Curs Dreptul Familiei

Dreptul familiei 1
DREPTUL FAMILIEI
ANUL II SEMESTRUL II
Curs adresat studenţilor frecvenţă redusă
1
ACADEMIA DE POLITIE “Alexandru Ioan Cuza” – Centrul Învăţământ cu Frecvenţă Redusă şi 2015
Învăţământ la Distanţă
Dreptul familiei 2
2014
TEME
I.NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND FAMILIA ŞI DREPTUL

FAMILIEI................................................................................................................................4
Secţiunea 1. Familia.................................................................................................................4
1.Noţiune........................................................................................................................4
2.Caractere juridice..........................................................................................................5
3.Funcţiile familiei...........................................................................................................6
4. Familia între trecut şi prezent......................................................................................6
5.Formele familiei. Cauzele care au determinat apariţia acestor alternative ale
căsătoriei.....................................................................................................................................8
Secţiunea 2. Dreptul familiei....................................................................................................12
1. Definiţie şi obiect........................................................................................................12
Definiţia dreptului familiei......................................................................12
1.2. Apariţia şi evoluţia dreptului familiei. Autonomia dreptului familiei..........12
1.3. Obiectul dreptului familiei.........................................................................13
1.3.1. Raporturile de căsătorie..............................................................................13
1.3.2. Raporturile care rezultă din rudenie............................................................13
1.3.3. Raporturile care rezultă din adopţie...........................................................13
1.3.4. Raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, raporturilor de
familie............13
2. Metoda de reglementare...............................................................................................13
3. Principiile generale care guvernează relaţiile de familie. Importanţă ..........................14
3.1. Principiul căsătoriei liber consimţite dintre soţi.................................14
3.2. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei...........................................15
3.3. Principiul egalităţii în drepturi a copiilor.........................................15
3.4. Principiul respectării şi promovării cu prioritate a interesului
superior al copilului..........................................................................16
3.5. Principiul protecţiei copiilor şi a tinerilor........................................16
3.6. Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii obligaţiilor
părinteşti faţă de copii......................................................................16
3.7. Principiul egalităţii în drepturi a soţilor...........................................17
3.8. Principiul acordării sprijinului moral şi material reciproc între
membrii familiei...............................................................................18
3.9. Principiul monogamiei.....................................................................18
4. Calitatea subiectelor de dreptul familiei.....................................................................18
5. Izvoarele dreptului familiei........................................................................................18
6. Legătura dreptului familiei cu alte ramuri de drept...................................................20
7. Concubinajul.............................................................................................................23
TEMA II – LOGODNA..........................................................................................................26
Secţiunea 1- Noţiuni generale despre logodnă..........................................................................26
1. Introducere....................................................................................................................26
2. Noţiunea de logodnă în vechiul drept românesc...........................................................26
3. Noţiunea de logodnă în noul Cod civil..........................................................................27
2
Dreptul familiei 3
4. Caracterele juridice ale logodnei...................................................................................27

Secţiunea 2- Condiţiile legale pentru încheierea logodnei.......................................................28
1. Condiţiile de fond pentru încheierea logodnei.............................................................28
2. Dovada logodnei..........................................................................................................31
3. Efectele logodnei..........................................................................................................32
4. Nulitatea logodnei........................................................................................................33
5. Încetarea logodnei........................................................................................................34
6. Clauzele ruperii logodnei.............................................................................................34
7. Efectele ruperii logodnei..............................................................................................35
8. Răspunderea pentru ruperea abuzivă a logodnei..........................................................36
TEMA III- ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI...........................................................................38

Secţiunea 1- Noţiunea, scopul, natura juridică şi caracterele căsătoriei...............................38
1. Scurt istoric al noţiunii de căsătorie.....................................................................38
2. Noţiunea, scopul şi natura juridică a căsătoriei....................................................46
3. Caracterele juridice ale căsătoriei........................................................................47
Secţiunea 2 – Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei ......................................................49
1. Noţiuni introductive................................................................................................49
2. Condiţiile de fond ale căsătoriei.............................................................................50
3. Impedimente la căsătorie........................................................................................55
Secţiunea 3 – Condiţile de formă ale căsătoriei.......................................................................60
1. Formalităţi preparatorii ale încheierii căsătoriei......................................................60
2. Formalităţi privind însăşi încheierea căsătoriei.......................................................66
3. Formalităţi ulterioare încheierii căsătoriei..............................................................70
TEMA IV- EFECTELE CĂSĂTORIEI...............................................................................73

Secţiunea 1-Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi................................................73
1.1. Consideraţii generale........................................................................................73
1.2. Numele soţilor...................................................................................................74
1.3. Obligaţia de sprijin moral reciproc...................................................................75
1.4. Obligaţia de fidelitate........................................................................................76
1.5. Obligaţia de a locui împreună...........................................................................76
1.6. Obligaţia conjugală...........................................................................................79
Secţiunea 2 – Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi...............80
Secţiunea 3 – Alegerea regimului matrimonial. Convenţia matrimonială...............................81
3.1. Regimuri matrimoniale...........................................................................................81
3.2. Convenţia matrimonială.........................................................................................85
TEMA V – DESFIINŢAREA ŞI ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI........................................99

Secţiunea 1- Desfiinţarea căsătoriei........................................................................................99
1. Noţiuni introductive...................................................................................................99
2. Cazuri de nulitate absolută a căsătoriei......................................................................99
3. Cazuri de nulitate relativă a căsătoriei.....................................................................100
4. Regimul juridic al nulităţilor....................................................................................101
5. Efectele nulităţilor....................................................................................................102
6. Căsătoria putativă.....................................................................................................103
Secţiunea 2-Încetarea căsătoriei............................................................................................104
3
Dreptul familiei 4
CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND FAMILIA ŞI DREPTUL FAMILIEI
Secţiunea 1. Familia
1.Noţiune
Codul civil1 nu defineşte familia în art.258, deşi literatura de specialitate2 a sugerat ca
noul Cod civil să rezolve această lacună. Totuşi potrivit art.258, familia se întemeiază pe
căsătoria liber consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor
de a asigura creşterea, educaţia şi instruire copilor. Cu toate acestea ne raliem şi noi părerii
dominante în materie şi susţinem că familia este elementul natural şi fundamental al societăţii,
generat de actul juridic al căsătoriei încheiat, în condiţiile legii, între un bărbat şi o femeie,
alcătuită din soţi, din copiii fără capacitate deplină de exerciţiu, precum şi din alte persoane
expres prevăzute de lege, în care raporturile dintre membrii ei sunt reglementate juridic şi
guvernate de principiul solidarităţii3.
Din punct de vedere etimologic familia provine de la latinescul familia, -ae care
reprezintă totalitatea membrilor dintr-o castă sau gintă4.
Familia5 – comunitate socială de grup, reprezintă acel grup de persoane legate între ele
prin căsătorie sau rudenie, alcătuită din cei doi soţi şi copii lor, părinţii soţilor, precum şi alte
persoane cu care se află în relaţii de rudenie6.
Însoţind individul în întreaga sa existenţă, familia s-a dovedit a fi una din cele mai vechi
şi mai stabile forme de comunitate umană, cea care asigură perpetuarea neamului omonesc,
evoluţia şi continuitatea vieţii sociale.
Etnologul american George Peter Murdok defineşte familia ca fiind un grup social ai
cărui membri sunt legaţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiune şi care trăiesc
împreună, cooperează sub raport economic şi au grijă de copii7.
1
Legea nr.287/2009 (republicată în Monitorul Oficial al României nr.505 din 15 iulie 2011, Partea )
2
T.Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed.All Beck, bucureşti, 2005, p.3-10.
3
Idem, p.10.
4
Termenul de familie a fost introdus în Ţările Român după 1696 prin filieră neogreacă, şi desemnează un grup
sociaal format din soţii şi copii lor necăsătoriţă, grup numit până atunci fămeie, de la latinescul familia; termenul
se opune celui de casă, care desemna, în general, grupul de persoane fizice solidarizate prin legături de sânge şi
prin interese clientelare.
5
Ceea ce uneşte familia antică ste de fapt mai puternic decât naşterea, decât sentimentele sau decât forţa fizică,
este religia căminului şi a strămoşilor. Familia antică este o asociaţie religioasă care depăşeşte simpla asociaţie
potrivit naturii, sens în care regăsim termenul de familie până în secolul al XIV-lea.
6
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Ed. All, Bucureşti, 1996, p.1; T.Bodoaşcă, A. Draghici, I. Puie,
Dreptul familiei. Curs universitar, Ed.Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.11.
7
George Peter Murdok (11 mai 1897, Connecticut – 29 martie 1985) antropolog american, Social structure,
Macmillan, New
4
Dreptul familiei 5
Potrivit savantului francez Claude Lévi-Strauss familia este acel grup social care îşi are
originea în căsătorie, constă din soţ, soţie şi copiii născuţi din relaţia lor, unit prin drepturi şi
obligaţii morale, juridice, economice, religioase şi sociale8.
Aşa cum se poate observa, nu există o deplină convergenţă între punctele de vedere
privind familia, însă din conţinutul definiţiilor se pot reţine unele trăsături de bază ale
acesteia, şi anume:
-este alcătuită din persoane unite prin căsătorie, dar şi prin legături paterne,
-între membrii ei există o diversitate de relaţii biologice, moral-afective, spirituale, juridice
etc.;
-presupune un set de drepturi şi obligaţii, îndatoriri reciproce;
-are sarcini şi îndeplineşte funcţii specifice.
Definirea noţiunii de familie imlică o abordare sub trei aspecte 9, şi anume: sociologic,
juridic şi moral creştin. Din punct de vedere sociologic10, familia ca formă aparte de
comunitate umană reprezintă un grup de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie,
care se caracterizează prin comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare11. Apoi din punct de
vedere juridic, familia desemnează grupul de persoane între care există drepturi şi obligaţii e
izvorăsc din actul juridic al căsătoriei, din faptul naşterii, inclusiv din adopţie, dar şi din alte
raporturi asimilate raporturilor de familie. Nu în ultimul rând, din punct de vedere moral-
creştin, familia este o instituţie de origine divină stabilită de la Creator, constituită prin
căsătorie, ale cărei principale caracteristici au fost şi sunt în continuare unitatea şi
indisolubilitatea12.
Într-o definiţie cuprinzătoare, familia reprezintă comunitatea socialăprin carese
realizează viaţa în comun a soţilor şi a copiilor acestora, care sunt uniţi prin relaţii de ordin
biologic, economic, psihologic şi spiritual13.
2.Caractere juridice
Potrivit art.258 C.civ. familia14 se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi, pe
egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi
instruirea copiilor, pe egalitatea în faţa legii a tuturor copiilor din căsătorie, din afara
acesteia15, din adopţie sau proveniţă prin reproducere medical asistată, dar şi pe un regim
special de protecţie şi de asistenţă în ceea ce priveşte realizarea drepturilor copiilor şi a
tinerilor.
Aşadar literatura de specialitate16 prezintă următoarele caractere juridice ale familiei:
familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţătă între soţi, pe egalitatea, pe
dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea copiilor;
8
Claude Lévi-Strauss (n. 28 noiembrie 1908, Bruxelles) antropolog francez, teoretician al structuralismului
etnologic, La familia, în K.Gough, C.Lévi-Strauss, E.M. Spiro, Polémica sobre el origen z la universalidad de la
familia, Barcelona, Anagrama, 1974, p.14.
9
I. Comănescu, I.Mihuţă, P.Petrescu, Dicţionarul juridic al noţiunii de familie, în „Ananalele Universităţii
româno-germane”, Ed.Burg, Sibiu, 2003, p.144-158.
10
Astfel, din punct de vedere sociologic, familia este un grup social realizat prin căsătorie, alcătuit din persoane
care trăiesc împreună, au gospodărie casnică comună, sunt legaţi prin ralaţii natural biologice şi răspund unul
pentru altul în faţa societăţii.
11
A.Stănoiu, M. Voinea, Sociologia familiei, T.U.B. Bucureşti, 1983, p.5-15
12
Fiind instituită de Dumnezeu, familia este sacră, caracterul de sacralitate fiind pus în evidenţă prin
caracteristici cum sunt: iubirea necondiţionată, comunitatea, unitatea şi egalitatea membrilor acesteia.
13
A. Stănoiu, M. Voinea, Socilogia familiei, Tipografia Universităţii Bucureşti, 1985, p.6.
14
A se vedea şi art.48 din Constituţia României.
15
A se vedea art.260 din C. civ.
16
I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ed.a 8-a revizuită şi completată, Ed.Universul Juridic,
Bucureşti, 2006, nota de subsol nr.3, p.12.
5
Dreptul familiei 6
copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie;
copiii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în
realizarea drepturilor lor;
persoanele cu handicap se bucură de protecţie specială;
părinţii au dreptul de a se asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor
minori a căror răspundere le revine.
Prin urmare căsătoria, act juridic civil constitutiv al familiei, se distinge prin următoarele
caractere juridice17:
a). caracter laic sau civil – al căsătoriei reiese din faptul că aceasta se poate încheia numai în
faţa autorităţii publice – ofiţerul de stare civilă18. De asemenea, înregistrarea încheierii
actuluui juridic al căsătoriei se efectuează în registrele de stare civilă; nu în ultimul rând
desfacerea căsătoriei se face într-un mod regementat, în faţa instanţei, a ofiţerului de stare
civilă sau a notarului public, după caz, potrivit legii19.
b). caracter solemn – al căsătoriei care rezultă din condiţionarea valabilităţii căsătoriei
îndeplinirii unor condiţii de formă, simplul acord de voinţă al soţilor nu este suficient pentru
perfectarea acesteia.
c). caracter bilateral – al căsătoriei, care rezultă din concursul a două voinţe concordante,
care fac posibilă naşterea acesteia. Aceasta reprezintă condiţie de fond în materie de acte
juridice în general, consimţământul liber exprimat al viitorilor soţi este însuşi esenţa
căsătoriei.
d). cauza actului juridic al căsătoriei – are în vedere scopul urmărit de părţi, unicul scop al
căsătoriei este întemeierea unei familii, distinctă de familiile de provenienţă ale soţilor20.
3.Funcţiile familiei
Potrivit literaturii juridice de specialitate21 funcţiile familiei sunt următoarele:
funcţia de reproducere a populaţiei, de perpetuare a speciei umane sau demografică –
prin care se asigură aşa cum reiese din enunţul acesteia, reproducerea populaţiei, deoarece
familia este rivită şi ca o entitate biologică şi social juridică, alcătuită din două persoane, cei
doi soţi de sex difereit, uniţi prin căsătorie, în caz contrar situaţia ar fi de neconceput iar
perpetuarea speciei imposibil de realizat;
funcţia economică-care se întemeiază pe ducerea în comun a traiului de către cei doi
soţi, cu tot ceea ce presupune ducerea în comun a gospodăriei canice şi a comunităţii de
bunuri a soţilor, dar şi ajutorul acordat membrilor aflaţi în nevoie din cauza incapacităţii de
muncă22;
funcţia educativă – care are ca scop incă din cele mai vechi timpuri, educarea copiilor,
formarea caracterului şi a personalităţii acestora. Astfel, părinţii sunt datori să crească copilul
17
Emese Florian, V. Pînzari, Căsătoria în legislaţia României şi a Republicii Moldova, Ed. Sfera Juridică, Cluj-
Napoca, 2006, p.17.
18
În alte sisteme de drept, cum este cel spaniol, căsătoria se poate încheia în faţa unui judecător, primar sau
funcţionar.
19
În Spania, dar şi în alte ţări cum sunt ialia, Belgia, Brazilia, S.U.A., Canada, Suedia soţii au posibilitatea de a
opta pentru încheierea religioasă a căsătoriei sau pentru căsătoria civilă, iar în unele ţări, cum sunt cele
musulmane, căsătoria are caracter religios. De asemenea, suunt şi ţări în care căsătoria are un caracter civil, cum
sunt Polonia, Rusia, Belgia, Franţa, Olanda, Germania, Republica Moldova, România etc.
20
Bogdan Dumitru Moloman, Căsătoria civilă şi religioasă în dreptul român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti,
2009, pp.24-25.
21
Idem pp.15-16
22
Această funcţie are în vedere şi caracterul de unitate de producţie pe care îl are familia, spre exemplu familia
din mediul rural, familia meşteşugarilor, cea a micilor întreprinzători etc.
6
Dreptul familiei 7
îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea

profesională a acestuia, potrivit însuşirilor lui, spre a-l face folositor societăţii23.
4. Familia între trecut şi prezent
Familia de ieri
Istoria evoluţiei omenirii a cunoscut mai multe tipuri de familie, în general, în societaţile
tradiţionale au predominat tipul de familie mare, precum familia de grupe mari (cuprindea
grupuri de perechi căsătorite care trăiau împreună în cadrul aceleaşi gospodării) 24 şi familia
extinsă ( care era formată dintr-un cuplu împreună cu rudele apropiate; într-o asemenea
familie coabita una sau două generaţii ascendente sau descendente, iar relaţiile dintre soţi erau
mediate de relaţiile fiecăruia dintre ei cu rudele existente în cadrul familiei: părinţi, copii,
nepoţi, strănepoţi etc.
Literatura de specialitate, alături de Biserică, defineşte familia ca fiind "celula de bază a
societăţii", iar prin multiplicarea acestor celule se conturează societatea umană. În trecut
familia era comparată cu o mică „naţie" ce avea, pe lângă averea materială şi spirituală, o casă
comună, care era, pe rând, leagănul generaţiilor. Însă, cu timpul, o parte a valorilor vechii
familii s-au transformat, iar unii dintre cei care au părăsit vatra strămoşească, migrând spre
alte zări, au îmbrăţişat individualismul, uneori fără cuprins moral şi fără sprijin în viaţă. Chiar
şi aşa, sentimentul care-i aduce acasă în multe momente ale vieţii, nu este atât cel al locului,
cât acela al cuibului familial, cu cei rămaşi acolo.
Tot în trecut, a nu fi însurat, era pentru un tânăr, de o anumită vârstă, o scădere socială.
Numai prin cununie, prin curajul de a îndeplini o lege a firii, de a fi răspunzător şi de a
întemeia o familie, era socotit că este cu adevărat "în rândul oamenilor". Familia din vremuri
de demult însemna prosperitate, iubire, decentă, curaj, plăcere, însemna totul pentru două
persoane care nu puteau trăi unul fără celălalt. Când se întampla minunea şi apărea un copil
totul se schimba, era armonie, era bucuria de a veni acasă de la serviciu si de a sta cu persoana
iubită.
Familia era totul pentru societate, era criteriul prin care mulţi se distanţau de alţii. Ea
reprezinta pentru acele vremuri partea de socializare, de adaptare în societatea românească,
era partea economică deoarece bărbatul era şi poate că încă este, cel care asigură bunăstarea
familiei şi chiar partea politică deoarece le poate asigura urmasilor săi o poziţie mai înaltă în
societate.
Schimbările generate în societate în urma proceselor de industrializare şi de urbanizare
au determinat structurarea relaţiilor de căsătorie în forma familiei nucleare. Familia nucleară,
constituită din soţ - soţie şi, ulterior copiii, care trăieşte într-o locuinţă proprie, separat de
celelalte rude s-a impus şi a devenit dominantă în ultimul secol. Este modelul de familie care
predomină în societatea contemporană şi, în general, fiecare membru al cuplului conjugal
provine dintr-o asemenea familie nucleară. Familia nucleară asigură, prin restrângerea binară
a relaţiilor dintre soţi, cea mai strânsa intimitate, cea mai mare probabilitate de
compatibilizare a partenerilor, în comparaţie cu diversele forme de poligamie.
Familia de astăzi
În timp ce familia tradiţională este caracterizată prin unitate şi responsabilitate vom
prezenta în continuare câteva caracteristici ale familiei moderne, astfe: individualismul este
unul dintre atributele pe care le putem observa lesne în familia modernă. Membrii din familia
modernă, cu toate că locuiesc sub acelaşi acoperiş se intersectează doar câteva momente pe zi.
23
Totodată părinţii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor convingeri, educaţia copiilor minori a căror
răspundere le revine.
24
La slavii din sud o asemenea familie se numea zdruga.
7
Dreptul familiei 8
De cele mai multe ori părinţii nu ştiu unde sunt plecaţi copiii iar copiii nu ştiu la ce oră
vin parinţii acasă. Mai mult de atât, nici soţia nu prea ştie pe unde întârzie soţul, nici soţul
care este programul de lucru al soţiei. Când sunt toţi în casă, soţul se uita la televizor, soţia
urmăreşte noutaţile pe facebook, iar copiii se joacă fiecare cu jucăria lui.
O altă caracteristică furişată în familia modernă este materialismul. Cei mai mulţi părinţi
sunt iresponsabili în ceea ce priveşte educatia copiilor sau armonia din casă. Deoarece suntem
şi un popor căruia îi place să aibă tot felul de lucruri pe care nu ajungem să le folosim
niciodată în viată, părinţii îşi petrec timpul la muncă, vorbesc aici de munca în străinătate,
departe de casă, sau de orele suplimentare, şi işi neglijeaza astfel copiii. Ei consideră că
investiţia financiară este mai importantă pentru copiii lor decat cea educatională Acesti parinti
lasa responsabilitatea educarii copiilor pe seama buncilor sau a altor persoane, crezand ca
lucrurile materiale vor aduce stabilitate familiei lor.
Lipsa comunicării este şi ea o caracteristică pe care o vedem tot mai des în familia
modernă. Cele mai multe cupluri divortează din cauza lipsei de comunicare. Multi nu se
inteleg între ei şi nu discern doleanţele partenerilor deoarece nu se comunică într-un mod
eficient. În general femeile vorbesc mai subtil şi se aşteaptă ca bărbaţii să le înteleagă.
Bărbaţii nu prea au chef de vorbă şi de aici izbucnesc adesea conflicte. În familia modernă
nici copiii nu sunt inteleşi de parinţi şi nici parinţii nu se se fac înţelesi de cele mai multe ori.
Cu toate că până acum am văzut câteva caracteristici rele din familia modernă, există si
câteva caracteristici bune pe care nu trebuie să le neglijăm.
În familia modernă, atât bărbatul cât şi femeia au drepturi şi responsabilitati. Faptul că
unii nu şi le asumă, nu înseamnă că acestea lipsesc sau că ar trebui să lipsească. De asemenea,
în familia modernă putem să ne stabilim prioritaţi şi principii corecte, punând accent pe ceea
ce este important cu adevarat. Avem dreptul să alegem cum să trăim, cât timp să investim
pentru funcţionarea buna a familiei şi să spargem mitul că familia modernă este sortită
destrămării.
Familia modernă se caracterizează prin structura de autoritate şi putere. In această
familie partenerii au aceeaşi autoritate, deciziile le iau în comun, nu ca în familia tradiţională
când doar bărbatul lua decizii. Relaţia modernă surprinde reciprocitatea puterii şi autorităţii,
pe diferite nivele şi în diferite intensităţi.
Factorii ce au determinat flexibilizarea raporturilor de putere în cuplul modern au fost
emanciparea femeii, bazată pe creşterea nivelului de cultură. Această emancipare a ridicat
pretenţii vis-à-vis de posibilităţile bărbatului de a se implica în ceea ce trata, până nu demult,
cu pasivitate şi indiferenţă.
Un alt factor este independenţa economică a femeii, adică femeia nu mai este întreţinută
de bărbat şi poate singură să-şi asigure subzistenţa şi să ia decizii proprii.
Vârsta la prima căsătorie a crescut concomitent cu creşterea ratei divorţurilor. Căsătoriile
se încheie mai târziu şi se destramă mai repede. Alte caracteristici ale familiei contemporane
ar mai fi:scăderea ratei natalităţii şi a numărului de copii, creşterea ponderii naşterilor în afara
căsătoriilor legale, amânarea fertilităţii cuplului până la demararea activităţii profesionale,
creşterea ponderii cuplurilor în care partenerii au relaţii extraconjugale şi creşterea gradului de
acceptare faţă de aceste comportamente şi schimbarea diviziunii rolurilor în cadrul familiei.
5. Formele familiei actuale. Cauzele care au determinat apariţia acestor alternative
ale familiei
Un impediment în oferirea unei definiţii complete asupra familiei actuale este reprezentat
şi de faptul că aceasta tinde să adopte numeroase forme, diferite de familia tradiţională. O
perspectivă asupra familiei include acceptarea şi recunoaşterea noilor forme ale familiei. Însă,
o dată cu acceptarea acestor noi forme de familie este strict necesară conştientizarea faptului
8
Dreptul familiei 9
că orice formă tinde să ia familia nucleară, aceste noi tipuri de familie fie nu vor îndeplini
toate funcţiile corespunzătoare, fie vor maximaliza unele funcţii, fie vor minimaliza altele.
Alternative ale familiei actuale pot fi: celibatul, familia monoparentală, cuplul fără
descendenţi, concubinajul, familiile reconstituite,coabitarea consensuala,familia homosexuală.
Celibatul reprezintă o alternativă a familiei, în care bărbatul sau femeia evită să se
căsătorească (sau recăsătorească). Datele statistice evidenţiază că, bărbaţii cu studii au mai
puţine şanse să devină celibatari decât muncitorii, pe când, femeile cu studii preferă varianta
celibatului mai mult decât cele fără studii. Acest fapt se datorează temerilor bărbaţilor de a se
căsători cu femei şcolite şi implicit de a pierde controlul în familie, dar şi datorită femeilor
instruite, care preferă realizarea profesională mai presus decât împlinirea familială.
De asemenea, după un divorţ bărbaţii au o mai mare disponibilitate pentru căsătorie decât
femeile, acestea din urmă rămânând singure un număr mai mare de ani după divorţ.
Extinderea celibatului depinde de numeroşi factori, de ordin obiectiv sau subiectiv. Cauzele
obiective sunt cele de ordin sexual (impotenţă), de ordin psiho-relaţional (persoana în
cauzăîntâmpină dificultăţi în a comunica, are stări depresive, sau se simte inferioară
persoanelor cu care intră în contact) sau de ordin material (imposibilitatea de a cumpăra o
locuinţă). Cauzele subiective pot deriva din existenţa unei imagini deformate despre familie
sau din psihotraumele suferite în cadrul familiei de origine, dar şi din fuga de responsabilităţi
familiale şi parentale. Deşi celibatul reprezintă o opţiune pentru fiecare, trebuie să avem în
vedere şi consecinţele grave pe care acesta le are: contribuie la scăderea natalităţii, cu toate că
celibatarii se declară mulţumiţi de viaţa lor sexuală, şi duce la dispariţia funcţiei de
solidaritate şi de socializare.
Familia monoparentală reprezintă un tip de familie care este alcătuită, spre deosebire de
familia nucleară, dintr-un singur părinte şi copiii acestuia. Din punct de vedere sociologic
familia monoparentală poate fi considerată „un grup social constituit pe baza relaţiilor de
rudenie între unul dintre părinţi (părintele singur) şi copilul sau copiii săi, grup caracterizat
prin stări afective, aspiraţiişi valori comune”.
Din punct de vedere juridic, familia monoparentală este definită „ca un grup de persoane
între care s-au stabilit drepturi şi obligaţii, reglementate prin norme legale”
Ponderea familiilor monoparentale a înregistrat o creştere semnificativă (în anii ’80, 24%
din totalul numărului de familii aveau un singur părinte, pe când înanii ’60 procentul
înregistrat era doar de 12%). Pentru a explica această creştere galopantă, trebuie evidenţiate
cauzele prin care se ajunge în această situaţie: divorţul, moartea unuia dintre parteneri sau
separarea pe cale amiabilă a partenerilor, fără a divorţa. Drept urmare, numărul cazurilor de
familii monoparentale poate fi mai mare decât cel existent în statistici. Pe de altă parte,
părinţii singuri care au în întreţinerea lor copii, se pot implica în diferite relaţii, pot locui
împreună cu noul(a) partener(ă), fără însă a oficializa relaţia, de teama unui nou eşec.
Anumite cercetări întreprinse care au avut în vedere familia monoparentală, au scos la
iveală consecinţe negative care se răsfrâng asupra copiilor, cum ar fi devianţă, abandon
şcolar.Consecinţele diferă în funcţie de sexul copilului. Astfel, în cazul băieţilor este întâlnit
mai des comportamentul deviant în comparaţie cu fetele. Pe de altă parte, mariajele fetelor ce
provin din astfel de familii prezintă un grad de stabilitate mai redus faţă de băieţi.
Spre deosebire de familia nucleară, în cadrul căreia autoritatea exercitată de către părinţi
este împărţită, autoritatea în cadrul tipului de familie abordat îi revine părintelui unic, ceea ce
determină efecte contradictorii cum ar fi suprasolicitarea părintelui, momente de criză (când
părintele nu mai este capabil să facă faţăsolicitărilor, presiunii).
Cuplul fără descendenţi reprezintă o formă a restructurării familiei, un model spre care se
orientează o parte semnificativă a populaţiei tinere.
9
Dreptul familiei 10
Dacă în cadrul familiei tradiţionale principalele atribuţii ale femeii erau acelea de a avea grijă
de copii, de gospodărie, în timp ce bărbaţii erau cei care asigurau resursele financiare atât de
necesare, în cadrul familiei moderne,majoritatea femeilor urmează studii superioare, au o
carieră în domeniul în care activează. Din acest motiv, pentru unele dintre acestea, perioada
de timp pe care se presupune că ar trebui să o aloce înainte şi după naştere copilului lor este
considerată adesea mult prea îndelungată, cu efecte negative ireversibile asupra carierei.
Drept urmare, de cele mai multe ori au de ales între două alternative: prima dintre ele ar fi să
nu aibă copii, dedicându-se prin urmare numai slujbei şi vieţii de cuplu, iar cea de a doua ar fi
să aibă descendenţi, însă numai după ce îşi construiesc o carieră solidă.
Concubinajul este format din doi parteneri, asemenea familiei nucleare, care însă nu
sunt căsătoriţi.
Un prim factor care a determinat apariţia concubinajului este acela că uniunea liberă
reprezintă o alternativă mai eficientă din punct de vedere economic. Fiecare dintre cei doi
parteneri este liber să-si creeze propriul patrimoniu, nu mai este vorba în acest caz de un
patrimoniu comun.
Un alt factor care determină anumite cupluri să opteze pentru concubinaj este
reprezentat de modul mai plăcut, mai confortabil de a trăi împreună.
O a treia cauză , care nu trebuie neglijată ca importanţă, ar putea fi reprezentată de
dorinţa unuia, sau a ambilor membri ai cuplului, de a avea o relaţie intimă emoţională care să
nu fie subordonată de un contract legal. O posibilă explicaţie pentru această ultimă cauză
prezentată ar putea fi faptul că inexistenţa unui contract legal determină lipsa obligaţiilor şi a
răspunderilor. De asemenea, atunci când cei doi parteneri decid să pună capăt unei relaţii, nu
trebuie să-şi mai exprime intenţia în faţa autorităţilor abilitate, să se mai prezinte la tribunal.
Despărţirea este prin urmare mult mai facilă din punct de vedere juridic, urmările
semnificative fiind doar în plan psihologic.
O altă formă sub care începe să se contureze concubinajul, diferită de cea tradiţională,
în care cei doi parteneri convin să convieţuiască fără acte legale, chiar şi o viaţă întreagă, se
concretizează în decizia pe care o iau tinerii de a trăi în concubinaj pentru o perioadă care
poate varia ca durată. Astfel, concubinajul devine un stadiu anterior căsătoriei25, în care cei
doi parteneri ajung să se cunoască reciproc şi să decidă trecerea la următorul pas – căsătoria -
, sau să renunţe la relaţie ca urmare a nepotrivirilor constatate în perioada în care au locuit
împreună.
Familiile reconstituite sunt alcătuite din „cupluri în care partenerii au mai fost căsătoriţi şi
au descendenţi din mariajele anterioare”. Acest tip de familie se confruntă cu o serie de
probleme, datorate în special existenţei copiilor ce provin din alte relaţii. Fiecare părinte va
tinde să îi acorde mai multă atenţie copilului său, se va interesa în mod special de situaţia
acestuia şi va fi direct interesat de evoluţia acestuia în timp, toate acestea în detrimentul
celuilalt copil. De aici vor proveni şi principalele inconveniente ale membrilor cuplului, ei
având atât interese comune, legate de buna desfăşurare a relaţiei, de menţinerea coeziunii
familiale, cât şi diferite, care au în vedere propriul copil.
Coabitarea consensuală – convieţuire informală de scurtă durată, practicată de persoane
de sex opus între care nu există relatii de căsătorie. Din punct de vedere funcţional acest tip de
cuplu determină o percepere reductivă a funcţiilor familiei, stimulează efemeritatea si
25
Rata divorţului în cazul cuplurilor care traiesc în concubinaj înainte de căsătorie este aproape dubla (39% in
raport cu 21%) fata de cuplurile care se casatoresc fara sa locuiasca impreuna inainte? Aproximativ 4.000 de
romani au divortat in primele sase luni ale anului, majoritatea fiind din mediul urban.
10
Dreptul familiei 11
instabilitatea, reduce probabilitatea formării familiei. Este un stil adoptat de tineri, mai ales în
perioada studiilor.
Familia homosexuală26 este constituită din indivizi marcati fie din punct de vedere
organic, fiziologic si psihic, fie din punct de vedere social, prin pervertire, frustrare si
complexare. Manifestarea acestui mod de raporturi dintre barbati sau femei trezeşte în opinia
publică românească atitudini de respingere, dat fiind faptul că, tradiţional, în societatea
românească a existat dintotdeauna familia sub forma cuplului heterosexual.
În trecut familia constituia unica şansă de supravieţuire asigurând protejarea totală
economică, fizică, psihică, mai ales a femeii si a copiilor. În prezent s-a produs o diminuare a
funcţiei protectoare a familiei prin apariţia instituţiilor27 de protecţie a familiei, a condiţiei
femeii si copiilor. Evoluţia unui cuplu nu este scutită de o serie de dificultaţi sociale,
dificultaţi care îsi au origini diferite. Statusul social si economic al femeii din societatea
moderna, diminueaza mult prezenţa afectiva a acesteia în familie şi în relatiile cotidiene cu
copii. De aici rezulta o serie de modificari în relatiile din cadrul familiei.
În cazul imposibilitatii partenerilor de a convietui, societatea recunoaşte necesitatea si
voinţa acestora de a se desparţi, instituindu-se astfel divorţul, ca oficiere de anulare a
mariajului.
Divorţul este un fenomen determinat de factori sociali si personali multipli. În plan
personal divorţul este determinat, de regulă, de insatisfacţia rezultată din incompatibilitatea
celor doi parteneri, care provin fie din două moduri de socializare prea diferite, fie din două
segmente sociale prea distanţate. Dificultaţile materiale şi sociale îsi pun amprenta asupra
relaţiilor dintre soţi si amplifică divergenţele deja existente
Cu privire la rata înaltă a divorţurilor, numeroase studii realizate de sociologi americani
evidenţiază faptul că ea nu afectează în aceeaşi măsură toate categoriile socio-profesionale. S-
a constat că, cei care se căsătoresc mai devreme în adolescenţă divorţează într-un procent mai
mare decât cei care se căsătoresc mai târziu. Deasemenea, rata divorţurilor este mai ridicată în
rândul clasei muncitoare decât al clasei de mijloc, probabil şi datorită tensiunilor financiare
care o macină. Aceleaşi studii evidenţiază o mai mare vulnerabilitate la divorţ a celor care
sunt mai mobili din punct de vedere geografic.
Prin urmare, principalele cauze care provoacă destrămarea familiilor contemporane
sunt:creşterea mobilităţii geografice şi sociale ce au determinat slăbirea legăturilor comunitare
şi au contribuit la schimbarea mentalităţilor privind familia şi căsătoria; reticenţa 28 şi
stigmatul social29 legate de divorţ au scăzut semnificativ deoarece în multe din societăţile
contemporane au fost implificate legile privind divorţul şi a fost instituit divorţul ,,fără vină”,
fapt ce a jucat şi el un rol important în creşterea divorţurilor.
În Registrul unic al certificatelor de divorţ prin acordul părtilor au fost întregistrate si
eliberate 3.987 certificate de divorţ, 3.433 în mediul urban si 554 în mediul rural.
26
În unele tari s-a legiferat casatoria între persoane de acelasi sex (Olanda, Spania, Belgia). Totodată, aceste trei
state acceptă şi adopţiile de către cupluri homosexuale. Adopţiile mai sunt acceptate în Europa, şi de Marea
Britanie, Islanda şi Suedia. În Ungaria oricine poate asigura unui copil un mediu familial şi stabil, prin urmare,
poate adopta,chiar şi un cuplu homosexual.
27
Autoritatea Natţonala pentru Protectia Familiei şi a Drepturilor Copilului (înfiinţata prin HG nr.1385/2009)
este un organ de specialitate al administraţiei publice centrale,cu personalitate juridică, aflat in subordinea
Ministerului Muncii,Familiei şi Protecţiei Sociale, veghează asupra promovăriii şi respectării drepturilor şi
libertăţilor civile ale copiilor,prevenirii şi combaterii violenţei in cadrul membrilor familiei şi al prevenirii
separării copilului de părinţi.
28
Aversiune instinctivă, oroare, dezgust, respingere.
29
Urmele ruşinoase lăsate în societate.
11
Dreptul familiei 12
Cele mai multe divorţuri din mediul urban s-au înregistrat in Bucureşti, unde s-au eliberat
1.039 certificate.
Un număr de 747 de romani cu vârsta cuprinsa intre 20 - 30 de ani au divorţat în
primele şase luni, 1415 aveau vârste intre 30 - 40 de ani, 853 aveau vîrste intre 40 - 50 de ani,
685 aveau vîrste intre 50 - 60 de ani si 286 aveau peste 60 de ani.
Românii se căsătoresc tot mai rar şi la vârste mai înaintate. Cel puţin, aceasta este situaţia
potrivit datelor de la Institutul Naţional de Statistică (INS) în ceea ce priveşte numărul
mariajelor la o mie de locuitori. Spre exemplu, în septembrie 2010 au existat cu 2162 mai
puţine căsătorii comparativ cu aceeaşi lună a anului trecut. Totuşi, România înregistrează mai
multe uniuni civile comparativ cu ţări precum Germania, Elveţia, Franţa sau Spania
Rata căsătoriilor din România înregistrată la 1000 de locuitori a scăzut constant din
2007, an în care au fost consemnate până la 9 mariaje la mia de locuitori, potrivit datelor
oficiale de la Eurostat, principalul serviciu de statistică al Uniunii Europene. Situaţia actuală
arată o medie a căsătoriilor de 5,40 la mia de locuitori, un nivel asemănător cu perioada 2003-
2006, când erau înregistrate aproximativ 6 mariaje la mia de locuitori.
Aşadar, putem afirma faptul că familia a fost, este şi va rămâne celula de bază a
societăţii, chiar dacă asupra acestei instituţii şi-au pus amprenta, de-a lungul timpului, o serie
variată de factori (economici,sociali, psihologici etc). Formele în care familia apare înfaţişată
în ziua de astăzi (celibatarul, familiile homosexuale, familiile monoparentale, cuplul fără
descendenţi, concubinajul) sunt o consecinţă a trecerii timpului şi a modernizării vremurilor.
Credem că, toate aceste modificări care au operat asupra instituţiei familiei, nu trebuie
privite numai sub aspectul negativ al acestora. Familia păstrează şi astăzi aceleaşi valori pe
care, le avea şi ăn trecut, are acelaşi rol şi aceleaşi funcţii, doar că modernismul a impus o
egalitate de putere între cei doi soţi, o independenţa vizibilă a femeii faţă de soţul său, o
preocupare mai mare pentru viaţa profesională. După cum este lesne de observat, tinerii din
ziua de astăzi caută să se realizeze mai întâi pe plan profesional, pentru ca, mai apoi să îşi
întemeieze o familie.
Secţiunea 2. Dreptul familiei
1.Definiţie şi obiect
1.1. Definiţia dreptului familiei
Doctrina30 a definit dreptul familiei ca totalitatea normelor juridice care reglementează
raporturile personale şi patrimoniale care izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie şi din
raporturile asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie, în scopul ocrotirii
şi întăririi familiei.
1.2. Apariţia şi evoluţia dreptului familiei. Autonomia dreptului familiei
Apariţia dreptului familiei nu s-a facut peste noapte, cu atât mai mult a Codului
familiei31, dimpotrivă, în sistemul nostru apariţia sa a fost marcată de o multitudine de acte
30
I.P.Filipescu, A.I. Filipescu, op.cit., p.17; A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ed.a 4-a,
Ed. All Ceck, Bucureşti, 2005, p.7; T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, p.29.
31
Codul familie – Legea nr.4/1954 (Publicată în Monitorul Oficial nr.1 din 4 ianuarie 1954, modificat şi
completat prin Legea nr.4/1956, republicată în Buletinul Oficial nr.13 din 18 aprilie 1956. După republicare,
Codul familiei a suferit modificării print-o succesiune de acte normative. În prezent, Codul familiei este abrogat
prin art.230 lit.m din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Codul civil
(Publicată în Monitorul Oficial nr.409 din 10 iunie 2011).
12
Dreptul familiei 13
normative, care, în evoluţia lor, au scos evidenţiat desprinderea dreptului familiei din dreptul
civil.
Originea acestei dezvoltări îl reprezintă Constituţia României din 1948, care cuprindea
dispoziţăă în domeniul relaţiilor de familie, în mod special cele referitoare la egalitatea dintre
bărbat şi femeie32 şi protecţia căsătoriei şi a familiei33.
Constituţia României din 1952 a dat posibilitatea conscrării dreptului familiei ca ramură
de drept de sine statătoare; ulterior dispoziţiile de dreptul familiei se regăseau şi în Constituţia
României din 1965, republicată în 1986. nu în ultimul rând, Constituţia din 1991, republicată
în 2003, cuprinde prevederi de dreptul familiei34.
Actualmente, includerea principalelor dispoziţii de dreptul familiei în Codul civil,
abrogarea Codului familiei, este o interveniţie salutară a legiuitorului român de revenire la
soluţia tradiţională35, în deplin acord cu evoluţiile normative internaţionale, nepericlitând în
nici un caz existenţa de sine stătătoare a dreptului familiei ca ramură, deoarece nu locul
normelor juridice, ci specificul acestora şi relaţiile vizate impun autonomia36.
Autonomia dreptului familiei
În doctrină37, sistemul juridic român se împarte în ramuri de drept, în funcţie de o serie
de criterii, cum ar fi obiectul de reglementare, metoda de reglementare, principiile aplicabile,
calitatea subiectelor de drept, preponderenţa anumitor norme juridice, sancţiunile specifice, şi
alte asemenea criterii care , contribuie atât la constituirea ramurilor de drept, cât şi la
delimitarea lor.
Totodată, delimitarea dintre numeroasele ramuri de drept se impune atât din raţiuni
teoretice, pentru a stabili elementele comune şi cele specifice, cât şi din raţiuni practice,
deoarece este cunoscut faptul că, pentru a alege şi aplica în mod corect legea trebuie ca,
anterior, să se stabilească natura raportului juridic respectiv sau, altfel spus, norma de drept
căreia îi aparţine acesta38.
Autonmia dreptului familiei este impusă mai ales de specificitatea următoarelor
elemente: obiectul de reglementare, metoda de reglementare, principiile aplicabile, calitatea
subiectelor de drept39.
1.3.Obiectul dreptului familiei
Obiectul de reglementare al normelor de dreptul familiei este format din raporturile de
familie, care sunt următoarele:
raporturile de căsătorie
raporturile care rezultă din rudenie
raporturile care rezultă din adopţie
unele raporturi care sunt asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de
40
familie .
1.3.1. Raporturile de căsătorie
32
A se vedea art.26 din Constituţia României 1948
33
A se vedea art.21 alin. din Constituţia României 1948.
34
Dan Lupaşcu, Cristina Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei în noul Cod civil, ed. a 2-a, emendată şi
actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2012, p.7-8.
35
V.D. Zlătescu, Consideraţii în legătură cu instituţia prescripţiei, în Dreptul nr.2/1999, p.15
36
Ibidem.
37
Gh. Beleiu, Drept civil român, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2003, p.18 şi urm.
38
Gh.Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ed.a 4-a, revăzută şi
adăugită de M. Nicolae şi P. Truşcă, casa de Editură şi Presă “Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1998, pp.39-41.
39 39
Dan Lupaşcu, Cristina Mihaela Crăciunescu, op.cit., p.8.
40
Idem, p.17-19
13
Dreptul familiei 14
Potrivit art.48 din Consţituţie şi art.258 C.civ. familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimţătă între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura
creşterea, educaţia şi instruire copilor. Pentru consoidarea căsătoriei, normele juridice
referitoare la familie au în vedere atât aspecte legate de încheierea acesteia, desfiinţarea,
desfacerea su anularea ei, cât şi raporturile personale şi patrimoniale dintre soţi.
1.3.2. Raporturile care rezultă din rudenie
Rudenia presupune legătura dintre mai multe persoane care coboară unele din altele
(rudenie în linie dreaptă) sau care, fără a cobărî unele din altele, au un ascendent comun
(rudenie în linie colaterală). Afinitatea41 numită şi alianţă reprezintă legătura dintre un soţ şi
rudele celuilalt soţ42; aceasta nu există între rudele unui soţ şi reudele celuilalt soţ, şi nici între
concubini.
1.3.3. Raporturile care rezultă din adopţie
Adopţia, potrivit legislaţiei acuale, există doar cu efecte depline asimilate filiaţiei
fireşti, şi reprezintă actul juridic civil în temeiul căruia se stabilesc raporturi de rudenie între
adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator ori adoptator şi rudele acestuia, pe de
altă parte, asemănătoare celor care există în cazul filiaţiei fireşti. Aşadar, ca efect al adopţiei,
încetează orice legătură dintre adoptat şi rudele sale fireşti, de sânge şi iau naştere raporturi
între adoptat şi adoptator.
1.3.4. Raporturi asimilate de lege, sub anumite aspecte, cu raporturile de familie
Sunt asimilate raporturilor de familie o serie de relaţii cum sunt cele care rezultă din
luarea spre creştere şi educare a unui copil, fără a întocmi formele cerute de lege pentru
adopţie, relaţiile dintre un soţ şi copii celuilalt soţ, unele relaţii dintre foştii soţi, dintre foştii
adoptaţi şi adoptatori, dar şi ralaţiile dintre minor şi moştenitorii unei persoane care i-a
acordat întreţinere fără a avea obligaţia legală.
2. Metoda de reglementare
Prin metoda de reglementare a dreptului familiei înţelegem mijlocul specific utilizat de
legiuitor pentru a asigura conduita necesară subiectelor raportului juridic civil.
Caracterul specific al metodei de reglementare43 în dreptul familiei reiese din
următoarele aspecte, şi anume:
- majoritatea normelor juridice specifice dreptului familiei au caracter imperativ, iar
unele dintre acestea configurează ceea ce se numeşte statutul legal al unei persoane, acela de
exemplu de logodnic, soţ, starea civilă, în sine;
- relaţiile de ocrotire44 sunt reglementate prin metoda subordonării drepturilor
persoanelor care ocrotesc- părinţi, tutore, curator, alte persoane, instituţii de ocrotire ale
statului- interesul superior al copilului;
- uneori, norma juridică de dreptul familiei reglementează în mod generic, de principiu,
conduita de urmat, revenind celor care aplică legea sarcina determinării în mod concret a
conţinutului relaţiilor de familie vizate45;
Totodată, referitor la această ultimă situaţie, potrivit art.263 alin.1 C.civ. orice măsură
privitoare la copil, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu respectarea interesului
41
Fiind un element al rudeniei şi al căsătoriei, afinitatea încetează în cazul desfacerii căsătoriei sau al desfiinţării
adopţiei.
42
De exemplu legătura dintre ginere şi socri, legătura dintre cumnaţi.
43
A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, op.cit., p.7
44
De exemplu: autoritatea părintească, tutela minorului, ocrotirea minorului aflat într-o situaţie specială.
45
T.R. Popescu, Dreptul familiei. Tratat, vol.I, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, p.17; I. Albu,
Dreptul familiei, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p.32.
14
Dreptul familiei 15
superior al copilului. Prin urmareaprecierea conduitei circumscrise acestui principiu se face în

concret de către autoritatea competentă, care este, de regulă instanţa de judecată.
3. Principiile generale care guvernează relaţiile de familie. Importanţă
Importanţa principiilor este strâns legată de cunoaşterea acestora, care ne serveşte în
practica ştiinţei dreptului la darea unor soluţii corecte, juste, certe, în acele situaţii de fapt care
nu sunt suficient reglementate de lege sau când legislaţia de dreptul familiei este lacunară
impunându-se completarea normelor de dreptul familiei cu legislaţia civilă46.
Dispoziţiile noului Cod civil şi alte acte normative reglementează următoarele principii
referitoare la relaţiile de familie, şi anume:
1. principiul căsătoriei liber consimţite între soţi
2. principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei
3. principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului
4. principiul respectării şi promovării cu prioritate a interesului superior al copilului
5. principiul protecţiei copiilor şi a tinerilor
6. principiul egalităţii în drepturi a copiilor
7. principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii obligaţiilor părinţeşti
8. principiul egalităţii în drepturi a soţilor
9. principiul acordării sprijinului moral şi material reciproc între membrii familiei
10. principiul monogamiei
11. principiul potrivit căruia soţii sunt datori să îşi acorde unul altuia respect reciproc,
fidelitate şi sprijin moral şi material.
3.1. Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi.
Potrivit art.48 alin.1 teza I din Constituţie, familia47 se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită de soţi, dar şi pe faptul că bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de
a întemeia o familie48.
De asemenea, începând cu vârsta nubilă, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători
şi de a întemeia o familie, conform legilor naţionale care reglementează exercitarea acestui
drept49.
Cu alte cuvinte, acest pricipiu cu valoare constituţională, se arată în doctrină50
reprezintă vinţa comună51 a celor doi viitori soţi, fiind singurul factor subiectiv, relevant şi
indispensabil la încheierea căsătoriei. Caracterul liber consimţit al căsătoriei înseamnă că nu
există nici privilegii şi nici discriminări de natură socială, rasială, etnică, religioasă în
exerciţiul dreptului fundamental al oricărei persoane de a se căsători şi de a întemeia o
familie.
3.2. Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei
46
Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, Dreptul familiei.Conform noului Cod civil, curs universitarEd.
Hamamgiu , Bucureşti, 2012; Nadia Cerasela Aniţei, Regulation ofthe Main Principles that Govern the Familz
Relation-ships According to the Stipulations in the Familz Code and the New Civil Code, în Revista Românească
pentru Educaţie Multidimensională nr.4/2010.
47
A se vedea şi art.16 alin.2 din declaraţia universală a drepturilor omului care precizează că încheierea
căsătoriei se face prin consimţământul liber al viitorilor soţi.
48
A se vedea rt.258 alin.1 - 259 alin.2 C.civ. , dar şi art.271 C.civ. Atfel spus, viitorii soţi sunt liberi să decidă
singuri încheierea căsătoriei, fără a putea fi constrânşi din afară şi numai dacă există acea legătură puternică de
afecţiune şi atracţie care, cred ei, poate da temei unei căsătorii durabile.
49
A se vedea art.12 din Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
50
Nadia Cerasela Aniţei, op.cit., p.8.
51
Acordul sau opoziţia altor persoane apropiate viitorilor soţi nu au relevanţă juridică asupra încheierii viitoarei
potenţiale căsătorii.
15
Dreptul familiei 16
Principiul este reglementat în Constituţia României care dispune că autorităţile publice

respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată iar condiţiile de încheiere, de desfacere şi
de nulitate a căsătoriei se stabilesc prin lege52.
De asemenea, statul ocroteşte căsătoria şi familia, nu numai prin norme specifice
dreptului familiei, ci şi prin alte norme juridice şi sociale53. Rigurozitatea cu care sunt
reglementate instituţiile juridice privind încheierea şi defacerea căsătoriei, principiile care
guvernează relaţiile de familie sau cele care ocrotesc raporturile personale şi patrimoniale
dintre soţi sau dintre părinţi şi copii exprimă de fapt tocmai modul în care statul şi dreptul
asigură stabilitatea familiei54.
Referiri la principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei se regăsesc şi în Convenţia europeană
a drepturilor omului55 care prevede că orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale
private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale, nefiind admis amestecul nici
unei autorităţi publice în exercitarea acestui drept decât în măsura în care acest amestec este
prevăzut de lege şi dacă constituie o măsură care, într-o societate democratică, este necesară
pentru securitatea naţională, siguranţa publică, bunăstarea economică a ţării, apărarea ordini şi
prevenirea faptelor penale, protejarea sănătăţii sau a moralei ori protejarea drepturilor şi a
liberăţilor altora56.
3.3. Principiul egalităţii în drepturi a copiilor
Copii din afara căsătoriei sunt egali cu cei din căsătorie57 precum şi cu cei adoptaţi58;
copilul din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită potrivit legii are, faţă de fiecare
părinte şi rudele acestuia, aceeaşi situaţie ca şi aceea a unui copil din căsătorie 59. De
asemenea, potrivit art.446 C.civ.tatăl are aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copilul născut
prin reproducere asisitată medical cu terţ donator ca şi faţă de un copil născut prin
concepţiune naturală.
Cu alte cuvinte, copii sunt egali între ei, fără să conteze modul în care au intrat în familia
respectivă, au drepturi egale între ei, acestea fiind recunoscute ambilor părinţi fireşti sau
adoptivi, fără deosebire după cum părinţi sunt fireşti sau adoptivi, căsătoriţi sau nu între ei 60.
Părinţii au responsabilitatea de a creşte şi îngriji copilul, sunt obligaţi să se îngrijească
de starea de sănătate, de dezvoltarea psihică, morală şi socială a copilului, indiferent dacă
acesta provine din căsătorie sau din afara acesteia61.
3.4. Principiul respectării şi promovării cu prioritate a interesului superior al copilului
Orice măsură privitoare la copil62, indiferent de autorul ei, trebuie să fie luată cu
respectarea interesului superior al copilului. Pentru aceasta, în sensul rezolvării cererilor
52
A se vedea art.26 alin.1 şi art.48 alin.2 teza I din Constituţia României.
53
A se vedea art.258 alin.2 şi 3 C.civ.
54
T.R. Popescu, M. Pascu, Căsătoria, familia şi dreptul, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1963, p.30-55.
55
A se vedea art.8 din Convenţia europeană a drepturilor omului.
56
Potrivit jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului, protecţia vieţii de familie are în vedere viaţa de
familie existentă şi nu o viaţă de familie aflată în stadiul de proiect, motiv pentru care art.8 din Convenţie nu
acoperă şi dreptul de a divorţa. (A se vedea pentru mai multe amanunte Corneliu Bîrsan, Convenţia europeană a
drepturilor omului, vol.I , Drepturi şi libertăţi , Ed. C.H. Beck, Bucureşti, p.853-854.)
57
A se vedea art.48 alin.3 din Constituţia României.
58
A se vedea art.260 C.civ.
59
A se vedeaart.448 C.civ.
60
Părinţilor le revine obligaţia de a administra patrimoniul copilului, de a-l reprezenta în actele de stare civilă, de
asemenea, trebuie să exercite ocrotirea părintească în mod egal asupra copiilor, indiferent că provin din căsătorie
sau din afara acesteia.
61
Părinţii sunt obligaţi să asigure copilului, din sau din afara căsătoriei condiţii cât mai bune de viaţă, îngrjire,
educare, pregătire profesională, de a supraveghea şi îndruma copilul, de a avea legături personale cu acesta.
16
Dreptul familiei 17
referitoare la copii, autorităţile competente sunt datoare să dea toate îndrumările necesare
pentru ca părţile să recurgă la metodele de soluţionare a conflictelor pe cale amiabilă.
Procedurile referitoare la relaţiile dintre părinţi şi copii trebuie să garanteze că dorinţele şi
interesele părinţilor referitoare la copii pot fi aduse la cunoştinţa autorităţilor şi că acestea ţin
cont de ele în hotărârile pe care le iau. Procedurile referitoare la copii trebuie să se desfăşoare
într-un timp rezonabil, astfel încât interesul superior al copilului şi relaţiile de familie să nu fie
afectate63.
De asemenea, în toate acţiunile care privesc copii, întreprinse de înstituţiile de asistenţa
socială publice sau private, de instanţele judecătoreşti, autorităţile administrative sau de
organele legislative, interesele copilului vor prevala64.
3.5. Principiul protecţiei copiilor şi a tinerilor
Copii şi tinerii se bucură de un regim special de protecţie şi de asistenţă în realizarea
drepturilor lor, fiind interzisă exploatarea lor, folosirea acestora în activităţi care le-ar pune în
primejdie viaţa ori dezvoltarea morală65, motive pentru care este interzisă angajarea acestora
ca salariaţi sub vârsta de 15 ani.
Principiul protecţiei copilului şi tinerilor este prevăzut şi în Legea nr.272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului66 dar şi în Convenţia cu privire la drepturile
copilului67.
Protecţia copiilor şi a tinerilor se realizează prin reglementări legale în materie, prin acte
juridice emise sau încheiate, prin exerciţiul drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor părinteşti,
prin deciziile sau demersurile întreprinse de autorităţile publice sau de organisme private
autorizate ori prin soluţiile pronunţate de instanţele judecătoreşti. Totodată, atât copilul cât şi
tânărul va fi implicat în luarea fiecărei decizii care îl priveşte, într-un anumit fel specific
adaptat vârstei şi gradului său de maturitate68.
3.6. Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii obligaţiilor părinţeşti
Principiul exercitării drepturilor şi al îndeplinirii obligaţiilor părinteşti numai în interesul
copiilor este consacrat în legislaţie69, indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie sau din afara
acesteia,70 iar controlul asupra modului cum se respectă aplicarea sa, aparţine instanţei de
tutelă, indiferent dacă autoritatea părintească se realizează prin părinţi, tutori ori alte persoane
care îi ocrotesc pe copii în lipsa părinţilor71.
Părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea
lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia, învăţătura şi pregătirea lui profesională, potrivit
propriilor convingeri, însuşirilor şi nevoilor copilului, fiind datori să dea copilului orientarea
şi sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte
acestuia72.
62
Potrivit art.6 lit.a din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului instituie
prioritatea interesului superior al copilului, în privinţa drepturilor acestuia.
63
A se vedea art.263 alin.1-4 C.civ.
64
Art.3 parag.1 din Convenţia cu privire la drepturile copilului.
65
A se vedea art.49 alin.1, 3 şi 4 din Constituţia României.
66
Publicată în Monitorul Oficial al României nr.557 din 23 iunie 2004
67
Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 20 noiembrie 1989, ratificată de România prin Legea nu.18/1990
(Republicată în Monitorul oficial al României nr.314 din 13 iunie 2001).
68
Nadia Cerasela Aniţei, op.cit., p.11.
69
70
A se vedea art.260 -261C.civ. Potrivit art.261 C.civ. părinţii sunt cei care au, în primul rând, îndatorirea de a
creşte şi de a educa copilul minor.
71
72
17
Dreptul familiei 18
De asemenea, părinţii sunt obligaţi să crească copilul în condiţiile în care să asigure

dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios, motiv pentru
care este necesar ca aceştia să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi
demnitatea, să-i prezinte şi să-i permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi
faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia73.
Potrivit art.490 alin.1 C.civ. părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are numai
drepturile şi îndatoririle părinţeşti cu privire la persoana minorului. Sunt recunoscute atât
drepturile referitoare la persoana minorului, cât şi cele referitoare la patrimoniul acestuia.
Distincţia între cele douǎ categorii de drepturi este utilǎ şi interesantǎ totodatǎ, cu atât mai
mult în cazul scindǎrii ocrotirii pǎrinteşti, odatǎ cu repartizarea drepturilor şi îndatoririlor
pǎrinteşti specifice între fiecare pǎrinte, ori între aceştia şi oricare terţǎ persoanǎ sau doar unul
dintre ei şi o terţǎ persoanǎ, care asigurǎ protecţia alternativǎ a copilului74.
3.7. Principiul egalităţii în drepturi a soţilor
Principiul egalitǎţii în drepturi a femii cu bǎrbatul este unul conctituţional75, însǎ îl
regǎsim şi în alte articole din Codul civil76.
Astfel, egalitatea femeii cu bǎrbatul în relaţiile persoanle, în cele patrimoniale dar şi cât
priveşte rapoturile lor cu copii77 este consacratǎ expres de Codul civil în art.258. Principiul
egalităţii în drepturi a soţilor, a femeii cu bǎrbatul nu este specific dreptului familiei, el
aplicându-se în toate domeniile vieţii economico-sociale şi culturale. Totodatǎ el nu exclude
dreptul femeii la un regim de protecţie, asemǎnǎtor cu al tinerilor, atunci când acest lucru se
impune din raţiuni de ordin imperativ78.
Totodatǎ principiul este consacrat şi de acte internaţional, cum este spre exemplu
Declaraţia Universalǎ a Drepturilor Omului79 car prevede cu începere de la împlinirea vârstei
legale, bǎrbatul şi femeia, fǎrǎ nici o restricţie în ce priveşte rasa, naţionalitatea sau religia,
au dreptul de a se cǎsǎtori şi de a întemeia o familie.Ei au drepturi egale la contractarea
cǎsǎtoriei, în decursul cǎsǎtoriei şi la desfacerea acesteia.
De asemenea în art.3 din Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale
şi culturale80 prevede cǎ statele pǎrţ la Pact se obligǎ sǎ asigure dreptul egal pe care îl au
bǎrbatul şi femeia de a beneficia de toate drepturile economice, sociale şi culurale care sunt
prevǎzute în prezentul Pact.
De reţinut cǎ fundamenul principiului îl reprezintǎ interesul comun al acestora, unica lor
finalitate fiind: întmeierea unei familii. De cele mia multe ori în cadrul familiei, suportul
moral şi material este oferit de cele mai ori, necondiţionat, cu generozitate, intuitiv. Aşa este
şi firesc, sprijinul moral nu poate fi obţinut altfel81.
3.8. Principiul acordǎrii sprijinului moral şi material reciproc între membrii familiei
Prima componentǎ a principiului are în vedere componenta afectivǎ, de prietenie,
generozitate şi încrederea care existǎ între membrii unei familii. Cea de a doua însǎ are la
bazǎ instrumente de protecţie juridicǎ. Astfel, obligaţia de întreţinere existǎ între soţ şi soţie,
73
A se vedea art.488 alin.1 C.civ.
74
Emese Florian, Dreptul familiei, ed.a 3 –a, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2010, pp.472-485.
75
76
A se vedea art.258 C.civ, art.308 C.civ, art.309 care prevede cǎ soţii îşi datoreazǎ reciproc respect, fidelitate şi
sprijin moral.
77
78
Traian Ionaşcu, Egalitatea condiţiei juridice a soţilor, în L.P. nr.10/1958, pp.105/106
79
A se vedea art.16 parag.1.
80
Adoptat de Adunarea Generalǎ a O.N.U. la 16 decembrie 1966, ratificat de România prin Decretulnr.212/1974
(Publicat în Buletinul Oficial al României nr.146/20 noiembrie 1974).
81
Emese Florian, op.cit., p.12.
18
Dreptul familiei 19
între rudele în linie dreaptǎ, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte persoane anume
prevǎzute de lege82.
De asemenea, soţii sunt obligaţi sǎ-şi acorde sprijin material reciproc, sǎ contribuie, în
raport cu mijloacele fiecǎruia, la cheltuielile cǎsǎtoriei, dacǎ prin convenţie matrimonialǎ nu
s-a prevǎzut altfel.
Relaţiile de familie oferǎ un model unic de solidaritate umanǎ, având la bazǎ afecţiune
şi prietenie; sentimentul de siguranţǎ oferit de afecţiunea celorlalţi membrii ai familie,
împlinirea nevoii mai mult sau mai puţin subconştiente de certitudine a apartenenţei noastre la
o anumitǎ familie de care nu ne putem dispensa şi în cadrul cǎreia suntem indispensabili,
creeazǎ o reţea complicatǎ de dependenţǎ între membrii familiei, de a cǎrei esenţǎ sunt
onestitatea fiecǎruia şi încrederea reciprocǎ între aceştia, activând resorturi dintre cele mai
tainice, fǎcâdu-ne uneori vulnerabili, alteori dimportivǎ, mai puternici83.
3.9. Principiul monogamiei
Potrivit art.273 C.civ. este interzis sǎ se cǎsǎtoreascǎ bǎrbatul cǎsǎtorit sau femeia
cǎsǎtoritǎ, deoerece monogamia reprezintǎ consecinţa fireascǎ a dragostei, care este
fundamentul cǎstoriei, sentiment care, având un caracter exclusivist, înseamnǎ cǎ exclude în
acelaşi timp temeiul pentru o altǎ cǎsǎtorie84.
În deplin acord cu tradiţiile culturale, morale şi religioase româneşti Codul civl român nu
permite cǎsǎtoria decât între persoane care nu au statulul de persoane cǎsǎtorite. Cu alte
cuvinte, în momentul încheierii cǎsǎtoriei starea civilǎ a oricǎruia dintre soţi trebuie sǎ fie de:
celibatar, vǎduv sau divorţat, de unde rezultǎ ceea ce în literatura de specialitate se numeşte
monogamie serialǎ, deoarece legislaţia de dreptul familiei nu interzice cǎsǎtoriile succesive,
ci angajamentul concomitent al unei persoane în mai multe cǎsǎtorii85.
4. Calitatea subiectelor de dreptul familiei
Subiecte ale oricărui raport juridic sunt oamenii, care pot participa în mod individual , ca
persoane fizice ca parte în raportul juridici sau în mod colectiv, în caliate de persoane juridice.
Specific raportului juridic de dreptului familiei, este că parte a raportului juridic, persoana
fizică, se impune să deţină o calitate specială aceea de soţ, logodnic, părinte, rudă, afin, tutore,
curator...etc. În schimb participarea persoanelor juridice la raporturile specifice de dreptul
familiei este destul de restânsă şi constă în exercitarea unor atribuţii prevăzute de lege în
domeniu86.
5. Izvoarele dreptului familiei87
În sens formal, izvoarele dreptului familiei reprezintă forma exterioară pe care o
îmbracă normele juridice specifice, respectiv sursa în care sunt formulate 88. Astazi, izvoarele
interne se regăsesc în mare parte în noul Cod civil89, însă există dispoziţii de dreptul familiei
82
A se vedea art.325 alin1 C.civ.
83
84
Sc. Şerbǎnescu, Codul famiei comentat şi adnotat, Ed. Ştiinţificǎ, Bucureşti, 1969, p.21.
85
86
Dan Lupaşcu, Cristina Mihaela Crăciunescu, op.cit., .15.
87
Pentru mai multe amănunte legate de izvoarele internaţionale ale dreptului familiei ase vedea Dan Lupaşcu,
Cristina Mihaela Crăciunescu, Dreptul familei în noul Cod civil, ed.a II-a emendată şi actualizată, Ed.Universul
Juridic, Bucureşti, 2009, pp.15-17.
88
Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, ed. a 4 –a amendată şi actualizată, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2006,
p.36; Dan Lupaşcu, Cristina Mihaela Crăciunescu, op. cit., p.15.
89
Potrivit art.2664 C.civ. prezentul Cod civil intră în vigoare la data la care va fi stabilită în legea pentru
punerea în aplicare a acestuia. În termen de 12 luni de la data publicării prezentului Cod civil, Guvernul va
supune Parlamentului spre adoptare proiectul de lege pentru punerea în aplicare a Codului civil. Astfel, potrivit
art.220 alin1 din Legea nr.71/2011, noul Cod civil a intrat în vigoare la 1 octombrie 2011.
19
Dreptul familiei 20
şi în alte acte normative, cum sunt: Codul de procedură civilă90, Legea nr.119/1996 cu privire
la actele de stare civilă91, Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor
copilului ş.a. Există şi izvoare internaţionale de dreptul familiei, cum sunt: Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi
politice92, Convenţia asupra cetăţeniei femeii căsătorite93 etc.
De asemenea, statul român are obligaţia constituţională94 de a îndeplini întocmai şi cu
bună- credinţă obligaţiile ce îi revin din tratatele internaţionale la care este parte. În aceeaşi
ordine de idei, potrivit art.20 alin.1 din Constituţia României, dispoziţiile constituţionale
privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi îndeplinite şi aplicate în concordanţă cu
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului95, cu pactele şi celelalte tratate la care România
este parte. Dacă există neconcordanţe între reglementările internaţionale cu privire la
drepturile fundamentale ale omului, la care ţara noastră este parte, şi legislaţia internă, au
prioritate ca şi aplicare, normele internaţionale, exceptându-se situaţia în care Constituţia
României sau legislaţia noastră internă conţine dispoziţii mai favorabile96.
În cazul unor neconcordanţe97 între reglementările internaţionale privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, se aplică, în mod
prioritar, reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile
interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Totodată de la 1 ianuarie 2007 ca urmare a aderării României la Uniunea Europeană,
România a dobândit o situaţie specială, motiv pentru care prevederile tratatelor constitutive
ale Uniunii Europene şi celelalte reglementări comunitare europene cu caracter obligatoriu au
prioritate faţă de dispoziţiile contrare din legile interne, cu respectarea prevederilor actului de
aderare98.
Totuşi, Codul civil reia principiul aplicării prioritare a tratatelor internaţionale privind
drepturile omului, instituind regula aplicării prioritare a dreptului Uniunii Europene, arătând
că în materiile reglementate de prezentul cod, normele dreptului Uniunii Europene se aplică
prioritar, indiferent de calitatea sau statutul părţilor99.
De asemenea, situaţia lacunelor legislative este soluţionată de art.1 alin.2 C.civ care
prevede că în cazurile neprevăzute de lege se aplică uzanţele, iar în lipsa acestora,
dispoziţiile legale privitoare la situaţii asemănătoare, iar când nu există asemenea dispoziţii,
principiile generaleale dreptului. Prin noţiunea de uzanţe se înţelege obiceiul, cutuma şi
uzurile profesionale, însă pentru a fi izvor de drept, uzanţele trebuie să fie conforme cu
ordinea publică şi bunele moravuri iar cum uzanţele se aplică mai degrabă în alte ramuri de
90
Codul de procedură civilă a fost decretat la 9 septembrie 1865 şi promulgat la 11 septembrie 1865, ulterior a
suferit mai multe modificări şi completări.
91
Publicată în Monitorul Oficial al României nr.743/2 noiembrie 2009, Partea I
92
Adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 16 decembrie 1966, ratificat de România prin Decretul
nr.212/1974 (Publicat Buletinul Oficial nr. 146 din 20 noiembrie 1974.
93
Adoptat de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite la 29 ianuarie 1957. România a aderat la această convenţie
prin Decretul nr.339/1960 (Publicat în Buletinul Oficial nr.20 din 22 septembrie 1960
94
Potrivit art.11 alin.2 din Constituţia României, tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din
dreptul inter.
95
Adoptată şi proclamată de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite prin Rezoluţia 217 (III) din 10 decembrie
1948.
96
97
A se vedea art.20 alin.2 din constituţie, republicată.
98
A se vedea art.148 alin.2 din Constituţia României
99
A se vedea art.4 şi art.5 C.civ.
20
Dreptul familiei 21
drept, în dreptul familieilacuna este soluţionată, în ordine, prin analogia legii100, respectiv
prin analogia dreptului.
6. Legǎtura dreptului familiei cu alte ramuri de drept101
Fireşte cadrul în care se desfǎşoarǎ relaţiile dintre membrii familiei au serioase legǎturi,
fǎrǎ nici o îndoialǎ cu alte ramuri de drept, dintre care precizǎm în mod special dreptul civil,
dreptul administrativ, drept constituţional, dreptul muncii, drept financiar, drept internaţional
privat, drept penal şi alte ramuri de drept102. Aşa cum se ştie, delimitarea dreptului familiei
faţǎ de alte ramuri de drept se face dupǎ criteriile obiectului şi a metodei de reglementare.
Normele cuprinse în aceste ramuri de drept, prin conţinutul lor, ocrotesc cǎsǎtoria, o
consolideazǎ şi o apǎrǎ de orice acte îndreptate împotriva familiei.
a). Legǎtura dreptului familiei cu dreptul constituţional
O serie de principii de dreptul familiei sunt consacrate de Constituţia României, printre
care menţionǎm: principiul cǎsǎtoriei liber consimţite între soţi, principiul egalitǎţii soţilor,
principiul dreptului şi îndatoririi pǎrinţilor de a asigura creşterea, educaţia şi instruirea
copiilor, principiul protecţiei copiilor şi a tinerilor, principiul egalităţii în faţa legii a copiilor
din afara căsătoriei cu cei din căsătorie.
b). Legǎtura dreptului familiei cu dreptul administrativ
Legǎtura dreptului familiei cu dreptul administrativ este una extrem de strânsǎ
deoerece dreptul administrativ reglementeazǎ instituţii şi organe ale administraţie publice care
au atribuţii în aplicarea reglementǎrilor de dreptul familiei. De exemplu, monitorizarea
respectǎrii principiilor şi drepturilor copilulu stabilitǎ de Legea nr.272/2004 privind
protecţia şi promovarea drepturilor copilului, şi de Convenţia cu privire la drepturile copilului
se realizeazǎ de cǎtre Direcţia Generalǎ Protecţa Copilului, direcţie de specialitate în cadrul
Ministerului Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale103.
La nivel local funcţionează instituţii şi servicii obligate să garanteze şi să promoveze
respectarea drepturilor copiilor din unităţile administrativ-teritoriale.
c). Legǎtura dreptului familiei cu dreptul civil
În mai toate sistemele de drept europene, şi la noi aşa cum era şi firesc, în mod
tradiţional, dreptul familiei este un element component al dreptului civil, în sens larg, relaţia
dintre aceste ramuri de drept fiind de la parte la întreg. Astfel, dreptul familiei face parte din
gruparea dreptului privat, totuşi suntem de părerea că dreptul familiei este o ramură
autonomă, de egală importanţă cu dreptul civil. Corelaţia dintre dreptul familiei şi dreptul
civil rezultă mai ales din faptul că dispoziţiile dreptului familiei se completează cu cele ale
dreptului civil, care reprezintă dreptul comun. Această idee se remarcă şi din dispoziţiile
100
Cu privire la analogia legii se impune sublinierea că legile care derogă de la o dispoziţie generală- norme
speciale, legile care restrâng exerciţiul unor drepturi civile sau care prevăd sancţiuni civile se aplică numai în
cazurile expres şi limitativ prevăzute de acele norme, fiind interzisă analogia, potrivit art.10 C.civ.
101
La fel ca şi în cazul oricărei alte ramuri de drept, raporturile care formează obiectul dreptului familiei pot avea
conexiuni şi cu alte componente ale dreptului.
102
D. Lupaşcu, Dreptul familiei, ed. a 4-a amendatǎ şi actualizatǎ, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2009, p.36.
103
Potrivit art.2 alin.2 din O.U.G. nr.68/2010 Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale se reoreganizeazǎ
prin reducere de posturi şi prin preluarea activitǎţii Autoritǎţii Naţionale pentru Protecţia Familiei şi a
Drepturilor Copilului, a Agenţiei Naţionale pentru Egalitatea de şanse între femei şi Bǎrbaţi, a Autoritǎţii
Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, precum şi activitatea Institutului Naţional pentru Prevenirea îi
Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu Handicap, instituţii publice care se desfiinţeazǎ iar potrivit
art.3 alin.5, de la data intrǎrii în vigoare a prezentei Ordonanţe de urgenţǎ, în cuprinsul actelor normative în
vigoare, prin sintagmele <Autoritatea Naţionalǎ pentru Protecţia Familiei şi a Drepturilor Copilului>, <Agenţia
Naţionalǎ pentru Egalitatea de şanse între femei şi Bǎrbaţi>, <Autoritatea Naţionalǎ pentru Persoanele cu
Handicap> şi <Institutli Naţional pentru Prevenirea îi Combaterea Excluziunii Sociale a Persoanelor cu
Handicap> se înţelege sintagma Ministerul Muncii, Familiei şi Protecţiei Sociale.
21
Dreptul familiei 22
Codului civil, care în art.2 alin.2 prevedă că prezentul cod este alcătuit dintr-un ansamblu de
reguli care constituie dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă sau spiritul
dispoziţiilor sale104.
Legǎtura dreptului familiei105 cu dreptul civil nu constǎ în modul de reglementare, ci în
modul în care dispoziţiile dreptului familiei se completeazǎ cu cele ale dreptului civil. De
exemplu, instituţii cum sunt numele, domiciliul, actele de stare civilǎ, ocrotirea pǎrinteascǎ,
tutela şi curatela minorului sunt analizate atât de dreptul civil, cât şi de dreptul familiei. Noul
Cod civil106 conţine dispoziţii referitoare la: cǎsǎtorie, rudenie, autoritate pǎrinteascǎ,
obligaţia legalǎ de întreţinere.
d). Legǎtura dreptului familiei cu dreptul procesual civil
Raportat la dreptul familiei, dreptul procesual civil reprezintǎ mijlocul prin care se
poate ajunge la constatarea existenţei unui drept sau a inexistenţei acestuia, la restabilirea unui
drept încǎlcat sau la crearea unor situaţii noi în cadrul relaţiilor de familie; astfel prin
intermediul dreptului procesual civil se realizează dreptul familiei, dar şi alte ramuri de drept.
Cu alte cuvinte, relaţia dintre cele douǎ ramuri de drept se poate exprima ca fiind
relaţia dintre conţinut şi formǎ, fundamentul constituindu-l raportul de drept material; forma
se adapteazǎ întotdeauna conţinutului, motiv pentru care, în final, caracterele dreptului
material determinǎ caracterele dreptului procesual civil107.
De asemenea, uneori existǎ o serie de derogǎri de drept comun, pentru o mai bunǎ
ocrotire a relaţiilor de familie, în situaţiile limitativ prevǎzute de lege. Prin urmare, sfera
participanţilor la proces este mǎritǎ, prin conferirea dreptului de a acţiona în instanţǎ unor
organe care nu sunt titulare ale drepturilor sau ale obligaţiilor supuse judecǎţii 108 sau prin
recunoaşterea dreptului de a intenta acţiunea pǎrintelui minor, care, prin cǎsǎtorie, dobândeşte
capacitate deplinǎ de exerciţiu, înaintea majoratului civil.109 De asemenea, procedura adopţiei
interne şi internaţionale şi procedura divorţului, sunt reglementate ca proceduri speciale, care
derogǎ de la dreptul comun.
De asemenea spre exemplificare, precizăm că autoritatea de lucru judecat a hotărârii
judecătoreşti în materii precum: obligaţia legaă de întreţinere, exerciţiul autorităţii părinteşti,
stabilirea locuinţei minorilor şi modalitatea de realizare a relaţiilor persoanale dintre părintele
la care nu locuieşte copilul este relativă, în sensul că se raportează la starea de fapt existentă la
data pronunţării ei, îar în situaţia în care aceasta se schimbă, se poate pronunţa o nouă
hotărâre, chiar contrară celei dintâi.
e). Legǎtura dreptului familiei cu dreptul muncii
104
Pe de altă parte, unele materii, cum sunt: numele, domiciliul, actele de stare civilă etc., sunt analizate din
perspective diferite, atât de dreptul familiei, cât şi de dreptul civil.
105
Pânǎ în anul 1954, dispoziţiile relative la la raporturile de familie erau cuprinse în principiu, în Codul civil.
Codul familiei, de inspiraţie sovieticǎ, adoptat prin Legea nr.4/1953 şi publicat în Buletinul official al României
nr.1 din 4 noiembrie 1954.Ulterior, atât în perioada comunistǎ, cât şi dupǎ 1990, a suferit modificǎri şi
completǎri. În present codul familiei este abrogat, marea parte a dispoziţiilor de dreptul familiei regǎsindu-se în
actualul Cod civil.
106
Legea nr.287/2009 (Republicatǎ în Monitorul Oficial al României nr.505 din 15 iulie 2011, Partea I) în Cartea
a II-a reglementeazǎ familia, art.258-534.
107
Uneori însă, faţă de specificul şi importanţa relaţiilor de familie, legiuitorul consacră derogări de la procedură
de drept comun. Astfel, spre exemplu, sfera participanţilor la proces este lărgită iar o serie de autorităţi capătă
calitate procesuală.
108
De exemplu, autoritatea tutelarǎ.
109
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, Dreptul familiei, ed.a 6-a, Ed.C.H.Beck, Bucureşti, 2009, pp.1-
4.
22
Dreptul familiei 23
Dreptul muncii cuprinde reglementǎri referitoare la: ocrotirea familiei, a intereselor

mamei şi ale copilului; de altfel Codul muncii110 consacrǎ principiul egalitǎţii de tratament şi
al interzicerii oricǎrei discriminǎri111, interzice încadrarea în muncǎ a persoanelor sub 15
ani112, interzice în muncǎ a minorilor în locuri de munc grele, vǎtǎmǎtoare sau periculoase113,
sau prestarea de cǎtre minori a muncii de noapte 114. Nu pot fi obligate să presteze muncă de
noapte femeile gravide, lăuzele şi cele care alăptează115.
f).Legǎtura dreptului familiei cu dreptul penal
Actualul Cod penal116 reglementeazǎ infracţiuni contra familiei, cum sunt bigamia,
abandonul de familie, rele tratamente aplicate minorului şi nerespectarea mǎsurilor privind
încredinţarea minorului117, interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadǎ
determinatǎ118, precum şi în cazul unora dintre infracţunilor de omucidere, de lovire sau
vǎtǎmare a integritǎţii corporale sau a sǎnǎtǎţii sau referitoare la viaţa sexualǎ, care sunt mai
aspru pedepsite dacǎ sunt sǎvârşite asupra membrilor de familie. Dispoziţiile dreptului
familiei sunt protejate şi de legi nepenale, cum este spre exemplu Legea 272/2004 care
conţine şi norme penale. Noul Cod penal – Legea nr.286/2009 consacră infracţiunilor contra
familiei Capitolul II din Titlul VIII al Părţii speciale119.
g). Legǎtura dreptului familiei cu dreptul procesual penal
O anume parte a dreptului procesual penal are legătură cu dispoziţiile dreptului familiei, un
astfel de exemplu fiind Codul de procedură penală, art.480-493 C.proc.pen120 care conţin
dispoziţii referitoare la procedura în cauzele cu infractori minori. Un nou Cod de procedură
penală121 va prevedea o procedură penală specială pentru urmărirea penală şi judecarea
infracţiunilor săvârşite de minori, precum şi pentru punerea în executare a hotărârilor
privitoare la aceştia122.
h). Legătura dreptului familiei cu dreptul fiscal
Legislaţia de dreptul familiei are multiple legături cu dreptul fiscal, astfel Codul fiscal 123
tratează sumele de bani care nu sunt incluse în veniturile salariale, de exemplu ajutoarele
110
Legea nr.53/2003 (Publicatǎ în Monitorul Oficial al României nr.345 din 18 mai 2011).
111
A se vedea art.5 Codul muncii.
112
A se vedea art.13 alin.3 din Codul muncii.
113
A se vedea art.13 alin.5 din Codul muncii.
114
A se vedea art.128 alin.1 Codul muncii.
115
A se vedea art.128 alin. Codul muncii.
116
Codul penal stabileşte infracţiunile şi sancţiunile aplicabile. În actualul Cod penal, infracţiunile contra
familiei formează obiect de reglementare al art.303, art.305-307; infracţiunea de adulter –prevăzută de art.304
C.pen. a fost dezincriminată de Legea nr.278/2006 (Publicată în Monitorul Oficial nr.601 din 12 iulie 2006).
117
Codul penal reglementeazǎ în Capitolul I Titlul al IX-lea din Partea specialǎ: art.303, art.305, art.306, art.307.
A se vedea în acest sens V.Cioclei, Codul penal şi de procedurǎ penalǎ, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2009
118
A se vedea art.118¹ Codul penal.
119
A se vedea art.376 380 C.pen.
120
Codul de procedură penală a fost publicat în Buletinul Oficialnr.145-146 din 12 noiembrie 1968, republicat în
Buletinul Oficial nr.58-59 din 26 aprilie 1973 şi, respectiv, în Monitorul Oficial nr.78 din 30 aprilie 1997;
ulterior republicării a suferit modificări.
121
Potrivit art.603 alin.1 din Legea nr.135/2010 – noul Cod de procedură penală va intra în vigoare la data care
va fi stabilită prin legea de punere în aplicare a acestuia.
122
A se vedea Capitolul III din Titlul IV al Părţii speciale art 504-520 din noul Cod de procedură penală.
123
Codul fiscal actualizat, Ed. Hamangiu, bucureşti, 2009, în Capitolul III privind impozitul pe venituri din
salarii din Titlul III Impozitul pe venit, art. 55 alin.4
23
Dreptul familiei 24
pentru naştere, veniturile reprezentând cadouri pentru copiii minori ai salariaţilor de asemenea
sunt tratate şi deducerilr personale care se acordă persoanelor fizice aflate în întreţiner124.
i). Legătura dreptului familiei cu dreptul internaţional privat
Dispoziţiile Codului civil se completează cu dispoziţiile dreptului internaţional privat,
astfel încât Codul civil include dispoziile dreptului internaţional privat în Cartea a VII-a
intitulată Dispoziţii de drept internaţional privat125 iar în Capitolul II din acestă carte studiază
familia.126 De asemenea, Legea nr.105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat127 cuprinde, în materia relaţiilor de familie, dispoziţii referitoare la
competenţa jurisdicţională128 şi la efectele hotărârilor judecătoreşti străine129.
În măsuri diferite, există legături între dreptul familiei şi alte ramuri de drept.
7. Concubinajul
Odată cu schimbările prin care a trecut societatea, a apărut un nou mediu de viaţă în care
poate creşte un copil, acest lucru reprezentând una dintre alternativele la familie. Alternativa
pe care o vom prezenta este larg răspândită în societăţile democratice de astăzi şi este
reprezentată de coabitarea care are tot mai multă susţinere în ţările europene sau de factură
europeană.
Concubinajul nu a fost dintotdeauna recunoscut ca o formă normală de convieţuire, nici în
prezent această formă de convieţuire nefiind acceptată de toţi oamenii. Concubinajul a
cunoscut o explozie în anii ’60 în Statele Unite ale Americii şi în Marea Britanie, însă înainte
de această perioadă, acest stil de viaţă era considerat un comportament deviant. În ultimele
decenii coabitarea este recunoscută în diverse ţări europene sau de cultură europeană ca fiind o
alternativă la căsătorie, crescând astfel permisivitatea socială precum şi recunoaşterea legală în
unele ţări faţă de aceasta.130 La începuturile sale, concubinajul era mai frecvent în mediile
defavorizate din punct de vedere economic şi social. Deşi îşi menţine în continuare aceeaşi
poziţie în aceste medii, coabitarea tinde să devină pentru anumite categorii sociale o alternativă
preferabilă şi practicată de un număr tot mai mare de persoane cu un statut economic şi social
mediu sau superior, în această categorie integrându-se tinerii intelectuali si studenţii.
Astfel, concubinajul reprezintă uniunea liberă, convieţuirea în fapt dintre un barbat şi o
femeie pe o perioadă îndelungată de timp; nereglementat în sistemul nostru de drept spre
deosebire de alte state unde este reglementar legal131. Din faptul că alte sisteme de drept au
ales legalizarea concubinajuluirezultă că , pe de o parte, acesta este o situaţie de fapt, iar pe
de altă parte el se raportează întotdeauna la căsătoriei, între cele două existând asemănări şi
deosebiri. Astfel, indiferent dacă este o simplă etapă premergătoare căsătoriei sau un stil de
viaţă rezultat dintr-o relaţie de lungă durată sau definitivă, concubinajul132 se defineşte prin
raportare la instituţia căsătoriei.
124
Potrivit art.56 alin.3 din C.fiscal persoana în întreţinere poate fi soţia/soţul, copiii sau alţi membrii ai
familiei, rudele contribuabilului sau ale soţului/soţiei acestuia până la gradul al doilea inclusiv, ale cărui
venituri, impozabile şi neimpozabile, nu depăşesc 250 leilunar.
125
A se vedea art.2557-2664 C.civ. care prevăd că raporturile de drept internaţional privat includ raporturile
civile, comerciale, precum şi orice alte raporturi de drept privat cu element de extraneitate.
126
A se vedea art.2585-2612 C.civ.
127
Publicată în Monitorul Oficial al României nr.245 din 1 octombrie 1992, Partea I.
128
A se vedea art.148-157 din Legea nr.105/1992.
129
A se vedea art.165-181 din Legea nr.105/1992.
130
Zamfir Cătălin, Dicţionar de sociologie, Ed. Babel, Bucureşti, 1993, pag. 112.
131
Concubinajul este reglementat în: Spania, Italia, Franţa, Germania, Marea Britanie etc.
132
Concubinajul reprezintă o convieţuire cz caracter de relativă stabilitate, între un bărbat şi o femeie, care nu
sunt însă uniţi prin căsătoriei; fiind o simplă stare de fapt, legea nu-i recunoaşte nici un fel de efecte juridice
proprii. Motiv pentru care Dicţionarul de drept civil defineşte concubinajul ca fiind o convieţuire, cu reletivă
24
Dreptul familiei 25
Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, concubinajul reprezintă convieţuirea

dintre un bărbat şi o femeie fără îndeplinirea formelor legale ale căsătoriei, altfel spus
căsătoria nelegitimă.
În literatura juridică133, concubinajul este definit drept convieţuirea în fapt dintre un
bărbat şi o femeie pe o perioadă relativ îndelungată de timp.
Potrivit Dicţionarului limbii spaniole134, concubinajul este convieţuirea unui bărbat cu o
femeie, fără ca aceştia să fie căsătoriţi; totodată doctrina spaniolă defineşte, în general,
concubinajul drept libera voinţă de a trăi împreună135.
Potrivit art.515-8 din Codul civil francez concubinajul este definit ca fiind uniunea de
fapt, caracterizată prin viaţa în comun, prezentând un caracter de stabilitate şi de
continuitate prin viaţa în comun, între persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, care
formează un cuplu136.
Legislaţia frabceză dă posibilitatea persoanelor să încheie un pact civil de solidaritate-
pacte Civil de Solidarite –PACS, care reprezintă un contract încheiat între două persoane
fizice majore, de sex diferit sau de acelaşi sex, pentru a-şi organiza viaţa lor în comun137. Aşa
cum rezultă din definiţie, Pacs se poate încheia între persoane cu capacitate deplină de
exerciţiu, o singură dată şi numai dacă între acestea nu există raporturi de rudenie sau de
căsătorie. Pacs îşi încetează efectele prin căsătoria unei dintre părţi, fiind incompatibil cu
starea civilă de persoană căsătorită, el neputând-se grefa pe un regim matrimonial.
Revenind la legislaţia română, aceasta nu interzice concubinajul, însă acestuia nu i se pot
aplica dispoziţiile referitoare la căsătorie, indiferent de natura sa, longevitatea sa etc, fiind
apreciat şi astăzi drept “căsătorie de probă”, atât la noi cât şi în alte sisteme de drep, îşi
păstrează în continuare caracterul notoriu de unitate stabilă, publică şi liberă138.
Concubinajul sau uniunea liberă, denumit şi căsătorie nelegitimă, este convieţuirea de
fapt sau menajul în comun dintre un bărbat şi o femeie, o perioadă relativ îndelungată de timp,
fără ca aceştia să fie căsătoriţi între ei sau cu alte persoane. Ca regulă, concubinajul este o
căsătorie de probă, accentul căzând pe stabilitatea şi continuitatea legăturilor dintre
parteneri139. Concubinajul trebuie sa fie liber consimţit, să nu încalce ordinea publică sau
drepturile altor persoane şi să nu fie fondat pe o cauză ilicită.140
stabilitate, între un bărbat şi o femeie între care nu există o legătură de căsătorie. ( A se vedea, M.N. Costin,
I.Leş, M. Şt. Minea, C.M. Costin, S. Spinei, Dicţionar de procedură civilă, ed.a II-a, Ed. Hamangiu, Bucureşti,
2007, p.801.
133
T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, p.55.
134
“Vida en comun de hombre y mujer sin estar casados”. Real Academia Espanola, Espasa Calpe, Madrid,
1998, p.335
135
J.L. Lacruz Berdejo, F.A. Sancho Rebullida, A. Luna Serrano, J. Delgado Echeverria, F.Rivero Hernandez,
J.Rams Albesa, Elementos de dercho cicil. IV. Familia, 3 a edition revisada, Ed. Dzkinson, Madrid, 2008, p.1.
136
F. Granet, P.Hilt, Droit de la familie, 2 e edition, PUG, Grenoble, 2006.
137
J.F. Pillebout, Le PACS, pacte civil solidarite, 3 e edition, LexisNexis Litec, 2007.
138
Preferinţa pentru concubinaj a devenit rfecventă în SUA şi în Europa, chiar pe plan mondial asistând la o
tendinţă din ce în ce mai regnantă de înlocuire a căsătoriei, care se manifesta prin creşterea numărului de
divorţuri, concomitent cu reducerea numărului de recăsătoriri, avându-se în vedere noul model de familie,
concubinajul mai puţin restrictiv decât căsătoria.
139
Conform legii franceze, concubinajul este o uniune de fapt, caracterizată prin viaţa în comun, prezentând un
caracter de stabilitate şi continuitate, între două persoane de sex diferit sau de acelaşi sex, care formează un
cuplu (art 515-8 din Codul civil francez, introdus prin Legea nr. 99-994 din 15 noiembrie 1999, cu privire la
pactul civil de solidaritate) – citată de M. Tomescu în Dreptul familiei – culegere de speţe din practica
instanţelor judecătoreşti, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, pag. 121.
140
T. Bodoaşcă, Dreptul familiei, Ed. All Beck, Bucureşti, 2005, pag.56.
25
Dreptul familiei 26
Concubinajul nu este reglementat expres în dreptul nostru, spre deosebire de alte sisteme de
drept,141 însă legea română nu interzice concubinajul142, dar acestuia nu i se pot aplica
dispoziţiile referitoare la căsătorie, indiferent de durata sa. Legislaţia noastră a recunoscut
totuşi unele efecte juridice concubinajului, de exemplu: În cazul părăsirii definitive a
domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, precum şi în
cazul titularului de contract, nerezident, care, fără a fi detaşat, nu a mai foslosit locuinţa mai
mult de 2 ani, fără întrerupere, închirierea continuă, după caz: (...) în beneficiul altor
persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul cel puţin un an şi care au fost înscrise în
contractul de închiriere143. Aşadar, de aceste prevederi pot beneficia şi concubinii. Tot astfel,
de efectele prezentei legi beneficiază şi persoanele care au stabilit relaţii asemănătoare
acelora dintre soţi sau dintre părinţi şi copil, dovedite pe baza anchetei sociale144.
Copiii rezultaţi din concubinaj nu beneficiază de prezumţiile de paternitate; după
stabilirea paternităţii – în condiţiile legii – ei au acelaşi statut ca şi copiii din căsătorie, se
bucură de întreţinerea datorată de părinţii aflaţi în relaţie de concubinaj, în condiţiile Codului
civil. Potrivit legislaţiei actuale, concubinii nu pot adopta împreună un copil, între concubini se
pot face convenţii, dacă acestea ar respecta condiţiile de valabilitate din dreptul comun.145
Bunurile dobândite în timpul concubinajului sunt proprietate comună, pe cote-părţi, sub
rezerva dovedirii, iar proba calităţii acestor bunuri şi a cotelor ce revin exclusiv fiecăruia se va
face conform dreptului comun atât între concubini, cât şi între aceştia şi terţi.146
Potrivit unor studii, dupa revoluţia din 1989 a crescut foarte mult numărul persoanelor care
trăiesc în concubinaj, din statisticile preluate de la ultimul recensământ, coabitarea este mai
mare în comune şi în satele româneşti decât la oraşe, deoarece în mediul rural coabitează un
număr de 466454 dintre locuitorii ţării.
Deşi, în România statul ocroteşte căsătoria şi familia, apară interesele mamei şi copilului
şi recunoaşte căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă, legislaţia din România nu
recunoaşte însă concubinajul ca formă de convieţuire, neexistând un semn de egalitate între
concubinaj şi căsătoria încheiată legal.
Obiective urmărite:
1. Cunoaşterea noţiunii de familie, dreptul familiei
2. Cunoaşterea principalelor legături dintre dreptului familiei
Întrebări frecvente:
1. Definiţia şi obiectul dreptului familiei
2. Metoda de reglementare a dreptului familiei
3. Functiile familiei
4. Raporturile de familiei. Clasificarea acestora
141
Spre exemplu, dreptul olandez sau dreptul francez unde este recunoscut concubinajul oficial, care produce
anumite efecte juridice.
142
Reglementarea anterioară Codului penal în vigoare interzicea convieţuirea în concubinaj a bărbatului sub 18
ani şi a femeii sub 15 ani. Cei care încălcau acest text se făceau vinovaţi de infracţiunea de degenerare a rasei.
143
Art.27 alin.1 lit.c din Legea nr.114/1996, republicată.
144
Art.4 din Legea nr.217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie, cu modificările şi
completările ulterioare.
145
Alexandru Bacaci, Viorica-Claudia Dumitrache, Codruţa Hageanu, Dpreptul familiei, ediţia a III-a, Ed.
All Beck, Bucureşti, 2002, pag. 18.
146
F. Popescu, I. Vidu, Proprietatea comună a concubinilor asupra bunurilor imobile dobândite împreună
prin acte cu titlu oneros.Proba acesteia, în Dreptul nr.11/2001, pag.62-68.
26
Dreptul familiei 27
Teme pentru dezbatere:

1. Principiile dreptului familiei
2. Noţiunea de concubinaj
Bibliografie recomandată:
1. Nadia Cerasela Aniţei, Dreptul familiei, curs universitar, Editura Hamangiu, 2011
2.Ioan Mara, Laura Maierean, Dreptul familiei, curs universitar, vol.I, Editura universitară,
Bucureşti, 2014
LOGODNA
Secţiunea I – Noţiuni generale despre logodnă
1.Introducere
Logodna147 reprezintă promisiunea reciprocă, legământul solemn a două persoane de sex
diferit de a se căsători în viitor, cuvântul logodnă fiind de origine slavă şi înseamnă a face
făgăduinţă de căsătorie.
În vechiul drept francez, logodna era considerată un contract care genera obligaţia de a
face, adică încheierea căsătoriei, iar neîndeplinirea acesteia atrăgea răspunderea logodnicului
vinovat, care era dator sa plătească despăgubiri.
În Codul Calimach, logodna era obligatorie, ea trebuia să fie urmată, în termen de 2 până
la 4 ani, de căsătorie, dar, în cazuri determinate, era admisă desfacerea logodnei, fiind astfel o
stare juridică premergătoare căsătoriei.
Legislaţiile moderne, cu unele excepţii, nu mai acordă valoare juridică logodnei, ceea ce
înseamnă că aceasta este o simplă stare de fapt, un proiect de căsătorie, susceptibil de a fi
dovedit cu orice mijloc de probă.148 Din punct de vedere sociologic, logodna are semnificaţia
trecerii de la celibat la căsătorie, ea având loc între concubini, astfel încât aceştia nu se
limitează la a convieţui, ci îşi promit unul altuia şi căsătoria.
În legislaţia română în vigoare149, logodna nu produce efecte juridice, nefiind o cerinţă
legală la căsătorie, orice promisiune de căsătorie fiind considerată nulă dacă tinde să
îngrădească libertatea persoanelor de a se căsători. În situaţia ruperii logodnei, interesează
soarta cadourilor pe care şi le-au făcut logodnicii. De principiu, cadourile de valoare modică
sunt considerate daruri manuale nerestituibile, iar cadourile de valoare considerabilă sunt
supuse restituirii150, căsătoria fiind asimilată unei condiţii suspensive. În cazul ruperii logodnei,
răspunderea este delictuală, astfel că, se poate cere şi restituirea darurilor 151, fiind angajată atât
pentru prejudiciul material, cât şi pentru cel moral.
Cu toate că logodna nu obligă la încheierea căsătoriei se admite că, logodnicii sunt
obligaţi la curtoazie şi respect reciproc.
147
A. Corhan, Dreptul familiei: teorie şi practică, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2008, pag.59-62.
148
Dan Lupaşcu, Dreptul familiei, Ed. Universul Juridic, ediţia a IV-a, Bucureşti 2009, pag. 67.
149
Noul Cod civil reglementează logodna în art. 266-270.
150
Art. 1017 din Codul civil.
151
Art. 998-999 din Codul civil.
27
Dreptul familiei 28
Prin urmare, sursa răpunderii pentru ruperea logodnei îl reprezintă caracterul imputabil
al rupturii, nu ruperea logodnei în sine, dacă şi în măsura în care prin aceasta s-a cauzat un
prejudiciu, moal sau material, logodnicului nevinovat de ruptură. Astfel, potrivit art.1357 alin.1
C.civ. cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din
culpă, este obligat să îl repare.
2.Noţiunea de logodnă în vechiul drept românesc152
În primele pravile scrise în limba română, căsătoria era precedată de logodnă (numită şi
făgăduială sau învoială). Acest act juridic pregătitor al căsătoriei era posterior sau
concomitent cu momentul negocierii şi acceptării de către viitorul ginere a zestrei fetei.
În Codul Calimach153, normele juridice privind logodna erau incluse în parag. 64-70 din
Capitolul al II-lea „Pentru dritul căsătoriei” al Părţii I, intitulată „Pentru dritul persoanelor”.
Potrivit dispoziţiilor parag. 64, „logodna este făgăduinţa pentru următoarea însoţire şi se face
desăvârşit sau nedesăvârşit”.
Logodna desăvârşită făcută cu ceremonie religioasă avea aceeaşi forţă juridică precum
cununia şi nu se putea dezlega decât pentru pricinile prevăzute în parag. 120 şi 142. Logodna
nedesăvârşită se făcea doar prin promisiuni şi dare de arvună şi nu dădea naştere unei obligaţii
legale de căsătorie, ci doar unei obligaţii de despăgubire a celuilalt logodnic în cazul ruperii
logodnei fără un motiv temeinic. Dispoziţiile parag.70 arată că logodna nedesăvârşită se putea
încheia doar dacă logodnicii aveau minimum 7 ani, iar logodna desăvârşită se putea încheia
dacă femeia avea minimum 12 ani, iar bărbatul minimum 14 ani.
Legiuirea Caragea154, în Partea a III-a, Capitolul XV, reglementa logodna155 ca
„mai întâi cuvântare de tocmeală a nunţii”, cazurile în care logodna se putea desface, precum
şi returnarea darurilor de logodnă însoţite sau nu de alte despăgubiri. Logodna se încheia prin
promisiunea de căsătorie în faţa martorilor. Pentru încheierea logodnei, era necesar atât
consimţământul părinţilor cât şi cel al logodnicilor. În situaţia în care părinţii unuia dintre
logodnici nu se înţelegeau asupra logodnei, opinia bărbatului avea prioritate.
Codul civil de la 1864 nu a mai reglementat această instituţie, întrucât legiuirile
româneşti din secolul al XVII-lea până în secolul al XIX-lea i-au ataşat acesteia o coloratură
religioasă. Codul civil, dorind să extragă instituţia căsătoriei şi a familiei din jurisdicţia
Bisericii, nu a mai preluat reglementările vechi referitoare la această instituţie premergătoare
căsătoriei.
De asemenea, nici în Codul familiei intrat în vigoare în anul 1954 (de inspiraţie
sovietică), instituţia logodnei nu era reglementată.
3.Noţiunea de logodnă în noul Cod civil
Noul Cod civil reglementează logodna consacrându-i art.266-270 cuprinse în Capitolul
1, Titlul 2, intitulat„Căsătoria”, din Cartea a II-a, „Despre familie”.
Potrivit definiţiei legale din art.266 alin.1 C.civ., logodna este promisiunea reciprocă de
a încheia căsătoria. Din perspectiva căsătoriei promise, între angajamentul reciproc de a
încheia căsătoria şi încheierea propriu-zisă a căsătoriei nu există vreo relaţie de condiţionare.
Încheierea căsătoriei nu implică în mod necesar logodna prealabilă a părţilor156, iar încheierea
logodnei nu asigură certitudinea în ceea ce priveşte căsătoria părţilor. Totodată, încheierea
căsătoriei potrivit promisiunii nu este decât o datorie de onoare, nicidecum obligaţie cu
152
Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., pp. 18-21.
153
Adoptat în Moldova , 1817.
154
Adoptată în Ţara Românească, 1818.
155
Ceremonia religioasă săvărşită cu această ocazie îi conferea logodnei calitatea de cununie pe jumătate
săvârşită.
156
Art.266 alin.4 Codul civil prevede că încheierea căsătoriei nu este condiţionată de încheierea logodnei.
28
Dreptul familiei 29
valoare juridică ce ar conferi logodnicului dreptul la acţiune „maritală” pentru a obţine

constrângerea celuilalt de a încheia căsătoria. În tot cazul, logodna, indiferent de durata sa, nu
se va „converti” nicicând în căsătorie, starea de căsătorie nu se poate dobândi prin
„uzucapiune”.157 Pe de altă parte, promisiunea căsătoriei nu împiedică renunţarea, inclusiv
unilaterală la proiectul de căsătorie căci, după cum dispune art.267 alin.1C.civ, logodnicul
care rupe logodna nu poate fi constrâns să încheie căsătoria.
4.Caracterele juridice ale logodnei158
Instituţia logodnei prezintă următoarele caractere juridice:
-logodna este uniunea între două persoane
Actul logodnei presupune o asociere (legătură) între cele două persoane pentru
realizarea unui scop comun şi anume încheierea căsătoriei.
-logodna se încheie între un bărbat şi o femeie
Fiind o stare juridică premergătoare căsătoriei, logodna împrumută această trăsătură
esenţială, fiind interzisă logodna între persoane de acelaşi sex.159 Pe de altă parte, după cum
căsătoria este dominată de principiul monogamiei160, ca o consecinţă a caracterului exclusiv al
sentimentului de dragoste, tot astfel cei logodiţi nu pot încheia o altă logodnă, atâta timp cât
cea anterioară nu a încetat.
-logodna este liber consimţită
Logodna are un caracter liber deoarece nimic nu împiedică persoanele respective de a-şi
promite reciproc încheierea căsătoriei.
-logodna este consensuală
Potrivit art.266 alin.3 C. civ.: „Încheierea logodnei nu este supusă niciunei formalităţi
(...)”. Prin urmare, nu este necesară intervenţia vreunei autorităţi pentru constatarea încheierii
logodnei, părţile având libertatea deplină de a alege modalitatea concretă de exprimare a
consimţământului.
Spre deosebire de căsătorie, unde însăşi legea fundamentală prevede posibilitatea
celebrării religioase, însă numai după încheierea căsătoriei civile161, în cazul logodnei nu
există o asemenea reglementare. Totuşi, în mod tradiţional, logodna este o instituţie civilă,
care, ulterior, poate fi celebrată şi religios.
-logodna se încheie până la căsătorie
Potrivit legiuirilor noastre vechi, logodna trebuia să fie urmată de căsătorie în termen de
doi până la patru ani.162
Actuala reglementare nu mai stabileşte niciun termen în acest sens. Din această
perspectivă, părţile pot să convină, cu ocazia logodirii, asupra datei închierii căsătoriei, după
cum au libertatea să nu stabilească nimic în acest sens.
Indiferent de variantă, durata logodnei nu poate depăşi momentul încheierii căsătoriei.
-logodna se întemeiază pe egalitatea în drepturi şi obligaţii a persoanelor logodite
Egalitatea dintre bărbat şi femeie există în toate domeniile vieţii sociale 163. În privinţa
logodnei, această egalitate se referă atât la condiţiile încheierii acesteia, cât şi la relaţiile dintre
logodnici.
157
Florian Emese, op. cit., p.13.
158
Cu privire la caracterele juridice ale căsătoriei, sub imperiul Codului familiei, a se vedea Dan Lupaşcu,
Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., pp. 40-41; Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., p. 26.
159
Art. 266 alin. 5 Cod civil, stabileşte faptul că „Logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie ”.
160
Atât art. 273 din noul Cod civil cât şi art. 5 din fostul Codul familiei interzic bigamia.
161
Constituţia României, republicată art.48 alin. 2.
162
Codul Calimach, adoptat în Moldova, 1817 instituia logodna ca „preambul marital” obligatoriu, urmat de
încheierea căsătoriei în termen de 2-4 ani.
29
Dreptul familiei 30
-logodna se încheie în scopul căsătoriei

