Sunteți pe pagina 1din 32

Universitatea de Stat de Medicină și Farmacie ”Nicolae Testemițanu”

Ctedra Farmacognozie și botanica farmaceutică

Plante aromatice
condimentare:
Șofran, Susan,
Ghimbir

Chișinău 2018
Cuprins
I. Șofranul
1.1 Origine
1.2 Etimologie
1.3 Descriere botanică
1.4 Cultivare
1.5 Compoziție chimică
1.6 Proprietăți miraculoase ale șofranului
1.7 Efecte secundare și precauții
1.8 Șofranul în alimentație
1.9 Istoric

II. Susan
1.1 Origine
1.2 Etimologie
1.3 Descriere botanică
1.4 Cultivare
1.5 Compoziție chimică
1.6 Semințele de susan și bneficiile lor spectaculoase
1.7 Precauții și contraindicații
1.8 Istorie

III. Ghimbir
1.1 Origine și etimologie
1.2 Descriere botanică
1.3 Cultivare
1.4 Compoziție nutrițională
1.5 Beneficii ale consumului de ghimbir
1.6 Ghimbirul în alimentație
1.7 Istorie
I. Șofran
1.1 Origine

Șofranul (Crocus sativus), familia Iridaceae, este o plantă mediteraneană, din care se
poate extrage condimentul șofran, uleiuri aromatice, precum și numeroase alte
substanțe cu utilizări în medicină și alimentație.

Sofranul este forma triploida a unei specii gasite in estul Greciei, “Crocus
cartwrightianus”; a aparut probabil pentru prima oara in Creta.
Pentru ca este triploid, sofranul este steril, iar frumoasele sale flori nu produc
seminte; nu se poate inmulti decat prin bulbi.
Astazi sofranul este cultivat din vestul Mediteranei (Spania) pana in India (Kashmir).
Cei mai mari producatori sunt Spania si India, impreuna dand mai bine de 80% din
productia mondiala, care este de aproximativ 300 t pe an.

In Europa, productia de sofran se limiteaza aproape exclusiv la Mediterana; sofranul


spaniol (din La Mancha) este in general considerat cel mai bun. Pe scara mult mai
mica sofranul se cultiva si in Italia si Grecia (Creta).

Insa sofranul creste bine si in climaturi mai racoroase, si din secolul al XV-lea s-au
facut numeroase incercari de a introduce sofranul in Germania, Elvetia, Austria si
chiar Anglia. De exemplu, orasul Saffron Walden (din Essex, Anglia), si-a primit
numele de la productia locala de sofran in secolul al XVI-lea. Cu toate acestea, pana
la sfarsitul secolului al XVIII-lea, cele mai multe locuri in care se cultiva sofran au
fost abandonate, iar in zilele noastre singura “industrie” a sofranului din Europa a mai
ramas Mund, un mic sat elvetian din cantonul Wallis. La Mund se produc cateva
kilograme de sofran pe an, in modul traditional, la o altitudine de aproximativ 1200
m.

Dintre zonele Asiatice, cea mai productiva este cea iraniana. In ultima vreme
productia a crescut enorm si acum Iranul produce mai mult decat Spania. Cantitati
mai mici se recolteaza in Turcia si India. Sofranul de Kashmir are o reputatie deosebit
de buna, dar nu se gaseste aproape deloc in afara Indiei.

1.2 Etimologie

Numele sofranului vine din araba, unde este cunoscut ca “za'fran”; numele deriva
dintr-o radacina semitica insemnand “a fi galben”, sau “a deveni galben”. Aproape
toate limbile europene si non-europene au imprumutat acest nume, de exemplu
(pentru a alege doar extremele geografice), “açafrão” in portugheza, “zafferone” in
italiana, “zafora” in greaca, “zaphrana” in georgiana, “shafran” in rusa, “sahrami” in
finlandeza. Nume similare se regasesc si in limbile non-europene, cum ar fi “safron”
in amhara, “zağıparan” in cazaca, “zafran” in hindi, „yafaran” in thailandeza si
„safuran” in japoneza.

Mirodenia era cunoscuta grecilor sub numele de” krokos” (mentionata de Homer in
Iliada). In afara limbii grecesti moderne acest nume nu a supravietuit in alta limba
contemporana. S-a pastrat insa in latina, unde a dat numele genului, “crocus”.

Vechiul nume ebraic al sofranului este “karkom”, denumire care apare frecvent in
Vechiul Testament. In ebraica moderna insa, “karkom” a fost abandonat in favoarea
numelui “safran”, derivat direct din arabul “za'fran”.

Ruda araba a numelui ebraic “karkom” este “kurkum”, care la inceput avea si sensul
de “sofran”. In araba moderna insa acest nume este folosit numai pentru curcuma.
Cuvantul arab a intrat indirect in multe limbi europene si a format numele de
“curcuma”. Din toata familia lui “karkom” si “kurkum”, numai “kerkoom” din
armeana mai este folosit cu intelesul de sofran.

1.3 Descriere botanică

Șofranul este plantă erbacee, perenă, cultivată, ce poate atinge 30 – 40 cm în înălțime.


Planta are bulbotubercul, frunze înguste şi lungi, flori unice de culoare violet-albastră
cu pistil de culoare portocalie şi linii purpurii iar fructul este o capsulă trioculară de
dimensiuni reduse şi culoare albă.

De la plantă se folosesc în scop terapeutic doar stigmatele, care reprezintă partea


superioară a pistilului, pe care se prinde şi încolţeşte polenul.Sunt necesare
aproximativ 70.000 de stigmate pentru a obţine 500 g de şofran şi de 2,5 kg de
stigmate proaspete pentru obţinerea a 500 g de produs uscat. Planta se utilizează atât
în scop medicinal, cât mai ales în industria alimentară, ca şi condiment.

1.4 Cultivare

Cultivarea sofranului nu difera cu nimic fata de cel specific altor culturi insa, pentru
obtinerea celor mai bune rezultate, respectarea anumitor reguli este esentiala in acest
sens. Nu uita, calitatea condimentului este cea care dicteaza pretul de vanzare al
acestuia. Pentru a cultiva sofran, in primul rand ai nevoie de bulbi de Crocus sativus
si o portiune de teren cu sol argilos sau silicos. Foarte importante sunt si conditiile
climatice specifice zonei alese; sofranul este o planta iubitoare de caldura, careia nu-i
prieste racoarea si umiditatea excesiva care poate cauza fenomenul de putrezire al
bulbilor.
In schimb, trebuie sa acorzi o atentie deosebita irigării, iar in cazul in care traversam
perioade mai secetoase, sa asiguri culturii necesarul de apa.
In solul argilos sau silicos se sapa mici santuri la o adancime de 10 cm. Ca distanta
intre randuri 15 cm, in timp ce distanta intre bulbi trebuie sa fie una relativ mare.
De asemenea, inainte de saparea randurilor asigura-te ca solul este umed; in acest
fel radacinile se vor prinde mai repede si mai bine.

