind
Vladimir Buţureanu şi Gheorghe Chipail. Faima prof. Buţureanu, şef
în 1941 al unui serviciu chirurgical de război, preşedinte SMN în
1943-1945, nu a împiedicat, totuşi, îndepărtarea sa scurt timp, de la
Clinică şi Catedră, în anii prigoanei comuniste.

Specialităţi derivate
Urologia. Specialitatea a figurat iniţial alăturată chirurgiei
generale – Clinică chirurgicală şi Bolile căilor urinare-, titular fiind,

164
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., p. 174.
86
desemnat la Iaşi, dr. Alexandru Moruzi (1938). Debutul urologiei în
ţara noastră se leagă, însă, de numele profesorului Petre Herescu
(1868-1915), întemeietorul şcolii româneşti în domeniu, la Bucureşti.
Bazele urologiei, la Iaşi, au fost puse de elevul său, prof. dr. Mihai
Ştefănescu-Galaţi, titularul Clinicii genito-urinare între 1913-1940,
şi decan al Facultăţii, între 1926-1930. În 1926, a publicat un Manual
de Urologie Clinică.165 În spiritul umanismului medical clasic, speci-
alistul Ştefănescu-Galaţi (1874-1949) era deopotrivă memorialist,
colaborator la «Viaţa Românească» şi «Însemnări ieşene». Chirurgia
urologică a luat amploare, între 1942-1969, sub conducerea prof. dr.
Oscar Franche (1900-1988), elev al maestrului N. Hortolomei, iar
apoi sub coordonarea prof. dr. Iosif Niculescu (1914-1985), discipol
al lui Gr. T. Popa, la Institutul de Anatomie. Aceşti merituoşi repre-
zentanţi au contribuit la explicarea tulburărilor de dinamică pielo-
ureterală, au folosit grefonul intestinal pentru înlocuirea ureterului,
au îmbunătăţit prognosticul operator în tuberculoza uro-genitală şi
hiperplazia nodulară de prostată. Prof. Franche a prezidat SMN.
Ortopedia. Chirurgia ortopedică şi-a datorat succesele activi-
tăţii profesorului Ernest Juvara, membru al Academiei Române,
apreciat drept fondator al ortopediei moderne româneşti. Pentru prof.
Juvara, chirurgia osoasă a fost o pasiune, peste o treime din scrierile
sale referindu-se la patologia osteo-articulară şi descriind procedee
operatorii ortopedice originale. A încurajat osteosinteza. Preocupat
de ortopedie a fost şi prof. Paul Anghel. De altfel, între cele două
războaie mondiale, ortopedia era integrată chirurgiei generale, exis-
tând o Clinică de Chirurgie şi Ortopedie.
După ce a fost prima femeie radiolog din România, spre
ortopedie s-a orientat şi dr. Tereza Castano Savini Panaitescu, pentru
care, în 1926, s-a aprobat un curs liber. Conferinţa de ortopedie,
desprinsă din Catedra prof. Paul Anghel, a fost atribuită, în final,

165
*** 125 de ani, p.123.
87
doctorului Andrei Trosc166, promovat profesor agregat. Pe lângă
acesta, între urmaşii prof. Anghel s-a înscris şi prof. dr. Alexandru
Cosăcescu, autor de manuale şi tehnici originale. Transferat la Iaşi de
la Bucureşti, între 1932-1942, Alexandru Cosăcescu se desăvârşise
sub îndrumarea profesorilor Thoma Ionescu şi Amza Jianu.
Chirurgia Pediatrică. Chirurgia infantilă şi, îndeosebi, ortope-
dia pediatrică s-au impus prin realizările profesorilor Alexandru
Cosăcescu şi Theodor Economu. Primul curs de chirurgie pediatrică
din ţară a fost semnat de prof.dr.Alexandru Cosăcescu, titularul
Catedrei de Chirurgie Infantilă, între 1942-1945167 şi preşedinte
SMN. I-a urmat prof. dr. Theodor Economu (1911-1964), nume de
referinţă al Spitalului „Caritatea”. Dispărut prematur, se specializase
la Viena, în 1938, în clinica profesorului Böhler.
Obstetrica-Ginecologia. Şcoala de obstetrică-ginecologie a
derivat din şcoala de chirurgie generală şi a fost strălucit ilustrată la
Iaşi.168 Succedând lui M.Ursulescu, Vasile Bejan (1852-1923) a fost
cel dintâi profesor de teorie şi clinică obstetricală, continuator, între
1882-1887, al lui Anastasie Fătu, dar şi decan al Facultăţii de
Medicină din Iaşi. Alt nume este cel al lui Thedor Bastachi (1853-?),
„profesor de teorie obstetricală la şcoala de moşit, ajutor al serviciu-
lui de clinică obstetricală, doctor în medicină de la Facultatea din
Paris”, întâlnit între 1887-1892, interval după care prof. dr. V. Bejan
revine (1892-1923). Lui Nicolae Zaharescu Karaman (1881-1939),
distins specialist şi magistru, care a reprezentat catedra între 1924-
1934, imprimând practicii obstetricale un caracter ştiinţific, i-a urmat
Eugen Bogdan Aburel (1899-1975), discipol al său, dar şi al lui
Nicolae Hortolomei. Acad. Aburel s-a impus pe plan naţional şi
mondial prin contribuţia la chirurgia conservatoare a uterului şi con-

166
C. Romanescu, Un secol.., p.134.
167
Eugen Târcoveanu,Constantin Romanescu,Mihai Liţu,op.cit.,pp.286-287.
168
C. Romanescu, Un secol.., pp.54, 90.
88
trolul durerii în naşteri, studiind metoda anesteziei locale continue,
aplicată în cursul travaliului. Transferat la Bucureşti, a dezvoltat o
şcoală de profil la maternităţile «Filantropia» şi «Polizu».
După al II-lea Război Mondial, s-a remarcat prof. dr.
Gheorghe Plăcinţeanu (1894-1982), excelent chirurg, format la
Berlin şi Paris, al cărui efort s-a legat nu doar de practica medicală şi
didactică, ci şi de înfiinţarea şi conducerea unor unităţi spitaliceşti
ieşene: Spitalul Asigurărilor Sociale169 (actualul Spital „C. I.
Parhon”) şi Spitalul „Sf. Spiridon”, al cărui director şi efor a fost,
înainte ca, în 1951, să se transfere la Bucureşti. Prof. Plăcinţeanu a
fost distins prin Crucea comemorativă a războiului 1916-1918,
Coroana României cu spade în grad de cavaler, Crucea Meritul
Sanitar, Crucea Regina Maria cl. I, Coroana României în grad de
ofiţer, Medalia Aeronautică.
Alt nume de referinţă a fost prof. dr. Vasile Dobrovici, discipol
al prof. dr. Aburel, autor de cursuri remarcabile, îndrumător a
nenumărate generaţii de specialişti din Moldova şi întreaga ţară,
apreciat ca făuritorul obstetricii moderne ieşene.
Plecat, ca şi alţi specialişti ai şcolii ieşene, la Facultatea de
Medicină din Timişoara, fondată în 1945, dr. Dumitru (Luki) Popes-
cu a pus acolo la punct şi a condus, ca profesor, serviciul şi catedra
de obstetrică-ginecologie.
Oftalmologia. Apărută în 1885, clinica şi teoria oftalmologi-
că a numărat printre ctitorii săi pe profesorii Gheorghe Crăiniceanu
(1885-1887)170 şi Gabriel Socor (1887-1889, 1890-1915), titular al
catedrei de Fiziologie. Bănăţean de origine, absolvent al Facultăţii de

169
Eugen Târcoveanu,Constantin Romanescu,Mihai Liţu,op.cit.,pp.325-
326.
170
Dr. Valeriu L. Bologa, Dr. Gheorghe Crăiniceanu. „Clujul Medical”,
1926, nr.11-12, pp. 3-8. Gheorghe Crăiniceanu (1853-1927) a fost „primul
istoriograf al medicinei româneşti” (Iorga), pasionat şi avizat autor al
volumului „Literatura Medicală Românească” (1907).
89
Medicină din Pesta, specializat în clinica profesorului Vilmos
Schulek, medic military şi conferenţiar liber la Facultatea de
Medicină din Iaşi, prof. Crăiniceanu a publicat în 1885-1886 studii
despre: „Boalele de ochi şi de dinţi” (colaborare cu profesorul Àrkö-
vy, Stuttgard, 1885), „Durerile de dinţi reumatice ca pecursori ai
acceselor glaucomatoase” (Klin. Monatsblatter für Augenheilkun-
de,1886), „Statistica infirmilor şi orbilor din ţară”, (Iaşi, 1886).
Prof. Dumitru Manolescu, întemeietorul de facto al catedrei conduse
între 1915-1920171, s-a aplecat precumpănitor asupra neurologiei
oftalmologice, trahomului, manifestărilor oculare ale tifosului şi
tumorilor oculo-palpebrale. Preocupările sale se vor regăsi în opera
Elenei Densusianu-Puşcariu (1875-1966), profesor titular al Clinicii
boalelor de ochi între 1920-1943. Abia sub îndrumarea sa competen-
tă Catedra şi mica secţie de boli oculare a Spitalului „Sfântul
Spiridon” s-au transformat într-o adevărată Clinică Oftalmologică,
unde a început formarea personalului atât de necesar. Specializată la
Paris, la Institutul Pasteur (1899-1901), cu personalităţi precum
André Victor Cornil, Émile Roux, Ilya Metchinikov, şi în România,
cu specialişti de notorietate precum Victor Babeş şi Gheorghe
Stănculeanu, Elena Puşcariu a fost prima femeie oftalmolog şi prima
femeie profesor universitar în medicina din România, dar şi prima
femeie profesor de Clinică Oftalmologică din lume.172 A organizat
primul Congres Român de Oftalmolgie la Bucureşti, în 1924. A
editat între 1941-1942 pentru întâia oară un „Bulletin de la clinique
des maladies des yeux de la Faculté de Médecine de Jassy”, revistă a
Societăţii de Oftalmologie-Société d´Ophtalmologie, fondată la Iaşi,
în 1941. În 1927 a îndeplinit funcţia de preşedinte SMN. Din celebra
familie a Densusienilor, om de cultură umanistică şi medicală
171
*** 125 de ani..., p. 154.
172
Dumitru Lăzărescu, Organizarea în timp de zece ani de existenţă a
Clinicei oftalmologice din Iaşi, „Revista Medico-Chirurgicală din Iaşi.
Buletin al Societăţii de Medici şi Naturalişti”, 1931, nr.2, p.120.
90
profundă, s-a distins ca un profesionist de talie internaţională. Pe
lângă articole de specialitate, Dr. Puşcariu a inclus în lecţiile sale
inaugurale, în cursuri şi conferinţe, teme de istoria medicinei, etică şi
deontologie medicale. Între tinerii săi colaboratori s-a aflat şi Jules
Niţulescu.
I-au succedat, în 1943, profesorii Profira Nicolau şi Petre Van-
cea. Cu deosebite contribuţii, acad. Vancea (1902-1988) a actualizat
învăţământul şi cercetarea oftalmologică atât din Iaşi şi din Bucu-
reşti, unde s-a transferat în 1963, cât şi din ţară, prin specialiştii for-
maţi. Preocupat, şi el, de eradicarea trahomului, a sugerat, în acest
scop, vaccinoterapia (Medalia de aur, Paris, 1967).
Oto-Rino-Laringologia (ORL). Cursurile ORL au debutat prin
conf. Paul Wachmann (1913-1916), chemat de prof. Amza Jianu, şi
prin prof. agregat Vasile Dimitriu-Borca (1922-1942)173, ataşat
clinicii I chirurgicale. Din 1934, a beneficiat de un serviciu de
consultaţii ORL în spitalul „Sf.Spiridon”. După un interimat al prof.
A.Moruzi, la catedră a fost numit, prin concurs, prof.dr.Virgil Raco-
veanu (1898-1967).174 Venit din Bucureşti, specializat la Paris şi
Berlin, a înscris la Iaşi între 1943-1952 o etapă de împliniri în plan
didactic şi de bună asistenţă chirurgicală a bolnavilor.
În 1948, conducerea clinicii a revenit prof. Nicolae Costinescu
(1907-1974), elev al prof. I. Tănăsescu. Pe lângă efectuarea de inter-
venţii plastice şi reparatorii, s-au studiat şi tratat meningitele oto-
gene.S-a dezvoltat chirurgia sinusurilor, otopediatria, profilaxia sur-
dităţii.
Neurochirurgia. Prima intervenţie neurochirurgicală în
Principatele Române, efectuată în 1852, a aparţinut doctorului Russ
senior, fiind o trepanaţie de evacuare a unui hematom subdural.175

173
C. Romanescu,Un secol..,p. 137
174
*** 125 de ani, p.155.
175
Ibidem, p. 151.
91
Practicată, iniţial, de chirurgi generalişti, precum Ludovic Russ
senior, Leon Sculy, Constantin Bottez ori Paul Anghel, Ernest
Juvara, Amza Jianu şi Nicolae Hortolomei, neurochirurgia ieşeană s-
a constituit ca specialitate de sine stătătoare graţie prof. Alexandru
Moruzi (1900-1957), chirurg de talent, profesor de Patologie Externă
şi coordonatorul primei secţii de neurochirurgie din România, la
spitalul Socola, după 1935. Moruzi a fost unul din preşedinţii SMN.
Între estetic şi etic, Moruzi era fascinat de epopeea chirurgiei
fiziologice şi de fiziologia chirurgiei.176 Preocupările ştiinţifice
neuro-chirurgicale s-au centrat asupra tumorilor cerebrale, fistulelor
cerebro-spinale, dilacerărilor traumatice meningo-cerebrale,
epilepsiei post-traumatice şi şocului operator şi maladiei post-
operatorii, domenii care au înregistrat rezultate deosebite.177 A fost
recompensat prin Medalia Franceză a Epidemiilor şi Coroana
României în grad de cavaler.

B. 2. DISCIPLINE MEDICALE
Radiologia.Studiul, explorarea şi cercetarea de Radiologie s-
au desprins din catedra de Patologie şi Terapeutică Generală,
devenită, în 1902, de Patologie, Terapie şi Radiologie. Pionierul
Radiologiei medicale ieşene a fost Constantin Thiron, revendicat ca
părinte deopotrivă de Fiziopatologia şi Biofizica Medicală din Iaşi.
Asemenea profesorului Socor, Thiron a realizat primele investigaţii
utilizând raze X şi, în plus, cele dintâi teze de licenţă pe acest
subiect. În 1900, doctorandul Constantin An. Macri aprofundase
„Aplicaţiunea razelor röntgen în medicină şi chirurgie”, colabo-
rând cu serviciul profesorului Constantin Dumitrescu Severeanu
de la Facultatea de Medicină din Bucureşti, dar şi cu serviciile
profesorilor Leon Sculy şi Vasile Negel, de la Facultatea de

176
Alexandru Moruzi, loc. cit.
177
Eugen Târcoveanu,Constantin Romanescu,Mihai Liţu, op.cit.,pp.14-154.
92
Medicină din Iaşi.178 În 1904, Constantin N. Vasiliu încheia o altă
teză de avant-gardă: „Contribuţiuni la studiul razelor X aplicate în
clinică”, colaborând cu serviciul de chirurgie al profesorului
Constantin Bottez, de la Facultatea de Medicină ieşeană, dar şi cu
cu prof. C. Thiron, în al cărui Laborator de Radiografie, Terapeu-
tică şi Patologie Generală lucrase ca preparator.179
Bazele organizatorice şi ştiinţifice ale disciplinei de Radiologi-
e au fost puse de prof. dr. Emil Radu (1887-1950), autor al monogra-
fiei „Ulcerul stomacului şi duodenului”, distinsă cu premiul Acade-
miei Române, în 1928. Titular al Catedrei între 1923-1950180, a for-
mat o şcoală. De o deosebită căldură sufletească, a fost nu doar un
pionier, ci şi o victimă a radiaţiilor Röntgen. Îndrumat de dr. Vignal
şi prof. Jianu, specializat la Viena, Erlangen şi Paris, prof. Radu s-a
distins ca membru fondator al Societăţii de Radiologie şi
Electrologie Medicală din România şi preşedinte al filialei din Iaşi a
acesteia, pe care a creat-o în 1931. În 1948, Catedra se numea de
Radiologie şi Fizioterapie.
Medicina Internă. Învăţământul de patologie internă şi clinică
medicală a evidenţiat amprenta contribuţiilor aduse, rând pe rând, de
nume sonore ale Universităţii din Iaşi, precum profesorii Ion Ciurea
şi Ludovic Russ-junior, ambii decani ai Facultăţii între 1881-1889,
respectiv 1892-1900, şi preşedinţi SMN, Vasile Negel, suplinitor,
apoi, titularii Anibal Theohari, Constantin Bacaloglu, Anton Dobro-
vici, Petre (Petruş) Niculescu, Gh. Tudoranu. A mai beneficiat de în-
drumarea profesorilor M. Cerne (1891-1895), C. Thiron (1896) şi Şt.

178
Constantin An. Macri, Aplicaţiunea razelor röntgen în medicină şi chi-
rurgie. Tesă de doctorat în medicină şi chirurgie (Preşedinte de tesă: prof.
V. Negel). Tipografia «Alexandru Codreanu», Focşani, 1900.
179
Constantin N. Vasiliu, Contribuţiuni la studiul razelor X aplicate în cli-
nică. Tesă de doctorat în medicină şi chirurgie (Preşedinte de tesă: prof. A.
Peride). Tipografia «H.Goldner», Iaşi, 1904.
180
*** 125 de ani.., p. 152.
93
Possa (1897-1901)181, care au îmbinat constant aspectele clinice,
morfopatologice, fiziopatologice şi terapeutice.
Russ junior studiase la Viena cu personalităţi precum Hyrtl,
Skoda, Opoltzer şi Billroth, definindu-se ca un specialist şi dascăl de
deosebită competenţă şi sensibilitate, total devotat profesiei. A slujit
catedra între 1882-1911.
Ilustru dignostician, strălucit elev al lui Victor Babeş şi al
medicinei franceze, laureat al premiului Montyon (1900), Constantin
Bacaloglu (1871-1942) a reprezentat conceptul anatomo-clinic şi
bacteriologic, publicând lucrări axate pe patologie generală, morfo-
patologie, oncologie, cardiologie, pneumologie, boli infecţioase. A
onorat Catedra de Patologie Internă - Clincă Medicală din Iaşi între
1905-1930. A fost decan al Facultăţii între 1920-1922, a fondat Soci-
etatea Anatomo-Clinică şi a prezidat SMN. Volumul său ,,Clinici
Medicale”, apărut la Iaşi, în 1929, reunea în egală măsură contribuţii
ale altor magiştri şi cercetători ieşeni: Ion Tănăsescu, Gheorghe
Tudoranu, Vasile Răşcanu, Nicolae Balan, Leon Ballif, Constantin
Vasilescu, sau I.A. Scriban182. Tratatul pleda pentru medicina
anatomo-clinică în buna tradiţie a lui Laënnec, pentru abordarea
experimentală a lui Cl. Bernard şi cea bacteriologică a lui L. Pasteur,
devzoltate de Bacaloglu în introducere. Prefaţat de renumitul prof.
Émile Sergent, fost coleg parizian al autorului, lucrarea a constituit o
referinţă în medicina internă ieşeană şi românească. În cuvântul său,
Sergent se definea „un grand ami et admirateur de la Faculté de
Jassy”. Serile anatomo-clinice, care înglobau de asemenea dezbate-

181
C. Romanescu, Un secol.., pp. 54; 72-73.
182
Ioan A. Scriban (1879-1937) – fiul lingvistului Augustin Scriban, I.A.
Scriban era doctor în ştiinţe naturale, format în Franţa, cu stagii în staţiunea
biologică marină Roscoff din Bretagne, reputat profesor de zoologie şi
anatomie comparată, iniţial la Universitatea din Iaşi, oraşul său natal, apoi la
Universitatea „Ferdinand I” din Cluj, unde, după 1919, şi-a desfăşurat cea
mai însemnată parte din activitate.
94
rea unor momente din istoria medicinei, completau activitatea
complexă a prof. Bacaloglu, mult apreciată de studenţi şi medici.
Laureat al Asistenţei Publice Franceze, instruit la Paris şi Bu-
cureşti, Antoine Dobrovici a descris crizele gastrice tabetice, distin-
gându-le de cele pseudotabetice (1910), ca şi legile naturii şi resur-
sele naturale, în „Origines de la biologie-Hippocrates”(1939).
Învăţământul de medicină internă, între 1920-1948, a funcţio-
nat în două clinici medicale şi o clinică terapeutică.
Fondatorul şcolii ieşene de terapeutică, dar şi de biochimie
clinică, este considerat prof. dr. Emanoil Riegler. Cu studii la Viena,
a introdus primul în România, în mod consecvent, metode
biochimice de evaluare. A pledat atât pentru folosirea curentă a
determinărilor de laborator pentru diagnosticul mai precis al bolilor
interne, cât şi pentru studiul farmacologiei clinice, argumentând în
scrierile sale „Rolul diagnosticului funcţional în medicină”, după
cum îşi intitulase una din scrieri. A pus la punct metoda biuretului,
larg răspândită în investigaţiile paraclinice.183 A fost preşedinte al
SMN. Ca asistentă la această Clinică a lucrat şi dr. Elena Nădejde
Nubert (1885-1937), fiică a cunoscuţilor soţi Sofia şi Ioan Nădejde.
Specializată la Bucureşti, în colectivul profesorului Ioan Cantacuzi-
no, a luat parte, ca medic de laborator – bacteriolog, la combaterea
epidemiei de holeră în Războiul Balcanic, iar în Primul Război
Mondial a activat în clinici chirurgicale.
La catedra de Terapeutică, profesorului Riegler i-a urmat
viitorul academician Ion Enescu (1884-1972). Format ca patolog la
Bucureşti, cu Babeş, Marinescu şi Cantacuzino, iar, la Berlin, cu
Orth şi Krauss, s-a specializat în explorări cardiologice la Viena, cu
personalităţi ca Wenkebach şi Rothberger.184 Asemenea maestrului
său Riegler, reputatul clinician şi cardiolog, prof. dr. Enescu, punea
183
Vasile Răşcanu, op.cit, p.32.
184
Gh.Bădărău, Întemeietorii învăţămîntului de terapeutică medicală, Insti-
tutul de Medicină şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiin-
ţifică (1-2 decembrie 1979). Litografia I. M.F., Iaşi,1979,vol.I, pp. 279-294.
95
accent nu doar pe aspectul anatomo-clinic, ci şi pe evaluarea
patologiei funcţionale.185 A prezidat SMN.

Specialităţi derivate
Cardiologia. Prof. Ion Enescu a fost fructul medicinei româ-
neşti, dar şi germane. Rămas fidel Iaşului, s-a impus ca unul din fon-
datorii şcolii de cardiologie din România, prin lucrări de electrocar-
diografie, vectocardiografie, mecanografie, dinamică circulatorie, tot
atâtea repere în literatura medicală de specialitate a epocii.
Hematologia. Hematologia s-a conturat încă de la debut în ca-
drul medicinei interne. Şi-a datorat începuturile de succes prelegeri-
lor, cercetărilor şi asistenţei clinice asigurate sub îndrumarea prof. dr.
Gheorghe Tudoranu (1892-1963). Bursier Rockefeller, specializat la
Bruxelles cu celebrul imunolog Jules Bordet şi cu hematologii de ex-
cepţie Otto Naegeli la Zürich, iar la Pavia, Adolfo Ferrata şi Giovan-
ni Di Guglielmo186, de o vastă erudiţie medicală, prof. Tudoranu avea
pregătire multidisciplinară, de internist, anatomo-patolog şi hema-
tolog187. A adus contribuţii originale în laboratorul clinic şi a mani-
festat înclinaţii literare, mai ales memorialistice. A fost preşedinte al
SMN în 1936 şi decan al Facultăţii de Medicină, între 1942-1944.
Semiologia medicală.Semiologia medicală, ca şi medicina
internă au fost semnificativ reprezentate, între 1943-1953, prin acti-
vitatea clinică, didactică, ştiinţifică şi publicistică a prof. dr. Constan-
tin C. Dimitriu (1894-1960)188. Cultivarea abilităţilor senzitivo-sen-
soriale ale medicului examinator trebuia potenţată de rigurozitatea

185
V.L.Bologa, Gh.Brătescu, B.Duţescu, Şt.M.Milcu, op.cit, p. 478.
186
G.Popa, Profesorul Doctor Gheorghe Tudoranu, Institutul de Medicină
şi Farmacie din Iaşi (1879-1979). Centenar. Sesiune ştiinţifică (1-2 decem-
brie 1979). Litografia I.M.F., Iaşi, 1979, vol.I, pp.176-178.
187
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp. 253-
254.
188
Ibidem, pp.111-112.
96
gândirii clinice, întrucât, dacă „simptomul aparţine simţurilor”,
„semnul aparţine raţionamentului”. Excelent practician, C.C.Dimi-
triu a trasat în aria medicinei interne, căile de dezvoltare în nefrolo-
gie, hepatologie, gastroenterologie şi diabetologie, direcţii pe care
le-a amplificat după plecarea la Bucureşti, la spitalul «Fundeni».
Tratatele şi monografiile sale au rămas scrieri de referinţă. I-a urmat
prof. dr. Constantin Strat, care a aprofundat orientarea spre gastro-
enterologie a clinicii.
Prima conferinţă de Dietetică şi Boli de Nutriţie a fost onorată
de competenţa dr. Dumitru Brănişteanu189. De asemenea, dr. Jules
Niţulescu a fost conferenţiar onorific de boli de nutriţie.190
Reumatologia. Balneologia-Reumatologia a debutat în cadrul
disciplinei de Medicină Internă, datorându-se interesului manifestat
de profesorii Ludovic Russ junior, Anibal Teohari, Constantin Baca-
loglu, Petruş Niculescu, Ion Enescu, Gheorghe Tudoranu. Prof. dr.
Ludovic Russ-junior (1849-1911) a dedicat una din cele dintâi mono-
grafii efectelor apelor minerale de la Slănic Moldova, ridicând
prestigiul medical al acestei staţiuni balneare, unde a funcţionat ca
medic primar. De altfel, în 1933, staţiunea devenea, sub tutela
epitropiei spitalelor „Sf. Spiridon” din Iaşi şi prin contribuţia prof.
dr. Vasile Răşcanu, Institutul Balneo-Climatic Slănic Moldova, loc
ideal de pregătire a absolvenţilor Facultăţii de Medicină ieşene191.
În clinica profesorului Tudoranu s-a format prof. dr. Petre
Balmuş (1914-1988). Acesta a urmat, ca titular, primului profesor de
Reumatologie şi Balneologie de la Iaşi, Ion Opreanu, după plecarea
sa la Bucureşti. În 1949, prof. dr. Ion Opreanu a pus bazele actualei
discipline de Reumatologie-Balneologie, larg dezvoltate, ulterior, în
planul cercetării şi aplicaţiilor clinice, de către prof. Balmuş.