Promisiunea reciprocă pe care şi-o fac părţile vizează încheierea căsătoriei, al cărui scop
este întemeierea unei familii. Cu alte cuvinte, prin încheierea logodnei nu se crează o familie,
ci doar o eventuală premisă a naşterii sale.
Secţiunea -2 Condiţiile legale pentru încheierea logodnei
1.Condiţiile de fond pentru încheierea logodnei

Potrivit art.266 alin.2 C.civ.: „Dispoziţiile privind condiţiile de fond pentru încheierea
căsătoriei sunt aplicabile în mod corespunzător, cu excepţia avizului medical şi a autorizării
instanţei de tutelă”.
Excepţia la care face referire dispoziţia de mai sus are în vedere, pe de o parte, logodna
minorului cu vârsta de cel puţin 16 ani, iar, pe de altă parte, logodna între rudele în linie
colaterală de gradul al patrulea. În ambele situaţii, spre deosebire de căsătorie, nu este nevoie
de aviz medical şi nici de autorizare.
Condiţiile de fond pot îmbrăca atât forma pozitivă, în sensul că trebuie să existe pentru a
se putea încheia logodna, cât şi forma negativă, în sensul că nu trebuie să existe pentru a se
putea încheia logodna. Acestea din urmă pot fi definite drept „impedimente la logodnă”. 164
Prin urmare, din aplicarea prin analogie a prevederilor art.271-277 C.civ referitoare la
condiţiile de fond pentru căsătorie, logodna presupune îndeplinirea următoarelor condiţii de
fond:
a. Consimţământul la logodnă;
b. Vârsta necesară pentru logodnă;
c. Diferenţa de sex;
d. Inexistenţa stării civile de persoană căsătorită sau de persoană logodită;
e. Inexistenţa alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale;
f. Inexistenţa rudeniei fireşti;
g. Inexistenţa rudeniei civile;
h. Inexistenţa tutelei.
a. Consimţământul la logodnă165
Noţiunea de consimţământ la logodnă
Consimţământul la logodnă reprezintă manifestarea de voinţă a celor două persoane de
sex diferit, în vederea încheierii logodnei. Acest acord de voinţă nu se confundă cu simpla
cerere în căsătorie, după cum este diferit de consimţământul la căsătorie.
Condiţiile consimţământului la logodnă
Consimţământul la logodnă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să provină de
la o persoană cu discernământ, adică o persoană care are atât capacitate intelectivă, cât şi
capacitate volitivă.
Lipsa discernământului (aşa cum este cazul alienatului mintal, debilului mintal şi
persoanei lipsită vremelnic de facultăţile mintale datorită: stării de ebrietate, delirului,
hipnozei, etc.) atrage şi lipsa consimţământului, astfel acesta trebuie să fie exprimat personal
de către cei care doresc să se căsătorească, fiind exclusă încheierea logodnei prin
reprezentare; să fie exprimat neîndoielnic; să fie deplin, adică neafectat de modalităţi (termen,
163
A se vedea Legea nr.202/2002 privind egalitatea de şanse şi de tratament între femei şi bărbaţi, republicată în
M. Of. nr.150 din 1 martie 2007, cu modificările şi completările ulterioare.
164
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 41.
165
30
Dreptul familiei 31
condiţie, sarcină); să fie liber, în sensul că nu trebuie să existe nicio piedică în alegerea
viitorului logodnic (limitări rasiale, religioase, juridice, etc.).
În sens juridic, consimţământul este liber dacă nu există vicii de consimţământ.
Viciile consimţământului de logodnă
La fel ca şi în cazul căsătoriei, consimţământul poate fi viciat prin eroare, dol sau
violenţă.
Pentru a se înţelege mai bine de ce consimţământul trebuie să fie liber exprimat, adică
neviciat, se impune a se defini modalităţile prin care poate fi viciat consimţământul.
Prin urmare, eroarea este o falsă reprezentare a realităţii cu privire la împrejurările
esenţiale şi constituie viciu de consimţământ la încheierea logodnei numai dacă se referă la
identitatea fizică a celuilalt soţ (lucru posibil numai în cazul fraţilor sau surorilor gemene care
se substituie la căsătorie), nulitatea relativă fiind sancţiunea aplicabilă. Nu constituie viciu de
consimţământ eroarea asupra identităţii civile a logodnicului (de exemplu, faptul că unul
dintre soţi nu a ştiut că celălalt soţ este divorţat sau că este copil din afara căsătoriei ori a
crezut că aparţine unei anumite familii) şi nu afectează valabilitatea logodnei. De asemenea,
nu constituie viciu de consimţământ nici eroarea asupra calităţilor sau însuşirilor celuilalt soţ
(spre exemplu, descoperirea ulterioară a faptului că logodnicul este violent).
Dolul presupune folosirea unor mijloace viclene sau a unor manopere dolosive de un soţ
în scopul de a-l determina pe celălalt să încheie logodna. În practica judiciară s-a reţinut
viclenia consimţământului prin dol când starea de graviditate, rezultată din relaţiile intime
avute înainte de logodnă, a fost ascunsă, când a fost ascunsă boala gravă, incompatibilă cu
desfăşurarea normală a vieţii de familie, când s-a ascuns de femeie neputinţa maladivă de a
avea copii sau de bărbat neputinţa maladivă de a realiza actul sexual.
Dolul trebuie să poarte asupra unor calităţi esenţiale ale viitorului logodnic, pe care dacă
le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat logodna. Însă aceste calităţi trebuie să fie necesare pentru
încheierea logodnei (spre exemplu, starea de sănătate constituie o calitate necesară încheierii
logodnei, pe când starea materială nu reprezintă o asemenea calitate).
Violenţa presupune constrângerea fizică sau psihică exercitată asupra unui logodnic în
scopul încheierii logodnei (spre exemplu, în cazul în care la încheierea logodnei
consimţământul unuia dintre viitorii logodnici a fost viciat prin violenţa exercitată de tatăl
acestuia, logodna va fi declarată nulă dacă acţiunea a fost introdusă în termenul legal).
b. Vârsta necesară pentru logodnă166
Ca regulă, logodna se poate încheia numai dacă persoanele respective au împlinit vârsta
de 18 ani, sau, după caz, au dobândit capacitatea deplină de exerciţiu anticipat. Prin urmare,
prezintă relevanţă atât majoratul civil, cât şi dobândirea capacităţii depline de exerciţiu. Ca
excepţie de la această regulă, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani se poate logodi cu
încuviinţarea părinţilor (din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptivi) sau, după caz, a
tutorelui, a persoanei sau instituţiei care exercită drepturile părinteşti, numai dacă există
„motive temeinice”167, pe care legea nu le defineşte.
Dacă între părinţi se nasc divergenţe cu privire la încuviinţarea logodnei, instanţa de
judecată este cea care hotărăşte, având în vedere interesul superior al copilului.168 În cazul în
166
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p.41.
167
Cu privire la conţinutul sintagmei „motive temeinice” pentru încheierea căsătoriei, în doctrină s-a considerat
că sunt asemenea motive: graviditatea, naşterea, boala gravă, concubinajul. În acest sens a se vedea Florian
Emese, op. cit., pp. 32-33; Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p.42.
168
Respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului este principiul fundamental în
materia drepturilor copilului,consacrat ca atare prin art. 6 lit. a din Legea nr.272/2004 privind protecţia şi
promovarea drepturilor copilului (publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004).
31
Dreptul familiei 32
care unul dintre părinţi este decedat (moarte constată fizic ori declarată judecătoreşte) sau se
află în imposibilitatea de a-şi exprima voinţa (interdicţie judecătorească, stare de comă,
declararea judecătorească a dispariţiei, alienaţia mintală sau debilitatea mintală) este
suficientă încuviinţarea celuilalt părinte.
De asemenea, în situaţia scindării autorităţii părinteşti (în cazuri excepţionale: la divorţ,
la constatarea nulităţii sau la anularea căsătoriei) este suficientă încuviinţarea părintelui care
exercită autoritatea părintească. Încuviinţarea logodnei este o componentă a autorităţii
părinteşti, fiind, în esenţă, un act juridic unilateral, revocabil până în momentul încheierii
logodnei.
La fel ca şi în cazul căsătoriei minorului, literatura de specialitate169 consideră că atât
refuzul abuziv de încuviinţare a logodnei, cât şi revocarea abuzivă a încuviinţării pot fi
cenzurate la instanţa de judecată, urmărindu-se calea procedurii contencioase. Legea nu
impune vreo condiţie de formă pentru încuviinţare, în acest sens, doctrina juridică170 afirmând
că aceasta poate fi făcută atât verbal cât şi în scris.
Ca şi în cazul încheierii căsătoriei, şi logodna poate fi încheiată de minorul căruia
instanţa de tutelă i-a recunoscut capacitatea deplină de exerciţiu anticipat, după împlinirea
vârstei de 16 ani (emancipat în art.40 C.civ), fără a avea nevoie de încuviinţarea sau
autorizarea menţionată. În legislaţia noastră nu există vreo limită de vârstă maximă pentru
logodnă ori vreo condiţie privind diferenţa de vârstă dintre logodnici.
c. Diferenţa de sex
Ca şi în cazul căsătoriei, logodna poate fi încheiată numai între un bărbat şi o femeie171,
opţiunea legiuitorului român fiind tradiţionalistă şi bazându-se pe adevărurile religiei creştine.
Deşi nu era necesară o prevedere expres în acest sens, având în vedere trimiterea generală pe
care o face art. 266 alin.2 C.civ la condiţiile de formă ale căsătoriei, totuşi legiuitorul a vrut să
înlăture orice dubiu, consacrând acest lucru prin dispoziţiile art.266 alin.5 C.civ din acelaşi act
normativ, care prevăd că: „Logodna se poate încheia doar între bărbat şi femeie”.
Sexul fiecărei persoane este menţionat în actul de naştere şi, respectiv, certificatul de
naştere.
În cazul persoanelor cu anumite probleme medicale (sex incert, modificări în planul
sexualizării, tulburări psihologice de sexualizare) se poate promova acţiune în justiţie pentru
stabilirea exactă a sexului sau, după caz, pentru schimbarea sexului.172
d. Inexistenţa stării civile de persoană căsătorită sau de persoană logodită
Aşa cum bigamia este o condiţie de fond negativă pentru încheierea căsătoriei173, este
aplicabilă în mod corespunzător şi în cazul logodnei174, rezultând că persoana căsătorită nu se
poate logodi cu altă persoană, după cum, nici persoanele logodite nu pot încheia o nouă
logodnă, având în vedere specificul proiectului de căsătorie şi fundamentul acestuia.
e. Inexistenţa alienaţiei mintale sau a debilităţii mintale
169
170
171
Căsătoria între persoane de acelaşi sex este recunoscută în mai multe state, ca de exemplu: SUA (doar
Connecticut, Iowa, Massachusetts, Vermont şi Carolina de Nord), Canada, Belgia, Olanda, Marea Britanie.
172
La nivelul statelor europene nu există o abordare comună în privinţa transsexualismului, fenomen care nu este
însă încurajat. După Hotărârea din 11 iulie 2002 a Curţii Europene a Drepturilor Omului, pronunţată în cauza
Christine Goodwin versus Regatul Unit, tendinţa dominantă este de recunoaştere a noii identităţi sexuale (A se
vedea în acest sens Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p.43
173
Potrivit art.273 noul Cod civil: „Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este
căsătorită”, bigamia fiind pedepsită de art. 303 Cod penal.
174
A se vedea art.266 alin. 2 Cod civil.
32
Dreptul familiei 33
Alienaţia şi debilitatea mintală constituie impedimente atât în cazul căsătoriei, cât şi în

cazul logodnei, indiferent dacă au fost sau nu constatate printr-o procedură specială a
interdicţiei.
Alienaţia sau debilitatea mintală anulează discernământul, or, în lipsa discernământului
nu se poate vorbi de consimţământ, iar reprezentarea nu este permisă în materie de logodnă.
Alături de argumentul de ordin juridic, există şi unul de interes social, acela al asigurării şi
conservării sănătăţii populaţiei prin preîntâmpinarea unor descendenţe nesănătoase, deoarece,
în funcţie de luarea acestor măsuri de ordin social, depinde întemeierea unor familii trainice şi
sănătoase, atât din punct de vedere fizic, cât şi moral, care să îndeplinească funcţiile ce le
revin în cadrul societăţii noastre.Prin urmare, alienatul mintal sau debilul mintal nu se pot
logodi, indiferent dacă se află sau nu sub interdicţie judecătorească.
f. Inexistenţa rudeniei fireşti
Este necesar să se distingă între rudenia în linie dreaptă (directă), caz în care logodna
este interzisă indiferent de grad, şi rudenia în linie colaterală, caz în care logodna este
interzisă doar până la al patrulea grad inclusiv. Pentru motive temeinice, la fel ca şi în cazul
logodnei minorului, rudele în linie colaterală de gradul al patrulea se pot logodi.
g. Inexistenţa rudeniei civile
Potrivit art.451 C.civ: „Adopţia este operaţiunea juridică prin care se crează legătura de
filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele
adoptatorului”. Drept urmare, logodna este oprită între adoptat şi rudele sale din adopţie, în
aceleaşi condiţii ca şi între rudele fireşti, aşa cum prevede alin.3 al art.274 C.civ în privinţa
încheierii căsătoriei. Interdicţia se referă atât la cei care au devenit rude prin adopţie cât şi la
cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei.
h. Inexistenţa tutelei
Tutorele, din raţiuni de ordin moral, nu se poate logodi cu persoana minoră aflată sub
tutela sa, între aceste persoane existând şi interdicţia de a se căsători 175, deoarece tutorele are
datoria de a-l ocroti pe minor, de a se îngriji de creşterea lui, înlocuind astfel atribuţiile
părinteşti.
2. Dovada logodnei
Logodna poate fi dovedită cu orice mijloace de probă176 admise de lege, cum ar fi:
înscrisuri, martori, interogatoriu, prezumţii etc. Deşi aceste condiţii privind proba sunt
deosebit de facile, în practică ar putea să existe dificultăţi de stabilire a situaţiei de fapt, în
condiţiile în care relaţiile reale dintre logodnici sunt dificil de apreciat în mod obiectiv de
către terţi.
3.Efectele logodnei177
Legea nu arată care sunt efectele logodnei, ci se limitează doar să reglementeze
consecinţele predominant patrimoniale ale ruperii logodnei. Actul juridic al logodnei
generează starea juridică de persoane logodite. De aici decurg o serie de consecinţe morale,
dar şi juridice. Între cei doi logodnici se creează o relaţie specială, care trebuie să le domine
conduita în realizarea promisiunii reciproce de a se căsători. Din punct de vedere al dogmelor
creştineşti, logodna reprezintă o formă de „înrudire morală sau spirituală”.
Din împrejurarea că persoana care rupe logodna în mod abuziv178 sau care, în mod
culpabil, îl determină pe celălalt să rupă logodna179 este sancţionată din punct de vedere
175
A se vedea art.275 Cod civil.
176
Noul Codul civil, art.266 alin. 3.
177
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., pp. 45-46.
33
Dreptul familiei 34
juridic, se poate concluziona faptul că între logodnici există o serie de drepturi şi îndatoriri
personale, asemănătoare, în principiu, celor din căsătorie. Astfel, ca expresie a deplinei
egalităţi în drepturi şi obligaţii, logodnicii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte
proiectata lor căsătorie.
Dat fiind faptul că, atât instituţia logodnei, cât şi instituţia căsătoriei au la bază prietenia
şi afecţiunea dintre un bărbat şi o femeie, se poate susţine existenţa unor obligaţii reciproce
(spre exemplu: fidelitate, respect, sprijin moral etc.). În afara drepturilor şi obligaţiilor care
decurg din însăşi natura logodnei, literatura de specialitate180 este de părere că pot să existe şi
alte drepturi şi, respectiv, obligaţii corelative, în raport de conţinutul concret al înţelegerii
dintre părţi. Se au în vedere acele aspecte asupra cărora logodnicii pot conveni şi care sunt
compatibile cu logodna.
Dacă în trecut logodna presupunea în mod obligatoriu respectarea unui legământ de
castitate până la cununie şi chiar purificarea spirituală a viitorilor soţi, astăzi ei pot conveni să
locuiască şi, eventual, să gospodărească împreună, situaţie în care logodna se poate suprapune
cu starea de concubinaj. Dacă din relaţia celor logodiţi s-au născut copii, aceştia sunt din afara
căsătoriei, urmând regimul juridic respectiv.
Logodnicii pot să aleagă regimul matrimonial, însă o astfel de înţelegere va produce
efecte doar din momentul încheierii căsătoriei. Din acest punct de vedere, pot opta pentru
comunitatea legală, separaţia de bunuri (inclusiv în varianta participării la achiziţii) sau
comunitatea convenţională. Dacă aleg un alt regim matrimonial decât cel al comunităţii
legale, trebuie să se prezinte la notarul public pentru a încheia o convenţie matrimonială, care
îmbracă forma unui înscris autentic. Întrucât logodnicilor nu li se aplică un regim
matrimonial, bunurile dobândite împreună în perioada logodnei sunt supuse regulilor
coproprietăţii (proprietatea comună pe cote-părţi). În acest sens există chiar şi o prezumţie
relativă de coproprietate , în cazul bunurilor stăpânite în comun181 de orice persoane.
În considerarea logodnei sau pe durata acesteia, în vederea căsătoriei, logodnicii pot să-
şi facă daruri (inclusiv donaţie, după regulile dreptului comun) ori să primească daruri de la
terţi. Această din urmă variantă poate îmbrăca forma legatului sau donaţiei, iar natura
proprietăţii asupra bunurilor respective se va stabili în raport cu voinţa dispunătorului.
Logodnicii pot conveni să-şi acorde reciproc sprijin material (obligaţia de a suporta
împreună cheltuielile eventualului menaj în comun şi obligaţia de întreţinere). În raport cu
conţinutul concret al învoielii dintre părţi, se apreciază drepturile şi obligaţiile acestora şi, în
ultimă instanţă, eventuala atitudine abuzivă de rupere a logodnei sau de determinare culpabilă
a ruperii logodnei.
4. Nulitatea logodnei
Întrucât art. 266 alin.2 C.civ prevede că în cazul logodnei sunt aplicabile condiţiile de
fond pentru încheierea căsătoriei, cu excepţia avizului medical şi a autorizării instanţei de
tutelă, literatura de specialitate182 consideră că trebuie să se accepte şi consecinţa nerespectării
acestora, în speţă nulitatea. Nulitatea logodnei este sancţiunea aplicabilă în cazul nerespectării
178
Art.269 alin.1 Cod civil prevede că: „Partea care rupe logodna în mod abuziv poate fi obligată la despăgubiri
pentru cheltuielile făcute sau contractate în vederea căsătoriei, în măsura în care au fost potrivite cu
împrejurările, precum şi pentru orice alte prejudicii cauzate”.
179
Art.269 alin.2 Cod civil prevede că: „Partea care, în mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna
poate fi obligată la despăgubiri în condiţiile alin. 1”.
180
181
Art.633 Cod civil stabileşte că, dacă bunul este stăpânit în comun, coproprietatea se prezumă, până la proba
contrarie.
182
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., pp.46-48.
34
Dreptul familiei 35
cerinţelor prevăzute de lege pentru încheierea acesteia. În raport cu caracterul nulităţii, aceasta
se împarte în nulitate absolută şi nulitate relativă.
Nulitatea absolută a logodnei183
Logodna este lovită de nulitate absolută în următoarele cazuri:
-consimţământul nu îndeplineşte condiţiile cerute de lege (cu excepţia vicierii
consimţământului);
-persoanele respective nu aveau vârsta necesară pentru logodnă (se au în vedere minorii
sub 16 ani, care nu se pot logodi în nicio situaţie);
-logodna s-a încheiat între persoane de acelaşi sex;
-persoana logodită era căsătorită sau logodită;
-persoana logodită este alienat sau debil mintal;
-persoanele între care s-a încheiat logodna sunt rude în linie dreaptă (indiferent de grad)
sau rude în linie colaterală (până la gradul al patrulea inclusiv).
În cazul rudelor în linie colaterală de gradul al patrulea inclusiv, dacă există motive
temeinice, logodna este valabilă. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute a logodnei este
imprescriptibilă184 şi poate fi introdusă de orice persoană interesată, inclusiv de către
procuror. În mod excepţional, în cazul nerespectării condiţiei privind vârsta necesară pentru
logodnă, nulitatea se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti,
persoanele în cauză au devenit majore.
Nulitatea relativă a logodnei185
Logodna este lovită de nulitate relativă în următoarele cazuri:
-minorul care a împlinit vârsta de 16 ani s-a logodit fără să aibă încuviinţarea prevăzută
de lege;
-consimţământul a fost viciat prin eroare, dol sau violenţă;
-la data încheierii logodnei persoana era lipsită vremelnic de discernământ;
-tutorele s-a logodit cu persoana minoră aflată sub tutela sa.
Acţiunea în anulare a logodnei se prescrie în termen de 6 luni, care curge de la date
diferite, după cum urmează:
-în cazul lipsei încuviinţării pentru logodna minorului, termenul curge de la data la care
cei chemaţi să încuviinţeze logodna au luat cunoştinţă de aceasta;
-în cazul vicierii consimţământului ori a lipsei vremelnice a discernământului, termenul
curge de la data încetării violenţei sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut
eroarea, dolul sau lipsa vremelnică a discernământului;
-în cazul tutorelui logodit cu persoana minoră aflată sub tutela sa, termenul curge de la
data încheierii logodnei.
Acţiunea în anulare are carcter personal, putând fi intentată doar de către cel al cărui
interes a fost vătămat, respectiv: persoana (persoanele) sau autoritatea chemate să încuviinţeze
logodna minorului; logodnicul al cărui consimţământ a fost viciat; persoana lipsită vremelnic
de discernîmânt;minorul aflat sub tutelă. Dreptul la acţiune nu se transmite moştenitorilor, cu
toate acestea, dacă acţiunea a fost pornită de către titularul său, ea poate fi continuată de
moştenitori. În cazul logodnei minorului care a împlinit vârsta de 16 ani (dar nu a fost
emancipat în condiţiile art.40 C.civ), nulitatea relativă se acoperă dacă, până la rămânerea
definitivă a hotărârii judecătoreşti, s-a obţinut încuviinţarea.
Efectele nulităţii logodnei
183
184
A se vedea art. 2502 alin. 2 pct. 3 C.civ.
185
35
Dreptul familiei 36
Hotărârea judecătorească definitivă de admitere a acţiunii în constatarea nulităţii sau în

anularea logodnei produce efecte retroactiv, din momentul încheierii logodnei. Ca efect al
admiterii acţiunii se consideră că acea logodnă nu a existat, astfel că nu a produs nicio
consecinţă juridică.
5.Încetarea logodnei
Despre încetarea logodnei se poate vorbi atât în sens restrâns, cât şi în sens larg.
Logodna încetează (stricto sensu) în cazul realizării scopului său (încheierea căsătoriei)
sau în situaţia morţii unuia dintre logodnici (constatată fizic sau declarată prin hotărâre
judecătorească definitivă). În primul caz, foştii logodnici devin soţi, cu drepturile şi obligaţiile
ce derivă din căsătorie. În cel de-al doilea caz, încetează toate efectele logodnei (ex nunc), iar
darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în
vederea căsătoriei nu sunt supuse obligaţiei de restituire186. Este vorba atât de darurile pe care
logodnicii şi le-au făcut între ei, cât şi cele primite de la terţi. Dispensa de restituire vizează
atât moştenitorii logodnicului mort, cât şi logodnicul supravieţuitor.
Încetarea logodnei (lato sensu) include şi ruperea acesteia.
6.Cazurile ruperii logodnei
Noul Cod civil român nu prevede cazurile în care se poate rupe logodna, ci
reglementează doar consecinţele juridice ale ruperii logodnei. Ruperea logodnei poate
interveni printr-un act bilateral sau printr-un act unilateral. Astfel, cum logodna are la bază
acordul de voinţă al părţilor, nimic nu le împiedică pe acestea să convină ruperea logodnei.
Literatura de specialitate187 apreciază că părţile pot decide ruperea logodnei chiar şi în
cazurile în care logodna ar fi lovită de nulitate, atâta timp cât nu s-a constatat judecătoreşte
ineficienţa juridică. A nu accepta această soluţie înseamnă a supune părţile la cheltuieli
inutile, forţându-le să se adreseze justiţiei. Ruperea logodnei doar de către una dintre părţi se
poate face din motive întemeiate sau din motive neîntemeiate.
În legislaţia veche erau considerate drept motive întemeiate : absenţa îndelungată a
unuia dintre logodnici, condamnarea logodnicului la o pedeapsă infamantă, contractarea unei
„boli ruşinoase”, „îngreunare de către sămânţă străină”, pierderea averii.188
În raport cu reglementarea actuală, temeinicia motivelor se apreciază prin raportare la
drepturile şi obligaţiile care dau conţinut concret logodnei respective. Aprecierea temeiniciei
motivelor se va face de către instanţa de judecată de la caz la caz. Se va avea în vedere
interpretarea voinţei părţilor exprimată fie în mod expres într-un act scris (atunci când
logodna este consemnată într-un înscris care cuprinde drepturile şi obligaţiile părţilor), fie cea
rezultată prin aprecierea altor probe care sunt administrate în faţa instanţei (atunci când
logodna nu este consemnată într-un înscris sau prevederile acestuia nu sunt suficient de clare
din punctul de vedere al consemnării drepturilor şi obligaţiilor părţilor). Astfel, ar putea
constitui motive temeinice, de exemplu: încălcarea obligaţiei de fidelitate, atitudinea violentă
a unuia dintre logodnici faţă de celălalt, declararea judecătorească a dispariţiei a unuia dintre
logodnici, încheierea unei logodne cu o altă persoană etc. Stabilirea temeiniciei motivelor
ruperii logodnei prezintă importanţă din perspectiva acţiunii în despăgubire pentru prejudiciile
cauzate. În ceea ce priveşte condiţiile de formă ale ruperii logodnei, noul Codul civil reia
ideea bazată pe principiul simetriei de formă, dispunând că: „Ruperea logodnei nu este supusă
niciunei formalităţi şi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă”189.
186
Art.268 alin. 3 C. civ. prevede că obligaţia de restituire nu există dacă logodna a încetat prin moartea unuia
dintre logodnici.
187
188
Ibidem
189
A se vedea art. 267 alin. (3) noul Cod civil.
36
Dreptul familiei 37
7.Efectele ruperii logodnei

Ruperea logodnei are drept consecinţă principală încetarea drepturilor şi obligaţiilor
născute din actul logodnei. Potrivit noului Cod civil, logodnicul care rupe logodna nu poate fi
obligat să încheie căsătoria190. Soluţia este firească, întrucât logodna nu este un contract, iar
consimţământul la căsătorie trebuie să fie exprimat în mod liber.191 Codul civil se ocupă de
efectele patrimoniale ale ruperii logodnei192, având în vedere două chestiuni, şi anume:
obligaţia de restituire a darurilor şi angajarea răspunderii pentru ruperea abuzivă a logodnei.
Obligaţia de restituire a darurilor
Restituirea are ca obiect „darurile pe care logodnicii le-au primit în considerarea
logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei”193. Deşi s-ar putea presupune că
reglementarea vizează, în principal, darurile făcute între logodnici, interpretarea corectă a
textului este că trebuie restituite inclusiv darurile primite de unul sau de ambii logodnici de la
terţi (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus), în măsura în care acestea au fost
făcute în considerarea logodnei sau, pe durata acesteia, în vederea căsătoriei.194
Doctrina juridică195 este de părere că acestea sunt „daruri condiţionale”, adică donaţii
supuse unei condiţii rezolutorii. Dispoziţia de mai sus trebuie corelată cu prevederile art.1030
C. civ., potrivit cărora: „Donaţiile făcute viitorilor soţi sau unuia dintre ei, sub condiţia
încheierii căsătoriei, nu produc efecte în cazul în care căsătoria nu se încheie”. Obligaţia de
restituire a acestor daruri trebuie să fie independentă de ideea de culpă a unuia dintre
logodnici pentru ruperea logodnei.
În conformitate cu art.268 alin.1 C.civ, sunt exceptate de la restituire „darurile
obişnuite”. Noţiunea de „daruri obişnuite” se regăseşte în mai multe articole ale acestui act
normativ, cum ar fi:
-art.144 alin.1, care prevede că tutorele nu poate face donaţii în numele minorului, cu
excepţia darurilor obişnuite, potrivite cu starea materială a minorului;
-art.146 alin.3, care dispune că minorul nu poate face donaţii, cu excepţia darurilor
obişnuite, potrivite cu starea sa materială;
-art.346 alin.3, conform căruia darurile obişnuite sunt exceptate de la regula „bunurile
comune ale soţilor pot fi înstrăinate numai cu acordul ambilor soţi”;
-art.1091 alin.3, potrivit căruia rezerva succesorală se stabileşte fără a ţine seama de
darurile obişnuite;
-art.1150 alin.1 lit.c, care prevede că darurile obişnuite nu sunt supuse obligaţiei de
raport a donaţiilor.
În concluzie, darurile obişnuite trebuie considerate în raport de contextul sau situaţia
oferirii lor şi, aşa cum prevăd dispoziţiile art.144 şi art.146 C.civ, trebuie apreciate în raport
cu starea materială a persoanelor în cauză. În cazul sumelor de bani dăruite, restituirea va
trebui făcută la valoarea actualizată, însă, fără dobânzi, deoarece restituirea este independentă
de buna sau rea-credinţa logodnicilor.196 Dobânda ar putea fi datorată numai începând de la
data la care se solicită restituirea sumei respective. Însă, dacă restiruirea nu mai este posibilă,
190
191
192
A se vedea art. 267 şi art. 270 noul Cod civil.
193
194
195
Ibidem
196
Ibidem
37
Dreptul familiei 38
aceasta se va face în măsura îmbogăţirii.197 Restituirea darurilor sau a echivalentului în bani,

atunci când restituirea în natură nu mai este posibilă, se va putea realiza fie de bună voie, fie
prin intermediul unei acţiuni în justiţie. În acest din urmă caz, dreptul la acţiune se prescrie în
termen de 1 an, care începe să curgă de la data ruperii logodnei.
8.Răspunderea pentru ruperea abuzivă a logodnei
Potrivit dispoziţiilor Cod civil, angajarea răspunderii se produce, pe de o parte, dacă una
dintre părţi „rupe logodna în mod abuziv”198, iar pe de altă parte, dacă una dintre părţi „în
mod culpabil, l-a determinat pe celălalt să rupă logodna”199.
Despăgubirile200, fiind bazate pe ideea de apreciere a culpei, pot fi obţinute doar pe cale
judecătorească, punându-se problema stabilirii naturii juridice a răspunderii, cunoscându-se în
acest sens răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală. În cazul răspunderii civile
delictuale obligaţia încălcării este o obligaţie legală, cu carcter general, care revine tuturor, în
timp ce în cazul răspunderii contractuale obligaţia încălcată reprezintă o obligaţie concretă,
stabilită printr-un contract.201 Deşi nu este un contract propriu-zis, logodna este un act juridic,
care generează drepturi şi obligaţii, inclusiv obligaţia de a răspunde pentru prejudiciile
cauzate.
Dreptul la acţiune pentru obţinerea de despăgubiri se prescrie în termen de 1 an de la
data ruperii logodnei.202 De asemenea, potrivit art. 267 alin.2 C.civ „Clauza penală stipulată
pentru ruperea logodnei este considerată nescrisă”. În doctrină, clauza penală este considerată
drept o „convenţie accesorie prin care părţile determină anticipat echivalentul prejudiciului
suferit de creditor ca urmare a neexecutării, executării cu întârziere sau necorespunzătoare a
obligaţiei de către debitorul său”.203 Dat fiind acest lucru, semnificaţia dispoziţiei legale de
mai sus este instituirea interdicţiei părţilor de a conveni anticipat asupra eventualelor
despăgubiri pentru ruperea logodnei. Dacă totuşi au făcut-o, ca atare cauza nu va avea
eficienţă juridică.
1. Stăpânirea noţiunilor generale despre logodnă
2. Condiţiile generale pentru încheierea logodnei
3. Ruperea logodnei
1. Răspunderea pentru reperea abuzivă a logodnei
2. Efectele ruperii logodnei
3. Caracterele juridice ale logodnei

1. Condiţiile de fond pentru încheierea logodnei
2. Nulitatea logodnei
197
Art.268 alin.2 Cod civil stabileşte că „Darurile se restituie în natură sau, dacă aceasta nu mai este cu putinţă,
în măsura îmbogăţirii”.
198
199
200
În legătură cu despăgubirile acordate în cazul desfacerii căsătoriei – a se vedea art.388 Cod civil.
201
202
A se vedea art. 270 C.civ.
203
38
Dreptul familiei 39
2.Ioan Mara, Laura Maierean, Dreptul familiei, curs universitar, vol.I, Editura
universitară, Bucureşti, 2014
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI
Secţiunea 1- Noţiunea, scopul, natura juridică şi caracterele căsătoriei
1.Scurt istoric al noţiunii de căsătorie

39
Dreptul familiei 40
Nevoia de reglementare a căsătoriei, instituţie definită de jurisconsultul Modestin

ca “o uniune între bărbat şi femeie, o asociere pentru întreaga viaţă, împărtăşirea dreptului
divin si uman” (nuptiae sunt comunicatio maris et feminae, consortium omnis vitae, divini et
humani iuris comunicatio) s-a cristalizat odată cu apariţia statului, această legătură firească
fiind cuprinsă în reglementările marilor legiuitori ai lumii, Hammurapi, Iustinian, Napoleon,
străbătând paginile istoriei până în ziua de azi.
Dreptul privat roman nu a rămas un simplu document arheologic, ci a trăit o viaţă
proprie, a depăşit sub aspectul formei sale limitele societăţii care l-a generat şi a exercitat o
influenţă hotărâtoare asupra dreptului de mai târziu. Făcând dovada unei vitalităţi
excepţionale, dreptul roman şi-a pus amprenta asupra evoluţiei generale a ideilor şi
instituţiilor juridice, fiind preluat şi adaptat la realităţile societăţii feudale pentru ca mai târziu
să constituie principalul izvor de inspiraţie în procesul elaborării codurilor moderne204.
Instituţiile fundamentale ale dreptului privat roman s-au configurat în condiţiile
dezvoltării fără precedent a economiei de schimb ca instrumente menite s-o apere şi s-o
consolideze. Instituţia căsătoriei, alături de alte instituţii juridice şi-a găsit reglementarea în
codurile elaborate de jurisconsulţii romani, ocupând un loc extrem de bine conturat în
ansamblul dreptului roman. În epoca foarte veche, romanii cunoşteau familia patriarhală ca
formă de comunitate umană proprie societăţii gentilice aflată în ultimul stadiu de
descompunere.
Familia patriarhală îşi avea temeiul în puterea exercitată de către pater familias
asupra bunurilor, precum şi asupra unui grup de persoane în care intrau: soţia,copiii şi nepoţii
din fii. Cuvântul familia a fost utilizat de romani cu trei sensuri distincte. Familia desemna fie
totalitatea sclavilor aflaţi în proprietatea cuiva, fie un grup de persoane aflate sub aceeaşi
putere, fie totalitatea bunurilor şi persoanelor aflate în puterea unui pater familias. Odată cu
fondarea statului, puterea lui pater familias asupra persoanelor şi bunurilor care formau
familia sa a fost consacrată juridic, consolidându-se şi mai mult. Familia romană, privită ca o
comunitate de persoane şi bunuri s-a aflat, neîndoielnic, sub influenţa factorilor sociali şi
economici în cadrul interdependenţei laturilor componente ale societăţii romane. Cu toate
acestea, familia romană, faţă de alte structuri sociale s-a particularizat prin constanţa modului
său de organizare prin faptul că şi-a păstrat multe din caracterele originare până către sfarşitul
epocii vechi.
În epoca fondării statului, puterea exercitată de pater familias asupra persoanelor şi
bunurilor era desemnată prin cuvântul manus. Cuvântul manus (mancipium) desemna în limba
veche ideea de proprietate, putere care se exercita, în aceeaşi măsură, asupra bunurilor şi
persoanelor205. Cu timpul, în procesul diversificării relaţiior sociale şi al evoluţiei ideilor
juridice, puterea lui pater familias s-a dezmembrat în mai multe puteri distincte, desemnate
prin anumiţi termeni tehnici. Astfel, cuvântul manus îşi pierde vechiul înţeles, desemnând
numai puterea bărbatului asupra femeii. Puterea asupra descendenţilor era numită patria
potestas, puterea asupra sclavilor, dominica potestas, puterea asupra altor bunuri, dominium,
iar puterea cumpărătorului asupra fiului vândut de către tatăl său mancipium. În cadrul acestei
evoluţii, s-a realizat o delimitare tot mai clară între ideea de proprietate si cea de familie,
concepută ca o formă de comunitate umană cu un sens apropiat de cel modern.
În dreptul roman, cei care nu se aflau sub puterea cuiva intrau în categoria
persoanelor sui iuris. În epoca veche, numai pater familias era persoană sui iuris. Per a
contrario, toţi cei aflaţi sub puterea lui pater familias intrau în categoria persoanelor alieni
204
V. Hanga, Drept privat roman, Bucureşti, 1978, p.19
205
Gaius, 1.49
40
Dreptul familiei 41
iuris. În baza acestei interpretări, erau alieni iuris soţia, copiii şi nepoţii din fii. Trebuie
precizat că, la origine, puterea lui pater familias asupra persoanelor alieni iuris, ca şi asupra
bunurilor era nelimitată, iar la moartea lui pater familias soţia şi copiii deveneau sui iuris.
Potrivit dreptului vechi, numai rudenia civilă, agnaţiunea, producea efecte
juridice. Agnaţiunea era legătura dintre persoanele aflate la un moment dat sub acceaşi putere,
dintre persoanele care au fost sub aceeaşi putere în trecut sau dintre persoanele care s-ar fi
aflat sub aceeaşi putere, dacă pater familias ar mai fi trăit în momentul naşterii lor. Dreptul
civil cunoştea, aşadar, trei categorii de agnaţi. În prima categorie intrau toţi cei aflaţi sub
puterea lui pater familias la un moment dat: soţia, copiii, nepoţii din fii. Din categoria a doua
făceau parte cei care în trecut au fost sub aceeaşi putere, dar care au devenit sui iuris: fraţii
după moartea tatălui lor. Cea de-a treia categorie de agnaţi era formată din persoane care nu s-
au aflat vreodată sub aceeaşi putere, dar s-ar fi putut afla dacă pater familias ar mai fi trăit în
momentul naşterii lor: verii primari nascuti dupa moartea bunicului.206 Rudenia de sânge,
cognaţiunea, era legatura dintre cei care aveau un autor comun, indiferent daca se găseau sau
nu sub aceeaşi putere.
Este interesant faptul că, pe lângă cognaţiunea reală, romanii cunoşteau şi cognaţiunea
fictivă, al cărei izvor se afla în regula că toţi agnaţii sunt cognaţi, cognaţii nefiind neapărat şi
agnaţi. Astfel, sora trece prin căsătorie sub puterea bărbatului şi înceteaza să mai fie agnată cu
fratele ei rămas sub puterea tatălui, dar continuă să fie cognată cu el. În dreptul vechi roman,
numai agnaţinea producea efecte juridice, însă, odată cu evoluţia societaţii romane ce resimţea
tot mai acut nevoia unei reglementări care sa reflecte realitaţile existente, agnaţiunea reuşeşte
treptat să fie înlocuită cu cognaţiunea, înlocuirea definitivă concretizându-se în timpul lui
Iustinian.
Familia de azi îşi trage seva din reglementările dreptului roman, păstrând fundaţia pe
care generaţiile viitoare însetate de progres au clădit ceea ce azi s-a concretizat în “Dreptul
familiei”. Lăsând în urmă mancipium-ul si patria potestas, familia este astazi o realitate
biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat si femeie, precum şi prin procreaţie, este o
realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunitaţii de viaţă şi de interese a celor ce o
compun, uniţi prin esenţa morală a căsătoriei şi prin descendenţa într-un model unic al
solidaritaţii umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută şi ocrotită juridiceşte. 207 Familia
de azi păstreză cognaţiunea ca rudenie firească, înţeleasă ca legatura bazată pe descendenţa
unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun208 şi reglementează rudenia civilă ca rezultanta operaţiunii juridice a adopţiei
încuviinţată de instanţa de tutelă.209 Se observă aşadar reminiscenţele dreptului roman în
privinţa modului de reglementare a familiei, acesta din urmă preluând direcţiile conturate de
legislaţia romană, de la care işi permite şi divagaţii în acord cu progresul societăţii.
Căsătoria în dreptul roman. Noţiune şi forme
Asa cum este ea înfăţişată de definiţia lui Iustinian în Institutii: ,,uniunea bărbatului şi a
femeii ce implica o viaţă comună” (nuptia sive matrimonium est vire et mulieris conjunctio
individuam consuetudinem vitae continens), căsătoria este privită în mod idealist, în afara
vieţii sociale, cu toate progresele realizate de dreptul roman şi cu unele excepţii de fapt ce nu
pot decât să întărească regula: niciodată femeia nu a fost egală în drepturi cu bărbatul. Supusă
în epoca veche unei autorităţi maritale care mergea până la ius vitae nescisque asupra ei,
206
Emil Molcuţ, Drept roman, Casa de editură şi presă „Şansa- S.R.L.”, Bucureşti, 1995, p.96
207
E. Florian, Dreptul familiei, Editura C.H. BECK, 2010, p.88.
208
Codul civil, art 405, alin.1
209
op. cit., art.454, alin.1
41
Dreptul familiei 42
femeia nu a avut nici măcar în căsătoria aşa-zisă liberă (sine manu), o poziţie juridică egală cu
a bărbatului.
Căsătoria romană era precedată de o logodnă (sponsalia) care se încheia, la început, de
către capii de familie pe seama celor de sub puterea lor şi, mai tarziu, de către viitorii soţi, cu
consimţământul celor în a căror putere se găseau. Multă vreme logodna a fost privită ca o
legătură care produce efecte exclusiv morale, dar, începând din epoca împăratului Constantin,
a devenit un raport de drept cu consecinţe juridice pentru logodnici.210 Astăzi, logodna, adică
promisiunea reciprocă de a încheia căsătoria ( art.266 alin.1 C.civ.) este reglementată de
Codul civil. Reglementarea juridică a logodnei a venit ca un element de surpriză, întrucât, ca
şi la romani, efectele logodnei erau preponderent etice. În dreptul românesc, logodna a fost
anterior reglementată de Codul Calimah, prin art.83, 85 instituind logodna ca un preambul
marital obligatoriu, urmat de încheierea căsătoriei în termen de 2-4 ani, iar desfacerea acesteia
fiind admisă doar în mod excepţional.
În dreptul românesc de astăzi, trebuie sesizat faptul că între angajamentul reciproc de a
încheia căsătoria şi încheierea propriu-zisă a căsătoriei nu există vreo relaţie de condiţionare,
încheierea căsătoriei nu implică în mod necesar logodna prealabilă a parţilor. Astfel,
încheierea căsătoriei potrivit promisiunii nu este decât o datorie de onoare, nicidecum o
obligaţie cu valoare juridică ce ar conferi logodnicului dreptul la acţiune maritală pentru a
obţine constrângerea celuilalt de a încheia căsătoria.
Forme
Căsătoria cum manu. Cea mai veche formă de căsătorie romană era căsătoria asa-zisă
cum manu. Femeia astfel căsătorită rupea orice legătură cu vechea ei familie şi, intrând în
familia bărbatului, cădea sub puterea (manus) şefului de familie. Această formă de căsătorie,
singura compatibilă cu puterea nelimitată pe care ordinea juridică o acorda lui pater familias,
asigura acestuia o deplină autoritate asupra soţiei. În acest mod, femeia intra într-o adevărată
supuşenie faţă de capul familiei, având poziţia juridică a unei fiice (loco filiae) sau a unei
nepoate (loco nepotis).
Atât de strâns era legată ideea de putere de instituţia căsătoriei, încât dobândirea unei
astfel de puteri însemna, implicit, încheierea căsătoriei. Această idee de putere a bărbatului
asupra femeii transpare şi în reglementarea juridică a lui Napoleon, în dorinţa obţinerii unei
familii autoritare. Napoleon crea pentru bărbat o putere maritală sporită, întemeindu-se pe
ideea că soţul era şeful familiei şi pe ocrotirea pe care o implica un sex slab si neexperimentat.
Totuşi, în concepţia lui Napoleon, subordonarea femeii autoritaţii bărbatului nu pornea din
ideea inferioritaţii acesteia (imbecititas sexus),ci din credinţa că ea avea nevoie de un
necontenit sprijin şi ajutor (fragilitas sexus211).
Căsătoria sine manu
Căsătoria cum manu cu timpul cade în desuetudine. După războaiele punice, legăturile
familiei romane încep să slăbească; cuceririle Romei, dezvoltarea comerţului şi a sclavajului
impuneau o mai mare libertate membrilor familiei. Nobilimea se îmbogăţeşte rapid datorită
exploatărilor tot mai accentuate a provinciilor şi sclavilor. Femeile devin tot mai "moderne":
iubesc fastul si luxul, petrecerile zgomotoase şi viaţa independentă. Se simte tot mai puternic
influenţa Greciei, care aduce o atmosferă de îngăduinţă în raporturile familiale faţă de
severitatea şi austeritatea (gravitas) care caracterizau relaţile maritale în epoca veche212.
Datorită acestor cauze apare o nouă formă de căsătorie: căsătoria aşa-zisă liberă, căsătoria
210
V. Hanga, Manual de drept privat roman, Cluj-Napoca, 1994, p. 122
211
V. Hanga, Mari legiuitori ai lumii, Editura Lex, Bucureşti, 1994, p. 296
212
V. Hanga, Manual de drept privat roman, Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1994, p.125
42
Dreptul familiei 43
sine manu, în care femeia nu intra în familia bărbatului şi nu cădea, în consecinţă, în puterea
şefului de familie (in manu mariti). Noua formă de căsătorie nu se realiza prin formalitaţi
juridice. Pentru existenţa ei se cereau să fie îndeplinite două elemente: affectio maritalis si
honor matrimonii. Prin affectio maritalis se înţelege intenţia comună a viitorilor soţi de a
întemeia o viaţă comună, de a se comporta ca soţ şi soţie, iar prin honorum matrimonii-
convieţuirea materială ca atare. Căsătoria fără manus se forma prin instalarea femeii în casa
bărbatului (deductio mulieris in domum maritii), cu această ocazie organizându-se o petrecere.
Concubinatul
Era căsătoria specifică dreptului postclasic, o căsătorie inferioară celor două
anterioare, care în dreptul vechi şi în dreptul clasic nu constituia decât o simplă uniune de
fapt. Iustinian a fost cel care a ridicat concubinatul la rangul de căsătorie, dându-i efecte
juridice, creând un drept de moştenire faţă de tatăl lor pentru copiii naturali născuţi în afara
căsătoriei cu manus. Denumirea concubinatului în dreptul vechi era pelicatul, tratat de
profesorul Tomulescu în lucrarea sa, "Concubinatul în dreptul roman". Pelicatul sau
concubinatul era recunoscut ca o uniune de fapt între un barbat căsătorit sau necăsătorit cu
una sau mai multe femei. La sfârşitul republicii, odată cu marile cuceriri romane, când
condiiţiile vieţii materiale au modificat concepţia despre viaţă a romanilor în sensul că
moravurile s-au depreciat, au decăzut, iar vechea familie romană se destramă, ca o consecinţă
a acestei cauze a apărut căsătoria fără manus. Aceasta avea un dublu aspect: unul privea
concubinatul şi celălalt însăşi căsătoria fără manus ca instituţie pe deplin legitimă. De aici şi
cuvântul paelex (de la pelicat) însemna pe de-o parte femeia care trăia cu un bărbat neînsurat
şi pe de alta, cea care trăia cu un bărbat însurat. Cu timpul paelex a devenit uxor in căsătoria
cu manus şi cele două forme respectiv concubinatul şi căsătoria fără manus s-au diferenţiat
net213.
Concubinajul este prezent şi astăzi, însă nu se bucură de o reglementare juridică, fiind,
ca şi la romani, o ,,uniune nelegitimă”, inferioară căsătoriei, aceasta din urmă, pe langă
„aprobarea” juridică, beenficiând şi de una morală, religioasă, fiind consimţită şi de Biblie,
lucrare ce reprimă ideea concubinajului.
Condiţiile la încheierea căsătoriei
Condiţii de formă
Formalităţile de dobândire a lui manus si de încheiere a căsătoriei erau:
a ) Confarreatio care consta dintr-o ceremonie religioasă şi presupunea prezenţa
viitorilor soţi, a lui pontifex maximus, a flaminului lui Iupiter, precum şi a 10 martori. 214 În
acest cadru se oferea lui Iuppiter o paine specială (farreus panis) cu scopul de a atrage
favoarea zeului supem asupra viitorilor soţi215. De o străveche origine italică, probabil indo-
europeană, această solemnitate care presupunea şi anumite reminicenţe agrare era rezervată
exclusiv patricienilor, plebeii trâind în uniuni nelegitime.
213
Şt. Cocoş, Evoluţia capacităţii juridice în dreptul roman, Editura Arad 1996, p.84-85
214
Trebuie precizat faptul ca prezenţa martorilor nu a fost suprimată nici în sistemul de drept actual, la
încheierea căsătoriei fiind necesari un numar de doi martori care, alături de soţi şi de ofiţerul de stare civilă
semnează actul de căsătorie. În ceea ce priveşte ceremonialul religios, acesta a rămas facultativ, fiind o practică
ce ţine de tradiţie, de morală, de convingerile religioase, mai mult decât de dreptul propriu-zis, astfel că aceasta
nu este obligatorie, nerespectarea ei neproducând efecte juridice.
215
Ideea solemnităţii lui confarreatio s-a păstrat până în ziua de azi, astfel că, în mediul rural, se obişnuieşte ca
viitoarei soţii să i se rupă o turtă deasupra capului de către naşă, fapt ce simbolizează fertilitatea (o căsătorie cu
mulţi copii) şi belşugul. După ruperea turtei, naşa o aruncă în formă de cruce peste cap, iar cei care prind bucăţi
din ea şi le mănâncă, se crede că vor fi fericiţi şi vor avea noroc. Acest obicei, rămas din vremea Romei antice
reprezintă binecuvântarea din partea naşilor la nuntă, amintind de aprobarea pe care soţii sperau să o obţină de la
zeul suprem, Iupiter.
43
Dreptul familiei 44
b) Usus Pentru a le permite şi plebeilor să dobândească putere asupra femeii s-a creat
căsătoria numită usus, care consta în coabitarea timp de un an a soţilor, la sfâşitul acestei
perioade femeia intrând sub puterea bărbatului, dacă aceasta nu întrerupea prin ius trinoctii,
adică dreptul de a absenta de la domiciliul bărbatului trei nopţi consecutiv. Acest procedeu
este foarte asemănător cu modul de dobândire a proprietăţii numit uzucapiune, pe temeiul
căruia cel care stăpâneşte un bun mobil timp de un an devine proprietarul acestuia, reliefând
identitatea poziţiei juridice a femeii, în străvechiul drept roman, cu aceea a unui lucru
oarecare.
c) Coemtio se reducea la vânzarea fictivă a soţiei de catre pater familias viitorului soţ.
Procedeul utilizat era acela al mancipaţiunii, fapt care reliefează încă o dată condiţia
inferioară a soţiei.
Reminiscenţele condiţiilor de formă privitoare la încheierea căsătoriei se regăsesc în
dreptul civil de azi, tot ''ceremonialul'' oficierii căsătoriei fiind menit să confere solemnitate şi
publicitate actului căsătoriei, asigurând demarcaţia sa formală de logodnă şi de convieţuirea
faptică şi în acelaşi timp marchează recunoaşterea socială a angajamentului conjugal.
Încheierea actului de căsătorie, în sensul de instrumentum iuris, este ulterioară încheierii
actului juridic al căsătoriei.( art.290 C.civ.)
Condiţii de fond
Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei sunt aceleaşi atât pentru căsătoria cu manus
cât şi pentru căsătoria fără manus. Astfel:
a) Conubium (ius conubii) era acel drept recunoscut unei persoane de a încheia o
căsătorie valabilă conform cu ius civile (iustae nuptiae, iustum matrimonium). Acesta avea o
accepţiune obiectivă ce însemna aptitudinea generală de a contracta o căsătorie. Accepţiunea
subiectivă era aptitudinea relativă a unei persoane de a se căsători cu o anumită persoană.
Conubium, din punct de vedere al celei din urmă accepţiuni, trebuia să fie de deci personal, în
sensul că fiecare din cei doi soţi trebuiau să-l aibe faţă de celălalt. Această capacitate făcea ca
iustae nuptiae să existe. Într-un astfel de context operau două feluri de incapacităţi provenind
din lipsa lui ius conubii: o incapacitate absolută şi una relativă216.
Incapacitatea absolută era cea care împiedica o persoană sa contracteze o căsătorie
valabilă cu o altă persoană. De exemplu, cei care nu aveau calitatea de cetăţeni. Incapacitatea
relativă era aceea care împiedica pe cei ce se bucurau de ius conubii de a contracta ius nuptiae
cu anumite persoane. Aceasta dădea naştere următoarelor piedici la căsătorie: rudenia, alianţa,
condiţia socială şi legea.
Rudenia, în linie directă, era piedică la căsătorie la nesfârşit; în linie colaterală nu
constituia o piedică decât până la un anumit gra217.
Alianţa (afinitas) care unea pe unul dintre soţi cu rudele celuilalt a devenit piedică la
căsătorie în epoca principatului, dar numai cea în linie directă, nu şi colaterală. Astfel, soţul
supravieţuitor nu se putea căsători cu fiica soţiei sale (rezultată din altă căsătorie).
Condiţia socială a constituit şi ea o piedică la căsătorie, deoarece, până la împăratul
August, căsătoriile dintre ingenui si dezrobiţi nu erau permise.
b) Consimtământul (affectio maritalis). În epoca veche se cerea consimţământul
viitorilor soţi numai dacă erau persoane sui iuris. Pentru femeie, se cerea consimţământul
tutorelui. Dacă viitorii soţi se aflau sub puterea părintească, era suficient consimţământul
216
Ştefan Cocoş, op. cit., p. 87
217
Astăzi, potrivit Codului civil, art. 274 alin.1„este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie dreaptă,
precum şi între cele în linie colaterală până în al patrulea grad inclusiv”.
44
Dreptul familiei 45
celor doi şefi de familie. În epoca clasică însă, se cerea consimţământul viitorilor soţi chiar
dacă erau persoane alieni iuris.
c) În momentul încheierii căsătoriei băiatul trebuie să fie puber şi femeia nubilă. Fixată
iniţial de la caz la caz, limita inferioară de vârstă a fost de timpuriu stabilită la 12 ani pentru
fete; pentru băieţi, şcoala sabiniană a continuat să o fixeze după o cercetare corporală, dar
proculienii, a căror opinie a prevalat în dreptul lui Iustinian, o stabileau la 14 ani.
Instituţia căsătoriei de astăzi se fundamentează pe căsătoria romană, fără a se suprapune
întru-totul, elementele divergente fiind generate de curentul progresului societăţii şi în acelaşi
timp fără a se disipa de aceasta, preluând scheletul instituţiei juridice romane. Astfel,
consimţământul (affectio maritalis) devine condiţia esenţială a formării actului juridic, o
căsătorie valabilă presupunând, sub aspectul voinţelor ce o susţin şi raportat la fiecare dintre
viitorii soţi existenţa consimţământului, caracterul său liber, adică netulburat în acurateţea sa
prin eroare, dol sau violenţă, precum şi caracterul său actual. Deşi în dreptul vechi roman se
cerea consimţământul viitorilor soţi numai dacă erau persoane sui iuris, iar femeia avea
nevoie de consimţământul tutorelui, înşişi romanii au simţit perimarea acestei concepţii, în
epoca clasică fiind admis consimţământul viitorilor soţi, chiar dacă erau persoane alieni iuris.
Totuşi, încuviinţarea părintelui sau, după caz a tutorelui este o condiţie de validitate pentru
încheierea căsătoriei de către minorul de 16 ani218. Codul civil român de astăzi păstrează ideea
existenţei unei vârste maritale, consimţită însă la 18 ani (excepţie făcând cazul minorului de
16 ani), momentul dobândirii capacităţii matrimoniale, dar şi a unor ''piedici'' (impedimente)
la căsătorie, impedimente precum bigamia, rudenia, tutela, alienaţia şi debilitatea mintală,
lipsa diferenţei de sex.
Efectele căsătoriei
Raporturile personale dintre soţi
În căsătoria cum manu femeia intra în puterea capului de familie (in manu mariti).
puterea maritală, nelimitată la început, pe măsura dezvoltării vieţii economice a fost mărginită
în exerciţiul ei, dar principiul superiorităţii bărbatului asupra femeii s-a menţinut în mod
consecvent, atâta vreme cât a existat acest gen de căsătorie.
Soţia căsăstorită cum manu are în noua familie calitatea de fiică (loco filiae), dacă
bărbatul său are calitatea de pater familias, sau pe aceea de nepoată (loco nepotis), dacă soţul
său se găseşte încă în puterea tatălui său.
Rupând orice legătură de rudenie cu familia sa de origine, soţia intră în familia soţului,
devine agnată cu agnaţii soţului ei şi participă la exerciţiul cultului familial al noii sale familii.
Femeia rămâne juridiceşte în familia ei de origine, deci în puterea tatălui său ori, dacă era sui
iuris, în tutela agnaţilor săi. Deşi soţia nu se găsea în puterea capului de familie, totuşi poziţia
ei socială nu era identică cu a bărbatului. Ea primea numele acestuia, domiciliul său era acela
al bărbatului şi, dacă părăsea domiciliul, soţul putea să o urmărească şi s-o readucă acasă
folosind interdictul de uxore ducenda et exhibenda. Soţii erau îndatoraţi să-şi poarte respectul
reciproc, însă în cazul adulterului, soţia era cu mult mai greu pedepsită decât bărbatul.
În căsătoria sine manu femeia rămâne juridiceşte în familia ei de origine, deci în
puterea tatălui său sau, dacă era sui iuris, în puterea agnaţilor săi.
În reglementarea juridică modernă, trecerea femeii sub puterea bărbatului prin
căsătorie, putem spune că s-a păstrat numai în sens figurat, prin practica utilizată în societatea
218
Codul civil reglementează acest aspect în art.272, alin.2 ,,Pentru motive temeinice, minorul care a împlinit
vâsta de 16 ani se poate căsători în temeiul unui aviz medical, cu încuviinţarea părinţilor săi sau, după caz, a
tutorelui şi cu autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul. În cazul în care
unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, instanţa de tutelă hotăreşte şi asupra acestei divergenţe, având
în vedere interesul superior al copilului”.
45
Dreptul familiei 46
românească actuală ca femeia să poarte numele soţului, fapt ce nu este însă obligatoriu (
„viitorii soţi pot conveni să îşi pastreze numele dinaintea căsătoriei, să ia numele oricăruia
dintre ei sau numele lor reunite. De asemenea, un soţ poate să îşi păstreze numele de dinaintea
căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite"- Codul civil, art.282), însă dovedeşte
lungul şir de ani petrecut sub dominaţia Romei, stăpânire ce şi-a pus în mod indubitabil
amprenta asupra mentalităţilor din spaţiul carpato-danubiano-pontic.
Raporturile patrimoniale dintre soţi
În căsătoria cum manu, întreaga avere a femeii trecea în patrimoniul soţului, iar la
moartea acestuia soţia dobândea, alături de ceilalţi moştenitori o cotă-parte succesorală. În
cazul căsătoriei sine manu, se impunea a se face, cu privire la bunuri, o distincţie între soţia
alieni iuris şi sui iuris.
Soţia alieni iuris continuă să fie supusă autorităţii domestice a capului vechii sale
familii şi tot ceea ce dobandea ea, dobandea pentru acesta.
Soţia sui iuris rămânea proprietara averii sale, cu excepţia bunurilor constituite dotă.
Ea putea să se oblige cu concursul tutorelui său şi să dobândească prorietatea asupra altor
bunuri, dar, dacă femeia nu putea dovedi provenienţa achiziţiilor sale, o prezumţie formulată
de jurirsconsultul Q. Mucius Scaevola (praesumtio Muciana) stabilea că acestea vin de la soţ.
Între ei, soţii puteau să încheie orice act juridic cu exceptia donaţiilor, prohibite, la
finele Republicii, de dreptul cutumiar, pe considerentul că ele ar putea fi rezultatul unei
presiuni din partea unuia dintre soţi.
În vederea susţinerii sarcinilor căsătoriei se obişnuia să se constituie soţului o dotă
fie de către femeie dacă era sui iuris, fie de către capul de familie, dacă aceasta era alieni
iuris, fie chiar de o terţă persoană, indiferent dacă femeia era sui sau alieni iuris. Dota se
putea constitui, juridic, din mai multe procedee.
a) Prin datio dotis, adică printr-un trasnfer de proprietate a bunurilor dotale către
viitorul soţ, care se va efectua prin procedeele obişnuite de înstrăinare a proprietăţii.
b) Pe calea unui contract verbal, prin care constituentul dotei promite soţului
benefciar bunurile dotale (dictio dotis şi promissio dotis)
c) Începând cu anul 428 e.n. s-a hotărât, printr-o constituţie a împăratului Teodosie al
II-lea, că dota poate fi constituită printr-un simplu pact, fără nicio formalitate.
Dota devenea proprietatea bărbatului şi acesta trebuia s-o folosească în vederea
susţinerii căsătoriei. La desfacerea căsătoriei, dota trebuia restituită constituentului sau
persoanei pe care acesta a indicat-o.
În epoca veche, cand şi desfacerea căsătoriei şi practica constituirilor de dotă erau
mai rare, restituirea dotei se asigura printr-un contract verbal prin care soţul se obliga la
restituirea bunurilor dotale. Pretorul dă soţiei, în caz de desfacere a căsătoriei, o acţiune în
restituirea dotei (actio rei uxoriae), pe temeiul căreia judecătorul va stabili concret ce va
trebui să restituie, în conformitate cu echitatea, respectivul soţ. Soţul va fi obligat să înapoieze
bunurile dotale în natură, afară dacă nu au fost preţuite, în actul de dotă, în bani, când va putea
să restituie numai valoarea lor. Condamnarea soţului la restituirea bunurilor dotale se va face
avându-se în vedere posibilităţile sale economice, nefiind îngăduită o condamnare care să
depăşească activul său patrimonial. Cu alte cuvinte, soţul se bucură de aşa-zisul beneficiu de
competenţă (beneficium competentiae). Restituind dota, soţul putea, în virtutea legii, să reţină
unele bunuri dotale. Astfel de reţineri erau îngăduite pentru creşterea copiilor rezultaţi din
căsătorie (propter liberos), pentru lucrurile sustrase de către soţie (propter res amontas), cu
titlu de pedeapsă pentru imoralitatea soţiei (propter mores), ca o despăgubire pentru lucrurile
dăruite soţiei (propter res donatas) şi, în sfârşit pentru cheltuielile necesare sau utile făcute în
vederea întreţinerii averii dotale (propter impensas).
46
Dreptul familiei 47
În corelaţie cu dota apare, în epoca postclasică, aşa-zisa donaţie înainte de căsătorie