Cea mai buna perioada de plantare a bulbilor este toamna, mai exact jumatatea
lunii august, sfârsitul lui septembrie. Florile infloresc o singura data pe an si doar
pentru scurt timp (aproximativ 2 saptamani), culegerea acestora fiind realizata in
perioada cuprinsa intre jumatatea lunii octombrie si începutul lunii noiembrie.
Intrucat sunt firave si se ofilesc repede, se culeg inainte de rasarit, la primele ore
ale diminetii.

Dupa culegerea florilor, urmeaza extragerea manuala a stigmatelor (firicelele de


sofran), fiecare in parte avand 3 astfel de filamente. Datorita continutului de apa
pe care il au, ulterior sunt uscate in cuptor sau chiar si la soare, rezultand astfel
forma finala a condimentului. Asa cum am precizat la inceput, recoltarea
sofranului este un proces migalos care necesita multa munca, in final insa
eforturile fiind pe deplin rasplatite.

1.5 Compoziție chimică


De la șofran se utilizează doar stigmatele florilor, în compoziția cărora s-au
identificat următoarele substanțe chimice: ulei volatil, proctocrocină, carotenoizi,
safranal, antioxidanți, carbohidrați, polipeptide, celuloză, lipide, minerale (calciu, iod,
magneziu, fosfor, potasiu, sodiu, zinc, seleniu), pectine, uleiuri, proteine, acid lauric,
acid hexadecanonic, fibre, grăsimi, vitamine (A, B1, B2, B3, B6, C) și folați.

1.6 Proprietăți miraculoase ale șofranului


Topul celor 17 remedii miraculoase ale șofranului:

1. Prevenirea bolilor: șofranul conține compușii crocin și crocetin care promovează


învățarea, memoria și cele două substanțe sunt benefice împotriva febrei, gripei și
răcelii. Acesta protejează sistemul nervos central de stresul oxidativ ținând
Alzheimerul și Parkinsonul la distanță. De asemenea, protejează împotriva bolilor de
rinichi, ficat și bolile vezicii urinare.

2. Antidepresiv: șofranul conține 5-hidroxitriptofan, care stimulează fluxul sanguin


către creier și produce serotonina, care îmbunătățește starea de spirit, reduce depresia
și anxietatea.
3. Proprietăți digestive: șofranul îmbunătățește circulația sângelui în sistemul
digestiv, membranelor stomacului și colonului, calmând aciditatea și colicele gastro-
intestinale. Șofranul este considerat un purificator al sângelui și anticonvulsiv.

4. Menține sănătatea inimii: potasiu ajută la menținerea tensiunii arteriale și ține la


distanță bolile de inimă.Antioxidanții din șofran ajută la scăderea colesterolului și a
trigliceridelor. Crocetina ajută la reducerea lipoproteinelor din fluxul sanguin, ajută la
oxigenare și circulația sângelui și elimină plăcile arteriale de pe artere prevenind
ateroscleroza.

5. Luptă împotriva anemiei: prezența fierului în șofran este importantă în formarea


hemoglobinei și este un co-factor în producerea de globule roșii.

6. Tratează acnee și petele: conținutul antifungic și anti-bacterian din șofran îl face


eficient în tratarea acneei, petelor și punctelor negre și împrospătează pielea obosită,
șterge cearcănele de sub ochi, exfoliază pielea, stimulează circulația sângelui și
previne ridurile.

7. Combate căderea părului: șofranul, amestecat cu lemnul dulce și laptele și aplict


pe porțiunile fără păr combate alopecia și stimulează creșterea părului.

8. Afrodisiac: șofranul stimulează vitalitatea masculină, intervine în vindecarea


impotenței, ejaculării precoce, disfuncțiilor erectile, intervine în menținerea unei vieți
sexuale sănătoase.

9. Imbunătățește respirația: șofranul este utilizat în tratamentul astmului, tusei,


tusei convulsive (măgărească) precum și ca expectorant. Șofranul ajută la curățarea
căilor respiratorii înguste și reduce inflamația plămânilor, prevenirea și reducerea
unui atac de astm sever.
10. Calmează crampele menstruale și intervine în sindromul pre-menstrual
(PMS):șofranul reduce intensitatea durerilor și durata acestora în timplul ciclului
menstrual, scade nivelul de cortizol și stres și crește nivelul de estrogeni, la femeile
care suferă de sindromul pre menstrual (PMS).

11. In timpul sarcinii: șofranul îmbunătățește fluxul de sange pelvian, suprima


crampele, gazele și balonarea, și controlează tulburările de dispoziție, anxietate,
depresie și prin eliberarea hormonului serotonina, în timpul diferitelor etape ale
sarcinii. Ceaiul de șofran suprimă greața și senzația de rău de dimineață.

12. Luptă împotriva artritei: șofranul are proprietăți anti-inflamatorii, care produc o
diminuare a durerilor articulare, reduc oboseala și inflamația musculară, reduce
eroziunea osoasă ajutând țesuturile să elimine acidul lactic care se acumulează după
efort fizic intens.

13. Insomnia: șofranul este un sedativ ușor, folosit pentru tratarea insomniei și
depresiei.
14. Imbunătățește vederea: șofranul conține carotenoizi care protejează organismul
împotriva bolilor bătrâneții, cum ar fi degenerescența maculară și cataracta; este un
scut împotriva radiațiilor solare nocive și reglează acidul gras al membranei celulare
a ochilor.

15. Pentru gingii puternice: masarea gingiilor cu șofran ajută la întărirea gingiilor,
reduce durere și inflamațiile precum și umflăturile din gură și de pe limbă.

16. Anticancerigen: crocinul și șafranal din șofran inhibă creșterea tumorii


cancerigene din organism prin proprietățile lor anticancerigene și anti-mutagene.
Carotenoidele din șofran posedă proprietăți chimio preventive acționând împotriva
cancerului de colon, ficat și cancer ovarian.

17. Beneficiile ceaiului de șofran: ceaiul american de șofran, ca un epurator natural


de toxine, tratează ulcere gastrice și răni, psoriazul, tulburarile intestinale, împiedică
acumularea de gaze în stomac și intestine, prevenind astfel gastrită.

