1

UNIVERSITATEA AGRONOMICĂ ŞI DE MEDICINĂ

VETERINARĂ “ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI

Facultatea de AGRICULTURĂ

Prof. univ. Teodor ROBU

PLANTE MEDICINALE
ŞI AROMATICE

IAŞI
2014
 2

CUPRINS
CAPITOLUL I SCURT ISTORIC .................................................................................. 3
1.1. ISTORICUL PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE ............................... 3
1.2. ISTORICUL UTILIZĂRII PLANTELOR MEDICINALE şi AROMATICE ÎN
ROMÂNIA ........................................................................................................................ 7
CAPITOLUL II CLASIFICAREA PLANTELOR MEDICINALE şi AROMATICE ... 11
2.1 DUPĂ CRITERII BOTANICE. ................................................................................ 11
2.2. CLASIFICAREA DUPĂ MEDIUL DE VIAŢĂ. ..................................................... 12
2.3. CLASIFICAREA DUPĂ UTILIZĂRILE TERAPEUTICE..................................... 15
CAPITOLUL III PRINCIPIILE BIOACTIVE DIN PLANTELE MEDICINALE ........ 20
3.1. ISTORIC .................................................................................................................. 20
3.2. APA. ........................................................................................................................ 23
3.4. SUBSTANŢELE ORGANICE ................................................................................ 23
Clasificarea sumară a ozelor ........................................................................................... 24
Clasificarea sumară a ozidelor ........................................................................................ 25
CAPITOLUL IV. PROPRIETĂŢILE PRINCIPIILOR ACTIVE……………………. 34
4.1. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA SISTEMULUI NERVOS CENTRAL. .... 34
4.2. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA SISTEMULUI NERVOS
VEGETATIV .................................................................................................................. 36
4.3. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA GANGLIONILOR
VEGETATIVI. ................................................................................................................ 37
4.4. PRINCIPII ACTIVE CU ACŢIUNE CURARIZANTĂ .......................................... 38
4.5. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI
CARDIOVASCULAR .................................................................................................... 38
4.6 PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI RESPIRATOR 40
4.7. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA APARATULUI DIGESTIV .... 41
4.8. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA APRATULUI RENAL ............................ 43
4.9. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ HORMONALĂ ........................................ 43
CAPITOLUL 5 PARTICULARITĂŢI DE CULTURĂ ALE PLANTELOR
MEDICINALE ŞI AROMATICE .................................................................................. 45
5.1. ROTAŢIA CULTURILOR ...................................................................................... 45
5.2 FERTILIZAREA ....................................................................................................... 46
5.3 LUCRĂRILE SOLULUI ........................................................................................... 47
5.4 ÎNMULŢIREA .......................................................................................................... 48
5.5 Ingrijirea PMATC
5.6. RECOLTAREA, ŞI PREGATIREA PMA DIN FLORA SPONTANA ÎN
VEDEREA VALORIFICĂRII ........................................................................................ 53
5.7. TRANSPORTUL PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE ...................... 58
5.8. CONDIŢIONAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE .................. 59
5.9. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE ................................ 61
5.10. AMBALAREA ŞI PĂSTRAREA PMA ……………………………………….. 63
CAPITOLUL 6 MODUL DE UTILIZARE AL PMA.................................................... 64
CAPITOLUL 7. PLANTE MEDICINALE DIN FLORA SPONTANĂ ........................ 73
TERMENII BOTANICI ................................................................................................. 84
INDEX EXPLICATIV AL TERMENILOR MEDICALI .............................................. 91
BIBLIOGRAFIE .......................................................................................................... 104
 3

CAPITOLUL I SCURT ISTORIC

1.1. ISTORICUL PLANTELOR MEDICINALE SI

AROMATICE

Odată cu luarea în cultură acum 10-15 ani a primelor

plante agricole (porumbul în Mexic, grâul în Orientul Mijlociu)
omului i-au atras atenţia probabil şi unele plante care şi
întâmplător s-au dovedit a avea efect vindecător. Omul primitiv
din instinct din întâmplare sau din disperare a început să-şi aline
unele suferinţe cu anumite plante. Aceste atitudini sunt atestate
de manifestările instinctuale ale unor animale bolnave şi ale unor
triburi actuale puţin evoluate, care utilizează plantele medicinale
în scopuri tămăduitoare.
Descoperirea unor seminţe de chimion arse, care datează
din neolitic, atestă faptul că omul acelei epoci le utiliza în scopuri
medicinale sau aromatice.
Alte dovezi arheologice, demonstrează că primele
comunităţi umane, utilizau specii cum ar fi: Cânepa, Macul,
Măselariţa, Muştarul, Salvia etc. precum şi unele balsamuri sau
răşini.
Dovezi scrise despre utilizarea plantelor medicinale şi
aromatice datează din jurul anului 6000 ş. e .n. de la sumerieni. în
jurul anului 5000 î.e.n. babilonienii şi asirienii au întocmit un
dicţionar de plante medicinale şi aromatice (Biblioteca lui
Asurbanipal cu 20 000 tăbliţe) şi au înfiinţat în oraşul NINIVE o
grădină botanică cu plante medicinale şi aromatice.
În China şi Egiptul Antic s-au găsit dovezi ce trădează
utilizarea plantelor medicinale şi aromatice încă din mileniile IV-
III î.e.n. Manuscrisele chinezeşti descriu cca. 6000 plante,
folosite pentru vindecare.
 4

La BRITISH MUSEUM din Londra există conservate

tăbliţe din lut de unde reiese că asirienii cultivau macul încă de
pe la anul 2700 î.e.n., aceasta fiind o dovadă de netăgăduit despre
introducerea în cultură a plantelor medicinale şi aromatice.
Pe papirusurile egiptene vechi de 5-6 milenii s-au descifrat
mii de reţete complexe care fac referiri la peste 200 specii printre
care: coriandrul şi ricinul.
În India veche între vestitele VEDE între care şi YADJUR-
VEDA (ştiinţa vieţii lungi) recomandă utilizarea plantelor
medicinale încă de acum 3000 ani. Medicul indian SASRUTA
(sec. IV î.e.n) descrie cca. 700 plante , indicând ecologia, epoca
de recoltare etc.
O vechime asemănătoare au şi dovezile care provin de la
unele triburi amerindiene, de unde rezultă că acestea foloseau în
special amestecurile din plante sau extractele complexe.
Unii cercetători (Dr. J. A. DUKE-1985) consideră că deşi
aflându-se la mari distanţe şi neavând nici o legătură cu
civilizaţia Chinei antice , totuşi amerindienii se bazau pe acelaşi
principiu şi anume: "corpul omenesc este capabil de a selecta
dintr-un complex substanţele care-i sunt necesare".
De o importanţă deosebită se bucurau plantele medicinale
şi aromatice în Grecia antică şi în Imperiu roman.
Hipocrat (460-377 î.e.n.) supranumit părintele medicinii a
descris 236 plante medicinale prescriindu-le în diferite boli. El a
propagat ideea lui Asklepios din Tesalia :" întâi cuvântul , apoi
planta şi la urmă cuţitul". Lui Hipocrat i-au urmat Teofrast, apoi
Dioscoride (sec. I î.e n.) care este considerat părintele
farmacognoziei, şi care în lucrarea "De materia medica "a
inventariat 500 de droguri de natură minerală, vegetală şi
 5

animală, până în Evul Mediu fiind cartea de căpătâi în

cunoaşterea medicamentelor.
Plinius cel Bătrân (24-79 e.n.) în 37 de volume
"HISTORIA NATURALIS" descrie 250 de droguri numai de
origine vegetală, provenite de la cca. 1000 specii.
Tot cam în aceeaşi perioadă LUCIUS CALUMELLA, care
era un faimos agronom a scris mai multe volume despre
agricultură, descriind cultura speciilor Inula helenium, Canabis
sativa, Crocus sativus.
O parte din aceste cunoştinţe au fost transmise şi
învăţătorilor Imperiului Roman, astfel CELSUS în opera sa "DE
ARTE MEDICA" descrie tot 250 plante medicinale şi aromatice
cu utilizările lor. De remarcat este, că multe din recomandările
învăţătorilor acelor vremuri au valabilitate şi astăzi.
Învăţaţii arabi asimilând cunoştinţele eleno-romane ale
anticilor Orientului îndepărtat şi îmbinându-le cu cunoştinţele
proprii, în operele lor au descris mii de plante medicinale şi
droguri, pe care le-au transmis până în epoca Renaşterii. Astfel se
pot aminti învăţaţi ca RHAZES, SERAPION, MESSUE şi
vestitul AVICENA (IBN-SINA) care a sintetizat în lucrările sale
"CANONUL STIINTEI MEDICALE" multe cunoştinţe în
domeniul fitoterapiei
În Evul Mediu plantele medicinale şi aromatice erau
cultivate mai ales în mănăstiri, iar deţinătorii modului de utilizare
erau călugării.
Stareţa HILDEGRAD VON BINGEN (sec. XII) este autoarea
unei cărţi intitulată "PHISIKA" unde pe lângă alte medicamente
prezintă şi 270 specii de plante medicinale cu utilizările lor
Dezvoltarea cunoştinţelor despre plantele medicinale şi
aromatice s-a extins şi la primele Universităţi cum ar fi:
 6

MONTPELLIER (sec. X ); PARIS, BOLOGNA, PADOVA,

NEAPOLE, CAMBRIDGE, TOULOUSE (sec.XI-XIII). Marii
botanişti ai Renaşterii ca Paracelsus, Lobel, Mattioli, Cesalpino
etc. au descris pe larg şi proprietăţile medicinale ale speciilor
cultivate, iar alţi ca JUAN FERNANDEZ, ALPINO CHARLES
LECLUSSE au studiat şi plantele din "LUMEA NOUA"
În 1545 sa înfiinţat prima grădină botanică de plante
medicinale şi aromatice la Padova. Mai târziu (sec. XVIII)
descoperindu-se primele substanţe din plante, a fost necesară
cultivarea acestora pe suprafeţe întinse pentru asigurarea
cantităţii de drog necesară. Pe parcurs s-au elaborat tehnologii
perfecţionate de cultivare a noi plante şi în paralel s-au obţinut
variate medicamente la scară industrială.
Statisticile O.M.S. din ultimii 10 ani apreciază că în ţările
în curs de dezvoltare plantele medicinale reprezintă cca. 80%
dintre alternativele de tratament. în ţările avansate 1/3 din
medicamente sunt de origine vegetală, cele mai multe pentru
terapia afecţiunilor cardio-vasculare, digestive, respiratorii etc.
tendinţa în viitor este de a promova tot mai mult politica
medicamentelor de origine vegetală, pure nepoluate, şi
integrabile în organism.
În prezent sunt izolate peste 55 000 substanţe bioactive din
plantele medicinale şi aromatice.
 7

1.2. ISTORICUL UTILIZĂRII PLANTELOR MEDICINALE şi

AROMATICE ÎN ROMÂNIA

În România arta vindecării bolilor prin plante are o veche

şi bogată tradiţie, fapt confirmat şi de unele descoperiri
arheologice care au scos la lumina zilei atât unele medicamente
(colire, unguente), cât şi unele vase speciale în care se preparau
acestea (infuzoare, pâlnii de lut ars etc.)
Datorită poziţiei geografice şi condiţiilor pedo-climatice
teritoriul României a fost mereu leagănul unei vegetaţii
abundente şi variate. Au fost identificate peste 3600 de specii,
cărora strămoşii noştri le-au dat peste 500 de nume.
HERODOT considerat părintele istoriei-menţionează cu
500 de ani î.e.n. că geto-dacii care erau "cei mai viteji şi cinstiţi
dintre traci", aveau cunoştinţe despre întrebuinţarea plantelor
medicinale şi aromatice
DIOSCORIDE cu patru secole mai târziu, medic fiind în
armata lui Nero semnalează în faimoasa sa lucrare "MATERIA
MEDICA" că pe teritoriul Daciei se utilizau mult plantele
medicinale şi aromatice, fie pentru tămăduirea bolilor, fie în scop
cosmetic sau ca aromatizant alimentar.
Imediat după cu cucerirea Daciei de către romani arsenalul de
plante medicinale şi aromatice s-a îmbogăţit cu specii noi
indigene cunoscute mai înainte de greci şi romani.
Numeroase alte documente atestă şi întăresc ideea utilizării
plantelor în medicina empirică a poporului român, Dintre acestea
amintim existenţa a numeroase documente datând din secolul XII
şi până în secolul XVI. Prima carte de plante medicinale şi
aromatice a fost tipărită la Cluj în anul 1578 şi s-a numit
 8

"HERBARIUM". Mai târziu în 1652 se tipăreşte la Târgovişte

"PRAVILA LUI MATEI BASARAB" unde se precizează că
"vraciului şi revine sarcina să cerceteze ierburile spre a
descoperi pe cele cu proprietăţi de vindecare şi împotriva
otrăvurilor "
În 1694 apare "LEXICONUL SLAVO-ROMÂN" în care se găsesc
numeroase recomandări privind denumirea şi utilizarea unor
plante medicinale şi aromatice cum ar fi: izma, muştarul,
muşeţelul etc.
În hrisovul domnitorului GRIGORE GHICA emis în 1725
la înfiinţarea spitalului Pantelimon din Bucureşti printre altele
este menţionat rolul farmacistului în cunoaşterea plantelor în
general şi cunoaşterea plantelor medicinale în special, necesare
spitalului nou creat pentru tratarea bolnavilor.
În lucrarea manuscris "HOMINA VEGETABILIUM"
alcătuită în 1783 de preotul calvin BENKO IOSIF sunt
menţionate denumirile româneşti ale unor specii de plante
medicinale colectate în farmaciile din Transilvania şi Muntenia.
Lui P. SIGERUS şi revine meritul în 1791 de a fi publicat
"SIEBENBURGISHE QUARTALSCHRIFT" în mai multe limbi,
printre care şi română, unde apare o listă aproape completă a
plantelor medicinale din Transilvania
La începutul secolului al XIX-lea, SAMUIL VULCAN,
concepe o lucrare manuscris numită "TRACTATUL DESPRE
VINDECAREA MORBURILOR POPORULUI DE LA TIERA" de
unde rezultă că plantele medicinale aveau o pondere importantă
în vindecarea bolilor mai ales în mediul rural din Transilvania.
Toate acestea documente atestă că din cele mai îndepărtate
timpuri, plantele medicinale şi aromatice au avut o largă
 9

întrebuinţare pe teritoriul României şi au constituit mijlocul cel

mai important pentru a preveni şi combate multe boli
Începând cu sfârşitul secolului al XVIII începutul secolului
XIX-lea plantele medicinale şi aromatice utilizate până atunci
mai mult pe bază de tradiţii, încep să formeze în unele ţări din
Europa obiectul unor cercetări cu scopul de a stabili dacă se
confirmă activitatea terapeutică atribuită de medicina empirică, şi
pentru a preciza care sunt substanţele care acţionează.
În 1906 s-a izolat din capsulele de mac opiu din care se
extrage morfina, care este răspunzătoare de acţiunea somniferă a
acestui produs.
Pe parcursul anilor până astăzi plantele medicinale şi
aromatice utilizate empiric au fost supuse studiilor biochimice
descoperindu-se noi şi noi substanţe bioactive. Concomitent
cercetătorii au încercat copierea şi fabricarea sintetică a unor
substanţe bioactive, însă produsele de sinteză, pot avea reacţii
neprevăzute în organism fiind mai greu tolerate. Mai mult chiar
unele din principiile bioactive elaborate de celulele vegetale nu
pot fi înlocuite cu substanţe de sinteză.
În prezent în medicina populară a ţării noastre sunt folosite
cca. 870 de specii. Aproximativ 200 sunt studiate din punct de
vedere chimico-farmacodinamic, iar cca. 100 de plante sunt
utilizate curent în automedicaţie
Pe măsură ce ştiinţa cucereşte tot mai mult teren, tărâmul
plantelor medicinale şi aromatice este mai profund explorat.
Astfel s-au identificat şi continuă să se identifice nu numai
plantele spontane cu virtuţi terapeutice, dar şi bazinele cele mai
importante şi mai bogate în asemenea specii, iar prin studii de
laborator s-a precizat conţinutul lor în principii active funcţie de
mediul biologic în care trăiesc.
 10

În urma unor cercetări chimice de laborator s-a stabilit că

în flora ţării noastre spontane există numeroase specii care pot
înlocui produsele vegetale din import. Dacă se acţionează energic
pentru redresarea şi valorificarea plantelor medicinale şi
aromatice din România cu un conţinut bogat în principii active, şi
dacă se iau măsuri de introducere în cultură a noi specii de plante
medicinale şi aromatice autohtone sau străine, pot fi reduse
substanţial aceste importuri.
La aceasta se adaugă protejarea speciilor din flora spontană cu o
răspândire limitată şi creşterea productivităţii la speciile cultivate.
 11

CAPITOLUL II CLASIFICAREA PLANTELOR

MEDICINALE şi AROMATICE

2.1 DUPĂ CRITERII BOTANICE.

În această clasificare Plantele medicinale aromatice s-au

clasificat în principal pe baza criteriilor morfologice, luându-se
ca referinţă Flora R.S.R (cele 13 volume) apărută în intervalul
1952-1976 (24ani).
Determinarea Plantelor medicinale şi aromatice pe baza
Florei R.S.R este greoaie deoarece această lucrare se adresează
specialităţilor şi cuprinde toate speciile Pteridofitelor şi
Spermatofitelor. De aceea s-a adoptat o clasificare mai simplă
pentru recunoaşterea plantelor medicinale şi aromatice astfel:
A plante fără flori;
B plante cu flori B I - arbori, arbuşti;
B II - plante erbacee.