189
Ibidem, p. 268.
190
C. Romanescu, Un secol, p. 119.
191
Vasile Răşcanu, op.cit, pp. 47-48.
97
 Pneumoftiziologia. Născută din medicina internă, şcoala de
pneumologie şi ftiziologie a numărat printre întemeietori pe profeso-
rii Anton Toma (1902-1958) şi Nicolae Bumbăcescu (1904-1972).
Deosebit de atent cu bolnavii, prof. dr. Anton Toma s-a remarcat ca
un talentat clinician şi cercetător cu idei şi realizări originale şi utile.
S-a impus prin studiile asupra tuberculozei, unele din observaţii re-
prezentând priorităţi pe plan mondial192. A investigat alergia tuber-
culoasă, cultivabilitatea şi caracterele morfo-funcţionale ale bacilului
Koch. Din păcate, a fost pe nedrept epurat din învăţământ în 1948.
Prof. dr. Nicolae Bumbăcescu s-a consacrat drept organizato-
rul unei foarte eficiente reţele de supraveghere în teritoriu a tuber-
culozei în Moldova. Realizările au fost înlesnite de crearea, în 1943,
a Clinicii Ftiziologice, iar, după 1948, a Spitalului de Ftiziologie şi
Filialei din Iaşi a Institutului de Ftiziologie din Bucureşti.193
Pediatria (Clinica Infantilă). La Iaşi, învăţământul şi cerceta-
rea de pediatrie au debutat în 1885, sub coordonarea prof.dr. Con-
stantin Bottez. Din 1897, se creează Clinica Infantilă, primii
profesori suplinitori fiind dr.Vasile Bejan, specializat la Würzburg,
Berlin şi Paris, şi, din 1898, dr. Victor Imerwol, ce studiase la Viena.
S-a manifestat benefic, apoi, competenţa profesorului Mihail
Manicatide (1867-1954), format în şcoala anatomo-clinică şi bacte-
riologică a prof. dr. Victor Babeş, la Bucureşti, şi cu Virchow,
Czerny şi Heubner, în Germania, la Berlin, cu Grancher, Comby şi
Marfan, în Franţa, la Paris. A organizat clinica infantilă, îngrijind
generaţii de copii la spitalul «Izolarea». A dispus dispensarizarea
orfanilor, plasându-i sub supraveghere clinică. Energia, talentul,
investigaţiile de laborator şi viziunea medico-socială au caracterizat
acest practician de excepţie, stimulâdu-i interesul pentru cercetare. În
centrul preocupărilor sale s-a aflat patologia carenţială, subnutriţio-

192
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., p.181.
193
Ibidem, pp. 180-181, 279.
98
nală şi infecţioasă, un loc aparte ocupându-l tusea convulsivă194 şi
tuberculoza, alături de rujeolă şi scarlatină.195
Personalitatea sa a dat valoare mai târziu catedrei de profil
similar a Facultăţii de Medicină din Bucureşti. Fondator al pediatriei
ştiinţifice în România, a rămas numele de referinţă în domeniu în
prima jumătate a secolului al XX-lea.
I-a urmat profesorul Ştefan Graçoski (1871-1964), decan între
1935-1938 al Facultăţii de Medicină, care, între 1920-1939, a conso-
lidat clinica pediatrică. În 1921, a organizat sanatoriul pentru copii
tuberculoşi «Dr. Clunet», în 1929 a fondat prima Societate de
Pediatrie din ţară şi a editat, între 1930-1948, prima revistă de
pediatrie din România: „Bulletin de la Société de Pédiatrie de
Iassy”.196
Dr.Eugen Lucinescu, elev al lui René Leriche, la Lyon şi
Strasbourg, şi apropiat colaborator al lui Gr.T.Popa197, dr. Alexandru
Lăzărescu şi, cu precădere, prof. dr. Ion Nicolau au continuat aceste
direcţii de dezvoltare.
Asemenea predecesorilor săi, prof. dr. Ion Nicolau (1885-
1964), şef al Catedrei între 1936-1953, a acordat atenţie problemelor
de vaccinologie şi imunologie. Format în şcoala lui Ioan Cantacu-
zino, prof. Nicolau a avut merite deosebite în pediatria ieşeană, în
studiul seroterapiei antimeningococice, al meningitelor cerebro - spi-

194
V.L.Bologa, Gh.Brătescu, B.Duţescu, Şt.M.Milcu, op.cit, p. 378.
195
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., Ed.
„Gr.T.Popa”, UMF Iaşi, 2004, p. 139.
196
*** 125 de ani..... p. 137.
197
Dr. Lucinescu (1901-1939) - şef al serviciului de urgenţă, Spitalul „Sf.
Spiridon” din Iaşi, şef de lucrări la Institutul de Anatomie, profesor la Şcoa-
la de infirmiere, secretar la ,,Însemnari Ieşene”; se consacrase anatomiei şi
chirurgiei experimentale (cercetări originale asupra osteogenezei heterotopi-
ce şi modificării structurilor funcţionale osoase prin intervenţii chirurgicale.
(Gr.T.Popa, ,,Însemnari Ieşene”, an IV, vol. XI, nr. 8 (I August 1939).

99
nale şi icterului nou-născuţilor. Spirit profund, riguros şi excelent
clinician, a format o şcoală de pediatrie la Iaşi şi apoi, după 1953, la
Bucureşti. Membru corespondent al Academiei Române, preşedinte
SMN, eminent pedagog, Ion Nicolau a avut discipoli de talent şi co-
laborări europene remarcabile, îndeosebi cu pediatria franceză.
În Clinica Infantilă s-a format şi afirmat de asemenea, în acest
interval, viitorul profesor Emil Hurmuzache (1893-1967),
perfecţionat ulterior la Paris (1920), cu profesorii Marfan, Nobécourt
şi Debré, şi Milano (1925). A deopotrivă fost medic şef al Sanatoriu-
lui de tuberculoză pulmonară infantilă ,,Dr. Clunet” (1922-1932). Dr.
Hurmuzache, participant la Primul Război Mondial, a fost decorat
primind Coroana Romaniei cu spade, medalia Virtutea militară, în
gradul de cavaler şi Crucea „Meritul Sanitar” cl. I-a. Dintre elevii
profesorului Ion Nicolau s-au mai remarcat prof. dr. Asia Chipail,
prof. dr. Marcel Burdea, prof. dr. Rubin Bărbuţă. Dr. Louis Ţurcanu
a profesat ulterior la Facultatea de Medicină din Timişoara, unde s-a
consacrat ca profesor, organizând învăţământul şi asistenţa medicală
pediatrică. Astăzi, Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii din Timi-
şoara îi poartă numele. Prof. dr. Titus Mărculescu, dispărut prematur,
s-a preocupat de diagnosticul precoce al rahitismului şi distrofiei.
Din generaţia mai veche, conf. dr. Mihail Camner şi şef de lucrări dr.
Maria Camner au trebuit să iasă din învăţământul universitar după al
II-lea Război Mondial.
Puericultura. Bazele Serviciul de Puericultură, au fost puse de
către profesorii Ştefan Graçoski şi Emil Hurmuzache, docent de
pediatrie şi puericultură între 1932-1946. A fost slujit deopotrivă de
dr. M. Camner, conferenţiar onorific şi apoi definitiv (1938) de Pato-
logie Infantilă şi Puericultură. Serviciul s-a restructurat, dobândind
statut de disciplină autonomă după al II-lea Război Mondial, prin Re-
forma Învăţământului din 1948.

100
 Dermatologia. Preocupările în câmpul de investigaţie şi
asistenţă sanitară dermatologică au cuprins, totodată, venerologia
(sifiligrafia). Primul medic însărcinat cu predarea cursului de
Dermatologie-Sifiligrafie a fost Gheorghe Iuliano, iar primul titular,
profesorul Gheoghe Demetriade (1860-1923). Ambii au fost preşe-
dinţi ai SMN. Discipol al prof. dr. Mihai Petrini Galaţi, la Bucureşti,
specializat la Paris şi Berlin, Demetriade a dispensarizat cel dintâi în
România bolnavii de sifilis şi a iniţiat lupta împotriva tuberculozei,
care prezenta inclusiv manifestări cutanate. În clinica sa, încă din
1907-1908, a instalat un aparat Röntgen de radioterapie198, precum şi
o serie de dispozitive moderne pentru fizioterapie. A utilizat întâia
oară în România ultramicroscopul şi a îmbogăţit gama investigaţiilor
de laborator, asociind examene micologice, serologice şi anatomo-
patologice. A cultivat respectul faţă de înaintaşi şi trecutul medicinei
ieşene.
Numele de rezonanţă ale acestei specialităţi mai includ pe ale
profesorilor Eugen I. Mironescu (1883-1939) şi Gheorghe Năstase
(1887-1975). Medic şi scriitor, cu talent de artist plastic, plin de
înţelegere faţă de suferinţa aproapelui, format la Berlin, Eugen
Mironescu (I.I. Mironescu) a imprimat interes pentru corelaţiile
clinico-fiziopatologice, a reorganizat şi completat Muzeul Dermato-
logic iniţiat de prof. Demetriade, ce oferea material didactic ilustra-
tiv, constând în special din planşe şi mulaje.199 A modernizat proce-
durile fizioterapeutice. A centrat cercetarea şi asistenţa medicală pe
bolile dermato-venerice, punând la punct o reţea de depistare, trata-
ment şi urmărire a evoluţiei patologiei specifice. Umorist savuros, de
profundă duioşie, era „cel mai mare nucalit”, după expresia lui
Topârceanu, care anima «Viaţa Românească» şi «Însemnările

198
Ibidem, p. 114.
199
Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul 1938-1939, op.cit, pp.76-80; C.
Romanescu, Un secol.., p.84.
101
ieşene». Alt eminent specialist, autorul celor dintâi cursuri de
Dermato-Venerologie la Iaşi şi al unui curs unic pe ţară, prof. dr. Gh.
Năstase a fost, în paralel, un pasionat al amintirilor şi consemnărilor
iatro-istoriografice. În cadrul SMN, pe care a prezidat-o, a desfăşurat
o pasionată activitate, ce acoperea şi secţia de istoria medicinei.
Bolile Contagioase. Învăţământul de boli infecto-contagioase
s-a dezvoltat în strânsă dependenţă cu studiul bacteriologiei-micro-
biologiei, igienei şi epidemiologiei. Acad.Mihai Ciucă (1884-1964) a
contribuit major, alături de prof. Alexandru Slătineanu, şi amplifi-
când preocupările anterioare ale prof. Mihail Manicatide, la orga-
nizarea Spitalului de Boli Infecţioase «Izolarea» (astăzi, Spitalul
„Sfânta Parascheva”) din Iaşi. Prof. Ciucă a fost directorul acestei
instituţii între 1922-1929. Specialist de prestigiu în afecţiuni infecţi-
oase, a luptat contra acestui flagel aproape peste tot în lume, din
Europa până în Asia, Africa şi America.
În 1939, prin stăruinţa prof. Slătineanu, rector al Universitatii
din Iaşi şi director al Institului de Igienă, conferinţa de Epidemiolo-
gie, Clinica şi Profilaxia Bolilor Contagioase, înfiinţată de prof.
Ciucă în cadrul catedrei de Igienă, devenită, simplu, conferinţa de
Boli Contagioase, s-a scos la concurs. A fost ocupată de dr. Maria
Franche, infecţionist de incontestabilă autoritate. Fostă asistentă la
Catedra de Igienă, prof. Franche se definise în şcoala profesorilor M.
Ciucă şi I. Bălteanu, dar, în egală măsură, se specializase la Stras-
bourg, Paris şi Berlin.200 Prof. Maria Franche a organizat şi
laboratoarele Spitalului de Boli Contagioase, asigurând examene de
bacteriologie, biochimie, electrocardiografie, radiologie, O.R.L. S-au
amenajat secţia de terapie intensivă şi amfiteatrul spitalului.
Atât profesorii Ciucă şi Slătineanu, cât şi profesorul Bălteanu
au prezidat SMN.

200
Ibidem, p.141.
102
 Medicina Muncii. Medicina Muncii s-a definit paralel
cercetărilor de Igiena Muncii. Iniţial, prof.dr. Mihai Ciucă, sprijinit
de prof.dr.Alexandru Slătineanu, intenţiona să creeze nucleul unei
catedre de Igienă Ergonomică, deci de Medicina şi Igiena Muncii.201
Bazele s-au pus, însă, după 1948, de prof. Petre Manu.
Psihiatria. Învăţământul psihiatric ieşean a debutat în 1893,
când dr. George Pastia (1853-1910), cu un doctorat în chirurgie la
Montpellier, „s-a aplecat asupra bolilor mentale”. Angajat ca medic
primar la ospiciul Golia (1893-1894), a susţinut cursuri libere
duminicale de boli mintale în 1894, urmate de un curs benevol
adresat studenţilor medicinişti ieşeni din anul al V-lea (1895-
1896).202 Îi va succeda dr. Alexandru Brăescu (1860-1914), ale cărui
prelegeri benevole de psihiatrie s-au desfăşurat între 1899-1902.
Ulterior, s-a afirmat un alt specialist, de această dată de formaţie
preponderent germană, dr. Panait Zosin (1873-1942). Între 1904-
1905, dr. Zosin a ţinut prelegeri libere de psihiatrie medico-legală,
iar, între 1906-1912, a predat cursul de Neurologie şi Psihiatrie, la
Facultatea de Medicină din Iaşi. A explicat patogeneza bolilor
psihice din perspectivă medico-socială. Prin înfiinţarea Spitalului
Socola, care şi-a deschis porţile în 1905, graţie eforturilor doctorului
Alexandru Brăescu, s-a pus temelia a ceea ce avea să fie un
important centru naţional de studiu şi terapie a bolilor mintale.
În 1912, Catedra de Boli Mintale şi Nervoase a revenit docto-
rului C. I. Parhon (1874-1969), transferat de la Bucureşti. În cadrul
«Şcolii de la Socola», pe care a format-o, prof. dr. Parhon a abordat
patru direcţii majore, care au evoluat ulterior ca domenii medicale
distincte: psihiatria, neurologia, endocrinologia203 şi gerontologia. În
acest for metodologic, sub directa îndrumare a acad. C. I. Parhon, s-
au cristalizat personalităţile ştiinţifice ale viitorilor profesori Leon
201
Ibidem, p.140.
202
Petre Brânzei, op. cit., p. 71.
203
C. Romanescu, Un secol.., pp. 82, 126.
103
Ballif, Maria Briese, Zoe Caraman, Emil Savini, Vasile Mârza, Jules
Niţulescu. Unii dintre aceştia au îmbrăţişat specilităţile nou desprinse
din şcoala de la Socola, pe care le-au coordonat ca şefi de catedră:
dr. Briese, Endocrinologia; dr. Caraman, Neurologia; dr.Ballif,
Psihiatria. Alţii au coordonat discipline deja existente: dr. Savini,
Farmacologia; dr. Mârza, Histologia; dr.I. Niţulescu, Patologia
generală. Parhon a editat primul Bulletin de l´Association des
Psychiatres Roumains (1922-1924). Prezenţa lui Parhon la Iaşi îşi
atinsese scopul: ridicarea nivelului Facutăţii de Medicină.
Între colaboratorii profesorului Parhon s-a numărat şi sora sa,
Maria Parhon, şef de lucrări în clinica de boli mintale şi nervoase a
Facultăţii de Medicină din Iaşi, din 1913. Absolvise Facultatea de
Ştiinţe din Paris, unde îşi luase doctoratul în fiziologie. Lucrase, în
capitala Franţei, în laboratoarele vestiţilor Dastre şi Perrier, apoi ca
preparatoare în laboratorul de anatomie comparată al Muzeului de
Istorie Naturală din Paris cu Phipalix, dar şi la Zürich şi Liège, cu
Fréderig. Munca sa reflectă profilul complex al cercetărilor, atât
anatomo-patologice, cât şi biochimice, derulate în spiatalul Socola.
Deşi timpuriu decedată, dr. Maria Parhon publicase deja 30 de lucrări
originale în ţară şi străinătate, fiind amintită în Dicţionarul de
Fiziologie al lui Charles Richet, în tratatele de endocrinologie ale lui
Biedl şi Marañón, în studii apărute în Semaine Médicale. Investigase
comparativ, la variate grupe de vârstă, în afecţiuni psihice şi alte
categorii nosologice, în abordări clinice şi modele experimentale,
reacţia Abderhalden, serocrioscopia, acţiunea tiroidei, metabolismul
carbohidraţilor şi hormonii gonadali, variaţiile glicogenului,
calciului, fierului, magneziului şi colesterolemiei. Elaborase capitolul
referitor la hidraţii de carbon destinat unui viitor tratat de chimie
biologică, contribuţie rămasă inedită.204

204
Emil Savini, D-şoara Maria Parhon. Revista Medico-Chirurgicală, 1925,
nr. 4, pp. 1-6.
104
 O altă etapă de bogate realizări s-a înscris în timpul profesoru-
lui Leon Ballif (1892-1967), remarcabil clinician şi experimentator,
format ca neurofiziolog în laboratoarele de la Oxford şi Cambridge,
ca bursier «Rockefeller».205 În Anglia, beneficiase de îndrumarea lui
John Newport Langley, dar, deopotrivă, a lui Sir Charles Scott Sher-
rington şi Edgar Douglas Adrian, ultimii doi recompensaţi cu pre-
miul Nobel pentru Medicină, în 1932, pentru studiile asupra funcţiei
neuronale. La Iaşi, lucrase în Laboratorul de Fiziologie al prof. Socor
şi al prof. Răşcanu. Prof.dr. Ballif a fost rector al Universităţii şi, de
mai multe ori, preşedinte al SMN din Iaşi (1933, 1935, 1937, 1939).
Între 1925-1957, a condus, la Socola, staţiunea pilot de mala-
rioterapie,prima din ţară şi a doua ca importanţă din lume,construită
cu sprijinul substanţial al Fundaţiei «Rockefeller».Spitalul Socola s-a
consacrat în consecinţă nu doar ca o clinică de malarioterapie a si-
filisului nervos, ci şi ca un centru de cercetare în malariologie. Graţie
colaborării susţinute cu acad. Mihai Ciucă, cofondator al centrului,
noi tulpini de ţânţari s-au individualizat şi caracterizat.206 Com-
baterea malariei în România s-a realizat din ce în ce mai eficient, în
direcţia deschisă la Iaşi de eminentul parazitolog Nicolae Leon.
Leon Ballif a dezvoltat clinica de la Socola şi a îmbunătăţit
asistenţa bolnavilor psihici din Moldova, reuşind să obţină fonduri
din partea Fundaţiei «Rockefeller». A înfiinţat secţii anexă la Manta
Roşie şi Galata (Iaşi), Răducăneni (42 km de laşi) şi Tabăra (Şipote).
Ergoterapia şi conceptul bio-psiho-social au făcut primii paşi. După
1930, în lume, începuse liberalizarea spitalizării bolnavilor psihici.
Elev al prof. Ballif, dr. Şmil Blumenfeld, psihiatru şi psiholog,
a fost titularul primei catedre de psihiatrie infantilă din ţară.

205
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp.262-
263.
206
Mihai Ciucă, Orientări în lupta antimalarică. Academia Română. Dis-
cursuri de recepţiune (LXXIV), Imprimeria Naţională, 1939, p.15.
105
 Colaborarea Psihiatriei cu Medicina Legală a fost constantă şi
productivă în problemele de igienă şi sănătate mintală, reinserţie
familială şi socială a deficienţilor tineri sau neadaptaţilor. Tradiţia
psihiatriei medico-legale sau judiciare, semnalată încă în preocupă-
rile prof. Panait Zosin, s-a perpetuat până în prezent. Din Şcoala de
la Socola, înglobând psihiatria, neurologia, endocrinologia şi geria-
tria, s-au desprins treptat catedre separate, pe măsură ce progresul
medicinei a impus-o.
Neurologia a fost onorată de personalitatea de clinician şi
cercetător a conf. dr. Zoe Caraman (1894-1969), formată în colec-
tivul profesorilor Parhon şi Ballif.
Endocrinologia fost introdusă în medicina şi învăţământul
ieşean graţie meritelor în domeniu şi strădaniei lui C. I. Parhon, pio-
nier al acestei specialităţi medicale pe plan internaţional. Succesorul
său şi primul titular al Catedrei de Endocrinologie a fost conf. dr.
Maria Briese (1894-1969).
Gerontologia-geriatria au căpătat statut de sine stătător după
1960.
Medicina Legală. Deontologia Medicală. Începutul învăţă-
mântului medico-legal la Iaşi readuce în memorie personalitatea
profesorilor George Pastia, Mihai Cerne, Panait Zosin, dar în mod
pregnant a celor ce le-au urmat: Ion Ciurea (Ciure) (1839-1891), şi
George Bogdan, magiştri care, cei dintâi, au îmbinat abordarea
problemelor de strictă specialitate cu psihiatria, dreptul şi deontolo-
gia medicală. Cercetările de morfopatologie medico-legală şi studiul
produselor biologice au completat expertiza în dreptul civil, remar-
cându-se prin valoare. Între 1891-1930, venerabilul prof. Bogdan
(1859-1930), admirator al lui Brouardel, a reuşit să dea tiparului cel
dintâi curs de medicină legală în limba română, editat în patru
volume, însoţit de un ghid de lucrări practice, intitulat «Rapoarte de
Medicină Legală». Realizarea s-a bucurat de aprecierea specialiştilor
din Bucureşti - Mina Minovici definea scrierile un „cod al medicinei
legale” - şi din afara ţării, îndeosebi din Franţa. George Bogdan a

106
realizat, în plus, primul studiu privind istoria Facultăţii de Medicină,
care, în epoca sa împlinea cinci decenii de activitate (1929).
Suplinirea Catedrei a revenit, la moartea prof. Ciure, doctoru-
lui Th. Stihi (1891), iar la decesul prof. Bogdan, suplinirea a fost asi-
gurată, între 1931-1933, de prof. dr. Gr. T. Popa. Orientarea pluriva-
lentă,multidisciplinară, în medicina legală s-a perpetuat şi amplificat,
graţie unor specialişti de talent, ca prof. dr. Nicolae Balan (1886 -
1967), ce a coordonat catedra între 1933-1952. Anatomo-patolog de
talent, se formase în şcoala germană, la Freiburg.207 Cariera universi-
tară a prof. Balan a fost întreruptă de excesele regimului comunist.

207
*** 125 de ani, p. 184.
107
 ÎNVĂŢĂMÂNTUL FARMACEUTIC

Demersuri şi reuşite preliminare

Şcoala Pregătitoare de Farmacie. Cele dintâi tentative de
întemeiere a învăţământului farmaceutic la Iaşi datează din anul
1830, însoţind organizarea SMN, între membrii căreia s-au regăsit
numeroşi chimişti, spiţeri şi medici, interesaţi să caracterizeze şi să
valorifice flora, fauna şi resursele minerale ale Moldovei. Roadele
acestor eforturi s-au observat abia în 1857, când Gremiul
Farmaceutic, – fondat în capitala moldavă la 1854, - a înfiinţat
„Şcoala pregătitoare de farmacie”. Destinată ucenicilor aflaţi în
ultimul an de practică farmaceutică, Şcoala a funcţionat în incinta
Spitalului „Sf. Spiridon”, unde, comform cu Statutele gremiale, s-au
amenajat un laborator şi o bibliotecă. Limba de predare era româna.
Printre profesori figurau farmaciştii Teofil-Gottlieb Stenner, licenţiat
la Viena, pentru Fizică, şi Chimie, Pek, pentru Zoologie, Gustav
Schiller, pentru Mineralogie şi Farmacognozie,şi Leon Papp, pentru
Botanică şi Toxicologie.208 În schimb, Iosif Imerwol (Immervoll)
ţinea cursul de Latină şi cursul de Farmacie Practică şi Teoretică.
Din prima serie, din 1857, au absolvit şapte cursanţi, iar din seria a
doua, din 1858, nouă. Examenul final se derula în faţa unei Comisii a
Gremiului şi a unei Comisii doftoriceşti a Comitetului Sănătăţii din
Moldova. La 19 iulie 1859, examenul s-a derulat în faţa exponenţilor
Gremiului – Veniamin Schleider, Gustav Schiller şi Leon Papp, -
secondaţi de membrii Comisiei doctoriceşti – Ludovic Steege,
Gheorghe Cuciureanu, Stanislas Iassinski, Demetrios Zissi.209 În
1859, Şcoala pregătitoare şi-a încheiat activitatea.