1.7 Efecte secundare și precauții


Reacții alergice: deși mai puțin frecvente la unele persoane, altele ar putea prezenta
reacții de tipul uscăciune a gurii, anxietate, amețeli, somnolență, greață, modificare a
apetitului și dureri de cap.
• Otrăvire: șofranul în doze mari este nesigur și poate provoca intoxicații,
îngălbenirea pielii, ochilor și mucoasele, vărsături; amețeli; diaree cu sânge;
sângerare nazală, buze, pleoape și amorțeală și alte efecte secundare grave. Dozele de
12-20 de grame pot provoca moartea.
• Sarcina: evitați doze mai mari decât ceea ce se găsește în mod normal în alimente.
Cantități mai mari de șofran pot provoca contracții uterine care ar putea duce la avort
spontan. Ideal, ân timăul sarcinii ar trebui evitat complet.
• tulburare bipolară: șofranul ar putea declanșa tulburări ale dispoziției, cum ar fi
excitabilitate și comportament impulsiv (mânie), la persoanele cu tulburări bipolare.
Strict interzis pentru pacienții care suferă de această afecțiune.
1.8 Șofranul în alimentație

Șofranul se poată găsi pe tot parcursul anului la magazinele de mirodenii sau în


supermarketuri. Este important ca atunci când îl achiziționați din magazin,
ambalajul să fie bine sigilat – preferabil în mai multe straturi. Odată ce-l desfaceți,
este bine să-l păstrați într-o cutie ferit de orice sursă de lumină, deoarece poate
oxida pigmenții acestuia, pierzându-și astfel proprietățile.
Culinar, șofranul poate fi utilizat în numeroase mâncăruri – un fir minuscul de
șofran adaugă culoare și gust oricărui preparat (supe, sosuri, orez ș.a.m.d.). Este
folosit în special ca bază aromatică și colorant în înghețate, prăjituri sau torturi în
India, Pakistan și zone din Asia Centrală.

1.9 Istoric

Istoria șofranului se amestecă cu virtuțile sale medicale, culinare, spirituale și


magice...
Unele "puteri magice" ale şofranului evocă fericirea, dragostea, senzualitatea,
viaţa, pofta, puterile psihice, puterea...
Îndoiala rămâne, dar şofranul își are originea în Asia Mică și / sau în Mediterana
de Est (floare sacră în Creta antică, simbol al soarelui).
Sunt 5000 de ani de când şofranul a fost introdus în Cașmir, de către invaziile
mongole.
Mitologia îl evocă pe Zeus, invitându-şi prietenii pe straturi de şofran pentru a-şi
multiplica forța sexuală și a-şi stimula cuceririle sexuale, cu ajutorul aceastei
flori cu proprietăţi afrodisiace. "Şofranul galben" este culoarea dragostei, a dorinţei
şi a plăcerii.
Prima mențiune a vinului în bucătărie, la gătit, este de origine persană - "Bucătarul
regelui Zohac a condimentat partea din spate a unui vițel cu vin vechi, șofran și apa
de trandafiri."
Acest lucru a fost scris acum cinci mii de ani! ...
Virtuțile şafranului sunt cunoscute încă din cele mai vechi timpuri, acestea fiind
menționate de Homer, Pliniu cel Bătrân, Quintus Curtius şi Virgiliu, apoi de
Hippocrate și Avicenna.
Șofranul apare în papirusul de la Ebers, care este cel mai vechi tratat
medical cunoscut, datând din 1550 î.Hr. şi care are propria sa hieroglifă!
Şofranul a fost apoi utilizat pentru proprietățile sale medicinale. Floare de sănătate
a pătruns în mai mult de 30 de rețete medicale.

Egiptenii și evreii l-au folosit în scopuri culinare și în timpul sărbătorilor.


În ceremonii religioase, ei ardeau şofran pentru a purifica sanctuarele și pentru a
atrage spiritele bune. Fâșiile în care erau învelite mumiile erau vopsite cu șofran.
Cleopatra a folosit uleiuri parfumate pentru a-şi seduce amanţii. Prima apă de
toaletă veritabilă, Kyphi, era compusă din rășină de terebentină, papură parfumată,
rogoz, șofran, scorțișoară, stafide, vin, smirnă și miere.
Fardul de ochi, care machia cu negru ochii femeilor orientale, era o pudră foarte
fină obținută prin măcinarea antimoniului (mineral metalic extras din regiunile
muntoase din Arabia), la care se adăugau șofran, cuișoare sau lemn roz.
Fardul avea şi rolul de a proteja ochii de agresiunea vântului și a nisipului, în timp
ce prevenea infecțiile oculare prin proprietățile sale medicinale.
In Orient, şofranul era folosit pentru puterile sale afrodisiace: acest tonic sexual
infuzat în ceai creștea sensibilitatea și dorința femeilor, crescând în același timp şi
vitalitatea și virilitatea bărbatului.
Legenda spune ca Alexandru cel Mare, ajungând în Cașmir, şi-a aşezat tabăra cu
cei 120.000 de oameni ai săi într-o câmpie stearpă. A doua zi, el şi-a găsit armata
în mijlocul unei mări de flori mov, apărute dintr-o dată în cortul lui și sub copitele
cailor.
Crezând că e vorba de o vrajă, s-a întors fără luptă.
În preajma anului 500 î.Hr., la scurt timp după moartea lui Buddha, călugării îşi
colorau togile în culoarea "galben solar", culoare sacră pentru călugării budiști,
simbol al purității, sfințeniei și nemuririi.
Marii preoți asirieni dedicau o procesiune nocturnă cultului înfloririi magice
a şofranului. O tânără fecioară smulgea prima floare din pământ, cu mâinile sale
pure. Atunci preoții-magicieni interpretau volute roșii care atrageau stigmatele de
şofran, predominante pe suprafața apei râului Tigru.
Romanii ardeau şofranul, ca pe tămâie, în timpul ceremoniilor religioase și
acopereau arenele teatrelor cu florile lui violet, care evocau senzualitate și
longevitate. Sibariţii îl beau în infuzii înainte de sacrificiile închinate lui Venus şi
Bachus.
În Maroc, oamenii acopereau capul ras al unui nou-născut cu un amestec de argan
şi şofran, în ziua botezului său.
În Liban, se punea în ofrande aduse zeiţei iubirii, precum şi în prăjituri, pentru a
atrage fericirea în dragoste.
În Grecia, voalurile tinerelor mireselor erau vopsite în galben.
Un terci făcut din cereale, miere și șofran era foarte apreciat de către gali, pentru că
atrăgea puterea și vitalitatea.
În Evul Mediu, călugării apreciau foarte mult șofranul. Cu această cerneală de aur,
se realizau halourile strălucitoare ale sfinților. Şofranul a fost utilizat, la momentul
respectiv, pe scară largă de către spiţeri, care îl vindeau la preţ de aur.

II. Susan
1.1 Origine

Se crede ca semintele de susan au fost unul dintre primele condimente folosite de


oameni. Cele mai vechi dovezi ale utilizarii lor provin din legendele asiriene, care
descriu obiceiul zeilor de a bea vin aromat cu seminte de susan, inainte de crearea
pamantului. In orice caz, susanul se cultiva in vaile Tigrului si Eufratului inca din
anul 1600 i.Ch. In povestea lui Ali Baba si a celor 40 de hoti, “Sesam (“susan”, din
englezescul “sesame”) deschide-te!” era parola secreta pentru deschiderea pesterii
comorilor.
Tarile de origine par a fi India, China, Mexic, Nicaragua, Guatemala, Venezuela,
El Salvador, Sudan si Etiopia.
In zilele noastre, creste mai ales in India si Orientul Indepartat (China, Coreea), dar
este originar probabil din Africa tropicala.