Grupa plantelor erbacee a fost împărţită în 6 subgrupe

după culoarea florilor astfel:
 plante fără învelişuri florare colorate (verzi);
 plante cu flori albe (Achillea, Capsella, Datura, Gypsophyla,
Saponaria, Adonis, Arnica, Calendula);
 plante cu flori galbene (Chelidonium, Geum, Hypericum,
Althea, Arctium);
 plante cu flori roşii sau roz (Digitalis, Leunurus);
 plante cu flori violacee (Delphnium);
 plante cu flori albastre (Borogo, Cycorium, Lavandulla,
Hipssopus);
 12

2.2. CLASIFICAREA DUPĂ MEDIUL DE VIAŢĂ.

I.-Stâncării, pajişti alpine:

- Jenuperus communis (ienupăr);
- Vaccinium myrtillus (Afin);
- Alchemilla vulgaris (creţişoară);
- Arnica montana (arnică);
- Primulla off. (ciuboţica cucului).
II.-Pajişti şi fâneţe umede de munte şi deal:
- Corylus avellana (alun);
- Betula verrucosa (mesteacăn);
- Achillea millefolium (coada şoricelului);
- Cichorium intybus (cicoare);
- Taraxacum officinalis (păpădie);
III.Păduri
- Hedera helix (iederă;)
- Prunus spinosa (porumbar);
- Rhamnus frangula (cruşin);
- Sambucus nigra (soc);
- Convalaria majalis (lăcrămioare);
- Fragaria vesca (fragi);
- Origanum vulgare (sovarf);
- Viola tricolor (trei frati pătaţi);
IV. Tăieturi de pădure
- Rubus fructicosus (mur);
- Rubus idaeus (zmeur);
- Salix capreea (salcie căprească);
- Agnimonia eupotoria (turiţa);
- Atropa belladona (mătrăgună);
- Tanacetum vulgare (vetricea);
 13

- Urtica dioica (urzică);

IV. Coaste rupturi de pantă.
- Hippophae rhamnoides (cătină albă);
- Rubus fructicosus, idaeus (mur);
- Melilotus officinalis (sulfină);
- Tusilago farfara (potbal).
VI.Pajişti uscate însorite.
- Achilleia millefolium (coada şoricelului);
- Eringium planum (scai vânăt);
- Gypsophyla paniculata (ipcărige);
- Marubium vulgare (unguraş);
- Tymus sp. (cimbrişor).
VII. Margini de drumuri, căi ferate, teren viran.
- Rosa canina (măceş);
- Sombucus nigra (soc);
- Prunus spinosa (porumbar);
- Agropiron repens (pir medicinal);
- Artemisia absintium (pelin);
- Artemisia vulgaris (pelinăriţă);
- Lamium album (urzică moartă albă);
- Linaria vulgaris (linariţă);
VIII. Buruieni de cultură şi răzoare. (numai pentru speciile
erbacee)
- Agropyron repens (pir medicinal);
- Capsella bursa pastoris (traista ciobanului);
- Fumaria officinalis (fumariţă);
- Hibiscus triorum (zămoşică);
- Xantim spinosum (holeră).
IX. Locuri bătătorite.
- Malva neglecta (caşul popii);
 14

- Plantago sp. (patlagină);

- Poligonatum aviculare (troscot);
- Potentila anserina (coada racului);
X. Locuri îngrăşate. (gunoi, stâne)
- Datura stramonium (ciumafaie);
- Hyoscianus niger (măselariţă);
- Rumex alpinum (stevia stânelor);
- Urtica dioica (urzică).
XI. Sărături.
- Althea officinalis (nalbă mare);
- Ononis hircina.(osul iepurelui);
- Iris halophila. (stanjenei galbeni);
XII. Lunci, zăvoaie, lungul apelor.
- Hippophae rhamnoides (cătină);
- Ribes nigrum (coacăz negru);
- Salix sp. (salcie);
- Viburnum opulus (călin);
- Angelica archangelica (angelică);
- Dryopteris felix -mas-(ferigă);
- Equisetum arvense (coada calului);
- Symphytum officinalis (tătăneasă);
- Tusilago farfara (potbal).
XIII. Locuri cu exces de umiditate
- Rhamnus frangula (cruşin;)
- Populus nigra. (plop);
- Acorus calamus (obligeană);
- Filipendula ulmaria (creţuşcă);
- Lythrum salicania (răchitan);
- Graţiola officinalis (vinariţă).
 15

2.3. CLASIFICAREA DUPĂ UTILIZĂRILE TERAPEUTICE.

Acţiunile farmacodinamice ale plantelor medicinale şi

aromatice au fost testate în general întâi pe animale în laborator
pentru a se observa efectele.
În general principiile active au aceleaşi acţiuni şi la om dar mai
există şi excepţii. Exemplu: valeriana pentru pisică este excitant,
iar pentru om este sedativ.
Sparteina din Sarothamnus scoparius care în doze mici
este stimulatoare a centrului respirator, iar în doze mari este
deprimantă a centrului respirator, la iepure şi nu are acelaşi efect.
De cele mai multe ori plantele medicinale şi aromatice
conţin mai multe principii active cu diferite proprietăţi, aşa încât
pot fi încadrate în mai multe grupe terapeutice. Clasificarea
plantelor medicinale şi aromatice pe grupe terapeutice se bazează
pe clasificarea generală a medicamentelor după O. M. S. astfel:

I. Plante recomandate în afecţinile aparatului cardio-

vascular.
Această grupă cuprinde plante utilizate în următoarele afecţiuni:
- aecţiuni cardiace cu substrat nervos. (Leunurus,
Lavandula, Crategus sp.);
- afecţiuni vasculare (Melilotus, Salvia, Viscum);
- angină pectorală (Crategus);
- arterioscleroză (Viscum, Capsella, Taraxacum);
- hipertensiune (Hyssopus, Leunurus, Cynara).
 16

II.Plante recomandate în afecţiunile aparatului

digestiv.
- pentru segmentul buco-faringian (stomatite, abcese,
amigdalite, gingivite) se utilizează dezinfectante şi
antiinflamatorii (Matricaria, Salvia, Geum, Ocium, Rosa, etc.);
- pentru segmentul gastro-intestinal (anorexie,
antivomitive, calmante, hiper sau hipoaciditate, enterocolite,
meteorism etc.), se recomandă Genţiana (ghinţura), Mentha,
Artemisia, Calendula, Foeniculum etc.;
- pentru segmentul final al intestinelor (colici, constipaţie,
diaree, antihelmintice) se recomandă: Anisum, Rhamnus (cruşin)
Inula, Achillea;
- pentru disfuncţiile hepato-biliare (calculoza hepato-
biliară, colici hepato-biliare, dischinezia biliară) se folosesc
specii ca: Arctium, Chelidonium, Hipericum, Achilea, Cichorium,
etc.;

III. Plante Medicinale şi Aromatice recomandate în afecţiuni

ale aparatului genital.
- disminoree (Capsella, Urtica, Pulsatila);
- leucoree (Lamium, Lytrum (Răchitan);
- prostatită (Lamium, Pulsatila etc.

IV. Plante recomandate în afecţiuni ale aparatului respirator.

- pentru tuse - faza incipientă se utilizează specii emoliente
(Verbascum, Althea, Malva, Tusilago, Tilia, Plantago)
expectorante (Primula officinalis, Hyssopus, Eryngium, Inula
etc.;
 17

În bronşită se pot utiliza specii recomandate în tuse la care

se adaugă Foeniculum, Pimpinela anisum, Saponaria, Carum,
Origanum, Marubium (unguraşul);
- astm bronşic se utilizează specii antispasmodice ca:
Timus vulgulgaris, Hyssopus, Leunurus, Valeriana,Tusilago etc.;
- gripă, guturai: Soncus, Tilia, Primula, Fraxinus, Salix,
Rosa;
- laringite, traheite: Althea, Verbascum, Papaver,
Pulmonaria, Cetraria islandica (Lichen de piatră).

VI.-Plante recomandate în afecţiuni ale aparatului

urinar
cistite: Achilleia, Vaccinium, Phaseolus, Linum, Populus,
Pinus, Zea;
colica renală: Agropyron, Ienuperus, Populus etc.
diuretice: Cerasus, Equisetum, Betulla, Ononis, Zea,
Centaurea, Polygonum, Prunus spinosa, Taraxacum, Viola
tricolor, Arctium, Gipsophila;
- litiază renală: Vaccinum vitis-ideea (Merişor) Betula,
Urtica, Pulsatila, Rosa, Agrimonia.

VI. Plante recomandate în afecţiuni dermatologice.

- acnee:Viola, Arctium, Cycorium, Humulus, (toate

utilizate intern);
- eczeme: pentru comprese Matricaria, Achilleia,
Calendula, Saponaria, Juglans;
- furunculoză: -Viola, Cycorium, Arctium. -comprese:
Linnum, Convolvulus.
 18

- arsuri: - Matricaria, Achilleia, Calendula, Soncus,

Hipericum, Cnycus.
- contuzii: Arnica, Equisetum, Leunurus, Melilotus,
Synphitium.
- antiseptice: Arnica, Matricharia, Lavandula, Hyssopus,
Tymus.
- cicatrizante: Arnica, Calendula, Mellisa, Pulmonaria,
Chelidonium, Hyssopus, Syphitium, Hipericum.

VII. Plante recomandate în boli de nutriţe şi

metabolism.

- diabetul zaharat: Cynara, Morus, Juglans, Salvia, Urtica,

Arctium;
- obezitate; Rhamnus (Cruşin) Taraxacum, Soncus,
Convolvus etc.;
- gută: Betula, Fraxinus, Urtica, Pulsatila, Agropiron,
Hiphophae ;
- hidroptizie: Betula, Jenuperus, Soncus, Hyssopus,
Phaseolus, Zea ;
- tonice generale: Tymus, Rosa, Hipophae, Juglans,
Poligonum ;
- remineralizante: Equisetum, Poligonum, Pulmonaria,
Agropiron;
-sudorifice şi depurative: Inula, Arctium, Soncus,
Taraxacum, Viola, Cicorium.

VIII. Plante recomandate în influenţa funcţiilor

glandulare.
 19

antisudorifice; Juglans, Salvia, Hyssopus;

galactogoge: Pimpinela, Feniculum, Carum, Coreandrum,
Soncus, Majorana;
antigalactogoge: Juglans, Salvia, Humulus, Salix,
Querqus.

IX. Plante recunoscute în afecţiuni ale sistemului

nervos

- sedative nervoase: Humulus, TIllia, Lavandula,

Melilotus, Valeriana, Inula, Leunurus, Melisa, etc.;
- anafrodisiace: Humulus, Leunurus, Valeriana, etc.;
- stimulente nervoase: Mentha, Genţiana, Angelica, etc.
- migrene: Lavandula, Matricaria, Synphitium, Mentha,
Hypericum etc.

X .Plante utilizate în cosmetică

- tenuri uscate: Calendula, Matricharia, Hypericum,

Malva;
- tenuri grase:Juglans, Tusilago, Mentha, Salvia, Thymus,
Arctium;
- tenuri iritate: Taraxacum, Pinus;
- tenuri palide: Arnica;
- tenuri ridate: Matricaria, Tusilago, Althea officinalis;
- cosmetica mâinilor: Sinapis, Linum, Iris.
- tonice capilare; Artium, Betula, Urtica.

TEMA 1: Exemplificati câte 5 specii din fiecare zonă a

României;
 20

CAPITOLUL III PRINCIPIILE BIOACTIVE DIN

PLANTELE MEDICINALE

3.1. ISTORIC

Până la sfârşitul secolului XIX-lea începutul secolului XX,

diverse organe din plante, cât şi produsele, obţinute din ele sub
formă de extracte, siropuri şi tincturi, au constituit cea mai mare
parte din arsenalul terapeutic ştiinţific. de-a lungul veacurilor
până în secolul XVIII medicii şi farmaciştii urmăreau în principal
descoperirea a noi remedii eficiente de origine vegetală şi mai
puţin cunoaşterea principiilor active cu acţiune medicamentoasă.
Datorită influenţei mistico-religioase, efectele de vindecare
se puneau pe seama divinităţii, şi ca atare, atât gânditorii
antichităţii cât şi cei ai Evului Mediu au explorat modest acest
domeniu. Infiltrarea dominaţiei arabe în Europa a dus nu numai
la o revoluţie a întregii gândiri, ci şi a practicii medicale.
Adepţi ai alchimiei şi cunoscând foloasele distilării,
medicii arabi iniţiaţi în tot cei mai bun pe tărâmul ştiinţei
medicale greacă şi latină, şi cunoscând foloasele distilării
introduc în terapeutică apele aromatice şi U. V. obţinute din
plantele aromatice. Se presupune că U. V. este folosit de mii de
ani în terapeutică, şi că a fost primul factor răspunzător de
activitatea medicamentoasă a acestor plante. Tot sub influenţa
culturii arabe se obţine alcoolul etilic prin distilarea vinului, care
era considerat "apa vieţii" deoarece medicii timpului şl
considerau capabil să vindece multe boli.
La începutul secolului XVI-lea, un medic şi chimist elveţian,
PARACELSIUS studiază mai profund factorii răspunzători de
acţiunea terapeutică a plantelor medicinale şi aromatice.
 21

El consideră că fiecare specie şi datorează aceste virtuţi existenţei

în corpul ei a unui "suflet" pe care la numit în termenul general
de "quinta essenţia" al plantelor medicinale şi aromatice. El
atribuie acestei chintesenţe o origine materială, deoarece ea poate
fi extrasă din plante cu ajutorul alcoolului, fundamentând astfel
ştiinţific folosirea în medicină a tincturilor şi extractelor
alcoolice. Din acest motiv fitochimiştii şl consideră pe
PARACELSIUS părintele fitochimiei.
Paracelsius inspirat şi din concepţiile unor medici antici
greci, susţinea că în general aspectul, culoarea, gustul şi
mirosul fiecărei plante indică proprietăţile sale medicinale.
Astfel:
- rostopasca (Chelidonium majus) datorită sucului galben
sugerează utilizarea în terapeutica hepato-biliară;
- plămânărica (Pulmonaria off) din cauza frunzelor sale
presărate cu pete albe asemenea unui ţesut pulmonar este utilă în
bolile de plămâni;
- capsulele de mac (Papaver somniferum) care au forma
unui cap de om pot calma migrenele etc.;
Această analogie între plante şi anumite organe bolnave este
numită în istoria ştiinţei"SIGNATURA".
La sfârşitul secolului XVIII-lea un alt chimist de origine suedeză
SCHEELE obţine primii acizi în stare cristalizată (benzoic,
oxalic, tartric) SCHEELE este printre primii care prin
descoperirile sale demonstrează că proprietăţile plantelor
medicinale se datorează unor substanţe chimice elaborate în
celula vegetală, şi nu unor forţe divine, formei culorii mirosului
sau gustului lor.
 22

La scurt timp după descoperirea acizilor organici s-a izolat

morfina din opiu şi chinina din scoarţa arborelui de China.
(Chinchona off.)
În secolul XIX-lea savantul francez CLAUDE BERNARD
experimentează principiile active extrase pe animale vii,
demonstrând efectul acestora în paralel cu extragerea principiilor
active s-a stabilit structura lor chimică şi rotaţia acestora cu
acţiunea terapeutică, fapt ce a dus la obţinerea a numeroase
medicamente din plante medicinale, chiar şi în sistem industrial.