(ante nuptias), numită de Iustinian '' pentru căsătorie'' (propter nuptias).
Odată cu evoluţia societăţii, dota a căpătat un alt înveliş, de data aceasta nejuridic,
păstrându-se cu termenul de zestre. Întâlnită îndeosebi în mediul rural, zestrei i se acorda o
importanţă sporită, aceasta oglindind statutul social, astfel că fetele care nu aveau zestre se
măritau mai greu sau chiar rămâneau singure219. Acum, zestrea şi-a pierdut din importanţa de
odinioară, însă, în cadrul comunităţilor săteşti ea supravieţuieşte şi azi ca un obicei ce
aminteşte de influenţa de necontestat a romanilor.
Desfacerea căsătoriei
Căsătoria se putea desface fie în mod forţat, fie voluntar. În mod forţat, căsătoria
se putea desface fie prin moartea, fie prin pierderea libertăţii sau cetăţeniei unuia dntre soţi. În
acest din urmă caz, soţul care şi-a pierdut libertatea sau cetăţenia, devenind sclav, sau
respectiv, peregrin, nu putea să-şi păstreze calitatea de soţ, deoarece între un cetăţean roman şi
un sclav sau un peregrin nu putea exista o căsătorie valabilă (iustae nuptiae). Tot forţat se
mai putea desface căsătoria dacă ulterior încheierii acesteia a aparut o piedică la căsătorie
(impedimentum superveniens), cum ar fi cazul în care socrul adoptă pe ginerele său (incestum
superveniens), fără a fi emancipat în prealabil pe fiica sa sau când soţul unei dezrobite devine
senator.
Cu privire la desfacerea căsătoriei în mod voluntar trebuie să facem o distincţie
între căsătoria cum manu şi căsătoria sine manu.
Căsătoria cum manu, dacă se încheiase prin confarreatio, se desfăcea printr-o
solemnitate inversă, numită diffaretio, iar dacă se încheiase prin coemtio sau usus se desfăcea
printr-o remancipatio, adică femeia era mancipată (trecută în puterea) unei terţe persoane,
care apoi o elibera.
Căsătoria sine manu se putea desface mai usor; încheiată prin întrunirea celor două
elemente, affectio maritalis si honor matrimoniii, ea se desfăcea de îndată ce unul dintre
aceste două elemente înceta să mai existe, fără să fie necesară nici o formalitate. Divorţul este
desfacerea voluntară a căsătoriei sine manu. Desfacerea căsătoriei se realiza printr-o simplă
separare materială a soţilor făcută cu această intenţie. Părţile puteau proceda la anumite acte
menite sa le concretizeze intenţia de a desface căsătoria, dar astfel de acte aveau o valoare
numai probatorie.
Divorţul a fost în societatea primitivă romană extrem de rar. Celula de bază în
procesul de producţie, familia romană nu se putea desface cu uşurinţă, aproape în întreaga
epocă republicană (până în anul 200 î.e.n) divorţul a fost privit nefavorabil de morala vremii
şi mult îngreuiat de ordinea juridică, care pedepsea cu nota censoria pe cei care divorţau fără
motiv.
Divorţul din cadrul sistemului român de drept nu mai poartă blamul societăţii şi
păstrează ca principiu de bază al realizării sale acordul de voinţă al părţilor220, căsătoria
desfăcându-se printr-un mutus disensus. Divorţul păstreaza şi astăzi forma solemnă, fiind
admis prin acordul soţilor pe cale judiciară, pe cale administrativă sau prin procedură
219
Zestrea se stabilea atât pentru baiat cât şi pentru fată, după o anumită orânduire şi conţinea obiecte specifice
pentru fiecare: pentru fată se dădeau în general animale (vacă, oi, porc, păsări etc.), mai multe parcele de pământ,
saci cu cereale, galbeni şi lada de zestre în care erau puse ţesături, în timp ce băiatul trebuia să aibă casă, pământ,
căruţă cu boi, animale şi bani.
220
Motivele de divorţ sunt reglementate de art.373 C. civ.
47
Dreptul familiei 48
notarială.221 De asemenea, căsătoria se poate desface şi din culpă ori din cauza stării sănătăţii
unui soţ.222
Parcurgând o evoluţie milenară, dreptul privat roman a pus pilonii unei vaste
reglementări juridice, dovedind o vitalitate care s-a revărsat peste graniţele prea strâmte ale
timpului, creând un colos ale cărui rămaşite au constituit fundaţia pe care s-au înălţat codurile
moderne de drept. Astfel, multe dintre conceptele şi categoriile juridice actuale îşi găsesc
originea în dreptul roman, care a reuşit să le dea o asemenea elaborare încât să fie utilizate la
scară universală. Instituţiile juridice create de romani dăinuiesc în ansamblul dreptului
modern, sunt atât de vechi şi în acelaşi timp atât de actuale, surprinzând geniul reglementării
juridice romane.
Căsătoria, instituţie ce ocupă un loc bine definit în structura dreptului, s-a închegat
din punct de vedere juridic în terminologia romană, fiind şlefuită continuu de societatea în
curs de dezvoltare. Trecând de la căsătoria cum manu, la cea sine manu, emancipând femeia
de sub puterea bărbatului, căsătoria arhaică a făcut astfel trecerea la căsătoria modernă.
Fundamentul acestei noi construcţii însă, îl constituie reglementarea realizată de dreptul
roman, de la care porneşte şi pe care o depăşeşte, ţinând pasul cu evoluţia societăţii. I
Căsătoria păstrează azi importanţa conferită de jurisconsulţii romani, concretizată
în menţinerea caracterului solemn atribuit de aceştia. Progresul societăţii, deşi suprimă
existenţa lui confarreatio, usus sau coemtio păstrează ideea de solemnitate, pe care o redă prin
formalităţile impuse de lege pentru încheierea în mod valabil a căsătoriei. În acelaşi timp, nu
sunt uitate nici condiţiile de fond avute în vedere la momentul încheierii acesteia, raporturile
existente între soţi şi desfacerea acestei uniuni a bărbatului cu femeia, reglementarea modernă
sprijinindu-se pe monumentala operă juridică romană, de la care reţine aspectele primordiale.
Căsătoria parcurge astfel un lung drum spre desăvârşirea sa ca instituţie juridică,
drum ce îsi are punctul de plecare în terminologia juridică romană care oferă o sursă
inepuizabilă de interpretări pentru finul observator care doreşte să o perceapă
2.Noţiunea, scopul şi natura juridică a căsătoriei
În literatura de specialitate termenul de „căsătorie” are mai multe accepţiuni. În
primul rând, „căsătoria” reprezintă dreptul fundamental al persoanei fizice ajunsă la vârsta
nubilă de a-şi întemeia o familie223. În al doilea rând224, „căsătorie” înseamnă actul juridic pe
care îl încheie bărbatul şi femeia care vor să se căsătorească. Pentru încheierea căsătoriei este
necesar acordul de voinţă al viitorilor soţi. Pentru a desemna înţelesul de act juridic, noul Cod
civil foloseşte termenul de „căsătorie” în mai multe articole, ca de exemplu: art.258 alin.1
care prevede că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi (...)”; art.259
alin.1 potrivit căruia: „Căsătoria este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie,
încheiată în condiţiile legii”. De asemenea, prin conceptul de act juridic 225 al căsătoriei se
înţelege actul juridic bilateral şi solemn, prin care viitorii soţi consimt, în mod public, să
devină soţi, calitate în care li se aplică statutul legal de persoane căsătorite. În al treilea rând
„căsătoria” desemnează situaţia juridică, în principiu permanentă, a celor căsătoriţi. Această
situaţie juridică este determinată de reglementarea legală privind căsătoria, care devine
221
Reglementat de art.374, 375, 376, 377, 378, Codul civil
222
Art. 379, 380, 381, Codul civil
223
Numeroase acte internaţionale au consacrat „căsătoria”: Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.16
alin.1; Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, art.23 alin. 3; Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, art. 12.
224
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 54; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit.,
p.24; Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, op. cit., p. 9.
225
Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, op. cit., p. 9.
48
Dreptul familiei 49
aplicabilă prin încheierea actului juridic al căsătoriei şi există pe tot timpul cât durează
raportul căsătoriei226. În acest sens, noul Cod civil prevede, de exemplu, în art.311 alin.1 că
„Soţii sunt obligaţi să poarte numele declarat la încheierea căsătoriei”, după cum şi Codul
familiei stabilea în art.28 alin.1 obligativitatea soţilor de a purta în timpul căsătoriei numele
comun declarat. În al patrulea rând, termenul „căsătorie” poate avea înţelesul de instituţie
juridică, adică ansamblul normelor juridice care reglementează căsătoria227. Într-o ultimă
accepţiune „căsătoria” semnifică şi „ceremonia ce are loc atunci când se încheie actul juridic
al căsătoriei, adică formalităţile etatice şi religioase la care aceasta este supusă ca
negatium”228.
În urma analizării acestor accepţiuni, literatura de specialitate 229 a definit căsătoria
ca fiind uniunea liber consimţită între un barbat şi o femeie, încheiată conform dispoziţiilor
legale, cu scopul de a întemeia o familie, şi reglementată de normele imperative ale legii.
Scopul căsătoriei rezultă din însăşi definiţia acesteia, şi anume întemeierea unei familii.
Natura juridică a căsătoriei
În doctrină230 au fost exprimate numeroase opinii cu privire la natura juridică a
căsătoriei, opinii care pot fi grupate în trei teorii:
-teoria contractuală, potrivit căreia căsătoria este considerată un contract, caracteristică
Codului civil de la 1864 (care a reglementat relaţiile de familie până la apariţia Codului
familiei);
-teoria instituţională, lansată la începutul sec. al XX-lea de juristul francez C. Lefebvre,
potrivit căreia căsătoria este considerată o instituţie juridică şi de asemenea, considerându-se
că părţile nu pot stipula, în privinţa uniunii lor, întocmai ca părţile unui contract;
-teoria contractual-instituţională, potrivit căreia căsătoria este considerată atât un
contract cât şi o instituţie juridică.
Ca o concluzie, doctrina231 considera căsătoria un act juridic de dreptul familiei,
nu un contract, având în vedere faptul că nu era permisă încheierea convenţiei matrimoniale
(acordul prenupţial). Chiar dacă noul Cod civil reglementeză convenţia matrimonială în
art.329 – 328, căsătoria nu constituie un contract. Între acestea există mai multe deosebiri:
- căsătoria poate fi încheiată numai între un bărbat şi o femeie (deci numai între
persoane fizice), în vreme ce contractul poate fi încheiat şi între persoane juridice ori între
persoane juridice şi persoane fizice;
- efectele juridice ale contractului sunt determinate de părţi, în limitele legii, pe
când, în cazul căsătoriei, voinţa părţilor are doar rolul de a determina aplicarea statutului legal
al căsătoriei;
- în cazul contractului, în principiu, fiecare parte urmăreşte un scop diferit de al
celeilalte părţi, în timp ce, în cazul căsătoriei, ambele părţi urmăresc un scop comun, respectiv
întemeierea unei familii;
- în principiu, contractul este susceptibil de două modalităţi (condiţia şi termenul),
faţă de căsătorie, care nu poate fi afectată de modalităţi;
226
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., p. 25.
227
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 54; Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p. 67.
228
229
Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., p. 25; Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, op. cit., p. 10;
Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p. 70.
230
Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., p. 28; Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 56; Ion P.
Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit., p. 25.
231
Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., p. 28.
49
Dreptul familiei 50
- contractul rezultând din voinţa părţilor (mutuus consensus), poate înceta prin
acordul lor de voinţă în acest sens (mutuus dissensus), pe când căsătoria poate fi desfăcută
prin acordul soţilor, în condiţiile legii;
- în cazul contractului, dacă o parte nu îşi execută obligaţiile, cealaltă parte
poate cere rezoluţiunea, pe când căsătoria poate fi desfăcută prin divorţ, în condiţiile stabilite
prin lege;
- nulitatea căsătoriei prezintă anumite particularităţi faţă de nulitatea contractului şi
a celorlalte acte juridice.
3.Caracterele juridice ale căsătoriei
Prin încheierea căsătoriei, persoanele în cauză dobândesc o nouă stare civilă, şi anume,
aceea de soţi, stare din care decurg o serie de consecinţe stabilite de lege.
Căsătoria răspunde anumitor scopuri şi prezintă, din punct de vedere al necesităţilor
sociale şi al menirii sale, caractere extrem de variate. Prin urmare, instituţia juridică a
căsătoriei prezintă următoarele caractere juridice232:
Căsătoria este o uniune între un bărbat şi o femeie
În scopul întemeierii unei familii, bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători. Uniunea
se realizează prin consimţământul celor care se căsătoresc şi odată realizată ea este
reglementată de normele legale233. În România nu se poate concepe o veritabilă căsătorie între
persoane de acelaşi sex, dat fiind, faptul că unul dintre principalele scopuri ale căsătoriei este
procreaţia. Există însă ţări care permit căsătoria între persoane de acelaşi sex234.
Căsătoria este liber consimţită de viitorii soţi
Exprimarea consimţământului liber al celor ce se căsătoresc este garantată în ţara
noastră, atât prin dispoziţii constituţionale235, cât şi prin dispoziţii legale236, care permit
încheierea căsătoriei bazată pe afecţiunea reciprocă a viitorilor soţi.
Căsătoria este monogamă
Acest caracter decurge, în mod firesc, din fundamentul căsătoriei, şi anume afecţiunea
reciprocă a soţilor. Nicio persoană nu poate fi căsătorită în acelaşi timp decât cu o singură
persoană de sex opus. Legislaţia în vigoare pedepseşte bigamia 237, consacrând astfel
monogamia238.
Căsătoria este solemnă
Solemnitatea căsătoriei este pusă în evidenţă, printre altele, de faptul că se încheie într-
un anumit loc, în faţa unei anume autorităţi de stat, într-o zi dinainte fixată şi în prezenţa
viitorilor soţi şi a martorilor.
Căsătoria este laică
232
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., pp. 57-58; Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, op. cit.,
p. 26; Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, op. cit., pp. 11-13.
233
Atât art. 258 alin.4 din noul Codul civil care prevede că: „(...), prin soţi se înţelege bărbatul şi femeia uniţi
prin căsătorie”, cât şi art.259 alin.1 şi 2, art. 271, precum şi art.277 alin.1 sunt dispoziţii din care rezultă condiţia
diferenţierii de sex în ceea ce priveşte dreptul de a încheia o căsătorie.
234
De exemplu: Canada, Spania, Belgia, Olanda, Marea Britanie.
235
Constituţia României prevede în art.48 alin.1 că: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber consimţită între soţi
(...)”.
236
Noul Codul civil reglementează expres acest caracter al căsătoriei. Astfel, potrivit art.259 alin.1: „Căsătoria
este uniunea liber consimţită între un bărbat şi o femeie, încheiată în condiţiile legii”. De asemenea, art.271
stabileşte, cu privire la consimţământ: „Căsătoria se încheie între un bărbat şi o femeie prin consimţământul
personal şi liber al acestora”.
237
Bigamia este pedepsită de art.303 din Codul penal.
238
Monogamia este consacrată de art.273 din noul Cod civil.
50
Dreptul familiei 51
Încheierea şi înregistrarea căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de stat.

Potrivit dispoziţiilor constituţionale care garantează tuturor cetăţenilor libertatea conştiinţei şi
libertatea exercitării cultului religios, soţii au posibilitatea să procedeze şi la celebrarea
religioasă a căsătoriei, dar aceasta numai după încheierea căsătoriei în faţa autorităţii de
stat239. Căsătoria religioasă nu produce însă niciun efect juridic.
Căsătoria se încheie pe viaţă
În principiu, căsătoria este menită să dăinuiască între soţi pe tot timpul vieţii lor240.
Aceasta nu înseamnă că nu este posibilă oricând desfacerea căsătoriei, în condiţiile legii.
Căsătoria se întemeiază pe egalitatea în drepturi şi obligaţii înte soţi
Această egalitate se referă atât la condiţiile în care se încheie căsătoria, cât şi la relaţiile
dintre soţi sau dintre aceştia şi copiii lor. Egalitatea dintre bărbat şi femeie depăşeşte relaţiile
de familie, existând în toate domeniile sociale241.
Căsătoria se încheie în scopul întemeierii unei familii
Căsătoria este ocrotită de lege, deoarece constituie baza familiei. Întemeierea relaţiilor
de familie constituie conţinutul căsătoriei, cauza necesară şi determinantă a acesteia. Acesta
este însă numai scopul juridic al căsătoriei, adică acela inserat de lege.
Căsătoria are însă şi un scop social în accepţiunea lui cea mai deplină, şi anume
întemeierea unei comunităţi de viaţă între soţi, în vederea procreerii, creşterii, educării şi
pregătirii copiilor pentru viaţă.
În unele cazuri, scopul social al căsătoriei este limitat fie la întemeierea unei comunităţi
de viaţă, ca în cazul persoanelor incapabile de a procrea, care cunosc această realitate la
încheierea căsătoriei, fie pentru a legaliza, în ultim moment, o uniune de fapt preexistentă,
situaţii admise în dreptul nostru.
Din păcate, astăzi, când în întreaga lume valoarea morală a familiei constituie un mod
juridic prin căsătorie devine o instituţie tot mai perimată, în unele legislaţii chiar desacralizată
prin permisiunea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, scopul social şi demografic al
căsătoriei îşi pierde tot mai mult din importanţă.
Cuplurile care ar putea forma familii temeinice pe care să se bazeze viitorul societăţii
preferă să trăiască în concubinaj, ignorând cele mai de seamă valori morale. În acest context,
comunităţile de viaţă ale cuplurilor se reduc la simple comuniuni fizice, lipsite de idealul
nobil al continuităţii familiei şi neamului. Cu atât mai îngrijorătoare este mentalitatea care
pune stăpânire pe tinerii de astăzi, care manifestă un total dispreţ faţă de căsătorie, întreţinând
unii cu alţii, fără nicio responsabilitate, relaţii care nici măcar la un concubinaj nu se stabilesc
ci se abandonează cu uşurinţă, trecând de la o persoană la alta. Este o suferinţă a societăţii
actuale care pentru a fi vindecată s-ar impune o implicare mai mare a legiuitorului, care să
stimuleze prin măsuri juridice încurajatoare încheierea căsătoriilor de către cuplurile ce trăiesc
în concubinaj, precum şi să asigure o protecţie juridică sporită familiilor întemeiate pe
căsătorie.
Secţiunea 2 – Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei
239
Constituţia României, republicată, art.48 alin.2: „(...) Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după
căsătoria civilă”. Tot în acest sens, potrivit art. 259 alin.3 din noul Codul civil: „Celebrarea religioasă a căsătoriei
poate fi făcută numai după încheierea căsătoriei civile”.
240
Art.259 alin.5 din noul Codul civil prevede: „Căsătoria încetează prin decesul sau prin declararea
judecătorească a morţii unuia dintre soţi”. Acelaşi act normativ prevede nulitatea căsătoriei, art.259 alin.4 şi
desfacerea acesteia prin divorţ art.259 alin.6.
241
A se vedea Legea nr.202/2002, republicată în M. Of. nr.150 din 1 martie 2007, cu modificările şi completările
ulterioare.
51
Dreptul familiei 52
1.Noţiuni introductive
Din conţinutul reglementărilor legale în vigoare242 rezultă că, pentru încheierea valabilă
a căsătoriei se impun a fi îndeplinite anumite condiţii de fond şi respectarea unor formalităţi
pentru încheierea căsătoriei, numite în doctrina juridică243 şi condiţii de formă.
Doctrina grupează condiţiile de fond, fie sub forma pozitivă (adică trebuie să existe
pentru a se putea încheia căsătoria), fie sub forma negativă (adică nu trebuie să existe pentru a
se putea încheia căsătoria). Acestea din urmă se mai numesc impedimente la
căsătorie244.Criteriul după care cerinţele legale pentru încheierea căsătoriei se clasifică în
condiţii de fond şi condiţii de formă îl constituie importanţa atribuită fiecărei cerinţe legale în
vederea încheierii căsătoriei.245Calificarea sau distincţia între condiţiile de fond şi condiţiile
de formă se face după legea forului, deci pentru noi legea română246.Prin urmare, pentru
încheierea căsătoriei se impun a fi îndeplinite condiţiile de fond (prevăzute expres şi imperativ
în cuprinsul art.271 – 277 C.civ, împărţite, pe de o parte, în cerinţe legale de fond pentru
încheierea căsătoriei – consimţământul la căsătorie şi vârsta matrimonială, iar pe de altă
parte, în impedimente: bigamia, interzicerea căsătoriei între rude, interzicerea căsătoriei între
tutore şi persoana minoră, alienaţia şi debilitatea mintală şi lipsa diferenţei biologice de sex) şi
respectarea condiţiilor de formă pentru încheierea căsătoriei (prevăzute expres în cuprinsul
art.278 – 289, împărţite în formalităţi preparatorii şi formalităţi privind însăşi încheierea
căsătoriei).
2.Condiţiile de fond propriu-zise ale căsătoriei
Consimţământul la căsătorie al viitorilor soţi
A. Noţiunea de consimţământ la căsătorie
Consimţământul la căsătorie reprezintă manifestarea de voinţă a viitorilor soţi în vederea
încheierii căsătoriei, fiind o condiţie expresă şi dirimată.
B. Condiţiile consimţământului:
-consimţământul trebuie să provină de la o persoană cu discernământ, adică de la o
persoană care are, deopotrivă, capacitate intelectivă şi volitivă;
Prin urmare, nu se poate căsători persoana care este lipsită vremelnic de facultăţile
mintale, datorate beţiei, hipnozei, delirului etc.
-consimţământul trebuie să fie liber;
Această condiţie rezultă din dispoziţiile art.16 pct. 2 din Declaraţia Universală a
Drepturilor Omului247, precum şi din dispoziţiile Convenţiei privind consimţământul la
căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor248 care dispune în art.1
parag.1: „Căsătoria nu se poate încheia decât cu liberul şi deplinul consimţământ al viitorilor
soţi”.
242
Noul Cod civil, Cartea a II-a „Despre familie”, Titlul II „Căsătoria”, art. 271 – 289.
243
Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., p. 40; Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p. 115; Dan
Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 60.
244
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 60; Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p. 115;
Florian Emese, op. cit., p. 21.
245
246
Art. 3 din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept internaţional privat, publicată în M.
Of. nr. 245 din 01 octombrie 1992, cu modificările şi completările ulterioare.
247
Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948.
248
Adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la New York, la 10 decembrie 1962, ratificată de România prin
Legea nr. 116/1992 (publicată în M. Of. nr. 330 din 24 decenbrie 1992).
52
Dreptul familiei 53
Constituţia României consacră această condiţie în art.48 alin.1. De asemenea, libertatea

consimţământului la căsătorie este prevăzută de art.258 alin.1, art.259 alin.1, precum şi de
art.271 Cod civil.
În sens larg, consimţământul liber la căsătorie semnifică faptul că au fost înlăturate
limitările de castă, rasiale, religioase, juridice sau de altă natură în ceea ce priveşte libera
alegere între viitorii soţi.249
În sens juridic, consimţământul liber la căsătorie înseamnă lipsa viciilor de
consimţământ (eroarea, dolul şi violenţa).
- consimţământul trebuie să fie deplin;
Această cerinţă exclude afectarea de modalităţi (termen, condiţie, sarcină).
- consimţământul trebuie să fie actual, adică exprimat în momentul încheierii căsătoriei;
- consimţământul trebuie să fie serios, şi nu exprimat în glumă (jocandi cauza), fără
intenţia de a produce efecte juridice;250
- consimţământul trebuie exprimat personal şi împreună de către viitorii soţi, fiind
exclusă încheierea căsătoriei prin reprezentare251;
- consimţământul trebuie exprimat expres, prin răspunsuri afirmative şi succesive ale
celor doi viitori soţi la întrebarea ofiţerului de stare civilă dacă vor să se căsătorească unul cu
celălalt;
Atât în cazul în care, unul sau ambii viitori soţi sunt surdomuţi, cât şi în cazul în
care, unul sau ambii viitori soţi nu cunosc limba oficială în care se desfăsoară solemnitatea
încheierii căsătoriei, se va folosi interpret, încheindu-se în acest sens un proces-verbal252.
a) consimţământul trebuie să fie exprimat în mod public, în prezenţa a doi
253
martori ;
b) consimţământul trebuie să fie constatat în mod direct de către ofiţerul de
stare civilă.
C. Lipsa consimţământului la căsătorie254
Împrejurarea că încheierea căsătoriei se face în prezenţa ofiţerului de stare civilă, deci
consimţământul viitorilor soţi se exprimă în faţa acestuia, face ca, în mod practic, cazurile de
lipsă de consimţământ la încheierea căsătoriei să se întâlnească rar.
Lipsa consimţământului la căsătorie poate fi materială sau psihică.
Lipsa materială există în situaţia erorii în constatarea încheierii căsătoriei, în sensul că
unul dintre viitorii soţi răspunde negativ sau nu răspunde nimic la întrebarea pusă de ofiţerul
de stare civilă, cu privire la încheierea căsătoriei, iar ofiţerul declară, totuşi, încheierea
căsătoriei.
249
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op.cit., p. 65; Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit.,
p. 30; Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., p. 23.
250
251
Convenţia privind consimţământul la căsătorie, vârsta minimă pentru căsătorie şi înregistrarea căsătoriilor
permite, în cazuri excepţionale, încheierea căsătoriei prin reprezentare. Cu ocazia ratificării Convenţiei, România
a formulat o rezervă referitoare la celebrarea căsătoriei în absenţa unuia dintre viitorii soţi (a se vedea Dan
Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 66).
252
A se vedea art. 30 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările
ulterioare.
253
Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, cu modificările şi completările ulterioare, stabileşte în
art. 29 alin.1 că: „La încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă ia consimţământul viitorilor soţi, liber şi deplin
exprimat, în prezenţa a 2 martori”.
254
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 66; Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p. 124; Ion
P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., pp. 31-32.
53
Dreptul familiei 54
Lipsa psihică există în situaţia în care unul dintre cei ce s-au prezentat în faţa ofiţerului
de stare civilă pentru încheierea căsătoriei răspunde afirmativ la întrebarea pusă, dar, în acel
moment, este lipsit vremelnic de facultatea sa mintală.
Lipsa consimţământului la căsătorie este constatată şi în cazul în care alienatul sau
debilul mintal255 consimte la încheierea căsătoriei în momentul în care este lipsit de luciditate,
deci când nu se poate exprima un consimţământ conştient. În aceeaşi situaţie se află şi
alienatul sau debilul mintal care se află în momente de luciditate pasageră, precum şi starea de
ebrietate, delirul, hipnoza ş.a., care, în fond, sunt situaţii ce determină lipsa unui
consimţământ conştient.
Căsătoria fictivă , adică aceea care este încheiată în alt scop decât acela de a întemeia o
familie, de a se supune statutului legal al instituţiei căsătoriei, este un alt exemplu de lipsă de
consimţământ.
O ultimă situaţie în care lipseşte consimţământul în cazul încheierii căsătoriei este
eroarea asupra conţinutului obiectiv al manifestării de voinţă, adică faptul de a nu fi ştiut că se
căsătoreşte.
D. Viciile consimţământului
E. Faţă de dreptul comun, în materia căsătoriei reglementarea viciilor de consimţământ
prezintă anumite particularităţi, în sensul că în această materie nu-şi găseşte aplicare leziunea,
ci doar eroarea, dolul şi violenţa.256
Eroarea constituie viciu de consimţământ numai dacă poartă asupra identităţii fizice a
celuilalt soţ257.
Această limitare a domeniului de aplicare a erorii face ca anularea căsătoriei pentru
acest viciu să fie aproapoe cu neputinţă, date fiind condiţiile în care se încheie căsătoria
(prezenţa personală a viitorilor soţi şi identificare lor făcută de ofiţerul de stare civilă) şi că, în
mod obişnuit, viitorii soţi se prezintă în faţa ofiţerului de stare civilă pentru a se căsători după
o prealabilă cunoaştere.258
Prin urmare, nu constituie viciu de consimţământ eroarea asupra calităţilor sau
însuşirilor viitorului soţ, chiar dacă a fost determinată la încheierea căsătoriei. Tot astfel, nu
constituie viciu de consimţământ eroarea asupra stării civile a celuilalt soţ (spre exemplu,
acesta este divorţat, deşi celălalt a crezut că este celibatar, ori a crezut că aparţine unei
anumite familii, iar el aparţine alteia) ori asupra cetăţeniei, rasei sau religiei acestuia.
Dolul viciază consimţământul viitorului soţ prin eroarea provocată ca urmare a
manoperelor frauduloase259 ale celuilalt soţ.
Potrivit doctrinei juridice, dolul cuprinde un element subiectiv – eroarea şi un element
obiectiv – manoperele frauduloase.
255
Art. 211 din Legea nr. 71/2011 defineşte aceste noţiuni astfel: „În sensul Codului civil, precum şi al legislaţiei
civile în vigoare, prin expresiile alienaţie mintală sau debilitate mintală se înţelege o boală psihică ori un
handicap psihic ce determină incompetenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv privind
consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor civile”.
256
Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op.cit., p. 32; Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit.,
p. 67.
257
Potrivit art.298 alin.2 Cod civil: „Eroarea constituie viciu de consimţământ numai atunci când priveşte
identitatea fizică a viitorului soţ”.
258
Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., p. 32.
259
Literatura de specialitate atribuie sintagmei „manopere frauduloase” şi alte denumiri, cum ar fi: „manopere
dolosive”, „mijloace viclene” (a se vedea Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p. 125; Ion P. Filipescu,
Alexandru I. Filipescu, op. cit., p. 32).
54
Dreptul familiei 55
Pentru a fi o cauză de anulare a căsătoriei, manoperele frauduloase folosite de unul

dintre viitorii soţi trebuie să fie determinante pentru ca celălalt viitor soţ să-şi manifeste
consimţământul.
Dolul constituie viciu de consimţământ şi în cazul în care manoperele frauduloase se
manifestă sub forma reticenţei (spre exemplu: ascunderea stării de graviditate a viitoarei soţii
ca urmare a relaţiilor cu un alt bărbat).
Domeniul de aplicare al dolului este mai întins decât al erorii, putând purta şi asupra
altor elemente decât identitatea fizică a celuilalt soţ, şi anume asupra unor calităţi ale
viitorului său soţ, pe care, dacă le-ar fi cunoscut, nu ar fi încheiat căsătoria, însă aceste calităţi
trebuie să fie necesare pentru încheierea unei căsătorii.260
Astfel, dacă un viitor soţ a fost indus în eroare, prin mijloace viclene, de către celălalt cu
privire la starea sa materială, aceasta nu reprezintă viciu de consimţământ prin dol, la
încheierea căsătoriei. Dar, constituie viciu de consimţământ la căsătorie, eroarea provocată
prin mijloace viclene asupra stării sănătăţii unuia dintre viitorii soţi, deoarece acest element
este corespunzător concepţiei dreptului nostru privind căsătoria, viitorii soţi fiind chiar
obligaţi să-şi comunice reciproc starea sănătăţii261.
Violenţa viciază consimţământul viitorului soţ prin teama ce i-a fost provocată ca
urmare a constrângerii fizice sau morale exercitate împotriva sa.
Ca şi în cazul dolului, violenţa cuprinde un element subiectiv şi un element obiectiv,
elementul subiectiv fiind reprezentat de teama insuflată, iar elemntul obiectiv de constrângere,
ambele determinând lipsa de libertate a consimţământului viitorului soţ.
Şi în privinţa câmpului de aplicare a violenţei se aplică regulile dreptului comun, dar în
condiţiile specifice căsătoriei, deoarece noul Cod civil nu face nicio derogare de la regulile
acestui drept. Datorită condiţiilor în care se încheie căsătoria este aproape imposibil să se
întâlnească violenţa prin constrângere fizică.
Violenţa poate fi provocată şi prin constrângere morală, după cum am văzut mai sus.
Astfel, s-a hotărât că, în cazul în care, la încheierea căsătoriei, consimţământul unuia dintre
viitorii soţi a fost viciat prin violenţa exercitată de tatăl acestuia, căsătoria va fi declarată nulă,
dacă acţiunea a fost introdusă în termenul legal. Este de subliniat faptul că temerea
reverenţioasă, adică respectul datorat părinţilor sau altor rude nu constituie viciu de
consimţământ262.
1. Vârsta matrimonială
A. Vârsta minimă
Legea stabileşte o vârstă minimă pentru încheierea căsătoriei, şi anume optsprezece
ani263. Raţiunile care se găsesc la baza acestei cerinţe legale, atât la femeie, cât şi la bărbat,
sunt urmăroarele264:
- de ordin biologic şi eugenic – viitorii soţi trebuie să aibă aptitudinea fizică de a se
căsători, ceea ce înseamnă că ei trebuie să fi ajuns la vârsta pubertăţii;
Pentru a nu fi vătămătoare sănătăţii viitorilor soţi şi a permite acestora de a procrea copii
sănătoşi şi normali, legea permite căsătoria numai persoanelor pubere. Dat fiind că vârsta
260
Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., pp. 32-33.
261
A se vedea art. 278 Cod civil.
262
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 68; Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit.,
p. 33; Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p. 126.
263
Potrivit art. 272 alin. (1) noul Cod civil: „Căsătoria se poate încheia dacă viitorii soţi au împlinit vârsta de 18
ani”.
264
Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., p. 30; Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p. 130.
55
Dreptul familiei 56
pubertăţii diferă de la o persoană la alta, s-a stabilit o vârstă minimă pentru căsătorie,
superioară vârstei pubertăţii reale.
- de ordin psihic, moral – viitorii soţi trebuie să aibă aptitudinea morală de a încheia
căsătoria.
Viitorii soţi trebuie să fie în măsură să înţeleagă însemnătatea unei căsătorii şi să-şi
asume în mod conştient drepturile şi obligaţiile pe care aceasta le implică.
B. Dispensa de vârstă
Ca excepţie de la regula stabilită prin dispoziţiile art.272 alin.1 Cod civil, alin.2 al
aceluiaşi articol stabileşte că, în anumite împrejurări, bărbatul şi femeia pot obţine dispensă de
vârstă pentru încheierea căsătoriei.
Aceasta presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:
- persoana în cauză a împlinit vârsta de 16 ani265;
- există motive temeinice care justifică dispensa;
Legea nu defineşte conţinutul sintagmei „motive temeinice”, dar în doctrină266 au fost
exprimate mai multe opinii, în sensul că sunt „motive temeinice” următoarele împrejurări:
graviditatea, boala gravă, naşterea unui copil.
- să existe un aviz medical;
Acest aviz – în lipsa unor precizări în Lege – poate fi emis de medicul îndriduit să
practice această profesie şi care îşi asumă responsabilitatea concluziilor sale (de regulă,
medicul de familie).267 Sub aspectul conţinutului, avizul medical trebuie să ateste aptitudinea
(fizică, psihică şi intelectuală) a solicitantului de a încheia o căsătorie valabilă.
Avizul medical este relevant, în special, pentru autoritatea îndriduită să autorizeze
încheierea căsătoriei şi pentru cea chemată să încheie căsătoria.
-să existe încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, a persoanei sau autorităţii
abilitate să exercite drepturile părinteşti.
De regulă, încuviinţarea se dă de către părinţi (din căsătorie, din afara căsătoriei sau
adoptivi). Dacă unul dintre părinţi refuză să încuviinţeze căsătoria, va hotărî instanţa de tutelă,
în raport de interesul superior al copilului268. Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află
în imposibilitatea de a-şi manisfesta voinţa, este suficientă încuviinţarea celuilalt părinte269.
Imposibilitatea de manifestare a voinţei poate fi de orice natură, fiind date ca exemple în
doctrină: alienaţia sau debilitatea mintală, starea de comă, interdicţia judecătorească,
decăderea din drepturile părinteşti, absenţa îndelungată, dispariţia, executarea unei pedepse
privative de libertate.270 Aceeaşi soluţie este valabilă şi în cazul scindării autorităţii părinteşti
(divorţ, constatarea nulităţii sau anularea căsătoriei), când copilul locuieşte cu unul dintre
părinţi.
În situaţia în care copilul este lipsit de ocrotirea părinţilor săi sau în vederea protejării
intereselor sale nu poate fi lăsat în grija acestora şi a fost instituită tutela, tutorele este cel care
va încuviinţa căsătoria minorului.
Dacă tutela se exercită de către soţ şi soţie împreună, situaţie posibilă în temeiul art. 41
alin. (1) din Legea nr. 272/2004, iar între aceştia există neînţelegeri în privinţa încuviinţării
265
În reglementarea Codului familiei, anterior abrogării, dispensa de vârstă putea fi obţinută doar de către femeia
care a împlinit vârsta de 15 ani.
266
Florian Emese, op. cit., p. 26; Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., p. 30; Dan Lupaşcu, Cristiana
Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 61.
267
268
A se vedea art. 272 alin. 2 Cod civil.
269
270
56
Dreptul familiei 57
căsătoriei minorului aflat sub tutelă atunci, la fel ca şi în cazul părinţilor, urmează să hotărască
instanţa de judecată ţinând seama, cu prioritate, de interesul superior la copilului.
În lipsa părinţilor şi a tutorelui este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii
care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti, şi anume:
- preşedintele consiliului judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului
Bucureşti în situaţia copilului pentru care nu a putut fi instituită tutelă şi pentru care instanţa
de judecată a dispus măsura plasamentului271;
- persoana, familia, asistentul maternal sau şeful serviciului de tip rezidenţial care a
primit copilul în plasament, în regim de urgenţă272;
- ruda, familia, persoana sau insituţia de ocrotire la care instanţa de tutelă a hotărât
plasamentul copilului, în mod excepţional, în caz de divorţ al părinţilor273.
Declaraţia de încuviinţare se face de către părinţi sau, după caz, de tutore, persoana sau
instituţia care exercită drepturile părinteşti la serviciul public comunitar local de evidenţă a
persoanelor ori la primăria competentă, la misiunea diplomatică ori la oficiul consular unde
urmează să se încheie căsătoria.
Potrivit legii, ofiţerul de stare civilă care primeşte declaraţia de căsătorie solicită
viitorilor soţi să prezinte „avizul medical, dovada încuviinţării părinţilor ori, după caz, a
tutorelui şi autorizarea instaţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are
domiciliul”274.
În situaţia în care, părinţii sau, după caz, tutorele ori persoana sau instituţia abilitată să
exercite drepturile părinteşti nu se află în localitatea unde urmează să se încheie căsătoria, ei
pot face personal declaraţia de încuviinţare, respectiv, pot depune dovada încuviinţării la
serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la primăria în a cărei
rază teritorială îşi au domiciliul sau reşedinţa, care o va transmite, în termen de 48 de ore,
serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, primăriei unde
urmează a se încheia căsătoria.275
Literatura de specialitate276 consideră că atât refuzul abuziv de încuviinţare, cât şi
revocarea abuzivă pot fi cenzurate de către instanţa de tutelă, pe calea procedurii
contencioase.
Acordarea dispensei de vârstă este de competenţa instanţei de tutelă, care, potrivit legii,
„autorizează” căsătoria minorului, în cadrul unei proceduri necontencioase.277 Sub aspect
teritorial, este competentă instanţa în a cărei rază teritorială îşi are domiciliul sau reşedinţa
solicitantul278. Această instanţă, la solicitarea scrisă a minorului care doreşte să se
căsătorească, va verifica, pe baza actelor anexate cererii (copia certificatului de naştere,
raportul referitor la ancheta psihosocială şi avizul medical) existenţa şi temeinicia motivelor
271
A se vedea art. 62 alin. 2 din Legea nr 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului
(publicată în M. Of. nr. 557 din 23 iunie 2004).
272
A se vedea art. 62 alin. 2 din Legea nr 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului.
273
A se vedea art. 399 alin. 1Cod civil.
274
A se vedea art.280 alin.3 Cod civil, coroborat cu art.I pct.9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului
nr.80/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr.119/1996 cu privire la actele de stare civilă, publicată în
M. Of. nr. 694 din 30 septembrie 2011.
275
276
277
În practică a fost autorizată căsătoria unei minore de 17 ani la cererea viitorul soţ al acesteia (cerere însuşită
ulterior şi de minora respectivă). A se vedea încheierea din 25 octombrie 2011, pronunţată în d. nr.
2095/188/2011 al Judecătoriei Bicaz (nepublicată) – Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 63.
278
Art. I pct. 9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr.
119/1996 cu privire la actele de stare civilă.
57
Dreptul familiei 58
invocate şi se va pronunţa printr-o încheiere, care este supusă recursului, în condiţiile art. 336
Cod de procedură civilă279.
Prin urmare, odată acordată autorizarea, ofiţerul de stare civilă nu poate refuza
încheierea căsătoriei pe motiv de lipsă de temeinicie a motivelor invocate pentru acordarea
dispensei.
C. Vârsta maximă
Legea stabileşte vârsta minimă de căsătorie, însă nu precizează vârsta până la care se
poate încheia o căsătorie, astfel încât căsătoria se poate realiza chiar şi la extremă bătrâneţe.
Legea nu exclude nici încheierea căsătoriei in extremis vitae (în pragul morţii)280
D. Diderenţa de vârstă
Aşa cum legea nu stabileşte o vârstă maximă pentru încheierea căsătoriei, nu stabileşte
nicio diferenţă de vârstă maximă între viitorii soţi.
Teoretic, căsătoria se poate încheia oricare ar fi diferenţa de vârstă între soţi.
3. Impedimente la căsătoriei
Impedimentele la căsătorie sunt împrejurări de fapt în prezenţa cărora persoana nu se
poate căsători valabil. Conform art. 273 – 277 din noul Cod civil, constituie piedici legale la
încheierea căsătoriei următoarele împrejurări: bigamia, rudenia, tutela, alienaţia sau
debilitatea mintală.
Literatura de specialitate281 clasifică impedimentele la încheierea căsătoriei în funcţie de
următoarele criterii:
a.în funcţie de sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei ca urmare a
ignorării impedimentelor, sunt:
- impedimente dirimate – sunt acelea care, prezentate fiind la încheierea
căsătoriei, atrag nulitatea absolută a acesteia, şi anume: existenţa unei căsătorii anterioare
nedesfăcute, rudenia firească în grad prohibit de lege, rudenia izvorâtă din adopţie, alienaţia şi
debilitatea mintală, precum şi lipsa temporară a facultăţilor mintale;
- impedimente prohibitive – sunt acelea care nu atrag nulitatea căsătoriei, ci numai
sanţiuni de natură administrativă, aplicabile funcţionarului care a încheiat căsătoria în pofida
reglementărilor legale, şi anume: adopţia, căsătoria dintre copiii adoptatorului şi adoptat sau
copiii săi, căsătoria între copiii adoptaţi de aceeaşi persoană, relaţia izvorâtă din tutelă, lipsa
autorizaţiei pentru membrii clerului militar;
b.în funcţie de persoanele între care există impedimente, sunt:
- impedimente absolute – acelea care împiedică încheierea căsătoriei unei
persoane cu orice altă persoană, ca: starea de persoană căsătorită şi alienaţia sau debilitatea
mintală ori lipsa temporară a facultăţilor mintale;
279
Prin încheierea nr.3203, pronunţată la data de 27 octombrie 2011 în d. nr. 4301/223/2011 al Judecătoriei
Drăgăşani (nepublicată), autorizarea căsătoriei minorului de 16 ani a fost soluţionată în şedinţă publică; potrivit
dispoziţiilor art. 336 C.pr. civ., literatura de specialitate consideră că procedura aplicabilă este cea
necontencioasă atunci când nu intervin elemente contencioase, astfel încât soluţionarea cauzei va a vea loc în
camera de consiliu – Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 63.
280
Doctrina franceză admite şi căsătoria postumă, în cazuri excepţionale, cu condiţia însă ca viitorul soţ, care a
încetat din viaţă, să fi îndeplinit formalităţile necesare încheierii căsătoriei, iar consimţământul să să nu fie
echivoc. Autorizarea pentru o astfel de căsătorie este dată de Preşedintele Republicii, pentru motive grave, fără a
fi supusă vreunui control judecătoresc. O aemenea căsătorie nu produce consecinţe matrimoniale şi nici nu
crează drepturi succesorale (a se vedea Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p. 123).
281
Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., p.39; Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., pp. 38-39; Bogdan
Dumitru Moloman, op. cit., pp. 128-129.
58
Dreptul familiei 59
- impedimente relative – sunt acelea care opresc căsătoria unei persoane numai cu
o anumită categorie de alte persoane, ca: rudenia firească, adopţia, tutela şi lipsa autorizaţiei
pentru membrii clerului militar;
c.în funcţie de domeniul relaţiilor sociale din care izvorăsc anumite impedimente,
acestea se clasifică în:
-impedimente de ordin biologic;
-impedimente de ordin moral;
- impedimente de ordin psihic.
Prin urmare, vom avea următoarele impedimente, pe care le vom analiza pe rând:
bigamia; rudenia; tutela; alienaţia sau debilitatea mintală; lipsa diferenţei de sex; lipsa
autorizaţiei pentru membrii clerului militar.
1.Bigamia
Starea de bigamie este reglementată de art.273 C.civ. care stabileşte că: „Este interzisă
încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este căsătorită”282.
În situaţia în care o persoană este căsătorită, nu poate încheia o nouă căsătorie, întrucât
s-ar încălca principiul monogamiei. Încălcarea acestui principiu atrage două sancţiuni: o
sancţiune civilă – nulitatea absolută a celei de-a doua căsătorii – şi o sancţiune penală pentru
săvârşirea infracţiunii de bigamie.Principiul monogamiei, emblematic civilizaţiilor europene
de inspiraţie creştină, nu admite contemporaneitatea a două sau mai multe căsătorii ale
aceleiaşi persoane.283 Regula este de ordine publică şi, din acest motiv, impedimentul rezultat
din starea de persoană căsătorită se aplică inclusiv cetăţeanului străin care ar dori să se
căsătorească pe teritoriul ţării noastre, chiar dacă legea sa naţională permite poligamia sau
poliandria. Căsătoriile cetăţeanului străin, valabile potrivit legii sale naţionale, nu atrag
bigamia (poligamia) în sensul legislaţiei noastre, statutul familial al persoanei fiind
reglementat de lex patriae284.
În consecinţă, cetăţeanului străin i se interzice încheierea, pe teritoriul ţării noastre, a
unei căsătorii care ar contrazice principiul monogamiei, dar căsătoriile sale, încheiate în afara
României, nu vor putea fi desfiinţate pentru bigamie.
Starea de bigamie este înlăturată în următoarele situaţii285:
a) dacă o persoană căsătorită a încheiat o nouă căsătorie, iar după data încheierii
ei prima căsătorie este desfiinţată, starea de bigamie dispare, pentru că nulitatea absolută
produce efecte retroactive;
b) soţul celui declarat mort prin hotărâre judecătorească se recăsătoreşte, iar
ulterior cel declarat mort reapare, anulându-se hotărârea declativă de moarte. Prima căsătorie
este considerată desfăcută pe data încheierii noii căsătorii, rămânând valabilă cea de-a doua
căsătorie, condiţia fiind ca soţii din a doua căsătorie să fie de bună-credinţă, adică să nu fi
ştiut că cel declarat mort este în viaţă;
c) dacă soţul se recăsătoreşte între data declarării morţii celuilalt soţ şi data
rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, a doua căsătorie este
valabilă.
Desfacerea căsătoriei prin divorţ nu înlătură starea de bigamie până la rămânerea
definitivă şi irevocabilă a hotărârii judecătoreşti de desfacere a căsătoriei. Dacă unul dintre
282
Codul familiei, anterior abrogării, prevedea bigamia în art. 5 care stabilea că: „Este orpit să se căsătorească
bărbatul care este căsătorit sau femeia care este căsătorită”.
283
284
285
Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., p.39.
59
Dreptul familiei 60
soţi se căsătoreşte până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de