1.2 Etimologie

Numele “susan”, si majoritatea derivatelor sale din limbile europene


contemporane, provine din grecescul “sesamon”, la randul sau imprumutat dintr-o
limba est-mediteraneana necunoscuta. Limba sursa apartinea probabil unui grup
semitic, pentru ca denumiri similare sunt inregistrate in multe limbi semitice:
“samassammu” in akkadiana, “sumsama” in aramaica, “sumsum” in ebraica si
“simsim” in araba contemporana. Numele este, probabil, o forma reduplicata a
radacinii “sms”, “grasime, ulei” (vezi si ebraicul shemen “ulei”).

Alte nume ale susanului sunt si mai enigmatice. In India, unde susanul se cultiva
inca din perioada harappan, exista doua nume diferite pentru susan. Numele din
limbile nord-indiene contemporane (“tal” in gujarat, “til” in bengali, “tillu” in
telugu sau “tala” in sinhala) provind din cuvantul sanscrit “tilla”, dar limbile
dravidiene folosesc un nume diferit, cum ar fi “ellu” in tamila. Acest nume
aminteste de grecescul elaia “maslina”, sugerand o posibila origine comuna a
numelor celor doua surse importante de ulei.

Din ambele radacini indiene au derivat cuvinte cu intelesul generalizat de “ulei,


grasime lichida”, cum ar fi “taila” in sanscrita si “enney” in tamila. Mutatii
semantice similare, de la numele unei surse de ulei catre sensul general de “ulei,
grasime” se mai cunosc si in alte limbi, de exemplu “olive” este inrudit cu
englezescul “oil”.
1.3 Descriere botanică

Susanul (den. științifică Sesamum indicum) este o erbacee anuală care-şi are
originea în regiunile tropicale. Creşte şi în zona mediteraneană. Face parte din
familia pedaliaceelor.

Tulpina de susan poate ajunge la 1,5 metri înălţime, fiind păroasă. Frunzele, care
acoperă planta de sus şi până jos, sunt dantelate. Susanul are flori galbene.

Pentru alimentaţie şi pentru terapii se recoltează seminţele.

Seminţele de susan pot fi consumate ca atare în diverse preparate culinare sau


pisate apoi adăugate în diverse salate, sosuri sau deserturi.
Acestea se folosesc în diverse preparate alimentare, fiind foarte hrănitoare. Din
seminţele de susan se obţine un ulei foarte bun, cu virtuţi medicinale. Pentru terapii
se folosesc şi frunzele de susan, din care se prepară un decoct.
1.4 Cultivare

Suprafețele cele mai mari se cultivă în Asia, în special în India, care deține cca 2,5
mil. Ha, și în China, 900.000 ha.

Susanul este pretențios față de căldură, de-a lungul perioadei de vegetație de 78-85
zile are nevoie de o constantă termică de 2.500°C şi temperaturi mai mari de 0°C.

Semințele germinează la 15-16°C și nu suportă temperaturi mai mici de +5°C, iar


la temperaturi sub +15°C nu crește. Este pretențios la umiditate, nu rezistă la
secetă. Pretinde sol fertil, cu textura mijlocie și apa freatică mai adâncă.

Tehnologia culturii

Susanul crește lent în primele faze de vegetație, motiv pentru care solul trebuie să
fie curat de buruieni.

Ca premergătoare sunt indicate culturile prășitoare gunoite, leguminoasele pentru


boabe și cerealele de toamnă. La fertilizare se are în vedere că 70% din elementele
nutritive sunt consumate după perioada de înflorit, motiv pentru care este necesară
fertilizarea în timpul vegetației. Se aplică 45-60 kg/ha substanță activă NPK.

Pregătirea solului urmărește realizarea unui teren afânat, mărunțit și nivelat. Se


seamănă târziu, cu mașina, la distanța de 35-45 cm între rânduri, la 2-3 cm
adâncime folosind 7-8 kg/ha de sămânță. Dacă solul este uscat se recomandă o
ușoară tăvălugire după semănat. Ca lucrări de întreținere se aplică 3-4 prașile și
plivit.

Recoltarea se face când fructele de la bază se brumifică și semințele din acestea


capătă culoarea specifică soiului, iar frunzele de la baza tulpinii au căzut.
Pe suprafețe mici se recoltează cu secera și se leagă în snopi, unde își continuă
coacerea fără a-și pierde din calitate. După uscare se treieră.

Pe suprafețe mai mari se recolteză în două faze. Se taie, mai întâi, cu vindroverul și
se lasă în brazde care după uscare se treieră cu combina.

Sămânța rezultată se așază în strat subțire și se lopătează până ajunge la umiditatea


de 9%. Se pot obține cca 1.500 kg/ha.

1.5 Compoziție chimică

Semințele de susan sunt foarte bogate în proteine, iar în afară de aceasta conțin
un aminoacid esențial numit metionină. Grăsimile nesaturate pe care le conține
împreună cu lecitina și fitosterolul fac din semințele de susan un aliment care ajută
la reducerea colesterolului din sânge. Semințele de susan conțin de
asemenea, calciu, fier și zinc, minerale care ajută la funcționarea normală a
organismului, la formarea oaselor și dinților, ajută la metabolizarea grăsimilor și
carbohidraților, previne impotența. Semințele de susan conțin antioxidanți și au
proprietăți anti-cancerigene.[1]

100 g de seminte de susan conțin:

 598 caloriiî
 20 g de proteine
 58 g de grăsimi nesaturate
 670 mg de calciu
 10 mg de fier
 5 mg de zinc
 vitamine din grupul B-urilor
 vitamina E[2][3]
Pentru ca organismul să asimileze componentele nutritive ale semințelor de susan
acestea trebuiesc prăjite sau râșnite, altfel ele se evacuează întregi, fără a fi
digerate.

În antichitate halvaua făcută din susan și miere era folosită în Babilonia de către
femei pentru a-și prelungi tinerețea și frumusețea iar soldații romani o foloseau
pentru a fi puternici și a avea energie

1.6 Semințele de susan și bneficiile lor spectaculoase

Semintele de susan au devenit un condiment folosit de om inca acum mai bine


de 5.000 de ani, dar abia in zilele noastre s-a descoperit cat de multe beneficii
au aceste mici seminte. Susanul este unul dintre alimentele cu o concentratie de
nutrienti foarte ridicata, dar in acelasi timp poate fi un medicament dintre cel
mai eficient.