208
Vasile Lipan, Consideraţii privind Gremiul Farmaceutic al Moldovei
(1854-1874), „Gazeta Farmaciştilor”, 1999, nr.7-8, pp. 27-30; Ştefan G.
Ciulei, în G. Brătescu, op.cit, pp. 341-346; Emil Gheorghiu, Preliminariile
învăţământului farmaceutic românesc, în G. Brătescu , op.cit, pp. 345-351.
209
S. Izsak, Consideraţii istorice cu privire la şcoala de elevi farmacişti din
Iaşi, „Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de Medici şi Naturalişti din
Iaşi”, 1964, nr. 2, pp. 501-506.
108
 Între 1859-1861, însă, farmacistul Iosif Mihăilescu a susţinut,
„gratuit şi benevol”, un curs de farmacie, alăturându-se entuziastei
iniţiative a doctorului Negură, ce introdusese cursul de chirurgie. A
urmat, în 1863, Cursul de Farmacie propus de dr. Ludovic Steege.
După 1879, anul când şi-a început activitatea Facultatea de
Medicină, Consiliul Profesoral al acesteia a insistat să se înfiinţeze şi
o şcoală de farmacie, chiar de la 1 octombrie 1898.210 Cererea nu fost
satisfăcută, deşi farmaciştii erau extrem de căutaţi, iar rolul lor
important în viaţa societăţii justifica existenţa unei şcoli superioare
de specialitate.
1913:1934 – Facultatea de Medicină şi Învăţământ
Farmaceutic
Un început greu, dar promiţător. După câteva tentative
neizbutite, la 1 martie 1908 profesorii de la Facultatea de Medicină şi
de la Facultatea de Ştiinţe ale Universităţii din Iaşi au depus la
Ministerul Instrucţiunii Publice un Memoriu ce viza organizarea
învăţământului farmaceutic, fiind gata să predea cursuri gratuite.
Concepţia conform căreia o facultate de farmacie nu putea fi
proiectată decât sub forma unei secţii a Facultăţii de Ştiinţe, aşa cum
era organizată în unele universităţi străine, a împiedicat realizarea
acestui deziderat, deşi profesorii Facultăţii de Medicină se oferiseră
să susţină prelegerile fără remuneraţie. În Memoriul înaintat
Ministerului se preciza: „S-a cerut în mai multe rânduri alipirea unei
«şcoli de farmacie» pe lîngă Facultatea de Medicină Iaşi. Din
împrejurări pe care noi nu le cunoaştem, nu s-a adus la îndeplinire
aceasta, deşi alipirea unei şcoli de farmacie pe lângă o facultate de
medicină existentă este ceva cu totul normal şi în starea regulată a
lucrurilor. Astăzi, venim din nou şi vă rugăm să înfiinţaţi această
şcoală de farmacie, după cum o cere şi Consiliul Facultăţii de

210
V. Năstase, Direcţii de cercetare în învăţământul farmaceutic ieşean,
Centenarul I. M. F. Iaşi, Ed. Junimea, Iaşi, 1982, p. 90.
109
Medicină unit cu Senatul Universitar Iaşi. Dacă cerem înfiinţarea
unei şcoli de farmacie modificând un singur articol din legea actuală
a Instrucţiunii Publice, art. 90, cerem aceasta fiindcă astfel, după
cum am chibzuit înfiinţarea acestei şcoli de farmacie, ea nu va
încărca întru nimic bugetul statului, căci atât profesorii de la
Facultatea de Medicină, cât şi cei de la Facultatea de Ştiinţe au
aderat de-a face cursuri gratuite în acest scop. În tot cazul ar fi
nevoie de crearea unei singure catedre pentru cei trei ani ai şcolii de
farmacie şi anume o catedră de farmacie chimică şi galenică; toate
celelalte cursuri le avem la cele două facultăţi menţionate mai sus şi,
(…). am spus, profesorii se însărcinează a face cursuri gratuite”.211
Cererea s-a repetat în 1911, când, unanim, Consiliul Profesoral
ieşean a subliniat necesitatea învăţământului superior de farmacie.
Răspunzând, Ministerul a încuviinţat, relativ târziu, în 1913, crearea
unei singure catedre de profil, nucleul Secţiei de Farmacie ce trebuia
să funcţioneze pe lângă Facultatea de Medicină. Era Catedra de
Farmacie Chimică şi Galenică, încredinţată chimistului Ion Vin-
tilescu (1881-1954), începând cu data de 10 iunie 1913 până în 1916,
anul transferării sale la Bucureşti, la Catedra de analiza alimentelor şi
băuturilor. Prof. Vintilescu s-a preocupat şi de dimensiunea istoriei
ştiinţei şi practicii farmaceutice în România.212 Farmaciştii ieşeni
Nicolae Racoviţă şi Carol Konya, precum şi dr. în chimie Corneliu
Şumuleanu şi-au arătat disponibilitatea de a suplini locul vacant al
profesorului Vintilescu.
În ianuarie 1916, Ministerul a aprobat suplinirea pentru dr.
Şumuleanu, profesor de Chimie Medicală, care să predea gratuit
cursul de Analiza Alimentelor şi Băuturilor „studenţilor farmacişti”
din anul al III-lea, iar la 22 iulie 1916, a făcut cunoscut că, de la 12
211
Apud Constantin Romanescu, Pagini şi imagini, p. 181.
212
Ana Carata, Constantin Iugulescu, Le Musée National d’histoire de la
Pharmacie de Bucarest, în Proceedings of the 36th International Congress
on the History of Pharmacy, Sinaia, Romania, 2003, pp. 59-60.
110
iulie 1916, la Catedra de Farmacie Chimică şi Galenică era numit ca
profesor agregat dr. N. T. Deleanu. Acesta a devenit, la 1 februarie
1917, profesor provizoriu, iar în februarie 1920, profesor titular.213
Disciplinele erau predate de profesori de la Facultatea de
Medicină, dar deopotrivă de la Facultatea de Ştiinţe a Universităţii.
Aşa au fost Nicolae Costăchescu, Petru Bogdan, Anastasie Obreja,
Nicolae Leon. Membru de onoare al Academiei Române, ministru al
Instrucţiunii Publice şi Cultelor între 1930-1931, Nicolae Costăches-
cu (1876-1939) s-a înscris drept primul doctor al Universităţii din
Iaşi, în 1905. Petru Bogdan (1873-1944), membru al Academiei
Române, rector al Universităţii ieşene, între 1926-1932, a fost unul
din creatorii învăţământului de chimie fizică în România. Unul din
discipolii săi de excepţie, Theodor Ionescu, a iniţiat tradiţia fizicii
plasmei la Universitatea din Iaşi. La Secţia Farmaceutică a predat
Chimia Analitică. Anastasie Obreja (1864-1937) a rămas drept unul
dintre fondatorii învăţământului românesc de chimie, ce a aprofundat
domeniul stereoizomeriei coloranţilor, petrol-chimiei şi chimiei te-
hnologice. Dr. Nicolae Leon (1862-1931), naturalist, întemeietor al
parazitologiei româneşti şi celebru entomolog, se ocupa deopotrivă
de plantele cu valenţe terapeutice. Aşa cum relevă în „Aminitirile”
sale214, testase pe piele proprie valenţele măselariţei (Hyoscyamus
niger).
Au urmat tentative de reorganizare şi amplificare a învăţămân-
tului farmaceutic. Din 1914, Secţia de Farmacie a Facultăţii de Me-
dicină includea trei catedre: Chimie Farmaceutică şi Galenică şi
Farmacognozie, asigurate de cadre ale Facultăţii de Medicină, şi
Chimie Analitică, asigurată de Facultatea de Ştiinţe.215 Numărul de
studenţi, de cinci pe an, era redus. Între 1914-1934, la Secţia de Far-
213
Constantin Romanescu, Pagini şi imagini.., pp. 183-184.
214
Nicolae Leon, Note şi amintiri, Cartea Românească, Bucureşti, 1933, pp.
301-309.
215
V. Răşcanu, Gh. Năstase, L. Wasserman, Gh. Creţeanu, loc. cit., p. 338.
111
macie au fost desemnate cadre didactice având un statut profesional
de necontestat. În anul academic 1918-1919, Facultatea de Ştiinţe
asigura predarea pentru: Chimia Minerală –prof. Nicolae Costăches-
cu, Fizica generală, Chimia Fizică şi Analitică - prof. Petre Bogdan,
Zoologia – prof. Ion Borcea, Botanica – prof. Alexandru Popovici.
Profesorii Facultăţii de Medicină acopereau disciplinele de: Far-
macologie – Farmacognozie - prof. Socrat Lalu, Chimie organică -
prof. Corneliu Şumuleanu, Igienă publică şi privată - prof. Dumitru
Mezincescu, Bacteriologie elementară - prof. Alexandru Slătineanu.
La catedra de Chimie Farmaceutică, pe lângă prof. Nicolae T.
Deleanu (1917-1925), au activat prof. Alexandru Ionescu Matiu
(1925-1934) şi prof. Constantin V. Bordeianu (1925-1927). Se înche-
ga o activitate promiţătoare. Cu greutăţi, cu puţini studenţi, cursurile
au mers înainte. Între 1922-1924, la catedra de Chimie
Farmaceutică, a lucrat ca asistent universitar Gheorghe Ciogolea,
viitor profesor de Chimie Anorganică la Facultatea de Chimie din
Bucureşti. Pentru un an, acesta a mai predat la Iaşi studenţilor
farmacişti şi cursul de Chimie Biologică.
În 1921, Secţia de Farmacie era o realitate, deşi se confrunta
cu lipsa laboratoarelor proprii şi a unei baze materiale satisfăcătoare,
a personalului calificat şi chiar a studenţilor. În acelaşi an, s-a cerut
Ministerului bugetarea a şase noi conferinţe: chimie organică şi
analitică, fizică, botanică, toxicologie şi chimie alimentară şi chimie
organică. Conferinţele nu s-au aprobat, dar cursurile Secţiei de Far-
macie au continuat în pofida condiţiilor neprielnice.
În 1922, existau disciplinele şi profesorii următori: Anul I-
Botanică – conf. Alexandru Popovici; Zoologie–prof. Ion Borcea;
Mineralogie– prof. Vasile Buţureanu; Chimie Minerală – conf.
Popovici; Fizică Generală – prof. Petru Bogdan; Chimie Analitică –
conf. Popovici. Anul II - Farmacologie – prof. Eugen I. Mironescu;
Chimie Organică - prof. Corneliu Şumuleanu, Chimie Analitică –

112
conf. Alexandru Popovici; Farmacie Chimică Galenică – prof.
Nicolae Deleanu. Anul III - Farmacie Chimică şi Galenică – prof.
Nicolae Deleanu; Analize Chimice şi Băuturi – prof. Nicolae
Deleanu; Igienă – prof. Mihai Ciucă; Chimie Analitică – prof. Lupu
Coniver; Bacteriologie – prof. Alexandru Slătineanu.216
Circumstanţele inadecvate şi particularităţile funcţionării aces-
tei Secţii întăreau impresia unui provizorat imposibil de depăşit. În
1923, Camera Deputaţilor a hotărât desfiinţarea Secţiilor de Farma-
cie de la Cluj şi Iaşi, decizie întărită prin ordin Ministerial. Reacţia
locală a fost puternică. La 26 august 1923, Consiliul Profesoral a ce-
rut în unanimitate menţinerea Secţiei de Farmacie, propunând o
comisie compusă din profesorii Deleanu, Şumuleanu, Ciucă şi Slăti-
neanu, care să întocmească, de fapt să revizuiască, regulamentul de
funcţionare.
Între 1924-1925, la Secţia de Farmacie cursurile erau predate
de profesori atât de la Facultatea de Ştiinţe, cât şi de la Facultatea de
Medicină. Cadrele Facultăţii de Ştiinţe asigurau catedrele de
Botanică – prof. A. Popovici, Mineralogie – prof. V. Buţureanu,
Chimie Minerală – prof. N. Costăchescu, Chimie analitică calitativă
prof. N. Costăchescu, Chimie analitică cantitativă – prof. N. Costă-
chescu, Farmacia Chimică şi Galenică – prof. N. Deleanu, Analiza
alimentelor şi băuturilor – prof. N. Deleanu, Toxicologia – prof. N.
Deleanu, Chimia organică – prof. Şumuleanu, Fizică generală –
prof. Th. Ionescu. În 1925, prof. N.T.Deleanu s-a transferat la
Bucureşti, toate catedrele pe care le coordonase la Iaşi (Farmacia
Chimică şi Galenică, Analiza alimentelor şi băuturilor, Toxicologia)
fiind atribuite, din toamna lui 1925 până în 1934, profesorului
Alexandru Ionescu-Matiu.217 Celelalte discipline reveneau Facultăţii

216
Constantin Romanescu, Pagini şi imagini.., pp. 183-184.
217
Anuarul Universităţii din Iaşi. Anul şcolar 1925-1926. Institutul de Arte
Grafice «Viaţa Românească», Iaşi, pp. 107-109.
113
de Medicină: Farmacologia – prof. I. Enescu, Igiena – prof. M.
Ciucă, Bacteriologia – prof. Al. Slătineanu.
Codexul din 1927, un prim compendiu medico-farmaceutic
românesc. În acest context, în 1927, a apărut la Iaşi, la Institutul de
Arte Grafice „Viaţa Românească”, sub semnătura doctorilor Nicolae
T. Deleanu, profesor universitar, director al Laboratorului de Chimie
Analitică şi chimist legist la Iaşi şi Bucureşti, şi Lupu Coniver218,
laureat al Universităţii din Nancy, asistent universitar şi chimist
legist, un prim Codex Medico-Farmaceutic românesc.219 După cum
subtitlul cărţii preciza, textul era „adnotat după Farmacopea Română,
ediţia a IV-a din 1926, şi Conferinţa a II-a Internaţională pentru
Unificarea Medicamentelor Eroice, din 1925”, ţinută la Geneva.
Însumând 505 pagini şi prefaţat de medicul legist, chimistul şi far-
macistul Mina Minovici, profesor la Facultatea de Medicină din Bu-
cureşti, volumul beneficia de colaborarea unor eminenţi magiştri ai
Facultăţii de Medicină şi ai Facultăţii de Ştiinţe ale Universităţii din
fosta capitală a Moldovei: prof. dr. Alexandru Slătineanu, reputat
bacteriolog, şi discipolul său, prof. dr. Mihai Ciucă; prof. dr. Con-
stantin Parhon, psihiatru, neurolog, endocrinolog; prof. dr. Ion
Enescu, internist, terapeut, cardiolog, şi prof. dr. Alexandru Ionescu-
Matiu, farmacist şi chimist. Locul central deţinut de personalităţile
medicale ieşene în realizarea acestui volum de pionierat se explica
prin faptul că înşişi prof. Deleanu şi dr. Coniver ilustrau învă-
ţământul farmaceutic ce prinsese contur în cetatea celor şapte coline

218
Lupu Coniver, absolvent de farmacie la Iaşi, în 1920 - în Iancu Braun-
ştein, Evreii în prima Universitate din România, 2, Medici şi Farmacişti,
partea I, Ed. „Gr. T. Popa“ Iaşi, 2004, pp: 43, 51, 55, 66, 77, 79, 86, 88,
101,109, 120, 121, 133, 317, 374, 379,400.
219
Dr. N.T.Deleanu, Dr.L.Coniver, Codex medico-farmaceutic adnotat du-
pă farmacopea Română ed.IV-a 1926 şi Conferinţa II-a Internaţională
pentru unificarea medicamentelor eroice, Viaţa Românească S.A., Iaşi,
1925.
114
moldave, între 1913:1934.220 Operă de autori, Codexul completa Far-
macopeea Română datorată, aşa cum sublinia prof. M. Minovici în
excelentul cuvânt-înainte, competenţei profesorului Ion Vintilescu.
Autorii citau selectiv bibliografia consultată de-a lungul „mai multor
ani de străduinţă”,unde se regăseau nume de prestigiu universal ale
momentului, enciclopedii medico-farmaceutice clasice, tratate de
chimie farmaceutică, farmacologie şi terapeutică, de fiziologie şi
toxicologie.221 Unele trimiteri se refereau de asemenea la studii
publicate în Buletinul Societăţii de Medici şi Naturalişti din Iaşi şi în
varianta ce i-a succedat, Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de
Medici şi Naturalişti din Iaşi.222
Codexul însuma patru părţi. Partea I se ocupa în opt capitole
de:1. Alimente, medicamente, otrăvuri; 2. Absorbţia, administrarea,
eliminarea, localizarea, acumularea; 3. Acţiunea medicamentoasă; 4.
Doze, posologie infantilă, rezistenţă individuală; 5. Chimioterapia; 6.
Asociaţii medicamentoase; 7. Tratamentul comun al otrăvirilor (I.
Enescu); 8.Doze maxime. Partea a II-a se constituia din Tabele ce
defineau substanţele medicamentoase şi posologia, simptomatologia
în intoxicaţii şi antidoturile, observaţii şi incompatibilităţi. Partea a
III-a concentra capitolele speciale: Opoterapia (C. I. Parhon); Seruri
şi vaccinuri (Al. Slătineanu şi M. Ciucă); Stupefiante (Al. Ionescu-
Matiu). Partea a IV-a însuma Anexele.223 Lucrarea evidenţia concep-

220
Dana Baran.Facultatea de Medicină a Universităţii din Iaşi (1879-1948),
Editura „Gr.T.Popa” - Universitatea de Medicină şi Farmacie Iaşi, 2010, pp:
83-98.
221
Dr. N.T.Deleanu, Dr.L.Coniver, op.cit, pp: IX-X.
222
Ibidem, pp: 4, 15, 474, 489.
223
Anexele includeau un tablou comparativ al sinonimelor şi denumirilor
ştiinţifice; dozajul medicamentelor lichide prin picături; tabel cu greutatea
picăturilor pentru diverse substanţe medicamentoase; seruri artificiale;
tabele cu formulele celor mai utlizate seruri hipertone, izotone, zaharate,
glicominerale şi medicamentoase; tabel de echivalenţă în opiu şi morfină a
115
tele medicale curente şi valorificarea lor terapeutică în epocă. Nivelul
înalt al Codexului a justificat traducerea în franceză şi publicarea sa
la Paris, într-o nouă variantă, în 1937.224
Asistentul Gr. Maiorovici, viitor profesor la Facultatea de
Farmacie din Cluj, a condus, între 1933-1934, Laboratorul de
Chimie Generală. Secţia de Farmacie s-a consolidat cu timpul.
În 1930, în planul de învăţământ figurau cursuri de
Bacteriologie, Botanică, Igienă şi Parazitologie, Chimie Analitică
Calitativă, Chimie Analitică Cantitativă, Chimie Alimentară, Chimie
Minerală, Chimie Organică, Farmacie Organică şi Galenică, Fizică
Experimentală, Farmacologie, Mineralogie, Toxicologie şi Chimie
Biologică. Cu această structură, Secţia de Farmacie şi-a continuat
activitatea în ciuda nenumăratelor obstacole.

1934 - Criza economică şi criza valorică. Desfiinţarea Secţiei

de Farmacie
După data de 1 octombrie 1934, Secţia de Farmacie a Facultă-
ţii de Medicină din Universitatea ieşeană, structurată după modelul
celei din Cluj, similar acesteia, nu şi-a mai putut desfăşura activitatea
într-un cadru pe deplin legal. Ministerul publicase în Monitorul
Oficial nr. 156, din 10 iulie 1934, legea care prevedea existenţa unei
singure Facultăţi de Farmacie, în Capitală. Se invocau lipsurile mate-
riale majore, reflectate în precaritatea dotărilor şi insuficienţa perso-
nalului didactic.
În paralel, prin adresa Ministerului nr.19306/1934, profesorii
titulari Gheorghe Pamfil, de la Facultatea de Medicină din Cluj, şi

preparatelor opiacee; abreviaţii medicinale; prezentarea se făcea în ordine

alfabetică, datele concentrându-se în tabelele sinoptice.
224
Index médico-pharmaceutique par MM. N. T. Deleanu, René Fabre, L.
Coniver, avec la collaboration de MM. les profs. M. Tiffeneau, G. Pamfil,
Al. Jonescu-Matiu, Mme L. Randoin, Mlle Regnier et MM. H. Pénau et G.
Rebière. Préface de M. Maxime Radais, Paris, Masson et Cie, 1937, 756 p.
116
Alexandru Ionescu-Matiu, de la Facultatea de Medicină din Iaşi, erau
transferaţi începând cu 1 octombrie 1934, la Facultatea de Farmacie
din Bucureşti, păstrându-şi toate drepturile câştigate în învăţământ.
La aceeaşi dată, se mai transferau, de la Iaşi, Constantin Popescu -
asistent definitiv, Ana C. Popescu - asistent provizoriu, Paula
Schnaier - preparatoare, I. Ungureanu, Maria Ungureanu şi Şt.
Brădăţeanu – laboranţi.
În consecinţă, în 1934, învăţământul farmaceutic din Iaşi a
încetat să existe, în ciuda protestului bine fundamentat, ce a făcut
obiectul unui Memoriu în şase puncte, întocmit la 17 aprilie 1934, de
„Consiliile Profesorale ale celor două Facultăţi unite” de Medicină
şi de Ştiinţe. Consiliul Profesoral al Facultăţii de Medicină constata
în Memoriul225 înaintat forurilor competente „cu durere o nouă
încercare de sugrumare a Şcolii de Farmacie de la această
Facultate” şi se opunea categoric, în termeni energici. Argumentele
făceau referire la o serie de criterii, care invalidau legea: 1) După un
tur de orizont asupara situaţiei învăţământului farmaceutic în Anglia
şi Franţa, la care Iaşul se raporta, se arăta că nu există nevoia unui
învăţământ farmaceutic aparte, ci acesta poate coexista cu Facultatea
de Medicină şi Facultatea de Ştiinţe; şi în Apus, la Facultăţile de
Medicină sunt încadraţi câte unu-doi profesori pentru Farmacie. 2)
„Nu se poate învăţământ medical fără învăţământ farmaceutic
alături şi nici învăţământul farmaceutic nu se poate dezvolta normal
independent de învăţământul medical”. 3) Se considera că
„motivarea proiectului de lege pentru concentrarea învăţământului
farmaceutic la Bucureşti este lipsită de sinceritate şi chiar
neserioasă”, întrucât nu se putea vorbi de o „pletoră de farmacişti”,
ci mai curând de un „monopol interesat” al Asociaţiei Farmaciştilor.
Nu Facultăţile trebuie desfiinţate, ci numărul locurilor adaptat; 4) În

225
Memoriul Facultăţilor de Medicină şi Ştiinţi din Iaşi, în chestia
învăţământului farmaceutic. Tipografia «Lumea», Iaşi, 1934, pp.1-6.
117
plus, „concentrarea învăţământului farmaceutic este o afacere de
interes personal şi nu de interes general”, rezultând din dorinţa unor
profesori de a se transfera la Bucureşti. 5) Totodată, „proiectul de
concentrare a farmaciei încalcă autonomia universitară” grav,
deoarece nu a fost aprobat de Universitatea din Iaşi; este „straniu ca
o Universitate să ceară desfiinţarea unui învăţământ la altă
Universitate”, cu sprijin politic, astfel „ca atunci când ne vine
partidul la putere să ne furăm reciproc cu ajutorul «iniţiativei
parlamentare» instituţiile şi Facultăţile. 6) Se sublinia, în final că
„proiectul de concentrare stabileşte privilegii de numire a
profesorilor şi sporeşte cheltuielile statului.”
În concluzie, Facultatea de Medicină, în baza deciziei adoptate
de Consiliul Profesoral, la 12, 13 iulie şi 13 septembrie, şi
Universitatea, în baza hotărârii Senatului, din 15 septembrie 1934, şi-
au anunţat decizia de a continua procesul didactic în Secţia de
Farmacie, chiar fără sprijinul material al Guvernului. Suportul legal
era art. 25 al Legii din 1932, referitor la autonomia universitară.
Secţia îşi păstra dreptul de a acorda şi echivala diplome de farmacist.
Utopia nu a putut dura mult. După anul 1935, ultimul an de
funcţionare, Secţia de Farmacie şi-a întrerupt complet activitatea.

Înfiinţarea Facultăţii de Farmacie

1945:1948 - De la Secţii de Farmacie, la Facultate.După al
II-lea Război Mondial, în 1945, în cadrul Universităţii ieşene,
ataşată Facultăţii de Ştiinţe, a luat naştere, o dată în plus, Secţia de
Farmacie, având pe prof. Radu Cernătescu ca decan. Consecutiv
Reformei Învăţământului din 1948, Secţia a constituit nucleul
Facultăţii de Farmacie, fondată în acelaşi an în structura nou
creatului Institut de Medicină şi Farmacie (I.M.F.). Avea curând să
fie a doua oară desfiinţată, în 1952.226

226
C.Gh Marinescu, Un secol.., p. 40.
118
 Sediul Facultăţii se găsea în str. Săulescu, în Laboratorul de
Chimie al Facultăţii de Medicină.
În 1948, decan era prof. dr. Gheorghe Popovici (1911-1971),
de la Catedra de Farmacologie227, ce răspundea de disciplina de
Farmacognozie. Se formase în fiziologie farmacologică în Laborato-
rul acad. prof. dr. V. Răşcanu, şi în terapeutică, în clinica medicală a
acad. prof. dr. I. Enescu. Au mai contribuit la înfiriparea acestei noi
structuri didactice şi de cercetare, între alţii, prof. dr. Dumitru
Brănişteanu, de la Facultatea de Medicină, coordonator al disciplinei
de Farmacologie, între 1948-1950; acad. prof. Radu Cernătescu
(1894-1958), responsabil al disciplinei de Chimie Analitică; prof.
Petre Ionescu-Stoian (1909-1985), directorul Institutului de Control
al Medicamentului şi Cercetări Farmaceutice din Bucureşti228; conf.
Ion Kogălniceanu, la discilplina de Legislaţie şi Deontologie
Farmaceutică (1948-1952).229 Chimia Analitică a mai fost încre-
dinţată, între 1946-1952, profesorului Gheorghe Ghimicescu.230
Între 1946-1952, cercetarea a fost nespecifică.231 Prin partici-
parea unor farmacişti, s-au analizat apele minerale din Moldova, de
către profesorul Gh. Ghimicescu, în cadrul Catedrei de Chimie
Generală şi Medicală din I.M.F., iar, în cadrul Botanicii Farmaceu-
tice, prof. Constantin Papp a identificat noi resurse fitoterapeutice.
1965 - Reînfiinţarea Facultăţii de Farmacie. În 1961, la 11
octombrie, Institutul de Medicină a reînfiinţat Secţia de Farmacie,
parte din catedre funcţionând pe lângă Universitatea «Al.I.Cuza».
Curând, Secţia a căpătat structură de sine stătătoare, permiţând
transformarea sa, în 1965, într-o Facultate de Farmacie ce se va
dovedi nu doar viabilă, ci şi de incontestabil prestigiu.

227
*** 125 de ani, p.332.
228
C.Gh Marinescu , Un secol.., p. 40.
229
*** 125 de ani, p. 392.
230
Ibidem, p. 348.
231
V. Năstase, loc. cit., p. 91.
119
 Figuri reprezentative din istoria învăţământului
farmaceutic ieşean

Dintre dascălii şi cercetătorii care au dat viaţă învăţământului

farmaceutic, s-au remarcat prof. dr. Ion Vintilescu, prof. dr. Nicolae
Deleanu, prof. dr. Constantin Bordeianu, prof. dr. Alexandru Ionescu
Matiu, prof. dr.Constantin Papp, prof. dr. Ioan Zugrăvescu, prof. dr.
Magda Petrovanu, prof. dr. Constantin Vasile Gheorghiu, prof. dr.
doc. Petre Ionescu Stoian, prof. dr. doc. Gheorghe Ghimicescu.
Titularul catedrei de Farmacie Chimică şi Galenică între
1913-1916 la Iaşi, Ion Vintilescu (1881-1954), s-a specializat la
Paris232 cu farmacistul şi biochimistul Émile Élie Bourquelot (1851-
1921). A avut atât studii de farmacie, cât şi de ştiinţele naturii. În
1907 a obţinut medalia de aur pentru cercetări privind procesele
enzimatice, glucozidele, analiza şi controlul alimentar şi al unor
produse farmaceutice.
Prof. Nicolae Deleanu (1879-1959) a predat Chimie Farma-
ceutică (Farmacie Chimică şi Galenică) între 1916-1925233, punând,
totodată la punct un Laborator de profil. Între 1920-1921, a suplinit
cursul de Farmacologie, la Facultatea de Medicină, după plecarea la
Bucureşti a profesorului Socrate Lalu, pe care îl va urma în Capitală,
în 1925. A studiat în Elveţia şi Rusia. A fost membru al Academiei
de Chimie şi Farmacie din Franţa şi decorat cu Legiunea de Onoare
în grad de cavaler al Republicii Franceze (1936). Metoda sa de
purificare a peroxidazei a fost una din contribuţiile care au rezistat
vremii.234 În colaborare cu farmacistul ieşean, prof. Lupu Coniver, a
publicat primul Codex Medico-Farmaceutic din România, în 1927.