desfacere a căsătoriei, cea de-a doua căsătorie este sancţionată cu nulitatea absolută.
Dovada lipsei acestui impediment se face de către viitorii soţi, care menţionează în
declaraţia de căsătorie că nu există acest impediment, şi prin prezentarea, dacă este cazul, a
unui înscris din care să rezulte că anterioara căsătorie a unuia dintre viitorii soţi a încetat, a
fost desfiinţată sau desfăcută.
2.Rudenia
Potrivit art.274 alin.1 Cciv. „Este interzisă încheierea căsătoriei între rudele în linie
dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv”.
Acest impediment se întemeiază pe următoarele consideraţii:
de ordin biologic, medical, deoarece uniunile dintre rude apropiate nu asigură
descendenţi sănătoşi;
de ordin moral, întrucât aceste uniuni ar avea o influenţă nefavorabilă asupra vieţii de
familie.
Aşa cum se cunoaşte, rudenia este firească286, adică bazată pe descendenţa unei persoane
dintr-o altă persoană ori pe faptul că mai multe persoane au un descendent comun şi civilă287,
rezultată din adopţie, iar nesocotirea impedimentului rudeniei se sancţionează cu nulitatea
absolută288.
A. Rudenia firească289
Legătura de sânge între două persoane este impediment atât în linie dreaptă, bazată pe
descendenţa unei persoane dintr-o altă persoană (indiferent de gradul de rudenie), cât şi în
linie colaterală, întemeiată pe faptul că mai multe persoane au un descendent comun, până la
gradul al patrulea inclusiv, adică până la verii primari.
În toate cazurile, nu are nicio relevanţă dacă rudenia este din căsătorie (din aceiaşi
căsătorie sau din căsătorii diferite) ori din afara căsătoriei.
B. Rudenia adoptivă
Este un impediment reglementat de art.274 alin.3 C.civ. Astfel, este interzisă căsătoria
între: adoptator şi adoptat; ascendenţii adoptatorului şi adoptat; adoptator şi descendenţii
adoptatului; ascendenţii adoptatorului şi descendenţii adoptatului; copiii celui care adoptă şi
adoptat; copiii celui care adoptă şi copiii adoptatului; cei adoptaţi de aceeaşi persoană; între
cei a căror rudenie firească a încetat prin efectul adopţiei.
Ca excepţie, potrivit dispoziţiilor art.274 alin.2 C.civ, pentru motive temeinice, căsătoria
între copiii celui care adoptă, de o parte, şi cel adoptat sau copiii acestuia, de altă parte,
precum şi între cei adoptaţi de aceeaşi persoană poate fi autorizată de instanţa de tutelă în a
cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere încuviinţare. În acest caz instanţa se va
putea pronunţa pe baza unui aviz medical special dat în acest sens.
C. Rudenia din afara căsătoriei
Cât priveşte rudenia din afara căsătoriei stabilită potrivit legii efectul prohibitiv este
neîndoielnic.290 Dacă rudenia din afara căsătoriei nu este confirmată juridic, întrucât rudenia
de sânge, ca stare de fapt, există indiferent dacă a fost sau nu consacrată formal (de exemplu,
prin recunoaştere voluntară de filiaţie) şi ţinând sema de raţiunile care au justificat instituirea
rudeniei ca impediment la căsătorie, literatura de specialitate este de părere că cele afirmate în
doctrină sub imperiul reglementărilor anterioare, anume că impedimentul rudeniei este
286
A se vedea art. 405 alin. 1 C.civ.
287
288
289
290
60
Dreptul familiei 61
operant cu condiţia probării existenţei relaţiei de rudnie în grad interzis, îşi păstreză
actualitatea.291
D. Reproducerea umană asistată292
În cazul reproducerii umane asistate medical cu terţ donator, filiaţia şi rudenia reală,
biologică, diferită de cea legală, nu sunt cunoscute, neputând fi stabilită nicio legătură de
filiaţie între terţul donator şi copilul astfel conceput293, după cum nici filiaţia copilului astfel
conceput nu poate fi contestată din raţiuni ce ţin de caracterul asistat medical al
concepţiunii294. Drept urmare, impedimentul rudeniei se va raporta la filiaţia şi rudenia
atribuite de lege.
Pe de ală parte, pentru a se evita formarea de cupluri maritale endogame sub acoperirea
principiului confidenţialităţii informaţiilor referitoare la reproducerea umană asistată295,
doctrina consideră că perspectiva căsătoriei poate fi integrată în acele situaţii de excepţie în
care este permisă transmiterea unor astfel de informaţii pentru a se preveni riscul producerii
de prejudicii gave de natură medicală296.Literatura de specialitate este de părere că, în baza
autorizaţiei instanţei şi în condiţii de confidenţialitate, aşa cum se prevede în art. 445 alin. (2)
din noul Cod civil, datele de acest fel pot fi comunicate autorităţii competente, în cazul de faţă
ofiţerului de stare civilă care instrumentează dosarul de căsătorie.
E. Dispensa
Prin excepţie de la regula care opreşte căsătoria între rudele în linie colaterală până la
gradul al patrulea inclusiv, căsătoria poate fi totuşi autorizată între rude în linie colaterală de
gradul IV297, adică între verii primari, fără a distinge între rudenia firească şi cea adoptivă298.
Caracterul excepţional al căsătoriei între aceste persoane este subliniat de cerinţa
specială a autorizării de către instanţa de tutelă pe fondul justificării unor motive temeinice şi
pe baza avizului medical special dat în acest sens.
În lipsa autorizării, căsătoria este lovită de nulitatea absolută în baza art.293 alin.1 din
noul Cod civil, care face trimitere la întreg articolul 274 al aceluiaşi act normativ. Autorizarea
este de competenţa instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul solicitantul.
În ceea ce priveşte gama împrejurărilor de fapt ce satisfac exigenţa motivelor temeinice
de căsătorie, ţinând seama de cele afirmate în literatura de specialitate, precum şi de practica
judiciară promovată sub auspiciile unor prevederi anterioare asemănătoare sub aspetul
condiţiei „motive temeinie”, în general acestea gravitează în jurul stării de graviditate a
viitoarei soţii sau a faptului naşterii de către aceasta a unui copil.299
3.Tutela
În conformitate cu dispoziţiile art.275 C.civ: „Căsătoria este oprită între tutore şi
persoana minoră care se află sub tutela sa”. Impedimentul fondat pe starea de tutelă este
explicabil din punct de vedere moral prin aceea că instituirea tutelei este una din formele
alternative de înfăptuire a ocrotirii părinteşti 300. Ca atare tutorele (sau, după caz, soţii tutori),
desemnat de părinte sau numit de instanţa de tutelă se substituie menirii protective a
291
292
293
A se vedea art. 441 alin. 1 C.civ..
294
295
296
A se vedea art. 441 alin. 2 şi 3 C.civ.
297
298
299
Florian Emese, op. cit., pp.32-33.
300
61
Dreptul familiei 62
părinţilor, inclusiv în ce priveşte dreptul de a încuviinţa căsătoria minorului, aşa cum prevede
art.272 alin.2 C.civ
Tutela nu este un mijloc de ocrotire rezervat exclusiv minorilor. Persoana aşezată sub
interdicţie judecătorească datorată alienaţiei sau debilităţii mintale şi tutorele său au de
asemenea interdicţia de a se căsători, însă nu din cauza calităţii de tutore a ocrotitorului, ci din
pricina alienaţiei sau debilităţii mintale a celui ocrotit, căruia îi este interzisă căsătoria în mod
categoric şi absolut.301
Efectul prohibitiv al stării de tutelă acoperă numai perioada în care tutorele asigură
ocrotirea minorului. Odată cu încetarea funcţiei tutorelui sau încetarea tutelei, căsătoria devine
posibilă. De asemenea, căsătoria poate fi încheiată între persoana care a dobândit capacitate
deplină de exerciţiu şi fostul său tutore.Trebuie precizat faptul că regimul sancţionator
aplicabil în cazul căsătoriei între minor şi tutorele său este nulitatea relativă.
4.Alienaţia şi debilitatea mintală
Noţiunile de „alienaţie mintală” şi „debilitate mintală” desemnează o boală psihică sau
un handicap psihic ce determină competenţa psihică a persoanei de a acţiona critic şi predictiv
privind consecinţele social-juridice care pot decurge din exercitarea drepturilor şi obligaţiilor
civile.302
În consecinţă, potrivit art.276 C.civ: „Este interzis să se căsătorească alienatul mintal şi
debilul mintal”. Este interzisă căsătoria alienatului şi debilului mintal din considerente
interesând existenţa şi caracterul conştient al manifăstării de voinţă exprimate în scopul
întemeierii unei familii. Alienaţia şi debilitatea mintală constituie impediment la căsătorie,
atât în cazul în care au fost constatate prin procedura specială a interdicţiei, cât şi în cazul în
care nu au fost constatate printr-o asemenea procedură, deoarece legea nu distinge.303
Impedimentul are caracter absolut şi categoric, altfel spus vizează căsătoria alienatului sau a
debilului mintal cu orice persoană, chiar dacă aceasta din urmă ar cunoaşte şi ar fi dispusă să
accepte căsătoria, fără a deosebi după cum alienatul sau debilul mintal se află sau nu sub
interdicţie judecătorească – întrucât art.276 Cod civil nu distinge – şi este incompatibilă cu
derogări apte să înlăture sancţiunea nulităţii absolute prevăzute de art. 293 alin.1 C.civ
Literatura de specialitate304 consideră că şi lipsa vremelnică a facultăţilor mintale
constituie o piedică legală la încheierea căsătoriei (deşi Cod civil nu mai prevede această
interdicţie la încheierea căsătoriei), temporară ce-i drept, adică este activă numai în intervalul
(intervalele) unor cauze precum boala (de regulă psihică, exclusiv alienaţia şi debilitatea
mintală), beţia, hipnoza etc. Încheierea căsătoriei este posibilă în perioadele de remisiune,
deoarece consimţământul este prezumat a fi valabil. Potrivit practicii judiciare şi doctrinei
sancţiunea care intervine în cazul încheierii căsătoriei de către o persoană lipsită temporar de
discernământ este nulitatea relativă305.
5.Lipsa diferenţei de sex
Legea română interzice în mod categoric căsătoria între persoane de acelaşi sex prin
art.277 alin. C.civ.306
De asemenea, art.259 alin.1-2 C.civ – „Căsătoria este uniunea liber consimţită între un
bărbat şi o femeie (...)”, respectiv „Bărbatul şi femeia au dreptul de a se căsători în scopul de a
301
302
Art.211 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil.
303
Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., p. 37.
304
Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., p. 42; Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p.133.
305
Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., p. 38; Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., p.42.
306
În prezent căsătoria persoanelor de acelaşi sex este interzisă în majoritatea legislaţiilor europene, cu excepţia
Olandei (art.130 din Codul civil olandez), Belgiei (art. 143 din Codul civil belgian).
62
Dreptul familiei 63
întemeia o familie”, precum şi art.271 din acelaşi act normativ – „Căsătoria se încheie între
bărbat şi femeie (...)”, sunt exemple de dispoziţii legale din care rezultă, în mod categoric, că
încheierea căsătoriei are loc numai între bărbat şi femeie. Nesocotirea acestei condiţii de fond
atrage sancţiunea nulităţii absolute.307
Căsătoria tradiţională, încheiată între un bărbat şi o femeie, este singura formă de uniune
recunoscută de lege: pe de o parte, căsătoria între persoane de acelaşi sex este interzisă, pe de
altă parte, asemenea căsătorie încheiată în străinătate, fie de cetăţeni români, fie de cetăţeni
străini, precum şi orice altă relaţie de cuplu (parteneriat civil) oficializată în afara ţării, de
cetăţeni români sau străini, de sex opus sau de acelaşi sex, în România sunt lipsite de efecte
juridice.308
În lumina jurisprudenţei Curţii Europene a drepturilor omului, condiţia diferenţei de sex
a viitorilor soţi nu contravine art.12 din Convenţie, consacrând, expresis verbis, dreptul
bărbatului şi al femeii, începând cu vârsta nubilă, de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie,
cu precizarea că reglementarea exerciţiului concret al acestui drept fundamental ţine de
prerogativele fiecărui stat contractant. Evoluţiile înregistrate în legislaţia unor state europene,
fie prin deschidere faţă de căsătoria persoanelor de acelaşi sex, fie prin instituţionalizarea unor
forme de uniune apropiate căsătoriei din punct de vedere al efectelor, accesibile cuplurilor de
acelaşi sex, nu justifică abandonarea concepţiei clasice asupra căsătoriei şi nici extinderea
protecţiei art. 12 asupra cuplurilor homosexuale.309
Referitor la situaţia persoanei transsexuale care a optat pentru schimbare de sex pe cale
chirurgicală, literatura de specialitate310 este de părere că, atâta vreme cât noua identitate
sexuală este parte a stării sale civile, cel în cauză se poate prevala de toate consecinţele
juridice ale noii sale identităţi. Caracterul heterosexual al căsătoriei este de ordine publică,
legiuitorul român refuzând recunoaşterea, pe teritoriul României, a căsătoriei încheiate sau
contractate în temeiul legii străine între persoane de acelaşi sex, indiferent de cetăţenie.
Efectele de natură personală (posibilitatea de a adopta un copil în temeiul calităţii de
soţ), la fel şi cele de natură patrimonială (de exemplu: drepturile referitoare la locuinţa
conjugală, la întreţinere, dreptul la moştenire) sunt lipsite de orice protecţie juridică. De
asemenea, întrucât nu este recunoscută, căsătoria n-ar putea fi desfăcută în faţa autorităţilor
judiciare sau administrative române, o astfel de cerere fiind respinsă ca inadmisibilă.Cu toate
că legea română nu recunoaşte căsătoria încheiată în străinătate între persoane de acelaşi sex
şi nici parteneriatul înregistrat, calitatea de soţ sau de partener dobândit potrivit legii străine
conferă calitatea de membru de familie în accepţiunea legii române şi poate servi ca temei al
obţinerii dreptului de rezidenţă şi de rezidenţă permanentă în România.311
6.Lipsa autorizaţiei pentru membrii clerului militar.
Acest impediment, deşi nu este prevăzut în cuprinsul Cod civil, el este stabilit de
legea specială312, potrivit căreia căsătoria preotului militar cu o persoană apatridă sau care nu
are exclusiv cetăţenia română este condiţionată de obţinerea aprobării prealabile a
conducătorului instituţiei în care este încadrat.
307
A se vedea art.293 alin. 1 C.civ..
308
Art.277 alin. 2 şi 3 C.civ.
309
310
Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., pp.118-119; Florian Emese, op. cit., p.35.
311
Art.277 alin. 4 C.civ. stabileşte că: „Dispoziţiile legale privind libera circulaţie pe teritoriul României a
cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene şi Spaţiului Economic European rămân aplicabile”.
312
Art.18 lit.a din Legea nr. 195/2000 privind constituirea şi organizarea clerului militar (publicată în M. Of.
nr.561 din 13 noiembrie 2000).
63
Dreptul familiei 64
Secţiunea 3 – Condiţile de formă ale căsătoriei
1.Formalităţile preparatorii încheierii căsătoriei

Condiţiile de formă ale actului juridic al căsătoriei se referă la procedura de încheiere a
căsătoriei, desfăşurată în etape, prin care se urmăreşte asigurarea respectării condiţiilor de
fond prescrise de lege şi garantarea recunoaşterii publice a căsătoriei, precum şi întocmirea
înscrisului doveditor al acesteia. Condiţiile de formă pentru încheierea căsătoriei sunt
determinate de caracterul solemn al acesteia şi vizează realizarea următoarelor obiective313:
atenţionarea viitorilor soţi asupra importanţei actului juridic al căsătoriei ce urmează a
fi încheiat;
obligarea viitorilor soţi să facă publică intenţia de a se căsători;
asigurarea stabilirii stării de fapt în care se află viitorii soţi şi a concordanţei acesteia
cu cerinţele legale instituite pentru valabilitatea căsătoriei;
asigurarea posibilităţii terţilor să formuleze opoziţii la căsătorie;
asigurarea cadrului juridic instituţional şi operaţional necesar verificării îndeplinirii de
către viitorii soţi a cerinţelor legale cerute pentru încheierea valabilă a căsătoriei;
asigurarea publicităţii căsătoriei care devine opozabilă erga omnes.
Condiţiile de formă se împart, aşa cum am văzut mai sus, în formalităţi premergătoare
căsătoriei şi formalităţi privind încheierea căsătoriei. În etapa premergătoare trebuie
îndeplinite o serie de formalităţi prealabile şi necesare încheierii căsătoriei, şi anume:
comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării lor de sănătate, depunerea declaraţiei de
căsătorie, publicitatea declaraţiei de căsătorie şi opoziţia la căsătorie. În cea de-a doua etapă
are loc încheierea propriu-zisă a căsătoriei, în condiţii de publicitate şi solemnitate.
Comunicarea reciprocă de către viitorii soţi a stării lor de sănătate
În conformitate cu dispoziţiile art. 278 C.civ căsătoria nu se încheie dacă viitorii soţi nu
declară că şi-au comunicat reciproc starea sănătăţii lor (...)”. În vederea încheierii căsătoriei,
viitorii soţi sunt obligaţi să declare că şi-au comunicat reciproc starea lor de sănătate.
Obligaţia fiecăruia de a-şi informa viitorul consort cu privire la starea de sănătate, fizică şi
psihică, are menirea de a avertiza asupra conţinutului particular pe care îl poate primi
îndatorirea de sprijin moral şi material reciproc între soţi – efect deopotrivă natural şi legal al
căsătoriei – din cauza eventualelor probleme de sănătate ale unuia sau altuia dintre soţi,
precum şi în privinţa riscurilor la care ar fi expuşi soţii sau descendenţii lor din pricina
maladiei de care suferă vreunul dintre soţi.314
Dovada comunicării stării de sănătate se face prin prezentarea certificatelor medicale
prenupţiale, în momentul depunerii declaraţiei de căsătorie, şi prin inserarea în cuprinsul
acestei declaraţii a menţiunii că viitorii soţi şi-au comunicat reciproc starea de sănătate.
Certificatele medicale prenupţiale sunt valabile 14 zile de la data emiterii şi trebuie să
cuprindă menţiunea expresă că persoana se poate sau nu căsători.
Examenul medical (serologic, pulmonar şi neuropsihic) este obligatoriu şi secret
(medicul nu inserează în certificat o explicare a motivelor pentru care nu s-ar putea încheia
căsătoria). Comunicarea reciprocă a stării de sănătate315 se realizează prin depunerea ca anexă
313
Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., pp.133-134.
314
315
Comunicarea stării de sănătate era reglementată de art.10 din Codul familiei ca o condiţie de fond. Literatura
de specialitate consideră că din punctul de vedere al conţinutului şi al sancţiunii, obligaţia de informare nu a
suferit modificări (a se vedea în acest sens Florian Emese, op.cit., p.37; Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., p.37).
64
Dreptul familiei 65
la declaraţia de căsătorie, care cuprinde şi menţiunea „declarăm că am luat cunoştinţă reciproc

de starea sănătăţii noastre în vederea încheierii căsătoriei”, a actelor medicale cuprinzând
rezultatul examenelor medicale pe care viitorii soţi trebuie să le facă pentru a încheia
căsătoria. Legea nu interzice, în principiu, căsătoria persoanelor bolnave, cu condiţia
informării reciproce a viitorilor soţi în legătură cu starea lor de sănătate. Prin excepţie, legea
nu permite căsătoria persoanelor debile sau alienate mintal şi a persoanelor cu boli venerice
transmisibile316.
Sancţiunile aplicate în cazul nerespectării acestei condiţii pot fi317:
nulitatea absolută, dacă unul dintre soţi suferă de o boală pentru care este interzisă
căsătoria, indiferent dacă celălalt soţ a cunoscut sau nu acest lucru;
nulitatea relativă, dacă viitorul soţ suferă de o boală gravă, alta decât cea pentru care
este interzisă căsătoria şi această împrejurare a fost ascunsă faţă de celălalt soţ (dol prin
reticenţă);
căsătoria rămâne valabilă dacă, în momentul încheierii ei, unul dintre soţi suferea de o
afecţiune minoră şi vindecabilă;
dacă boala a fost dobândită în timpul căsătoriei, celălalt soţ poate să solicite doar
desfacerea ei prin divorţ.318
Depunerea declaraţiei de căsătorie
A. Conţinutul şi locul depunerii declaraţiei de căsătorie
Declaraţia de căsătorie este actul prin care viitorii soţi îşi manifestă voinţa în vederea
încheierii căsătoriei. Această declaraţie nu are semnificaţia consimţământului la căsătorie,
după cum nu constituie nici o promisiune irevocabilă privind încheierea căsătoriei.319
Persoanele care doresc să se căsătorească vor completa personal şi în scris, declaraţia de
căsătorie la primăria unde urmează a se încheia căsătoria320 sau la sediul serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor unde urmează a se încheia căsătoria321.
În situaţia în care viitorul soţ este minor, părinţii sau după caz, tutorele vor face personal
o declaraţie prin care încuviinţează încheierea căsătoriei. Dacă nu există nici părinţi, nici
tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară încuviinţarea persoanei sau a autorităţii
care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti.322 Potrivit dispoziţiilor art.280 alin.4 C.civ
dacă unul dintre viitorii soţi, părinţi sau tutore nu se află în localitatea unde urmează să se
încheie căsătoria ei pot face declaraţia la primăria în a cărei rază teritorială îşi au domiciliul
sau reşedinţa, care o transmite, în termen de 48 de ore, la primăria unde urmează a se încheia
căsătoria.
În art.I pct. 9 din O.U.G. nr.80/2011323, care modifică alin.2 al art.28 din Legea
nr.119/1996, se prevede necesitatea existenţei unor motive temeinice (ca, de exemplu:
infirmitatea, boală gravă, sarcină înaintată) pentru ca declaraţia de căsătorie să poată fi depusă
în faţa ofiţerului stării civile în afara sediului serviciului public comunitar local de evidenţă a
316
A se vedea în acest sens Florian Emese, op. cit., p.36; Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., p. 37.
317
Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., p.37.
318
Potrivit art. 6131b Cod procedură civilă: „Când divorţul este cerut pentru că starea sănătăţii unuia dintre soţi
face imposibilă continuarea căsătoriei, instanţa va administra probe privind existenţa bolii şi starea sănătăţii
soţului bolnav şi va pronunţa divorţul, potrivit Codului civil, fără a face menţiune despre culpa pentru desfacerea
căsătoriei”.
319
Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op cit., p.72.
320
Art. 280 alin. 1 Cod civil.
321
Art. I pct.9 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.80/2011.
322
A se vedea art.280 alin.3 C.civ., coroborat cu art.272 alin.5 din acelaşi act normativ.
323
Aşa cum a fost modificat prin pct. 7 din articolul unic al Legii nr. 61/2012.
65
Dreptul familiei 66
persoanelor sau al primăriei competente, care trebuie să vizeze imposibilitatea unuia dintre
viitorii soţi de a se deplasa la acel sediu. Cetăţenii români domiciliaţi în străinătate pot depune
declaraţia de căsătorie la misiunea diplomatic sau la oficiul consular de carieră al României în
străinătate, unde urmează să se încheie căsătoria324.
Declaraţia de căsătorie este un formular tipizat, care face parte din dosarul actului de
căsătorie şi cuprinde următoarele menţiuni:
manifestarea de voinţă a viitorilor soţi că doresc să se căsătorească;
identificarea fiecăruia dintre viitorii soţi (nume, prenume şi domiciliu);
declaraţia acestora că au luat cunoştinţă reciproc de starea sănătăţii lor;
declaraţia viitorilor soţi în sensul că nu există niciun impediment legal la căsătorie;
menţiunea dacă au mai fost căsătoriţi;
declaraţia cu privire la numele pe care doresc să-l poarte în timpul căsătoriei;325
regimul matrimonial ales;326
menţiunea cunoaşterii consecinţelor penale ale falsului în declaraţii;
menţiunea cunoaşterii/înţelegerii limbii române, scris şi vorbit.
În ceea ce priveşte numele care urmează a fi purtate în timpul căsătoriei, viitorii soţi au
următoarele variante327:
să îşi păstreze fiecare numele avut dinaintea căsătoriei;
să aleagă ca nume comun numele oricăruia dintre ei;
să aleagă ca nume comun numele lor reunite;
unul dintre soţi să-şi păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele
lor reunite.
B. Actele necesare la depunerea declaraţiei de căsătorie
Odată cu declaraţia de căsătorie, viitorii soţi vor depune următoarele acte:
a) actele de identitate (original şi copie);
b) certificatele de naştere (original şi copie);
c) certificatele medicale privind starea de sănătate.
Pe lângă aceste acte obligatorii se vor mai prezenta, dacă este cazul, următoarele acte:
-autorizarea instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere
încuviinţarea pentru încheierea căsătoriei (în cazul existenţei unor impedimente rezultate din
condiţiile de rudenie firească sau adoptivă);
-avizul medical, dovada încuviinţării părinţilor, după caz, a tutorelui şi autorizarea
instanţei de tutelă în a cărei circumscripţie minorul îşi are domiciliul pentru încheierea
căsătoriei (în cazul existenţei unor impedimente legate de vârsta matrimonială). În cazul
minorului de 16 ani căruia nu i-a fost recunoscută capacitatea deplină de exerciţiu în condiţiile
art. 40 C.civ sunt aplicabile dispoziţiile art. 272 alin.3-5 din acelaşi act normativ328. În raport
de situaţia concretă, dosarul actului de căsătorie poate cuprinde şi alte documente prevăzute
324
A se vedea art.41 alin. 2 din Hotărârea de Guvern nr. 64/2011 pentru aprobarea Metodologiei cu privire la
aplicarea unitară a dispoziţiilor în materie de stare civilă (publicată în M. Of. nr. 151 din 2 martie 2011).
325
Această declaraţie poate fi făcută şi ulterior, până la încheierea căsătoriei.
326
327
Art.282 C.civ.
328
Alin.3 stabileşte că: „Dacă unul dintre părinţi este decedat sau se află în imposibilitatea de a-şi manifesta
voinţa, încuviinţarea celuilalt părinte este suficientă”.
Alin.4 prevede: „De asemenea, în condiţiile art. 338, este suficientă încuviinţare părintelui care exercită
autoritatea părintească”.
Potrivit alin.5: „Dacă nu există nici părinţi, nici tutore care să poată încuviinţa căsătoria, este necesară
încuviinţarea persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti”.
66
Dreptul familiei 67
de lege329. Declaraţia se semnează de declaranţi, în prezenţa ofiţerului de stare civilă, acesta

având obligaţia să confrunte datele înscrise în declaraţia de căsătorie cu cele care rezultă din
actele prezentate.
C. Caducitatea declaraţiei de căsătorie330
După cum rezultă din prevederile art.284 C.civ sunt două situaţii în care declaraţia
depusă îşi pierde eficacitatea:
căsătoria nu a fost celebrată în termen de 30 de zile de la data afişării;
viitorii soţi doresc să modifice declaraţia iniţială.
În ambele cazuri, dacă intenţia părţilor a rămas neschimbată, încheierea căsătoriei face
necesară o nouă declaraţie în acest sens.
În ceea ce priveşte caducitatea declaraţiei pentru neîncheierea căsătoriei în decurs de 30
de zile de la data afişării, se impun anumite precizări:
data afişării, de la care începe să curgă termenul de 30 de zile, este data depunerii
declaraţiei de căsătorie331;
ca regulă, căsătoria se încheie după expirarea unui termen de 10 zile de la data afişării
declaraţiei, termen care include atât ziua afişării cât şi ziua oficierii332, cu menţiunea că pentru
motive temeinice, se poate încuviinţa reducerea acestui termen.
Coroborând cele două idei, rezultă că din momentul depunerii/afişării declaraţiei curge
atât un termen prohibitiv de 10 zile, pe durata căruia, în principiu, căsătoria nu poate fi
celebrată, cât şi un termen imperativ, în interiorul căruia trebuie să aibă loc oficierea
căsătoriei. Întrucât nu se stabileşte nicio derogare de la termenul de 30 de zile, la împlinirea
căruia declaraţia de căsătorie devine caducă, acesta este aplicabil şi atunci când a fost
aprobată reducerea termenului de 10 zile în condiţiile art. 283 alin.4 C.civ.
În cea de-a doua ipoteză de caducitate, viitorii soţi doresc să reconsidere declaraţia lor
iniţială. Ţinând seama de conţinutul declaraţiei de căsătorie, aşa cum este precizat de art. 281
din noul Cod civil, „modificarea” de care vorbeşte art 284 al aceluiaşi act normativ poate viza,
în primul rând, înţelegerea viitorilor soţi asupra numelui de familie în timpul căsătoriei şi/sau
decizia lor în legătură cu regimul matrimonial, iar în al doilea rând, nevoia actualizării
declaraţiei se poate ivi atunci când viitorul soţ, minor la data declaraţiei de căsătorie, a
împlinit între timp vârsta de 18 ani şi nu mai este necesară încuviinţarea părinţilor sau a
tutorelui, sau dacă, în cazul minorului, a dispărut starea de neputinţă care a împiedicat pe unul
dintre părinţi să încuviinţeze căsătoria ori părintele sau un alt titular al ocrotirii minorului a
revenit asupra refuzului de a încuviinţa căsătoria acestuia. Nu există nicio indicaţie cu privire
la momentul până la care viitorii soţi sunt îndriduiţi să solicite modificarea declaraţiei de
căsătorie, dar este limpede că o atare iniţiativă, recunoscută numai lor (nu şi părinţilor sau
tutorelui viitorului soţ minor) trebuie să fie ulterioară depunerii declaraţiei şi anterioară
celebrării căsătoriei.
Pe de altă parte, reînnoirea declaraţiei de căsătorie poate surveni atât în interiorul
termenului prohibitiv de 10 zile, cât şi după expirarea acestuia, dar înainte de împlinirea
termenului de 30 de zile de la depunerea declaraţiei.
D. Reînnoirea declaraţiei de căsătorie333
329
A se vedea în primul rând, art.28 din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă şi în al doilea rând,
art. 44 din Hotărârea de Guvern nr.64/2011.
330
Florian Emese, op. cit., pp.38-39.
331
332
333
Florian Emese, op. cit., p. 39; Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 74.
67
Dreptul familiei 68
Indiferent de cauza de caducitate, declaraţia iniţială fiind lipsită de eficacitate, căsătoria

va putea fi încheiată numai dacă declaraţia se reînnoieşte şi urmează formalităţile de
publicitate stabilite prin art. 283 C.civ 334.
Referitor la forma declaraţiei reînnoite, sunt incidente aceleaşi cerinţe ca şi în cazul unei
declaraţii iniţiale. Ca atare, în baza art.280-281 C.civ, viitorii soţi vor face declaraţia personal,
la primăria unde urmează a se încheia căsătoria. Declaraţia reînnoită este supusă cerinţelor de
publicitate la fel ca o declaraţie iniţială335.
Neobservarea cerinţelor privitoare la reînnoirea declaraţiei, precum oficierea căsătoriei
deşi au trecut mai mult de 30 de zile de la data afişării, sau neîndeplinirea formalităţilor de
publicitate privitoare la declaraţia reînnoită, nu au consecinţe asupra valabilităţii căsătoriei.
Depunerea şi înregistrarea declaraţiei de căsătorie nu are semnificaţia unui „antecontract” de
căsătorie, precum nu are nici valoare juridică de sine stătătoare şi nu crează obligaţia
încheierii căsătoriei. Bineînţeles, revocarea inoportună a promisiunii la căsătorie, la fel ca şi în
cazul logodnei, poate fonda o acţiune în desdăunări, dacă sunt îndeplinite condiţiile
răspunderii civile delictuale.
Publicitatea declaraţiei de căsătorie
În aceeaşi zi cu primirea declaraţiei de căsătorie, ofiţerul de stare civilă dispune
publicarea aceteia, prin afişarea în extras, la locul special amenajat la sediul serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau al primăriei unde se va încheia căsătoria,
respectiv al misiunii diplomatice sau al oficiului consular unde urmează a se încheia căsătoria,
precum şi pe pagina de internet a acestora.
De asemenea, declaraţia de căsătorie se afişează în extras şi la sediul serviciului public
comunitar local de evidenţă a persoanelor sau al primăriei unde celălalt soţ îşi are domiciliul
ori reşedinţa, precum şi pe pagina de internet a acestora336.
Raţiunea formalităţilor de publicitate a declaraţiei de căsătorie este aceea de a aduce la
cunoştinţă publică proiectul viitorilor soţi de a se căsători şi de a invita pe oricine are ştiinţă
despre împrejurări de natură să împiedice asupra valabilităţii căsătoriei şi să le aducă la
cunoştinţă ofiţerului de stare civilă pe calea opoziţiei la căsătorie (art. 285 noul Cod civil).337
Potrivit art.286 C.civ, dacă opoziţia este întemeiată se va refuza încheierea
căsătoriei.Legea nu prevede vreo excepţie de la cerinţa publicităţii declaraţiei de căsătorie,
doar durata afişării, în principiu de 10 zile, şi poate fi redusă pentru motive temeinice
apreciate ca atare de către primarul localităţii unde se va celebra căsătoria.
În ceea ce priveşte afişarea în extras a declaraţiei de căsătorie, trebuie menţionat faptul
că acest extras este necesar să cuprindă, în mod obligatoriu:
data afişării;
datele de stare civilă ale viitorilor soţi;
în cazul minorului este necesară încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui ori a
persoanei sau a autorităţii care a fost abilitată să exercite drepturile părinteşti;
334
Potrivit art.284 C.civ. reînnoirea declaraţiei de căsătorie este necesară „În cazul în care căsătoria nu s-a
încheiat în termen de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de căsătorie sau dacă viitorii soţi doresc să modifice
declaraţia iniţială, trebuie să se facă o nouă declaraţie de căsătorie şi să se dispună publicarea acesteia”.
335
Art.284 C.civ..
336
A se vedea art.283 alin.1 C.civ. coroborat cu art.29 din Legea nr. 119/1996, astfel cum a fost modificat prin
art.I pct. 10 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.80/2011.
337
68
Dreptul familiei 69
înştiinţarea că orice persoană având cunoştinţă despre existenţa unui impediment legal
sau despre neîndeplinirea unei cerinţe legale, poate face opoziţie la căsătorie, în scris sau cu
arătarea dovezilor pe care se sprijină, în termen de 10 zile de la data afişării.338
Trebuie reamintit faptul că cerinţa publicităţii se aplică, de asemenea, şi în cazul
declaraţiei reînnoite de căsătorie, reînnoire necesară în cazul în care oficierea căsătoriei nu a
avut loc în termen de 30 de zile de la data afişării sau în situaţia modificării de către viitorii
soţi a declaraţiei iniţiale.
Opoziţia la căsătorie339
A. Noţiunea de opoziţie la căsătorie
Opoziţia la căsătorie este actul prin care o persoană aduce la cunoştinţă ofiţerului de
stare civilă existenţa unei împrejurări de fapt sau de drept care nu permite încheierea
căsătoriei.340
B. Persoanele care pot face opoziţie la căsătorie
Potrivit art. 285 alin. (1) din noul Cod civil: „Orice persoană poate face opoziţie la
căsătorie, dacă există un impediment legal sau dacă alte cerinţe ale legii nu sunt îndeplinite”.
C. Condiţiile opoziţiei la căsătorie
Persoana care face opoziţie nu trebuie să dovedească vreun interes, dat fiind interesul
general al societăţii la încheierea unei căsătorii valide.
D. Termenul în care se poate face opoziţie la căsătorie
Pentru a produce efecte, opoziţia la căsătorie trebuie să respecte următoarele cerinţe:
a) să fie făcută în scris341;
b) să se arate dovezile pe care se întemeiază342;
c) să se arate împrejurarea de fapt sau de drept care împiedică încheierea
căsătoriei;
d) să fie semnată.
Opoziţia care nu îndeplineşte cerinţele de mai sus constituie o simplă informare a
ofiţerului de stare civilă, care o va verifica, putându-se sesiza şi din oficiu.
Opoziţia se poate face în intervalul de timp cuprins între data afişării declaraţiei de
căsătorie şi momentul încheierii căsătoriei.
E. Soluţionarea opoziţiei la căsătorie
Soluţionând opoziţia, ofiţerul de stare civilă are următoarele variante:
a) celebrează căsătoria, dacă opoziţia este neîntemeiată;
b) refuză celebrarea căsătoriei, întocmind un proces-verbal, dacă opoziţia este
întemeiată;
De asemenea, ofiţerul de stare civilă refuză să celebreze căsătoria dacă, pe baza
verificărilor pe care este obligat să le efectueze ori a informaţiilor pe care le deţine, în măsura
în care acestea din urmă sunt notorii, constată că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de
lege343. În acest caz, persoana nemulţumită poate sesiza instanţa de judecată344.
338
A se vedea art. 283 alin.2 din noul Cod civil, coroborat cu art.30 din Legea nr. 119/1996, astfel cum a fost
modificat prin art.I pct. 11 alin.1 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr.80/2011.
339
340
Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit., p.42.
341
342
A se vedea art.285 alin. 2 C.civ.
343
A se vedea art. 286 C.civ.
344
Potrivit art.10 din Legea nr.119/1996, republicată, „În cazul în care ofiţerul de stare civilă refuză să
întocmească un act sau să înscrie o menţiune ce intră în atribuţiile sale, persoana nemulţumită poate sesiza
judecătoria în raza căreia domiciliază”. Instanţa de judecată este abilitată să constate dacă opoziţia este sau nu
69
Dreptul familiei 70
c) amână încheierea căsătoriei, dacă este nevoie de timp mai îndelungat pentru
verificarea opoziţiei.
2.Formalităţile privind însăşi încheierii căsătoriei
Solemnitatea şi publicitatea încheierii căsătoriei
Formalităţile încheierii căsătoriei au un caracter complex fiind guvernate de
solemnitate şi publicitate.345 Întocmirea actului de căsătorie, în sensul de instrumentum iuris,
este ulterioară încheierii actului juridic al căsătoriei.346
Solemnitatea încheierii căsătoriei rezultă din următoarele elemente:
a) căsătoria se încheie în faţa unei anumite autorităţi;
b) căsătoria se încheie în prezenţa a doi martori;
c) căsătoria se încheie într-un anumit loc;
d) căsătoria se încheie în prezenţa efectivă şi concomitentă a viitorilor soţi;
e) viitorii soţi trebuie să-şi exprime personal şi succesiv consimţământul.
Publicitatea încheierii căsătoriei reclamă, în principiu, asigurarea accesului oricărei
persoane care doreşte să asiste la încheierea căsătoriei, fără a fi necesară prezenţa efectivă a
publicului, cu excepţia celor doi martori.
Locul şi timpul încheierii căsătoriei
A. Localitatea şi locul unde se încheie căsătoria
Căsătoria se încheie, de regulă, în localitatea aleasă de viitorii soţi, sub condiţia ca, cel
puţin unul dintre aceştia să aibă domiciliul sau reşedinţa în acea localitate. Ca regulă,
căsătoria se celebrează de către ofiţerul de stare civilă la sediul serviciului public comunitar
local de evidenţă a persoanelor sau, după caz, la sediul primăriei. Cu titlu de excepţie, ofiţerul
de stare civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului public comunitar local de
evidenţă a persoanelor sau, după caz, al primăriei competente, cu aprobare primarului, fără să
mai fie nevoie de dovedirea unor motive temeinice pentru aceasta347.
De asemenea, căsătoria poate fi încheiată la serviciul public comunitar local de evidenţă
a persoanelor sau la o altă primărie decât cea în a cărei rază îşi are domiciliul sau reşedinţa cei
doi soţi, cu aprobarea primarului unităţii administrativ-teritoriale unde se încheie căsătoria,
situaţie în care, serviciul public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau primăria la care
urmează să se încheie căsătoria va înştiinţa, deîndată, primăria de domiciliu sau de reşedinţă a
viitorilor soţi, în vederea publicării declaraţiei de căsătorie348.
B. Încheierea căsătoriei pe o navă
Căsătoria se poate încheia şi pe o navă sub pavilion românesc, aflată în timpul unei
călătorii în afara apelor teritoriale române, comandantul navei având şi atribuţii de stare civilă.
Este însă necesar ca viitorii soţi să aibă cetăţenie română. Formalităţile privind depunerea şi
afişarea declaraţiei de căsătorie se îndeplinesc de către comandantul navei, cu respectarea
formelor de publicitate prevăzute de lege. Comandantul navei poate aproba, pentru motive
temeinice, încheierea căsătoriei înainte de îndeplinirea termenului de 10 zile de la afişarea
întemeiată, neputând să constate încheierea căsătoriei. Hotărârea judecătorească pronunţată este supusă căilor de
atac, în condiţiile legii.
345
346
Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., p.139.
347
A se vedea art.287 alin.2 C.civ., coroborat cu art.27 alin. 2 din Legea nr.119/1996, astfel cum a fost modificat
prin art.I pct. 7 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2011 şi prin articolul unic pct.6 din Legea nr.
61/2012 privind aprobarea O.U.G. nr.80/2011 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 119/1996 cu privire la
actele de stare civilă.
348
A se vedea art.27 alin.3 şi 4 din Legea nr.1191996, astfel cum a fost modificat prin art. I pct. 8 din Ordonanţa
de urgenţă a Guvernului nr. 80/2011.
70
Dreptul familiei 71
declaraţiei de căsătorie349. Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în