Din numeroasele substanţe sintetizate în plantele

medicinale şi aromatice numai unele au proprietăţi terapeutice.
Acestea se numesc substanţe active şi au structuri chimice foarte
diverse. Astfel unele dintre ele au o structură bine definită, iar
altele sunt amestecuri din mai multe substanţe.
În general un material vegetal are următoarea structură
chimică:
- apă;
- substanţe minerale;
- substanţe organice cu moleculă mică şi cu răspândire
mare (glucide simple, acizi graşi, aminoacizi, acizi
organici etc.);
- substanţe organice cu moleculă mare şi cu răspândire
restrânsă numai la unele specii (alcaloizi, rezine,
saponozide, taninuri, uleiuri eterice etc.).
 23

3.2. APA.
În plantele verzi cantitatea de apă poate varia între 40 şi 90
% funcţie de organ, vârsta plantei şi momentul recoltării. Cele
mai bogate în apă sunt florile, frunzele şi herba (70-85 %), apoi
tulpinile (50-65 %) iar conţinutul cel mai sărac şl au rădăcinile
(50-65 %).
Pentru păstrarea materiei prime în condiţii optime, aceasta
trebuie să conţină apă legată în procent de 10-12 %. Unele organe
foarte sensibile necesită pentru păstrare un procent mult mai mic
de apă legată (frunze de Digitalis purpurea = 3 %).

3.3. SUBSTANŢELE MINERALE

Aproximativ 95 % din substanţa uscată a plantei o
constituie elementele minerale de bază (C, O, H, N). Pe lângă
acestea în plante se mai întâlnesc macroelemente (P, K, Ca, Mg,
S, Na) şi microelemente (B, Cu, Co, Fe, Mn, Mo, Zn) care deşi în
cantitate mult mai mică au rol deosebit în metabolismul plantei.
Deşi nu au rol terapeutic, substanţele minerale se implică
direct în creşterea şi dezvoltarea plantelor şi mai ales la sinteza
majorităţii substanţelor bioactive.

3.4. SUBSTANŢELE ORGANICE

Valoarea medicinală şi aromatică a unor plante este
conferită de prezenţa anumitor substanţe caracteristice cu efect
terapeutic care deţin o pondere importantă. Funcţie de structura
chimică sau legăturile biosintetice, substanţele organice se împart
în mai multe categorii:
3.4.1. GLUCIDE
Sunt substanţe organice ternare de bază rezultate în prima
etapă a fotosintezei. Funcţie de complexitatea lor se împart în oze
şi ozide.
 24

Ozele se clasifică funcţie de numărul atomilor de carbon în

pentoze şi hexoze, iar după funcţia de la valenţa liberă a grupării
carbonil în aldehide şi cetone. După poziţia legăturilor
semiacetalice dintre funcţiile aldehidice şi cele alcoolice se
împart în furanoze (C1-C4) şi piranoze (C1-C5). Funcţie de
orientarea în spaţiu a oxidrilului alcoolic de la C4 sau C5 se
diferenţiază în două serii (D şi L).
Clasificarea sumară a ozelor
Prezente în;
Pentoze L- ramnoza Saponozide
heterozide cardiotonice
Flavonoide
D-xiloza Saponozide
D,L- aloina (forma D)
arabinoza arabani, gume mucilagii, saponozide
(forma L)
Hexoze aldohexoze D-glucoza în heterozide
D-galactoza în glucoalcaloizi
steroidici, mucilagii, gume,
D-manoza în manane
cetohexoze D-fructoza (fructe)
Gentianoza

Ozidele sunt glucide coplexe care prin hidroliză pun în

libertate oze, în cazul holozidelor sau oze şi o parte neglucidică
(aglicon) în cazul heterozidelor.
 25

Clasificarea sumară a ozidelor

HOLOZI Oligozide Diholozide omogene maltoza
DE celobioza
gentiobioza
Mixte zagaroza
primverozida
vicianoza
rutinoza
Triholozide omogene melitrioza
rafinoza
Mixte strofantotrioza
Tetraholozi stachioza
de
Poliholozide Omogene pentozane xilane
arbane
hexozane amidon
celuloză
inulină
irisină
Mixte Pentohexo gume (Prunus)
(poliuronid zane mucilagii
e) (Althaea)
pectine
HETERO
ZIDE

Dintre toate substanţele organice prezentate cele cu

importanţa terapeutică cea mai mare sunt poliholozidele mixte
(poliuronide) şi heterozidele (glicozide)
 26

3.4.2. POLIURONIDE
Sunt compuşi cu întrebuinţări importante în fitoterapie. Se
formează în plante din oze esterificate cu acizi uronici
(glucuronic, galacturonic). Se împart în trei grupe de bază: gume,
mucilagii pectine.
Gumele sunt secreţii ale unor plante în special în urma
unor răniri. Din punct de vedere chimic sunt săruri neutre (de Ca,
Mn, K) ale unor acizi macromoleculari formaţi din resturi de
hexoze, pentoze, metilpentoze şi acizi uronici. Toate gumele
conţin dintre hexoze, D-galactoză şi uneori D-manoză, iar dintre
pentoze toate conţin L-arabinoză şi unele xiloze. Toate gumele
conţin acidul D-glucuronic, mai puţin guma tragacantă care
conţine acid D-galacturonic.
Mucilagiile sunt produşi rezultaţi din transformarea
ansamblului constituenţilor membranelor (celuloze,
hemiceluloze, pectine) formându-se; mucilagii pectice, celulozice
sau mixte. Prin hidroliză formează hexoze (glucoză, galactoză,
manoză) sau pentoze (arabinoză şi xiloză). în fitoterapie sunt
folosite pentru proprietăţile lor emoliente (Althaea, Malva) şi în
tratamentul constipaţiei (Semen Lini).
Pectinele sunt prezente în mod natural în membrana
celulară mai ales în ţesuturile tinere şi fructe. Sunt formate din
resturi de acid galacturonic în formă piranozică unite prin
legături 1,4. Importanţa lor în medicinală este conferită de
acţiunea lor coagulantă şi hemostatică.

3.4.3. HETEROZIDE (Glicozide)

Sunt un grup de compuşi ce conţin în moleculă una sau
mai multe fracţiuni glucidice combinată cu o componentă
 27

neglucidică numită aglicon (genină). Agliconul poate foarte

diferit şi imprimă glicozidei caracterul specific motiv pentru care
se împart astfel:
Cumarine – sunt compuşi heterociclici oxigenaţi ce
provin prin biosinteză de la acidul fenilpiruvic. Se întâlnesc mai
frecvent în diverse organe la speciile din familiile Compozitae,
Leguminoase, Labiate, Rutaceae, Umbeliferae. Cumarinele cele
mai răspândite sunt dicumarolul (Melilotus off. frunze),
umbeliferona (Matricaria chamomila - flori), esculetina
(Angelica archangelica – rădăcini), scopoletina (Coriandrum
sativum – seminţe).
Furocumarine - sunt derivaţi piranici, heterociclici
oxigenaţi. Cele mai importante fumarocumarine sunt:
bergaptenul, imperatorina, psoralenul, xantotoxina întâlnite
mai ales în Ami majus, pimpinelina în Pimpinela anisum şi
angelicina în Angelica archangelica.
Derivaţi flavonici – sunt compuşi hetertociclici oxigenaţi
şi se găsesc sub formă glicozidică ca derivaţi ai
fenilbenzopiranului. După gradul lor de oxidare se împart în:
- flavone; apigenina (Matricaria chamomila), luteolina
(Achillea millefolium)
- flavonoli; cvercetolul şi rutozidul (Sophora japonica),
kemferolul (Poligonum hydropiper)
- flavonone; lictirivigenolul (Glycyrrizia glabra)
- calcone
- izoflavone (Iris, Prunus)
Calconele şi flavanonele sunt precursori ai flavonelor şi
flavonolilor. (Paris şi Moise 1976). Derivaţii flavonici sunt
importanţi pentru acţiunea diuretică şi de vitamina P,
 28

ultima proprietate recomandându-le în afecţiunile venelor

şi capilarelor.
Furanocromone – sunt constituienţi naturali heterociclici
oxigenaţi ce rezultă din benzo--pironă. Cele mai răspândite şi
cunoscute fumarocumarone sunt visnagina, keloglucozida şi
kelina.
Catechinele – compuşi heterociclici oxigenaţi care derivă
prin polihidroxilarea fenil-2-benzodihidropironei. Cea mai
întâlnită este catechina ce se găseşte în materialul vegetal
proaspăt însoţită de taninuri catechice. Are proprietatea de a se
oxida foarte uşor căpătând o culoare brună.
Antocianozide – sunt pigmenţi hidrosolubili ce dau
culoarea unor flori, a unor frunze şi fructe. Culoarea
antocianozidelor poate fi roşie, violetă sau albastră, funcţie de
pH-ul celulelor în care se găsesc. Sunt compuşi heterociclici
oxigenaţi ce derivă din fenil-2-benzopiril. (Paris şi Moyse 1976).
Principalele antocianozide sunt: alteina (Althaea rosea),
malvidina (Malva), pelargonina (Pelargonium) etc.
Antocianozidele favorizează adaptarea vederii ochiului de la
lumină la întuneric şi au proprietăţi de vitamină P.
Taninuri – sunt compuşi de natură polifenolică combinaţi
în majoritatea cazurilor cu fracţiuni glucidice foarte răspândite în
multe specii de plante (10 –70 %). Se împart în taninuri galice
(hidrolizabile) şi taninuri catechice (nehidrolizabile). în
fitoterapie taninurile prezintă importanţă prin acţiunea lor
astringentă, antiseptică şi antidiareică.
Antracenozide – sunt derivaţi oxigenaţi ai antracenului,
precursorul lor fiind acidul orselic (Paris şi Moyse 1976). Se
întâlnesc sub formă glicozidică în specii din familiile
Leguminoase, Liliaceae, Poligonaceae, Rhamnaceae, Rubiaceae
 29

etc. în terapie sunt importante datorită însuşirilor purgative şi

laxative (Cortex Frangule, Rhizoma Rei).
Glicozide cardiotonice – sunt compuşi la care agliconul
este de natură steroidică. Cele mai valoroase în terapeutică sunt
digitoxozidele din frunzele de Digitalis purpureaea,
lanatozidele A, B, C, şi digoxozidele din frunzele de Digitalis
lanata, etc. Sunt importante prin acţiunea lor cardiotonică.
Saponozidele – sunt substanţe naturale de natură triterpenică, ce
au ca precursor scualenul (Gypsophila, Saponaria) sau steroidică
ce au ca precursor colesterolul (Digitalis). Sunt răspândite în
specii din familiile Dioscoraceae, Caryophyllaceae,
Leguminoase, Liliaceae, Scrophulariaceae etc. Saponozidele
triterpenice au proprietăţi depurative şi expectorante, iar cele
sterolice sunt importante pentru însuşirile lor hemolitice.
Heterozide cianogenetice – sunt compuşi care conţin azot în
molecula lor, iar prin hidroliză enzimatică eliberează acid
cianhidric şi oze. Cele mai */8/răspândite sunt amigdalozida
(Amygdalus communis), prunazozida (Prunus laurocerasus),
dhurrina (Sorghum spp.), linamarozida şi lotaustralina
(Trifolium repens)
Tioglicozide – sunt compuşi care au ca aglicon o substanţă ce
conţine sulf şi care prin hidroliză pun în libertate senevolul. Au
ca precursor homometionina şi sunt răspândite în specii din
familiile Cruciferae, Capparidaceae, Moringaceae, Resedaceae ,
iar dintre specii Sinapis nigra şi alba conţin cantităţi importante.
Sunt utile pentru acţiunea lor revulsivă.
 30

3.4.4. PRINCIPII ACTIVE DE NATURĂ FENOLICĂ

Din punct de vedere chimic fenolii sunt derivaţi carboxilaţi
ai carburilor aromatice. Sunt foarte răspândiţi în plante atât în
stare liberă cât şi combinată. Se întâlnesc sub formă de:
- monofenoli: timolul, carvacrolul (Thimus serpyllum,
Thimus vulgaris) şi anetolul (Feniculum vulgaris);
- difenoli: hidrochinolul, (Vaccinium), cinarina, unii
acizii (cafeic, galic protocatehic salicilic,) şi alcoolii
fenoli (alcoolul salicilic).
- polifenoli: flavonoidele şi antocianozidele care datorită
unor particularităţi de structură sunt tratate separat.
Acţiunile fitoterapeutice ale fenolilor sunt numeroase, cele
mai importate fiind proprietăţile antidiareice, carminative,
colagoge şi coleretice.

PRINCIPII AMARE
Sunt substanţe heterogene ternare, formate din grupări
lactonice, cetonice, metoxi (Goina şi colab. 1967) cu gust amar.
De cele mai multe ori se întâlnesc sub formă heterozidică în
cadrul familiilor Compozitae (Artemisia, absinthium, Cnicus
benedictus)şi Gentianaceae (Gentiana lutea). Gustul amar ce şl
posedă stimulează terminaţiile nervoase gustative, care la rândul
lor pe cale reflexă provoacă intensificarea secreţiilor digestive,
astfel mărind pofta de mâncare.
REZINE
Sunt substanţe complexe, heterogene, neazotate ce apar în
plante prin oxidarea şi polimerizarea compuşilor terpenici din
uleiurile eterice. Funcţie de raportul dintre componente şi locul
de formare rezinele pot fi: rezine propriu-zise, oleorezine,
gume-rezine, balsamuri, glicorezine, lactorezine (Grigorescu
 31

E., Stănescu Ursula, 1974). Cel mai frecvent se întâlnesc la

speciile din familiile Coniferae, Labiate, Leguminoase,
Umbelifere etc. Rezinele au proprietăţi antioxidante, antiseptice,
cicatrizante, iar datorită mirosului plăcut unele au o largă
întrebuinţare în cosmetică şi parfumerie.

