PLUMB de George Bacovia

,,Plumb” este una dintre cele mai reprezentative opere ale lui George Bacovia, pentru faptul că în ea sunt
încadrate marile teme şi motive ale creaţiei autorului şi pentru că reflectă viziunea acestuia într-un mod cu totul
original.
Acest lucru se manifestă şi în ceea ce priveşte încadrarea poemului în curentul literar al simbolismului. O
primă trăsătură evidentă o reprezintă folosirea simbolului, acel cuvânt cu multiple sensuri are conferă
ambiguitate.Totodată, se remarcă sugestia, ca o cale de exprimare a corespondenţelor dintre planul exterior al naturii
şi cel interior, al sufletului uman. Muzicalitatea este dată de repetiţia obsedantă a unor cuvinte care devin refren al
poeziei simboliste. Cromatica, cultivarea senzaţiilor, sinesteziile, dramatismul trăirilor eului liric, compun un univers
care explorează emoţiile. Poezia bacoviană depăşeşte însă cadrul simbolismului, fiind apreciată de critica mai recentă
ca aparţinând modernităţii: „Bacovia aparţine unei faze târzii a simbolismului, în care se insinuează treptat un
modernism acut, scindat.” (Rodica Zafiu)
Lirismul subiectiv este redat, la nivelul expresiei prin mărcile eului liric: persoana I a verbelor „am
început”, „să strig” şi a adjectivului posesiv „meu”.
Viziunea simbolistă e dată de temă, de relaţia poet-univers, de motive literare. Astfel, ,,Plumb” este o artă
poetică, deoarece autorul îşi exprimă propriile convingeri despre arta literară şi viziune asupra lumii. Prin mijloace
artistice, sunt redate idei despre poezie, rolul poetului în lume, raportul acestuia cu societatea şi cu problematica
cunoaşterii.
Titlul este alcătuit din substantivul „plumb”, care în sens denotativ este un metal greu, gri şi maleabil, iar în
sens conotativ sugerează în plan poetic apăsarea sufletească, monotonia, dezorientarea, angoasa. Se realizează
corespondenţa dintre un element al naturii şi stările sufleteşti exprimate liric. De asemenea, repetarea de şase ori
simetric a acestui cuvânt, conferă muzicalitate textului.
Tema poeziei o reprezintă condiţia poetului în societate, o societate artificială, incapabilă să-i înţeleagă şi să-i
promoveze aspiraţiile. Eul liric resimte o stare de angoasă în raport cu două experienţe existenţiale: dragostea şi
moartea. Motivele literare „sicrie”, „coroane”, „cavou” contribuie la realizarea unui decor macabru, dezolant.
Compoziţional, poezia este alcătuită din două catrene cu rimă îmbrăţişată, ritm iambic şi măsura versurilor
de 10 silabe. Organizarea materialului poetic se realizează prin seria relaţiilor de simetrie. Lexemul „plumb” apare în
aceeaşi poziţie în fiecare strofă, iar verbul „a fi” se regăseşte în două versuri simetrice sintactic. Realizate prin
paralelism, cele două strofe corespund celor două planuri ale realităţii: realitatea exterioară, obiectivă, simbolizată de
„cavou” şi cea interioară, simbolizată de sentimentul iubirii.
Strofa I surprinde un cadru închis sufocant ,apăsător al „cavoului” în care eul poetic se simte singur: „Stam
singur în cavou”.Elementele decorului funerar: „sicrie de plumb”, „vestmântul funerar”, „flori de plumb”, „coroane de
plumb” alcătuiesc un spaţiu împietrit, un univers imaginar al morţii, mineralizat, în care doar vântul provoacă
scârţâitul sinistru al coroanelor de plumb “… şi era vânt/Şi scârţâiau coroanele de plumb”. Cavoul sugerează de fapt
un univers interior, exprimă simbolic spaţiul închis, sufocant în care trăieşte poetul. Acesta poate simboliza societatea,
mediul, propriul suflet, propria viaţă, destinul celui care nu găseşte o cale de eliberare. Cuvantul „plumb”, situat
simetric la sfârşitul primului şi ultimului vers, sugerează neputinţa poetului de a evada din această lume. Cadrul
temporal nu este precizat, dar atmosfera macabră poartă sugestia nocturnului.
Strofa a II-a ilustrează în special interioritatea eului poetic, ce stă sub semnul tragicului existenţial generat
de imposibilitatea trăirii sentimentului de iubire (moartea afectivităţii): „Dormea întors amorul meu de plumb”.
Cuvântul „întors” realizează misterul poeziei. Este vorba de întoarcerea cu faţa spre apus care înseamnă moarte.
Strigătul disperat, înspăimântat al celui care stă singur lângă mort e cutremurător. Frigul nu este numai unul exterior,
ci mai ales unul interior, provocat de teamă şi singurătate : „Pe flori de plumb, şi-am început să-l strig/Stam singur
lângă mort şi era frig …” Ultimul vers „Şi-i atârnau aripele de plumb” sugerează acel zbor în jos, o cădere surdă şi
grea, imposibilitatea zborului, a îndeplinirii aspiraţiilor spirituale. Astfel poezia creşte într-o devenire sumbră. Poetul
sugerează stări interioare prin simboluri. Realitatea obiectivă, receptată de o sensibilitate aflată sub imperiul unei stări
depresive, este transformată într-o realitate interioară.
Elemente înnoitoare ale limbajului poetic pot fi relevate la fiecare nivel al textului poetic.
La nivel lexical, sunt prezenţi termeni din câmpul semantic al morţii: „sicriu”, „cavou”, „funerar”, „coroane”,
„mort”. Sub raport stilistic, se remarcă prezenţa simbolului central „plumb”, asociat metaforelor „flori de plumb”,
„coroane de plumb”, „aripile de plumb” cu multiple semnificaţii.
În concluzie, Bacovia creionează un univers trist, apăsător, care îl reprezintă pe deplin. Poezia devine astfel
un crez artistic original.