232
Ana Carata, Şcoala franceză şi învăţământul universitar farmaceutic din
Bucureşti, Profesor Doctor Ion Vintilescu despre Carol Davila şi istoria
farmaciei franceze, „Noema”, 2007, vol.VI, p. 58.
233
*** 125 de ani.., p. 371.
234
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp. 106-
107.
120
 Prof. Ciogolea a onorat Catedra de Chimie Biologică, între
1922-1925, investigând substanţe medicamentoase organice şi anor-
ganice. Prof. Constantin Bordeianu (1896-1952) a ocupat Catedra de
Chimie Farmaceutică, iniţiind cercetări de chimie analitică referitoa-
re la acidul fosforic, substanţele proteice, urotropină, oxicianură de
mercur.235
Prof. Theodor V. Ionescu (1899-1988) a predat Fizica Gene-
rală. Absolvent al Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, cu un doctorat în
fizica plasmei la Paris, a fost, în 1923, cel dintîi doctor în fizică al
acestei Facultăţi, sub îndrumarea profesorului Petre Bogdan.
Profesor al Universităţii ieşene în 1925, viitorul acad. Th. Ionescu a
întrepins studii de pionierat în domeniul fizicii gazelor ionizate din
România, având contribuţii complexe şi de marcă în activitatea de
cercetare axată pe electricitate şi magnetism.
Prof. dr. Alexandru Ionescu Matiu (1883-1975) a fost titularul
Catedrei de Chimie Farmaceutică, între 1925-1934. A susţinut cur-
suri de farmacie galenică, toxicologie, chimie biologică şi alimen-
tară.236 L-au preocupat dozarea glucozei şi acidului uric în lichidele
biologice, dozarea şi analiza medicamentelor şi substanţelor medica-
mentoase, aspectele de chimie anorganică şi organică, analitică şi
biochimie. A semnat, ca autor şi coautor, manuale şi tratate de chimie
farmaceutică şi farmacie galenică, susţinând totodată necesitatea
învăţământului farmaceutic superior la Iaşi. A fost distins cu medalia
Institutului «Pasteur» din Paris şi medalia «Hygeia Salus» a
Academiei de Farmacie Franceze şi a fost ales membru de onoare al
Societăţii de Farmacie din România şi al Societăţii de Chimie
Industrială din Paris, precum şi membru corespondent al Academii-
lor de Farmacie din Paris şi Madrid. În memoria meritelor sale în
sfera chimiei farmaceutice, biochimiei, toxicologiei si farmaciei

235
V. Năstase, loc. cit., p.90.
236
*** 125 de ani…, p. 371.
121
galenice, s-a institutit medalia Prof. Dr. Alexandru Ionescu-Matiu,
acordată personalităţilor din domeniu.
Licenţiat în farmacie, specializat în şcoala germană237, prof.
Constantin Papp (1896-1972) s-a dedicat Botanicii Farmaceutice,
încă din 1930, contribuind la cunoaşterea plantelor medicinale din
flora spontană a Moldovei. S-a interesat de istoria botanicii şi
farmaciei, în cadrul SMN. A scris pagini de popularizare şi, între
1937-1958, a fost director şi reorganizator al Grădinii Botanice
ieşene, iniţial amenajată de Anastasie Fătu, şi, apoi, redimensionată
de Alexandru Popovici.
Şi după al II-lea Război Mondial învăţământul farmaceutic a
fost susţinut de magiştri şi cercetători de seamă ai Iaşului, mulţi apar-
ţinând Facultăţii de Ştiinţe a Universităţii.238 Ioan Zugrăvescu (1910-
1989), membru corespondent al Academiei Române, a fost primul
profesor de Chimie Organică. Prof. dr. Magda Petrovanu (1923-
2008) a ilustrat aceeaşi Catedră, ca şi prof. dr. Constantin Vasile
Gheorghiu (1894-1957), membru corespondent al Academiei
Române. Prof. dr. doc. Gheorghe Ghimicescu (1906-1981) a
dezvoltat şcoala de oenologie la Iaşi. Prof. dr. doc. Petre Ionescu
Stoian (1909-1985) a abordat incompatibilităţile farmaceutice, reali-
zarea preparatelor de extracţie, comprimatelor cu acţiune prelungită,
comprimarea directă, sterilitatea soluţiilor oftalmice, microcompri-
matelor pentru antibiograme.
Cultivând participarea la circuitul valorilor naţionale şi
mondiale, cu dăruire şi profesionalism, Facultatea de Farmacie a
I.M.F. Iaşi a reuşit, într-un interval scurt, să se consolideze şi afirme.

237
C. Papp, El. Jeanrenaud, Dezvoltarea învăţământului botanicii, în
Universitatea „A.I.Cuza” Iaşi, Studii, Contribuţii la istoria dezvoltării
Universităţii din Iaşi (1860-1960), Bucureşti, 1960, vol.II, p. 131.
238
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., pp. 215,
216, 299, 314-315, 355, 364.
122
 ÎNVĂŢĂMÂNTUL STOMATOLOGIC

Demersuri şi reuşite preliminare

1890:1935 - Şcoli şi Clinici stomatologice. Încă din 1890, la 3
aprilie, istoria ieşeană a consemnat iniţiativa doctorului Pavel Maca-
rovici (1845-1921), întors în ţară de la studii în 1882, de a constitui o
Societate de Chirurgie Dentară, societate a dentiştilor din România.
Trebuia să cuprindă şi o Şcoa1ă de Dentistică, în cadrul căreia se
preconiza ţinerea unor cursuri de chirurgie şi tehnică dentară,
fondarea unei biblioteci şi editarea unei reviste cu titlul „Progresul
chirurgiei dentistice române”. Planul acestei remarcabile
personalităţi a medicinei stomatologice româneşti, afirmată
deopotrivă pe plan internaţional239, nu s-a realizat. Pavel Macarovici
(Pavel Macarovici-Iaşi) a fost fondatorul şi primul preşedinte al celei
dintâi Societăţi a dentiştilor din România, înfiinţată la Iaşi, în 1890.
Abia în 1935, la Spitalul „Sf. Spiridon” s-a fondat, prin grija
dr. Grigore Osipov Sineşti (1907-1989), o clinică de profil odonto-
iatric, unde, în 1942, în vreme de război, s-a dezvoltat Centrul de
Chirurgie Oro-Maxilo-Facială şi Proteze Dentare.240 Se poate con-
sidera acesta momentul structurării preliminare a învăţământului
superior de medicină dentară la Iaşi.

239
Pavel Macarovici-Iaşi - Directorul şi fondatorul primei Şcoli Superioare
Dentare din România,1909; profesor la Facultatea de Medicină din
Constantinopol, 1876; membru de onoare al Societăţii Odontologice din
Franţa, 1910; fost dentist al Casei Spitalelor „Sf. Spiridon ” şi al Garnizoanei
din Iaşi, 1883-1890; fondatorul şi ex-peşedintele primei Societăţi a Dentiştilor
din România, 1890; vice-preşedinte onorific al Congresului Dentar
Internaţional din Chicago (USA), 1893; colaborator al ”Transactions of the
World's Columbian Dental Congress ”, Chicago, 1894; membru şi colaborator
al Congresului Dentar Internaţional din Madrid, 1898;...() preşedinte de
onoare al Societăţei Odontologice Napolitane, Italia....
240
Gh. Timoşca, M. Rusu, M. Andrei, A. Haimovici, loc. cit., pp.84-85.
123
 Înfiinţarea Facultăţii de Stomatologie
1945:1948 - De la Secţie de Stomatologie, la Facultate.
Imediat în perioada post-belică, în 1945, Stomatologia s-a introdus
ca discipină de studiu, sub formă de Secţie (Conferinţă/Catedră) a
Facultăţii de Medicină. După scurta suplinire a conf. dr. Vasile
Hurghişiu, catedra s-a fundamentat, din 1946, îndrumată de prof. dr.
Nicolae Duţescu. Prin efortul substanţial al acestuia s-a ajuns la o
organizare complexă, dotare materială îmbunătăţită şi asigurarea
personalului medical specializat.241
Între 1946-1951, viitorii profesori Dumitru Dorogan (1897-
1979) şi Neculai Cărare (1915-1990) predau Fiziologia studenţilor
farmacişti.242
Reforma Învăţământului din 1948 şi transformarea Facultăţii
de Medicină în Institut Medico-Farmaceutic au determinat
constituirea Facultăţii de Stomatologie. Această cea dintâi Facultate
a rezistat până în 1952, când dificultăţile au impus încetarea
activităţii sale.
Nicolae Duţescu, fondator al învăţământului stomatologic
ieşean. Eminent discipol al profesorului Pichler la Universitatea din
Viena şi al profesorului Dan Teodorescu la Universitatea din
Bucureşti, Nicolae Duţescu (1903-1976) a fondat în 1946, la Iaşi,
singura catedră stomatologică din ţară, unde s-au format mulţi dintre
viitorii ctitori ai şcolii stomatologice româneşti, din diferite centre
universitare ale ţării. După Reforma Învăţământului din 1948, prof.
Duţescu a organizat specializările stomatologice în cadrul
disciplinelor consacrate: Chirurgie Maxilo-Facială, Terapie
Conservativă, Ortopedie şi Ortodonţie.243

241
Eugen Târcoveanu, Constantin Romanescu, Mihai Liţu, op.cit., p. 117.
242
*** 125 de ani, p. 237.
243
Ibidem, p. 196.
124
 1965 - Reînfiinţarea Facultăţii de Stomatologie. Reuşitele de
început au reprezentat premise pentru reîntemeirea Facultăţii de Sto-
matologie la 25 octombrie 1965, structură de sine stătătoare,
consacrată curând ca o instituţie meritorie, contribuind plenar la
redimensionarea învăţământului medical universitar ieşean.

125
 OMNES IN UNO: DE LA FACULTATE LA
UNIVERSITATE
Şcoala de medicină ieşeană a ştiut să se salveze în momentele
de cumpănă, îndeplinindu-şi întotdeauna datoria, aşteptând, cu
speranţă, în perioada încercărilor, să renască. La sfârşitul celui de al
II-lea Război Mondial, între 1945-1948, Facultatea de Medicină a
făcut eforturi pentru a reintra în matcă, depăşind situaţia gravă din
ţară. Pentru învăţământul medical, punctul de răspântie l-a
reprezentat Reforma Învăţământului, survenită în 1948. Conform
noilor prevederi, Facultăţile de Medicină din România căpătau
autonomie administrativă, ieşind de sub jurisdicţia Universităţii unice
şi transformându-se în Institute de Medicină, cu mai multe facultăţi.
Aşa a luat naştere, la Iaşi, Institutul de Medicină şi Farmacie
(I.M.F.). Cuprindea cinci Facultăţi: Medicină Generală, Pediatrie,
Igienă, Stomatologie şi Farmacie.244
I s-a dat numele academicianului prof. dr. Dumitru Bagdasar
(1893-1946), fondator al şcolii de neurochirurgie din România, for-
mat în clinica marelui maestru american, Cushing. Bagdasar prove-
nea din aceeaşi zonă a Vasluiului ca şi marele său confrate, anato-
mistul academician prof. dr. Gr.T.Popa, cel ales în 1998 a-l înlocui
drept spirit tutelar al Universităţii de Medicină şi Farmacie. Îi legase
interesul pentru morfo-fiziologia sistemului nervos şi neuro-endo-
crin, conlucrarea cu Harvey W. Cushing, ca şi semnarea Memoriului
Intelectualilor în 1944. Îi mai unise o ultimă oară, probabil, demersul
de constituire a Catedrei de Neurochirurgie, sprijinit atât Gr. T. Popa,
decan al Facultăţii de Medicină din Bucureşti, la acel moment, cât şi
de C.I. Parhon, ce îndeplinea funcţii guvernamentale.245
Altfel, destinul postbelic îi despărţise dramatic, „focul sacru al

244
C. Gh. Marinescu, op. cit., p. 28.
245
Dumitru Bagdasar, Muncă şi caracter (editor Ştefan Niculescu). Ed.
Eminescu, Bucureşti, 1987, pp. 218­220.
126
ştiinţei”246 şi conştiinţei mistuindu-le amândurora, diferit şi precipi-
tat, fiinţa.
Constituirea I.M.F.- ului a oferit posibilitatea unei dezvoltări
ample a şcolii medicale ieşene, care şi-a completat structura cu noi
facultăţi şi discipline, forme de învăţământ sanitar mediu, dar şi post-
universitar, strâns corelate cu activitatea reţelei sanitare şi educaţia
medicală continuă din întreaga Moldovă, direct coordonate prin
structurile academice. Din Facultatea ieşeană, cadre didactice de
prim rang au plecat să dăruiască din experienţa şcolii ieşene şi din
pregătirea lor altor Institute de Medicină înfiinţate în ţară după 1945.
Revoluţia din Decembrie 1989 a dat orizont nou împlinirii
idealului de prevenire a bolii, protejare şi redare a sănătăţii, cunoaşte-
re a realităţilor bio-medicale în profunzime. Abandonarea tendinţei
de ideologizare a ştiinţei şi reluarea cooperării cu marile centre medi-
cale ale lumii s-au transpus repede în realitate. Din 1992, asemenea
tuturor celorlalte instituţii similare din România, I.M.F. Iaşi s-a trans-
format în Universitate de Medicină şi Farmacie (U.M.F.).
Dacă autonomia lărgită câştigată de Facultatea de Medicină în
1948 a permis un învăţământ de profil diversificat, după 1990, imple-
mentarea modelelor occidentale a reactualizat, însă, necesitatea unui
învăţământ integrat, într-o dinamică de la multiplu la unu, care poate
redescoperi şi revalorifica tradiţia.Într-o atare viziune, în 2008,
U.M.F. «Gr.T.Popa» s-a înscris într-un parteneriat cu Universitatea
«Al.I Cuza» în cadrul unui aceluiaşi consorţiu, care apare acum ca o
şansă de unitate, calitate şi eficientizare, de forţă şi progres.
Iniţiativele avute, la Iaşi, de prof. dr. Gr.T.Popa, fost prorector
al Almei Mater, spre a însufleţi mişcarea „Prietenii Universităţii” şi a

246
Titlul unui studiu dedicat lui Ion Cantacuzino, publicat în „Academia
Romînă. Memoriile Secţiei Ştiinţifice”, seria III, tom XIII, Bucureşti, 1937.
127
întemeia o Universitate Liberă247, pot da şi azi perspectivă şi relief
exigenţelor de comuniune intelectuală, de perpetuă „reformă a
spiritului”248 în coordonatele eticului şi esteticului, luând „ştiinţa ca
bază de primenire a omului”.
Pe mai departe, vieţii academice, substanţa i-o vor dărui cei ce
o întrupează, actorii prezentului continuu, gloria o va încununa ve-
nind mereu dinspre viitor, iar reputaţia se va sprijini pe garanţia unui
trecut care înseamnă, paralel cultivării tradiţiei, vocaţia cunoaşterii
raţional-sensibile şi virtutea mentalităţilor ştiinţifice.
DE MEDICINĂ
(1879 - 1948)

247
Ion T. Roşculescu, Profesorul Gr.T.Popa în amintirea contemporanilor
săi, Ed.SITECH, Craiova, 2010, pp.56-59.
248
Reforma spiritului. Ştiinţa ca bază de primenire a omului - titlu sub care
Gr.T.Popa a publicat prelegerea ţinută la Academia Română în 14 ianuarie
1944 (An. Acad. Rom, Mem. Secţiei Ştiinţifice, seria III, tom XIX, mem.
12).
128
 DECANII
FACULTĂŢII
DE
MEDICINĂ

(1879 - 1948)

129
PROF. DR. LEON SCULY 1879-1881

PROF. DR. ION CIURE[A] 1881-1890

PROF. DR. EUGEN RIZU 1890-1892
PROF. DR. LUDOVIC RUSS Jr. 1893-1900

PROF. DR. GEORGE BOGDAN 1901-1902

PROF. DR. VASILE BEJAN 1903-1906

PROF. DR. GEORGE BOGDAN 1906-1907

PROF. DR. GABRIEL SOCOR 1908-1912

PROF. DR. NICOLAE LEON 1912-1916

PROF. DR. VASILE NEGEL 1916-1919

PROF. DR. CONSTANTIN BACALOGLU 1920-1922

PROF. DR. CONSTANTIN ION PARHON 1923-1926

PROF. DR. MIHAI ŞTEFĂNESCU GALAŢI 1926-1929

PROF. DR. ION TĂNĂSESCU 1930-1935
PROF. DR. ŞTEFAN GRAÇOSKY 1935-1938

PROF. DR. GRIGORE TEODOR POPA 1938-1940

PROF. DR. IOAN NUBERT 1940-1941

PROF. DR. ALEXANDRU ŢUPA 1941-1942
PROF. DR. GHORGHE TUDORANU 1942-1944

PROF. DR. ALEXANDRU ŢUPA 1944-1946

PROF. DR. VASILE RĂŞCANU 1946-1948

130
Prof. dr. Gheorghe Bogdan 1907-1913
Prof. dr. Nicolae Leon 1918-1919
Prof. dr. Nicolae Leon 1920-1921
Prof. dr. Alexandru Slătineanu 1923-1926
Prof. dr. Ion Tănăsescu 1938-1940
Prof. dr. Virgil Niţulescu 1940-1941
Prof. dr. Leon Ballif 1947-1948

131
 Gr. T. Popa
(1892 - 1948)

132
 CE ESTE ŞI CE NU ESTE ANATOMIE
Lecţie inaugurală ţinută la Facultatea de Medicină din Iaşi
la 12 Noembrie 1928
de Dr. GRIGORE T. POPA
Profesor de Anatomie şi Embriologie la Facultatea de Medicină
din Iaşi

Domnule Decan,
Domnilor Profesori,
Domnilor Studenţi,

Emoţia pe care o simt în momentul când urc pe catedră la

Universitatea care mi-a dat primele elemente de învăţătură superioară
— e uşor de înţeles. Şi sentimentul de recunoştinţă către această
Instituţie şi profesorii mei, mulţi dintr-înşii azi colegi cu mine, se
explică dela sine. În clipa aceasta solemnă — gândul mi se îndreaptă
către chipul, vag reamintit din îndepărtata copilărie, al mamei mele
care la apropierea morţii a lăsat drept testament vorbit dorinţa să-i fie
dat copilul la şcoli înalte. Şi în mod firesc leg de această pioasă
amintire respectul şi recunoştinţa datorită tatălui meu, care
îndeplinind dorinţa mamei mele, mi-a dat în plus exemplul unei vieţi
simple şi a unei munci încordate care n-a slăbit o clipă.
Mândria lui nu poate fi echivalată decât de satisfacţia mea,
născută din credinţa că ne-am făcut datoria amândoi.
Nu pot trece la tratarea subiectului ales fără să pomenesc trei
nume cari au avut adâncă influenţă asupra mea şi vor mai avea-o
încă.
Datoresc trezirea mea definitivă spre câmpul cercetărilor
ştiinţifice, precum şi lărgirea orizontului meu de cunoştinţi serioase
Prof. Fr. I. Rainer, care a ilustrat aceeaşi catedră pe care am onoare
să o ocup eu azi. Pe latura ştiinţifică mi-a fost întotdeauna şi îmi va fi
un model şi un ideal. Şi concepţiile şi metodele de lucru, cu care am
133
putut să mă presint onorabil oamenilor străini, lui le datoresc. În
năzuinţele de realizare pe care le voi încerca în Anatomie exemplul
lui îmi va fi un îndreptar.
Spiritul metodic, răbdarea încurajatoare şi ordinea impecabilă
în experimentare a prof. Frank R. Lillie, dela Universitatea din
Chicago, au lăsat de asemeni urme neşterse asupra mea şi cu drag voi
căuta să aplic învăţăturile lui la lucrul ce-1 voi întreprinde.
În sfârşit, voi resimţi întotdeauna influenţa vastei capacităţi şi
multilateralei culturi ştiinţifice a prof. G. Elliot-Smith de la Uni-
versitatea din Londra. Conducerea lui a fost o adevărată camaraderie,
şi minunata lui personalitate a stârnit în mine pe lângă admiraţie,
iubire şi pe lângă convingere, entusiasm. Elliot-Smith este un savant
care începe influenţa lui ca un maestru şi o continuă ca un prieten.

Ce este şi ce nu este Anatomie?

Titlul acesta e anume pus mai lung şi cu semn de întrebare,

pentru a accentua oarecum existenţa unei nedumeriri şi necesitatea
unei discuţii. Altfel mai simplu şi mai concis aş fi spus: obiectul
anatomiei. Mai ales într-o lecţie inaugurală e bine-venită expunerea
directivelor din ştiinţa pe care o va cerceta vorbitorul. Dar în cazul
Anatomiei, şi la noi, este simţită şi nevoia unei consideraţii critice a
subiectului. S-a discutat mult în Universităţile noastre, în ultimii
douăzeci de ani, dacă nu deschis măcar deturnat, Ce este şi ce nu este
Anatomie, şi pentru că poate multe nedumeriri încă persistă, m-am
decis să cuprind subiectul acesta în lecţia mea de deschidere.
Pentru a putea da un răspuns lămurit, de la început voi face
câteva distincţii care în acelaş timp să alcătuiască tot atâtea capitole
de expunere.
În primul rând, trebuie să ne gândim: că Anatomia într-o
Facultate de Medicină este introdusă cu scopul de a da viitorilor
medici cunoştinţi asupra corpului omenesc, trebuitoare practicei lor.

134
În acest sens Anatomia trebuie să cuprindă numai decât un minimum
de cunoştinţi fără de care nimeni nu poate să se'amestece în
tămăduitul boalelor.
În al doilea rând, Anatomia într-o Universitate trebuie să fie un
câmp de cercetări în care se pun probleme pentru deslegare, şi prin
resolvirea cărora contribuie la progresul general al cunoştinţelor
omeneşti.
În al treilea rând, nu trebuie pierdut din vedere că Anatomia
este prin aşezarea ei la începutul studiilor şi prin felul preocupărilor
cuprinse în ea, una din cele mai importante discipline educatoare, un
câmp de activitate prin care se desvoltă, se transformă şi se
perfecţionează însăşi personalitatea celui care studiază.
Între aceste trei feţe sub care poate fi privită Anatomia nu este
linie de hotar precisă, toate trei condiţionându-se reciproc. De pildă,
minimum de cunoştinţi, fără care nimeni nu poate fi medic, era cu
totul altul pe vremea lui Galen, comparat cu cel de azi şi vădit el
depinde de starea la care a ajuns Anatomia la un moment dat; aşadar
„minimum necesar” este legat de rezolvirea problemelor anatomice.
Resolvirea problemelor Anatomice la rândul ei este în strictă
dependenţă de gradul de educaţie ştiinţifică până la care au fost
împinşi cei care s'au folosit de cunoştinţele din ea.
Cu toată artificialitatea unei considerări separate a înfăţişărilor
Anatomiei aşa cum le-am schiţat, pentru interesul clarităţii, vom
cerceta totuşi pe rând cele trei aspecte.

I. Anatomia pentru medici

Nu se mai impune să demonstrez că e nevoie de cunoştinţa

Anatomiei pentru studiul Medicinei. E un adevăr prea evident pentru
oricine. Se mai pot discuta proporţiile acestei nevoi şi felul de-a o
satisface. Dar s-a discutat şi se mai discută mult care anume

135
cunoştinţi privitoare la corpul omenesc pot fi etichetate Anatomie şi
care nu: Ce este şi ce nu este Anatomie? cum am intitulat lecţia asta.
Aici avem de respins dela început chiar o înclinaţie mioapă şi
grosolan materialistă infiltrată mai ales la unii medici practiceni cari
n-au învăţat nici odată cum se cade Anatomia dar îşi iau libertatea să
emită păreri asupra ei: „Studenţii să înveţe numai noţiunile
Anatomice de care vor avea nevoie în practica medicală.” Am citat
expresia ca să se vadă cât e de lipsită de precisie şi deci de sens. Care
sunt noţiunile anatomice de care studentul va avea nevoie în practica
medicală şi care nu sunt? Nimeni nu spune lămurit. Nu există
cunoştinţă anatomică care să nu aibă la un moment dat şi vre-o
aplicaţie practică. Dar am să fac o mică corectură: cunoştinţa
anatomică bine asimilată. Din contra, orice cunoştinţă de anatomie,
dacă e confusă, necomplectă şi nesigură, nu preţuieşte doi bani.
Aşadar nu de cunoştinţele de Anatomie este vorba ci de modul în
care sunt asimilate.
S-a mai discutat şi numărul de cunoştinţi, în această privinţă
fiind multe diverginţi. S-a spus cu oarecare dreptate că au fost medici
celebri care au vindecat numeroşi bolnavi fără să aibe cine ştie ce
cunoştinţi de Anatomie. Citez din Lubosch (Outlines of scientific
Anatomy, transl. by Woollard, p. 14, 1928): Hippocrates avea o
cunoştinţă exactă numai despre schelet, Galen cunoştea numai
anatomia maimuţei; … Paracelsus (1491-1534), cu toate că era
contimporan cu Vesalius, n-a vroit să aibe nimic de a face cu
anatomia, ci şi-a bazat terapia lui pe un sistern de filosofie: ….
puterea vitală şi a 5-a esenţă (quintessenţa), derivată din cele 4
umori…. Sylvius (1640-1672), el singur un descoperitor în
Anatomie, ... ca medic a practicat chimia vieţei (iatrochimia) şi asta
pe vremea unor anatomişti ca Malpighi, Leeuwenhoek, Swamerdam
şi Harvey. Pe vremea lui Linnaeus şi Newton, Morgagni, Valsalva,
Scarpa, Thebesius, Vater şi Albini, marele Stahl s-a lăsat pe de-a-

136
ntregul condus de învăţăturile unei filosofii dualiste. Sydenham
(1624-1689) în special declara că cunoştinţi de anatomie sunt de
mare folos pentru un Doctor, dar el însuşi nu s-a servit de ele pentru
interpretarea tablourilor clinice ori pentru desvoltarea metodelor
terapeutice; şi cu un pasaj mai înainte Lubosch spune: (p. 13).
„Istoria arată... că dacă anatomia adevărată ar fi necesară pentru
activitatea medicală reuşită, nici un doctor n-ar fi putut practica vre-o
dată; azi există o întreagă serie de descoperiri anatomice care erau
necunoscute medicilor de acum 30 ani (de pildă fascicolul lui His,
întreg sistemul parasimpatic, anatomia mai fină a creerului şi
altele).”
Şi cu toate acestea, greu să poată râvni un medic renume şi
succes mai mare ca a lui Hippocrat, Galen, Paracelsus, Stahl, Van
Helmont şi Sydenham.
Luaţi cel mai întins tratat de Anatomie veche, Vesal, de pildă,
ori Soemmering ori Haller (care nu-i numai anatomie) şi, în caractere
de azi, îl puteţi cuprinde într-un singur volum: Testut!
Fără îndoială numărul de cunoştinţi anatomice a crescut enorm
şi odată cu asta şi greutatea lor de asimilare. Dar dacă sunt de acord
cu Lubosch în ce priveşte renumele marilor medici din vechime nu
sunt de acord cu el în ce priveşte succesul. Sunt două feluri de
success în medicină: unul este legat de psichologia bolnavilor, de
ignoranţa lor şi de încrederea pe care o stârneşte la un moment dat un
medic ori un medicament. Aşa succes rar se bazează pe o cultură
adevărată ori o abilitate reală a medicului. Din când în când mai apar
şi azi fenomene de astea vindecătoare care pot fi: medici, localităţi,
ori simple fântâni miraculoase. Astfel de succes ţine mai mult de
miracol bine exploatat, de şarlatanie, şi e grefat pe o largă bază de
ignoranţă şi primitivism. El nu are nimic comun cu ştiinţa şi deci nici
cu Anatomia.

137
 Dar este altfel de succes, acel legat de pricepere, de abilitate şi
de precisă acţiune la timp. Acest succes, chiar dacă nu se poate numi
aşa întotdeauna şi pentru bolnav, este însă din punctul de vedere al
ştiinţei medicale, singurul de urmărit, singurul folositor, şi acesta
desigur este strâns legat de cunoştinţele medicale dintr-un timp dat,
şi deci şi de cunoştinţele anatomice. Acest succes este incontestabil
în progres şi întrece cu desăvârşire succesele vechilor medici. N-
avem decât să ne gândim numai la progresele chirurgiei şi ale
bacteriologiei ca să nu mai dorim de loc să luăm locurile unui
Hippocrat, Galen, ori Sydenham.
Problema cuprinsului Anatomiei se pune atunci altfel: e mai
puţin o problemă de cantitate de cunoştinţi, cât o problemă de
calitate a lor. Cunoştinţele noastre în orice ramură, dar mai ales într-
o materie activă cum este Medicina — unde se cere aplicarea lor
adesea pe neaşteptate — ele trebuie să fie vii şi pe cât posibil mai
clare. Ele trebuie să ajute înţelegerea deplină a subiectului şi nu să-l
îngreue, ori să-1 ascundă în ceaţă. Aici voi atinge un vechi defect al
învăţăturii în general şi al Anatomiei în particular; mulţi cred că
singura lectură e suficientă pentru cules cunoştinţi. Alţii socot că e de
ajuns să diseci pentru a şti anatomie. Alţii în sfârşit socot că e de
ajuns să se numească cu persistenţă specialişti într-o ramură oarecare
timp de mai mulţi ani, pentru ca, prin sugestie oarecum, chiar să şi
devie. Şi aici să nu judec eu, să las mai bine cuvântul autorităţilor
necontestate.
M. Lieutaud (1766) (Essais anatomiques contenant 1'histoire
exacte de toutes les parties qui composent le corps de l'homme, avec
la manière de les découvrir et de les démontrer ornés de figures) scrie
în tratatul lui:
... „Fără de îndoială pare mai lesnicios să studiezi anatomia în
cărţi şi pe figuri;... dar să nu ne înşelăm. Cunoştinţele luate din cărţi
sunt totdeauna foarte superficiale şi se şterg din memorie repede.