ULEIURI ETERICE
Sunt amestecuri de substanţe mirositoare complexe,
produse de diferite organe ale unor plante prin biosinteză,
pornind de la acetil-coenzima A. Din punct de vedere chimic nu
sunt principii active definite, ci sunt amestecuri diverse dintre
acizi, alcooli, aldehide, cetone, eteri, esteri, hidrocarburi
aromatice şi alifatice, lactone, compuşi azotaţi terpenoide etc. La
un contact mai îndelungat cu aerul se oxidează şi polimerizează
în alţi compuşi amorfi, semilichizi sau solizi. Dacă acest fenomen
ce are loc în ţesuturi se formează răşini sau rezine. Se întâlnesc în
numeroase plante, însă cel mai des în reprezentanţii familiilor,
Compositae, Labiate, Umbeliferae etc. Uleiurile volatile au
acţiuni antiseptice, antimicrobiene carminative, stimulente etc.
însă datorită mirosului plăcut constituie materia primă pentru
industria cosmetică şi parfumerie. Extracţia din plante se
realizează mai ales prin antrenare cu vapori de apă.

ALCALOIZI
Reprezintă o grupă de substanţe organice azotate care au
proprietăţi farmacodinamice remarcabile chiar atunci când sunt
administrate în doză mică. Conţin între 3 şi 5 elemente minerale
(C, O, H, N, S), au pH alcalin, în combinaţie cu acizii dau săruri,
şi multe dintre ele sunt foarte toxice. în plante se găsesc sub
formă de săruri ale acizilor organici, conţinut mai ridicat având
plantele din zona tropicală, în special în clasa
 32

Dicotiledonate.(Apocynaceae, Leguminoase, Liliaceae,

Loganiaceae, Papaveraceae, Ranunculaceae, Rubiaceae,
Rutaceae, Solanaceae. în plante alcaloizii se sintetizează în
organele subterane, după care migrează în toate organele şi au ca
precursori aminoacizii. Funcţie de aminoacidul din care a derivat
şi structura chimică a nucleului alcaloizii pot fi: (Păun E. şi
colab. 1986)
A. derivaţi din glicocol:
- cu nucleu imidazolic (pilocarpina);
- cu nucleu purinic (cafeina, teobromina).
A. derivaţi din triptofan:
- cu nucleu indolic (stricnina, alcaloizii din cornul
secării);
- cu nucleu carbonilic (harman, vincamina, cinconidina);
- cu nucleu chinoletic (chinina, chinidina, cinconina,
cinconidina);
A. derivaţi din fenialanină:
- amine şi amide substituite la nucleul benzenic
(efedrina);
- cu nucleu izochinoletic şi benzil chinoletic (emetina,
papaverina);
- cu nucleu aporfinic (boldina);
- cu nucleu morfinanic (codeina, morfina, tebaina);
- cu nucleu diizochinoletic (protopina, alocriptopina);
- cu nucleu fenantridinic (chelidonina şi sanguinarina;)
- cu nucleu tropolinic (colchicina, demecolcina).
A. derivaţi din lizină-ornitină:
- cu nucleu tropanic (atropina, hiosciamina,
scopolamina);
- cu nucleu pirolidinic (higrina);
 33

- cu nucleu pirolizidinic (coniina, lobelinapeleterina);

- cu nucleu chinolizidinic (senecionina);
A. derivaţi din acetil-coenzima A:
- cu nucleu diterpenic (aconitina, napelina,
pseudoaconitina);
- cu nucleu sterolic (solanina, solanidina, solasonina).
Alcaloizii au proprietăţi terapeutice numeroase, însă se
recomandă ca produsele vegetale ce şi conţin să nu se utilizeze în
mod empiric deoarece sunt foarte toxici. în cele mai multe cazuri
alcaloizii constituie materia primă pentru fabricarea unor
medicamente ce se utilizează cu prescripţie medicală.
VITAMINELE
O mare parte din plantele medicinale sunt utilizate datorită
conţinutului ridicat în anumite vitamine. Acestea sunt substanţe
organice cu structură complexă cu rol foarte important (vital) în
activitatea metabolică atât la plante cât şi la animale. împreună cu
enzimele şi hormonii fac parte din grupa substanţelor bio-
catalizatoare. Se clasifică în două grupe: hidrosolubile şi
liposolubile.
Vitaminele hidrosolubile catalizează reacţiile de
oxidoreducere care eliberează energie, fiind implicate în
metabolismul tuturor celulelor. Deoarece nu pot fi depozitate în
organism aceste vitamine trebuie ingerate zilnic. Din această
grupă fac parte vitaminele C, P şi din complexul B.
Vitaminele liposolubile pot fi depozitate în ficat, deci nu
este necesară consumarea lor zilnică. Din această grupă fac parte
vitaminele A, D, E K F.
Bogate în vitamine sunt în special fructele unor specii
(Rosa, Hippophae, Sambucus etc.).
Tema 2: Realizarea unei retete pentru afecţiuni hepato-biliare si respiratorii
 34

CAPITOLUL IV. PROPRIETĂŢILE TERAPEUTICE ALE

PRINCIPIILOR ACTIVE

Principiile active pot avea influenţe terapeutice asupra unuia sau

mai multe aparate sau organe din corpul omenesc. În funcţie
modul cum acţionează şi organul sau aparatul asupra căruia are
influenţă substanţele bioactive se clasifica astfel:

4.1. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA SISTEMULUI

NERVOS CENTRAL.

4.1.1 Sedativele şi tranchilizantele acţionează prin

inhibarea parţială a sistemului nervos central (SNC), prin
deprimare totală sau parţială. Această acţiune are drept
consecinţă o diminuare a activităţii psihomotorii şi cerebrale în
sensul că ameliorează tulburările de comportament, diminuează
starea de agitaţie şi excitaţie psiho-motorie, reduc starea de
tensiune psihică, echilibrează coportarea afectivă şi reacţiile
emoţionale (D. Dobrescu 1981)
Din această grupă fac parte alcaloizii carbonilici prezenţi
în rădăcinile de Rauwolfia (Apocynaceae) cum ar fi ajmalina,
ajmalicina, rezerpina, serpentina (E. Grigorescu şi colab.1974).
Aceştia au atât acţiune separată specifică cât şi acţiune globală.
De asemenea efect tranchilizant au dovedit a avea şi principiile
active din Valeriana off. (Valerianaceae). Acţiunea este dată de
fitocomplexul existent şi de combinaţiilor valeriano-epoxi-
hidroxilice (valeripotriaţi). Acţiune sedativă au şi principiile
active din Melissa off., Humulus lupulus, Tilia sp. Leunurus
cardiaca etc ş
 35

4.1.2. Anestezicile locale sunt substanţe care aplicate în

anumite concentraţii pe nervi sau pe terminaţiile nervoase,
blochează temporar transmiterea influxului, ducând la
diminuarea sau dispariţia sensibilităţii. Anestezicile locale pot
afecta SNC, SNV, aparatul cardiovascular, muşchii netezi etc (D.
Dobrescu 1981). Din această categorie face parte cocaina care
este un alcaloid cu structură tropanică ce rezultă din esterificarea
acidului tropin-carbonic şi care se extrage din frunzele de
Erythroxylon coca. Este utilizată în anestezii de suprafaţă pe
mucoase în intervenţii oftalmologice sau ORL.
4.1.3 Excitantele au acţiune stimulativă asupra unor centri
sau segmente ale SNC prin mecanisme reflexe sau direct prin
neuroni. Din această categorie fac parte alcaloizii cu nucleu
purinic cum ar fi cafeina (Cofeea arabica), teobromina
(Theobroma cacao), teofilina Thea sinensis). Cea mai intensă
activitate o are cafeina care este un stimulent psihomotor cu o
durată de cca 5 ore. Un alt alcaloid stimulator este stricnina
extras din seminţele de Strychnos nux vomica care are acţiune
medulară stimulând cortexul senzitiv.
4.1.4. Antipiretice produc scăderea temperaturii corpului
şi diminuarea percepţiei durerii prin acţiune asupra SNC. În
această categorie se enumeră alcaloizii din Chinchona
succirubra, C. calissaia, C. officinale (Rubiaceae). În aceste
specii s-au identificat peste 50 alcaloizi însă în cantităţi
reprezentative se găsesc stereoizomerii chinina-chinidina şi
chinconina-chinconidina. Paris şi Moyse 1976)
 36

4.2. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA

SISTEMULUI NERVOS VEGETATIV
SNV acţionează pe baza activităţii reflexe şi reglează
procesele fiziologice fundamentale ale organelor prin controlul
funcţiilor acestora şi a proceselor metabolice.
4.2.1. Simpatomimeticile (adrenergice) au acţiune
stimulativă asupra sistemului nervos simpatic, respectiv asupra
fibrelor nervoase care inervează muşchii netezi, miocardul şi
glandele exocrine. Din această categorie face parte efedrina care
se extrage din frunzele speciilor de Ephedra helvetica şi Ephedra
distachya (Ephedraceae). Efedrina este un alcaloid ce acţionează
ca vasoconstrictor asupra vaselor periferice şi ca antispastic
asupra muşchilor bronhici.

4.2.2. Parasimpatomimeticile au acţiune de stimulare a

sistemulul nervos prin activarea sinapselor neuroefectoare
parasimpatic. Din această categorie face parte pilocarpina care
este un alcaloid cu nucleu imidazolic ce se extrage din frunzele
speciilor Pilocarpus jaborandi şi P. microphyllus. Acest alcaloid
stimulează secreţiile tuturor glandelor exocrine care primesc
inervaţie parasimpatică (salivare, lacrimale, bronhice, gastrice,
intestinale, pancreatice). Se utilizează des în afecţiuni oculare
(glaucom etc) pentru scăderea presiunii intraoculare, contracţia
muşchiului ciliar şi producerea miozei.
4.2.3. Simpatoliticele sunt alcaloizi cu nucleu indolic de
tip ergotamic ce se extrag din scleroţii ciupercii Claviceps
purpurea (Hypocreaceae). Prezenţa în nucleu a unei catene
polipeptidice le conferă acţiune de inhibare a adrenalinei prin
impedicarea activării ambelor tipuri de receptori adrenergici.
Acţiune asemănătoare o are şi alcaloidul rezerpina extras din
 37

rădăcinile de Rauwolfia serpentina şi R. vomitoria

(Apocynaceae) precum şi alcaloizii extraşi din herba speciei
Vinca minor. În general alcaloizii extraşi din speciile amintite se
utilizează pentru prepararea medicamentelor hipotensoare
(Hiposermil, Raunervil, Hipazin etc)

4.2.4. Parasiompatoliticile au acţiune de inhibare asupra

sistemului nervos parasimpatic prin blocarea receptorilor M-
colinergici. Prin acest mecanism de acţiune relaxează muşchii
netezi, diminuează tonusul parasimpatic al miocardului, şi
secreţiile glandelor exocrine.
Această categorie cuprinde alcaloizi tropanici cum ar fi
atropina, scopolamina, hiosciamina prezenţi în frunzele şi
rădăcinile speciilor Atropa belladona, Hyosciamus niger, Datura
inoxia, Datura stramonium (Solanaceae).

4.3. PRINCIPII ACTIVE CU FLUENŢĂ ASUPRA

GANGLIONILOR VEGETATIVI.
Sunt substanţe nicotinice şi ganglioplegice extrase din pma
care paralizează temporar transmiterea influxului nervos prin
influenţarea sinapselor N-colinergice. Cele mai importante
substanţe sunt nicotina extrasă din frunzele de Nicotiana
tabacum (Solanaceae) lobelina din herba de Lobelia inflata
(Lobeliaceae), sparteina din sumităţile speciei Spartium
scoparius (Leguminosae).
 38

4.4. PRINCIPII ACTIVE CU ACŢIUNE CURARIZANTĂ

Acţionează prin blocarea transmiterii excitaţiei nervoase
către muşchi paralizând muşchii striaţi şi alte grupe de muşchi
funcţie de sensibilitatea acestora faţă de substanţele curarizante.
Acţiunea se situează la nivelul joncţiunii neuromusculare scăzând
tonusul normal al muşchilor striaţi. Cea mai reprezentativă
substanţă este alcaloidul d-tubocurarina obţinut din curara care la
rândul ei este un extract din scoarţa unor liane din familiile
Menispermaceae şi Loganiaceae.

4.5. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA

APARATULUI CARDIOVASCULAR

4.5.1.Cardiotonicile sunt substanţe ce influenţează

tonicitatea, conductibilitatea şi excitabilitatea muşchiului inimii.
Substanţele care fac parte din această grupă sunt
următoarele glicozidele cardiotonice:
 ; digitalicile prezente în frunzele speciilor
Digitalis purpurea şi D. lanata
(Scrophulariaceae);
 adenozida şi adenovernozida din Adonis vernalis
(Ranunculaceae);
 convalatoxina şi convalazida din Convallaria
majalis (Liliaceae);
 scilarena A şi B din Scilla maritima (Liliaceae);
 strofantinele din seminţele de Strophantus sp.
(Apocinaceae);
 tevetinul A şi B din seminţele speciei Tevetia
nereiifolia (Apocynaceae).
 39

Din aceste substanţe se fabrică principalele medicamente

utilizate în insuficienţa cardiacă.
4.5.2. Vasoconstrictoarele se manifestă prin constricţia
vaselor sanguine, datorită acţiunii la nivelul SNC, la nivelul SNV
şi fibrelor musculare din pereţii vaselor Dobrescu D. 1981).
Substanţele cu acţiune vasoconstrictoare sunt alcaloizii cu
nucleu izichinoleinic cum ar fi: berberina,
berberastina,canadinahidrastina care se află în rizomii speciei
Hydrastis canadensis (Ranunculaceae). Din aceste substanţe se
obţin medicamentele cu acţiune antihemostatică.
4.5.3. Vasodilatatoare se manifestă prin scăderea tensiunii
arteriale datorită dilatării vaselor. Principalele principii cu acţiune
vasodilatatoare sunt:
kelina care sete o furanocromonă ce se găseşte în fructele de Ami
visnaga (Umbeliferae);
- papaverina, care este un alcaloid cu structură izochinolinică cu
acţiune asupra vaselor cerebrale ce se găseşte în capsulele de
Papaver somniferum (Papaveraceae);
reserpina, alcaloid carbonilic prezent în Rauwolfia serpentina
(Apocynaceae);
- vincamina, alcaloid indolic din specia Vinca minor
(Apocynaceae).
4.5.3. Principii active coagulante se manifestă
prin stimularea protrombinei. Principala substanţă este vitamina
K ce se găseşte în frunzele verzi ale speciilor de Plantago sp.
(Plantaginaceae) şi în stigmatele de Zea mais (Gramineae)
4.5.5. Principii cu acţiune anticoagulantă care
întârzie sau opresc coagularea sângelui. Principii cum ar fi
dicumarolul sau bishidroxicumarina inhibă sinteza protrombinei
la nivelul ficatului şi astfel se manifestă indirect ca un
 40

anticoagulant. Aceste principii sunt prezente în Melilotus

officinalis (Leguminosae) ca urmare a unui proces de
fermentaţie);
4.5.6. Pricipii active cu influenţă asupra
vaselor capilare ce au acţiune de tip vitamina, P, diminuând
permiabilitatea capilarelor şi mărind rezistenţa lor. O substanţă
cu acest tip de acţiune este rutozidul carte este o flavonă extrasă
din bobocii florali ai speciei Sophora japonica (Leguminosae).
Efect asemănător au pigmenţii antocianici ce se găsesc în
frunzele speciei Vaccinus myrtillus (Ericaceae)

4.6 PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA

APARATULUI RESPIRATOR
4.6.1. Principii analeptice respiratorii ce
acţionează printr-un mecanism reflex sau prin activarea centrului
respirator bulbar. Principiul activ lobelina prezent în specia
Lobelia inflata (Lobeliaceae) acţionează prin ambele mecanisme,
mărind frecvenţa şi amplitudinea respiraţiei şi intensificându-o.
4.6.2. Principii bronhodilatatoare
(antiasmatice) ce se implică în destinderea muşchilor bronhici şi
mărirea lumenului bronhiilor. Principalele substanţe
bronhodilatatoare sunt:
 atropina, scopolamina, din frunzele şi rădăcinile de
Atropa belladonna şi Datura inoxia;
 teofilina din frunzele de Thea sinensis, speciile din
familia Sterculiaceae;
 efedrina din herba speciilor de Ephedra (Ephedraceae)
4.6.3. Principii antitusive (deprimante) care calmează receptorii
senzitivi şi inhibă centrul tusei. Principalele substanţe sunt
 41

alcaloizii cu nucleu morfinanic cumar fi morfina şi codeina

prezente în capsulele de Papaver somniferum.
4.6.4. Principii expectorante ce elimină secreţiile bronhice prin
fluidificarea acestora. Principalele substanţe sunt saponinele
triterpenice din Saponaria off. şi Gypsophyla paniculata
(Caryophylaceae).