cursul unei călătorii în afara graniţelor ţării.350
C. Încheierea căsătoriei în străinătate
În străinătate, căsătoria cetăţenilor români se poate încheia la sediul misiunilor
diplomatice sau a oficiilor consulare ale României.
D. Încheierea căsătoriei când există un element de extraneitate351
În cazul în care căsătoria se încheie între o persoană de cetăţenie română şi o alta străină
ori de către cetăţeni români în străinătate, regulile de încheiere a căsătoriei vor fi următoarele:
în cazul românilor care se căsătoresc în străinătate se aplică legile române în ceea ce
priveşte condiţiile de fond la încheierea căsătoriei, iar în ceea ce priveşte condiţiile de formă
se aplică regulile statului în care se oficiază căsătoria (locus regit actum);
în cazul căsătoriei unei persoane române cu una străină pe teritoriul ţării noastre, se
vor aplica legile române, atât în cazul condiţiilor de fond, cât şi în cazul condiţiilor de formă,
atunci când căsătoria este celebrată în faţa organului de stare civilă; când aceasta se încheie de
către un reprezentant al ţării persoanei străine la sediul diplomatic sau consular al acestui stat
la noi în ţară, regulile privind condiţiile de formă sunt cele prevăzute de legislaţia acelui stat,
aplicându-se deci principiul locus regit actum.
E. Timpul încheierii căsătoriei
a) Data încheierii căsătoriei
Ofiţerul de stare civilă stabileşte ziua încheierii căsătoriei, în raport cu prevederile legale
în vigoare. Ca regulă, căsătoria se încheie la expirarea termenului de 10 zile de la afişarea
declaraţiei de căsătorie, termen în care sunt cuprinse atât ziua când a fost afişată declaraţia de
căsătorie, cât şi ziua în care se oficiază căsătoria352.
În cazul în care declaraţia de căsătorie a fost făcută în altă localitate decât cea în care
urmează să se încheie căsătoria, termenul de 10 zile se socoteşte de la data când s-a afişat
declaraţia de căsătorie, în condiţiile legii.
Cu titlu de excepţie, primarul municipiului, al sectorului municipiului Bucureşti, al
oraşului sau al comunei unde urmează să se încheie căsătoria poate să încuviinţeze, pentru
motive temeinice353, încheierea căsătoriei înainte de împlinirea termenului de 10 zile de la
afişarea declaraţiei de căsătorie354. În cazul expirării termenului de valabilitate a certificatelor
medicale355, ofiţerul de stare civilă va stabili data încheierii căsătoriei în perioada cuprinsă
între data depunerii noilor certificate medicale şi data expirării valabilităţii acestora.
Dacă au trecut mai mult de 30 de zile de la data afişării declaraţiei de căsătorie, este
necesară reînnoirea acesteia.
b) Momentul încheierii căsătoriei
349
Art.8 alin.3 din Legea nr. 119/1996, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
350
351
Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, op. cit., pp.20-21; Ion P. Filipescu, Alexandru I. Filipescu, op. cit.,
p. 42.
352
A se vedea art.283 alin.3 C.civ., coroborat cu art.30 alin.1 din Legea nr.119/1996, astfel cum a fost modificat
prin art. I pct. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2011.
353
Art. 48 alin.3 din Hotărârea de Guvern nr.64/2011 limitează „morivele temeinice” doar la „starea de sănătate
a unuia dintre soţi” (a se vedea în acest sens şi Dan Lupaşcu, Cristiana Mihaela Crăciunescu, op. cit., p. 76).
354
A se vedea art. 284 alin. 4 din noul Cod civil, coroborat cu art.30 alin. 2 din Legea nr. 119/1996, astfel cum a
fost modificat prin art. I pct. 11 din Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 80/2011.
355
Potrivit art.42 alin.1 lit.c din Hotărârea de Guvern nr. 64/2011, termenul de valabilitate al certificatelor
medicale este de 14 zile.
71
Dreptul familiei 72
Potrivit art.289 C.civ momentul încheierii căsătoriei356 este acela în care, după ce
ofiţerul de stare civilă a luat consimţământul fiecăruia dintre viitorii soţi, îi declară căsătoriţi.
Persoana care încheie căsătoria
A. Ofiţerul de stare civilă
Au calitatea de „ofiţer de stare civilă” şi sunt abilitaţi să încheie căsătoria:
a) primarii municipiilor, sectoarelor municipiului Bucureşti, oraşelor şi
comunelor;
b) şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de carieră ale României;
c) comandanţii de nave.
În conformitate cu dispoziţiile art.3 alin.3 din Legea nr.119/1996, cu modificările şi
completările ulterioare: „Primarii şi şefii misiunilor diplomatice şi ai oficiilor consulare de
carieră ale României pot delega sau retrage, după caz, exercitarea atribuţiilor de stare civilă,
secretarului unităţii administrativ-teritoriale sau altor funcţionari publici din aparatul propriu
cu competenţă în acest domeniu, respectiv agentului diplomatic care îndeplineşte funcţii
consulare sau unuia dintre funcţionarii consulari”. Nu pot delega aceste atribuţii comandanţii
de nave şi nici ofiţerii de stare civilă desemnaţi pentru situaţii speciale357.
În concluzie, căsătoria se încheie de către ofiţerul de stare civilă sau de către un alt
funcţionar căruia i-au fost delegate, în condiţiile legii, aceste atribuţii.
B. Competenţa ofiţerului de stare civilă
Sub aspectul competenţei persoanei care încheie căsătoria se deosebesc următoarele
aspecte358:
competenţa personală (ratione personae) este determinată de domiciliul sau reşedinţa
a cel puţin unuia dintre viitorii soţi, căsătoria încheindu-se de către ofiţerul de stare civilă din
localitatea respectivă;
competenţa teritorială (ratione loci) este determinată de limitele teritoriale ale
localităţii unde se află sediul primăriei de la domiciliul sau reşedinţa unuia dintre viitorii soţi,
unde urmează celebrarea căsătoriei;
competenţa materială (ratione materiae) este determinată de calitatea de ofiţer de stare
civilă a persoanei care instrumentează încheierea căsătoriei şi de atribuţiile ce i-au fost
delegate.
Numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă se bucură de protecţia legii. În
cazul în care persoana care a instrumentat încheierea căsătoriei, în calitate de ofiţer de stare
civilă, dar care nu a avut această calitate, actul încheiat este nul. 359 Dar sunt unele situaţii în
356
În legătură cu momentul în care viitorii soţi sunt consideraţi căsătoriţi, înainte de apariţia noului Cod civil, în
literatura de specialitate şi practica judiciară au fost susţinute două puncte de vedere. Astfel, într-o primă părere,
momentul încheierii căsătoriei era considerat acela în care delegatul de stare civilă, după ce constata
consimţământul fiecăruia la căsătorie, îi declara căsătoriţi. Înregistrarea căsătoriei, care urmează după aceea, se
susţinea că ar avea doar valoare probatorie, şi nu constitutivă de stare civilă. În cea de-a doua părere, se
considera că, dimpotrivă, numai momentul final al procedurii încheierii căsătoriei poate fi considerat drept
momentul încheierii propriu-zise a căsătoriei, pentru că actul juridic al căsătoriei nu este doar consensual, ci şi
solemn, iar solemnitatea constă în îndeplinirea întregii proceduri de celebrare a căsătoriei (a se vedea în acest
sens Maria Banciu, Adrian Alexandru Banciu, op. cit., p. 20).
357
Art.8 alin.2 din Legea nr. 119/1996, cu modificările şi completările ulterioare, dispune că: „În caz de
mobilizare, război, participare a forţelor armate la misiuni în afara teritoriului statului român, Ministerul Apărării
Naţionale sau după caz, Ministerul Administraţiei şi Internelor, pentru efective proprii, desemnează ofiţerii de
stare civilă care înregistrează actele şi faptele de stare civilă ale militarilor, ale personalului civil, precum şi ale
altor categorii de participanţi şi le comunică serviciului public comunitar local de evidenţă a persoanelor sau,
după caz, ofiţerului de stare civilă din cadrul primăriei unităţii administrativ-teritoriale competente”.
358
Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., pp. 49-50; Bogdan Dumitru Moloman, op. cit., pp. 140-141.
359
72
Dreptul familiei 73
care căsătoria încheiată în faţa unei persoane care nu are calitatea de ofiţer de stare civilă este
valabilă360. Lipsa calităţii de ofiţer de stare civilă nu împiedică valabilitatea căsătoriei dacă a
existat convingerea generală că persoana în faţa căreia s-a încheiat căsătoria avea calitatea să
instrumenteze actul – error communis facit ius.361 Nesocotirea regulilor competenţei ratione
personae sau ratione loci nu împiedică asupra valabilităţii actului juridic al căsătoriei. În
schimb competenţa materială (ratione materiae) a delegatului de stare civilă condiţionează
valabilitatea căsătoriei,deoarece numai căsătoria încheiată în faţa ofiţerului de stare civilă,
adică a persoanei care are o asemenea calitate, este recunoscută de lege.362
Prin excepţie, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofiţer de
stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au
reşedinţa viitorii soţi, cu obligativitatea înştiinţării primăriei de domiciliu sau de reşedinţă a
viitorilor soţi, în vederea publicării363. De asemenea, în anumite cazuri prevăzute de lege,
ofiţerul de stare civilă poate celebra căsătoria şi în afara sediului serviciului de stare civilă, cu
respectarea tuturor condiţiilor cerute de lege. În cazul persoanelor care aparţin minorităţilor
naţionale, căsătoria se poate celebra în limba lor maternă, dar ofiţerul de stare civilă sau cel
care oficiază căsătoria trebuie să cunoască această limbă.
Martorii la încheierea căsătoriei
Alături de nota de solemnitate şi de publicitate pe care o adaugă ceremoniei oficierii
căsătoriei, prezenţa martorilor este destinată să prevină eventuale fraude privind identitatea
viitorilor soţi.364 Rolul martorilor este acela să ateste că viitorii soţi, înfăţişaţi personal şi
împreună, şi-au dat consimţământul în vederea încheierii căsătoriei în faţa ofiţerului de stare
civilă365. Altfel spus, martorii „certifică” faptul existenţei materiale a consimţământului
personal exprimat de fiecare dintre viitorii soţi.366 Ei vor semna actul de căsătorie alături de
soţi şi de ofiţerul de stare civilă, aşa cum este prevăzut în art.290 C.civ. Potrivit art.288 alin.3
C.civ, poate fi martor orice persoană, inclusiv rude sau afinii, indiferent de grad, cu oricare
dintre viitorii soţi, cu singura pretenţie de a fi în măsură să perceapă, prin propriile simţuri,
faptele pe care este chemat să le ateste.
Prin urmare, potrivit dispoziţiilor art.288 alin.2 C.civ, nu pot fi martori la încheierea
căsătoriei următoarele categorii de persoane:
a) incapabilii, adică minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani;
b) persoanele care din cauza unei deficienţe psihice sau fizice nu au aptitudinea de
a atesta exprimarea publică a consimţământului de către soţi;
c) persoanele puse sub interdicţie judecătorească.367
Celebrarea căsătoriei
La data fixată pentru celebrarea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă efectuează, în ordine
cronologică, următoarele operaţiuni:
a) identifică, pe baza actelor de identitate, viitorii soţi;
b) constată prezenţa celor doi martori;
360
Potrivit art. 7 din Legea nr. 119/1996, cu modificările şi completările ulterioare, înregistrarea făcută de o
persoană necompetentă, dar care exercită în mod public atribuţii de ofiţer de stare civilă, este valabilă.
361
362
Nadia Cerasela Aniţei, op. cit., p. 50.
363
364
365
A se vedea art. 288 alin. 1C.civ
366
367
Art. 43 alin.1C.civ.
73
Dreptul familiei 74
c) constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea

căsătoriei;
d) ia consimţământul;
e) declară căsătoria încheiată pe baza consimţământului liber şi deplin exprimat;
f) citeşte soţilor dispoziţiile legale privind drepturile şi obligaţiile acestora;
g) întocmeşte actul de căsătorie.
Căsătoria se oficiază în limba română, într-o încăpere amenajată corespunzător. Ofiţerul
de stare civilă este obligat să aibe o ţinută vestimentară adecvată caracterului solemn al
acestui act.
Prin dispoziţiile art.287 alin.3 C.civ se recunoaşte, aşa cum am văzut mai sus,
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale posibilitatea de a solicita oficierea căsătoriei în
limba maternă, cu condiţia ca ofiţerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să
cunoască această limbă. Literatura de specialitate368 este de părere că, în situaţia în care
ofiţerul de stare civilă nu cunoaşte limba în care doresc viitorii soţi celebrarea căsătoriei,
aceştia se pot prevala de beneficiul dispoziţiilor art.279 alin.2 C.civ ce permit, prin excepţie şi
cu aprobarea primarului, oficierea căsătoriei de către un alt ofiţer de stare civilă decât cel în a
cărei rază teritorială domiciliază sau îşi au reşedinţa viitorii soţi. În cazul căsătoriei încheiată
între cetăţeni străini sau între aceştia şi cetăţeni români, dacă nu cunosc limba română,
precum şi atunci când unul sau ambii soţi sunt surdomuţi se foloseşte interpret autorizat369.
3.Formalităţile ulterioare încheierii căsătoriei
Operaţiunile pe care le efectuează ofiţerul de stare civilă după încheierea căsătoriei
1.Înregistrarea căsătoriei370
După încheierea căsătoriei, ofiţerul de stare civilă întocmeşte, de îndată, în registrul
actelor de stare civilă, actul de căsătorie. Actul de căsătorie se întocmeşte în două exemplare,
ambele originale, şi se completează manual, cu cerneală specială de culoare neagră. Acesta se
semnează de către soţi, cu numele de familie pe care au convenit să-l poarte în timpul
căsătoriei, de cei doi martori şi de către ofiţerul de stare civilă.
Căsătoria încheiată pe o navă sub pavilion românesc, aflată în timpul unei călătorii în
afara apelor teritoriale române, se înregistrează de către comandantul navei în jurnalul de
bord, această operaţiune cuprinzând toate datele necesare întocmirii actului de căsătorie,
precum şi semnăturile cerute de lege. Comandantul navei este obligat, ca la sosirea în ţară, să
înainteze o copie certificată de pe înregistrarea făcută, prin căpitănia portului de înscriere a
navei, la Primăria sectorului 1 Bucureşti, care va întocmi actul de căsătorie. Totodată,
comandantul navei va elibera persoanelor îndreptăţite o dovadă cu privire la înregistrarea
făcută. În cazul căsătoriei încheiată la misiunile diplomatice sau la oficiile consulare de
carieră ale României, actul de stare civilă, după înregistrare, se trimite prin intermediul
Ministerului Afacerilor Externe, la Primăria sectorului 1 Bucureşti, împreună cu documentele
primare pe baza cărora s-a întocmit. La cerere, Primăria sectorului 1 Bucureşti eliberează
certificatul de căsătorie.
De la data la care va fi asigurată infrastructura informatică necesară, al doilea exemplar
al actului de căsătorie, precum şi menţiunile ulterioare vor fi întocmite în format electronic 371.
Înregistrarea căsătoriei nu este o condiţie de valabilitate a acesteia, însă realizează mijlocul de
368
369
A se vedea art. 33 din Legea nr. 119/1996, cu modificările şi completările ulterioare.
370
371
A se vedea art. 2 alin. 2 din Legea nr. 119/1996, astfel cum a fost modificat prin art.I pct.1 din Ordonanţa de
urgenţă a Guvernului nr. 80/2011.
74
Dreptul familiei 75
dovadă a căsătoriei, forma de recunoaştere socială, precum şi mijlocul de evidenţă statistică

cu privire la starea civilă a populaţiei.
2.Formalităţile privind regimul matrimonial ales
Întocmind actul de căsătorie, ofiţerul de stare civilă înscrie prin menţiune regimul
matrimonial ales de soţi şi indicat de aceştia în cuprinsul declaraţiei de căsătorie372. Ofiţerul
de stare civilă are obligaţia de a comunica din oficiu şi de îndată o copie a actului de căsătorie
la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale373 şi, de asemenea, notarului public
care a autentificat convenţia matrimonială, ori de câte ori viitorii soţi au încheiat o astfel de
convenţie.
În lipsa convenţiei (sau în cazul nulităţii acesteia) între soţi se aplică regimul comunităţii
legale374. Altfel spus, existenţa unui regim matrimonial este consecinţa implacabilă a
încheierii căsătoriei, dar viitorii soţi sunt cei care hotărăsc dacă respectivul regim va fi unul
convenţional sau „de plin drept”.375 Obligaţia ofiţerului de stare civilă de a comunica o copie
a actului de căsătorie la Registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale este generală,
indiferent dacă soţii au încheiat sau nu o convenţie matrimonială şi este dublată, în cazul în
care există o convenţie matrimonială, de obligaţia de a transmite o copie a actului de căsătorie
notarului public care a autentificat convenţia. Dacă s-a încheiat o convenţie matrimonială,
înscrierea acesteia în Registrul naţional notarial al regimurilor marimoniale este o formalitate
de publicitate ce asigură opozabilitatea convenţiei faţă de terţi376. Înscrierea convenţiei în
registrul menţionat se face pe baza unui exemplar al convenţiei autentificate transmis din
oficiu de notarul public după primirea copiei de pe actul de căsătorie sau de la cererea
oricăruia dintre soţi377.
3.Eliberarea şi, după caz, anularea unor acte
După întocmirea actului de căsătorie se eliberează soţilor certificatul de căsătorie şi
livretul de familie. De asemenea, ofiţerul de stare civilă anulează cartea de identitate a soţului
care şi-a schimbat numele de familie prin căsătorie. Această operaţiune se realizează prin
tăierea colţului în care este înscrisă perioada de valabilitate378.
4.Dovada căsătoriei
Valabilitatea căsătoriei, privită ca negotium iuris, nu este condiţionată de faptul
înregistrării, de existenţa lui instrumentum iuris.379 Altfel spus, căsătoria există indiferent dacă
a fost sau nu consemnată oficial. Întrucât actul de căsătorie serveşte ca principal mijloc de
probă, nu este nicidecum cerinţă de valabilitate a căsătoriei, omisiunea întocmirii lui sau
nesemnarea acestuia de către unul sau unii dintre cei chemaţi, nu împietează asupra
valabilităţii căsătoriei.380 Nu este mai puţin adevărat că neîntocmirea actului de căsătorie este
generatoare de incoveniente în materie de opozabilitate faţă de terţi a convenţiei
matrimoniale, dat fiind faptul că îndeplinirea formalităţilor de publicitate a convenţiei
matrimoniale prin care, de regulă, se asigură opozabilitatea faţă de terţi 381, are ca premisă
actul de căsătorie ce poartă înscrisă menţiunea regimului matrimonial ales. Neîndeplinirea
372
Art. 281 alin. 1 C.civ
373
Art. 334 alin.1 C.civ
374
Art. 338 C.civ
375
376
A se vedea art. 334 alin. 1 şi art. 335 C.civ.
377
A se vedea art. 334 alin. 2 şi 3 C.civ.
378
A se vedea art. 53 alin. 1 din Hotărârea de Guvern nr. 64/2011.
379
380
381
75
Dreptul familiei 76
formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă,

ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii legale382.
Ca regulă, dovada căsătoriei se face cu actul de căsătorie şi prin certificatul de căsătorie
eliberat pe baza acestuia383. De altfel, potrivit normei cu valoare de principiu cuprinsă în
art.99 alin.1 C.civ, proba stării civile se face prin actele de naştere, căsătorie şi deces
întocmite potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum şi prin certificatele de stare civilă
eliberate pe baza acestora.384. Prin derogare de la regulă, „în situaţiile prevăzute de lege,
căsătoria se poate dovedi cu orice mijloc de probă”385.
„Situaţiile” la care se face referire evocă acele împrejurări indicate de prevederile
art.103 lit.-d C.civ în care proba stării civile nu se poate realiza cu actul de stare civilă
întrucât, fie nu au existat registre de stare civilă, fie registrele de stare civilă s-au pierdut sau
au fost distruse, în tot sau în parte, fie nu este posibilă procurarea din străinătate a
certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă, fie întocmirea actului
de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.386
Celebrarea religioasă a căsătoriei
Căsătoria este laică, în sensul că încheierea şi înregistrarea sa sunt de competenţa
exclusivă a autorităţii statului. Cu toate acestea, atât Constituţia României387, cât şi actualul
Cod civil388 prevăd posibilitatea (iar nu obligaţia) celebrării religioase a căsătoriei, însă numai
după încheierea căsătoriei civile
-Conştientizarea rolui şi importanţei respectării formalităţilor căsătoriei
1. Impedimentele la căsătorie
2. Caracterele juridice ale căsătoriei
3. Natura juridică a căsătoriei

1. Formalităţile încheierii căsătoriei
1.Nadia Cerasela Aniţei, Dreptul familiei, curs universitar, Editura Hamangiu, 2011
EFECTELE CĂSĂTORIEI
Secţiunea 1-Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi
1.1. Consideraţii generale
382
383
Art. 292 alin. 1 C.civ.
384
385
Art. 292 alin. 2 din noul Cod civil.
386
Florian Emese, op. cit., p. 44
387
Constituţia României, republicată, art. 48 alin. 2.
388
A se vedea art. 259 alin. 3 C.civ
76
Dreptul familiei 77
Încheierea căsătoriei generează între cei care o încheie raporturi multiple şi complexe,
de diferite naturi, normele dreptului familiei reglementând numai o parte din acestea care
dobândesc astfel un caracter juridic, în timp ce altele au numai un caracter moral, nefiind
cuprinse în normele de drept.
Căsătoria încheiată cu respectarea condiţiilor de fond şi de formă prevăzute de lege dă
naştere la două categorii de efecte şi anume: efecte de natură nepatrimonială pe care le vom
analiza în acest capitol, aceste efecte angajând persoana şi capacitatea de exerciţiu a acesteia
şi efecte de natură patrimonială pe care le vom analiza într-un alt capitol. Domeniul
raporturilor personale dintre soţi este greu de definit, iar sancţionarea acestora este dificil de
realizat. Dacă în trecut se considera că relaţiile personale dintre soţi erau reglementate mai
degrabă de norme morale sau religioase decât de norme juridice, în dreptul european efectele
personale ale căsătoriei erau calificate ca fiind de ordine publică, acestea neputând, în
consecinţă, să facă obiectul unei convenţii între soţi. Dreptul american însă oferă o concepţie
mai flexibilă cu privire la posibilitatea reglementării contractuale a relaţiilor personale dintre
soţi. Desigur că aceste dispoziţii convenţionale au un caracter special ce rezultă din specificul
lor nepatrimonial (de exemplu, nu pot fi executate silit) şi nu pot încălca ordinea publică, de
acestea ţinându-se cont la analiza motivelor de divorţ. Aparent, efectele personale ale
căsătoriei nu mai prezintă interes juridic prin dispariţia sau reducerea importanţei unor
instituţii care au făcut obiect de preocupare a practicii şi doctrinei în această materie (puterea
maritală, incapacitatea femeii măritate, domiciliul legal al femeii măritate, efectele căsătoriei
cu privire la cetăţenie sau nume ş.a) precum şi prin consacrarea în cele mai multe dintre
legislaţiile moderne a principiului egalităţii dintre bărbat şi femeie. Astfel, principala
consecinţă a încălcării obligaţiilor personale dintre soţi, în plan familial, constă în aceea că
neîndeplinirea lor culpabilă constituie motiv de divorţ. Pentru că în mare parte relaţiile dintre
soţi sunt de natură morală, legiuitorul a creat doar cadrul unei minime organizări juridice a
raporturilor personale din cadrul căsătoriei, lăsându-le soţilor libertatea reglării lor.
Principiile389 care reglementează relaţiile personale nepatrimoniale dintre soţi sunt
următoarele:
- bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie;
- soţii hotărăsc de comun acord în tot ceea ce priveşte căsătoria.
Principiul egalităţii dintre soţi implică caracterul reciproc al drepturilor şi obligaţiilor pe
care le creează între soţi căsătoria, dar şi drepturi şi obligaţii egale în ceea ce priveşte
exercitarea drepturilor părinteşti. Prevederile acestui principiu fac aplicarea în domeniul
relaţiilor de familie a principiului constituţional al egalităţii sexelor în toate domeniile vieţii
sociale. Ca o consecinţă a acestui principiu al egalităţii, cel de-al doilea principiu prevede, aşa
cum am arătat, că în tot ceea ce priveşte căsătoria soţii hotărăsc de comun accord. Cu toate
acestea însă, în timpul căsătoriei pot să apară situaţii în care soţii să nu fie de acord cu privire
la un act sau cu privire la o măsură ce trebuie luată. Neexistând o prevedere legală în acest
sens soţii nu se pot adresa autorităţii tutelare sau instanţei judecătoreşti pentru a decide
privitor la neînţelegerea dintre ei . Pentru ca neînţelegerea să nu se amplifice şi să ducă la
desfacerea căsătoriei, soţii trebuie să găsească singuri modalitatea de a-şi rezolva situaţia
conflictuală ivită.
Doctrina de dreptul familiei390 consideră că prin relaţiile personale dintre soţi trebuie
să înţelegem în principal următoarele obligaţii nepatrimoniale pe care soţii şi le asumă prin
căsătorie:
389
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 39-40; A.Pricopi, Dreptul familiei,
Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p.31;
77
Dreptul familiei 78
- obligaţia de a hotărî cu privire la numele pe care soţii îl vor purta în căsătorie;

- obligaţia de acordare a sprijinului moral reciproc;
- obligaţia de fidelitate;
- obligaţia de a locui împreună;
- obligaţia conjugal.
Noul Cod civil consacră drepturile şi îndatoririle personale ale soţilor în Capitolul V al
Cărţii a II a intitulată “Despre familie” în art.307-311.
1.2.Numele soţilor
La încheierea căsătoriei, viitorii soţi vor declara ofiţerului de stare civilă numele pe care
înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei, legea permiţându-le să opteze pentru una din
următoarele variante:
- să-şi păstreze fiecare numele avut anterior încheierii căsătoriei;
- să ia numele oricăruia dintre ei sau numele lor reunite;
- un soţ să-şi păstreze numele de dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor
reunite.
Legea consacră libertatea de opţiune a soţilor cu privire la alegerea numelui pe care
urmează să-l poarte în timpul căsătoriei, însă această posibilitate se poate manifesta doar
în limitele celor trei situaţii prezentate mai sus. Pentru consideraţii de ordin social şi avându-
se în vedere faptul că numele este un element important pentru stabilirea identităţii persoanei
şi a celor care sunt legaţi prin raporturile de familie, soţilor nu le este permis să creeze alte
situaţii referitoare la numele pe care îl vor purta în afară de variantele prevăzute de lege.
În literatura de specialitate s-au făcut sugestii referitoare la o posibilă legiferare care ar
elimina posibilitatea reunirii numelor, motivând că aceasta nu ţine de tradiţiile poporului
nostru şi că astfel s-ar putea ajunge la combinaţii care ar altera rostul numelui persoanei şi
anume acela de element de identificare a acesteia.
Opţiunea soţilor cu privire la numele pe care îl vor purta în timpul căsătoriei va fi
făcută fie în cuprinsul declaraţiei de căsătorie, fie ulterior, până la momentul celebrării
căsătoriei, printr-un înscris separat care se va ataşa la declaraţia de căsătorie. În situaţia în care
viitorii soţi nu şi-au exprimat opţiunea cu privire la numele pe care îl vor purta se consider că
fiecare din ei va purta numele pe care l-a avut până atunci.
Potrivit art.311 Cod civil soţii sunt obligaţi să poarte pe toată durata căsătoriei numele
declarat în faţa delegatului de stare civilă, iar în situaţia în care au ales să poarte un nume
comun, unul dintre soţi nu poate cere schimbarea acestui nume pe cale administrativă decât cu
consimţământul celuilalt soţ. Această reglementare este aplicabilă doar celor care au ales un
nume comun la încheierea căsătoriei pentru că în situaţia în care fiecare dintre soţi şi-a păstrat
numele avut înainte de încheierea căsătoriei, unul dintre ei poate solicita schimbarea numelui
pe cale administrativă fără consimţământul celuilalt soţ, această schimbare neavând nici un
efect cu privire la numele acestuia din urmă. Soţii vor putea cere şi împreună schimbarea
numelui lor comun, situaţie în care fiecare dintre ei va trebui să facă solicitarea de schimbare
a numelui printr-o cerere separată391.
O situaţie deosebită392 este aceea când numele de familie a fost înregistrat tradus în altă
limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi. În această situaţie, se poate cere
390
T.Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2005, p. 116-125; I.P. Filipescu, Tratat de
dreptul familiei, Ediţia a V a, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p. 36-40; E. Florian, Dreptul familiei, Ediţia a II
a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008, p. 76-82.
391
A.Bacaci, V.C. Dumitrache, C.Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia a III a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.
41
392
I.P.Filipescu,Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1993, p.40
78
Dreptul familiei 79
înscrierea numelui, prin menţiune, retradus ori cu ortografia limbii materne. Pentru înscriere
nu este necesar consimţământul celuilalt soţ. Dacă însă efectele acestei înscrieri urmează a se
produce şi în ceea ce priveşte pe celălalt soţ sau în privinţa copiilor minori, este necesar
consimţământul ambilor soţi.
O situaţie la care s-a oferit răspuns în literatura juridică393 este aceea a numelui pe care
soţul, adoptat în timpul căsătoriei şi care are numele comun cu celălalt soţ, îl va purta după
adopţie. Problema care se pune este dacă acesta va lua numele adoptatorului sau îşi va păstra
numele comun. Astfel, potrivit art.53, alin. 4 din Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al
adopţiei “ în cazul adopţiei unei persoane căsătorite care poartă un nume comun în timpul
căsătoriei, soţul adoptat poate primi în timpul căsătoriei numele adoptatorului, cu
consimţământul celuilalt soţ, acordat în faţa instanţei care încuviinţează adopţia”, ceea ce
înseamnă că după adopţie soţii nu vor mai avea nume comune. În situaţia în care celălalt soţ
nu consimte, atunci soţul adoptat va purta în timpul căsătoriei numele comun declarat la
încheierea căsătoriei. Dacă, însă, căsătoria se va desface prin divorţ şi se pune problema
revenirii la numele anterior căsătoriei, soţul adoptat nu va reveni la numele avut înainte de
căsătorie, ci va lua numele adoptatorului, deoarece prin efectul adopţiei dispar toate efectele
rudeniei fireşti. Dacă soţul adoptat nu poate purta numele adoptatorului în timpul căsătoriei
pentru că celălalt soţ nu şi-a dat consimţământul în faţa instanţei care încuviinţează adopţia,
după desfacerea căsătoriei soţul adoptat va lua numele adoptatorului, devenind astfel
aplicabilă regula consacrată în art.54, alin.1 din Lege potrivit căreia adoptatul ia numele
adoptatorului. De asemeni, dacă soţul supravieţuitor sau cel divorţat, dar care a rămas cu
numele comun dobândit la încheierea căsătoriei, va putea conveni cu soţul dintr-o nouă
căsătorie să poarte în viitor numele ales de ei în aceleaşi condiţii ca orice persoană. Aşadar, se
poate ca acesta să convină cu soţul din a doua căsătorie să poarte numele avut înainte, dar care
a aparţinut soţului decedat sau de care a divorţat, după cum se vor putea înţelege ca ambii soţi
să poarte acest nume sau numele lor reunite.
1.3. Obligaţia de sprijin moral
Pornind de la aceea că la baza relaţiilor de familie stă prietenia şi afecţiunea reciprocă394
între membrii ei, prin dispoziţiile art.309 Codul civil este reglementată obligaţia de sprijin
moral, legiuitorul stabilind că „soţii îşi datorează reciproc sprijin moral”. Această obligaţie
îmbracă multiple forme, bazându-se pe comuniunea şi înţelegerea care trebuie să
caracterizeze viaţa conjugală395. La baza acestei obligaţii stă solidaritatea pe care soţii trebuie
să o manifeste unul faţă de celălalt.
Îndatoririle pe care trebuie să le îndeplinească reciproc soţii în cadrul acestei obligaţii
sunt următoarele:
- îndatorirea de a fi sinceri unul cu celălalt;
- îndatorirea de a manifesta răbdare unul faţă de celălalt în relaţiile dintre ei;
- îndatorirea de a promova buna înţelegere şi comunitatea matrimonială de viaţă;
- îndatorirea de a se încuraja, a se susţine şi stimula reciproc în activităţile familiale,
profesionale şi obşteşti;
- îndatorirea fiecăruia de a apăra, la nevoie, cinstea şi reputaţia celuilalt;
- îndatorirea de a se sprijini şi încuraja reciproc în depăşirea unor situaţii critice sau
393
I.P. Filipescu,op.cit, p.40; I.Albu, I.Reghini, P.A.Szabo, Înfierea, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1977, p.155;
D.Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982,p.36
394
A.Bacaci, V.C. Dumitrache, C.Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia a III a, Editura All Beck, Bucureşti, 2002, p.
42
395
A.Pricopi, Dreptul familiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005,p. 32
79
Dreptul familiei 80
dificile, de a acorda celuilalt ajutor în cazul în care acesta , datorită vârstei, stării de
sănătate sau infirmătăţii are nevoie396.
Prin denumirea sa această obligaţie pare să aibă un caracter moral, însă în realitate
aceasta este o îndatorire cu caracter juridic. Astfel, neîndeplinirea obligaţiei de sprijin moral
de către oricare dintre cei doi soţi poate conduce la distrugerea sau degradarea relaţiilor de
familie, a valorilor care stau la baza temeliei căsătoriei, cei doi ajungând în ultimă instanţă la
desfacerea căsătoriei prin divorţ. De asemeni, încălcarea acestei obligaţii, în funcţie de fapta
săvârşită, se poate materializa într-o contravenţie prevăzută de art.3, pct.28 din Legea
nr.61/1991 constând în „alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei ori a copiilor,
precum şi a oricăror alte persoane aflate în întreţinere” sau se poate concretiza în infracţiunea
prevăzută şi pedepsită de art.305, alin.1 Codul penal unde se stipulează faptul că „săvârşirea
de către persoana care are obligaţia legală de întreţinere faţă de cel îndreptăţit la întreţinere, a
faptului de a-l părăsi, alunga sau lăsa fără ajutor, expunându-l la suferinţe psihice sau morale,
constituie infracţiunea de abandon de familie”.
1.4. Obligaţia de fidelitate
După încheierea căsătoriei soţii sunt datori să fie fideli unul altuia, să nu întreţină relaţii
sexuale în afara căsătoriei, această obligaţie rezultând din prietenia şi afecţiunea reciprocă ce
stă la baza căsătoriei şi a cărei încălcare poate afecta încrederea şi înţelegerea acestora,
respectul pe care şi-l purtau unul altuia, ducând astfel la o degradare a relaţiilor dintre aceştia.
Obligaţia de fidelitate incumbă două aspecte: un aspect pozitiv – îndeplinirea de fiecare dintre
soţi a îndatoririlor conjugale şi un aspect negativ – de a nu întreţine relaţii sexuale în afara
căsătoriei397. Obligaţia de fidelitate consacrată în art.309 din Codul familiei rezultă din
principiul monogamiei şi aceasta se află nu doar la baza relaţiilor dintre soţi, ci şi la baza unor
reglementări esenţiale pentru raporturile de familie în general şi de filiaţie, în special. Astfel,
potrivit prezumţiei de paternitate, soţul mamei este tatăl copilului născut sau conceput în
timpul căsătoriei, această prezumţie întemeindu-se la rândul său pe prezumţia că soţia şi-a
respectat obligaţia de fidelitate.
Având în vedere principul egalităţii între soţi, obligaţia de fidelitate există atât pentru
femeie, cât şi pentru bărbat.
Încălcarea obligaţiei de fidelitate se sancţiona până în anul 2006 penal, prin incriminarea
infracţiunii de adulter potrivit art.340 Codul penal, însă prin Legea nr.278/2006 pentru
modificarea şi completarea Codului penal dispoziţiile acestui articol au fost abrogate. În
prezent, adulterul nu mai este considerat infracţiune, însă nerespectarea obligaţiei de
fidelitate, de oricare dintre soţi, poate constitui motiv temeinic pentru divorţ.
În strânsă legătură cu obligaţia de sprijin moral, dar şi cu obligaţia de fidelitate apare şi
obligaţia de respect reciproc pe care soţii şi-l datorează unul altuia. Având în vedere faptul că
la baza relaţiilor dintre soţi sunt sentimente de afecţiune şi prietenie, respectul constituie
indicatorul calitativ al echilbrului moral dintre soţi.
1.5. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)
Obligaţia soţilor de a locui împreună este una din condiţiile realizării scopului căsătoriei
întrucât familia presupune, în principiu, ducerea vieţii în comun, deci convieţuirea soţilor,
care se poate realiza cel mai bine în condiţiile în care soţii locuiesc împreună.
Aşa cum soţii decid împreună, de comun acord, în tot ceea ce priveşte căsătoria, tot
astfel vor putea hotărî şi în ceea ce priveşte domiciliul pe care îl vor avea. Codul civil prevede
în art.309 că soţii au datoria de a locui împreună, însă pentru motive temeinice ei pot sa aibă
396
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1993, p. 36
397
E.Florian, Dreptul familiei, Ediţia a III a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p. 95
80
Dreptul familiei 81
pentru perioade limitate de timp domicilii separate. Aceste situaţii excepţionale pot fi impuse
de exercitarea profesiei, de necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii, lipsa
spaţiului locativ, etc.398
În cazul în care soţii nu cad de acord în privinţa domiciliilor separate, deosebim două
situaţii399 şi anume: a) când există motive temeinice în sensul domiciliilor separate; b) când nu
există asemenea motive. În prima situaţie, aşa cum am arătat, sunt posibile domicilii separate
ale soţilor, iar în cea de-a doua situaţie, neînţelegerea dintre soţi poate constitui un element în
cadrul motivelor de divorţ. Astfel, părăsirea nejustificată a locuinţei comune de către unul
dintre soţi sau refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt soţ
reprezintă o încălcare a obligaţiei soţilor de a locui împreună şi poate constitui motiv temeinic
de divorţ.
În timpul căsătoriei pot interveni neîngelegeri între soţi care pot determina pe unul
dintre ei să părăsească domiciliul conjugal. În alte situaţii comportamentul violent sau abuziv
al unuia dintre soţi pune în pericol grav sănătatea sau chiar viaţa celuilalt soţ ori a copiilor
minori. Astfel, soţul care pleacă din locuinţa comună, indiferent dacă a părăsit-o din proprie
iniţiativă, datorită unor conflicte familiale sau a fost izgonit de către celălalt soţ, nu-şi pierde
dreptul de a reveni la domiciliul conjugal400.
Privarea de locuinţă a unuia dintre soţi de către celălalt soţ prin alungarea acestuia din
locuinţa comună este sancţionată contravenţional conform art.3, pct.28 din Legea nr.61/1991
pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială,
ordinea şi liniştea publică. De asemenea, părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor a unuia
din soţi de către celălalt, expunându-l la suferinţe fizice sau morale constituie infracţiunea de
abandon de familie, prevăzută şi pedepsită de art.305, alin.1 Codul penal.
Dacă fapta nu constituie infracţiune sau contravenţie, reintegrarea soţului în locuinţă
poate fi dispusă la cerere, de către instanţa civilă, inclusiv pe calea ordonanţei preşedinţiale,
pe baza probelor administrate constatându-se că scopul urmărit printr-o astfel de cerere nu
este obstrucţionarea soţului care deţine locuinţa, ci refacerea vieţii de familie. De asemenea,
acţiunea prin care soţul rămas la domiciliul comun solicită instanţei obligarea celuilalt soţ să
revină la domiciliu este inadmisibilă.
În ceea ce priveşte posibilitatea unuia dintre soţi de a obţine prin intermediul instanţelor
de judecată, evacuarea celuilalt soţ din locuinţa comună opiniile exprimate în literatura de
specialitate în acest sens fiind contradictorii. O parte a doctrinei şi a practicii judiciare401
susţine teza inadmisibilităţii evacuării soţului, motivat, în general pe aceea că aceasta ar duce
la o separare în fapt a soţilor, dispusă de către instanţă, ceea ce nu se poate accepta, fiind
contrar principiilor căsătoriei.
O altă opinie402 susţine că soţul care prin atitudinea sa violentă face imposibilă
convieţuirea, punând în pericol grav viaţa sau sănătatea celuilalt soţ sau a membrilor de
familie poate fi evacuat la cererea celuilalt soţ. Ea este admisibilă şi în situaţia de excepţie în
care soţul a cărui evacuare se solicită este coproprietarul locuinţei, fiindcă evacuarea dispusă,
chiar dacă duce la lipsirea acestui soţ de unele dintre atributele dreptului său de proprietate,
398
A se vedea Plenul Trib.Suprem, dec. de îndrumare nr. 26/1962, în Culegere de decizii, 1962, p.37;
Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.546/1973, în Culegere de decizii, 1974, p.169; dec.nr. 1334/a970 în Culegere de
decizii, 1970, p. 114-117 şi dec.nr. 643/1982 în „Revista română de drept” nr. 3/1983, p. 65.
399
400
Şefant. Cocoş, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p.30
401
Trib. Supr.s.civ., dec. nr.272/1970, p.134; Trib. Jud. Neamţ, dec.civ. nr. 404/1981. P.55
402
Trib.Supr.,s.civ., dec.nr. 1861/1975, p.35-36; C.Turianu, Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun
al soţului în caz de violenţă exercitată asupra soţiei, în revista Dreptul nr. 12/1992, p. 82
81
Dreptul familiei 82
este vremelnică şi nu generează pierderea dreptului la proprietate403. În ceea ce priveşte

cererea de avacuare, în majoritatea cazurilor, aceasta se formulează în cadrul acţiunii de
divorţ, această măsură existând până la partaj, ocazie cu care instanţa va decide cărui soţ i se
va atribui locuinţa ce a constituit domiciliul conjugal.
Totodată, instanţa poate stabili o măsură de siguranţă pe o durată de până la 2 ani ce
constă în interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pentru persoana condamnată la pedeapsa
închisorii de cel puţin 1 an pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de suferinţe
fizice sau psihice săvârşite asupra membrilor de familie dacă se constată că prezenţa acesteia
în locuinţa familiei constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri de familie404.
În ceea ce priveşte locuinţa familiei, legiuitorul o defineşte prin art.321 Cod civil unde
se stipulează faptul că locuinţa familiei este locuinţa comună a soţilor sau în lipsă, locuinţa
soţului la care se află copiii. Regimul juridic al locuinţei familiale este reglementat de către
legiuitor într-o manieră mai restrictivă decât domiciliul conjugal care nu este neapărat
identificat cu locuinţa familiei. Dificultăţile apar în stabilirea locuinţei familiei în situaţia în
care soţii nu au copii şi au reşedinţe diferite sau a soţilor despărţiţi în fapt, având în îngrijire
copii din căsătorie sau copii cu statut asimilat, precum şi a soţilor care, separându-se au
părăsit fiecare locuinţa familială405.
Definirea locuinţei familiei presupune două elemente: un element obiectiv ce se
concretizează în imobilul de locuit şi un element subiectiv care are în vedere faptul că soţii au
afectat acest imobil familiei, adică ducerii vieţii de familie în acel imobil. Consecinţa cea mai
importană a prevederilor Codului civil constă în faptul că, fără consimţământul scris al
celuilalt soţ, nici unul dintre soţi, nici măcar cel care deţine un drept exclusiv de proprietate
asupra imobilului, locuinţă a familiei, nu poate dispune de drepturile asupra locuinţei,
neputând încheia acte care ar afecta folosinţa locuinţei (de exemplu actele de vânzare, ipotecă,
gaj, uzufruct, renunţarea la un drept, închirierea, etc.). Există de asemenei reguli care se aplică
şi în cazul bunurilor mobile care mobilează şi decorează casa. Astfel, potrivit art.322 alin.2
Cod civil „ un soţ nu poate deplasa din locuinţă bunurile ce mobilează sau decorează locuinţa
familiei şi nu poate dispune de acestea fără consimţământul scris al celuilalt soţ”.
Noul Cod civil cuprinde însă şi prevederi menite să împiedice abuzurile. În acest sens
este reglementată posibilitatea oricăruia dintre soţi de a se adresa instanţei de tutelă pentru ca
aceasta să autorizeze încheierea actului atunci când consimţământul este refuzat de către
celălalt soţ fără un motiv legitim. Pentru situaţia în care actele sunt încheiate fără
consimţământul celuilalt soţ, legiuitorul a stabilit o sancţiune, creând posibilitatea soţului care
nu şi-a dat acordul pentru încheierea anumitor acte care au afectat folosinţa locuinţei familiei,
de a cere anularea acelor acte în termen de un an de la data la care a luat cunoştinţă de
săvârşirea lor cu menţiunea că anularea se poate cere instanţei numai în situaţia în care
locuinţa familiei a fost notată în cartea funciară. Notarea locuinţei în cartea funciară poate fi
făcută de oricare dintre cei doi soţi, chiar şi de către soţul care nu este proprietar. Dacă
locuinţa nu a fost notată în cartea funciară, soţul care nu şi-a dat acordul respectiv nu poate să
ceară şi să obţină decât daune-interese de la celălalt soţ, cu excepţia cazului în care terţul
dobânditor a cunoscut, pe altă cale, calitatea de locuinţă a familiei406. Dispoziţiile Codului
civil afectează dreptul de proprietate exclusivă asupra bunului imobil care este locuinţa
familiei. Acest lucru constituie o derogare de la drepturile fiecăruia dintre soţi cu privire la
403
Al.Bacaci, Dreptul familiei, Editura Alma Mater, Sibiu, p.52; A.bacaci, V.C Dumitrache, C. Hageanu, Editura
all Beck, ediţia a III a, 2002, p. 44
404
D.Lupaşcu, I. Pădurariu, Dreptul familiei, Ediţia a V a, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2010, p. 102
405
E. Florian, Dreptul familiei, Ediţia a III a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2010, p.96
406
A se vedea art.322, alin.5 C.civ.
82
Dreptul familiei 83
bunurile proprii, în sensul că soţul proprietar al imobilului declarat locuinţa familiei renunţă
prin simplul fapt al acestei afectări la o parte din prerogativele sale, el neputând înstrăina acest
bun fără consimţământul celuilalt soţ proprietar, deşi, în principiu, fiecare soţ este liber să
înstrăineze singur bunurile sale proprii407. Scopul acestor prevederi îl reprezintă protecţia
locuinţei familiei împotriva unor acte de rea-credinţă ale soţilor. Efectele acestor prevederi
sunt cu atât mai importante cu cât, indiferent de regimul matrimonial ales, exercitarea
dreptului de dispoziţie cu privire la bunurile proprii care constituie locuinţa familiei va fi
afectat de această condiţie, a obţinerii consimţământului expres şi prealabil al celuilalt soţ.
Astfel, soţii nu pot conveni derogarea de la aplicarea acestor dispoziţii ale Codului civil cu
privire la dreptul de a dispune de bunul propriu.
Un alt aspect important este cel cu privire la locuinţa familiei în situaţia în care soţii
locuiesc într-un imobil deţinut în baza unui contract de închiriere, ceea ce are ca şi consecinţă
faptul că fiecare soţ va avea un drept locativ propriu, chiar dacă numai unul dintre ei este
titularul contractului de închiriere. În cazul în care intervine desfacerea căsătoriei pentru soţii
care locuiesc într-un imobil închiriat, Noul Cod civil prevede că urmează a fi atribuit unuia
dintre soţi beneficiul contractului de închiriere, prin analiza criteriilor care ţin de interesul
superior al copiilor minori şi culpa în desfacerea căsătoriei. Interdicţiile privind dreptul de a
dispune cu privire la locuinţa familiei sunt valabile şi pentru situaţia în care imobilul este
deţinut în temeiul unui contract de închiriere408.
1.6. Obligaţia conjugală (debitum conjugale)
Codul civil nu consacră în dispoziţiile sale această obligaţie, însă ea trebuie dedusă din
însăşi natura căsătoriei. Această obligaţie este în strânsă legătură nu numai cu afecţiunea
reciprocă dintre soţi, dar şi cu capacitatea lor sexuală. Astfel, obligaţia conjugală are ca obiect
relaţiile intime dintre soţi, constând în datoria soţilor de a avea relaţii intime, fără a interesa
dacă aceştia au locuinţă comună sau locuiesc separat. De dorinţa soţilor de a-şi îndeplini
această obligaţie depinde realizarea funcţiei de perpetuare a speciei umane ce constituie
scopul întemeierii unei familii. Îndeplinirea obligaţiei conjugale este numită consumarea
căsătoriei, iar neândeplinirea ei este numită neconsumarea căsătoriei409.
Faptul că unul dintre soţi nu-şi îndeplineşte obligaţia conjugală nu înseamnă că acesta îi
este infidel celuilalt soţ. Refuzul nejustificat al unuia dintre soţi de a întreţine relaţii intime cu
celălalt soţ poate să constituie motiv temeinic de divorţ, soţul putând să refuze îndeplinirea
acestei obligaţii numai din motive medicale, obiective. Cu toate acestea, indiferent de
motivele care îl determină pe unul dintre soţi să refuze relaţiile intime cu celălalt soţ, acesta
din urmă nu poate să invoce calitatea de soţ pentru a obţine îndeplinirea acestei obligaţii prin
constrângere, deoarece în această situaţie se săvârşeşte infracţiunea de viol, incriminată de
Codul penal.
Avându-se în vedere principiul egalităţii soţilor, unele efecte ale căsătoriei nu sunt
posibile cu privire la raporturile personale dintre aceştia. În acest sens, un prim aspect este
reglementat în art.310 Codul civil care prevede că “un soţ nu are dreptul să cenzureze
corespondenţa, relaţiile sociale sau alegerea profesiei celuilalt soţ”. Niciunuia dintre soţi nu-i
este permis să exercite controlul asupra corespondenţei şi să-şi impună propriul punct de
vedere cu privire la relaţiile sociale ale celuilalt soţ. Bineânţes că vor fi avute în vedere
relaţiile normale, compatibile cu viaţa de familie şi nu situaţii care pun în discuţie căsătoria
prin nerespectarea obligaţiilor inerente acesteia, cum sunt cele de coabitare, de a avea relaţii
407
Codul civil pe înţelesul tuturor, Editura Adevărul, Bucureşti, 2011, p. 126
408
Ibidem, p. 126-127
409
I.Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, p. 113
83
Dreptul familiei 84
conjugale şi de fidelitate. Astfel, comportamentul unui soţ faţă de celălalt soţ cu privire la
controlul corespondenţei şi al relaţiilor sociale, acesta impunând o anumită conduită în această
privinţă, poate constitui motiv de divorţ.
Al doilea aspect în sensul arătat mai sus îl constituie independenţa profesională, fiecare
dintre soţi putând să-şi aleagă profesia sau ocupaţia pe care şi-o doreşte, fără a avea nevoie de
consimţământul celuilalt şi fără ca acesta din urmă să intervină în vreun fel asupra deciziei
soţului său. Desigur, soţii se vor cosulta în privinţa alegerii profesiei şi a locului de muncă al
fiecăruia dintre ei. Nu se poate interzice, însă, de către instanţa de judecată, la cererea unuia
dintre soţi ca celălalt soţ să-şi exercite profesia pentru care a optat, chiar dacă o asemenea
activitate pare să aducă atingere interesului familiei. Soţii trebuie să rezolve singuri astfel de
neînţelegeri legate de exercitarea profesiei, iar în situaţia în care exercitarea profesiei ar fi
incompatibilă cu viaţa de familie şi soţii nu ajung la un acord, sigura soluţie judiciară o
constituie divorţul.
Cel de-al treilea aspect referitor la imposibilitatea existenţei unor efecte ale căsătoriei cu
privire la raporturile personale îl reprezintă cetăţenia soţilor, astfel că în ceea ce priveşte
cetăţenia soţilor căsătoria nu are nici un efect în acest sens. Conform prevederilor legale,
cetăţenia nu se dobândeşte şi nici nu se pierde prin căsătorie.
Efectele căsătoriei cu privire la capacitatea de exerciţiu
Unul dintre cele mai importante efecte ale căsătoriei este legat de capacitatea juridică a
minorului. Conform dreptului român minorul se poate căsători de la împlinirea vârstei de 16
ani în anumite condiţii, acesta dobândind prin căsătorie capacitate deplină de exerciţiu. În
situaţia în care căsătoria este anulată, minorul care a fost de bună-credinţă la încheierea
căsătoriei păstrează capacitatea deplină de exerciţiu.
Putem concluziona că obligaţiile cu caracter personal impuse soţilor au scopul de a
asigura armonia vieţii lor comune, însă căsătoria trebuie să asigure afirmarea personalităţii
soţilor astfel încât aceştia să nu resimtă nici un fel de constrângere. Soţii, ca şi persoane, sunt
diferiţi, astfel că între ei pot să apară inconveniente, neînţelegeri, armonizarea relaţiilor dintre
aceştia putând să fie de durată sau să eşueze. În ceea ce priveşte comportamentul social,
putem spune că libertatea fiecărui soţ este limitată de o solidaritate de onoare, care obligă la
moralitate şi la protejarea celuilalt.
Secţiunea 2 – Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi
Prin relaţiile patrimoniale dintre soţi înţelegem totalitatea raporturilor sociale