138
Numai examinarea repetată a formaţiilor anatomice şi disecţia lor
poate da cunoştinţi de anatomie. Şi încă şi disecţia, chiar cea mai
susţinută, este adesea infructuoasă dacă nu-i luminată de înţelegere.
Şi astfel există demonstratori de meserie, care o viaţă întreagă disecă,
fără să devie anatomişti.” (p. 9-10 prefaţa).
Aşadar disecă o viaţă întreagă dar nu devin anatomişti! Bine
că o spune Lieutaud, căci eu dacă aş spune-o nu aş fi crezut.
Şi mai departe:
„Într-adevăr, câţi pretinşi anatomişti n'au văzut niciodată
decât, ori au crezut că văd, numai ce era scris de alţii care le serveau
de conducători; ei sunt incapabili de a reflecta asupra obiectelor ce le
trec şi răstrec pe sub ochi, ei nu pot crede că este posibil să meargă
mai departe decât cei care i-au precedat.
Ce minunată înţelegere a realităţei învăţăturei la un anatomist
de la 1766.
La fel J. M. Bourgery (Traité complet de 1'Anatomie de
l'homme comprenant la médecine opératoire, 1840) insistă în vol. VI
(1852) p. 2:
„E o mare greşală, prea adeseaori făcută, să se creadă că
anatomia unei regiuni poate fi ştiută, numai fiindcă a fost disecată. E
mare numărul de anatomişti cari înţeleg fiecare detaliu isolat, dar al
căror spirit refuză să le grupeze şi să le coordoneze într-un tot.”
Într-un chip şi mai sugestiv, Bichat (Anatomie descriptive,
1829) atacă modul de învăţătură cărturărească al unei ştiinţe de
observaţie:
...... „trebuie să vezi natura şi nu s-o înveţi. Imaginele nu sunt
durabile decât dacă sunt repetate: prima fuge, a doua e confusă şi
adesea a 3-a nu-i distinctă. Simţurile mai bine decât cărţile pot să ne
instruiască. Eu compar cărţile, în anatomie, cu lentilele aşezate între
ochi şi obiecte: ele aci le micşoează, aci le măresc, le înfrumuseţează
ori le desfigurează şi rar ni le prezintă aşa cum sunt. Cărţile pot

139
conduce cercetările noastre pe cadavru, dar niciodată nu pot să le
înlocuiască. A judeca formaţiile anatomice numai după descripţii,
este a te pronunţa asupra unui tablou fără să ridici de pe el pânza care
îl acoperă”.
Admirabilă distincţie, căci în adevăr „Simţurile mai bine decât
cărţile pot să ne instruiască!”
În tratatul său de Anatomie (Lehrbuch der Anatomie des
Menschen, mit Rücksicht auf physiologische Begründung und
praktische Anwendung, ed. XX, 1889) anume scris pentru scopuri
practice, Joseph Hyrtl insistă de asemeni:
,, Nimeni nu va învăţa acea Anatomie, de care va avea nevoie
în viaţa medicală, din cărţi, ci numai din exerciţii practice”...
Şi tot astfel Charles Robin (Tableaux d'anatomie, contenant
1'exposé de toutes les parties à étudier dans 1'organisme de l'homme
et dans celui des animaux, 1850):
... „Mai cu seamă în biologie nu trebuie să confundăm ceea ce
este, cu ceea ce a fost spus; ceea ce este în natură cu ceea ce este în
cărţi… ”
Tot aşa de lămurit e şi Gegenbaur (Lehrbuch der Anatomie
des Menschen, 8 Aufl. 1909).
..... „Disecţia nu-i decât un mijloc; scopul anatomiei este de a
cunoaşte şi de a interpreta rezultatele procurate de disecţie”.
Iar Henle precizează şi mai mult (Handbuch der systema-
tischen Anatomie des Menschen, 1867):
„Toţi suntem de acord că, descripţia niciodată nu poate înlocui
privirea obiectului, dar ea (descripţia) nu trebuie să rămâie o simplă
notificare a celor văzute, ci trebuie să însoţească pe observator când
examinează obiectele şi să-l silească să aplice ochiul, degetul şi
gândirea pe obiectul de studiu”.
La rândul lui unul din cei mai mari anatomişti moderni şi acela
care a editat cel mai complect tratat de Anatomie german, Karl von

140
Bardeleben (Lehrbuch der systematischen Anatomie des Menschen
für Studierende und Artzte, 1906) arată un nou motiv pentru care
cărţile sunt insuficiente pentru o ştiinţă a formelor:
„… Anatomia şi Histologia nu se pot învăţa numai din cărţi şi
atlase cărora le lipseşte a treia dimensiune..,...ele trebuiesc studiate
pe cadavru, pe preparat, adesea şi pe modelul viu.”
Acest îndemn de a nu neglija obiectul real în folosul lecturei
este aproape unanim, şi el vine din partea celora cari au scris cele
mai bune cărţi de Anatomie. Ei trebuiesc crezuţi, fiind mai în măsură
decât oricine să judece ce pot şi ce nu pot da cărţile lor. La
experienţa lor întinsă o putem adăuga pe a noastră - mai mică şi
fiecare ştie cât de uşor dispare lucrul citit şi cât de persistent este cel
văzut, controlat şi judecat. Anatomia care se uită de opt ori ca să o
înveţi a noua oară este cea numai memorată, nu Anatomia studiată.
Cred că am reuşit cu ajutorul lui Lieutaud, Bourgery, Bichat,
Hyrtl, Robin, Gegenbaur, Henle şi Bardeleben să mut interesul Dv.
principal de la carte la cadavru, şi veţi cădea de acord cu toţii că
Anatomie fără cadavre este o imposibilitate. Dar chiar din citatele de
mai sus aţi văzut că nu orice lucrare de disecţie este suficientă să ne
dea cunoştinţi de Anatomie şi că procesul psichic care însoţeşte
lucrarea e încă şi mai important. Anatomia redusă la o ştiinţă de
cadavru, la o ştiinţă de disecţie, o înşirare moartă de amănunte de
formă cari stau alături, este tot aşa de inutilă şi încă mai primejdioasă
decât Anatomia cărturărească. Căci şi ea este lipsită de înţelegere şi
cunoştinţele ei fug în momentul aplicărei, iar pe deasupra este şi
desgustătoare, brutalizând spiritul. Nu trebuie pierdut din vedere
motivul pentru care învăţăm Anatomie şi repede vom ajunge la o
concepţie mai înaltă. Acel motiv este priceperea corpului viu.
Nimeni nu-şi va lega rosturile de înţelegerea cadavrului pentru
cadavru. Acesta este un obiect necesar dar necomplect, o bază de
studiu dar nu întregimea lui, cu alte cuvinte un mijloc şi nu un scop.

141
De aceea un amănunt morfologic nu e înţeles decât însufleţit, pus la
locul lui, în corpul viu şi activ. O astfel de asimilare a cunoştinţelor
de structură anatomică o putem deosebi sub nume de asimilare
biologică, de cealaltă care pune accent pe descripţia şi catalogarea
elementelor de formă şi care este o simplă asimilare mnemotehnică.
Găsim şi pentru această afirmaţie numeroase aprobări.
Theophile de Bordeu (Recherches anatomiques, sur la position
des glandes et sur leur action, 1751): ...
„Adaug că avem nevoie să cunoaştem corpul viu şi prin
urmare jocul părţilor sale; există anatomişti cari se dau prea mult la
descripţii scrupuloase şi minuţioase cari nu sunt decât scheletul
anatomiei pe care trebuie să-1 însufleţim”... (pag. XIII-XIV)
Şi mai departe pune la adresa unor astfel de anatomişti pasajul
următor:
„Adesea descriu şi caută scrupulous un mic văsuşor sau
direcţiile câtorva fibre... dar neglijează să observe ceeace se petrece
pe bolnav în părţile cele mai cunoscute şi cele mai «grosolane»” (p.
XVIII) ...... „Ei nu studiază decât cadavrul, şi pierd din vedere corpul
viu”. (p.XX)
În: „L'Anatomie d'Heister avec des essais de physique sur
l'usage des parties du corps humain et sur le mécanisme de leur
mouvement par T.B. de la Faculté de Médecine de Montpellier
1724”:
„Acei cari nu se gândesc decât să expuie ochilor părţile
corpului…puţin se deosebesc de lucrătorii din mină care sapă şi
adună materiale fără să le ştie folosul.” (p.I)
C. Gegenbaur în lucrarea cit. p. 42-43:
„acea Anatomie care, după o definiţie primitivă, se ocupă cu
corpul mort, este o ştiinţă învechită. Organismul este viaţă; aceasta
nu trebue separată de el. Cercetarea anatomică actuală trebuie să
considere organismul viu”.

142
 Mai plastic încă explică ideea aceasta Poirier în tratatul său
(Traité d'Anatomie humaine, 1899, Ed. II):
„… le cadavre, toujours plus ou moins déformé, n'est qu'un
moyen, une nécessité, pour s'élever à la compréhension de l'être
vivant; il faut donc, en écrivant l'anatomie, restituer la forme, animer
le cadavre.”
La fel crede şi Ch. Debierre (Traité élémentaire d'Anatomie de
1'homme - Anatomie descriptive et dissection, 1890). „Cunoaşterea
organizaţiei fiinţelor vii este obiectul şi scopul anatomiei”. (p.VII)
Iulius [Julius] Tandler (Lehrbuch der sistematischen
Anatomie, vol.I, 1919):
„…Cercetarea anatomică nu se limitează numai la mort ci
trebuie să considere de asemenea şi organismul viu”. (p. l)
Acum se poate înţelege de ce prof. Fr. I. Rainer a pus să se
scrie pe peretele dela intrarea sălilor de disecţie: „Anatomia este
ştiinţa formei vii”; pentra a nu mai intra în mintea studenţilor ideea
că ei fac Anatomie din pricină că umblă cu cadavrul şi pentru a-i
îndemna mereu să transpuie toate datele culese pe organismul mort
în organismul viu.
Şi astfel cred că am făcut un pas înainte mutând încă odată
interesul D-vs., de la cadavru la fiinţa vie şi activă. În fiecare clipă
devotată studiilor gândul trebuie să fie preocupat de cele ce se petrec
pe viu şi fiecare trebuie să se forjeze să înţeleagă formele, legătura
lor; înfăţişările şi: evoluţia lor în corpul viu; înţelegerea lui este
scopul şi pentru acest scop fireşte şi cărţile şi cadavrul sunt de folos,
sunt indispensabile ca mijloace de lucru, ca ajutoare — dar ele nu
sunt ţelul învăţământului anatomic. Recitarea pe din afară a
paragrafelor dintr-un tratat clasic, faptul însuşi al disecţiei migăloase
a diverse regiuni complicate nu au nici o valoare şi chiar mai mult:
pot fi dăunătoare pentru minţile mai slabe, care se derutează cu
desăvârşire sub povara unei memorizări uscate şi chinuite.

143
 Aşadar, revenind la fraza medicilor practicieni de rutină:
…„Studentul să înveţe noţiunile anatomice de care va avea nevoie în
practica medicală”, eu voi schimba-o altminteri: Studentul să înveţe
noţiunile anatomice astfel încât să le poată avea în practica
medicală. Ce poate folosi de pildă unui individ cunoştinţa perfectă a
teoriei muzicale, ce e aceea un diez, un bemol; câte chei şi câte feluri
de game sunt, câte note şi cum să înşirue, dacă atunci când încearcă
să cânte te scoate pe uşă afară cu melodiile lui. Mi-închipui că
nimeni din D-vs. nu va zice că un astfel de cunoscător al teoriei
muzicale este un muzicant! Tot aşa nu veţi putea numi anatomist pe
cineva care povesteşte repede numiri de artere, de muşchi, de vene şi
oase, după unul sau după o mie de autori, dar el nu e în stare să
cunoască şi să interpreteze măcar mâna cu care se spală în fiecare
dimineaţă.
De-aceea felul în care cunoştinţele de anatomie se vor aduna şi
se vor lega în mintea studenţilor, precum şi mijloacele de a le
prezenta înţelegerei lor preocupă în cel mai înalt grad pe oricine are
în sarcina lui un învăţământ anatomic. Regulile după care prezen-
tarea ori asimilarea cunoştinţelor anatomice trebuesc făcute le voi lua
tot din experienţa marilor anatomişti care au lăsat urme adânci în
ştiinţa noastră.
Vicq-D'Azyr (Traité d'Anatomie et de Physiologie, représen-
tant au naturel les divers organes de l'homme et des animaux, 1886):
„Ce înseamnă a studia o ştiinţă?... mergând de la cunoscut la
necunoscut, să veghem la exactitatea faptelor observate şi la
înlănţuirea judecăţilor intermediare din rationament; să învăţăm a
exercita întreaga activitate a spiritului, fixând, prin vorbe şi prin
semne, natura şi raporturile gândirei.” (p. 47).
Apoi la pag. 54:
„..să nu admiţi un fapt până nu l-ai privit sub toate feţele şi cu
ochi exercitaţi ...Să nu uităm că ochii cei mai atenţi dacă nu sunt

144
obicinuiţi cu un gen de observaţie, sunt instrumente foarte neperfecte
şi în care nu trebue să ne încredem prea mult pentru că sunt mii de
izvoare de erori pentru ele.”
Frederici Ruyschii (Opera Omnia, anatomico-medico-
chirurgica, 1737) anunţă pe cetitori ce anume comunică el în tratatul
lui şi zice:
„..Numai pe acelea le expun pe care le-am controlat prin
experienţă (singurul adevăr al profesorului).” Şi explică mai departe
ce înţelege prin experienţă:
„...experienta este ...observaţia şi amintirea celor văzute adesea
şi în acelaş chip.”
Cu aceeaş strictă claritate şi minunată expresivitate, ca în
citatul precedent, Xavier Bichat (op. cit. p. V.) arată care sunt
calităţile cu care trebue să atacăm o ramură ştiinţifică cum e
anatomia:
„...Încetineala în mers, asprimea în studiu, temeinicie în
principii; siguranţa în resultate: astea sunt atributele ştiinţelor de
„observaţie”.
Şi ceva mai departe (p. XIX.):
.. „...anatomia are două metehne deopotrivă de temut: pe de o
parte detaliile inutile; pe de alta, o precisie: exagerată. O ramă prea
strâmtă nu ne lasă decât să întrevedem tabloul pe care îl cuprinde; de
asemeni o metodă prea concisă, nu presintă decât pe jumătate
obiectele pe care le îmbrăţişează; ...între aceste două extreme deci,
difusiunea şi precisiunea exagerată, se află ce ne trebue...”
Joseph Hyrtl care, pe lângă un admirabil anatomist practician
a fost şi un om de vastă erudiţie, defineşte şi el remarcabil de
limpede etapele la care se poate opri ori ridica, după mentalitatea lui,
un anatomist (loc. cit. p. 30):
„Cine a învăţat să disece bine şi repede este un bun anatomist;
cine poate executa technici grele lesnicios, este un anatomist abil;

145
acela care gândeşte cât lucrează şi ştie să-şi pue probleme, este un
anatomist om de ştiinţă; şi numai acela care ştie cum Anatomia, prin
sforţările înaintaşilor timp de mai multe secole, a devenit ceea ce este
actualmente, merită titlul de Anatomist savant”.
Charles Robin (op. cit. p. 3):
,,În studiu se poate proceda devla simplu la compus, adică de
la obiectiv la subiectiv, sau de la compus la simplu, urmând astfel
ordinea istorică a desvoltărei diferitelor ramuri ale anatomiei. ...Nu
cunoşti bine o ştiinţă decât dacă ai urmat în studiu amândouă căile
alternative”.
Din citatele de mai sus se vede că pentru o bună asimilare a
cunoştinţelor de Anatomie, care sunt copleşitoare ca număr, se cer
anume condiţii ale spiritului.
Resumat ele s-ar reduce la: 1) Observaţie repetată, variată,
însoţită de raţionamente asupra rostului şi modului de formare a
obiectului în studiu;
2) Combinarea observaţiei cu acţiunea, cari prepară astfel
terenul pentru observaţie, provoacă anume împrejurările în care va fi
examinat obiectul;…
3) Concentrarea mai multor simţuri asupra obiectului şi mai
ales văzul şi tactul. Obiectele trebuesc atinse, conturate cu degetul,
pipăite, pentru că numai astfel impresiile lor sunt durabile;
4) În sfârşit mulţimea faptelor Anatomice trebue considerată
repetată în ordine diferite, dintre cari ca extreme distingem ordinea
analitică şi ordinea sintetică. Întâi corpul trebue desfăcut în fornaţiile
lui componente, una câte una, pentru a le cunoaşte, apoi imediat,
odată cunoscute, ele trebuesc reintegrate în corpul întreg viu şi activ.
Întâi analiza, apoi sinteza şi între amândouă spiritul nostru trebue să
se mişte continuu. Acest adevăr a fost recunoscut de mult şi exprimat
uneori, deşi nu pe de-a-ntregul. Aţi auzit adineaori citatul din Charles
Robin căruia-i putem adăuga ideea lui Paulo [Paolo] Mascagni în ce

146
priveşte ordinea expunerei anatomice. Pe când toţi anatomiştii îşi
încep expunerile cu oasele şi apoi trec la părţile moi pătură cu pătură,
până la suprafaţă, Mascagni găseşte nimerit, ca o reacţiune, să
înceapă expunerea dela suprafaţă către adâncime, lăsând oasele
pentru sfârşit. Se simţea nevoia unei duble căi pentru spiritul care
asimilează. Şi încă mai clar nevoia asta se precizează la Bourgery
(op. cit. II p. I.):
„Poate că, într'un tratat de anatomie ar trebui să fie două
osteologii, una care precedă şi unde oasele ar fi descrise numai ca
formă, cum se face cu un corp brut; şi alta aşezată la sfârşit şi care ar
fi recapitularea tuturor raporturilor celorlalte părţi acum cunoscute -
cu scheletul.”
Evident a doua osteologie a lui Bourgery nu-i alta decât
anatomia sintetică. Dar cel mai clar expune şi demonstrează această
dublă înfăţişare a studiului morfologic marele maistru al Anatomiei,
dispărut prea de vreme, Hermann Braus (Anatomie des Menschen.
Bd. I. p. 6-7):
„Cursul macroscopic şi microscopic ne învaţă mai ales să
desfacem corpul în părţile lui componente, să-l desfacem analisân-
du-l în elementele lui mai grosolane, apoi mai fine. Dar asta este
numai o lature a învăţământului practic. Fără să fie urmată de
sintesă, analiza rămâne de fapt numai o treabă neisprăvită, care nu va
fi de folos mai târziu în clinică şi în viaţă.”
Aşadar spiritul studentului care învaţă Anatomia trebue să aibe
mereu o atitudine constructivă. El trebue să plece de la forma
corpului omenesc întreagă şi vie - pe care trebue s-o cunoască bine -,
s-o disfacă ordonat şi gradat în elementele ei constructive şi apoi s-o
refacă iar din aceste elemente. La sfârşitul acestui proces, spiritul
exercitat va fi în stare, cum spune Braus, „să privească omul viu ca
pe ceva transparent, să distingă formele interioare după semnele lă-

147
sate la suprafaţă şi să aducă în faţa ochilor imaginele cuprinse în gân-
dire.” (p. 7, loc. cit.).
Căci „nu muşchiul flaccid al cadavrului, nu imaginea secţiunei
microscopice este scopul studiilor noastre practice ci adevărata
plastică vie, pe care o au părţile corpului atât cât sunt ascunse în
interior.”
Înţelegem dară că metodica învăţăturii anatomice va fi foarte
complexă şi nici un mijloc technic care poate ajuta la asimilare în
sensul de mai sus nu trebue neglijat. Oricărui început de analiză a
formei umane desfăcută, trebue să preceadă o analisă a corpului viu
intact şi o continuă raportare a celor învăţate, la corpul omului întreg,
în mişcare, se impune; cu alte cuvinte anatomia pe model- şi cel mai
bun model e corpul celui care studiază - trebue să însoţească pas cu
pas anatomia de cadavru. La Universitatea din Wisconsin din Statele
Unite ale Americei (C. R. Bardeen: Methods of teaching gross-
anatomy in the University of Wisconsin. Methods and Problems of
Medical Education. First series 1924, p. 8) studenţii sunt obligaţi, la
începutul învăţăturei anatomiei să-şi facă măsurătorile corpului lor şi
să le compare cu ale colegilor. La University College of London
(University College of London, Department of Anatomy by G.
Elliot-Smith. Meth. and Prob., First series p, 16): „În timpul disecţiei
studentul se familiarizează cu anatomia de suprafaţă a regiunilor pe
cari le disecă, studiind pe modele vii.” Aceeaşi metodă s-a aplicat de
mai mulţi ani în laboratorul Prof. Fr. I. Rainer la Bucuresti, cu
rezultate excelente. Bine aplicată şi conştiincios urmărită, metoda
modelului viu devine pivotul învăţământului anatomic şi dă în
acelaşi timp studentului o întinsă educaţie preclinică, pentru că în ea
intră de asemeni palpaţia, percuţia şi ascultaţia organismului normal,
pe care rar şi fragmentar numai îl poate întâlni în spital.
Institutele străine model întrebuinţează o extraordinară bogăţie
de mijloace cu ajutorul cărora studiul Anatomiei devine lesnicios,

148
atrăgător şi sigur. Din nici un institut de Anatomie mai distins nu
lipseşte desenul obligator, modelele în ceară şi în ghips, radioscopia
şi radiografia corpului viu. În Western Reserve University am asistat
la descrierea tubului digestiv însoţită imediat de proecţia
cinematografică a mişcărilor stomacului şi intestinelor. Peste tot
museele didactice se bucură de o atenţie specială şi în Harvard
Medical School de pildă, regiunile importante, disecate măestrit, sunt
fixate în blocuri de gyps şi puse cu totul în lichide conservatoare, iar
alături secţiunea transversală a corpului la nivelul regiunei disecate
pentru ca imediat ochiul să proiecteze amănuntele la periferie. Peste
tot sistemele vasculare injectate cu paste colorate şi corodate, ori
transparentizate, dau putinţa şi imaginaţiei celei mai puţin ascuţite să
pătrundă în intimitatea alcătuirei organice — (University College of
London de pildă). Articulaţiile, oasele, organele principale, admirabil
radiografiate sunt aşezate în dulăpioare mici transiluminate, chiar în
sala de disecţie, aşa că studentul în fiecare moment poate face o
raportare a maselor moi la schelet precum să şi vadă raporturile
precise ale părţilor scheletice, deprinzându-şi totodată şi ochiul
pentru o interpretare de placă radiografică. În unele institute, ca la
University College of London, studenţii pot compara în fiecare
moment pe ecranul radioscopic aspectul viu al organelor pe care le
disecă în sală.
Grija de a da studenţilor imagini plastice asupra formaţiilor
anatomice merge până acolo, încât în unele Institute s-a adoptat
proecţia stereoscopică a figurilor ori a obiectelor anatomice, aşa că
niciodată studentul nu rămâne să-şi chinue imaginaţia pentru o
trecere de la Figura plană a cărţei la realitatea reliefată în trei
dimensiuni.
La Facultatea de aici s-a inaugurat acum 14 ani un sistem, care
apoi a fost utilizat un timp şi la Bucureşti, şi pe care îl socot cu
desăvârşire folositor: modelajul. Sistemul a fost primit ostil şi

149
ridiculizat prea mult, încât a trebuit să cadă în voluntariat. Dar el stă
pe baze aşa de logice şi rezultatele lui, dacă ar fi aplicat sincer — în
combinaţie cu celelalte tehnice —, ar fi aşa de bune încât nu mă pot
opri ca chiar de acuma să-1 recomand studenţilor cu toată căldura
eşită din convingere şi experienţă. Toată lumea e convinsă că
impresiile căpătate prin pipăit sunt mai durabile decât cele lăsate de
văz, şi eu adaug că observaţia atentă şi complectă nu se poate face
decât ajutată de pipăit. Atunci de ce ar fi absurdă cerinţa de a încerca
reconstruirea formaiilor osoase într-o substanţă plastică, reconstruire
cu prilejul căreia se trec în revistă activ toate raporturile şi proporţiile
formaţiilor moi? Nu trebue uitat că Bardeleben spunea că figurile din
cărţi nu ni dau „a 3-a dimensiune”. Henle cerea ca cel care învaţă
anatomia „să aplice ochiul, degetul şi gândirea pe obiectul de
studiu.” Şi Bichat, care era împotriva planşelor, era totuşi pentru
mulajele în ceară, pe care le preţuia mai mult chiar decât preparatele
în alcool. „În anatomie, zice el, senzaţiile noastre trebue să nască tot
pe atâta prin pipăit cât şi prin vedere.”
La acestea voi mai adăuga că cine va reuşi să refacă din
amintire o formă anatomică, acela va fi dobândit ceiace Braus pune
ca o condiţie pentru adevărata învăţătură anatomică: „Simţul
plastic”. Obiecţiile cu privire la scurtimea timpului, care ar pleda
contra modelajului, nu stau în picioare, pentru că un timp
considerabil se pierde cu memorizările repetate şi obositoare şi prin
moleşirea şi desgustarea spiritului silit la operaţii mecanice. Eu susţin
că printr-o aplicare metodică şi cu convingere a modelajului, s'ar
ajunge în realitate la o economisire de timp şi în plus orice cunoştinţă
dobândită ar fi una cu adevărat vie şi activă. Dar tocmai pentru că
aplicarea lui cere bună-voinţă, care din pricina relei interpretări din
ultimii ani nu există, îl las deocamdată la întrebuinţarea lui după
voie.

150
 Multă discuţie s-a făcut şi asupra limitărei Anatomiei la o
ştiinţă de pură descripţie, care nu trebue să se ocupe decât de formele
anatomice ca atare şi atât. A ajutat la confuzie, în această privinţă, un
citat din Manouvrier care socotea că Anatomia este „ştiinţă statică”
spre deosebire de fisiologie care este ,,ştiinţă dinamică”. Toţi autorii
pe care vi i-am citat până acuma, inclusiv Poirier în tratatul căruia s'a
strecurat această părere greşită a lui Manouvrier, sunt de părere că nu
se poate despărţi în expunere funcţia unui organ de compozitia lui, şi
nici forma, ori structura organului de funcţie. Unii anatomişti, destul
de însemnaţi merg aşa de departe încât spun ca Reil (citat din F. I.
Gall et G. Spurzheim: Anatomie et physiologie du système nerveux
en général et du cerveau en particulier, 1810, vol. I p. XXII):
„Anatomia nu este o ştiinţă particulară, ci o parte a fisiologiei
având ca obiect forma şi structura organelor a căror cunoştinţă este
indispensabilă pentru a explica diversele fenomene ale corpului
animalelor”.
Iar Bourgery (loc. cit. vol. I p. 20) arată de ce nu putem
despărţi descripţia anatomică de interpretarea fiziologică:
„Lipsită de datele fiziologice, atenţia cea mai neobosită nu va
reuşi să observe tot, nici memoria cea mai fericită nu va reuşi să reţie
tot.”
Bichat de asemeni precizează adoptând ideea colaborării
anatomiei cu fiziologia, stabilită de Haller:
„...el a recunoscut că ştiinţa funcţiunilor fiind scopul şi aceea a
organelor mijlocul de-a atinge acest scop, amândouă nu fac decât un
tot pe care nu-1 putem separa fără a face să fie necomplecte
divisiunile sale.”
Discutând aceeaş problemă, Hyrtl (op. cit. p. 19) conclude:
„...anatomie pură nu există”; şi mai departe (p. 20): „jumătate din
tratatele de Anatomie sunt scrise în termeni de fiziologie.”