4.7. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ ASUPRA

APARATULUI DIGESTIV
4.7.1. Substanţele amare sunt constituenţi care
stimulează secreţia gastrică în caz de inapetenţă, datorită acţiunii
pe care o produc asupra celulelor mucoasei gastrice. Din această
grupă fac parte heteroizii cu structură lactonică din rădăcinile de
Genţiana lutea (Genţianaceae), lactona sescviterpenică din grupa
guaianoidelor prezentă în herba de Artemisia absinthium
(Compozitae), UV din seminţele unor Ubeliferae.
4.7.2. Substanţe vomitive (emetice) care excită
centrul bulbar al vomei sau periferic astfel evacuând imediat
conţinutul stomacului şi al duodenului. Cea mai importantă
substanţă este emetina din specia Uragoga ipecacucanha
(Rubiaceae).
4.7.3. Antivomitive (antiemetice) sunt substanţe
care inhibă centrul bulbar al vomei sau periferic la nivelul
terminaţiilor senzitive din mucoasa gastrică, astfel împiedicând
evacuarea stomacului şi duodenului. Cele mai importante
substanţe sunt l-mentolul din uleiul volatil al speciei Mentha
piperita şi citralul din UV al speciei Melissa off. (Labiatae).
4.7.4. Antidiareicile se manifestă prin acţiunea
astringentă asupra mucoasei intestinale. Taninurile din scoarţa de
Quercus robur, fructele de Prunus spinosa etc. conjugă efectele
antidiareice cu cele antiseptice prin precipitarea proteinelor.
 42

4.7.5. Laxativele şi purgativele influenţează

motilitatea intestinelor favorizând eliminarea conţinutului
intestinal. Ca laxative se pot exemplifica celuloza şi mucilagiile
din seminţele de Linum ustitatissimum (Linaceae) şi Plantago
lanceolata (Plantaginaceae) care produc o eliminare mecanică.
Printre purgative se numără substanţele din rizomii de Rheum
palmatum (Polygonaceae) care au rolul de a mări perisaltismul
intestinal şi de a diminua puterea de absorbţie a apei.
4.7.6. Carminativele sunt principii care
favorizează eliminarea gazelor intestinale. Cele mai importante
substanţe cu efect carminativ sunt componenţii uleiurilor volatile
din unele specii ale familiei Umbeliferae.
4.7.7. Colereticele şi colagogele influenţează
secreţia biliară prin mărirea volumului, stimularea contracţiei
bilei, fluidificarea şi evacuarea acesteia. Principalii constituenţi
carminativi şi colagogi sunt cinarina (dipepsidă) şi luteolina din
frunzele speciei Cynara scolimus (Compozitae).
4.7.8. Hepatoprotectoarele sunt substanţe cu
acţiune de protejare a celulelor ficatului faţă de anumite toxine şi
de restabilire a funcţiilor hepatice. Flavonele din seminţele
speciilor Silybum marianum şi Cardus nutans (Compozitae)
formează principiul activ silimarina foarte utilizat ca
hepatoprotector.
4.7.9. Modificatoare ale nutriţiei sunt unele
substanţe care stimulează activitatea neuromusculară utilizându-
se în caşexie aşa cum sunt principiile din specia Trigonella
fenum-graecum.
 43

4.8. PRINCIPII CU INFLUENŢĂ ASUPRA

APRATULUI RENAL
4.8.1. Diureticile sunt substanţe care prin
acţiunea lor favorizează eliminarea abundentă de urină, a ionilor
de Na, Cl şi a apei din organism. Din această grupă fac parte
flavonele din frunzele speciei Cynara scolimus, sărurile de
potasiu din stigmatele de porumb, heterozidele cardiotonice din
frunzele de Digitalis etc.
4.8.2. Antisepticele urinare au proprietatea de a
distruge microbii din zona urinară şi sunt reprezentate de
glicozidele hidrochinonei şi derivaţii ei metilaţi cum ar fi
arbutozida din frunzele speciei Vaccinium vitis-idaea
(Ericaceae).
4.8.3. Depurativele sunt substanţe care
favorizează eliminarea din organism a unor metaboliţi toxici.
Saponozidele din Saponaria off şi alte substanţe din Taraxacum
off., Cichorium intybus etc. sunt principalii constituenţi
depurativi.

4.9. PRINCIPII ACTIVE CU INFLUENŢĂ

HORMONALĂ
4.9.1. Hipoglicemiantele (antidiabetice)
favorizează scăderea glucozei din sânge. Cele mai importante
principii sunt derivaţii flavonici din frunzele de Vaccinium
myrtillus şi arginina din tecile de Phaseolus vulgaris.
4.9.2. Hipocolesterolemiantele acţionează prin
scăderea colesterolului din sânge. Dipepsidele de natură fenolică
din frunzele de Cynara scolimus inhibă la nivelul ficatului
sinteza colesterolului.
 44

4.9.3.Galactogogele sunt substanţe care

stimulează secreţia de lapte, cele mai importante fiind principiile
active ale uleiurilor volatile din speciile familiei Umbeliferae.

Tema 3: Să se prezinte principalele specii cu influenţă

asupra aparatului digestiv
 45

CAPITOLUL 5 PARTICULARITĂŢI DE CULTURĂ ALE

PLANTELOR MEDICINALE ŞI AROMATICE
Pe lângă verigile tehnologice comune tuturor plantelor de
cultură, plantele medicinale deţin şi unele elemente specifice ce
le diferenţiază deoarece anumite lucrări se pretează numai
acestora, iar unele necesită anumite modificări sau o atenţie
deosebită în aplicarea lor.

5.1. ROTAŢIA CULTURILOR

Această verigă tehnologică este absolut indispensabilă
plantelor medicinale, iar pentru realizarea unei rotaţii optime se
v-a ţine cont de următoarele aspecte:
 - sensibilitatea ridicată a plantelor medicinale şi
aromatice la îmburuienare. Pentru reducerea
cheltuielilor de combatere a buruienilor în timpul
perioadei de vegetaţie şi pentru evitarea utilizării
erbicidelor, cu implicaţiile nefaste (toxice) ale acestora,
rotaţia trebuie să constituie o acţiune primordială.
 - evitarea plantelor medicinale toxice ca plante
premergătoare pentru plantele medicinale netoxice.
Plantele medicinale toxice crescute din samulastră ar
putea impurifica cultura de bază creând anumite
probleme (intoxicaţii);
 - evitarea cultivării plantelor medicinale după
premergătoare din aceeaşi familie botanică sau care au
boli şi dăunători comuni. Se evită astfel unele cheltuieli
suplimentare pentru combatere, iar produsul este mai
apropiat de un produs ecologic (fără tratamente
chimice.
 46

 - după premergătoarele care nu sărăcesc solul în apă şi

substanţe nutritive sau după cele care au fost fertilizate
organic, se vor cultiva plante medicinale şi aromatice
de la care se recoltează herba sau frunzele, asigurându-
se astfel o producţie mai ridicată cu cheltuieli minime.
Bune premergătoare se consideră a fi cerealele de toamnă
leguminoasele şi prăşitoarele bine întreţinute care eliberează
terenul devreme. Pentru speciile cu înrădăcinare profundă se
recomandă cerealele, iar pentru culturile de la care se recoltează
herba şi frunzele se recomandă leguminoasele deoarece oferă un
aport de azot suplimentar.
Neindicate ca plante premergătoare sunt speciile care
consumă multă apă şi substanţe nutritive cum ar fi iarba de Sudan
meiul, sorgul, sfecla de zahăr etc. De asemenea, nu se indică
monocultura cu excepţia muşeţelului. Se recomandă ca o cultură
să nu revină pe aceeaşi solă decât după cel puţin 4 ani.
Pentru pma perene de lungă durată se constituie sole
separate, şi vor urma după premergătoare care lasă solul curat de
buruieni şi într-o stare de fertilitate corespunzătoare.

5.2 FERTILIZAREA
Trebuie să urmărească atât creşterea producţiei la hectar
cât şi creşterea conţinutului în substanţe active. Acest deziderat
se poate realiza printr-un raport echilibrat între NPK la care se
adaugă şi microelemente în funcţie de scopul urmărit astfel:
 - la plantele de la care se recoltează herba sau frunze ce conţin
substanţe active de natură proteică, raportul NPK trebuie să
fie în favoarea azotului;
 47

 - la plantele unde principiile active sunt de natură glucidică

este indispensabilă prezenţa potasiului alături de N şi P în
raport de 1:1:1;
 - la plantele de la care se recoltează rădăcina şi unele părţi
subterane, este necesar de asemenea, un aport suplimentar de
K, care favorizează migrarea substanţelor din frunze spre
aceste organe.

5.3 LUCRĂRILE SOLULUI

Îndepărtarea sau mărunţirea resturilor vegetale este o lucrare

care asigură efectuarea în condiţii corespunzătoare a lucrărilor
solului şi a unor lucrări de întreţinere. Resturile vegetale de la
suprafaţa solului împiedică efectuarea unui semănat de bună
calitate şi uniform.
Arătura se efectuează diferenţiat funcţie de speciile ce vor fi
cultivate:
 - pentru culturile perene sau care se cultivă pentru organele
subterane arăturile trebuie să fie mai adânci (25-30 cm);
 - pentru culturile anuale de la care se recoltează părţile aeriene
arăturile vor fi normale (20 –25 cm);
 - pentru înfiinţarea culturilor de folosinţă îndelungată (Rosa,
Lavandula) se practică o arătură de desfundare (40-45 cm).
Nivelarea este o lucrare esenţială deoarece seminţele
plantelor medicinale şi aromatice fiind foarte mici, adâncimea de
semănat este foarte mică în general. În aceste condiţii pe un sol
denivelat unele seminţe pot rămâne la suprafaţa solului iar altele
pot fi încorporate prea adânc. În ambele situaţii răsărirea este
neuniformă, sau seminţele nu vor răsări.
 48

Pregătirea patului germinativ este o lucrare de mare

importanţă deoarece majoritatea plantelor medicinale şi
aromatice au seminţe mici care necesită pentru o germinaţie
optimă un sol bine mărunţit, aşezat şi tasat. Solul prea afânat se
usucă repede în zona seminţelor determinând o răsărire slabă cu o
densitate slabă şi neuniformă. Cea mai bună calitate a patului
germinativ se realizează cu combinatorul.

5.4 ÎNMULŢIREA

Plantele medicinale şi aromatice se pot înmulţi pe cale

generativă sau vegetativă.
ÎNMULŢIREA GENERATIVĂ se realizează prin
seminţe de acest mod beneficiind cele mai multe dintre plantele
medicinale şi aromatice.
La multe specii de plante medicinale şi aromatice
seminţele necesită de la semănat până la răsărire uneori peste 20
zile, timp în care germenii pot pieri sau atacaţi de boli, sau atacaţi
de dăunători. Pentru a preveni aceste neajunsuri seminţele se
tratează obligatoriu înainte de semănat cu diverse
insectofungicide.
Seminţele unor specii cum ar fi Rosa, Genţiana , Atropa,
Lavandula etc. au un repaus seminal îndelungat răsărind eşalonat
şi după o lungă perioadă de la semănat. Pentru a preîntâmpina
acest fenomen se recurge la stratificarea seminţelor în nisip umed
şi menţinerea acestora la temperatura de 00C timp de 45-60 zile.
Înainte de stratificare seminţele se umectează în trei etape cu o
cantitate de apă egală cu o jumătate din cantitatea necesară
procesului de germinaţie. Sămânţa umectată se amestecă cu nisip
spălat şi sterilizat în proporţie de 1:3 – 1:5. În vederea
 49

semănatului seminţele se scot cu 2-3 zile înainte, se usucă timp

de 20-30 ore întinse într-un strat subţire, apoi se separă de nisip.
Dacă cantitatea de seminţe este mică, acestea nu se mai
amestecă cu nisip ci se aşează în prealabil umectate în lăzi şi se
ţin în jurul temperaturii de 00C timp de 45-60 zile.
Scoaterea seminţelor din repaus se mai poate realiza şi prin
utilizarea unor substanţe chimice de stimulare.
La specii cum ar fi Angelica archangelica, Carum carvi,
Datura inoxia Digitalis lanata etc seminţele îşi pierd repede
facultatea germinativă motiv pentru care se indică utilizarea
seminţei cele mai proaspete.
Semănatul se face direct în câmp, însă multe specii de
plante medicinale şi aromatice se seamănă mai întâi în răsadniţe
după care răsadul se plantează în câmp.
Sămânţa destinată semănatului trebuie să fie pură biologic
şi cu o valoare culturală ridicată (puritate, germinaţie, masa a
1000 de boabe). La unele seminţe se fac tratamente cu insecto-
fungicide (contra bolilor şi dăunătorilor) sau tratamente speciale
pentru a stimula germinaţia şi răsărirea. Limitele pentru puritatea
şi germinaţia la plantele medicinale şi aromatice sunt prevăzute
în standard.
Perioada de semănat, densitatea, distanţa dintre rânduri şi
adâncimea de încorporare a seminţelor, sunt factori care
influenţează esenţial capacitatea de producţie a plantei şi calitatea
materiei prime. Cantitatea de sămânţă folosită la semănat se va
stabili în funcţie de densitate, masa a 1000 de boabe şi valoarea
culturală (puritate, germinaţie). La unele plante cu seminţe mici
se impune amestecarea ei cu material inert pentru o mai bună
repartizare la semănat. La cele care răsar greu, se va adăuga şi
sămânţă de plantă indicatoare pentru a putea interveni cu lucrări
 50

de îngrijire (praşile), înainte de răsărirea speciei medicinale sau

aromatice (după răsărirea, plantelor indicatoare). Cerinţele
specifice privind semănatul se vor arăta la fiecare plantă în parte.