Semintele de susan au un profil nutritional fabulos, avand capacitati de a lupta,


preveni sau de a vindeca anumite afectiuni. Acestea au un continut extrem de
ridicat de cupru, mangan, calciu, fier, magneziu, zinc plus o serie de vitamine si
proteine. Aflati care sunt principalele beneficii ale susanului pentru sanatate:

Ajuta la regenerarea pielii si nu numai

Consumati seminte de susan pentru a avea o piele frumoasa si sanatoasa.


Susanul este plin de zinc, un mineral esential pentru producerea colagenului,
care da pielii elasticitate. Zincul ajuta, de asemenea, la refacerea tesuturilor
deteriorate din organism. Uleiul de susan este de asemenea cunoscut ca un
calmant pentru arsurile de pe piele.

Ajuta dantura

Unul dintre avantajele cele mai importante oferite de semintele de susan si


uleiul de susan este legat de eliminarea placii dentare si cresterea sanatatii
orale. Uleiul de susan poate ajuta chiar si la albirea dintilor.
Ajuta la prevenirea diabetului

Datorita magneziului si altor elemente nutritive, susanul, si mai ales uleiul de


susan, s-a demonstrat ca este eficient in combaterea diabetului. Un studiu
publicat in 2011 in Jurnalul American de Nutritie Clinica a constatat ca uleiul
de susan imbunatateste eficienta medicamentelor antidiabet. Un alt studiu a
concluzionat ca inlocuirea uleiului comestibil clasic cu cel de susan ajuta in
cazul diabeticilor hipertensivi.

Reduce tensiunea arteriala si ajuta inima

Potrivit studiului de mai sus, s-a demonstrat ca uleiul de susan scade tensiunea
arteriala. In plus, magneziul din semintele de susan ajuta de asemenea la
scaderea tensiunii arteriale. Mai mult, stimuleaza sanatatea inimii prin
prevenirea leziunilor aterosclerotice. Un antioxidant si antiinflamator din
semintele de susan, cunoscut sub numele sesamol, ce are proprietati
antiaterogene, are calitati ce duc la imbunatatirea sanatatii cardiovasculare.

Protejeaza impotriva radiatiilor

De asemenea, potrivit unor studii, sesamolul protejeaza impotriva efectelor


provocate de radiatii. Mai mult, s-a dovedit ca sesamolul poate prelungi viata la
soarecii suspusi radiatiilor, in parte prin prevenirea deteriorarii intestinelor si
splinei.

Previne cancerul

Semintele de susan contin un compus anti-cancer numit fitat, care se regaseste


si in alte plante, dar magneziul din semintele de susan are la randul sau
proprietati anti-cancer. Un studiu publicat in Jurnalul American de Nutritie
Clinica a constatat ca riscul de tumori colorectale scade, gratie susanului, cu
13%.
Stimuleaza sanatatea osoasa

S-a dovedit ca zincul stimuleaza cresterea densitatii minerale a oaselor si ajuta


la sanatatea sistemului osos. Un studiu publicat in Jurnalul American de
Nutritie Clinica a demonstrat o corelatie directa intre deficienta de zinc si
osteoporoza din zona soldului si a coloanei vertebrale. In plus, semintele de
susan reprezinta o importanta sursa de calciu – un mineral cunoscut pentru
faptul ca este esential pentru sanatatea oaselor si prevenirea afectiunilor
sistemului osos.

Stimuleaza digestia

Semintele de susan sunt bogate in fibre, cunoscute pentru aportul lor la un


sistem digestiv sanatos si un colon sanatos.

Ajuta in caz de poliartrita reumatoida

Un mineral important pentru sistemele anti-inflamatorii si antioxidante


enzimatice, cuprul este cunoscut si pentru reducerea durerii si a umflaturilor
asociate cu artrita. In plus, un studiu recent publicat in Jurnalul International de
Boli Reumatice indica faptul ca semintele de susan ar putea fi chiar mai bune
decat multe dintre medicamente daca suferiti de artritala genunchi.

Cercetatori din cadrul Tabriz University of Medical Sciences au comparat


eficacitatea semintelor de susan comparativ cu cea a medicamentelor
nesteroidiene antiinflamatoare, o solutie comuna pentru osteoartrita la
genunchi. Ei au descoperit ca semintele de susan au fost chiar mai eficiente,
fara a avea vreun efect secundar.

Douazeci si cinci de participanti la studiu au luat 40 de grame de seminte de


susan sub forma de praf in fiecare zi, in timp ce celalalt grup de 25 a primit
doua doze de 500 mg de paracetamol de doua ori pe zi, impreuna cu 500 mg de
glucozamina o data pe zi. Perioada de studiu a fost de doua luni.
Intensitatea durerii participantilor a fost masurata pe o scara de la unu la zece.
Inainte de tratament, grupul care s-a tratat cu susan avea o intensitate medie a
durerii de 9,5. Dupa perioada de doua luni, aceasta a scazut remarcabil la 3,5.
Pentru cei pe regimul medicamentos, intensitatea durerii a scazut mai modest,
de la 9 la 7.

Pentru cei care au artrita la genunchi, ar fi nevoie – potrivit studiului – de


aproximativ patru linguri de seminte de susan pe zi. Puteti imbunatati digerarea
semintelor prin macinarea lor cu un mojar cu pistil sau prin utilizarea uneii
rasnite de cafea boabe.

1.7 Precuții și contraindicații


Anumite persoane pot prezenta reacţii alergice la seminţele de susan. Ȋn acest caz
nu se recomandǎ utilizarea seminţelor mai ales cǎ pacientul poate experimenta
anumite recţii alergice precum: urticarie, dermatită şi mâncărime.

Uneori, manifestarea bolii poate fi severă şi poate duce la simptome grave, cum ar
fi vărsături, umflarea buzelor şi a gâtului, reacţii ce pot duce la dificultăţi de
respiraţie sau congestie toracicǎ.

1.8 Istorie

Aceste semințe plăcute la gust conțin mai multe proteine decât carnea. Datorită
acestor proprietăți nutritive, susanul este cosiderat un medicament natural, ocupând
un loc de frunte în cele mai eficiente tratamente naturiste.Istoria susanului ca
medicament începe cu 3 600 de ani în urmă, în timpurile Egiptului antic, listat în
papirusurile vremii ca un medicament favorit.
De asemenea, femeile din străvechiul Babilon foloseau un amestec de miere și
semințe de susan (halva) pentru a prelungi tinerețea și frumusețea, iar soldații
romani mâncau amestecul pentru forță și energie.