evaluabile în bani care se nasc între soţi ca urmare a încheierii actului juridic al căsătoriei.
Astfel, aceste raporturi patrimoniale care iau naştere în timpul căsătoriei pot fi grupate în trei
categorii410 şi anume:
- raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei;
- raporturi privitoare la obligaţia de întreţinere între soţi;
- raporturi cu privire la bunurile lor.
Conţinutul raporturilor patrimoniale care iau naştere între soţi este format din drepturi şi
410
A.Corhan, Dreptul familiei, Teorie şi practică, Ediţia a -II –a revizuită şi completată, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2009, p. 97; A. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Editura All Beck, 2002, p. 45
84
Dreptul familiei 85
obligaţii cu caracter patrimonial, însă la fel ca în cazul relaţiilor personale dintre soţi şi
în cazul drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale sunt analizate doar obligaţiile, drepturile fiind
subînţelese.
Obligaţia soţilor de a contribui la cheltuielile căsniciei este prevăzută în art.325 Cod
civil, soţii fiind obligaţi să contribuie, în raport cu mijloacele fiecăruia, la cheltuielile
căsătoriei. În noţiunea de „cheltuieli ale căsniciei”411 intră toate cheltuielile evaluabile în bani
necesare vieţii de familie. Astfel, sunt incluse în cheltuielile căsniciei cheltuielile necesare
menajului comun, cele necesare pentru creşterea, educarea şi pregătirea profesională a
copiilor sau pentru întreţinerea soţului aflat în nevoie din cauza incapacităţii de a munci,
situaţie în care obligaţiile soţilor subzistă şi dacă soţii nu se mai gospodăresc împreună şi, în
anumite condiţii, chiar şi după desfacerea căsătoriei. Tot în noţiunea de „cheltuieli ale
căsniciei” regăsim contribuţiile soţilor în vederea susţinerii sarcinilor căsătoriei care nu sunt
evaluabile în bani (spre exemplu munca depusă de fiecare dintre soţi în gospodărie şi pentru
creşterea copiilor constituie de asemenea un aport la sarcinile căsătoriei). În cazul în care
unul dintre soţi nu îşi îndeplineşte acestă obligaţie, celălalt soţ se poate adresa în acest sens
instanţei de judecată în vederea luării măsurilor care se impun412.
Obligaţia de întreţinere între soţi este prevăzută în art.526 Cod civil, această obligaţie
existând între soţ şi soţie, rudele în linie dreaptă, între fraţi şi surori, precum şi între celelalte
persoane anume prevăzute de lege. Obligaţia legală de întreţinere se fondează pe starea
juridică de căsătorie şi pe solidaritatea familială.
Condiţiile de existenţă413 ale obligaţiei de întreţinere dintre soţi sunt:
- starea de nevoie a soţului îndreptăţit la întreţinere;
- incapacitatea de a munci a soţului îndreptăţit la întreţinere;
- posibilităţile materiale ale soţului îndatorat la întreţinere.
Atunci când soţii se înţeleg obligaţia de întreţinere a unuia faţă de celălalt se va îndeplini
în
mod voluntar, însă în cazul în care cei doi nu se înţeleg, soţul îndreptăţit la întreţinere
are posibilitatea de a se adresa instanţei de judecată pentru realizarea dreptului pe care îl are în
acest sens. Obligaţia de întreţinere se stinge prin dispariţia legăturilor de rudenie firească, dar
şi prin dispariţia condiţiilor pe care legea le pretinde pentru a exista această obligaţie.
Obligaţia cea mai importantă în ansamblul relaţiilor patrimoniale dintre soţi o
constituie obligaţia soţilor cu privire la bunurile lor. Prin „bunuri”414 înţelegem atât bunurile
corporale (bunurile mobile şi bunurile imobile), cât şi bunurile incorporale (drepturile reale,
drepturile de creanţă şi acţiunile privind drepturile patrimoniale). Tot în categoria bunurilor se
include şi dobândirea posesiei – chiar cu rea credinţă asupra unui bun.
Bunurile soţilor se împart în două categorii:
- bunuri comune ale soţilor care constituie regula;
- bunuri proprii ale soţilor care constituie excepţia.
Toate bunurile dobândite de către soţi în timpul căsătoriei sunt considerate de lege a fi
bunuri
411
A.Corhan, op.cit., p.98; N.C.Dariescu, C.Dariescu, R.A. Petraru, Dreptul familiei, Editura Lumen, Iaşi, 2009,
p.107
412
A se vedea Trib.Jud. Suceava, dec.civ. nr. 34/1975, în Revista română de drept nr. 9/1975, p.70
413
A.Corhan, op.cit., p.99; D.Lupaşcu, Dreptul familiei, ediţia a-IV-a, amendată şi actualizată, Editura
Universul Juridic, 2009, Bucureşti, p.86
414
D.Lupaşcu, Dreptul familiei, ediţia a-IV-a, amendată şi actualizată, Editura Universul Juridic, 2009,
Bucureşti, p.86
85
Dreptul familiei 86
comune, însă pentru ca un bun să poată fi considerat propriu al unuia dintre soţi este
necesar să se facă dovada în acest sens.
Secţiunea 3 – Alegerea regimului matrimonial. Convenţia matrimonială
3.1.Regimul matrimonial
Noţiunea de relaţii patrimoniale dintre soţi este în strânsă legătură cu o altă noţiune de
mare importanţă şi anume noţiunea de regim matrimonial. Prin regim matrimonial înţelegem
totalitatea normelor juridice care reglementează raporturile stabilite între soţi sau între unul
sau ambii soţi, pe de o parte, şi terţe persoane, pe de altă parte, raporturi ce au drept obiect
bunuri existente în momentul încheierii căsătoriei sau dobândite pe parcursul acesteia precum
şi obligaţiile contractate în legătură cu aceste bunuri sau în vederea îndeplinirii sarcinilor
căsătoriei415. Izvorul regimului matrimonial, scopul şi justificarea existenţei acestuia este
căsătoria, de aceea regimul matrimonial va cuprinde doar acele raporturi patrimoniale care îşi
au izvorul strict în căsătorie. Rămân aşadar în afara sferei regimului matrimonial anumite
raporturi care nu-şi au izvorul în căsătoria soţilor, cum ar fi obligaţiile de întreţinere, dreptul
de moştenire, fapt pentru care putem spune că regimul matrimonial nu reglementează întreaga
sferă a relaţiilor pecuniare dintre soţi, ci doar pe acelea care îşi au rădăcina strict în instituţia
căsătoriei.
Caracterele juridice ale regimurilor matrimoniale
- caracterul accesoriu faţă de căsătorie – căsătoria reprezintă nu doar scopul adoptării
unui regim matrimonial, ci şi condiţia valabilităţii acestuia. Orice regim matrimonial,
indiferent de conţinutul său, se adoptă strict în vederea reglementării raporturilor patrimoniale
dintre soţi, neavând nici o justificare în afara existenţei căsătoriei acestora. Acesta este
motivul pentru care art.313 Cod civil prevede că „între soţi regimul matrimonial produce
efecte numai din ziua încheierii căsătoriei”, iar art.330, alin.3 Cod civil prevede că „o
convenţie matrimonială încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data
încheierii căsătoriei”. Similar momentului de început al eficacităţii regimului matrimonial,
art.319 Cod civil menţionează că „regimul matrimonial încetează prin constatarea nulităţii,
anularea, desfacerea sau încetarea căsătoriei”. Astfel, din moment ce căsătoria s-a încheiat,
este valabilă şi nu a fost desfăcută prin divorţ sau nu a încetat prin decesul unuia dintre soţi,
regimul matrimonial există şi el, fiind o parte activă a raporturilor patrimoniale dintre soţi.
Dacă respectiva căsătorie nu s-a încheiat, regimul matrimonial adoptat prin încheierea unei
convenţii matrimoniale este lipsit de obiect, regulile sale nu au aplicabilitate şi este prin
urmare ineficient. Din punct de vedere juridic nu este posibil ca regulile regimurilor
matrimoniale să se aplice altor forme de convieţuire, atât timp cât art.277 Cod civil interzice
expres echivalarea altor forme de convieţuire cu căsătoria.
- regimul matrimonial reprezintă un element esenţial şi obligatoriu al căsătoriei – în
conformitate cu art.281, alin.1 Cod civil declaraţia de căsătorie trebuie să cuprindă pe
lângă alte elemente şi regimul matrimonial ales de către viitorii soţi. Nu există căsătorie în
lipsa unui regim matrimonial, chiar dacă acesta este cel al comunităţii legale. Nu este posibil
ca soţii să hotărască faptul că ei nu se vor supune nici unui regim matrimonial. Chiar şi atunci
când viitorii soţi refuză adoptarea unui regim matrimonial, de fapt ei se vor supune obligatoriu
regimului matrimonial al comunităţii legale de bunuri care constituie regimul legal în
415
N.C.Dariescu, C.Dariescu, R.A. Petraru, Dreptul familiei, Editura Lumen, Iaşi, 2009, p.111
86
Dreptul familiei 87
legislaţia română actuală. Ofiţerul de stare civilă este cel care are obligaţia legală să facă
menţiunea pe actul de căsătorie despre regimul matrimonial ales.
- regimul matrimonial se bazează pe egalitatea în drepturi a soţilor – principiul
egalităţii
este aplicabil tuturor raporturilor dintre soţi, fiind consacrat atât la nivel constituţional,
cât şi la nivelul actelor internaţionale la care România este parte. Acest principiu se reflectă în
materia regimului matrimonial sub mai multe aspecte: în primul rând, soţii au aceleaşi
drepturi şi obligaţii patrimoniale care decurg, prin efectul legii, din căsătorie; în al doilea rând
natura juridică a bunurilor dobândite de unul dintre soţi sau a datoriilor asumate de unul dintre
soţi sub imperiul unui regim matrimonial nu diferă după cum acestea aparţin bărbatului sau
femeii; şi în al treilea rând puterile fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor pe care le deţine în
mod exclusiv sau împreună cu celălalt soţ nu diferă pe criteriul sexului. Indiferent de puterea
lui economică fiecare soţ are acceaşi putere juridică, adică aceleaşi drepturi şi aceleaşi
modalităţi de exercitare a drepturilor asupra bunurilor sale.
- libertatea alegerii regimului matrimonial – chiar dacă existenţa regimului matrimonial
este obligatorie, alegerea acestuia aparţine soţilor sau viitorilor soţi. Regimul
matrimonial are un nucleu impus de lege format din regulile ce reprezintă regimul primar, cu
caracter imperativ, de la care soţii nu pot deroga. Justificarea acestuia stă în tipul normelor pe
care le conţine, acestea fiind esenţiale pentru existenţa şi continuarea căsătoriei. Denumit în
teorie „regim primar imperativ”, „statut matrimonial de bază”, „regim patrimonial primar”,
acest complex de reguli vizează aspectele considerate de legiuitor a reprezenta fundamentul
relaţiilor patrimoniale dintre soţi. Regimul matrimonial este ales şi stabilit printr-un act juridic
care are o natură voluntară, indiferent că este vorba de o convenţie matrimonială sau de
supunere benevolă, ca urmare a nealegerii unui alt regim matrimonial, sub regimul
comunităţii legale de bunuri.
- libertatea modificării regimului matrimonial – libertatea alegerii regimului
matrimonial
implică şi posibilitatea soţilor de a modifica în timpul căsătoriei regimul matrimonial pe
care l-au stabilit ca fiind aplicabil căsătoriei lor. Modificarea regimului matrimonial se
realizează prin încheierea unei convenţii matrimoniale. Deşi strâns legate între ele, libertatea
de alegere a regimului matrimonial nu implică în mod necesar şi libertatea modificării
acestuia. Dimpotrivă, ţări care în mod tradiţional au recunoscut dreptul soţilor de a alege
regimul matrimonial au îngrădit libertatea acestora de a modifica regimul matrimonial,
instituind regula imutabilităţii regimului matrimonial. Potrivit acestei reguli regimul
matrimonial pe care cei doi soţi l-au ales la încheierea căsătoriei nu poate fi schimbat pe
durata căsătoriei. În dreptul francez de exemplu abia în anul 1965 s-a renunţat la această
regulă. În timp însă, imutabilitatea regimurilor matrimoniale a fost abandonată în timp de
majoritatea legislaţiilor. Prin schimbarea regimului matrimonial se produce fie o schimbare în
structura regimului matrimonial (se poate trece de la un regim comunitar la u regim separatist
sau invers sau poate fi lărgit ori restrâns regimul comunitar existent), fie o schimbare în ceea
ce priveşte funcţionarea regimului matrimonial ori instituirea unor regului noi relative la
lichidarea regimului matrimonial. Regula mutabilităţii regimului matrimonial este consacrată
în art.319, alin.2 Cod civil unde este prevăzut că „în timpul căsătoriei regimul matrimonial
poate fi modificat în condiţiile legii”.
Clasificarea regimurilor matrimoniale416
416
A. Pricopi, Dreptul familiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p.34; A. Bacaci, V.C.
Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Editura All Beck, 2002, p. 102
87
Dreptul familiei 88
În dreptul comparat regimurile matrimoniale se clasifică după mai multe criterii:

Din punctul de vedere al izvorului lor, regimurile matrimoniale se clasifică în
regimuri matrimoniale legale care se aplică ori de câte ori viitorii soţi nu au încheiat o
convenţie matrimonială şi care sunt stabilite prin lege şi regimuri matrimoniale convenţionale
care îşi au izvorul în convenţiile matrimoniale.
După structura lor există regimuri matrimoniale de comunitate universală sau parţială
de bunuri, regimuri matrimoniale de separaţie de bunuri şi regimuri matrimoniale eclectice
(mixte) care îmbină separaţia din timpul căsătoriei cu un principiu comunitar care se
manifestă la desfacerea acesteia (de exemplu, regimul de participare la achiziţii). Criteriul
esenţial în funcţie de care se realizează calificarea regimului matrimonial este compoziţia
activului. Astfel, regimurile comunitare se caracterizează prin existenţa unei mase de bunuri
comune cu un regim juridic specific. Regimurile separatiste se caracterizează prin lipsa unei
mase de bunuri comune, patrimoniul fiecăruia dintre soţi fiind structurat asemenea
persoanelor celibatare. Regimurile mixte conţin trăsături de la ambele regimuri, nefiind însă
posibilă calificarea lor ca separatiste sau comunitare.După cum se pot modifica sau nu în
timpul căsătoriei regimurile matrimoniale pot fi imutabile sau mutabile.
Prin regimul matrimonial pe care îl instituie prevederile Codului civil român tind spre
crearea unui triplu echilibru după cum urmează:
- un echilibru între soţi – prin apariţia convenţiilor matrimoniale care permit soţilor o
anumită libertate de a alege regimul raporturilor patrimoniale dintre ei ;
- un echilibru în interiorul familiei - pentru protecţia intereselor majore ale familiei;
- un echilibru între familie şi societate – prin stabilirea unor cerinţe de formă a actelor
juridice.
Noul Cod civil a adus elemente de noutate în privinţa dreptului familiei prin
consacrarea în art.312 a posibilităţii viitorilor soţi de a opta între trei tipuri de regimuri
matrimoniale dintre care aceştia îl pot alege pe cel care corespunde stilului de viaţă a acestora
şi anume:
- comunitatea legală
- separaţia de bunuri
- comunitatea convenţională
Conform prevederilor art.332 Cod civil nu se poate deroga prin convenţia
matrimonială, sub sancţiunea nulităţii absolute, de la dispoziţiile legale privind regimul
matrimonial ales, ceea ce înseamnă că părţile trebuie să se supună ansamblului de norme
legale ce constituie regimul matrimonial pe care îl aleg, fără a putea crea alte reguli sau a
combina norme specifice mai multor regimuri matrimoniale.
Regimul comunităţii legale – indiferent de regimul matrimonial pentru care vor opta
viitorii soţi, aceştia trebuie să-l indice imediat după încheierea căsătoriei,sens în care aşa cum
am mai arătat se va menţiona acest lucru pe actul de căsătorie, el producând efecte în
raporturile dintre soţi din ziua încheierii căsătoriei, iar faţă de terţi după îndeplinirea
formalităţilor de publicitate, constând în înscrierea actului de căsătorie şi, dacă este cazul, a
convenţiei matrimoniale într-un registru special ţinut de judecătoria în a cărei circumscripţie
îşi au domiciliul comun soţii. În cadrul regimului comunităţii legale coexistă trei patrimonii:
patrimoniul propriu soţului, alcătuit din drepturi şi obligaţii calificate de lege ca fiind proprii,
patrimoniul propriu soţiei, alcătuit de asemenea din drepturi şi datorii proprii şi comunitatea,
formată dintr-o latură activă (drepturi şi bunuri dobândite în timpul căsătoriei) şi o latură
pasivă (datorii calificate de lege ca fiind datorii comune ale soţilor).
88
Dreptul familiei 89
Regimul separatiei de bunuri – presupune recunoaşterea unui drept de proprietate

exclusivă pentru bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei şi asupra bunurilor pe
care soţul le-a dobândit singur în timpul căsătoriei. În situaţia adoptării acestui regim, soţii
trebuie să întocmească un inventar al bunurilor mobile care aparţin fiecăruia dintre ei la data
încheierii căsătoriei. Dacă acest inventar lipseşte atunci dreptul de proprietate exclusivă se
prezumă până la proba contrară în favoarea soţului posesor. Bunurile dobândite de soţi
împreună aparţin acestora în proprietate comună pe cote părţi. Unul dintre soţi se poate folosi
de bunurile celuilalt soţ dacă acesta nu se opune, caz în care soţul respectiv va avea obligaţiile
unui uzufructuar, fiind obligat să restituie fructele şi veniturile existente la data când soţul
proprietar le solicită sau după caz la data încetării sau schimbării regimului matrimonial. În
ceea ce priveşte datoriile soţilor în cadrul acestui tip de regim matrimonial, aceştia nu răspund
solidar decât pentru obligaţiile asumate de oricare dintre ei pentru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei şi a celor legate de creşterea şi educarea copiilor. În rest, nici unuia
dintre soţi nu-i pot fi imputate obligaţiile născute din acte săvârşite de celălalt soţ.
Regimul comunităţii legale - acest tip de regim se va aplica numai în limitele şi în
condiţiile prevăzute de lege, atunci când prin convenţie matrimonială se derogă de la regimul
comunităţii legale, cu menţiunea că în cazul în care prin convenţia matrimonială nu se
prevede altfel, regimul juridic al comunităţii convenţionale se completează cu cel al
comunităţii legale. Convenţiile matrimoniale care pot interveni între soţi pot avea ca obiect:
includerea în comunitatea de bunuri a bunurilor dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau
restrângerea comunităţii de bunuri numai la aceastea, restrângerea comunităţii de bunuri
numai la bunurile indicate în convenţie, indiferent de momentul când acestea au fost
dobândite, obligativitatea acordului ambilor soţi pentru încheierea anumitor acte de
administrare, includerea cauzei de preciput care constă în dreptul recunoscut în favoarea
soţului supravieţuitor de a prelua fără plată, din masa succesorală, unul sau mai multe bunuri
deţinute în devălmăşie sau coproprietate.
Alegerea regimului matrimonial este rezultatul intervenţiei, în conştiinţa soţilor sau a
viitorilor soţi, a anumitor factori de natură obiectivă şi subiectivă. Astfel, atunci când
persoanele implicate au un statut social şi economic aproximativ egal, precum şi o activitate
care indică obţinerea unor venituri relativ echilibrate, pe fondul psihologic al dorinţei comune
de a întemeia o familie în care raporturile să fie de „unire la bine şi la rău”, atunci este evident
că alegerea se va îndrepta spre un regim de comunitate, legală sau convenţională. În cazul în
care însă, predominantă este dorinţa de independenţă materială a soţilor, atunci când există
posibilitatea unor venituri inegale sau atunci când mediul social-economic de provenienţă al
părţilor este diferit, cel mai adesea vom asista la alegerea unui regim matrimonial de
separaţie. Factorii care contribuie în cea mai mare măsură la alegerea regimului matrimonial
de către soţi sunt: situaţia materială a acestora, profesia, statutul social, situaţia familială
anterioară, educaţia, experienţele personale, viziunea asupra viitoarei familii, sentimentele,
puterea de decizie, caracterul, stările emoţionale. Dacă în timpul căasătoriei soţii hotărăsc să
schimbe regimul matrimonial ales, aceştia au posibilitatea să-l înlocuiască pe cel existent cu
un altul dacă a trecut cel puţin un an de la încheierea căsătoriei, condiţie instituită în art.369,
alin.1 Cod civil. Modificarea regimului matrimonial şi alegerea altui regim se poate face în
mai multe sensuri şi anume:
- se poate renunţa la regimul comunităţii legale şi se poate adopta un alt regim
matrimonial;
- se poate renunţa la regimul matrimonial al separaţiei de bunuri sau al comunităţii
convenţionale şi se poate opta pentru regimul comunităţii legale de bunuri;
- se poate menţine regimul matrimonial ales şi să se modifice doar conţinutul acestuia.
89
Dreptul familiei 90
Pentru a putea alege un nou regim matrimonial în timpul căsătoriei este necesară
parcurgerea
mai multor etape. Mai intâi trebuie să fie lichidat regimul matrimonial deja existent,
legiuitorul punând la dispoziţia soţilor două variante pentru realizarea lichidării: fie prin
încheierea unui act de lichidare, prin buna învoială, fie pe cale judiciară, în caz de
neînţelegere. Actul de lichidare voluntar trebuie să fie încheiat în formă autentică notarială
conform prevederilor art.320 Cod civil. După realizarea acestei etape soţii decid dacă se
supun regimului matrimonial legal, respectiv cel al comunităţii legale de bunuri sau doresc să
aleagă un alt regim matrimonial. Astfel, în cazul în care soţii hotărăsc să adopte regimul
matrimonial legal nu se mai impune încheierea unei convenţii matrimoniale. Actul de
lichidare se va comunica la registrul naţional notarial, fiind suficientă existenţa unei prevederi
în cadrul acestuia referitoare la alegerea ca şi regim matrimonial a comunităţii legale de
bunuri. În situaţia în care soţii decid să aleagă un alt regim matrimonial atunci ei vor încheia o
convenţie matrimonială care trebuie să conţină atât regimul matrimonial ales, cât şi clauzele
acestuia. Dacă soţii lichidează regimul matrimonial deja existent şi nu încheie imediat o nouă
convenţie matrimonială prin care să aleagă deci un alt regim matrimonial, atunci aceştia se
vor supune, prin efectul legii, regimului comunităţii legale de bunuri care îşi va produce
efectele până la alegerea unui alt regim matrimonial. Legea nu prevede expres o anumită
durată a aplicării regimului matrimonial ales de către soţi şi nici nu stabileşte termene în
cadrul cărora soţii să aibă posibilitatea modificării regimului matrimonial sau alegerii altui
regim. Singurul termen imperativ prevăzut de lege este, aşa cum am mai arătat, cel de un an
de la încheierea căsătoriei. După împlinirea acestui termen soţii pot să-şi modifice şi să-şi
aleagă un alt regim matrimonial, oricând şi de câte ori doresc.
3.2. Convenţia matrimonială
Noţiune
Din punct de vedere terminologic există o diversitate de expresii pentru a desemna
noţiunea de convenţie matrimonială. Astfel, de-a lungul timpului doctrina a utilizat denumiri
numind convenţia matrimonială „convenţie de căsătorie”, „contract matrimonial”, „convenţie
sau contract de căsătorie”, „contract” sau „acord prenupţial”. Convenţia matrimonială
reprezintă actul convenţional prin care viitorii soţi, uzând de libertatea conferită de legiuitor,
îşi stabilesc regimul matrimonial aplicabil căsătoriei lor sau îşi modifică, în timpul căsătoriei,
regimul matrimonial sub care s-au căsătorit417. Încheierea unei convenţii matrimoniale este
necesară doar dacă viitorii soţi aleg un alt regim matrimonial decât cel legal sau doresc să
deroge sub anumite aspecte de la regimul legal. Pe lângă dispoziţiile prin care se
reglementează raporturile patrimoniale decurgând din căsătorie, convenţia matrimonială poate
să conţină şi dispoziţii de altă natură, precum donaţii reciproce între viitorii soţi sau donaţii
făcute de alte persoane viitorilor soţi sau unuia dintre aceştia ori alte dispoziţii care nu au nici
o legătură cu regimul matrimonial, precum recunoaşterea unui copil.
Caracterele juridice ale convenţiei matrimoniale
Caracterul solemn rezultă din modalitatea încheierii convenţiei matrimoniale care se
face prin înscris autentificat de notarul public cu respectarea dispoziţiilor prevăzute de lege şi
menţionate anterior. Cu ocazia încheierii convenţiei, părţile se prezintă în faţa unui notar
public care are rolul să explice acestora sensurile concrete ale actului ce urmează a fi încheiat.
Astfel, părţilor trebuie să li se prezinte toate cazurile posibile pentru ca acestea să poată să
aleagă regimul matrimonial convenţional care corespunde cel mai bine intereselor şi nevoilor
417
C.M Crăciunescu, Regimuri matrimoniale, Editura All Beck, Bucureşti, 2000, p.11; D. Lupaşcu, C.M.
Crăciunescu, Dreptul familiei, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2011, p. 137
90
Dreptul familiei 91
acestora. În acest mod se asigură nu numai atenţionarea părţilor, dar şi consilierea lor în
vederea luării unei decizii corecte.
Caracterul sinalagmatic constă în aceea că soţii se obligă reciproc să respecte regulile
regimului matrimonial ales pe durata căsătoriei lor, neexistând posibilitatea ca toate obligaţiile
să se răsfrângă asupra unui singur soţ.
Caracterul accesoriu rezultă din dependenţa juridică a convenţiei matrimoniale faţă de
căsătorie. Nu se poate concepe aplicarea unui regim matrimonial în afara căsătoriei, efectele
convenţiei producându-se în limitele temporale ale căsătoriei, respectiv începând cu data
căsătoriei şi încetând o dată cu desfacerea sa.
Caracterul public – publicitatea convenţiei matrimoniale este specială nu doar datorită
formalităţilor ei proprii, ci şi datorită criteriilor de stabilire a calităţii de terţ faţă de sistemul
de publicitate. Prin obligativitatea îndeplinirii formalităţilor de publicitate specifică se are în
vedere protecţia terţilor care vor intra în raporturi juridice patrimoniale cu părţile convenţiei.
De aceea se prevede că faţă de terţi regimul matrimonial este opozabil de la data îndeplinirii
formalităţilor de publicitate prevăzute de lege, afară de cazul în care aceştia l-au cunoscut pe
altă cale. Sancţiunea neîndeplinirii formalităţilor de publicitate constă în aceea că soţii vor fi
consideraţi în raport cu terţii de bună credinţă (adică cu aceia care nu au cunoştinţă de
existenţa convenţiei matrimoniale) ca fiind căsătoriţi sub regimul matrimonial al comunităţii
legale. În vederea îndeplinirii formalităţii de publicitate a fost instituit registrul naţional
notarial al regimurilor matrimoniale în care vor fi înscrise toate convenţiile matrimoniale sau
modificările care au intervenit la acestea. Articolul 334 Cod civil instituie obligativitatea în
sarcina notarului public ce se ocupă de un astfel de act ca, după autentificarea convenţiei
matrimoniale în timpul căsătoriei sau după primirea copiei de pe actul căsătoriei (de la ofiţerul
de stare civilă) să expedieze, din oficiu, un exemplar al convenţiei către serviciul de stare
civilă unde a avut loc celebrarea căsătoriei pentru a se face menţiunea pe actul de căsătorie,
către registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale, către celelalte registre de
publicitate ( în funcţi de natura bunurilor, convenţiile matrimoniale se vor nota în cartea
funciară, în registrul comerţului, precum şi în alte registre de publicitate prevăzute de lege).
Orice persoană poate consulta registrul naţional notarial al regimurilor matrimoniale şi poate
solicita, în condiţiile legii, eliberarea de extrase certificate, fără a fi obligată să justifice vreun
interes.
Caracterul personal al convenţiei matrimoniale se completează cu specificul său de act
juridic intuitu personae şi putem observa în acest sens asemănarea cu instituţia căsătoriei.
Calitatea persoanei, evidenţiată juridic prin convenţia matrimonială, ar impune ca acest act
juridic să nu poată fi încheiat decât personal de către viitoarele sale părţi.
Obiectul convenţiei matrimoniale
Obiectul convenţiei matrimoniale îl constituie regimul matrimonial pe care viitorii soţi îl
aleg ca alternativă la regimul matrimonial legal. Totuşi, libertatea viitorilor soţi de a stabili
regimul matrimonial aplicabil în timpul căsătoriei nu este absolută, existând două categorii de
limite a dreptului soţilor sau viitorilor soţi în a dispune prin intermediul convenţiei
matrimoniale: limite generale şi limite speciale.
Limitele generale se referă la interdicţiile generale incidente în domeniul contractual
privitoare la respectarea ordinii publice şi a bunelor moravuri. Astfel, în materia convenţiilor
matrimoniale nu se poate deroga de la principiul egalităţii în drepturi între bărbat şi femeie,
efectele nepatrimoniale ale căsătoriei, drepturile şi îndatoririle părinteşti, regulile devoluţiunii
succesorale legale. Potrivit art.332, alin.2 Cod civil „convenţia patrimonială nu poate aduce
atingere egalităţii dintre soţi, autorităţii părinteşti sau devoluţiunii succesorale legale”. În
privinţa principiului egalităţii dintre soţi, prin convenţie matrimonială, nu s-ar putea opta
91
Dreptul familiei 92
pentru un regim matrimonial care să fie bazat pe inegalitatea dintre bărbat şi femeie. În ceea
ce priveşte autoritatea părintească nu s-ar putea prevedea într-o convenţie matrimonială că
obligaţia de a suporta cheltuielile privind întreţinerea unui copil al soţilor ar urma să fie
suportate doar de către unul dintre soţi sau că, în ceea ce priveşte educaţia religioasă a
copilului, dreptul de decizie revine în exclusivitate unuia dintre soţi. Cu privire la regulile
devoluţiunii succesorale legale, prin convenţie matrimonială, nu se poate schimba de exemplu
ordinea în care persoanele sunt chemate la moştenire sau cotele care se cuvin fiecăreia.
Limitele speciale sunt determinate de modul de reglementare a regimurilor
matrimoniale, distingându-se două tipuri, după cum libertatea convenţiilor matrimoniale se
referă la dreptul de a opta pentru un anumit regim matrimonial sau la dreptul de a amenaja
unul dintre regimurile matrimoniale alternative prevăzute de lege.
Încheierea convenţiei matrimoniale
Convenţia matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu
consimţământul tuturor părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică,
specială şi având conţinut stabilit dinainte. Nerespectarea acestor dispoziţii se sancţionează cu
nulitatea absolută a actului. Convenţia matrimonială poate fi încheiată fie îaninte de căsătorie,
fie în timpul căsătoriei. Astfel, potrivit art.330, alin.2 Cod civil „convenţia matrimonială
încheiată înainte de căsătorie produce efecte numai de la data încheierii căsătoriei”, iar
potrivit art.330, alin. 3 „convenţia matrimonială încheiată în timpul căsătoriei produce efecte
de la data prevăzută de părţi sau, în lipsă, de la data încheierii ei”.
Condiţiile de validitate ale convenţiei matrimoniale.
Condiţiile care se impun a fi respectate pentru valabilitatea convenţiei matrimoniale sunt
atât condiţii de fond, cât şi condiţii de formă.
Condiţiile de fond au în vedere capacitatea de a încheia un astfel de act juridic cum este
convenţia matrimonială şi consimţământul celor care doresc să încheie acest act. Capacitatea
părţilor de a încheia o convenţie matrimonială este apreciată potrivit principiului habilis ad
nuptias, habilis ad pacta nuptialia, ceea ce înseamnă că orice persoană care se poate căsători
în mod valabil are şi capacitatea de a încheia o convenţie matrimonială 418, fiind necesar ca
vârsta matrimonială să fie împlinită şi la data încheierii convenţiei matrimoniale, nu doar la
data celebrării căsătoriei. Capacitatea minorului de a încheia o convenţie matrimonială este
reglementată de art.337, alin.1 Cod civil, minorul care a împlinit vârsta matrimonială poate
încheia sau modifica o convenţie matrimonială numai cu încuviinţarea ocrotitorului său legal
şi cu autorizarea instanţei de tutelă. În lipsa încuviinţării sau a autorizării convenţia încheiată
de minor poate fi anulată în condiţiile art.46 care se aplică în mod corespunzător. Prin
excepţie, minorul care a împlinit vârsta de 16 ani şi căruia instanţa de tutelă i-a recunoscut
capacitatea de exerciţiu anticipată, în condiţiile art. 40 din Noul Cod civil, va putea încheia
convenţia matrimonială fără a avea nevoie de încuviinţarea părinţilor şi de autorizarea
instanţei de tutelă, acesta având capacitate deplină de exerciţiu. În situaţia incapabililor
neinterzişi de a încheia o convenţie matrimonială se aplică regulile de drept comun, persoana
putând încheia în mod valabil actul atât timp cât nu este pusă sub interdicţie. Aceleaşi
dispoziţii se aplică şi în cazul alienatului şi al debilului mintal.
Consimţământul celor care doresc să încheie o convenţie matrimonială se supune
regulilor generale de validitate necesare pentru încheierea actelor juridice, acesta trebuind să
fie necesar, liber şi neviciat. Consimţământul se dă personal, iar în cazul consimţământului
minorului acesta va trebui însoţit de încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui ori a autorităţii
chemate să exercite drepturile părinteşti.
418
M.Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Editura hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 81
92
Dreptul familiei 93
Condiţiile de formă sunt aceleaşi care se aplică actelor solemne în general. Astfel,
pentru convenţia matrimonială care este un act solemn se cere ad validitatem forma autentică
notarială. Articolul 330 Cod civil prevede că sub sancţiunea nulităţii absolute, convenţia
matrimonială se încheie prin înscris autentificat de notarul public, cu consimţământul tuturor
părţilor, exprimat personal sau prin mandatar cu procură autentică, specială şi având conţinut
predeterminat. Neîndeplinirea condiţiilor de formă atrage nulitatea absolută a convenţiei
matrimoniale, însă în cazul în care aceasta conţine şi alte acte juridice care sunt valabile şi în
lipsa formei autentice urmează a se aplica dispoziţiile privind conversiunea actului nul
stipulate în art.1260 din Noul Cod civil conform cărora un contract lovit de nulitate absolută
va produce totuşi efectele actului juridic pentru care sunt îndeplinite condiţiile de fond şi de
formă prevăzute de lege. O situaţie de excepţie în care convenţia matrimonială nu trebuie să
fie încheiată în formă autentică este întâlnită în situaţia simulaţiei când actul secret trebuie să
întrunească numai condiţiile de fond pentru a produce efecte între părţi şi terţii care au
cunoştinţă de aceasta.
Simulaţia
Potrivit art.331 Cod civil simulaţia este definită ca fiind actul secret prin care se alege un
alt regim matrimonial sau se modifică regimul matrimonial pentru care sunt îndeplinite
formalităţile de publicitate prevăzute de lege, acesta producând efecte numai între soţi şi
neputând fi opus terţilor de bună-credinţă. Mecanismul simulaţiei are în vedere ipoteza în care
pe de o parte, părţile încheie public o convenţie matrimonială, alegând un regim matrimonial
şi îndeplinind toate formalităţile de publicitate în vederea opozabilităţii faţă de terţi, iar pe de
altă parte, concomitent sau anterior se înţeleg ca în realitate între ele să se aplice un alt regim
matrimonial, unul secret. Acest regim matrimonial secret va produce efecte doar între soţi,
neputând fi opus terţilor de bună-credinţă faţă de care doar regimul matrimonial pentru care
au fost îndeplinite formalităţile de publicitate produce efecte.
Existenţa simulaţiei presupune prezenţa mai multor condiţii specifice şi anume:
existenţa voinţei părţilor de a simula, existenţa actului secret, existenţa actului public.
Aspecte de drept comparat
În Franţa şi în Belgia, pe baza certificatului eliberat de notarul care a întocmit şi
autentificat convenţia matrimonială, ofiţerul de stare civilă face o menţiune în actul de
căsătorie cu privire la existenţa convenţiei matrimoniale419.
În Germania convenţia matrimonială se înscrie într-un „registru matrimonial” în urma
formulării unei cereri în formă autentică420.
În Grecia, prin Decretul Prezidenţial nr.411/1989 se prevede înscrierea convenţiei
matrimoniale autentificate în cadrul unui registru public unic, registru ţinut de Tribunalul de
primă instanţă din Atena astfel încât orice persoană interesată poate consulta acest registru421.
În Luxemburg, potrivit unei Legi din 21 februarie 1985, publicitatea convenţiei
matrimoniale se realizează prin păstrarea unui extras al convenţiei în arhiva registrului civil
ţinut de parchetul General, iar în Suedia se realizează publicitatea acesteia prin publicarea în
cadrul unor jurnale oficiale sau neoficiale422.
Clauza de preciput în cadrul convenţiei matrimoniale
Noţiune
419
Anexa la Cartea verde p.10, pct.5.3 precum şi Studiu comparativ, p. 88, pct. 1.5, M.Avram, C.Nicolescu,
Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 99
420
M. Avram, C. Nicolescu, Regimuri matrimoniale, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2010, p. 100
421
Ibidem
422
Ibidem
93
Dreptul familiei 94
Clauza de preciput este reglementată în art.333 Cod civil, fiind un element de noutate
în reglementarea civilă actuală şi constă în aceea că soţul supravieţuitor poate prelua, fără
plată, înainte de partajul moştenirii, unul sau mai multe dintre bunurile comune, deţinute în
devălmăşie sau în coproprietate. Tot cu privire la această dispoziţie contractuală se referă şi
art.367, lit. „d” din acelaşi act normativ, preciputul putând constitui şi obiectul exclusiv al
unei convenţii matrimoniale.
Clauza de preciput poate fi stipulată în beneficiul fiecăruia dintre soţi sau numai în
favoarea unuia dintre ei. Dreptul conferit prin clauza de preciput se manifestă ca un drept
eventual a cărui aplicare este suspendată până la moartea unuia dintre soţi şi este supusă
condiţiei supravieţuirii celuilalt soţ.
Beneficiarul clauzei de preciput
Cu privire la beneficiarii acestei clauze, preciputul are un caracter personal, putând fi
stipulat numai în favoarea soţului supravieţuitor. Astfel, clauza va fi activată şi preciputul va
produce efecte numai în caz de încetare a căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi.
Legea nu specifică însă dacă această clauză trebuie să fie reciprocă, în sensul că
bunurile care fac obiectul ei să fie preluate de oricare dintre soţi dacă supravieţuieşte celălalt
sau poate fi stipulată în mod unilateral în sensul că unul dintre soţi, anume desemnat, va
prelua aceste bunuri sub condiţia de a supravieţui celălalt. Din analiza dispoziţiilor alin.4 al
art.333 Cod civil potrivit cărora „clauza de preciput devine caducă atunci când comunitatea
încetează în timpul vieţii soţilor, când aceştia au decedat în acelaşi timp sau când bunurile
care au făcut obiectul ei au fost vândute la cererea creditorilor comuni”, putem trage concluzia
că aceasta nu poate fi adoptată decâtîn mod reciproc, în lipsa unei prevederi potrivit căreia
clauza de preciput să fie caducă şi în cazul predecesului soţului în beneficiul căruia aceasta a
fost stipulată.
Obiectul clauzei de preciput
În privinţa bunurilor care pot face obiectul clauzei de preciput acestea pot fi orice fel
de bunuri, mobile sau imobile, corporale sau incorporale, singura condiţie fiind ca aceste
bunuri să fie bunuri comune ale soţilor, deţinute în devălmăşie sau în coproprietate. Având în
vedere instituirea de către legiuitor a acestei condiţii rezultă că în ceea ce priveşte clauza de
preciput, aceasta poate să existe în cadrul oricărui tip de regim matrimonial, atât în cadrul
comunităţii legale sau convenţionale, cât şi în cadrul separaţiei de bunuri. În dreptul francez
însă clauza de preciput nu poate fi adoptată de soţii care îşi aleg ca şi regim matrimonial pe
cel al separaţiei de bunuri întrucât obiectul clauzei de preciput îl constituie doar bunurile
aflate în comunitatea de bunuri în devălmăşie a soţilor.
În sistemele de drept, cel mai adesea obiectul clauzei de preciput îl constituie locuinţa
comună a soţilor, un fond de comerţ pe care aceştia îl exploatau împreună în timpul vieţii sau
diverse alte bunuri, unele mai mult cu valoare sentimentală decât materială.
Modul de aplicare a clauzei de preciput
În privinţa momentului preluării bunurilor de către soţul supravieţuitor reglementarea
civilă actuală prevede că această preluare se face înainte de partajul succesoral, însă nu
menţionează momentul în raport cu partajul bunurilor comune. Astfel, nu este specificat dacă
soţul supravieţuitor va prelua bunurile prevăzute în clauza de preciput înainte de împărţirea
bunurilor comune sau după această împărţire, dar înainte de partajul succesoral. Din analiza
textului de lege deducem că întrucât bunurile ce urmează a fi preluate sunt bunuri comune
această preluare se va face chiar înainte de împărţirea bunurilor comune ale soţilor, nefiind
posibilă preluarea lor ulterior acestei împărţiri deoarece atunci nu ar mai exista nici un bun
comun şi clauza nu ar putea fi executată.
94
Dreptul familiei 95
Executarea clauzei de preciput se poate face şi prin echivalent din valoarea activului net
al comunităţii, atunci când preluarea bunurilor în natură nu este posibilă423. În cazul în care
bunurile care fac obiectul clauzei de preciput au fost vândute la cererea creditorilor comuni
potrivit dispoziţiilor art.333 alin.4 Cod civil clauza de preciput devine caducă, în timp ce în
alte situaţii cu ar fi de exemplu pierderea sau dispariţia bunului din neglijenţa oricăruia dintre
soţi se creează posibilitatea executării acestei clauze prin echivalent.
Termenul de exercitare
Cu privire la termenul în care soţul beneficiar al clauzei de preciput poate să îşi
manifeste intenţia de a prelua bunul sau bunurile care îi revin în baza acestei clauze, ca regulă,
în lipsa unui termen special de prescripţie extinctivă prevăzut de lege se aplică termenul
general de trei ani stabilit de art.3 alin.1 din Decretul nr.167/1958424. Cum în textul noului
Cod civil nu se prevede un termen special de prescripţie cu privire la executarea clauzei de
preciput, considerăm că se va aplica termenul general de prescripţie, de trei ani, care va
începe să curgă din momentul naşterii dreptului, respectiv de la moartea unuia dintre soţi.
Situaţii de ineficacitate a clauzei de preciput425
Fiind prevăzută ca o clauză contractuală în cadrul convenţiei matrimoniale, clauza de
preciput este validă şi aplicabilă atâta timp cât şi convenţia matrimonială este valabil
încheiată. Astfel, nulitatea sau caducitatea convenţiei matrimoniale atrage implicit şi nulitatea
clauzei de preciput.
Clauza de preciput este caducă în următoarele situaţii prevăzute în art.333, alin.4 Cod
civil:
- atunci când comunitatea încetează în timpul vieţii soţilor - încetarea comunităţii de
bunuri în devălmăşie a soţilor poate avea loc la lichidarea regimului matrimonial, după
încetarea regimului matrimonial de comunitate (care poate fi comunitate legală sau
comunitate convenţională). Încetarea regimului matrimonial în timpul vieţii soţilor va
interveni prin divorţul, declararea nulităţii căsătoriei acestora sau prin schimbarea regimului
matrimonial în timpul căsătoriei (de exemplu, atunci când soţii încheie o nouă convenţie
matrimonială prin care prevăd aplicarea, pe viitor, a regimului separaţiei de bunuri sau a altui
regim matrimonial). Or, atunci când comunitatea de bunuri încetează să mai existe, bunurile
care au făcut obiectul preciputului devin proprii ale unuia dintre soţi. În cazul schimbării
regimului matrimonial în timpul căsătoriei, soţii pot prevedea clauza de preciput în noua
convenţie matrimonială, în caz contrar rezultând că raţiunile pentru care această clauză fusese
prevăzută nu mai subzistă. În ceea ce priveşte bunurile aflate în coproprietate care fac obiectul
clauzei de preciput, acestea sunt împărţite, de asemenea, cu ocazia lichidării regimului
matrimonial, devenind proprii. Nici în acest caz ele nu mai pot fi revendicate în baza dreptului
la preciput, avându-se în vedere că sunt bunuri proprii, fie ale soţului beneficiar al clauzei, fie
ale soţului predecedat.
- atunci când soţii au decedat în acelaşi timp – în această situaţie fiind vorba de
comorienţi ori codecedaţi funcţionează o prezumţie a morţii concomitente astfel că, deşi
au vocaţie succesorală reciprocă nici unul dintre soţi nu va putea moşteni în urma celuilalt (
nu există un soţ supravieţuitor), bunurile urmând să fie împărţite între moştenitorii celor doi
soţi.
- atunci când bunurile care fac obiectul clauzei au fost vândute la cererea creditorilor
423
A se vedea art.333, alin.5 Cod civil şi art.367, lit. „d” din acelaşi act normativ
424
Gh.Beleiu – Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Casa de editură şi presă
Şansa – S.R.L., Bucureşti, 1993, pag. 217.
425
Doru Cosma – Teoria generală a actului juridic civil, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pag.415 şi urm.
95
Dreptul familiei 96
comuni - legea prevede că dreptul născut în beneficiul soţului supravieţuitor prin

prevederea clauzei de preciput în convenţia matrimonială nu poate împiedica urmărirea
bunului care face obiectul acesteia de către creditorii comuni. În cazul acesta, clauza de
preciput devine caducă, neputând fi executată prin echivalent, astfel cum este cazul atunci
când bunurile respective au pierit din alte cauze.
Bunurile comune şi proprii ale soţilor
Patrimoniul soţilor este format din activul matrimonial care cuprinde bunurile comune
ale soţilor şi bunurile proprii ale fiecăruia dintre ei şi pasivul matrimonial care cuprinde
datoriile comune ale soţilor şi datoriile proprii ale fiecăruia dintre ei.
Bunurile comune
Potrivit art.339 Cod civil „bunurile dobândite în timpul regimului comunităţii legale de
oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune în devălmăşie ale soţilor”.
Din analiza textului de lege deducem că proprietatea comună a soţilor este calificată ca fiind
una în devălmăşie, în cadrul acesteia dreptul fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor lor nefiind
determinat prin cote părţi ca în cazul coproprietăţii de drept comun. În materia proprietăţii
devălmaşe a soţilor regimul de drept comun este regimul comunităţii legale de bunuri.
Pentru ca un bun să fie considerat bun comun trebuie să îndeplinească următoarele
condiţii:
- bunul să fie dobândit de soţi sau de către unul dintre ei;
- dobândirea bunului să fi avut loc în timpul regimului comunităţii legale;
- bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii426.
Referitor la contribuţia soţilor la dobândirea bunurilor comune, aceasta nu este însă o
condiţie esenţială, fiind presupusă de lege prin însuşi faptul instituirii comunităţii legale de
bunuri. Contribuţia poate fi directă constând în munca sau mijloacele ambilor soţi sau
indirectă, prin economisirea unor mijloace comune, ca în cazul muncii depuse de femeie în
gospodărie şi pentru creşterea copiilor. De această contribuţie se ţine seama însă în momentul
în care se pune problema determinării cotelor-părţi care se cuvin fiecărui soţ în cazul
împărţirii bunurilor comune.
Spre deosebire de vechea reglementare privind calificarea unui bun ca fiind comun,
noua reglementare civilă nu mai are în vedere „dobândirea bunului în timpul căsătoriei”, ci
„în timpul regimului comunităţii legale”. Explicaţia rezultă din faptul că deşi regimul
comunităţii legale de bunuri se aplică pe toată durata căsătoriei există posibilitatea ca
existenţa în timp a acesteia să nu coincidă întotdeauna cu durata căsătoriei. Astfel, în timpul
căsătoriei soţii au posibilitatea de a modifica regimul matrimonial, optând pentru un regim
convenţional sau invers, să se căsătorească sub imperiul unui regim convenţional pe care să-l
înlocuiască în timpul căsătoriei cu regimul comunităţii legale.
Noţiunea de „bunuri” desemnează atât bunurile corporale, adică lucrurile mobile şi
imobile, cât şi bunurile incorporale, adică drepturile reale, drepturile de creanţă şi acţiunile
privind drepturile patrimoniale. Bunurile pot deveni comune fără a distinge dacă sunt mobile
sau imobile, corporale sau incorporale. Astfel, s-a decis că prin noţiunea de „bunuri dobândite
în timpul căsătoriei” se înţeleg toate drepturile patrimoniale, deci şi drepturile de creanţă427.
Vor fi considerate bunuri comune acelea care au intrat în patrimoniul soţilor prin oricare
din modurile de dobândire reglementate de legea civilă, indiferent daă au fost achiziţionate de
ambii soţi sau numai de unul dintre ei şi indiferent de natura bunului. Bunurile vor fi
426
A.Corhan, Dreptul familiei,Teorie şi practică, Ediţia a II a revizuită şi completată, Editura Lumina Lex,
Bucureşti, 2009, p. 114; A.Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia a III a, Editura All
Beck, 2002, p. 55; I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 57
427
96
Dreptul familiei 97
considerate comune numai dacă au fost dobândite prin acte juridice oneroase, căci cele
dobândite prin moştenire sunt bunuri proprii, afară de cazul în care dispunătorul nu a precizat
că acele bunuri urmează să fie comune428.
Bunurile devin comune indiferent dacă în actul de achiziţie au fost trecuţi ambii soţi sau
numai unul dintre ei. De asemenea, bunul devine comun dacă a fost dobândit prin munca
ambilor soţi sau numai prin munca unuia dintre aceştia. Bunurile dobândite cu venitul din
muncă al unuia dintre soţi şi cele dobândite cu împrumutul făcut de unul dintre soţi sunt
bunuri comune. De asemenea, fructele provenite de la bunurile comune sunt bunuri
comune429.
Aşa cum am văzut în noţiunea de bun sunt incluse şi creanţele care devin bunuri comune
dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei şi bunuri proprii dacă sunt dobândite în afara
căsătoriei.
Bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei şi cele dobândite după data încetării
sau desfacerii acesteia nu sunt comune. S-a decis că locuinţa construită, total sau parţial, în
timpul căsătoriei, cu bani împrumutaţi, devine bun comun430.
Referitor la bunurile dobândite de soţi în timpul separaţiei lor în fapt se menţine soluţia
consacrată în doctrină şi în jurisprudenţă431 în sensul că acestea sunt bunuri comune pentru
următoarele motive:
- separaţia în fapt a soţilor nu atrage după sine încetarea sau desfacerea căsătoriei, astfel
încât bunul achiziţionat în perioada separaţiei în fapt a soţilor este dobândit în timpul
căsătoriei;
- legea nu conţine nici o derogare în privinţa acestor bunuri; într-adevăr legea nu
distinge
în cazul când soţii sunt împreună şi cel când locuiesc separat, de unde rezultă că bunul
dobândit în ambele situaţii este comun;
- dacă nu s-ar da o asemenea soluţie, ar însemna că soţii ar avea posibilitatea să schimbe
regimul matrimonial, separându-se în fapt înainte de dobândirea anumitor bunuri şi
determinând, pe această cale, un alt regim juridic al acelor bunuri decât cel prevăzut de lege.
Separaţia în fapt a soţilor are însă importanţă în ceea ce priveşte contribuţia fiecărui
soţ la dobândirea bunurilor comune.
Dovada bunurilor comune
Calificarea unui bun al soţilor ca fiind comun sau propriu prezintă importanţă atât în
relaţiile dintre soţi, cât şi în cele dintre aceştia şi terţele persoane. Astfel, există situaţii432 în
care soţii au interesul să probeze că unele bunuri sunt proprii (de exemplu în cazul desfacerii
căsătoriei prin divorţ bunurile fiind proprii nu vor face obiectul împărţirii). De asemenea, în
cazul în care s-a aplicat un sechestru în cadrul urmăririi silite a bunurilor unuia dintre soţi de
către un creditor personal, celălalt soţ şi creditorul personal al acestuia au interesul să probeze
că bunurile sechestrate sau o parte din ele nu aparţin soţului urmărit şi nu fac parte nici din
comunitate, ci sunt bunuri proprii ale soţului neurmărit care nu pot fi urmărite de creditorul
personal al celuilalt soţ.
Conform art.343, alin.1 Cod civil „ calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită”.
Textul instituie astfel prezumţia de comunitate433, avându-se în vedere că în majoritatea
428
A.Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia a III-a, Editura All Beck, 2002, p. 56
429
I.P. Filipescu, op.cit, p.59
430
Trib. Suprem, dec.civ.nr. 213 din 8 febr.1978, în R.R.D, nr. 7, 1978, p.45
431
432
I.P. Filipescu, op. cit., p. 86
433
Ibidem
97
Dreptul familiei 98
cazurilor bunurile sunt dobândite în timpul căsătoriei prin contribuţia ambilor soţi. Fiind un
mijloc de probă, prezumţia de comunitate nu se confundă cu comunitatea de bunuri. Potrivit
acesteia orice bun dobândit în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi se consideră bun comun
fără a fi nevoie să se facă dovada că bunul a fost dobândit prin contribuţia ambilor soţi. În
cazul prezumţiei de comunitate sarcina probei este răsturnată deoarece bunul dobândit în
timpul căsătoriei este considerat până la proba contrarie că este comun.
Bunurile proprii
Pe lângă bunurile comune care constituie regula soţii pot dobândi şi bunuri proprii în
timpul căsătoriei care reprezintă o excepţie de la comunitatea de bunuri în sensul că anumite
categorii de bunuri, deşi sunt dobândite în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune,
legiuitorul considerându-le bunuri proprii. În acest sens legiuitorul foloseşte mai multe criterii
şi anume: legătura strânsă pe care bunurile o au cu soţul care le-a dobândit, data dobândirii
bunului, afectaţiunea bunului sau subrogaţia reală.
Categoriile de bunuri proprii sunt expres şi limitativ prevăzute de lege. Astfel potrivit
art.340 Cod civil „nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi :
a) bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie, cu excepţia cazului
în care
dispunătorul a prevăzut, în mod expres, că ele vor fi comune;
b) bunurile de uz personal;
c) bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente
ale unui
fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri;
d) drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi
asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat;
e) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice
sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri;
f) indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral
adus unuia dintre soţi;
g) bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu,
precum şi bunul
dobândit în schimbul acestora;
h) fructele bunurilor proprii”
Bunurile dobândite prin moştenire legală, legat sau donaţie – aceste bunuri devin
proprii
deşi sunt dobândite în timpul căsătoriei, datorită caracterului personal al dobândirii lor.
Bunurile dobândite prin moştenire sunt cele obţinute de un soţ în calitatea sa de moştenitor
legal, adică pe cale de moştenire legală, bunurile dobândite prin legat sunt cele obţinute de un
soţ în calitatea sa de legator universal, cu titlu universal sau cu titlu particular, adică pe cale de
moştenire testamentară, iar bunurile dobândite prin donaţie sunt cele obţinute de un soţ în
calitate de donator, prin donaţie între vii434. Voinţa dispunătorului ca bunul să devină comun
trebuie să fie expresă. În acest sens, în privinţa darurilor de nuntă, s-a decis că acestea
urmează a se considera bunuri comune ale soţilor deoarece sunt dobândite în timpul căsătoriei
şi anume, la serbarea nunţii, adică după încheierea căsătoriei435, iar scopul lor este să formeze
434
Ştefan Cocoş, Dreptul familiei, Ediţia a Ii a, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2003, p. 56
435
Trib. Suprem, dec. civ. nr. 1545 din 30 octombrie 1963, în J.N., nr. 9, 1964, p.154
98
Dreptul familiei 99
începutul patrimoniului comun436. Darurile de nuntă făcute de părinţii unuia dintre soţi sunt
bunuri comune437. Fiind liberalităţi, darurile de nuntă sunt bunuri comune nu numai pentru că
sunt dobândite în timpul căsătoriei, ci şi pentru motivul că se presupune intenţia
dispunătorului ca ele să devină comune. Se consideră că dacă darurile de nuntă sunt obişnuite,
ele sunt bunuri comune, dar dacă ele constau în sume mari de bani sau în alte bunuri de
valoare donate de părinţi, fără precizarea expresă că darurile se fac ambilor soţi, atunci
bunurile vor fi proprii, neputându-se presupune voinţa donatorilor de a gratifica pe ambii soţi
numai din împrejurarea momentului când donaţia s-a făcut438.
Bunurile de uz personal – pentru a fi bunuri proprii aceste bunuri trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii: să fie dobândite de soţul care le foloseşte (spre exemplu
obiectele de îmbrăcăminte feminină, moştenite de bărbat, dar folosite de soţia sa nu sunt
bunuri proprii ale acesteia din urmă, ci bunuri proprii ale bărbatului439), să fie folosite efectiv
de soţul proprietar pentru uzul său personal, să nu facă parte din alte categorii de bunuri.
Expresia „uz personal” presupune folosirea nemijlocită a bunului respectiv de către soţul
proprietar al bunului pentru satisfacereanevoilor personale.
Bunurile destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, dacă nu sunt elemente ale
unui
fond de comerţ care face parte din comunitatea de bunuri – observăm că din această
categorie sunt exceptate bunurile comune care sunt elemente ale unui fond de comerţ. Acest
lucru presupune că elementele unui fond de comerţ care sunt dobândite în timpul căsătoriei cu
bunuri comune sunt tot bunuri comune, chiar dacă sunt destinate exercitării profesiei unuia
dintre soţi, spre deosebire de alte bunuri destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi, care
sunt bunuri proprii chiar dacă au fost dobândite cu bunuri comune.
Drepturile patrimoniale de proprietate intelectuală asupra creaţiilor sale şi asupra
semnelor distinctive pe care le-a înregistrat – această categorie are în vedere drepturile
patrimoniale de autor aşa cum acestea sunt prevăzute de art. 12-13 din Legea nr.8/1996
privind dreptul de autor şi drepturile conexe, cu modificările şi completările ulterioare440. Prin
urmare, cu toate că aceste drepturi patrimoniale sunt bunuri proprii, veniturile încasate din
exploatarea operei sunt bunuri comune, urmând regimul asemănător salariului.
Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau
literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi alte asemenea bunuri –
Premiile şi recompensele la care se referă textul de lege sunt cele care se acordă pentru merite
deosebite441, iar nu la cele care se acordă în sistemul de retribuire a muncii. Premiile şi
recompensele sunt calificate ca bunuri proprii întrucât acestea sunt obţinute de către unul
dintre soţi în mod excepţional pentru activitatea deosebită desfăşurată în anumite domenii ale
436
Trib. Suprem, dec.civ.nr.79 din 13 ianuarie 1973, în I.G. Mihuţă, Repertoriu...1969-1975, p.19
437
Trib. Suprem, dec.civ.nr.786 din 25 aprilie 1979, în CD 1979, p.141-143
438
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 78; A.Bacaci, V.C. Dumitrache, C.
Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia a III a, Editura All Beck, 2002, p. 119;
439
I.P. Filipescu, op.cit., p. 79
440
Potrivit art. 12 „autorul unei opere are dreptul patrimonial exclusiv de a decide dacă, în ce mod şi când va fi
utilizată opera sa, inclusiv de a consimţi la utilizarea operei de către alţii”, iar potrivit art. 13 sunt vizate
următoarele categorii de drepturi patrimoniale: a)reproducerea operei; b)distribuirea operei; c)importul în
vederea comercializării pe piaţa internă a copiilor realizate, cu consimţământul autorului, după operă;
d)închirierea operei; e)împrumutul operei; f)comunicarea publică, direct sau indirect a operei, prin orice
mijloace, inclusiv prin punerea operei la dispoziţia publicului astfel încât să poată fi accesată în orice loc şi în
orice moment ales, în mod individual, de către public; g)radiodifuzarea operei; h)retransmiterea prin cablu a
operei; i)realizarea de opere derivate.
441
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 81;
99
Dreptul familiei 100
vieţii prin muncă, pricepere şi calităţi personale. Referitor la celelalte bunuri, respectiv
manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele, proiectele artistice şi proiectele de invenţii,
acestea se caracterizează prin aceea că sunt rezultatul unei activităţi de excepţie care
materializează capacitatea creatoare a unuia dintre soţi. Este vorba de lucrurile materiale în
care se materializează opera de creaţie intelectuală, iar nu de sumele de bani primite pentru
aceste creaţii care sunt considerate bunuri comune442.
Indemnizaţia de asigurare şi despăgubirile pentru orice prejudiciu material sau moral
adus unuia dintre soţi – sumele de bani primite ca urmare a asigurării contractuale sau prin
efectul legii sunt bunuri proprii care au drept scop repararea unei pagube personale suferite de
către unul dintre soţi privind sănătatea sau integritatea sa corporală, aceeaşi calificare operând
şi în cazul despăgubirii cuvenite soţului care a fost victima unui delict civil.
Bunurile, sumele de bani sau orice valori care înlocuiesc un bun propriu, precum şi
bunul dobândit în schimbul acestora – sunt bunuri proprii bunurile dobândite în schimbul
altor bunuri proprii, sumele încasate ca preţ al vânzării unor bunuri proprii, creanţele preţului
de vânzare a unor bunuri proprii, sulta obţinută în caz de schimb al unui bun propriu, bunurile
cumpărate din sumele obţinute ca preţ din vânzarea unor bunuri proprii, indemnitatea de
asigurare pentru prejudiciul adus unor bunuri proprii, despăgubirile datorate pentru daunele
cauzate unor bunuri proprii443.
Fructele bunurilor proprii – sunt bunuri proprii fructele bunurilor proprii, soluţie care
este consacrată în doctrină şi jurisprudenţă.
Dovada bunurilor proprii
Având în vedere faptul că bunurile proprii reprezintă o excepţie de la regula
comunităţii de bunuri, calitatea de bun propriu trebuie dovedită. Dovada bunurilor proprii este
necesară în situaţia în care cu ocazia unei acţiuni de împărţire a bunurilor comune, fiecare
dintre soţi are interesul să probeze că anumite bunuri nu sunt comune, ci sunt proprii, fapt
pntru care nu ar trebui să facă obiectul împărţirii. De asemenea, oricare dintre soţi poate cere
şi obţine constatarea că unul sau mai multe bunuri sunt proprii. O altă situaţia în care dovada
bunurilor proprii prezintă importanţă este atunci când creditorul personal al unuia dintre soţi a
iniţiat urmărirea silită a bunurilor acestui soţ, celălalt soţ având interesul să probeze că
anumite bunuri sunt proprii, ale sale şi deci nu pot să facă obiectul urmăririi.
Potrivit art.343, alin.2 Cod civil dovada că un bun este propriu se poate face între soţi
prin orice mijloc de probă, în cazul bunurilor dobândite prin moştenire legală, legat sau
donaţie dovada făcându-se în condiţiile legii. O regulă nouă în materia probaţiunii bunurilor
proprii o întâlnim în alin.3 al art.343 Cod civil unde se prevede că pentru bunurile mobile
dobândite anterior căsătoriei, înainte de încheierea acesteia se întocmeşte un inventar de către
notarul public sau sub semnătură privată, dacă părţile convin astfel. În lipsa inventarului se
prezumă până la proba contrară că bunurile sunt comune. Prin instituirea acestei soluţii se
facilitează probaţiunea caracterului de bun propriu al bunurilor mobile întrucât, având în
vedere că traiul în comun al soţilor presupune utilizarea în comun a bunurilor mobile proprii
ale unuia dintre soţi este dificil să se folosească criteriul posesiei pentru a stabili care dintre
soţi este proprietarul.
Controverse privind calificarea unor bunuri
442
A se vedea Trib.Suprem, secţ.civ.dec.nr.581/1974, în „Revista română de drept” nr. 2/1975, p. 67; dec.nr.
1309/1976, în Culegere de decizii, 1976, p.170-171
443
A.Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia a III a, Editura All Beck, 2002, p. 124-125;
Bucureşti, 2009, p. 161
100
Deşi prezumţia de comunitate se aplică de regulă oricăror categorii de bunuri atunci