Înfiinţarea prin plantarea răsadului

În cazul anumitor specii de plante medicinale, din anumite
cauze, semănatul direct nu este recomandat fiind necesară
plantarea răsadurilor obţinute în răsadniţe. Tehnologia obţinerii
acestor răsaduri este identică cu cea cunoscută în cazul legumelor
timpurii (roşii, varză, ardei etc).
Răsadurile plantelor pretenţioase la căldură sau cele ale
culturilor foarte timpurii se obţin în răsadniţe calde. La baza unei
astfel de răsadniţe se pune un strat de gunoi de grajd gros de 70-
80 cm deasupra căruia se aşează stratul nutritiv compus dintr-o
parte pământ de ţelină, două părţi mraniţă cernută, nisip şi
îngrăşăminte chimice în următoarele doze: superfosfat 65 g/m2,
azotat de amoniu 30 g/m2 şi sare potasică 30 g/m2. Ca mraniţă se
foloseşte gunoi de grajd bine putrezit (bălegar, paie, resturi de
coceni). Ţelina este pământul conţinut în brazde înierbate scoase
din terenuri cultivate cu lucernă sau trifoi. În acest gen de
răsadniţe o parte din căldura necesară germinării, răsăririi şi
creşterii este degajată de stratul de bălegar de la bază şi altă parte
din razele solare.
Răsadniţele reci primesc căldură numai de la soare nefiind
concepute cu strat de bălegar la bază.

ÎNMULŢIREA VEGETATIVĂ se realizează prin

diverse organe vegetative funcţie de particularităţile speciei.
Stolonii şi rizomii sunt părţi ale tulpinii subterane care se
recoltează toamna, se fasonează lăsându-se la fiecare câţiva ochi
 51

şi se plantează imediat (toamna) sau primăvara însă cu riscul

unor cheltuieli de depozitare şi a reducerii vigorii biologice a
materialului.
Butaşii reprezintă porţiuni de tulpini sau rădăcini sau
tulpini care se plantează mai întâi în răsadniţe cu nisip iar apoi în
câmp la locul definitiv. Epoca optimă de plantat al butaşilor este
toamna.
Tufele se obţin prin despărţirea tufelor bătrâne dintr-o
plantaţie bătrână ce s-a rărit şi nu mai este rentabilă. Se va urmări
ca tufele obţinute să fie sănătoase să aibă rădăcini bine dezvoltate
şi să prezinte muguri viguroşi din care vor porni tulpinile.
Plantarea tufelor se va face de preferinţă toamna, sau când
condiţiile din toamnă nu permit, primăvara.
Pentru plantat, organele vegetative trebuie să se încadreze
în indicii de calitate, să fie sănătoşi, iar plantarea să se facă
diferenţiat în funcţie de specie, respectând distanţele şi
adâncimea de plantare.

Înfiinţarea prin plantarea de stoloni

Anumite specii de plante dezvoltă un număr de tulpini sau
de ramuri ale căror ţesuturi de susţinere nu permit menţinerea lor
în poziţie verticală. Acestea se dezvoltă ca tulpini târâtoare pe
suprafaţa solului. La internoduri apar rădăcini şi tulpini devenind
astfel organe de înmulţire. Recoltaţi, conservaţi şi plantaţi
conform tehnologiilor descrise pentru fiecare caz în parte,
stolonii constituie materialul săditor pentru multe culturi de
plante.
 52

Înfiinţarea culturii prin plantarea de rizomi

Rizomul este o tulpină subterană, lipsită de clorofilă şi
care, la internoduri, are câţiva solizi (frunze rudimentare) din
care pot creşte tulpini subterane şi rădăcini adventive. Pentru
anumite specii de plante, obţinerea culturilor prin plantare de
rizomi este cea mai indicată. O atenţie deosebită trebuie acordată
tehnologiei de recoltare a rizomilor, păstrarii acestora, prgătirii în
vederea plantării şi plantării propriu-zise.

5.5 LUCRĂRILE DE ÎNGRIJIRE

În cursul vegetaţiei plantele medicinale şi aromatice
condimentare şi tinctoriale pretind numeroase lucrări de îngrijire.
Se fac lucrări de combaterea buruienilor prin praşile, pliviri şi
prin aplicarea unor erbicide selective. O atenţie specială trebuie
acordată şi combaterii bolilor şi dăunătorilor, care la unele specii
pot decima cultura. Trebuie să se facă o combatere integrată.
Folosindu-se atât normele agrotehnice, cele de igienă culturală,
cât şi măsuri de combatere chimică (unde este cazul).
Folosirea pesticidelor se va face cu mult discernământ,
având în vedere că o parte se acumulează în organele plantelor,
care constituie materia primă vegetală. S-a constatat că din
produsele obţinute de la plantele medicinale, cele mai poluate au
fost Flos, Folium şi Herba, mai puţin fiind Semien şi Radix.
Prezenţa şi persistenţa unor pesticide la materia primă, duce la
risc în poluarea produselor farmaceutice, cu implicaţii
nefavorabile asupra organismului uman.
Unele plante pretind şi lucrări de tăiere, cârnire, ciupire
pentru a favoriza creşterea producţiei de materia primă vegetală.
 53

S-a constatat că prin aplicarea diferiţilor stimulatori fizici

şi chimici s-a obţinut sporuri de producţie şi îmbunătăţirea
calităţii materiei prime de diferite plante medicinale.

5.6. RECOLTAREA, ŞI PREGATIREA PMA DIN FLORA

SPONTANAÎN VEDEREA VALORIFICĂRII

5.6.1. Momentul recoltării

Cunoaşterea perioadei optime pentru recoltarea PMA din
flora spontană este de mare însemnătate deoarece în acel moment
acestea trebuie să conţină maximul de substanţe bioactive. Pentru
aceasta este necesară cunoaşterea epocii optime, a fenofazei, şi a
momentului din zi pentru fiecare organ al plantelor în parte, când
conţinutul în principii active este maxim.
În ce priveşte epoca de recoltare pentru fiecare organ se
pot preciza următoarele:
 rădăcinile (radix) şi rizomii (rhizoma) bulbii (bulbus),
tuberculii, (tubera) se recoltează de preferinţă toamna, dar se
pot recolta şi primăvara înainte de pornirea în vegetaţie a
speciei respective;
 scoarţa (cortex) se recoltează funcţie de specie de pe tulpini,
ramuri sau chiar rădăcini. Acţiunea se efectuează primăvara
când seva începe să circule, şi desprinderea de pe organul
respectiv este mai uşoară;
 mugurii (turio) se recoltează primăvara când au dimensiuni
apreciabile dar cu puţin timp înainte de a se deschide;
 partea aeriană (herba), frunzele (folium), şi florile (flores) se
recoltează de obicei în fenofaza înflorire la majoritatea
speciilor. Există totuşi şi situaţii când unele specii se
recoltează la îmbobocire, altele la începutul înfloririi, iar
altele la înflorire deplină. Nu se recoltează frunzele foarte
 54

tinere sau foarte bătrâne şi nici florile care s-au trecut şi

scuturat;
 fructele se recoltează atunci când sunt ajunse la maturitatea
deplină în cazul fructelor cărnoase şi înainte de deschiderea
lor în cazul fructelor uscate pentru evitarea pierderii
seminţelor;
 seminţele se recoltează când au ajuns la maturitate însă în
cazul fructelor dehiscente , înainte de a se deschide, evitându-
se astfel pierderile;
Pentru fiecare specie în parte trebuie să se cunoască exact
luna sau perioada în care se recoltează pentru a se pregăti din
timp cele necesare. Calendaristic există diferenţe dintr-o zonă în
alta a ţării şi uneori de la un an la altul funcţie de starea vremii.
De foarte mare importanţă este şi momentul din zi când se
recoltează anumite părţi ale plantei. unele organe se recoltează
dimineaţa devreme ca să nu se scuture, altele se recoltează numai
după ce se ridică roua, unele numai pe timp însorit (frunzele de
Digitalis), iar altele care conţin uleiuri volatile numai pe timp
noros. În general, organele subterane şi scoarţa se pot recolta în
orice moment al zilei.
Starea vremii în timpul recoltării poate influenţa în mare
măsură calitatea plantelor medicinale şi aromatice. Unele părţi se
recoltează pe vreme însorită şi uscată, altele pe vreme caldă dar
noroasă iar altele pe vreme noroasă şi răcoroasă. Plantele
aromatice nu se recoltează imediat după ploi, ci la un interval de
2 zile pentru aşi acumula uleiurile volatile pierdute în timpul
ploii, iar recoltarea se face numai pe timp noros dar călduros.
 55

5.6.2. Metode de recoltare

La recoltarea plantelor medicinale şi aromatice se
abordează mai multe metode de recoltare în funcţie de partea
supusă acestui proces. Aceste tehnici sunt concepute astfel ca
viteza de lucru, cheltuielile, calitatea produselor şi eficienţa să fie
maxime. Dacă se abordează o tehnică adecvată produsele se
usucă şi se condiţionează mai bine iar calitatea lor este
corespunzătoare.
Părţile subterane se recoltează manual prin smulgere sau cu
cazmaua, iar mecanic cu plugul, grapa sau maşini speciale
(MRC, etc.). Atunci când rădăcinile sunt ramificate şi adânci se
sapă şanţuri care urmăresc traseul acestora după care ternul se
nivelează. La speciile cultivate pe rânduri părţile subterane se
dizlocă cu plugul după care se adună cu mâna, grebla, furca sau
grapa. Aceeaşi metodă se utilizează şi la speciile din flora
spontană unde plantele cresc dese , însă în acest caz se lasă în
pământ suficiente plante pentru a asigura înmulţirea şi în
următorii ani, după care se nivelează.
Scoarţa se detaşează de pe tulpini ramuri sau părţi subterane
cu ajutorul unor cuţite speciale. La tulpini sau ramuri se
efectuează două crestături inelare între care se detaşează scoarţa
de-a lungul până la partea tare (lemn) fără însă a se detaşa de pe
arbori. Scoarţa de pe rădăcini se extrage în mod asemănător, însă
planta este sacrificată. Se preferă ca scoarţa de pe părţile amintite
să se desprindă în aceeaşi zi deoarece a doua zi desprinderea este
anevoioasă.
Mugurii se recoltează numai cu mâna, culegându-se numai
cei nedeschişi şi de mărime optimă. Pentru arborii înalţi se
utilizează scări duble bine asigurate.
 56

Herba (partea aeriană întreagă) se recoltează manual prin

rupere cu mâna, cu secera, cu coasa şi mecanic cu cositori
diverse. Recoltatul manual se practică in flora spontană pe
terenuri accidentate, păduri sau unde plantele sunt mai rare, iar
recoltatul mecanic se practică la speciile cultivate şi la cele
spontane unde densitatea este corespunzătoare şi terenul este
accesibil. La plantele cu partea bazală lemnoasă se recoltează
numai părţile ierboase.
Frunzele sunt recoltate manual prin culegere sau prin strujire,
iar la cele foarte mari şi rezistente, în special de la baza tulpinii,
se poate utiliza secera sau cuţitul. Frunzele de pe ramuri sau
tulpini se recoltează una câte una pe măsură ce ajung la
maturitate. Strujirea se efectuează când frunzele se recoltează
toate odată, prin prinderea cu mâna stângă a vârfului plantei şi
tragerea cu mâna dreaptă de sus în jos a frunzelor care se adună
în podul palmei. Frunzele se recoltează cu sau fără peţiol în
funcţie de specie.
Inflorescenţele şi florile se recoltează manual cu mâna,
foarfeca sau dispozitive speciale.
În general florile mari, anumite părţi din floare (petale,
stamine etc.), se recoltează cu mâna, iar inflorescenţele se taie cu
foarfeca. La unele specii florifere se desprind imediat din
inflorescenţe, iar la alte specii numai după uscare prin scuturare
sau strujire. Inflorescenţele de Matricaria chamomilla se
recoltează, manual sau mecanizat cu ajutorul unui peptine
special.
Fructele şi seminţele se recoltează manual, cu mâna sau cu
dispozitive speciale sau prin baterea şi scuturarea plantelor şi
mecanizat cu combine. De exemplu fructele de cătină
(Hippophae rhamnoides) măceşe (Rosa cannina) porumbar
 57

(Prunus spinosa) se recoltează cu mâna, fructele de afin

(Vaccinium myrtillus) se recoltează cu nişte pinteni speciali,
fructele de ienupăr (Jenuperus communis) se recoltează prin
scuturarea şi baterea uşoară arbuştilor iar speciile de umbeliferae
din culturi se recoltează mecanizat prin treierare cu combina.
5.6.3. Recoltarea plantelor toxice
Acest grup de plante necesită măsuri suplimentare
deoarece pot pune în pericol viaţa şi sănătatea celor care le
recoltează şi le mânuiesc. Aceste specii se vor recolta numai de
către adulţi care trebuie instruiţi suficient pentru prevenirea
intoxicaţiilor. Se interzice cu desăvârşire utilizarea copiilor la
recoltarea plantelor toxice deoarece pericolul intoxicărilor este
foarte ridicat.
Pentru recoltarea plantelor toxice se vor utiliza mănuşi de
protecţie şi măşti contra prafului în cazul recoltării mecanizate. În
timpul lucrului nu se fumează, nu se mănâncă şi nu se duc
mâinile la ochi, gură şi nas. Imediat după încetarea lucrului
mâinile se vor spăla cu multă apă şi săpun. De asemenea nu se
recomandă lucrul cu plantele toxice a persoanelor cu diferite
afecţiuni, alergice, cu răni la mâni şi a femeilor însărcinate. În
cazul când acţiunea de recoltare este de anvergură trebuie luate
toate măsurile astfel ca pe locurile unde se organizează aceste
acţiuni să se prevină contaminarea cu resturi toxice de plante a
terenurilor agricole, forestiere a bazinelor naturale de apă, a
fântânilor, apelor curgătoare, heleşteelor, unde mănâncă sau se
adapă animalele, sau trăiesc peşti. Tarlalele cultivate cu plante
toxice se marchează cu mijloace vizuale de avertizare.
Cele mai importante plante toxice sunt:
Aconitum nepallus (omag) Adonis vernalis Atropa
beladonna, Colchicum autumnale, Convallaria majalis Datura
 58

stramonium, Datura inoxia, Digitalis lanata, Digitalis purpurea,

Dryopteris filix mas, Heleborus purpurascens, Hyosciamus
niger, Iris pseudacorus, Papaver somniferum, Ranunculus sp.,
Sarotamnus scoparius (măturice), Secale cornutum, Veratrum
album, Vinca minor etc.

5.7. TRANSPORTUL PLANTELOR MEDICINALE ŞI

AROMATICE
Plantele recoltate trebuie în cel mai scurt timp transportate
la locurile de condiţionare şi uscare. Până la adunarea unei
cantităţi suficiente pentru transport plantele medicinale şi
aromatice se aşează în strat subţire pe prelate, grătare crengi,
hârtie etc. astfel ca acestea să nu aibă contact direct cu pământul
şi să se impurifice. În nici un caz nu se aşează în grămezi sau
straturi groase deoarece se încălzesc, se încing astfel depreciindu-
se principiile active.
În vederea transportului produsele vegetale proaspete se
aşează cât mai afânate în saci de cânepă, coşuri sau lăzi sau direct
căruţe sau caroseria autovehiculului în prealabil bine curăţate
sau acoperite cu prelate.
Se interzice utilizarea sacilor, pungilor sau altor recipiente
de material plastic deoarece acestea favorizează transpiraţia, nu
permit circulaţia aerului, grăbesc încălzirea şi absorb uleiurile
volatile astfel depreciind calitatea produselor.
Sacii nu se vor stivui în mijlocul de transport sau peste
aceştia nu se vor aşeza alte greutăţi deoarece dacă frunzele sunt
presate sau rănite se înnegresc în timpul uscării.
Pentru speciile cu un conţinut ridicat de ulei volatil, în sistem
industrial transportul se face cu maşini speciale prevăzute cu
containere ce au temperatura controlată.
 59

5.8. CONDIŢIONAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI

AROMATICE
Prin condiţionare se înţelege ansamblul de procese aplicate
materialului vegetal recoltat ce urmează a fi supus procesului
de uscare prin care acesta dobândeşte cea mai bună calitate
posibilă în scopul utilizării. Pentru aceasta principalele lucrări
care se aplică materialului vegetal sunt: curăţirea, selectarea, şi
fasonarea.