151
 Acelaş fel de discuţie cu acelaş rezultat s-a făcut şi în privinţa
legăturilor Anatomiei cu Embriologia şi Anatomia comparată. Cum
partea asta se înglobează mai natural în al 2-lea aspect sub care vom
privi Anatomia, nu mă voi ocupa de ea aici. Voi încheia acest capitol
cu concluzia scoasă din cele ce au precedat că: Studentul trebue să
capete prin studiul Anatomiei o înţelegere deplină a mecanismelor
vieţei, exprimate în forme anatomice. El trebue să ajungă să priceapă
structurile ca elemente vii, active, la locul lor în organismul intact şi
sănătos. Numai sprijinit pe o astfel de pricepere el va fi în stare să
înainteze cu folos mai departe în studiul proceselor normale şi
patologice care sunt la baza artei şi ştiinţei medicale.

II. Anatomia - câmp de cercetări.

Cunoştinţele positive de anatomie care sunt necesare

medicului, oricât ar fi ele de simple azi şi uşor de înţeles, au fost
dobândite cu mari cazne mintale şi după îndelungi cercetări şi
discursuri. Azi când deschidem un cadavru şi privim în ordine
organele din el, ni se pare cu desăvârşire simplu să numărăm de pildă
nervii cranieni şi totuşi secole întregi în loc de 12 perechi, s-au
numărat numai 7. E de ajuns să deschizi trei patru inimi pentru a te
convinge că cele două ventricule nu au între ele o comunicaţie
directă şi totuşi discuţii nenumărate şi foarte vii s-au făcut pe chestia
asta. Până şi Vesal, care a reformat anatomia, a exprimat numai
îndoeli asupra comunicărei interventriculare, fără să fie sigur. Multă
vreme s-a crezut că nervii sunt tuburi, ganglionii limfatici din
mesenter au fost confundaţi cu pancreasul, şi nu mai pomenesc de
structurile organelor mai complicate cum ar fi organele de simţ ori
sistemul nervos central.
Când vedem cât de mult simplifică lucrurile şi luminează
înţelegerea un adevăr - astăzi evident - ne mirăm cu drept cuvânt de

152
ce nu a fost primit la descoperirea lui cu uşurinţă şi imediat. Când
Vesal a arătat că Anatomia galenică este greşită şi a făcut
demonstraţiile lui epocale, el a întâmpinat multă rezistenţă şi
adese[a]ori din partea unor anatomişti de primul rang. Însuşi
profesorul său, Jaques du Bois (Sylvius) nu a primit inovaţiile lui
Vesal ci când acesta de pildă a obiectat că femurul nu este curbat
înainte aşa cum 1-a descris Galen (Galen descrisese exact, de altfel,
femurul dar de la maimuţă, nu de la om), Sylvius i-a răspuns că de la
Galen şi până în timpul său s-a schimbat anatomia omului şi anume
curbura femurului a dispărut din pricina pantalonilor strâmţi! căci -
în propriele lui cuvinte - Galen nu poate greşi.
La fel, când Harvey a demonstrat circulaţia sângelui, a stârnit
o întreagă revoltă împotriva sa şi printre adversari se numără şi
anatomişti de valoarea lui Johannes Vesling (1598-1649) şi Joh.
Riolan (1577-1657). Unii 1-au considerat pe Harvey ca pe un rebel şi
este absolut tipic citatul unui anatomist contimporan: „ O! cetăţean
revoltat al republicei medicale, care ai îndrăsnit să răstorni fapte
confirmate de atâtea secole prin aprobarea tuturor!”.
Evident, acesta este întotdeauna un argument antiştiinţific care
s-a opus progresului omenesc dinainte de Harvey şi până azi:
„aprobarea tuturor”. Şi totuşi progresul s-a realizat întotdeauna prin
rezultatele la cari au ajuns cercetători isolaţi împotriva acelei
„aprobări a tuturor.” .
Mintea omului primeşte cu greu inovaţiile şi mai degrabă se
mulţumeşte cu o eroare pe care o repetă uşor decât cu un adevăr pe
care trebue să-l înveţe. Noi trebue să fim preveniţi asupra acestui
defect omenesc şi să luptăm împotriva lui. Şi prevenirea şi lupta se
fac mai ales pe calea dobândirei unei mentalităţi ştiinţifice. N-am să
insist asupra detaliilor cari mi se par că ar caracteriza o mentalitate
ştiinţifică, dar cred că o frază care întâmplător îmi vine în minte
dintr'un autor rus recent, o resumă foarte bine: „Să învăţăm de la

153
marii maeştri dar să vedem cu ochii noştri.” Acest precept cuprinde
îndemnul de a nu admite un fapt decât după evidenţă personală, după
scrutare conştientă a lui şi nu pe simplă afirmaţie, chiar când aceasta
e făcută de un maistru. Dacă cineva a ajuns la această înaltă
obişnuinţă intelectuală, restul atributelor cari determină o mentalitate
ştiinţifică se asociază de la sine. În raza unei astfel de mentalităţi
Anatomia apare ca una din cele mai importante ramuri din ştiinţa
vieţii: (Biologie), ramura în domeniul căreia s-au născut şi s-au
desvoltat multe din ideile fundamentale care au stăpânit şi mai
stăpânesc gândirea omenească. La una din etapele desvoltărei
cunoştinţilor omeneşti, Anatomia a ocupat interesul cel mai mare al
spiritelor cercetătoare şi imediat după Vesal disecţiile au ajuns să
stârnească o curiozitate aşa de intensă încât în unele oraşe ele intrau
ca un punct de program la marile festivităţi şi începutul lor se anunţa
prin tragere de clopote. Anatomia de fapt ocupa întreaga ştiinţă a
vieţei şi mai târziu s-a despărţit încetul cu încetul fiziologia din sânul
ei, ca o ramură aparte. Din primul moment, când technicele erau
foarte simple, reduse la simpla vedere (de unde şi cuvantul autopsia),
şi până azi când ele s-au înmulţit şi complicat infinit, interesul
omului a fost continuu aţâţat spre examinarea propriei lui fiinţi.
Putem fi siguri că şi de aci înainte va fi tot astfel. Silinţele au fost şi
vor fi către înţelegerea şi explicarea deplină a formărei, desvoltărei şi
modificărei corpului omenesc. Şi ca şi în trecut, cercetarea cât mai
adâncă a formei umane active va depinde şi va fi condusă de
sistemele de gândire, de teoriile şi ipotezele formate, precum şi de
perfecţionarea tehnicelor cu ajutorul cărora se îndeplinesc
investigaţiile. E o influenţă circulară între cunoştinţi şi între
mijloacele lor de obţinere, între fapte şi ipotezele cari împing la
cercetare. Fără ca să mai insist aici, amintesc numai câteva etape mai
mari din evoluţia Anatomiei care au fost marcate prin câte o
schimbare de idee ori o perfecţiune de tehnică. Când Aristoteles

154
(384-322 în.H.) a făcut deosebire între ce e mistic şi ce e natural,
încrezându-se în simţurile sale, cu ajutorul cărora a încercat să
claseze lumea organică, el a marcat prin asta o epocă nouă şi a
împins înainte cunoştinţa anatomică. Când Vesal (1534) a avut
îndrăzneala să controleze pe Galen (131-201 d.H.), anatomia căruia
stăpânise necontestat mai bine de o mie de ani, el a însemnat o a 2-a
epocă, care a dat dreptul convingerei personale să existe şi să se
ridice peste autoritatea magistrală. Demonstraţia circulaţiei sangvine
făcută de William Harvey (1628) a transformat cu desăvârşire
concepţiile anatomice şi a îndreptat cercetările într-o direcţie nouă. O
influienţă tot atâta de mare a avut, şi încă mai îndepărtată în timp,
descoperirea microscopului (1620). Sub stăpânirea acestei influienţe,
Anatomia încă se mai găseşte. Teoriile transformiste şi evoluţioniste
ale lui Lamarck (1809) şi Darwin (1859) au însemnat de asemeni un
pas mare înainte, complectat şi mult accelerat prin teoria celulară
(Schwann 1839). O lumină nouă şi foarte puternică au revărsat a-
supra Anatomiei două directive noi, a căror influienţă nu s-a isprăvit
şi care sunt încă în plin studiu: embrologia şi anatomia comparată.
Şi astfel concepţiile anatomice au mers treptat, treptat lărgindu-se şi
adâncind priceperea organismelor într-un chip tot mai complect.
Astăzi: Anatomia, care studiază formele vii în desvoltare şi
regres, alături de forma echilibrată a maturităţei; care urmăreşte odată cu
actualitatea organismelor şi treptata succesiune a stadiilor de desvoltare,
a ajuns la epoca în care rostul ei este să analizeze factorii determinanţi ai
formelor anatomice. Ea este azi o ştiinţă causală şi metoda ei de
investigare este cea experimentală. Formaţiile care alcătuesc organismul
interesează nu numai din punctul de vedere al activităţei lor prezente, ci
interesează şi din punctul de vedere al devenirei lor. Cum s-au format,
ce factori le-au determinat şi ce viitor au; ce posibilităţi de modificare
cuprind în ele? Anatomistul trebuie să-şi puie astazi probleme de
morfogenesă şi morfodinamică. În lumina acestor probleme, tot ce altfel
pare capricios şi neînţeles capătă posibilităţi de explicaţie. Variantele
155
anatomice nu mai sunt „Lusus naturae”, malformaţiile şi
monstruosităţile capătă un înţeles. Anatomistul de azi studiază germenii
producători de forme organice şi agenţii care determină transformarea
formelor unele în altele; el caută şi provoacă intenţionat determinismul
formaţiilor anatomice. În acest stadiu anatomia a fost copleşită de
progresele ştiinţelor învecinate şi desigur în viitor va conta - oricât de
neaşteptat ar părea - ca o nouă etapă în desvoltarea anatomiei,
descoperirea coloizilor. (T. Graham). Azi aşa de departe se găseşte
anatomia de ideea că ea ar fi „studiul fenomenelor statice ale
organismelor”, încât cercetătorul din câmpul ei nu se mulţumeşte nici
măcar cu observaţia cauzală a individului actual ci îşi întreprinde
investigaţiile şi asupra ascendenţilor a[le] căror proprietăţi combinate
pot explica formele apărute mai târziu. (Ereditatea)
Dar dacă ăsta e câmpul larg al Anatomiei ştiinţifice, cuprinsul
ei de activitate integrală, ne putem întreba şi noi ca şi medicul
practician care nu ştie anatomie: „pentru ce să înveţe studentul în
medicină mai mult decât formele grosolane ale oaselor, articulaţiilor,
muşchilor şi organelor?” La aşa năsdrăvană întrebare sunt două
răspunsuri. Unul arată că tehnicele clinice, diagnostice şi interven-
ţioniste s-au desvoltat aşa de mult, s-au rafinat într-atâta, încât fără o
cunoştinţă exactă şi suficientă a organismului omenesc medicul nu
va mai putea obţine fineţă şi siguranţă în acţiunea lui numai prin
rutină (cum se putea în vremea veche). Cellalt răspuns arată că
cunoştinţele anatomiei practice nu sunt decât ceea ce a rămas stabilit
din Anatomia ştiinţifică. Anatomia usuală este residiul anatomiei de
cercetări, azi anatomie experimentală. Amândouă sunt în continuă
premenire, într-o evoluţie neîncetată. Şi anatomia zisă clasică rămâne
într-atât cât îi permite anatomia ştiinţifică. Multe adevăruri de azi
sunt erorile de mâine şi faptele trebuiesc acceptate cu rezerva că s-ar
putea să fie modificate prin noi descoperiri. Cine mai poate face azi
medicină practică corectă fără o cunoştinţă suficientă a
parasimpaticului? Şi totuşi când am început eu medicina, exact în

156
sala în care ne aflăm, la noi nu ajunsese încă cunoştinţele introduse
în lumea ştiinţifică de către Langley; şi când prof. Rainer a expus
pentru întâiaşi dată în Iaşi clasificarea sistemului vegetativ dupa
Langley, a întâmpinat murmure de nemulţămire. Azi desigur au
încetat. Mâini alte noi descoperiri vor premeni domeniul nostru de
cunoştinţi — mai mult ori mai puţin — ; spiritul studenţilor trebuie
pregătit pentru o acceptare de idei noi, sub rezerva controlului
experimental. Conservatism în ştiinţă nu există; aici el se numeşte
uneori „lipsă de informaţie” şi totdeauna „oprire în dezvoltare”.
Vorbei goale de-atâtea ori auzită că Anatomia este o ştiinţă isprăvită,
o să-i opun două citate dela două personalităţi extreme. Una este
Poirier, pe care se bazează aforisme de ale medicilor practicieni cu
idei de anatomie în afara ei:
„...Lipsa de vederi generale poate fi un obstacol chiar pentru
investigaţia faptelor mărunte, atât analisei cât şi sintesei. Ea poate
opri în toate chipurile progresul unei ştiinţi. Această lipsă în mare
parte a făcut să se considere Anatomia umană ca fiind aproape
terminată (loc. cit. p. 2 şi 3), pe câtă vreme ea se găseşte încă la
perioada ei de început.”
A doua personalitate este cel mai mare maistru modern al
tehnicei de predare a anatomiei, Herman Braus (loc. cit. p. 5): „Nici
de cum nu-i adevărat că Anatomia omului este o ştiinţă încheiată,
ispravită; în multe privinţi suntem la început.
Tocmai prin concepţia biologică dobândim simţul ştiinţei în
progres şi ne păzim să târâm cu noi un balast mort”.

III. Anatomia educativă.

Atingem aici capitolul final al expunerei pe care mi-am propus

s-o fac, şi în el mă ocup de fapt de sinteza ştiinţei noastre. Am
prezentat Anatomia în rosturile ei practice, în rosturile ei
investigatoare; am arătat-o ca pe o ştiinţă mereu în premenire — aşa

157
cum este orice ştiinţă — ca pe o ocupaţie stimulatoare de idei şi
condusă de ele. Dar Anatomia are un rol şi mai important şi mai
captivant: un rol educativ. Ea are mai mult decât alte ştiinţe putere
de-a transforma pe omul care o învaţă. Această putere îi vine de la
împrejurarea că ea sporeşte conştiinţa omului asupra sa însuşi. Cheia
filosofiei adânci socratice era „cunoaşte-te pe tine”. Şi nici o altă
ştiinţă nu răspunde mai bine acestei devize.
Manipulaţiile tehnice ale studentului pe cadavru, pe corpul
viu; lucrul continuu cu instrumentele de disecţie pe corpul mort;
cercetarea variată a corpului însufleţit şi activ rafinează simţurile şi
sporeşte abilitatea viitorului medic care va trebui să fie înainte de
toate un bun observator, un bun intervenţionist, un om cu gândirea
precisă şi hotărâtă, care se descurcă repede şi decis în împrejurări
complicate.
Dar pe lângă partea de educaţie tehnică incontestabilă pe care
o are Anatomia, ea transformă în cel mai înalt grad aparatul de
gândire al omului. Setea de a cunoaşte este stimulată infinit mai mult
atunci când e vorba de a-ţi cunoaşte propria ta fiinţă. Şi lărgimea de
vederi, ascuţimea de judecată e cu atâta mai întinsă cu cât
mecanismele biologice pe care se sprijină sunt mai adânc cunoscute.
Acest rost educativ al Anatomiei a fost recunoscut de mulţi
anatomişti de primul rang şi Hyrtl merge până acolo — ceea ce e
drept — încât pretinde că trebuesc răspândite cunoştinţele de
Anatomie în toate cercurile, pentru ca omul din toate clasele să se
cunoască. (p. 39 - 40 loc. cit.)
Evident toate preceptele, toate regulile şi toate cunoştinţele
valorează cât mintea care le judecă, cât înţelegerea prin care trec.
Minunate dispoziţii şi admirabile realizări capătă o formă pocită în
stăpânirea unor sălbateci şi din contra împrejurări şi mijloace mai
proaste se perfectionează şi se înalţă sub influenţa unor personalităţi
desvoltate. Aşa e şi cu datele ştiinţelor medicale. Aceeaşi experienţă

158
simplă, pe o broască să zicem, e o simplă repetiţie obositoare pentru
un simplu învăţăcel pasiv la minte, dar ea poate deveni isvor de
explicaţii minunate, de îndrumări ingenioase şi poate stimula noi
orientări, când mintea interpre[ta]toare este de pildă a unui Claude
Bernard. Care-i diferenţa între învăţăcel şi Claude Bernard? Struc-
tura intelectuală. La unul această structură e simplă, puţin mobilă,
obosită şi confuză pe când la celălalt e sclipitoare, complexă,
proteică şi neadormită. Nu-mi trece prin gând să afirm că prin
cunoaşterea adâncă de sine fiecare poate deveni un Claude Bernard,
doamne-fereşte, fiindcă mai sunt şi alţi factori într-un proces aşa de
complicat; dar sunt convins că o profundă cunoaştere de sine, o
minuţioasă analiză a organismului viu, o putere de pătrundere în
mecanismul vieţei proprii sporeşte mult structura intelectuală şi
lărgeşte judecata. De aceea cunoştinţele oricât de inutile şi trecătoare
ar apărea la un moment dat al educaţiei, dacă ele au puterea să
complice şi să perfecţioneze aparatul de gândire, ele îşi îndeplinesc
rolul cel mai mare pentru că au pregătit un simţ complicat şi puternic
care va şti să le caute şi să le găească repede la locul lor, chiar dacă
temporar ele au fost uitate. Mentalităţile sunt ca obiectivele
microscopice: cu cât sunt mai complicate şi mai prelucrate cu atât
observă mai mult, mai fin şi mai clar. Înaintea unei lupe ori a unei
imersiuni apocromatice acelaş minuscul organism se agită: dar ce
arată una şi ce arată cealaltă! Înaintea a doi doctori, unul cu o cultură
de literă simplistă şi resumată, cellalt cu o minunată cultură biologică
complexă şi conştientă, puneţi acelaş bolnav. Amândoi au citit pe
aceleaşi cărţi, amândoi au pronunţat aceleaşi vorbe — dar ce va
vedea unul şi ce va vedea cellalt! Structura lor intelectuală este la
antipozi, şi efectele la fel. Nici un moment deci în cursul studiilor nu
trebue pierdut din vedere automodelarea spiritului, progresiva lui
complicaţie şi luminare şi orice ramură de cunoştinţi care duce la
aceste rezultate trebue considerată de prim folos. Anatomia aruncând

159
o puternică lumină asupra fiecăruia însuşi are în acest sens influenţa
cea mai marcată.
Dar mai este un punct de o valoare supremă. Omul obser-
vându-se pe sine, studiindu-se la lumina cunoaşterei structurei pro-
prii, ajunge la o introspecţie minunată, care îi arată oareşicum pu-
tinţele lui de desvoltare şi direcţia încotro ea s-ar face. Ajunge la o
conştiinţă a lipsurilor sale biologice şi întrevede putinţa unei in-
tervenţii prin sforţări pentru îndreptare, pentru perfecţionare, pentru
desăvârşire.
„Omul este singura fiinţă vie, care poate concepe pentru sine
un ideal şi în vederea lui se modelează”, a spus prof. Rainer şi
această idee mi se pare un apogeu al gândirei noastre. Într-adevăr
prin studiul atent al propriei noastre făpturi căpătăm siguranţa că
putem interveni, influenţând direct prin voinţă unele sisteme
organice (musculatura); ne putem astfel introduce în propria noastră
alcătuire îndreptând-o, până la anumite limite, unde vrem noi. Asta
ne dă puteri noi de rezistenţă, de înteţire a activităţei şi de conservare
a bunei funcţionări. Exerciţiul acesta susţinut asupra noastră înşine a
ajuns în alte ţări la o desvoltare imensă, cu rezultate minunate şi el
face parte integrantă dintr'un sistem de reguli menite să menţie
condiţiile unei bune desvoltări şi să perfecţioneze fiinţa umană.
Totalul acestor reguli alcătuiesc ceeace se numeşte Eugenica.
Aici trebue să ţintim cu toţii: să ducem cunoaşterea de sine şi
puterea de autointervenţie aşa de departe încât să putem căpăta im-
presia că conlucrăm cu natura la propria noastră desăvârşire.

Conferinţă publicată în Revista Medico-Chirurgicală a Societăţii de

Medici şi Naturalişti din Iaşi, 1928, nr. 6, pp.519-542.*

160
 SPIRITUL UNIVERSITAR ŞI TENDINŢELE
ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

Lecţia inaugurală de D-l Prof. Dr. GR. T. POPA,

cu ocazia redeschiderii cursurilor Universităţii Mihăilene
(13 Noembrie 1938)

Din când în când, se impune minţii omului să-şi revizuiască

directivele gândirii şi să se verifice pe sine în raport cu realităţile
fluctuante. Începutul unui an şcolar, la cea mai înaltă instituţie de
creaţie intelectuală, este un bun prilej pentru aceasta.
Dacă am putea face o secţiune transversală a timpului şi am
proiecta pe dânsa totalitatea mijloacelor noastre de lucru, dobândirile
investigaţiei multiple şi câmpurile prelucrate de sforţările specialişti-
lor, am căpăta o imagine extrem de complexă şi, în primul moment,
neinteligibilă. Materialul adunat de atâtea generaţii muncitoare este
imens şi legăturile posibile între diferitele date ştiinţifice infinite.
Privite panoptic, în simpla lor alaturare, câştigurile cercetării libere
ar avea apectul unui haos, puţin diferit de haosul primitiv. Puneţi pe
acelaşi plan şi în acelaşi moment texte juridice şi formule matemati-
ce; secţiuni microscopice şi reţete farmaceutice; săpături pe teren şi
preparate chimice; aparaturi diverse şi silogisme şi vă veţi afla în
plină nebuloasă.
O astfel de nebuloasă, oricât de paradoxală ar fi afirmaţia, este,
la prima vedere, însăşi Universitatea. Străbătută dela un capăt la
altul, această strălucită instituţie prezintă ochiului curios înşiruiri de
camere cu cel mai variat mobilier, cu cele mai diverse instalaţii,
perfect neînţelese vizitatorului în treacăt: un adevărat muzeu, puţin
ordonat, din care lipsesc prea multe tăbliţe explicative. Ici, grămezi
de cărţi, aşezate în rafturi; colo, colecţii de diferite forme organice;
mai încolo, şiruri de bănci în incintă şi numeroase tablouri pe păreţi;
161
mai departe, stelaje enorme, cu numeroase sticle care conţin tot felul
de pulberi şi lichide: cuşti de animale, borcane pline sau goale,
instrumente şi scule, mese, birouri şi scaune, aparate şi ţăvării. Asta-i
partea concretă a unei Universităţi care nu s-ar deosebi prea mult de
partea concretă a unei fabrici, tot aşa cum, de pildă, nu s-ar deosebi
prea mult, unele de altele, oasele desgropate din diferite morminte.
Dar, materialitatea Universităţii, ca şi materialitatea unui om
îngropat, este un rezidiu mort, care, dacă îşi are puse într-o anumită
ordine părţile componente, alcătuieşte cel mult un schelet, iar dacă
nu le are ordonate, constitue o întreagă harababură. O Universitate
perfect echipată, aranjată după un plan excelent pe care îl putem găsi
azi descris în cărţi şi în cataloage - încă nu este decât un schelet
montat, rece şi mort, nemişcat şi indiferent.
Pentru a face din elemente separate un tot, pentru a da structură
unei acumulări şi organizare unei simple colecţii, trebue să adăogăm
viaţă. Numai mintea cugetătoare poate transforma o vastă tăbărâre
materială într-o instituţie vie. Numai clădirea şi instrumentarul dintr-
însa nu formează o Universitate. Ca să fie aşa ceva, ea are nevoe de
flacăra însufleţitoare a minţilor neastâmpărate; şi această flacără este
purtată de profesori şi de studenţi. Universitatea este, în fond, acea
veche asociaţie dintre acei care învaţă pe alţii şi acei care învaţă dela
alţii: Universitas Magistrorum et Scholarium. Ori unde avem o astfel
de asociaţie avem o şcoală şi Universitatea este şcoală..,. cea mai
înaltă şcoală. Fără continuă trepidare a tinerilor dornici de a se
instrui, fără elanul creator al acelora care, vrând să transmită altora
cunoştinţi, se instruiesc mereu şi ei, cercetând secretele naturii; fără
subtila vibrare a intelectului, minunatul palat în care ne aflăm ar fi o
tristă şi rece construcţie arhitecturală şi nimic mai mult. Aşa dar,
tineret studios şi profesori activi, învăţăcei şi dascăli, ucenici şi
maeştri, aceştia alcătuiesc o Universitate. Chiar dacă ar lipsi zidurile
unei clădiri şi ar exsita totuşi înţelepţi care să „ştie”, întovărăşiţi cu

162
dornicii de a „afla”, încă am avea o Universitate. Şi grădinile lui
Academos nu erau alta ceva decât o înaltă şcoală a vremii, pentrucă
în ele se plimbau, discutând, Platon, Xenocrat, Polemon, Arcesilas şi
elevii lor.
Aşa dar, materialităţii universitare trebue să-i adăogăm viaţa
pentru a avea o Universitate. Şi cu asta unii s-ar declara mulţumiţi,
crezând că au realizat tot ce se cere dela o înaltă instituţie de cultură.
Oameni vii şi instalaţii, asta ar fi deajuns. Totuşi nu-i aşa. Şi oamenii
(în cazul nostru, profesorii şi studenţii) şi organizarea materială sunt
indispensabile, dar nu constituiesc totul. Profesorii şi studenţii, priviţi
ca simple unităţi vii, care intră şi ies la anumite ore dintr-un local
echipat cu o bogată aparatură, nu ajung să formeze o Universitate
numai printr-atâta. Îndeplinirea unor adevărate rituale programatice
s-ar deosebi prea puţin de gesticulaţia lui Hunding care imita numai
mişcarea în timp ce Wotan, nevăzut, executa munca. Pentru
desăvârşirea unei organizaţii complexe într-o înfăţişare viabilă în
existenţa căreia să se poată distinge un ţel şi o mişcare armonică spre
acest ţel, trebue ceva mai mult decât o aglomerare de oameni; trebue
un spirit comun. Fiecare instituţie, fiecare aşezare, fiecare asociaţie,
dacă este deplin constituită, are un spirit al său. Acest spirit îi dă
caracteristicele sale şi coeziunea care-i asigură o lungă existenţă. Din
toate acele câte compun o înfăptuire omenească, spiritul deţine
valoarea cea mai mare. În lumina lui se desfăşoară toate
evenimentele care alcătuiesc viaţa unei aşezări şi sub impulsul lui se
desăvârşesc toate legăturile care fac din numeroase elemente un
întreg. Universitatea are şi ea spiritul său, spirit care preţuieşte mai
mult de cât toate câte formează la un loc o astfel de instituţie.
Din ce constă spiritul universitar?
Mai întâi, acest spirit se desluşeşte în scopurile pe care le
urmăreşte Universitatea. Această înaltă şcoală caută aflarea adevăru-
lui sub toate formele sale. Ea cercetează, verificând relaţiile naturale

163
dintre înfăţişări şi fenomene. Ea sporeşte mereu cunoştinţele şi caută
să întindă la infinit pătrunderea înţelegerii umane. Caracteristica
esenţială a spiritului universitar este absoluta lui libertate de a-şi
desfăşura aripile; fără restricţii. Nici graniţi, nici stăvilare; nici limite,
nici tipare. Proteica lui alergătură în căutarea adevărului nu are decât
un singur regulator: adevărul el însuşi. În această căutare a
adevărului, subiectivismul celui care caută trebue înlăturat. Spiritul
universitar nu admite introducerea simpatiei sau antipatiei în aprecie-
rea adevărului; el caută numai să se asigure de realitatea raporturilor
care îl alcătuesc.
Spiritul universitar însă nu se mulţumeşte să caute adevărul în
suprafaţă; el îl vrea cât mai complet şi cât mai adânc. Pentru aceia el
nu se cantonează nicăieri, nici chiar atunci când se specializează.
Specializare înseamnă adâncire, dar nu excludere. Acest spirit nu se
poate mulţumi cu aparenţe şi momente, ci neîncetat exercită o putere
erosivă asupra naturii, din care încearcă să extragă esenţialul nepieri-
tor, construind astfel structura adevărului (ceiace presupune înlănţu-
iri de adevăruri, legate organic).
În al treilea rând, spiritul universitar pretinde întoarcerea, în e-
cou asupra lui însuşi, pentru a se verifica în capacitatea sa de percep-
ţie. El face un obiect de cercetare din propria sa fiinţă. El se observă,
în vremea pomenirii sale, introducând aspiraţiile pe care şi le simte.
Prin această introducere se ajunge la diriguirea în anumite sen-
suri a spiritului universitar. I se creiază astfel directive care, atât cât
ţin de natura însăşi a spiritului, condiţionează progresul. În mod fi-
resc spiritul încearcă cuprinderi tot mai largi şi se complică treptat.
Extinderea sa şi complicarea continuă sunt proprietăţi evolutive care
îl duc spre perfecţie. Acestea sunt, de altfel, singurele tendinţe permi-
se spiritului universitar, tendinţe universale, adânc sădite în firea lui.
Ele vin dela propria sa structură, şi, în momentul încetării lor, spiritul
începe să degenereze.