III. Ghimbir
1.1 Origine și etimologie
Origine :Ghimbirul este originar din sudul Chinei. Astazi este cultivat in toata
regiunea tropicala si subtropicala, in Asia (India produce cca. 50% din recolta
mondiala), Brazilia, Jamaica (de unde este exportata cea mai buna calitate pe plan
mondial) si Nigeria, al carui ghimbir este foarte iute, dar lipsit de aroma

Etimologie :Denumirile plantei in multe limbi europene (”Ingwer” in germana,


”gingembre” in franceza, ”ghimbir” in romana, ”zenzero” in italiana, ”ginger” in
engleza etc.) provin din latinescul ”zingiber”, imprumutat si el din greaca veche
(”zingiberis”).

Cum India a fost sursa de ghimbir a Europei in antichitate, denumirea greaca este,
de fapt, o preluare din limbile vorbite pe teritoriul Indiei in acea perioada:
”singivera” in pali si ”shringavera” in sanscrita. Aceste denumiri inseamna ”in
forma de corn de cerb”.
Cu toate ca denumirile in majoritatea limbilor europene provin din greaca veche, in
mod surprinzator grecii contemporani il numesc ”piperoriza” (radacina de piper),
cu referire la gustul iute al rizomului.

1.2 Descriere botanică


Ghimbirul (Zingiber officinale) este o plantã ierboasã originarã din Asia, renumitã
încã din epoca colonialã, constituind una dintre mirodeniile reprezentative
importate în Europa din Orient. Tulpina neramificatã creşte pânã la un metru
înãlţime, cu frunziş bine reprezentat şi flori grupate, albe. Rãdãcinile plantei sunt
noduroase, ramificate, cãrnoase, de culoare albicioasã la interior şi cu texturã
fibroasã. Gustul rãdãcinilor este caracteristic, aromat, iute.

Ghimbirul este una dintre cele mai importante mirodenii cu care se fãcea comerţ pe
vremea marilor descoperiri geografice, odatã cu inaugurarea drumurilor spre India.
Se foloseşte pe scarã largã în bucãtãria tradiţionalã indianã pentru condimentarea
mâncãrurilor din carne, a preparatelor de panificaţie, a deserturilor şi chiar a
îngheţatei.

În scop medicinale, de la ghimbir se folosesc rãdãcinile, proaspete sau uscate.

1.3 Cultivare
Cele mai mari plantații de ghimbir se află în regiunile tropice și subtropice. Cu o
suprafață de 181 mii ha (2005) și o recoltă de 125 mii tone Nigeria este cel mai
mare cultivator de ghimbir ca extindere. În schimb India produce anual 359 mii
tone pe o suprafață de 95 mii ha (2005), dar în mare parte pentru piața indigenă.
Cel mai mare exportator de ghimbir este China cu 232 mii tone în anul 2005.

1.4 Compoziție nutrițională

Rădăcina de ghimbir conține aproximtiv 80 kcal/100 g și este alcătuită în mare


parte din 18 g carbohidrati, 2 g proteine și 1 g grăsimi. De asemenea, conține
numeroase substanțe nutritive de care organismul are nevoie, cum ar fi vitamina C,
potasiu, fier, calciu sau magneziu. Ghimbirul se găsește în stare proaspătă, dar și
sub formă de pudră. Compușii activi din ghimbir sunt reprezentați de uleiurile
volatile (bisabolen, zingiberenă și zingiberol) și compuși fenolici - gingerol și
șogaol, dar și curcumină, geraniol, neral, acid gingesulfonic etc.

Agenții care dau gustul specific sunt gingerolul, sogaolul și zingerona. Gingerolul
este compusul activ din ghimbirul proaspăt și are efecte asemănătoare capsaicinei,
compusul din chilli. Zingerona se întâlnește în special în ghimbirul gătit, iar
șogaolul în ghimbirul uscat. Compușii benefici se diminuează în urma proceselor
de deshidratare și extracție, fiind recomandată utilizarea ghimbirului crud,
neprocesat.

1.5 Beneficii ale consumului de ghimbir

Ghimbirul este folosit in alimentatie, dar si in medicina traditionala. Iarna, acest


condiment special face mancarea mai usoara si mai usor digerabila, este revigorant,
vasodilatator, are efect de linistire, regleaza echilibrul intern al organismului si
contribuie la mentinerea sanatatii scalpului, fiind un remediu excelent
pentru matreata. Chinezii considera ghimbirul drept unul dintre cele cinci
ingrediente principale in dietoterapie, alaturi de otetul de orez, vinul de orez, sare
si miere.
Printre cele mai importante beneficii pentru sanatate ale ghimbirului se numara

- Ameliorarea tulburarilor digestive. Ghimbirul are un puternic efect calmant


pentru durerile abdominale, ajuta digestia, elimina gazele intestinale, regleaza
pofta de mancare, neutralizeaza toxinele in corp si este sudorific.
- Tratarea tulburarilor respiratorii. Tot ghimbirul contribuie la eliminarea
mucozitatilor depuse la nivelul plamanilor, ameliorand simptomele astmului. De
altfel, In China, planta este cunoscut ca antiastmatic de peste 3000 ani, folosindu-
se un suc preparat din ghimbir si morcovi in cadrul tratamentului bolilor
respiratorii. Astmul se mai poate trata cu tinctura de ghimbir.
- Grabirea vindecarii racelilor. Ceaiul de ghimbir este un bun remediu in raceli,
fiind un calmant ideal in inflamatiile gatului, sinuzite, raguseala, febra, eliminare
de mucozitati si congestii respiratorii.
- Prevenirea vertijului. Ghimbirul are si calitatea de preveni raul de mare,
ametelile, vertijurilesi greturile, indiferent daca aceste simptome sunt declansate de
cauza fiziologice sau psihologice.
- Prevenirea efectelor secundare ale chimioterapiei. Ceaiul din radacina de
ghimbir s-a dovedit util si in tratamentul bolnavilor de cancer care au
facut chimioterapie. Pe langa faptul ca inlatura senzatia de greata, ghimbirul ajuta
si la combaterea ametelilor si a vertijurilor care se instaleaza uneori in urma
administrarii tratamentului oncologic.
- Incarcarea energetica a organismului. In medicina si estetica, ghimbirul este
folosit datorita proprietatilor sale stimulente, tonice si energizante. Planta este utila
persoanelor deprimate, fara pofta de viata, lente si letargice.
- Imbunatatirea circulatiei sanguine. Radacina de ghimbir este de ajutor
persoanelor cu circulatie periferica deficitara.
- Pierderea in greutate. Ghimbirul accelereaza metabolismul, intensifica arderea
grasimilor si contribuie la eliminarea toxinelor din corp, fiind un real adjuvant in
curele de slabire.
- Imbunatatirea diurezei. Datorita proprietatilor sale diuretice, ghimbirul este
indicat in tratarea litiazei renale, pietrelor la rinichi, retentiilor urinare si infectiilor
urinare.
- Combaterea inflamatiilor si a infectiilor. Fiind un excelent antiinflamator si un
foarte bun antiseptic pentru organism, ghimbirul mai este numit si antibiotic
natural.
- Tratarea reumatismului. In medicina naturista, persoanelor care sufera
de reumatism le este recomandata o cura cu tinctura de ghimbir, cate o lingurita
dizolvata in 100 ml de apa, administrata de trei ori pe zi.
- Tratarea caderii parului. In spitalele din Beijing, ghimbirul este utilizat in
tratamentul alopeciei, intrucat are un efect de revitalizare a foliculilor si a firelor de
par.
- Ingrijirea pielii. Ghimbirul este un ingredient deseori introdus in lotiunile de
corp cu efecte anti-aging, deoarece hraneste epiderma si confera pielii mai multa
suplete. Datorita continutului bogat de acizi aminati, fosfor si magneziu, planta
este utilizata si in formulele revitalizante ale cremelor de fata.
Ghimbirul contine uleiul volatil numit predominen tzingiberol si compusi fenolici
(gingeroli), avand efect antiemetic si antivertiginos si inhiband zona
chemoreceptoare declansatoare a vomei si centrul vomei. La nivelul aparatului
digestiv, este coleretic si colecistochinetic, favorizand secretia bilei si motilitatea
vezicii biliare.