când acestea au fost dobândite de soţi în timpul căsătoriei, cu excepţia acelor bunuri care sunt
considerate de lege ca fiind proprii, calificarea anumitor categorii de bunuri ca bunuri comune
sau bunuri proprii fiind controversată în literatura juridică. În continuare von prezenta câteva
situaţii întâlnite în acest sens.
Retribuţia şi alte venituri din muncă
Referitor la salariul fiecărui soţ acesta se prezintă sub două forme: salariul neîncasat
(ca drept de creanţă) şi salariul încasat (ca drept rel de proprietate). Astfel, ne aflăm în
prezenţa a două drepturi distincte, cu naturi juridice diferite: salariul ca drept de creanţă este
bun propriu, calificare ce asigură concordanţa cu legislaţia muncii, iar salariul încasat în
timpul căsătoriei şi care se prezintă sub forma unei sume de bani este bun comun.
Salariul încasat, ca bun comun, prezintă o serie de particularităţi:
- în cadrul căsătoriei, salariul încasat este un criteriu în raport cu care se stabileşte
contribuţia fiecăruia dintre soţi la dobândirea bunurilor comune, alături de munca
depusă în gospodărie şi pentru educarea copiilor;
- de obicei bunurile care sunt dobândite cu sume de bani provenite din salariu sunt
bunuri
comune, însă o parte din salariu poate fi folosită pentru achiziţionarea unor bunuri
proprii, cum ar fi bunurile destinate uzului personal sau cele destinate exercitării unei profesii.
Controversa privind natura juridică a salariului a fost rezolvată prin instituirea art. 341
Cod civil potrivit căruia „veniturile din muncă, sumele de bani cuvenite cu titlu de pensie în
cadrul asigurărilor sociale şi altele asemenea, precum şi veniturile cuvenite în temeiul unui
drept de proprietate intelectuală sunt bunuri comune, indiferent de data dobândirii lor, însă
numai în cazul în care creanţa privind încasarea lor devine scadentă în timpul comunităţii”.
Putem observa faptul că această prevedre condiţionează calitatea de bun comun de data
scadenţei creanţei care trebuie să aibă loc în timpul regimului comunităţii de bunuri. Astfel,
dacă scadenţa se situează în timpul comunităţii legale, suma de bani încasată chiar după
încetarea regimului comunităţii este bun comun, iar dacă scadenţa se situează înainte de
începerea funcţionării acestui regim, suma de bani încasată chiar în timpul comunităţii este
bun propriu.
Prin analogie cu modelul salariului, literatura de specialitate şi practica judiciară au
considerat că sunt bunuri comune sumele de bani obţinute în timpul căsătoriei de la casa de
Ajutor Reciproc444, pensiile obţinute în timpul căsătoriei în cadrul asigurărilor sociale445,
bursele primite de către unul dintre soţi în străinătate ca urmare a unei convenţii de colaborare
ştiinţifică şi veniturile din muncă ale cooperatorilor446.
Sumele ce reprezintă drepturi de autor447 se pot prezenta sub forma dreptului de
creanţă până la încasare şi sub forma unei sume de bani, oboect al dreptului real, respectiv
bun mobil corporal, după încasare. În felul acesta şi remuneraţia autorilor sub forma dreptului
de creanţă este bun propriu şi cea sub forma dreptului real este bun comun, dacă încasarea
remuneraţiei s-a făcut în timpul căsătoriei. În ceea ce priveşte data dobândirii remuneraţiei de
autor ca drept de creanţă se consideră a fi aceea când se naşte acest drept, iar ca drept real
sub forma unei sume de bani, când aceasta a fost încasată.
Sumele economisite, depuse la C.E.C sau la bănci
444
I.P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All, Bucureşti, 1998, p. 101;
445
Trib.Suprem, secţ. civ., dec. nr. 2016/1976 în Culegere de decizii, 1976, p. 163
446
I.P. Filipescu, op. cit., p. 101
447
A. Pricopi, Dreptul familiei, Editura Fundaţiei România de Mâine, Bucureşti, 2005, p. 40
101
În acest sens s-a impus opinia potrivit căreia aceste sume sunt bunuri comune dacă sunt
depuse în timpul căsătoriei, neavând importanţă dacă sunt pe numele unuia dintre soţi sau al
ambilor soţi, cu excepţia când acestea se încadrează în categoria bunurilor proprii prevăzute în
mod expres448.
O precizare care se mai impune în acest sens este aceea cu privire la sumele de bani
depuse de către soţi la C.E.C sau la bancă pe numele copiilor şi cu privire la caracterul
câştigurilor obţinute din aceste sume. În cazul în care sumele în cauză au fost depuse de către
soţi pe numele copiilor cu scopul de a obţine un câştig mai mare atunci aceste sume rămân
comune întrucât nu au ieşit din patrimoniul comun, însă în cazul în care depunerea a fost
făcută de către soţi cu intenţia de a-i gratifica pe copii, actul soţilor echivalează în acest caz cu
un dar manual, iar sumele respective devin de la data depunerii lor proprietatea copiilor449.
Câştigurile la diferite sisteme de loterie
Opinia dominantă cu privire la aceste câştiguri este aceea că acestea sunt bunuri comune
sau proprii, după cum sumele cu care s-a jucat sunt comune sau proprii, însă într-o altă
opinie450 hotărâtoare în realizarea câştigurilor nu este provenineţa sumei cu care s-a jucat şi
câştigat, ci hotărârea de a juca şi şansa, fapt pentru care aceste câştiguri ar trebui să fie
considerate ca fiind proprii ale soţului care le-a câştigat.
Fructele şi productele
În legătură cu fructele bunurilor comune, aplicându-se regula accesiunii, acestea sunt
considerate tot bunuri comune. În literatura juridică există discuţii contradictorii cu privire la
fructele bunurilor proprii. Astfel, într-o primă opinie s-a susţinut că şi acestea trebuie
considerate bunuri comune întrucât acestea nu sunt reglementate ca bunuri proprii, iar
calitatea de bun comun nu este condiţionată de modul de dobândire. Potrivit unei alte opinii,
fructele bunurilor proprii trebuie considerate tot bunuri proprii, aplicându-se şi în acest caz
regula accesiunii. În această opinie fructele urmează soarta bunui care le-a produs, cu
precizarea că ele vor fi considerate bunuri comune dacă sunt rezultatul muncii comune a
soţilor451.
Datoriile soţilor
Spre deosebire de bunurile soţilor unde regula este că bunurile sunt prezumate a fi
comune, iar proprii sunt doar bunurile expres şi limitativ prevăzute de lege, în cazul datoriilor
regula care permite calificarea acestora este inversă şi anume datoriile soţilor sunt prezumate
a fi personale, proprii ale fiecăruia dintre ei, comune fiind doar datoriile expres şi limitativ
prevăzute de lege.
Potrivit art.351 Cod civil „soţii răspund cu bunurile comune pentru:
a) obligaţiile născute în legătură cu conservarea, administrarea sau dobândirea
bunurilor comune;
b) obligaţiile pe care le-au contractat împreună;
c) obligaţiile asumate de oricare dintre soţi pentru acoperirea cheltuielilor
obişnuite ale căsătoriei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul dintre soţi a
bunurilor aparţinând unui terţ, în măsura în care prin aceasta au sporit bunurile comune ale
soţilor”.
448
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ediţia a III-a, Editura All Beck, 2002, p. 82;
Bucureşti, 2009, p. 123
449
Ibidem
450
Ibidem
451
Al. Bacaci, Dreptul familiei, Editura Alma Mater, Sibiu, p. 91-92
102
În funcţie de natura juridică a datoriei, proprie sau comună, sunt instituie prin lege
anumite reguli specifice de urmărire a bunurilor de către creditorii soţilor. În acest sens,
art.353 Cod civil prevede că bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai
unuia dintre soţi. Cu toate acestea însă, după urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor,
dacă bunurile proprii ale acestuia nu sunt suficiente, creditorul personal al acestuia poate să
ceară partajul bunurilor comune prin hotărâre judecătorească, însă numai în măsura necesară
pentru acoperirea creanţei sale. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, astfel încât se
respectă regula potrivit căreia creditorii personali nu pot urmări decât bunurile proprii.
Potrivit art.352 Cod civil, în măsura în care obligaţiile comune nu au fost acoperite prin
urmărirea bunurilor comune, soţii răspund solidar, cu bunurile proprii. În această situaţie, cel
care a plătit datoria comună se subrogă în drepturile creditorului pentru ceea ce a suportat
peste cota-parte ce i-ar reveni din comunitate dacă lichidarea s-ar face la data plăţii datoriei.
Soţul care a achitat datoria comună are un drept de retenţie asupra bunurilor celuilalt soţ până
la acoperirea integrală a creanţelor pe care acesta i le datorează.
Un element de noutate îl constituie reglementările art.354 Cod civil conform căruia
„veniturile din muncă ale unui soţ, precum şi cele asimilate acestora nu pot fi urmărite pentru
datoriile comune asumate de către celălalt soţ, cu excepţia obligaţiilor asumate pentru
acoperirea cheltuielilor obişnuite ale căsătoriei”. Prin această instituire se permite menţinerea
independenţei profesionale a soţilor, precum şi conservarea de către comunitate a unui minim
de resurse.
-importanţa şi rolul distinct al efectelor încheierii căsătoriei
- înţelegerea si stapânirea temeinciă a instituţiilor noi cum este convenţia matrimonială
1.Alegerea regimului matrimonial
2. Noţiunea de regim matrimonial
3. Drepturile şi îndatoririle soţilor

1.Regimuri matrimoniale
2.Efectele cu privire la relaţiile personale ale soţilor
1.Nadia Cerasela Aniţei, Dreptul familiei, curs universitar, Editura Hamangiu, 2011
103
DESFIINŢAREA ŞI ÎNCETAREA
CĂSĂTORIEI
Secţiunea 1- Desfiinţarea căsătorie
1. Noţiuni introductive
Definim nulitatea sau desfiinţarea căsătoriei ca fiind sancţiunea care intervine drept
urmare a nerespectării unor dispoziţii legale referitoare la încheirea căsătoriei452.
Potrivit art.286 C.civ. există instituită în mod preventiv măsura refuzului ofiţerului de
stare civilă de a celebra căsătoria atunci când acesta constată neândeplinirea condiţiilor
legale, totuşi, dacă în pofida legii căsătoria se încheie, pot interveni, după caz, trei feluri de
sancţiuni:
- administrative pentru ofiţerul de stare civilă
- penale pentru soţii care fac declaraţii false la încheierea căsătoriei
- nulitatea căsătoriei în cazul neîndeplinirii cerinţelor ce ţin de esenţa acesteia.
Cât priveşte clasificarea nulităţilor, ca şi în dreptul comun, acestea sunt de două feluri,
după criteriul regimului juridic aplicabil: nulităţi absolute şi nulităţi relative, existând
diferenţe faţă de dreptul comun, astfel uneori, nulitatea absolută a căsătoriei, poate fi
confirmată, dacă acest lucru este în interesul menţinerii căsătoriei. Astfel, soţul de bună-
credinţă este apărat, în sensul că efectele nulităţii se vor produce faţă de el numai de la data
când a rămas definitivă hotărârea prin care s-a declarat nulă sau anulată căsătoria, iar în
privinţa copiilor, în toate cazurile anularea căsătoriei nu are nici un efect453.
În funcţie de criteriul consacrării legislative, nulităţile căsătoriei pot fi: exprese, cum
sunt cele expres prevăzute de lege şi virtuale, acelea care rezultă implicit din ansamblul
dispoziţiilor legale454.
Căsătoria este sancţionată cu nulitatea relativă în cazul viciilor de consimţământ:
eroarea, dolul şi vilenţa455.
2.Cazuri de nulitate absolută a căsătoriei
Reprezintă cazuri de nulitate absolută a căsătoriei următoarele situaţii:
- lispa consimţământului personal şi liber al viitorilor soţi la încheierea căsătoriei456;
- lipsa vârstei matrimoniale.
Căsătoria încheiată de minorul care nu a împlinit vârsta de 16 ani este lovită de
nulitate absolută, deşi nulitatea căsătoriei se acoperă dacă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, ambii soţi au împlinit vârsta de 18 ani sau dacă soţia a născut sau a
rămas însărcinată.
- bigamia. Este interzisă încheierea unei noi căsătorii de către persoana care este
căsătorită.
-incestul sau căsătoria între rudele fireşti. Este interzisă încheierea căsătoriei între
rudele în linie dreaptă, precum şi între cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de gradul al patrulea poate fi
452
I.P. Filipescu, op.cit., p.181
453
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit., p.123.
454
Spre exemplu căsătoria fictivă, căsătoria cu o persoană al cărei sex este nediferenţiat.
455
A se vedea Secţiunea referitaore la condiţiile de fond ale căsătoriei din capitolul anterior.
456
Art.271 C.civ.
104
autorizată de instanţa de tutelă în a cărei circumscripţie îşi are domiciliul cel care cere
încuviinţarea.
- căsătoria între rudele prin adopţie, în aceleaşi situaţii ca şi la interzicerea căsătoriei
dintre rudele fireşti. Totodată legiuitorul interzice căsătoria adoptatului cu o rudă firească, faţă
de care a încetat rudenia prin efectul adopţiei.
- alienaţia şi debilitatea mintală . Este interzis ca alienatul şi debilul mintal să se
căsătorească, indiferent dacă ar putea exprima un consimţământ valabil într-un moment de
luciditate pasageră.
- căsătoria fictivă. Căsătoria încheiată în alte scopuri decât acela de a întemeia o familie
este lovită de nulitate absolută, deoarece căstoria fictivă este o căsătoriei fără cauză, ceea ce
atrage nulitatea ca la orice act juridic lipsit de cauză. Acest tip de căsătorie este doar formală,
nu este reală iar consimţământul sau voinţa exteriorizată exprimată la căsătorie nu corespunde
voinţeireale, fiind nesinceră. Motiv pentru care, căsătoria fictivă apare ca o formă a simulaţiei
civile457, fiind deci o căsătorie simulată.
- căsătoria între persoane de acelaşi sex458 . Suntem de părere că şi aceasta este una
dintre situaţiile de nulitate absolută a căsătoriei, plecând de la însăşi natura juridică de
contract a actului juridic civil al căsătoriei. Fiind un acord de voinţă liber consimţit între două
persoane, încheiat în vederea unui scop licit, este de admis că şi căsătoria este un contract, dar
unul special, un contract matrimonial care este guvernat de reguli speciale, pentru că şi
subiecţii acestui contract sunt speciali, adică numai viitori soţi. De drept comun, normele
aplicabile contractelo se aplică şi în materia contractului matrimonial privind încheierea
căsătoriei459. În acest sens, potrivit art.1250 C.civ.care prevede cauzele de nulitate absolută a
contractelor, după ce precizează că un contract este lovit de nulitate absolută în cazurile
anume prevăzute de lege, adaugă precum şi atunci când rezultă neândoielnic din lege că
interesul ocrotit este unul general.
Pe de altă parte art.1253 C.civ. chiar consacră sintagma de nulitate virtuală pentru
situaţiile în care în afara cazurilor în care legea prevede sancţiunea nulităţii, contractul se
desfiinţează şi atunci când sancţiunea nulităţii absolute sau, după caz, relative trebuie
aplicată pentru ca scopul dispoziţiei legale încălcate să fie atins.
În concluzie, credem că este un caz de nulitate absolută virtuală încheierea căsătoriei
între persoane de acelaşi sex. În acest caz, sancţiunea nulitatăţii absolute a căsătoriei este
indispensabil aplicată, deoarece se încală principiul expres consacrat în legislaţia noastră,
potrivit căruia căăstoria se încheie între un bărbat şi o femeie460, respectiv principiul potrivit
căruia este interzisă căsătoria între persoane de acelaşi sex.
3.Cazuri de nulitate relativă a căsătoriei
Nulitatea relativă a căsătoriei intervine în următoarele situaţii:
- căsătoria este încheiatăn fără încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui ori fără
autorizarea instanţei de tutelă, apecte care trebuie îndeplinite în situaţia în care este vorba de
căsătoria minorului care a împlinit 16 ani;
- căsătoria este încheiată fără încuviinţarea părintelui care exercită autoritatea
părintească, în cazul în care unul dintre părinţi este decedat sau nu îşi poate manifesta voinţa,
este suficientă încuviinţarea celuilalt părinte;
457
Simulaţia reprezintă operaţiunea în virtutea căreia, printr-un act aparent, dar mincinos, se creează o situaţie
juridică diferită de cea reală, stabilită prin actul ascuns, dar corespunzător adevărului.
458
Art.277 C.civ.
459
Nadia Cerasela Aniţei, Dreptul familiei, conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2012.
pp.55-56.
460
Art.271 C.civ, art.277 C.civ.
105
- căsătoria este încheiată prin existenţa unuia dintre următoarele vicii de

consimţământ:
1. eroarea – reprezintă viciu de consimţământ dacă cade asupra identităţii fizice a
celuilalt soţ,
2. dolul461 – sau eroarea provocată prin manevre dolosive, viclene, reprezintă
motiv de nulitate relativă a căsătoriei dacă poartă aspra unor evenimente determinate la
încheierea căsătoriei,
3. violenţa, fizică sau morală – poate deveni motiv de nulitate relativă a căsătoriei
dacă potrivit gravităţii şi intensităţii actelor de constrângere exercitate, persoana s-a aflat în
neputinţă de a se opune încheierii acesteia462,
4. căsătoria este încheiată de o persoană lipsită temporar de discernământ, lipsa
vremelnică a facultăţilor mintale reprezintă o piedică legală temporară la încheierea căsătoriei.
5. căsătoria este încheiată între tutore şi persoana minoră aflată sub tutela sa463.
4.Regimul juridic al nulităţilor
Regulile care reprezintă regimul juridic al nulităţilor căsătoriei are în vedere, asemănător
dreptului comun, persoanele care pot invoca nevalabilitatea căsătoriei, imprescriptibilitatea
sau prescriptibilitatea acţiunilor în nulitate sau anulare, posibilităţile de confirmare a
căsătoriei nevalabile. Totodaă regimul juridic al nulităţilor căsătoriei prezintă şi unele reguli
speciale.
Nulitatea absolută
Orice persoană interesată poate invoca acţiunea în constatarea nulităţii absolute a
căsătoriei, cu alte cuvinte reclamant poate fi orice persoană care justifică un interes legitim,
spre exemplu soţul din prima căsătorie a soţiei bigam, procurorul464 şi pârât poate fi unul
dintre soţi sau ambii.
Nulitatea absolută a căsătoriei poate fi dovedită cu orice miloc de probă, spre exemplu
înscrisuri, interogatoriu, martori etc., acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei
fiind imprescriptibilă. Totodată, prin hotărârea judecătorească de constatare a nulităţii
absolute a căsătoriei se constituie drepturi care produc efecte erga omnes, deoarece în actul de
naştere al soţilor şi în actul lor de căsătorie se înscriu menţiuni cu privire la modificarea
intervenită în starea lor civilă ca urmare a hotărârii judecătoreşti de desfiinţare a căsătoriei.
De reţinut în privinţa nulităţii absolute următoarele aspecte:
- nulitatea absolută poate fi invocată de oricine are un interes,
- acţiunea în constatarea nulităţii absolute a căsătoriei este imprescriptibilă,
- proba constă în dovada existenţei cauzei de nulitate absolută la data încheierii acesteia.
Nulitatea relativă
Aceasta poate fi invocată de acela dintre soţi care pretinde că i-a fost viciat
consimţământul prin eroare, dol sau viclenie, violenţă, adică nulitatea poate fi invocată numai
461
Astfel în practica judiciară a fost considerat un dol activ sau comisiv inducerea în eroare în privinţa stării de
sănătate, prin folosirea unui certificat prenupţial fals. De asemenea, un alt caz de dol, de data aceasta pasiv,
omisv sau reticent, de natură a duce la anularea căsătoriei, a fost considerat faptul că viitoarea soţie a ascuns
viitorului ei soţ starea de graviditate rezultată din relaţiile pe care le-a avut anterior căsătoriei cu un alt bărbat sau
nu l-a informat pe viitorul soţ despre starea de boală incurabilă în care se află şi care era incompatibilă cu o viaţă
normală de familie.
462
Credem că violenţa trebuie apreciată subiectiv şi obiectiv, dacă a putut fi determinantă la căsătorieîn raport de
starea soţului victimă.
463
A se vedea Secţiunea cu privire la impedimentele la căsătorie din capitolul anterior.
464
Ca excepţie, procurorul nu poate introduce acţiunea după încetarea sau desfacerea căsătoriei. Totuşi, în
situaţia în care procurorul ar acţiona pentru apărarea drepturilor minorilor sau a persoanelor puse sub interdicţie,
poate introduce acţiunea după încetarea sau desfacera căsătoriei.
106
de cel a cărui încuviinţare era necesară, de exemplu de părinţă sau tutore, ori de către instanţa
de tutelă, precum şi de părintele care exercită autoritatea părintească, daca era necesară
încuviinţarea sau autorizarea acestora465.
Dovada cauzelor de nulitatea absolută se poate face prin orice mijloc de probă, termenul
de prescripţie al acţiunii în constatarea nulităţii relative fiind de 6 luni 466, însă curge în mod
diferit după cum:
- era sau nu necesară încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui ori a părintelui care exercită
singur autoritatea părintească sau autorizarea instanţei de tutelă, termenul curge de la data la
care cei a căror încuviinţare sau autorizare era necesară pentru încheierea căsătoriei au luat la
cunoştinţă de aceasta,
- în cazul nulităţii pentru vicii de consimţământ ori lipsa discernământului, termenul
curge de la data încetării violenţei sau, după caz, de la data la care cel interesat a cunoscut
dolul, eroarea ori lipsa vremelnică a discernământului,
- în cazul căsătoriei încheiate între tutoare şi persoana minoră aflată sub tutela sa,
termenul curge de la data încheierii căsătoriei.
Acţiunea în constatarea nulităţii relative are un caracter personal motiv pentru
care dreptul la acţiunea în nulitatea relativă a căsătoriei nu se transmite moştenitorilor., însă
totuşi dacă acţiunea a fost pornită de către unul dintre soţi, ea poate fi continuată de către
oricare dintre moştenitorii săi.
Nulitatea relativă a căsătoriei poate fi acoperită dacă până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti, părinţii sau tutorele ori instanţa de tutelă, precum şi părintele care
exercită singur autoritatea părintească şi-au dat consimţământul ori autorizarea cerută de lege.
Însă dacă, soţii au convieţuit timp de 6 luni de la data încetării violenţei sau de la data
descoperirii dolului, a erorii ori a lipsei vremelnice a facultăţilor mintale, căsătoria nu poate fi
anulată467.
Nulitatea căsătoriei însă este acoperită în toate situaţiile dacă, între timp, ambii soţi au
împlinit 18 ani sau daca soţia a născut sau a rămas însărcinată.
Hotărârea judecătorească468 de constatarea anulităţii relative a căsătoriei este
constitutivă de drepturi şi produce efecte erga omnes. Prin urmare, referitor la nulitate
arelativă reţinem următoarele reguli:
- poate fi invocată numai de către acela dintre soţi care pretinde că i-a fost viciat
consimţământul prin eroare, dol sau viclenie, ori violenţă,
- poate fi invocată de către părinţi, tutoare, instanţa de tutelă sau de către părintele care
exercită singur autoritatea părintească, în situaţia în care era necesară încuvinţarea sau
autorizarea acestora,
- termenul de prescripţie extinctivă a acţiunii în constatarea nulităţii relative este de 6
luni, 10 februarie 2014 cauzele de nulitate pot fi dovedite prin orice mijloc de probă admis de
lege.
5.Efectele nulităţilor
Deşi nu există nici o deosebire faşă de dreptul comun, în ceea ce priveşte efectele
nulităţilor căsătoriei, totuşi spre deosebire de dreptul comun, regula desfiinţării retroactive a
căsătoriei comportă o derogare importantă, aceea că efectele desfiinţării căsătoriei nule sau
465
466
467
468
Dacă instanţa declară căsătoria nulă es este obligată să dovedească prin aceeaşi hotărâre buna-credinţă sau
dimpotrivă, reaua- credinţă a soţilor la încheierea căsătoriei ( A se vedea E. Florian, op.cit., 2008, p.65).
107
anulate nu se produc aspra copiilor rezultatţi din căsătorie469, dar şi o excepţie specifică
materiei dreptului familiei, aceea a căsătoriei putative470.
De asemenea, atât nulitatea absolută cât şi nulitatea relativă, deşi produse de cauze
diferite şi având un regim juridic diferit, generează acelaşi efect, şi anume desfiinţarea, atât
pentru trecut cât şi pentru viitor , a căsătoriei ca şi cum aceasta nu ar fi existat471.
Desfiinţarea retroactivă a căsătoriei presupune deci, desfiinţarea actelor nule pentru
trecut şi pentru viitor se aplică şi în privinţa căsătoriei declarate nulă sau anulată, în
consecinţă căsătoria este considerată că nu a existat niciodată, soţii nu au avut această calitate
juridică, ci doar de concubini, efectele juridice fiind şterse retroactiv, iar pentru viitor nu vor
mai putea fi produse aceste efecte nici chiar aparent472.
Drept urmare, foştii soţi vor reveni la numele avute anterior căsătoriei, vor dispărea
dintre aceştia toate efectele personale şi patrimoniale, bunurile lor comune vor deveni
proprietate pe cote-părţi, donaţiile facute în vederea căsătoriei vor deveni caduce pentru
neîndeplinirea condiţiei suspensive de care depindea existenţa lor etc.
Cât priveşte derogarea de la nulitatea de drept comun, potrivit art.305 C.civ. potrivit
căreia nulitatea căsătoriei nu are nici un efect în privinţa copiilor, care păstrează situaţia de
copii din căsătorie, iar potrivit art.305 alin.2 C.civ. în relaţia dintre părinţi şi copii, se vor
aplica, prin asemănare, dispoziţiile prevăzute în privinţa divorţului.
Cu alte cuvinte copii vor avea situaţia juridică a copiilor din căsătorie, aplicându-li se
prezumţia legală de paternitate473, încredinţarea lor spre creştere şi educare se va face ca în
caz de divorţ şi se vor bucura de autoritatea părintească la fel ca şi copii rezultati dintr-o
căsătorie valabil încheiată.
6. Căsătoria putativă474
La fel ca şi vechiul Cod al familiei şi actualul Cod civil475 instituie, pe lângă derogarea
referitoare la copiii rezultaţi dintr-o căsătorie nevalabilă, şi o excepţie de la efectul retroactiv
al nulităţii căsătoriei prin menţinerea pentru trecut a efectelor produse de căsătoria nulă sau
anulată în folosul soţului sau al soţilor de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, excepţie
cunoscută sub numele de căsătorie putativă476.
Înţelem prin căsătorie putativă acea căsătorie căreia legea îi păstrează efectele unei
căăstorii valabil încheiate, chiar dacă ea este nulă sau anulabilă, până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşi, pentru soţul sau soţii de bună-credinţă la încheierea ei477.
469
470
471
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit. p.132.
472
I.Albu, op.cit., p.98 şi p.216.
473
474
Cuvântul putativ vine de la cuvântul latinesc putare, care înseamnă a crede, creaţie a dreptului canonic,
matrimonium putativum şi a apărut în secolul XII. Când soţii sau numai unul dintre aceştia, datorită erorii
invincibile şi sub rezerva celebrării solemne a căsătoriei, invalidarea căsătoriei nu convertea convieţuirea faptică
de până atunci într-un păcat capital.
475
Până la apariţia Codului familiei, în 1954, în sistemul Codului civil român de la 1864, exista o discriminare
între copiii rezultaţi dintr-o căsătorie putativă şi una desfiinţată, dar neputativă, în sensul că numai din primul fel
de căsătorie copiii erau consideraţi nelegitimi. Cei care proveneau dintr-o căsătorie neputativăerau consideraţi
copiii nelegitimi, neavând o situaţie egală cu copiii din căsătorie. În caz de bigamie sau incest, ca motiv de
nulitate, ei aveau situaţia unor copii nelegitimi adulterini sau incestuoşi.
476
A se vedea art.304 C.civ. potrivit căruia soţul de bună-credinţă la încheierea unei căsătorii nule sau anulate
păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie
valabilă. În situaţia prevăzută de alin.1, raporturile dintre foştii soţi sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor
referitaoer la divorţ.
477
Al. Bacaci, V.C. Dumitrache, C.C. Hageanu, op.cit. p.132.
108
Pentru a fi în situaţia unei căsătorii putative, trebuie îndeplinite cumulativ două condiţii:
- să existe o căsătorie nulă sau anulabilă,
- buna-credinţă478 a unui sau a ambilor soţi la încheierea căsătoriei, constând în credinţa
greşită că au încheiat o căsătorie valabilă, faptul că nu au cunoscut existenţa unui impediment
la încheierea căsătoriei sau că nu au respectat o condiţie de fond. Pentru soţul de bună-
credinţă căsătoria desfiinţată ăşi produce efectele, fiind asimilat unui soţ divorţat, iar pentru
celălalt oţ, de rea-credinţă, căsătoria nu produce efecte, el fiind asimilat unui simplu concubin.
Dacă ambii soţi au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, cu privire la
raporturile personale dintre aceştia, efectele căsătoriei putative sunt:
- până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care s-a pronunţat nulitatea căsătoriei,
între soţi a existat obligaţia reciprocă de sprijin moral şi de fidelitate,
- soţul care şi-a schimbat numele în timpul căsătoriei îşi va recăpăta numele purtat
anterior încheierii acesteia,
- între soţi prescripţia extinctivă a fost suspendată,
- soţul care s-a căsătorit înainte de vărsta de 18 ani îşi va păstra capacitatea de exerciţiu,
dacă este minor la data când căsătoria a fost anulată.
În privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi, efectele căsătoriei putative sunt:
-obligaţia de întreţinere a existat între soţi şi va exista şi în viitor,
-împărţirea bunurilor se face conform regulilor divorţului,
-în situaţia în care, un soţ a decedat înainte de rămânerea de remânărea definitivă de
declarare a a nulităţii căsătoriei, celălalt soţ are dreptul la moştenire în calitate de soţ
supravieţuitor,
Dacă doar unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, efectele căsătoriei putative sunt
următoarele:
- soţul nevinovat beneficiază de efectele căsătoriei putative, nulitatea retroactivând doar
faţă de soţul de bună-credinţă,
- capacitatea de exerciţiu deplină este păstrată doar de soţul minor de bună-credinţă,
- împărţirea bunurilor se face potrivit dispoziţiilor legale referitoare la divorţ.
Secţiunea 2-Încetarea căsătoriei
Căsătoria încetează479 prin moartea unuia dintre soţi sau prin declararea
judecătorească480 a morţii unuia dintre ei şi reprezintă situaţii obiective, naturale prin care
căsătoria ia sfârşit481. Moartea unuia dintre soţi reprezintă modul natural şi firesc de încetare a
căsătoriei, deoarece actul juridic al căsătoriei este un act intuitu personae, iar moartea unuia
dintre soţi face ca acest act să înceteze a mai produce efecte juridice civile482.
Dacă soţul declarat mort este în viaţă, el poate cere în orice moment anularea hotărârii
declarative de moarte, iar cum anularea produce efecte retroactive, se consideră că, în această
478
Buna-credinţă nu trebuie dovedită, ea se prezumă, în schimb reaua-credinţă trebuie dovedită de cel care o
invocă. Instanţa de judecată sesizată cu acţiunea în anularea căsătoriei este obligată să arate care dintre soţi a fost
de bună-credinţă.
479
480
A se vedea art.52 alin.1 teza întâi din Codul de procedură civilă.
481
Căsătoria înceterază numai prin moartea unuia dintre soţi şi se desface doar prin divorţ.
482
Spre deosebire de desfiinţarea căsătoriei nule sau anulate, când efectele desfiinţării se produc atât pentru
trecut, ex tunc, cât şi pentru viitor, ex nunc, efectele încetării căsătoriei se produc numai pentru viitor.
109
situaţie, căsătoria nu a încetat. Totodată, dacă soţul persoanei declarate moarte s-a recăsătorit
şi a fost de bună-credinţă la încheierea acestei căsători, noua căsătorie rămâne valabilă, iar
prima căsătorie se consideră desfăcută pe data încheierii celei de-a doua căsătorii483.
Potrivit art.380 şi 382 C. civ. de la regula potrivit căreia decesul unuia dintre soţi atrage
inevitabil încetarea căsătoriei, Codul civil instituie o excepţieîn cazul soţilor aflaţi în proces
de divorţ, ne referim doar la divorţul din culpă pentru motive temeinice, în sensul că, dacă
soţul reclamant moare în timpul procesului de divorţ, moştenitorii săi pot continua acţiunea de
divorţ, care va fi admisă numai dacă instanţa constată culpa exclusivă a soţului pârât. Motiv
pentru care, căsătoria se consideră desfăcut şi nu încetată la data decesului484.
Deşi căsătoria încetează pentru viitor , totuşi unele dintre efectele485 acesteia se menţin
şi după această data, astfe:
-soţul supravieţuitor care prin căsătoria care a încetat luase numele celuilalt soţ, îşi
menţine numele şi după încetarea căsătoriei,
-soţul supravieţuitor dobândeşte dreptul la moştenire la data decesului celuilalt soţ,
-soţul supravieţuitor care nu a împlinit vârsta de 18 ani până la moartea celuilalt soţ îşi
menţine capacitatea de exerciţiu dobândită prin căsătorie,
- obligaţia legală de întreţinere între soţi încetează,
- autoritatea părintească se exercită în continuare de către soţul supravieţuitor.
Căsătoria încetează şi prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi, aceasta
produce efecte juridice civile ca şi moartea fizic constatată486; data morţii fiind aceea pe care o
stabileşte instanţa de judecată prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte.
-înţelegerea noţiunii de desfiinţare a căsătoriei şi de încetare a acesteia
1.Cazurile de nulitate absolută a căsătoriei
2.Cazurile de nulitate relativă a căsătoriei
3. Noţiunea de căsătorie putativă
4.Încetarea căsătoriei prin moarte

1.Desfiinţarea căsătoriei
2.Încetarea căsătoriei prin moarte
2. Ioan Mara, Laura Maierean, Dreptul familiei, curs universitar, vol.I, Editura
483
484
Potrivit art.380şi art.382 alin.2 C.civ. de la data intrării în vigoare a noului Cod de procedură civilă, data
desfacerii căsătoriei în cazul în care este admisă o astfel de acţiune va fi socotită la data introducerii cererii de
divorţ, astfel cum prevede art.914 alin.4¹ din acest act normativ. (A se vedea pentru mai multe detalii Dan
Lupaşcu, Cristina Mihaela Crăciunescu, Dreptul familiei, în noul Cod civil, Ed. Universul Juridic, ediţia a II,
emendată şi actualizată, Bucureşti, 2012, p.201)
485
A.bacaci, G. Hăgeanu, V. Dumitrache, op.cit., p.119.
486
Prin examinarea de către medicul legist a cadavrului.
110
BIBLIOGRAFIE
Obligatorie
1. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura Universului
Juridic, Bucureşti, 2009,
2. Emese Florian, Dreptul familiei, curs universitar în reglementarea Noului Cod Civil, ediţia
4, Editura C.H. Beck, 2011
3. Alexandru Bacaci, Viorica Dumitrache, Cristina Hagean, Dreptul familiei, curs
universitar în reglementarea Noului Cod Civil, ediţia aVII-a, Editura C.H. Beck, 2012,
4. Adrian Alexandru Banciu, Raporturile patrimoniale dintre soţi potrivit noului Cod civil,
Editura Hamangiu, 2011,
Selectivă:
1. Ioan Albu, Dreptul familie, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975;
2. Ioan Albu, Nulitatea căsătoriei în practica judiciară, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 1975;
3. Dimitrie Alexandresco, Explicaţiunea teoretică şi practică a dreptului civil român, vol.
III, Partea I, Editura Socec, Bucureşti, 1916;
4. Alexandru Bacaci, Raporturile patrimoniale în dreptul familiei, Editura Hamangiu,
Bucureşti, 2007;
5. Alexandru Bacaci, Viorica Dumitrache, Cristina Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a a
5-a Editura C.H.Beck, Bucureşti, 2005;
6. Gheorghe Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului
civil – ediţia a VIII-a revăzută şi adaugită de Marian Nicolae şi Petrică Truşcă, Bucureşti,
2003;
7. Teodor Bodoaşcă, Dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2005;
8. Matei Cantacuzino, Elementele dreptului civil român, Editura All Beck, Bucureşti,
1998;
9. Ştefan Cocos, Dreptul familiei, Editura Pro Universitaria, Bucureşti, 2007;
10. Mihai Constantinescu, Antonie Iorgovan, Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu,
Constituţia României revizuită, comentarii şi explicaţii, Editura All Beck, Bucureşti, 2004;
11. Florian Emesse, Dreptul familiei, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2008;
12. Ion P. Filipescu, Drept internaţional privat, Editura Actami, Bucureşti, 1999;
111
13. Ion P. Filipescu, Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura Universului
Juridic, Bucureşti, 2006;
14. Ion P. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti, 2001;
15. Constantin Hamangiu, Ion Rosetti - Bălănescu, Alexandru Băicoianu, Tratat de drept
civil, vol. III, Editura All Beck, Bucureşti, 1998;
16. Ioan G. Mihuţă, Repertoriu de practică judiciară în materie civilă a Tribunalului
Suprem şi a altor instanţe judecătoreşti pe anii 1980 - 1985, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1986;
17. Adrian Pricopi, Dreptul familiei, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2004;
18. Dan Tiţian, Antonia Constantin, Mihaela Cîrstea, Codul familiei adnotat, Editura
Hamangiu, Bucureşti, 2008;
19. Paul Vasilescu, Regimuri matrimoniale, ediţia a II-a, Editura Universul Juirdic,
Bucureşti, 2009;
20. Culegere de decizii a Tribunalului Suprem, între anii 1960-1961, 1963, 1968, 1970-
1971, 1973-1975, 1977, 1979-1980, 1990;
21. Revista Română de Drept;
Acte normative:
1. Constituţia României;
2. Cod civil;
3. Codul de procedură civilă;
4. Codul penal;
5. Legea nr.21/1991 a cetăţeniei române;
6. Legea nr.119/1996 privind actele de stare civilă;
7. Legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului;
8. Legea nr.273/2004 privind regimul juridic al adopţiei;
9. Ordonanţa Guvernului nr.41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale
administrativă a numelor persoanelor fizice;
10. Declaraţia universală a dreptului omului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 10
decembrie 1948.
11. Pactul internaţional privind drepturile sociale şi culturale, adoptată de Adunarea Generală
a ONU la 16 decembrie 1966.
12. Pactul internaţional privind drepturile civile şi politice, adoptată de Adunarea Generală a
ONU la 16 decembrie 1966 (ratificate de ţara noastră prin Decretul nr. 22/1974).
13. Declaraţia drepturilor copilului adoptată de Adunarea Generală a ONU la 20 noiembrie
1959, ratificată de ţara noastră prin Legea nr. 18/1990.
14. Convenţia Europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg la 24 aprilie
1967
15. Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale,
încheiată la Haga la 29 mai 1993.
112

Curs Dreptul Familiei

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Dreptul Familiei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Dreptul familiei 1

Curs adresat studenţilor frecvenţă redusă

I.NOŢIUNI INTRODUCTIVE PRIVIND FAMILIA ŞI DREPTUL

4. Caracterele juridice ale logodnei...................................................................................27

TEMA III- ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI...........................................................................38

TEMA IV- EFECTELE CĂSĂTORIEI...............................................................................73

TEMA V – DESFIINŢAREA ŞI ÎNCETAREA CĂSĂTORIEI........................................99

îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, de educarea, învăţătura şi pregătirea

Secţiunea 2. Dreptul familiei

superior al copilului. Prin urmareaprecierea conduitei circumscrise acestui principiu se face în

Principiul este reglementat în Constituţia României care dispune că autorităţile publice

De asemenea, părinţii sunt obligaţi să crească copilul în condiţiile în care să asigure

Dreptul muncii cuprinde reglementǎri referitoare la: ocrotirea familiei, a intereselor

Potrivit Dicţionarului explicativ al limbii române, concubinajul reprezintă convieţuirea

Teme pentru dezbatere:

valoare juridică ce ar conferi logodnicului dreptul la acţiune „maritală” pentru a obţine

-logodna se încheie în scopul căsătoriei

Secţiunea -2 Condiţiile legale pentru încheierea logodnei

1.Condiţiile de fond pentru încheierea logodnei

Alienaţia şi debilitatea mintală constituie impedimente atât în cazul căsătoriei, cât şi în

Hotărârea judecătorească definitivă de admitere a acţiunii în constatarea nulităţii sau în

7.Efectele ruperii logodnei

aceasta se va face în măsura îmbogăţirii.197 Restituirea darurilor sau a echivalentului în bani,

Teme pentru dezbatere:

Secţiunea 1- Noţiunea, scopul, natura juridică şi caracterele căsătoriei

1.Scurt istoric al noţiunii de căsătorie

Nevoia de reglementare a căsătoriei, instituţie definită de jurisconsultul Modestin

În corelaţie cu dota apare, în epoca postclasică, aşa-zisa donaţie înainte de căsătorie

Încheierea şi înregistrarea căsătoriei sunt de competenţa exclusivă a autorităţii de stat.

Secţiunea 2 – Condiţiile de fond la încheierea căsătoriei

Constituţia României consacră această condiţie în art.48 alin.1. De asemenea, libertatea

Pentru a fi o cauză de anulare a căsătoriei, manoperele frauduloase folosite de unul

soţi se căsătoreşte până la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii judecătoreşti de

Secţiunea 3 – Condiţile de formă ale căsătoriei

1.Formalităţile preparatorii încheierii căsătoriei

la declaraţia de căsătorie, care cuprinde şi menţiunea „declarăm că am luat cunoştinţă reciproc

de lege329. Declaraţia se semnează de declaranţi, în prezenţa ofiţerului de stare civilă, acesta

Indiferent de cauza de caducitate, declaraţia iniţială fiind lipsită de eficacitate, căsătoria

declaraţiei de căsătorie349. Căsătoria nu se poate încheia pe o aeronavă, chiar dacă se află în

c) constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru încheierea

dovadă a căsătoriei, forma de recunoaştere socială, precum şi mijlocul de evidenţă statistică

formalităţilor de publicitate face ca soţii să fie consideraţi, în raport cu terţii de bună-credinţă,

Teme pentru dezbatere:

Secţiunea 1-Efecte cu privire la relaţiile personale dintre soţi

1.1. Consideraţii generale

- obligaţia de a hotărî cu privire la numele pe care soţii îl vor purta în căsătorie;

este vremelnică şi nu generează pierderea dreptului la proprietate403. În ceea ce priveşte

Secţiunea 2 – Efectele căsătoriei cu privire la raporturile patrimoniale dintre soţi

Prin relaţiile patrimoniale dintre soţi înţelegem totalitatea raporturilor sociale

Secţiunea 3 – Alegerea regimului matrimonial. Convenţia matrimonială

În dreptul comparat regimurile matrimoniale se clasifică după mai multe criterii:

Regimul separatiei de bunuri – presupune recunoaşterea unui drept de proprietate

comuni - legea prevede că dreptul născut în beneficiul soţului supravieţuitor prin

Deşi prezumţia de comunitate se aplică de regulă oricăror categorii de bunuri atunci

Teme pentru dezbatere:

Secţiunea 1- Desfiinţarea căsătorie

- căsătoria este încheiată prin existenţa unuia dintre următoarele vicii de

Secţiunea 2-Încetarea căsătoriei

Teme pentru dezbatere:

S-ar putea să vă placă și