164
 După ce ne-am ţinut un timp la nivelul definiţiilor largi,
privitoare la spiritul universitar, ne întoarcem acum la încadrările
sale practice, din care ies aspectele culturii umane. Am înţeles prin
spirit universitar acea înclinare naturală incvisitivă, care caută să
răpească naturii secretele, care doreşte să pună ordine, prin descope-
rirea legilor, într-un univers haotic. Acest spirit se dezvoltă la maxi-
mum în şcoala cea mai înaltă, care este Universitatea; dar el poate fi
găsit, în diferite grade de desvoltare, şi în alte instituţii de cultură; şi
ori unde se găseşte el, apare lumina înţelegerii umane, care risipeşte
întunericul primitiv. Încadrările practice ale spiritului universitar se
fac în ceiace se chiamă învăţământ. În Universitate, acest învăţământ,
mai mult decât în toate celelalte şcoli, constă din două mari diviziuni
(care, totuşi, se amestecă mereu): 1) comunicarea şi asimilarea
cunoştinţelor deja dobândite; 2) deprinderea cu meşteşugul dobân-
dirii unor noi cunoştinţe. Fiecare student trebue să afle şi să reţie
toate câştigurile de până azi ale ştiinţei, dar totodată să înveţe şi cum
se obţin aceste câştiguri, pentru a încerca el însuşi, cândva, formulări
noi. Într-un învăţământ prost organizat, preocuparea principală este
numai memorarea datelor ştiinţifice, care au devenit clasice.
Dar simpla repetare a tezaurului cultural nu-i deajuns, fiindcă
ea se face cu impresia că adevărurile sunt absolute şi perfect contura-
te. Omul simplifică mereu şi trage concluzii sumare asupra unei na-
turi extrem de complexe. Nu trebue confundate clarităţile noastre cu
acele ale realităţii şi pentru a ieşi din scheme şi formule trebue să
urmărim noi înşine geneza adevărului. Această geneză nu se poate
urmări decât prin investigaţie directă asupra vreunei probleme ce ne
stă înainte. De aceia, nu va învăţa bine şi deplin decât acela care va
încerca el singur să descopere cunoştinţe noi. Adevărul acesta l-a
formulat lămurit G. Elliot Smith, spunând că „orice adevărată asimi-
lare de cunoştinţe este de natura cercetărilor originale”.249 Aşadar,

249
Conversion in science (”Huxley memorial lecture”, 1928), Macmillan
and Co. Ltd, London.
165
acei care practică într-o şcoală înaltă nu trebue să piardă din vedere
că lupta cu întunericul se dă favorabil numai prin spiritul universitar,
definit ca o forţă de cercetare în neobosită activitate.
Învăţământul deci, care este o încadrare practică a spiritului
universitar, pentru a fi la nivelul cerinţelor ideale, trebue să fie
străbătut în toată întinderea de acest spirit. Fără asta, el poate fi un
ritual, poate fi o programă sau o ceremonie, dar nu poate fi învăţă-
mânt. Învăţământul trebue să prefacă pe cel care învaţă şi totodată să
schimbe continuu aspectele naturii. Este un neîncetat raport de uzură
între mintea investigatoare şi între realitatea aparentă. Numai cine se
aşează în acest raport poate spune că a dobândit spirit universitar şi
va fi antrenat în jocul legilor naturii.
Dacă spiritul universitar nu recunoaşte alte tendinţe decât ace-
lea care, răsărite în chip firesc din natura sa, îl împing spre extensiu-
ne şi complicare; din contra, încadrarea sa practică - adică învă-
ţământul suferă mereu influenţele timpului şi a[le] organizărilor în
care se găseşte integrat. Deaceia învaţământul a avut şi are tendinţe,
căutând anumite realizări (care ar putea fi indiferente spiritului uni-
versitar). Aceste tendinţe au variat mereu în cursul vremii şi variază
şi azi. Ele sunt strâns legate de formele organizaţiei societăţilor şi de
structura cunoştinţelor deja dobândite. Într-un timp (în Evul mediu),
universităţile erau infiltrate de spiritul teologic, iar în alt timp (în
secolul al XIX-lea, de pildă), ele au fost străbătute de spiritul
ştiinţific, înţelegând prin asta directiva la baza căreia stă metoda
experimentală (Louis Liard250). Dar spiritul ştiinţific, acel spirit care
urmăreşte cauzalităţi verificabile, poate el însuşi varia în diverse
concepţii dintre care cele mai importante sunt: unele cu explicaţie
mecanistă, altele cu explicaţie vitalistă şi al treilea grup cu explicaţie
totalistă (sau spiritualistă) (Adolf Meyer251). Un sistem de gândire,

250
L'Université de Paris. Librairie Renouard. H. Laurens Édit. 1909.
251
Krisenepochen und Wendepunkte des Biologischen Denkens. Gustav
Fischer Jena, 1935.
166
odată închegat, influenţează orientările spiritului universitar şi cu atât
mai mult influenţează învăţământul. Deaceia învăţământul a răsunat
în cursul vremii la atingerea cu toate marile teorii şi la atingerea cu
toate ideile fundamentale. Odată a fost dominat de religiile primitive,
altădată de utilitarism; într-o vreme, organizaţia de stat l-a subjugat,
în altă vreme creştinismul i-a infiltrat toate diviziunile. Reforma şi
diversele aspecte de protestantism s-au făcut simţite în şcolile
superioare. La fel, reacţiunea catolică şi mai apoi revoluţia au pus
pecetea lor pe învăţământ (Francois Guex252). Mai aproape de noi,
diferite curente filozofice şi economico-sociale, precum şi unele
concepţii naturaliste au impregnat cu influenţa lor forma şi fondul
învăţământului. Ar fi deajuns să cităm criticismul, pozitivismul şi
darwinismul. Influenţa cea mai adâncă însă a exercitat-o în vremurile
noastre ştiinţifismul, bazat pe metoda experimentală. Această metodă
a dat omului un instrument de verificare a realităţii, prin
reproducerea relaţiilor asupra cărora se exercită curiozitatea. Ea a dat
o siguranţă mai mare judecăţii şi a clarificat numeroase noţiuni,
plutitoare în vag mai înainte. Atât de puternică a fost influenţa
metodei experimentale, încât pe baza ei s-au făcut precizări dincolo
de ce putea admite rafinamentul vieţii. Introducerea probei şi
contraprobei, încercarea de a provoca natura prin experienţă, pentru a
obţine un răspuns indefinit repetat, a rămas totuşi instrumentul cel
mai folositor în căutarea adevărului. Deaceia chiar dacă sistemul de
idei pe care l-a edificat, în secolul al XIX-lea, metoda experimentală
nu mai poate rămâne întreg în picioare, metoda totuşi va rămâne.
Omul încă nu a găsit o unealtă mai bună pentru ajutorarea spiritului
în sforţările sale de înţelegere a naturii.
Deducţiile pe care le face omul de ştiinţă pot varia, legătura
ideală între fapte se poate schimba, aprecierile pot să fie diverse, dar
materialul deducţiilor şi aprecierilor noastre va fi dobândit, va fi
curăţat până la linia pură, prin metoda experimentală. Deaceia întreg

252
Histoire de l'instruction et de l'éducation. Félix Alcan. Paris, 1913.
167
învăţământul actual simte şi trebue să simtă influenţa metodei
experimentale, care îl împinge prin mişcări infinitesimale spre
aflarea nepărtinitoare a adevărului, spre eliberarea întreagă de
preconcepţii. Plecând dela examinarea naturii concrete, metoda pro-
bei şi a contraprobei a invadat în timpul din urmă lumea psihicului,
încercând să afle regulile şi legile după care se mişcă sufletul. Avem
azi un câmp vast al experienţei interne din care se aşteaptă extragerea
principiilor de conduită şi de reacţiune psihică, principii care stau la
baza tuturor marilor mişcări ale omenirii. Această experienţă a şi
scos unele concluzii rezumative, deşi nu a reuşit încă să clarifice
amănuntele proceselor prea subtile. Ea a dovedit caracterul fluctuant
al stărilor sufleteşti şi variabilitatea concepţiilor. Ea ne sfătuie să nu
dăm formă absolută şi nici exclusivă părerilor pe care ni le facem,
asigurându-ne că în cursul vremii ele desigur se vor schimba. La ce a
folosit obligaţia de a nu admite că pământul se mişcă şi este rotund?
Ce valoare a avut punerea la index a descoperirii lui Harvey, prin
care s-a explicat circulaţia sângelui? Evidenţa luminoasă a unui secol
se poate dovedi în alt secol ca n-a fost decât o gravă eroare. Tot ex-
perienţa internă mai arată că chiar în aceiaşi vreme sunt ades
contradicţii flagrante asupra aceluiaşi gen de preocupare umană.
Chiar în anul în care Galileu observase sateliţii lui Jupiter şi abea
după doi ani dela publicaţia lui Kepler intitulată De motibus stellae
Martis, parlamentul francez a trecut o lege pentru a obliga pe chi-
mişti să-şi potrivească lecţiile cu învăţăturile lui Aristot, ameninţân-
du-i, în caz contrar, cu pedepsirea cu moartea şi confiscarea averilor
(L. Hogben253). În aceiaşi vreme deci, au stat alături, pe acelaşi plan,
un adevăr hulit şi o eroare atotputernică.Tirnpul şi experienţa internă
au schimbat total raporturile, arătând, mai apoi, că ceiace era socotit
eroare fusese de fapt adevăr, iar adevărul admis nu era decât eroare.

253
The retreat from reason. Walts and Co. London, 1936.
168
 Omenirea a făcut asemenea experienţe de nenumărate ori, pen-
tru ca, în purtare prudentă, să nu mai primească niciodată forme ab-
solute de adevăr şi pentru ca, în aşteptare, să ia o atitudine tolerantă
faţă de idei. Chiar timpul nostru ne dă un strălucit exemplu de schim-
bare a celor mai profunde adevăruri, care păreau definitiv fixate
pentru mintea cugetătoare. Atracţia universală, indestructibilitatea
atomului, cauzalitatea şi determinismul au suferit alterări uimitoare.
Tot ce este fundamental în ştiinţă a căpătat în scurtă vreme alte
accepţii, ajungând aproape să modifice până şi modul de gândire al
omului. Într-o conferinţă, ţinută la Radio, în 1936, Sir Oliver
Lodge254spunea că dacă l-ar întreba cineva care sunt ideile funda-
mentale din substratul ştiinţei moderne ar răspunde că sunt: uniformi-
tatea, continuitatea şi evoluţia. Ori, tocmai aceste structuri bazice ale
ştiinţii au fost aşa de modificate în secolul nostru, încât, azi, mai mult
valorează ideile opuse: de variabilitate, discontinuitate şi salt. Dacă
asemenea formulări clasice, care păreau că au îmbrăcat o formă
definitivă, ajung să fie puse la îndoială - ba chiar se dovedesc a fi
mai drepte contrariile lor - atunci putem noi pretinde că ceiace con-
cepem azi va fi mai neclintit decât indestructibilitatea atomului sau
decât legea cauzalităţii?
Desigur că nu. Deaceia, în câmpul ideilor, trebue să aplicăm
integral proprietăţile spiritului universitar, care cere ca acesta să se
mişte cu totul liber şi să cerceteze fără stânjenire în toate cele patru
dimensiuni ale universului.
Învăţământul, deasemeni, când este un învăţământ de ordine
supremă, trebue să fie ferit de orice încătuşare şi să fie stimulat să în-
cerce cu îndrăzneală orice fel de investigaţie. Numai aşa se va asigu-
ra progresului o mişcare continuă.

254
Modern scientific ideas, especially the idea of discontinuity. London,
Ernest Benn Lt, 1926.
169
 Învăţământul nu trebue să fie cu eclipse de idei, fiindcă experi-
enţa arată că în cele din urmă ideile tot pătrund, cum pătrund forţele
de atracţie universală prin orice mediu, care altminteri pare opac.
Oricât s-au opus chiar unii mari oameni de ştiinţă ideii de conservare
a energiei, pe care o formulase stângaci Iulius Robert Meyer, ideia
totuşi a triumfat, fiindcă avea adevăr în ea.255 Degeaba au opus nega-
ţii lui Pasteur toate somităţile medicale ale timpului, ajungând unii
să-l acuze de crimă prin imprudenţă; azi, medicina toată este străbă-
tută de ideile lui. Orice ideie inovatoare întâmpină rezistenţă chiar
spre folosul fixării ei viitoare. Opoziţia stârneşte contraprobele, abso-
lut necesare unei stabiliri experimentale. Aceste opoziţii sunt şi ele
trebuitoare, căci, datorită lor, spiritul îşi întăreşte puterea de atac a
problemelor şi variază probele până la exces. Învăţământul suprem
trebue să aibă o largă îngăduinţă şi pentru teoriile afirmative ca şi
pentru acele negative, luând drept unic îndreptar spiritul universitar.
La baza oricărui adevăr nou stau numeroase ciocniri de păreri contra-
re şi judecata trebue să se aşeze, pe rând, în poziţii opuse pentru a
căpăta certitudini.
Dar, dacă pe terenul ideilor se poate feri mai uşor învăţământul
de tendinţi acaparatoare, primejdia vine de aiurea: influenţa stărilor
politice şi sociale. În tot cursul istoriei, învăţământul a suferit nume-
roase încălcări şi diriguiri forţate spre ţeluri care nu erau ale lui.
Învăţământul fiind puterea formativă cea mai însemnată a unei socie-
tăţi, conducătorii au căutat ades să-l utilizeze ca pe un instrument de
prefacere într-un sens voit. Aici distingem un ciclu subtil dela ideie
la faptă şi înapoi la idee de care puţini îşi dau sama. Sensul voit al
diriguirii sociale apare adesea ca pornit din acte voluntare: o poruncă
dată de un om al puterii. Dar se uită că actul voluntar al celui care
porunceşte este el însuşi un produs al gândirii, al concepţiilor pe care
şi le-a format el în cursul vremii. În ultimă analiză, vom găsi tot su-

255
W. Ostwald. Les grands hommes. Ernest Flammarion édit., Paris.
170
premaţia ideii şi vom vedea că tot spiritul indică paşii omenirii.
Deaceia se impune pentru mânuitorii de concepţii, pentru înţelepţii
unei naţiuni să fie cumpăniţi: în formulările lor ideative, căci pe afo-
rismele lor de azi se vor baza sau violenţele sau liniştile de mâne.
Inutil să mai facem priviri retrospective asupra variatelor
influenţări politice şi sociale care au impus caracteristicele lor şi
învăţământului. Ne putem opri la momentul de azi care procură
exemplele cele mai izbitoare pentru astfel de influenţe. Azi ne aflăm
la una din cele mai pronunţate cotituri din istoria intelectului. S-a în-
cercat adesea oprimarea lui şi orientarea sa forţată, dar niciodată
impunerile exterioare nu au ajuns la asemenea proporţii ca acele de
astăzi. În mijlocul crizei actuale, se află o ciocnire uriaşă între două
tendinţe opuse dintre care una admite o libertate deplină, iar cealaltă
cere o încătuşare totală la un sistem oarecare de gândire. Liberalism
şi totalism, ambele directive, devenite tiranice, caută să impuie forma
lor de gândire omenirii. Învăţământul sufere, în mod deosebit,
întipărirea acestor curente. Din contradicţia lor au apărut şi apar
mereu simptome grave care demonstrează că există o adevarată
decădere a spiritului uman, tocmai în vremea noastră. Din diferite
părţi, şi prin glasurile cele mai autorizate, s-a dat alarma asupra
degenerării intelectului. Unul din cei mai mari biologi engleji de azi,
Lancelot Hogben, susţine că tulburările actuale au izvorul într-o
contradicţie adâncă dintre educaţie şi societate. Educaţia actuală pre-
găteşte mai mult pentru abilitate verbală, în timp ce societatea cere
mai multă capacitate de acţiune. În loc de uşurinţa de expresie am
avea nevoie mai mult de iscusinţa de înfăptuire. Din această discor-
danţă iese preponderenţa actuală cu mirajul succesului, care lasă în
umbră gândirea şi duce la părăsirea raţiunii (The retreat from rea-
son). Omul vremii noastre a pierdut încrederea în valoarea raţiunii şi
cu toate acestea numai în punctul de vedere raţionalist stă salvarea.

171
 O constatare analoagă face Thomas Mann256, care vede
rădăcina răului în faptul că tinerii „ignorează cultura în ce are ea
mai adânc şi care le cere să se transforme pe ei înşişi”. „Această
generaţie, spune Mann, nu doreşte decât să-şi ia rămas bun dela
propriul său eu.” Tinerii renunţă la propria lor judecată, părăsindu-se
în puterea unei comande străine şi mecanizându-se. Această conclu-
zie însă se potriveşte cu cealaltă a lui Hogben care explică stările
actuale prin abandonarea raţiunii.
Marele umanist olandez J. Huizinga257 constată şi el o discor-
danţă între aplicaţiile practice, care progresează mereu, şi între
valoarea educativă a ştiinţii care a rămas la starea de acum un secol,
discordanţă din care iese o deteriorare a intelectului. În faimoasa lui
carte „În umbra viitorului”, un capitol întreg tratează despre slăbirea
raţiunii (weakening of judgement), care ar sta, printre altele, la baza
perturbărilor actuale. E o coincidenţă suprinzătoare între trei gândiri
ale unor somităţi atât de diferite: un biolog, un literat şi un istoric,
din trei ţări deosebite, şi care au scris cam în acelaşi timp, fără a se
influenţa reciproc.
Această slăbire a judecăţii duce la căutarea altor criterii de or-
donare a lumii, care nu mai sunt scoase prin raţionament. În locul
minţii cugetătoare începe să joace rol acţiunea de masse şi impulsia
primară. Sentimentul şi instinctul necontrolat apucă înainte, dezlăn-
ţuind violenţa şi arbitrarul forţei. Adaptările fine, cu şlefuire de por-
niri, pe care le face neîncetat raţiunea, se pierd şi rigiditatea mişcării
rectilinii trece pe primul plan.
Într-o astfel de atmosferă, vedem apărând doctrine simpliste
sau cu totul greşite, impunându-se societăţii prin sprijinul pe care par
a-l da violenţei deslănţuite. Ele se impun mecanic, nu prin reflexie,
căci suntem în plină retragere a raţiunii, cum spune Hogben. Ele se

256
Avertissement à l'Europe. Gallimard, Paris.
257
In the shadow of tomorrow. William Heinemann Ltd. London, 1936.
172
impun şi falşifică spiritul, care pierde calitatea sa cea mai de preţ: de-
plina libertate. Putem da două exemple ale timpului de faţă. În Rusia
Sovietică, întreg sistemul educativ este turnat pe un singur tipar:
marxismul.258 Biblia este eliminată şi eliminat este de asemeni tot ce
s-ar părea că ar contrazice «Capitalul». Tot ce s-ar părea că este spi-
ritualist se condamnă. Pentru a fi convinsă lumea că nu există suflet
se fac experienţe de fiziologie pe animale în grădinile publice259 şi cu
toate că marele fiziolog Pavlov era un anticomunist, conducătorii Ru-
siei l-au tolerat şi i-au făcut cel mai mare laborator pentru motivul că
el, prin reflexele condiţionate, ar fi materializat sufletul.
La celălalt pol al arbitrarului, găsim în Italia şi Germania ex-
cluderea tuturor cărţilor marxiste şi impunerea doctrinelor rasiste.
Este sugestiv următorul fapt: în 1934, înainte de venirea la putere a
actualului regim, cel mai mare antropolog german contemporan,
Egon Freiherr von Eickstedt a publicat un excelent tratat de antropo-
logie rasială.260 În acest tratat, autorul discută obiectiv problema rase-
lor şi conchide, ceiace impune ştiinţa nepărtinitoare, şi anume, că
astăzi nu există nici o rasă pură. După puţin timp, naţional-socialiştii
vin la putere şi tratatul dispare din librării. Eu însumi l-am comandat,
dar editura mi-a răspuns că este epuizat (vergriffen) şi că se pregă-
teşte o nouă ediţie, care însă nici până azi nu a mai fost terminată. În
alte cărţi analoage, autorii, mai puţin sinceri cu ei înşişi, au trans-
format textele din ediţiile următoare, pentru a pune oarecum de acord
adevărurile ştiinţifice cu ideile oficiale.
Aceste două exemple arată desluşit ce deformări extraordinare
poate suferi învăţământul atunci când i se impun directive constrân-
gătoare. Folosul pentru forţa urmărită încă rămâne problematic, dar

258
Jean J.Trillat. Organisation et principes de l'enseignement en URSS. Ac
tualités scientiflques et industrielles (67).Paris.Herman et C-ie Édit,1933.
259
J. Huxley. A scientist among [the] Soviets. London.
260
Rassenkunde und Rassengeschichte der Menschheit. Ferdinand Enke
Vg, Stuttgart W, 1933.
173
dăunarea spiritului este o realitate cu răsunete târzii. Comprimarea
spiritului nu aduce niciodată rezultatul ţintit. Spiritul este proteic şi
scapă presiunilor exterioare. El se strecoară nesimţit, ca un fluid ne-
pipăibil, printre toate interstiţiile formelor impuse. Este zadarnică
violentarea lui. Numai o luptă, tot de spirit, [să] modifice jocurile
sale, creind căldură nouă. De aceia, subt inspiraţia trecutului,
conţinător de multe probe, trebuie să încercăm a feri desvoltarea
spiritului universitar de orice constrângere exterioară, şi să-l lăsăm în
libera cercetare pentru propria sa perfecţionare şi pentru liniştea
noastră internă. Nepărtinitor şi pur, spiritul universitar trebue să
îmbogăţească cuprinsul minţii noastre, determinând apariţia printre
noi a unor tipuri intelectuale mai complexe.
Dar dacă libertatea spiritului trebue să fie deplină, ce tendinţe
pot lua în timpul nostru încadrările sale practice, adică învăţământul?
Tendinţa cea dintâi, şi cea mai puternică, a unui învăţământ
bun trebue să fie perfecţionarea tinerilor. El trebue să înzestreze
mintea omului cu toate bogăţiile intelectului, pregătind astfel
generaţii mereu în progres. Capacitatea individuală, sporită pe toate
planurile, asta trebue să ne dea învăţământul. În timpul nostru, se fac
adesea unele confuzii regretabile, urmărindu-se anumite directive
socotite ca necesare şi neglijându-se valoarea celor care le urmăresc.
Mi se pare că trebue să răsturnăm raporturile: decât un ideal puternic
impus unor fiinţe inferioare, mai bine oameni superiori în căutare de
ideal. Totul este în funcţie de indivizi: dacă aceştia vor fi deplin
formaţi putem fi siguri de împlinirea năzuinţelor comune, dar dacă ei
nu s-au desăvârşit, cea mai frumoasă speranţă a neamului rămâne la
voia întâmplării. De aceia am fost totdeauna pentru preeminenţa
educaţiei! Am susţinut şi susţinem mereu că şcoala trebue pusă pe
primul plan al interesului general şi că nici unul din valurile tulbură-
toare ale societăţii nu trebue să pătrundă în interiorul ei. Am socotit
drept crimă, şi aşa socotesc şi azi, abaterea studenţimii dela menirea

174
ei tocmai în vremea când ea trebue să se formeze pentru vredniciile
de mâne. Aşa dar tendinţa supremă a învăţământului trebue să rămâe
perfecţionarea continuă a indivizilor prin asimilare critică de
cunoştinţi. Domeniul ideii să rămâe curat, fără amestec de pasiuni
vulgare şi fără încercare de înăduşire a intelectului.
Totuşi concepţia totalistă a unor state puternice din vremea
noastră a impus părerea că menţinerea naţiunilor impune formarea
unor anumite tipuri umane pe care trebue să le creeze perseverent
şcoala. În această concepţie, învăţământul trebue să fie total dirijat şi
substanţa lui se impune să fie selecţionată. Mai înainte de orice altă
argumentare, amintim că nici o selecţiune împotriva adevărului nu se
poate face. El este forţa ultimă care totdeauna învinge şi este
primejdios să se încerce deformarea lui. Dar chiar şi altfel privite
lucrurile, se vede limpede eroarea concepţiei totaliste prin aceia că
tipul uman pe care încearcă să-l formeze statele autoritare variază.
Altul este tipul etatist italian261, altul este tipul rasist german262 şi
altul este tipul marxist rus263. Prin urmare, nu există un singur ideal,
ci mai multe şi între ele fatal trebue să se ajungă ori la o toleranţă
mutuală asiguratoare de linişte, ori la o luptă exterminatoare, cu mult
mai salbatecă şi mai absurdă decât luptele de până azi. Individualis-
mul cu dimensiuni infinitesimale, care se pierdea în oscilaţii mici, cu
reechilibrări continui, fără salturi şi fără distrugere, se transformă în
concepţia totalistă într-un individualism al popoarelor, cu forţă uriaşă
şi cu putere de nimicire extraordinară. Cursul lucrurilor sub o astfel
de organizare devine infinit mai primejdios.
Dar din moment ce alte popoare cu iniţiative istorice, pe care

261
Mussolini. Le fascisme. Paris. Denoël et Steele, 1933.
262
A, Hitler. Mein Kampf.
263
Lénine. Matérialisme et empirocriticisme. Œuvres complètes, vol. XIII.
Paris, 1928.