1.6 Ghimbirul în alimentație

Ghimbirul este utilizat in alimentatie sub forma de condiment picant pentru


aromatizarea mancarurilor si bauturilor.

Ghimbirul ofera o aroma placuta ceaiului, fructelor, conopidei, guliilor sau


boabelor din pastai. Putini stiu ca planta are calitatea de a atenua mirosul specific
al preparatelor din carne de oaie, miel, scoici sau peste, mai bine decat usturoiul.

Ghimbirul poate fi achizitionat sub mai multe forme

- radacini intregi, proaspete o radacina de ghimbir este numita mana. Ea are o


culoare galben-deschis la interior si o coaja de diferite nuante cafenii. Ghimbirul
jamaican, de culoare galben deschis, este considerat a avea cea mai buna calitate.
Ghimbirul african si indian au o coaja mai inchisa la nuanta si sunt mai slab
calitative. Rizomii intregi au gustul cel mai proaspat.

- radacini uscate se comercializeaza negre (contin si coaja) sau albe (decojite). Sunt
disponibile fie intregi, fie taiate rondele.

- ghimbir pudra are culoare galben-deschis si este obtinut prin macinarea radacinii
uscate.

- ghimbir conservat este preparat din rizomi tineri, decojiti, taiati si apoi fierti intr-
un sirop gros de zahar. Bucatile de ghimbir si siropul sunt conservate impreuna.
Ghimbirul este moale si carnos, dar foarte de iute la gust (nefiind pe placul
persoanelor care nu apreciaza aromele intense).

- ghimbir cristalizat este obtinut prin fierbere in sirop de zahar, uscat apoi la aer si
rulat in zahar.
- ghimbir murat este taiat rondele subtiri precum o foaie de hartie si murat in otet
ulterior. Ghimbirul murat este numit in Japonia gari si se serveste cu sushi, avand o
nuanta rozalie.

Ceaiul de ghimbir si preparatele cu acest ingredient natural benefic sanatatii sunt


recomandate in cadrul unei diete menite sa prelungeasca longevitatea.
Ghimbirul preparat sub forma de ceai are o aroma racoritoare si un gust astringent.
O cana de ceai de ghimbir furnizeaza o cantitate generoasa de vitamine (A, B, C,
E), minerale (calciu, magneziu, zinc), enzime digestive, antioxidanti si melatonina.
Precautiile in acest caz interzic consumul ceaiului de ghimbir in cazul femeilor
insarcinate sau care alapteaza, pacientilor diagnosticati cu diabet sau calculi biliari,
fara acordul prealabil al medicului curant.
1.7 Istorie