Prin curăţire din materialul vegetal se îndepărtează pământul,

pietrişul, nisipul, părţile neutilizabile ale plantei respective, alte
plante sau organe ale acestora. În general, corpurile minerale se
găsesc din abundenţă mai ales pe organele subterane, de pe care
se îndepărtează prin scuturare, frecare cu peria sau prin spălare
cu apă. Operaţiunile trebuie să decurgă imediat după recoltare
deoarece ulterior operaţiunea este mai anevoioasă.
Spălarea în apă se efectuează cat mai repede, întrucat unele
substanţe pot fi dizolvate, produsul pierzându-şi valoarea
terapeutică. După spălare apa se va scurge iar organele subterane
se întind la soare pană la zvântare.
Selectarea constă în alegerea materialului vegetal
reprezentativ cu aspect, culoare şi miros plăcut şi eliminarea din
masa materialului vegetal a impurităţilor organice cum ar fi:
codiţele unor frunze,flori şi fructe, frunzele dintre flori sau fructe,
părţile lemnoase ale unor tulpini, rădăcinile din părţile aeriene
resturile de părţi aeriene de pe organele subterane, părţile uscate,
brunificate îngălbenite, atacate de dăunători mucegăite, putrezite,
organele altor plante etc.
În cazul fructelor uscate şi seminţelor, impurităţile se pot
îndepărta şi prin vânturare, cernere sau selectare.
 60

Fasonarea se efectuează în scopul de a realiza un produs

vegetal de forma, mărimea, aspectul şi uniformitatea
corespunzătoare. De exemplu, scoarţele dacă sunt prea mari se
taie în fragmente potrivite (10-120 cm), tulpinile prea lungi se
scurtează şi se elimină zonele desfrunzite, rizomii şi rădăcinile se
taie în fragmente potrivite (10-15 cm lungime), iar dacă sunt prea
groase se despică de-a lungul sau se taie în felii, cuburi etc. De
asemenea de pe organele subterane se îndepărtează rădăcinile
prea subţiri, sau părţile degradate.
Toate aceste operaţiuni se pot efectua la locul recoltării sau în
spaţii special amenajate când sunt cantităţi mari de material
vegetal.
 61

5.9. USCAREA PLANTELOR MEDICINALE ŞI

AROMATICE
Acest proces are mare importanţă deoarece păstrarea
principiilor bioactive după recoltare este influenţat în mare
măsură de modul de uscare.
Uscarea se realizează în mod diferit în funcţie de partea
recoltată, de momentul recoltării, de compoziţia şi umiditatea
acesteia. Umiditatea este foarte diferită în fiecare organ şi are
valori de 5-10 % la seminţe, 60-90 % la frunze, 75-85 % în
organele subterane şi până la 90 % în flori. Cu cât umiditatea este
mai ridicată cu atât materialul vegetal este mai sensibil deoarece
apa favorizează declanşarea unor procese enzimatice, sau
instalarea unor mucegaiuri, ce degradează principiile active şi
chiar favorizează acumularea unor substanţe toxice.
Cele mai sensibile sunt florile şi fructele moi care dacă nu
sunt supuse uscării în cca 2-3 ore de la recoltare se depreciază.
Pierderile în greutate variază în funcţie de organ între 40 şi
85 %. Cea mai mare pierdere de apă o au florile, urmate de
frunze, fructe, rădăcini, rizomi, iar cea mai mică pierdere o au
seminţele şi scoarţa.
Raportul între cantitatea de material vegetal proaspăt şi
cantitatea de material vegetal uscat rezultat poartă denumirea de
randament la uscare.
Uscarea plantelor medicinale şi aromatice se face prin
două metode: metoda naturală şi metoda artificială.
Uscarea naturală se efectuează la soare sau la umbră.
Pentru uscarea la soare se pretează în general toate
organele subterane, unele fructe şi seminţe şi unele flori. Este o
metodă ce se pretează pentru zonele însorite şi secetoase.
 62

Uscarea la umbră este practicată cu predilecţie în zonele

montane şi de deal unde plantele se aşează în încăperi, magazii,
poduri, şoproane, toate bine aerisite.
În ambele metode plantele trebuie uscate imediat ce au fost
recoltate pentru a împiedica declanşarea proceselor de degradare.
Plantele se aşează în strat subţire pe rame de lemn, prevăzute cu
ochiuri de sârmă sau tifon. Pentru ca uscarea să se realizeze uşor
pe un metru pătrat se vor întinde cca. 0,5 kg flori, 1 kg frunze sau
herba şi 2 kg scoarţă, rădăcini sau rizomi.
Plantele sau organele se întorc zilnic pentru a preveni
încingerea sau mucegăirea lor şi degradarea principiilor active.
Uscarea durează până când umiditatea materialului respectiv
permite păstrarea sa fără pericol de alterare. În mod practic s-a
constatat că dacă frunzele şi florile plesnesc la atingere, iar
organele subterane se rup cu zgomot la îndoire acestea sunt
uscate suficient. Durata uscării în timpul verii este de 3-8 zile la
flori, frunze şi plante subţiri,10-14 zile pentru frunzele groase şi
herba, 14-21 zile pentru scoarţe şi rădăcini subţiri şi 30-35 zile
pentru rizomi şi rădăcini groase. Dacă uscarea se realizează
primăvara sau toamna durata se poate dubla.
Nu se recomandă uscarea în aceeaşi încăpere a plantelor
puternic mirositoare sau toxice alături de celelalte deoarece
acestea din urmă pot împrumuta mirosuri sau se pot amesteca cu
cele toxice.
Un produs vegetal este de bună calitate atunci când după
uscare rămâne întreg, îşi păstrează culoarea şi mirosul specific şi
nu are alte corpuri străine
Uscarea artificială se face în spaţii special amenajate
prevăzute cu sisteme de încălzire şi aerisire.
 63

Uscătoriile pot fi cu rafturi, sisteme rotative sau stabile, cu

bandă transportoare etc. În toate aceste tipuri de uscare
temperaturile nu trebuie să depăşească 600C la plantele
medicinale şi 400C la plantele aromatice. Temperaturi mai mari
suportă fructele de Prunus spinosa rădăcinile de Taraxacum off.
(700C) şi fructele de Rosa cannina (85-1050C).

5.10. AMBALAREA ŞI PĂSTRAREA PLANTELOR

MEDICINALE ŞI AROMATICE

Modul cum sunt ambalate şi păstrate plantelor medicinale

şi aromatice poate influenţa în mare măsură calitatea materialului
vegetal. De obicei fructele, herba, scoarţa şi organele subterane
se ambalează în saci de cânepă balotate sau nu. Fructele uscate,
seminţele, mugurii unele frunze şi flori se ambalează în saci de
hârtie. Frunzele speciilor aromatice şi unele flori se ambalează în
cutii de carton sau lăzi căptuşite.
Păstrarea plantelor medicinale si aromatice se face în
camere aerisite, igienizate, uscate, ferite de atacul dăunătorilor
(insecte, rozătoare etc.) şi de lumina solară directă. Ambalajele se
etichetează cu numele produsului şi data recoltării, iar speciile
toxice se depozitează în camere separate luându-se toate măsurile
de avertizare pentru prevenirea intoxicaţiilor.
Plantele recoltate pentru uz casnic se păstrează în pungi de
hârtie, cutii de metal sau borcane de sticlă de obicei în camere cu
temperatură relativ constantă.
Respectarea cu stricteţe a tuturor regulilor cu privire la
recoltarea, condiţionarea, transportul uscarea şi păstrarea pma
favorizează obţinerea unui produs vegetal cu valoare terapeutică
sau aromatică ridicată.
 64

Tema 5: Stabilirea unei tehnologii de cultivare recoltare a unor

specii din familia Labiate

CAPITOLUL 6 MODUL DE UTILIZARE AL

PLANTELOR MEDICINALE SI AROMATICE

Plantele medicinale îşi datorează activitatea terapeutică

unor substanţe chimice denumite principii active, în majoritatea
lor, de natură organică. De asemenea principiile active au o
structură chimică foarte variată ceea ce explică şi acţiunile lor
medicamentoase multiple. Tot datorită acestor structuri,
principiile active prezintă o serie de proprietăţi fizice şi chimice
de care trebuie să ţinem seama atunci când preparăm un
medicament dintr-o plantă medicinală, în sensul că pe de o parte
să se asigure extragerea totală a lor din plantă, iar pe de altă parte
să nu aibă loc o distrugere parţială sau totală a lor în timpul
extragerii, fie din cauza lichidului folosit, fie din cauza
temperaturii la care se lucrează. Această degradare produce
scăderea şi chiar dispariţia activităţii terapeutice.
În general, organele de plante medicinale, se folosesc fie
singure, fie în amestec de plante, sau părţi de plante asociate în
diferite proporţii pentru a obţine un efect terapeutic.
Amestecurile de plante medicinale sau organe de plante
medicinale alcătuiesc ceaiurile medicinale.
Medicamentele obţinute din produse vegetale, la fel ca şi
cele pe bază de substanţe chimice pure, de sinteză şi naturale,
sunt destinate fie "uzului intern", adică administrate pe cale
bucală, fie "uzului extern", adică pe părţile externe ale corpului
uman.
Cele mai întrebuinţate forme, preparate în casă, din plante
medicinale destinate uzului intern sunt: infuzia, decoctul,
 65

maceratul, vinurile medicinale şi pulberea, iar pentru uzul extern:

oţeturile medicinale, cataplasmele, băile medicinale şi inhalaţiile.
Cu excepţia pulberilor, toate celelalte forme precizate până
acum constituie forme de extracţie, mai mult sau mai puţin
selectivă, a principiilor active din materia vegetală, cu ajutorul,
după caz, al apei, alcoolului, vinului, oţetului şi uneori al uleiului
de floarea soarelui sau al altui ulei vegetal.

INFLUZIA este forma cea mai frecventă de folosire în

condiţii casnice a unor organe de plante medicinale. În general se
foloseşte această formă ori de câte ori trebuie obţinute principiile
active din produse vegetale mai gingaşe cum sunt florile, frunzele
şi părţile aeriene care conţin principii active termostabile şi greu
solubile la rece. În acest scop produsul vegetal, adus într-un grad
de mărunţire corespunzătoare, se umectează într-un vas smălţuit
sau de porţelan şi se lasă în repaus 5 minute. după acest interval
se adaugă cantitatea de apă indicată, încălzită la fierbere, apoi se
acoperă vasul cu un capac şi se lasă să se stea astfel între 3 şi 15
minute, agitând din când în când. După scurgerea acestui timp
când infuzia are temperatura de 400 se filtrează prin pânză sau
tifon, cel mai recomandabil fiind vata care are cea mai mare
putere de reţinere a diverselor resturi vegetale. Reziduul se
stoarce şi se spală cu o cantitate suficientă de apă cu care se
completează soluţia extractivă la volumul indicat iniţial. În
general îndulcirea se face cu miere de albine, iar în lipsa acesteia
cu zahar. În cazul când infuzia este destinată unui bolnav de
diabet sau cu deranjamente stomacale însoţite de diaree,
îndulcirea se va face cu zaharină.
 66

DECOCTUL este operaţia de extracţie care se recomandă

la plantele a căror componente se descompun greu sau daca
urmărim extracţia unui anumit mineral. Se realizează prin
fierberea produsului vegetal mărunţit, timp de 15-30 de minute,
cu solventul necesar, obţinut apa. Fierberea timp de 15 minute se
aplică în cazul părţilor aeriene (herba) şi a organelor de plantă
care conţin mucilagii, iar 30 de minute în cazul rădăcinilor,
scoarţei şi rizomilor. Fierberea trebuie să se realizeze la foc mic.
Soluţia extractivă se filtrează fierbinte, reziduul se stoarce şi se
completează cu apă de spălare la volumul indicat în reţetă. După
fierbere produsul se lasă sa mai infuzeze încă 10 minute.

În mod obţinut atât infuzia, cât şi decoctul preparate în

casă mai sunt cunoscute şi sub denumirea de ceaiuri.

MACERATUL este soluţia extractivă obţinută prin

operaţia denumită maceraţie sau plămădeală, folosind ca lichid
de extracţie, apă, alcool, vin şi oţet.
Macerarea constă în tratarea produsului vegetal mărunţit
cu cantitatea necesară de solvent rece sau cald, menţinerea în
contact timpul necesar şi apoi separarea soluţiei extractive de
reziduu prin filtrare.
Maceratul la rece este operaţia cea mai frecvent utilizată
în condiţiile casnice; ea constă din tratarea produsului vegetal cu
cantitatea de apă prescrisă, fiind recomandabil să se folosească
apa proaspătă fiartă şi răcită şi menţinerea amestecului un timp
determinat la temperatura camerei (15 – 250). Deşi de multe ori
se recomandă ca timpul de extracţie să fie de 30-60 minute, totuşi
considerându-se că numai folosirea unui timp de extracţie de 3-6
ore asigură o extracţie practic totală a principiului activ.
 67

Indiferent de timpul de macerare, vasul se agită din când în când

pentru uniformizarea extractului. Soluţia extractivă se filtrează
reziduul se spală tot cu apă proaspăt fiartă şi răcită şi se
completează la volumul indicat.
Maceratul la rece este recomandat în cazul plantelor
medicinale ale căror principii active se dizolvă în apă la
temperatura camerei (15 – 250) şi se alterează la temperaturi mai
ridicate. Se recomandă în special la organele de specii vegetale
care conţin mucilagii cum sunt frunzele şi rădăcinile de nalbă,
seminţe de in etc.
Soluţiile extractive obţinute prin macerare la rece, dar
folosind ca solvent alcoolul de diferite concentraţii sunt denumite
tincturi. De regulă aceste forme se prepară în farmacie şi de către
industria chimico-farmaceutică.
Maceratul la cald, denumită digerare sau digestie, se realizează
cu solventul încălzit la 40-600, în general la o temperatură
inferioară aceleia la care solventul fierbe. Solvenţii folosiţi în
acest caz sunt apa, alcoolul, amestecul lor şi uleiul. Maceraţia la
cald este o metodă utilizata din cele mai vechi timpuri, prin
aceasta operaţie obţinându-se uleiul de muşeţel şi uleiul de
sunătoare, care sunt folosite încă în terapeutica naturistă.
Tehnica de obţinere este următoarea: aproximativ 20-30 g
de produs vegetal mărunţit se amestecă cu aceiaşi cantitate de
alcool concentrat, după 12 ore se adaugă 200 g ulei de floarea
soarelui, iar amestecul rezultat se menţine 3-4 ore pe baia de apă
în fierbere, agitând din când în când. Amestecul se lasă în repaus
2-3 zile, apoi se strecoară printr-o pânză, storcându-se reziduul.
Lichidul strecurat se lasă în repaus 24 de ore şi în final se
filtrează prin tifon, produsul rezultat conservându-se la rece în
sticle colorate şi de capacitate mică.
 68

Se recomandă că atât infuzia, decoctul, cât şi maceratul la

rece să se prepare numai în cantitatea necesară pentru 24 de ore şi
să fie conservate la rece, deoarece o păstrare mai îndelungată
favorizează dezvoltare microorganismelor, care prin sistemele lor
enzimatice degradează şi deci inactivează principiile active, iar
pe de altă parte aceste soluţii extractive alterate pot provoca
deranjamente stomacale serioase, când sunt destinate uzului
intern.
De asemenea se mai recomandă ca părţile de plante sau
produs vegetal să fie în prealabil bine spălat cu apă - operaţie
care trebuie efectuată repede – pentru a îndepărta pământul,
nisipul şi alte impurităţi, unele hidrosolubile.