175
noi nu le avem, au pus problema formării unor tipuri umane prin diri-
jarea învăţământului, ce atitudine trebue să luăm noi?
Cel mai firesc lucru pentru un popor şi o ţară mică este să nu se
amestice în experienţele imperiilor puternice. Riscurile noastre ar fi
prea mari în caz de nereuşită, indiferent de ce directivă am lua. Nouă
ni se impune de împrejurări să desvoltăm pe cât mai mult prudenţa.
Orice exagerare de orice fel ne poate fi fatală. Directivele educative
ale noastre trebue să ţinţească la desvoltarea maximă a capacităţilor
personale ale tuturor membrilor acestui popor. Cu cât vom scoate
mai mulţi oameni de primul rang, personalităţi care să influenţeze
mersul general al culturii, cu atât vom fi mai de folos omenirii şi
nouă înşine. Deşi mică, ţara noastră trebue să păşească alături de cele
mari şi n-o poate face decât în domeniul intelectului. Pe acesta trebue
să-l cultivăm înainte de orice. Şi dacă această cultivare se face la
popoarele cu veche civilizaţie, mai uşor, la noi ea trebue făcută cu
efort. Pentru aşezarea pe planul culturii superioare, nouă ne trebue
mai multă silinţă decât altora. Asta nu trebue uitată când încercăm să
creem un tip al viitorului pentru neamul românesc. Învăţământul
nostru trebue să devie tot mai intens şi contribuţia noastră la tezaurul
culturii umane trebue sporit. Niciun sacrificiu din partea statului,
făcut în această direcţie nu trebue precupeţit. Un nume românesc
impus atenţiei universale, prin puterea lui de creaţie, echivalează cu o
bătălie câştigată.
În al doilea rând, se impune ca, într-o lume de adânci prefaceri
şi mari nesiguranţe, să sporim coeziunea noastră naţională. Nu mai
putem fi indiferenţi, în mersul activităţilor noastre educative, la
capitolul conştiinţei de neam. Nu trebue să cultivăm naţionalismul
agresiv, nici spiritul de violenţă, dar trebue să avem mereu în minte
realitatea care ne spune că suntem Români şi să fim mereu pregătiţi
să facem ceva pentru progresul Românilor. Să creştem sentimentul

176
solidarităţii între noi şi să nu încercăm nimic, chiar dac-ar fi cu cele
mai bune intenţii, care ar putea strica această solidaritate.
În sfârşit, trebue să ne dăm tot mai mult seama cât de
periculoasă este azi poziţia statelor dunărene, printre care este şi
statul nostru, şi să nu facem nici un act care ar putea tulbura liniştea.
Numai ordinea internă ne poate salva viitorul. Astăzi, crima cea mai
groaznică ar fi să ne agităm. Orice nemulţămire personală, orice
aspiraţie de grup, orice invidie sau amărăciune trebue să tacă. Nu
avem de făcut răfueli înăuntru, căci ne aşteaptă răfuelile din afară.
Poporul românesc trebue să apară ca un bloc nesdruncinat, ca o forţă
nedivizată şi ţara să se prezinte lumii ca un regat al liniştei şi al
siguranţei. Cel mai profund naţionalism azi înseamnă să nu
descoperim duşmanului slăbiciunile noastre şi mai bine să răbdăm
toate până la anihilare decât să urmărim, prin dezordine, ceiace ni se
pare nouă că ar fi drept.
În acest sens, şi în aceste limite, directivele învăţământului vor
trebui să cuprindă elemente de perfecţionare individuală, stimulări de
coeziune naţională şi garanţii de linişte deplină. Sunt sigur că, de se
va mişca spiritul nostru universitar în astfel de cadre, vom obţine în
cursul vremii locul de cinste, care se cuvine unui popor cu inteligenţa
şi umorul natural pe care îl are poporul românesc.

Conferinţă publicată în revista „ Însemnări ieşene”, an III, nr.12,1938.*

*În textele reproduse s-au corectat greşelile de tipar, s-a uniformizat ortografia şi s-a
intervenit asupra unor virgule, păstrându-se unele particularităţi ale vorbirii şi grafiei epocii
(premenire, analisă, complectat,, falşificare ...).

177
178
Oameni şi locuri, aşa cum au fost ...

UNIVERSULUI MEDICAL IEŞEAN

«Substanţa i-o dau constant cei ce îl ilustrează, gloria i-o va da mereu
viitorul, iar reputaţia i-a dat-o neîncetat trecutul»

179
Prima pagină a manuscrisului Alegerile lui Ippocrat aflată la
Biblioteca Centrală Universitară „Mihai Eminescu” din Iaşi.
180
 Iacob Cihac Societatea de Medici şi Naturalişti din Iaşi

Iacob Cihac
Planşă din Manualul pentru învăţătura soldaţilor din compania sanitară
181
 Mihail Zotta Constantin Vârnav

Anastasie Fătu

a) b)
A. Fătu. a) Manual pentru învăţătura moaşelor, Iaşi, 1852;
b) manual de Medicină Practică Populară, Iaşi, 1871.
182
 Gheorghe Cuciureanu

Descrierea celor mai însemnate spitaluri din Germania, Englitera şi Franţia

(spre introducerea planului pentru urzirea unui spital central în Iaşi),
compusă de Gheorghie Cuciuran [Gheorghe Cuciureanu], a filosofiei,
mediţinei şi hirurghiei doctor, agă, medic primăria Spitalului Sf. Spiridon, a
Soţietăţei medic şi istoric naturale din Iaşi precum şi a celei politehnice din
Rigatul Bavariei membru.
Cu trii litografii. Iaşi[i], Institutul Albinei, 1842.
183
 Academia Mihăileană - 1835

Domnitorul Mihail Sturdza Domnitorul Grigore Ghica

184
Regulamentul Şcolar (Aşezământ pentru reorganizarea învăţăturilor
publice în Principatul Moldovei) din 1851, dat de Domnitorul
Grigore Ghica, prin care se stipula organizarea învăţământului
superior în Moldova, inclusiv a celui medical.

185
 «Aşezământul pentru reorganizarea învăţăturilor publice în
Principatul Moldovei». Pagina consacrată Facultăţii Medicale
(Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

186
 Nicolae Negură

Decret semnat de Al. I. Cuza, prin care Dr.

Neculai Negură este numit profesor de
chirurgie

N. Negură. Document autograf:„Anatomia fiind basa Chirurgiei şi a

Medicinei, şi cel mai greu obiectiv, este de mare nevoie de a avea o carte
tipărită în românesce pentru aceasta am prelucrat celebru uvragiu a lui
Hyrtl de Anatomia Omului - şi rogu pe Onoratului Ministeriu de ani de
înlesnirea pentru tipărire acestui uvragiu”. Dr. Negură
30 octombrie 1859

187
 N. Negură. Document autograf:„Pentru disecaţiuni la cadavre avendu
nevoie de o odaie în Academia unde nu este internat, rog pe Onoratul
Minister de a ordina să mi se dee, precum şi o masă de lemn. Disecţiunea se
va face numai în timpul Iernei pentru a nu produce exhaustiuni neplăcute.”
Dr. Negură, 16 februarie 1860
(Arhiva Disciplinei de Istoria Medicinei, UMF „Gr.T.Popa” – Iaşi

188
Note de curs (din caietul lui T. Burada), pe a cărui pagină anterioară este
menţionat „profesor N. Negură, 1860”.
(Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

189
Statut proiect de funcţionare a Facultăţii de Medicină din cadrul
Universităţii ieşene (1860)
(Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

190
Mihail Kogălniceanu Nicolae Kretzulescu

Petru Poni Petru Bogdan

Leon Sculy Ludovic Russ senior

191
 Diploma Doctorului Ludovic Russ senior
(Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

192
Decret Regal nr. 2189 din 12 iulie 1886 prin care se stabileşte că: Facultăţile
de Medicină din Iaşi şi Bucureşti trebuie să confere exclusiv titlul de doctor
în medicină; candidaţii la admiterea în Facultate trebuiau să fie absolvenţi
de liceu. (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)
193
 Ludwig Steege Iaşii de odinioară. Casa Dr. Steege 264

Statutele gremiului farmaceutic din Iaşi (fragment)265

264
Ion Mitican, Urcând Copoul. Ed.Tehnopress, Iaşi, 2006, p. 319.
265
Vasile Lipan, loc.cit.
194
George Bogdan, rectorul Universităţii Iaşi (1910),
între rectorii care l-au precedat

195
 Iaşi. Vechea Universitate

Iaşi. Vechea Universitate, devenită ulterior sediul Facultăţii de Medicină

196
 Iaşi. Academia Mihăileană. 1835 Iaşi. Universitatea Veche. 1860

Iaţi. Univeritatea Veche (Palatul Calimachi). Poarta Nădejdii. Detalii

Iaţi. Universitatea Nouă (Palatul Universităţii din Copou)

Inscripţie comemorativă închinată lui Mihai

Eminescu, bibliotecarul Universităţii, amplasată
pe zidul Palatului Calimachi - Vechea
Universitate, în 1999, la 120 de ani

197
Medalie aniversară Universitatea Iaşi - Academia Mihăileană, 1911
75 ani de la fundarea Academiei Mihăilene.
50 ani de la fundarea Universităţii Iaşi.
Avers: Mihai Sturdza Vodă, Cuza Vodă, Carol I Rege.
Revers: Universitatea Nouă

Iaşi.. Spitalul „Sf. Spirdon”

198
Iaşi. Fostul Institut Gregorian (1852) (azi, Maternitatea „Cuza Vodă”)

Iaşi. Fostul Spital Israelit (azi, Maternitatea „Elena Doamna”)

199
 Ioan Ciurea (Ciure)

Dr. Ioan Ciure.Ordinul de conferire a titlului de cavaler

al Legiunii de Onoare (Ordre National de la Légion d'Honneur, Franţa)

200
 Ioan Ciurea între profesorii săi de la Paris. În rândul de jos, în mijloc pe
scaun, Velpeau, între Baudret şi Desprès, care formau comisia pentru
susţinerea tezelor de doctorat. În rândul de sus, Ioan Ciurea, având în faţă pe
dr. Bouchard, ulterior profeso la Facultatea de Medicină din Paris.

Profesori ai Facultăţii de Ştiinţe. În rândul de jos, de la stânga la dreapta:

Ion Stravolca, Miltiade Tzony, Neculai Culianu, Petru Poni, Constantin
Climescu. În rândul al doilea, Alexandru Obreja, Ion Cantacuzino, Nicolae
Leon, Vasile Buţureanu, Ion Raller, Victor Costin.

201
 George Bogdan Maria Cickersky Ropală

Primul manual românesc de Medicină Legală (vol. I)

- autor George Bogdan. Exemplar autograf din ediţia întâi.

Primul manual Iaşi. Vila profesorului George Bogdan

românesc de Medicină (aflată pe strada General H. M. Berthelot, nr. 12)
Legală (vol. I) - autor
G. Bogdan

202
 Vasile Bejan. Fotografie şi bust.
(Muzeul de Istoria Medicinei al U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

Aristide Peride

203
 Iaşi. Institutul de Anatomie

Iaşi. Institutul de Anatomie.

Frontispiciul cu basorelief: Lecţia de anatomie a lui Harvey

204
 Iaşi. Muzeul Institutului de Anatomie. Lecţia de anatomie, înfăţişând pe
tânărul Aristide Peride susţinând examenul cu maestrul său, prof. Philibert
Constant Sappey (ulei pe pânză - tablou semnat Coquelet Mereau, 1895266)

Preparat anatomic realizat

la Paris, din fondul inţial al
Muzeului Institutului de Preparate anatomice din Muzeul Institutului
Anatomie al Facultăţii de de Anatomie al
Medicină din Iaşi Facultăţii de Medicină din Iaşi

266
Louis Coquelet-Mereau - pictor francez, elev al artistului academist
Jean-Paul Laurens (1838-1921), la Academia Julian din Paris.
205
 Constantin Brâncuşi - Dimitrie Gerota. Ecorşeu (1902)
(Muzeul Institutului de Anatomie al UMF „Gr. T. Popa” - Iaşi)

206
Leon Cosmovici Nicolae Leon

Nicolae Leon în laboratorul său de Parazitologie

207
 Ludovic Russ junior

Iaşi. Spitalul „Caritatea”

208
Gheorghe Rojniţă

Gh. Rojniţă, medic şef al oraşului Iaşi.

Raport General asupra serviciului
asistenţei publice al oraşului Iaşi pe
anul 1897

Elena Nădejde Nubert Anibal Teohari

209
 Gheorghe Demetriade Eugen Mironescu

a)

b)
Mulaje didactice ale Clinicii de Oftalmologie (a) şi ale Clinicii de
Dermatologie (b) (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr. T. Popa” – Iaşi)

210
Alexandru Brăescu şi pagina de titlu a lucrării sale Asistenţa alienaţilor în
Scoţia. Legislaţie. Construirea şi organisarea asilelor de alienaţi.
Principalele mijloace de tratament. Administraţie. Iaşi, 1902

Iaşi. Mănăstirea Golia - un prim azil pentru alienaţi şi clinică universitară

211
 Iaşi. Ospiciul de alienaţi (ospiciul de infirmi),
de pe lângă Mănăstirea Galata (1890)

C. I. Parhon
C.I. Parhon, M. Goldstein,
Les sécrétions internes.
A. Maloine Editeur, Paris, 1909

212
 a)
Arnold Stocker

b)
Bulletin de la Société Roumaine de Neurologie, Psychologie, Psychiatrie et
Endocrinologie, Nr.1, Anul I, 1924.
a) coperta; b) cuprins şi cuvântul către cititori

213
Spitalul Socola. Colectivul instituţiei, alături de prof. C.I. Parhon
(stg), dr. L. Ballif (stg) şi prof. Gr. T. Popa (dr), împreună cu
acad. Gh. Marinescu (centru), în 1931

Maria Briese Zoe Caraman

214
Gheorghe Marinescu (centru) în mijlocul colectivului Şcolii de la Socola,
coordonată de fostul său elev, C.I. Parhon (dr) (1930)

Prof. Parhon alături de membri ai corpului didactic şi absolvenţi

în anul universitar 1924-1925.

215
 Spitalul Socola

Constantin I. Parhon înconjurat de colaboratori

216
Spitalul Socola. Pavilionul dedicat serviciului de neurochirurgie

Leon Ballif Alexandru Moruzi

217
 Mihai Ciucă

M. Ciucă şi membrii comisiei internaţionale de malarie de pe lângă

Liga Naţiunilor în misiune în India

Laureatul Nobel pentru Medicină din

1927, Julius Wagner von Jauregg
(stânga), şi P.G.Shute (dreapta),
celebru malariolog britanic de la
Staţiunea Horton, în vizită la Staţiunea
de Malarioterapie de la Spitalul
Socola – Iaşi267.

267
Reproducere după C. Romanescu, Pagini şi imagini...
218
 Elena Puşcariu

Clinica de oftalmologie organizată de Prof.dr. Elena Puşcariu.

Sala de operaţie268

268
„Revista Medico-Chirurgicală din Iaşi. Buletin al Societăţii de Medici şi
Naturalişti”, 1931, nr.2, p. 100.
219
 Regulament pentru Facultăţile de
Medicină din Bucureşti şi Iaşi, 1911

Vasile Negel Mihai Cerne

Theodosie Filipescu. Theodosie Filipescu, medic primar al Iaşului. Raport

General asupra serviciului asistenţei publice al oraşului Iaşi pe anul 1883

220
 Constantin Thiron

Diplomă acordată lui Constantin Thiron

de Liga Contra Utilizării Tutunului (Paris, 1905)

Medalia de aur conferită de Doctorului Thiron de Uniunea Franceză

Anti-Alcoolică. Societate contra utilizării băuturilor spirtoase

221
 a)

b)
Planşe de educaţie împotriva alcoolismului realizate de C. Thiron.
a) Unde duce beţia; b) repercusiuni morfo-funcţionale ale alcoolismului269

269
Astfel de planşe ale dr.Thiron au fost premiate la Congresul Antialcoolic
de la Madrid (1898).
222
 Tub Röntgen (colecţia Dragomir Hurmuzescu, 1920)
(Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

Tuburi Röntgen (Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

a) b)
Facultatea de Medicină din Iaşi. Teze de doctorat în medicină şi chirurgie
pe teme de radiologie. a) Teza absolventului Constantin An. Macri (1900);
a) Teza absolventului Constantin N. Vasiliu (1904)

223
 Teză de doctorat Constantin An. Macri. Radiografie evidenţiind o fractură

Teză de doctorat C.An.Macri. Radiografia unei mâini injectate (angiografie)

224
 Teză de doctorat C. An. Macri. Fig.34. Aplicaţiuni terapeutice

Teză de doctorat C. Vasiliu. Teză de doctorat C. Vasiliu.

Luxaţia şi ankyloza articulaţiunii Fractura apofizei stiloide a
cotului cubitusului

225
 Constantin Bottez

Note după Cursul de Patologie Chirurgicală al prof. C. Bottez

(Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr. T. Popa” – Iaşi)

226
Victor Vignal Amza Jianu

Emil Radu Ernest Juvara

227
Teză de doctorat A. Tzaicu. Auto-operaţia de hernie inghinală (1909)

A.Tzaicu asistat de prof. E. Juvara, efectuând auto-operaţia

de hernie inghinală (1909)

228
 Iaşi. Sanatoriul Dr. Tzaicu de pe Copou

Oferta promoţională a Sanatoriului Doctor Tzaicu din Iaşi, str. Carol, nr. 20

229
Planşe anatomice semnate de Ernest Juvara
(Muzeul de Istoria Medicinei,
U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

230
 Eugen Rizu Ştefan Possa

Constantin Brâncuşi.
Bustul doctorului
Zaharia Samfirescu Zaharia Samfirescu (Paris, 1906)270

Mihai Butoianu Alexandru Cosăcescu

270
Mircea Deac,Constantin Brâncuşi, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1966
231
Constantin Nimereanu Ion Tănăsescu

Paul Anghel Nicolae Hortolomei

Constantin Daniel Gh. Plăcinţeanu

232
 Eugen Aburel Vasile Dobrovici

Ioan Nubert Ion Iancu

Gheorghe Chipail Vladimir Buţureanu

233
 Victor Imerwol Ştefan Graçoski

Ion Nicolau C.C. Dimitriu

Francisc Iosif Rainer Francisc Rainer şi soţia, Marta Trancu Rainer

234
 Gheorghe Iuliano Dumitru N. Manolescu

M. Ştefănescu Galaţi Oscar Franche

Corneliu Şumuleanu Emanoil Riegler

235
Dr. Emanuel Riegler. Cuvântări ca epitrop al Spiridoniei
(colecţia Gh. Băileanu)
236
 Gabriel Socor

Diploma acodată doctorului Socor

(Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)
237
 Lucrări practice de fiziologie sub îndrumarea lui Gabriel Socor

Modele didactice ilustrând

anatomia şi fiziologia
ochiului (Laboratorul prof.
Socor) (Muzeul de Istoria
Medicinei, U.M.F.
„Gr.T.Popa” – Iaşi)

Vasile Răşcanu Gheorghe Năstase

238
 Mihai Manicatide Constantin Ionescu Mihăieşti

Alexandru Slătineanu Alexandru Slătineanu şi Ioan Cantacuzino

Ion Bălteanu director al Spitalulului Militar din Huşi pentru bolnavii

de tifos exantematic, în Primul Război Mondial, primind vizita lui
Alexandru Slătineanu.271

271
www.commons.wikimedia.org
239
 Constantin Bart Maria Franche

Emil Hurmuzache Asia Chipail

Spitalul Clinic de Boli Infecţioase «Izolarea» din Iaşi

240
 Palatul Clinicilor Chirurgicale inaugurat în octombrie 1933272

Palatul Clinicilor Chirurgicale. Holul de acces străjuit de busturile lui Leon

Sculy (dr) şi Nicolae Hortolomei (stg), alăturii de efigiile în basorelief ale
lui Gheorghe Chipail (dr) şi Vladimir Buţureanu (stg)

272
*** Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi. 1930-1935. Facultatea de
Medicină. Ed.Universităţii Mihăilene, Iaşi, 1936, pp. 392-394.
241
 Clinicile Chirurgicale. Placă amintind
contextul înălţării edificiului: „Acest
Palat al Clinicilor Chirurgicale a cărui
construcţie a început în anul 1929 şi s-a
terminat în luna noiembrie 1932 din
iniţiativa şi neţărmuritul sprijin al D-lui
Nicolae Costăchescu, ministrul
Instrucţiunii Publice (1928-1931) şi prin
stăruinţa neobosită a D-lui Profesor Dr.
Ioan Tănăsescu şi Profesor Dr.Vasile
Răşcanu, epitropi ai casei „Sf. Spiridon”
(1928-1931), s-a inaugurat în luna octombrie 1933, punându-se această
placă pentru a fi generaţiilor prezente şi viitoare ale Iaşului drept pildă de
muncă şi devotament în serviciul binelui obştesc.”

Stadii în ridicarea noii clădiri a Facultăţii de Medicină 273

273
*** Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi. 1930-1935. .... op.cit.
242
 Stadii în ridicarea noii clădiri a Facultăţii de Medicină274

Iaşi.Spitalul Asigurărilor Sociale; astăzi, Spitalul „Dr. C. I. Parhon”

274
*** Anuarul Universităţii Mihăilene din Iaşi. 1930-1935. .... op.cit.
243
 Iaşi. Fostul Institut Antirabic, din str. Dr. V. Babeş

Emil Puşcariu Alexandru Ţupa

Eugen Lucinescu Ion Bălteanu

244
 Constantin Bacaloglu. Pagina de titlu
Constantin Bacaloglu autografă a lucrării „Măsurile luate în Ţările
Româneşti contra ciumei şi holerei”,
Tipografia Naţională, Iaşi, 1911

Constantin Bacaloglu, Clinici Medicale, prefaţă de Emile Sergent, apărută

la Iaşi, la Institutul de Arte Grafice «Presa Bună», str. Ştefan cel Mare,
No.56, 1929. Exemplar autograf donat Laboratorului Clinicii Medicale (aşa
cum relevă ştampila), unde şi-a desfăşurat activitatea (astăzi Clinica I
Medicală). Dedicaţia pe volum (stânga, sus) precizează: „Bibliotecii Clinicii
Medicale, - unde am lucrat atâţia ani cu dragoste şi devotament pentru
sciinţă.- Dr. Bacaloglu. 30 Ianuarie 1930.”

245
Gheorghe Tudoranu Ion Enescu

Petre Niculescu Anton Toma

Petre Condrea Vasile Mârza

246
Tereza Castano Savini Emil Savini

Maria Parhon Jules Niţulescu

Ion Vintilescu Alexandru Ionescu Matiu

247
 Nicolae T. Deleanu Nicolae Costăchescu

Memoriul Facultăţii de Medicină şi Ştiinţi din Iaşi

în chestia învăţământului farmaceutic, Tipografia „Lumea”, Iaşi, 1908

Anastasie Obregia Ion Borcea Alexandru Popovici

248
Pagina de titlu a primului
Codex Medico-
Farmaceutic
în limba romţnă

Theodor Ionescu Petre Ionescu Stoian

249
Gheorghe Ghimicescu Gheorghe Popovici

Ioan Zugrăvescu Magda Petrovanu

C. V. Gheorghiu Radu Cernătescu

250
 Iaşi. Institutul Surorilor de Ocrotire

Iaşi. Institutul Surorilor de Ocrotire. O elevă nursă. 275

275
Dr. Eugenia Popa, loc. cit.
251
 Campania din Bulgaria (1913). Spital de izolare pentru holerici

Ştampila originală în alamă a primei

Pavel Macarovici-Iaşi Societăţi a dentiştilor din România, Iaşi, 1890

Pagini din lucrarea: Pulpitis chronica idiopathica.

Von Zahnarzt P. Macarovici in Jassy, Rumänien.
Nicolae Duţescu
(Transactions of the World's Columbian Dental
Congress, Chicago, August 1893, I, pp: 336-349)

252
a)

b) c)
a) Iaşi. Spitalul „Sf. Spiridon”; b,c) Iaşi. Simboluri heraldice pe zidurile
Spiridoniei.: b) Şarpele, emblema medicinei, şi leul, forţa protectoare, puse
în slujba sănătăţii aproapelui; c) Inimă şi cap de leu - emblemă a dragostei şi
puterii, reunite în slujirea aproapelui.

253
 a)

b)

c)
a, b, c. Ilustraţii din Anatomia humani corporis, tipărită la Amsterdam,
Joannis a Someren et al, 1685. Autor: Godefroid Bidloo (1649-1713),
doctor în medicină şi chirurgie.
(Biblioteca Disciplinei de Istoria Medicinei, Facultatea de Medicină, Iaşi)
254
Cărţi rare în patrimoniul Bibliotecii Centrale a Facultăţii de Medicină

Carnetul de student al lui Gr. T. Popa

(Muzeul de Istoria Medicinei, U.M.F. „Gr.T.Popa” – Iaşi)

255
 Facultatea de Medicină din Iaşi. Institutul de Anatomie. Sala de disecţie
din cadrul Catedrei de Anatomie: lecție cu prof. Gr. T. Popa (centru).

Iaşi. Facultatea de Medicină. Lecţie de anatomie a profesorului Fr. Rainer.

Printre studenţi, se remarcă figura lui Gr. T.Popa
(în stânga, în spatele prof. Rainer)

256
Lucrare practică notată cu 10,
susţinută de un student la
anatomie, semnată de prof.
Gr. T. Popa şi colaboratori
examinatori (1930)
(Muzeul de Istoria Medicinei,
U.M.F. „Gr. T. Popa” – Iaşi)

Dumitru Bagdasar Gr. T. Popa

Gr. T. Popa Număr din revista Însemnări Ieșene

257
258
 CUPRINS

CUVÂNT ÎNAINTE ....................................................................................3

ÎNVĂŢĂMÂNTUL MEDICO-FARMACEUTIC IEŞEAN

ÎN CADRUL UNIVERSITĂŢII MIHĂILENE ........................................9

FACULTATEA DE MEDICINĂ ...............................................................9

ÎNVĂŢĂMÂNTUL FARMACEUTIC ...................................................108

ÎNVĂŢĂMÂNTUL STOMATOLOGIC ...............................................123

OMNES IN UNO. DE LA FACULTATE

LA UNIVERSITATE ..............................................................................126

DECANII FACULTĂŢII DE MEDICINĂ (1879 - 1948) ....................129

RECTORII UNIVERSITĂŢII DIN IAŞI, PROFESORI

AI FACULTĂŢII DE MEDICINĂ .....................................................131
CE ESTE ŞI CE NU ESTE ANATOMIE
Lecţie inaugurală ţinută la Facultatea de Medicină din Iaşi ,
la 12 Noembrie 1928, de Prof. dr. Grigore T. Popa ..............................133

SPIRITUL UNIVERSITAR ŞI TENDINŢELE ÎNVĂŢĂMÂNTULUI

Lecţie inaugurală ţinută la Universitatea Mihăileană,
la 13 Noembrie 1938 de Prof. dr. Grigore T. Popa ..............................161

OAMENI ŞI LOCURI, AŞA CUM AU FOST ......................................179

259
 COPERTA I

Ecorşeul Brâncuşi-Gerota, 1902. Carte poştală de epocă,

reunind cele trei embleme ale Facultăţii de Medicină din
Iaşi: Spiridonia, Universitatea veche, Institutul de Anatomie.

COPERTA IV

Lecţia de anatomie, tablou de Coquelet Mereau (1895).

Sigiliul Facultăţii de Medicină din Iaşi

260