O planta modesta, insa atat de puternica si de benefica! Ghimbirul este mult mai
putin apreciat decat ar merita. Sunt multe lucruri de descoperit in legatura cu
aceasta planta minunata. De fapt, de redescoperit, caci in vechime erau cunoscute!
Ghimbirul a fost si este una dintre cele mai cultivate plante aromate din lume.
De fapt, foarte multi il considera o mirodenie. Referinte despre importanta sa
economica si medicinala exista in scrieri vechi de 5.000 de ani pana astazi. Vechii
greci, popoarele din Asia Mica, din Extremul Orient si din Europa i-au cunoscut
proprietatile deosebite.
Pe vremuri, tarile care faceau comert cu ghimbir aveau bunastare si putere. Unul
dintre exemple este China, care il cultiva pe suprafete imense. Putem intelege de ce
exploratori precum Vasco da Gama sau Marco Polo au fost atat de interesati de
modul de cultivare a ghimbirului. Numele latin al ghimbirului este Zingiber
officinale. Planta face parte din aceeasi familie cu cardamomul si curcuma
(turmeric sau sofran de India). In engleza medievala, se numea gingivere, insa in
urma cu 3.000 de ani, in sanskrita era numit srngaveram, adica "radacina corn", cu
trimitere la forma sa. In greaca s-a numit, mai apoi, ziggiberis, iar romanii i-au
spus zinziberi.
Referintele istorice sunt pur si simplu uimitoare. Povestea ghimbirului e veche si
fascinanta. A fost apreciat ca medicament, ca afrodiziac, ca bautura spirituala etc.
Sistemele chinez si ayurvedic (indian) il considerau un dar vindecator din partea
zeilor. Farmacistii chinezi sustineau ca utilizarea ghimbirului pe termen lung iti da
puteri spirituale. Dinastii intregi ale Chinei s-au ridicat bazandu-se pe cultivarea
acestei radacini miraculoase. Coranul descrie ghimbirul ca pe o bautura a celor mai
inalte spirite din ceruri. Forta sa vindecatoare nu are egal in istoria medicinei
naturale.
Desi romanii il cunosteau foarte bine, ghimbirul aproape ca a disparut din Europa
dupa caderea Imperiului Roman. Marco Polo a fost cel care l-a readus din
Extremul Orient, ca pe un ingredient exotic si extrem de scump. In Evul Mediu
european, o jumatate de kilogram de ghimbir valora 1 siling si 7 pence, echivalent
cu pretul unei oi! Se pare ca regina Elizabeth I a Angliei a inventat omul din turta
dulce, care a devenit unul din cele mai populare dulciuri de Craciun.
Pe langa calitatile sale culinare, ghimbirul aduce o serie de beneficii organismului
nostru. Utilizat singur sau in combinatie cu alte plante aromate, ghimbirul a fost
prima alegere timp de mii de ani, gratie calitatilor sale in prevenirea si tratarea unor
afectiuni. Se foloseste radacina sa (care de fapt este un rizom, nu o radacina). Se
spunea ca ghimbirul provine chiar din gradina Raiului, din Eden. Studiindu-i
prezenta in nenumaratele remedii naturale traditionale, constatam ca a facut parte
din peste 50% dintre ele.
Japonezii calmau durerile de coloana vertebrala si durerile articulare. Medicina
traditionala chineza considera ca ghimbirul face energia sa circule prin corp si ca
imbunatateste metabolismul. Ei il foloseau si contra durerilor de dinti, racelilor,
gripelor si mahmurelii.
Dureri menstruale. Medicii americani mai indrazneti prescriau, deja la inceput de
secol XX, ghimbirul pentru aceste dureri. Luat la inceputul perioadei menstruale,
poate reduce durerile la o parte din femei. Cu multi ani inainte ca dr. James Lind,
chirurg englez, sa descopere ca lamaia previne scorbutul, marinarii chinezi din
secolul al V-lea foloseau in acelasi scop, in calatoriile lungi, ghimbirul, incarcat de
vitamina C.
Ghimbirul e un important afrodiziac si tonic sexual. Grecul Dioscorides a vorbit
despre asta; la fel, in povestile arabe din cele 1001 de nopti. Faimoasa Universitate
din Salerno (Italia) prescria regula pentru o viata fericita la varste
inaintate: Mananca ghimbir si vei iubi si vei fi iubit la fel ca in tineretea ta.
Calitatea de tonic sexual este legata de faptul ca echilibreaza nivelul hormonilor,
tonifica organismul, alunga oboseala, da energie, creste apetitul si imbunatateste
circulatia. In secolul al XVII-lea, in Europa era atat de cautat ca afrodiziac incat si-
a pierdut mult din utilizarile medicale!
Despre calitatile sale digestive scria deja Confucius, cu 500 de ani inainte de
Hristos, care recomanda ghimbir la fiecare masa. In celebra sa lucrare De Materia
Medica, Dioscorides scria, in anul 77 d.H., ca ghimbirul incalzeste si calmeaza
stomacul. De fapt, toate culturile au recunoscut ghimbirul ca ajutor al digestiei.
Romanii il consumau in mod frecvent. La fel, soldatii americani, mai tarziu. In
SUA, la inceputul secolului XX, ghimbirul era considerat remediul numarul unu in
probleme de digestie. In cazul unei mese copioase, consumand ghimbir,
imbunatatim absorbtia si asimilarea nutrientilor. De asemenea, desfacerea
proteinelor. Ghimbirul ne protejeaza stomacul si impotriva ulcerelor, stimuland
secretia de mucus.
Ghimbirul are proprietati antiinflamatorii, analgezice, antioxidante si
antivomitive (antiemetice).Ajuta la diminuarea inflamatiilor si a durerii datorita
faptului ca inhiba sintenza prostaglandinei si a leucotrienelor. Inhiba receptorii de
serotonina si are efect carminativ (elimina gazele intestinale), ceea ce il face un
bun antiemetic.
Probleme respiratorii. Unii compusi din compozitia sa suprima reactiile alergice,
deci este antihistaminic. De asemenea, inhiba contractia cailor respiratorii si ajuta
la stimularea secretiei de mucus. Este cel mai potrivit pentru tuse persistenta.
Durerile de gat asociate cu raceli dispar dupa o lingurita de suc de ghimbir luata
impreuna cu miere, administrata de cateva ori. Ceaiul (infuzia) de ghimbir e
eficient pentru decongestionarea gatului si a nasului. Sucul proaspat de ghimbir
amestecat cu schinduf (Trigonella foenum) si miere este excelent pentru tratarea
astmului.
Greata si voma. Mestecatul ghimbirului poate reduce greata si voma. Studiile
arata ca ghimbirul poate anula senzatia de voma de dupa o operatie sau cauzata de
raul de mare, raul de miscare, raul de inaltime etc. La fel, rezolva greata ca efect
advers al chimioterapiei. Poate reduce si greata de dimineata a femeilor insarcinate,
insa e mai bine ca acestea sa consulte un medic inainte de a consuma ghimbir.
Lipsa poftei de mancare. Pofta de mancare revine daca mancam ghimbir proaspat
chiar inainte de masa, caci el stimuleaza sucurile digestive si productia de saliva.
Dureri de cap. Se crede ca aplicarea ghimbirului zdrobit pe frunte inlatura
migrenele. Explicatia ar sta in proprietatea sa de a inhiba sinteza prostaglandinei,
care ajuta la indepartarea durerii si a inflamatiei vaselor de sange.
Artrite. Pentru a scapa de durerile musculare si articulare, putem adauga cateva
picaturi de ulei de ghimbir in apa in care facem baie.
Cancer. Radacina de ghimbir contine mari cantitati de antioxidanti – de aceea, are
proprietatea de a induce moartea celulelor canceroase si de a suprima anumite
proteine.
Diabet. Unii medici recomanda diabeticilor sa bea ghimbir cu apa dimineata, pe
stomacul gol, caci se pare ca ajuta la reglarea nivelului de glucoza.
Pe langa toate acestea, in istorie a fost considerat si antispasmodic, antifungic,
antiseptic, antibacterial si antiviral, stimulator al circulatiei, hipotensiv, stimulator
al transpiratiei si relaxant al capilarelor. Se spune ca este eficient si in tratarea
cataractei, bolilor de inima, anginelor, oboselii cronice, amigdalitei, depresiei,
diareii, ametelii, febrei, infertilitatii, pietrelor la rinichi si sciaticii.
Ghimbirul este originar din sudul Asiei (mai ales China) si a fost dintotdeauna un
ingredient de baza in bucataria asiatica. E foarte apreciat in Insulele Caraibe, unde
creste liber. Ghimbirul jamaican este recunoscut pentru aroma sa deosebit de
puternica, penetranta. De fapt, Jamaica furnizeaza cea mai mare cantitate de
ghimbir din lume, fiind urmata de India, China, Brazilia si Nigeria. Poate fi crescut
si acasa, in ghiveci (unul mai mare, care sa ii ofere spatiu suficient), dar radacina
sa nu va creste niciodata la fel de mult ca atunci cand creste liber.
Datorita gustului sau puternic si condimentat, ghimbirul are un loc privilegiat
in bucataria indiana. E folosit proaspat sau uscat, murat, sub forma de pudra, de
suc sau de ulei. Clasicul ceai de ghimbir, preferatul indienilor, e forma cea mai
intalnita. La fel, decoctul de ghimbir pe care il primeste toata lumea la primele
semne de raceala.
In bucataria vestica, radacina de ghimbir este folosita in mod traditional impreuna
cu mancaruri dulci, fiind inclusa in retete foarte indragite, precum turta dulce, asa-
numita bere de ghimbir (care nu este bere, ci un aperitiv), biscuiti cu ghimbir,
pesmet cu ghimbir si placinta cu ghimbir. Practic, putem folosi ghimbirul ca
ingredient aromat in aproape orice reteta.