TINCTURA: necesita pentru preparare plante proaspete

(de preferat) sau uscate (cu excepţia valerianei sau cerenţelului),
După ce organele plantei au fost tăiate (părţile subterane)
mărunţite (herba şi frunzele) sau strivite uşor (fructele), se pun
într-un vas ce se închide etanş. Peste materialul vegetal se pune
alcool de până la 40 grade sau vin atât cât să-l acopere. Vasul se
lasă la o temperatură moderată şi se agită zilnic timp de 2 – 6
săptămâni. După această perioadă materialul vegetal se presează,
se strecoară, iar tinctura rezultată se poate păstra la rece până la
un an, utilizându-se la nevoie. Se utilizează sub formă de picături
luate cu ceai sau apă.

VINURILE MEDICINALE sunt forme medicamentoase

folosite mult în trecut de poporul nostru şi utilizate încă şi astăzi.
În condiţii casnice ele se prepară prin macerare la rece, timp de
7-8 zile, a materiei prime vegetale, mărunţită convenabil, cu vin
 69

de calitate superioară utilizând aproximativ 1 litru de vin pentru

30-50 g de produs şi agitându-se zilnic. Materialul vegetal se
filtrează, se stoarce reziduul, iar lichidul rezultat se lasă să
sedimenteze timp de 24 de ore, apoi se refiltrează şi se
completează cu vin până la 1 litru; uneori se îndulceşte cu
aproximativ 50 g zahăr.

OŢETURILE MEDICINALE. Se prepară la fel ca şi

vinurile medicinale folosind ca solvent de extracţie oţetul de vin.
Pentru obţinerea acestor forme, în general, se iau în lucru 5-10 g
de produs vegetal mărunţit şi 100 ml de oţet de vin, iar tehnica de
lucru este aceeaşi, ca şi în cazul vinurilor medicinale.

ULEIURILE MEDICINALE

In general pentru aceste preparate se utilizează în special

florile.
Pe lângă utilizarea acestora în terapeutică uleiurile se
folosesc cu succes şi în cosmetică, pentru îngrijirea pielii.
Cele mai întrebuinţate plante în obţinerea uleiurilor sunt
Hypericum perforatum, Lavandula off, Matricaria chamomilla,
Origanum vulgare, Thymus, Rosmarinus. Acestea pot fi utilizate
singure sau împreună în diferite combinaţii.
Uleiurile cele mai indicate sunt cele de floarea soarelui şî
măsline obţinute prin presare la cald.
Materialul vegetal trebuie sa stea împreună cu uleiul între
4-6 săptămâni, ferit de soare, agitându-se zilnic. După acest
interval materialul vegetal se presează, se strecoară prin tifon sau
pânză. Uleiul obţinut se lasă la sedimentat cca 2-4 săptămâni,
până devine limpede după care se absoarbe cu ajutorul unui
 70

furtun. Operaţia se repetă încă după un timp pentru a obţine un

ulei foarte limpede. Atât în timpul macerării cât şi al păstrării se
recomandă vase de sticlă ferite de razele solare si cu temperatură
moderată.

PULBERILE. Numeroase produse vegetale şi în special

frunzele, părţile aeriene, scoarţele şi uneori părţile subterane se
administrează sub formă de pulbere.
De obicei acest mod de administrare se recomandă atunci
când unele substanţe existente în plante sunt greu de extras prin
alte metode.
Frunzele şi alte părţi aeriene sunt relativ uşor de mărunţit
în condiţii casnice, însă operaţia devine greoaie în cazul părţilor
subterane.
În special la plantele aromatice nu se recomandă păstrarea
pulberilor timp îndelungat deoarece, mărunţirea foarte fină
favorizează evaporarea uleiurilor volatile.
Pulberile se administrează de obicei dizolvate în apă, ceai
supă lapte etc.

CATAPLASMELE, denumite popular prşniţe sau

oblojeli, sunt preparate de consistenţă moale care se obţin din
plante şi organe de plante medicinale pulverizate şi amestecate cu
apă până ce rezultă o pastă. Această pastă se pune între două
bucăţi de pânză pentru a putea fi aplicată şi ridicată uşor de pe
partea bolnavă. Cataplasma nu trebuie să fie nici prea
consistentă, nici prea fluidă, şi nici să depăşească prin suprafaţa
ei locul bolnav.
 71

Când se reînnoieşte aplicarea unei cataplasme se

recomandă să se prepare mai întâi noua cataplasmă, apoi să se
ridice cea veche ca să nu se răcească locul unde ea a fost aplicată.
Dintre cataplasmele cele mai des folosite amintim
cataplasma de făină de in, cunoscută şi sub denumirea de
cataplasmă emolientă şi cataplasma de făină de muştar.

BĂILE MEDICINALE constituie o altă formă de

folosire, pentru uz extern, a plantelor şi se obţin prin introducerea
lor în apă fierbinte, în prealabil mărunţite (aproximativ 500 g
pentru o baie) şi puse într-un sac de pânză fină. De asemenea se
poate folosi direct infuzia sau decoctul care se toarnă în apa de
baie adusă la temperatura ce o poate suporta corpul omenesc.
Dintre băile medicinale mai frecvent utilizate amintim baia
de făină de muştar, în care se introduc picioarele şi care necesită
100 – 125 g de făină de muştar pentru o baie.

INHALAŢIILE sunt o formă medicamentoasă destul de

frecvent folosită atât în terapia tradiţională, cât şi în cea
ştiinţifică, utilizând în acest scop unele specii de plante care
conţin uleiuri volatile. Inhalaţiile se pregătesc astfel: produsul
vegetal mărunţit grosier se pune într-un vas emailat peste care
apoi se toarnă apă fierbinte; vaporii de apă venind în contact cu
planta aromatică, antrenează sub formă de picături fine uleiul
volatil care sunt inhalate de bolnav, pătrunzând astfel în căile lui
respiratorii unde uleiul volatil îşi exercită activitatea lui
medicamentoasă.
 72

Posibilitatea de apreciere a cantităţii de produs

vegetal şi a volumului unei forme medicamentoase în casă

Indiferent de forma de administrare şi de modul de folosire

este necesar să se respecte cantităţile de produs vegetal şi de
solvent indicate.
Cantitatea de produs vegetal uscat şi mărunţit dintr-o lingură de
supă:
5-7 g de rădăcini, tuberi şi rizomi;
2-3 g de frunze;
3-4 g de flori;
4-5 g de iarbă (parte aeriană);
5-6 g de fructe;
8-10 g de seminţe.
În general într-o linguriţă încap aproximativ 3 g de produs
vegetal adus într-un grad de mărunţire înaintată şi 0,5 – 1 g de
pulbere de diverse organe luate pe un vârf de cuţit.
Atragem atenţia că se poate face uz de aceste determinări
aproximative numai în cazul plantelor medicinale care nu sunt
toxice.
Mijlocul cel mai la îndemâna pentru aprecierea volumului
de solvent (apă, alcool, vin şi oţet) îl constituie cana, paharul sau
ceaşca al căror conţinut corespunde la 150-200 ml lichid.

Tema 6: Modul de utilizare al plantelor medicinale în forma

casnică
 73

CAPITOLUL 7. PLANTE MEDICINALE DIN FLORA

SPONTANĂ

1. Familia QUISETACEAE.
EQUISETUM ARVENSE.

Descrierea speciei. perenă, erbacee, ce creşte pe marginea

râurilor şi altor ape, prin lunci umede în toate regiunile ţării
noastre.
Tulpinile sunt de 2 feluri:- fertile care apar primele (h=40
cm) sterile care apar mai târziu (h=60 cm) la începutul verii
ramurile ce pornesc de pe tulpină sunt pline la interior, şi prezintă
4 muchii la exterior.
Produsul vegetal folosit: herba equiseti constă din tulpinile sterile
care se recoltează vara din iulie în septembrie. Uscarea se face în
poduri bine aerisite în strat subţire
şi întoarse în fiecare zi pentru evitare înnegririi produsul este fără
miros iar gustul este dulceag.
Principii active: Uleiuri volatile(în stare solidă) substanţe
minerale bogate în bioxid de Si., săruri de K., Saponozide de
natură triterpenică şi flovonoide conţin 800 mg %acid ascorbic.
Acţiunea farmacologică: diuretic, expectorant
remineralizant, hemostatic.
Întrebuinţări; boli de rinichi, vezică urinară, tuse,anemii,
covalescenţe, etc ,T.B.C
Intră în componenţa ceaiurilor anti reumatic şi diuretic,
hemoragii diverse.
Se utilizează 4-5 linguriţe de plantă la 1,5 litri apă (decoct)
Observaţii: Poate confundată cu E. Palustre (Barba ursului)
care este otrăvitoare. Acestea au ramurile goale în interior,
 74

suprafaţa tulpinii este netedă iar vagina nodului de la bază

îmbracă tulpina până dincolo de nodul al, doilea.

2. FAMILIA PINACEAE.

ABIES ALBA.

Materia primă: cetina de brad formată din rămurele de

maxim 20 cm lungime 10-15 cm. grosime. Se recoltează în tot
cursul anului prin tăierea ramurilor acoperite cu ace .
Mugurii de brad se recoltează primăvara înaintea de
începerea vegetaţiei.
Uscarea se face în camere încălzite sau în uscătorii la
maximum 350 C
Principii active Uleiurile Volatile ce conţin 1-alfa-pinen, 1-
limonen,acetat de bornil, aldehidă laurică etc.
Utilizări: stimulează secreţiile mucoaselor, acţiune
revulsivă.
Se utilizează ca expectorant, diuretic,în reumatism, boli ale
sistemului nervos,nevralgii etc.

PICEA ABIES (excelsa) MOLID.

Descriere, ecologie, răspândire, recoltare, prelucrare,

.Idem: Brad.
Compoziţie chimică: asemănătoare ca Bradul dar diferă
funcţie de procesele tehnologice de obţinere a Uleiului volatil .
Alături de SESQUITERPENE în Uleiul volatil s-a
identificat şi prezenţa santenei.
 75

Din răşina de Brad şi Molid se poate obţine terebentina

cunoscută încă din antichitate.
Extern are acţiune revulsivă, rubefiantă vezicantă. Dozele
moderate injectate excită centri nervoşi iar cele mari au efecte
paralizante.
. deoarece se elimină pe cale respiratorie, dozele scăzute
excită mucoasele bronhice şi traheile , idem asupra rinichilor.
în doze terapeutice esenţa de terebentină aste anti septică,
diuretică, antispastică, vermifugă, revulsivă, cicatrizantă.
Utilizări: în T.B.C., bronşite, infecţii urinare şi renale,
cistite trichomonoză, litiază biliară, colite, hemeofilie, migrene,
paraziţi intestinali, epilepsie, gută, sciatică, miolgii.
se administrează în diferite doze funcţie de efectul urmărit.
cu efecte aproximativ asemănătoare se poate utiliza şi
PINUS MONTANA (JNEAPĂN)

ÎNCRENGĂTURA MAGNOLIOFITA

3. FAMILIA BETULACEAE .

BETULA VERUCOSA.

Descrierea speciei: arbore cu h=25-35 cm răspândit din

zona dealurilor sub alpină. Tulpina ramificată scoarţa albă şi
netedă care se exfoliază transversal.
Frunzele sunt peţiolate, dispuse altern, cu limbul
triunghiular-romboidal, ascuţit la vârf şi dinţate pe margini.
Frunze tinere sunt lipicioase datorită unor glande ce secretă nişte
răşini cu miros balsamic.
 76

Produsul vegetal folosit: Folium betulae tinere ce se

recoltează din mai până la sfârşitul lunii iulie când conţin cele
mai multe cantităţi de renzine. Se usucă în strat subţire la umbră,
obţinându-se un produs cu un gust slab amărui şi miros
caracteristic.
Principii active: taninuri, flavonoide, acid cafeic, substanţe
triterpenice, alantonină, uleiuri volatile.
Acţiune farmacologică: diuretică, diaforeică, (transpiraţie)
coleretică, antiseptică., favorizează eliminarea acidului uric şi
colesterolului din organism.
Întrebuinţări: - infuzie 1-5% se admite în edeme de natură
cardiacă şi renală. Scoarţa se utilizează în dermatite, stări febrile,
gută, hidropizie, industria cosmetică.(seva)
 77

4. FAMILIA FAGACEAE.

QUERCUS ROBUR. STEJAR.

Descrierea speciei:
Materia primă:scoarţa ramurilor tinere (3-5cm) recoltate în
martie şi aprilie .aceasta se usucă la soare în strat subţire.
Produsul este astringent şi nu are miros.
Principii active: taninuri mixte(acid galic, elogic)
Acţiune farmacologică: astringentă, antiseptică,
hemostatică,
Întrebuinţări: intern-decoct 1-3% (200 ml ceai pe zi) ca
antidiareic şi în otrăviri cu alcaloizi sau unele metale. Extern -
decoct 5-10% pentru gargară, loţiuni, hemostatice,
antihemoroidal, degerături. Tot în scop diuretic se utilizează
ghindele de la care se îndepărtează pericarpul, după care se
prăjesc, se pulverizează conţinutul aşa zisa "CAFEA DE
GHINDĂ."

5. FAMILIA LABIATAE
Cimbrişorul sau Cimbrişorul de câmp.
Thymus serpyllum (Fam. Labiate)

Descrierea speciei. Este un subarbust foarte răspândit în

flora ţării noastre prin fâneţe, începând din zona dealurilor până
în regiunile muntoase, alcătuind mici tufe. Are tulpini în 4
muchii, uneori chiar cilindrice, târâtoare, de culoare verde
roşiatică, din care iau naştere numeroase ascendente la
extremitatea lor. frunzele aşezate opus, sânt mici, ovale şi cu
marginea întreagă, uneori uşor recurbată în jos; examinate în
zare, în limbul acestor frunze se observă prezenţa unor puncte
 78

transparente, care în realitate sunt pungile cu ulei volatil. Florile

zigomorfe de culoare roşu-liliachie sunt grupate în spice dese şi
scurte în vârful ramurilor şi au corola bilabiată, labiul inferior
fiind lung şi trilobat, iar cele superior emarginat, androceul din 4
stamine, două mai lungi, două mai scurte. Înfloreşte din luna mai
până la sfârşitul lui septembrie.
Produsul vegetal folosit. De la cimbrişor medicina
utilizează numai părţile aeriene (Herba Serpylli) recoltate în
timpul înfloririi şi uscate la umbră în poduri aerisite: ele au miros
plăcut şi gust amărui aromat.
Potrivit studiilor de specialitate Herba Serpylli din
farmacie şi din magazinele Plafarului, în afară de specia descrisă
mai sus conţine şi părţile aeriene ale altor specii de Thymus care
cresc spontan, însă care au aceiaşi valoare terapeutică.
Principii active: ulei volatil (care conţine carvacrol şi
timol), acizii cafeic şi rozmarinic, tanin şi un principiu amar
(serpilina).
Acţiune farmacologică. Datorită uleiului esenţial şi
celorlalte principii active acest produs are proprietăţi diaforetice,
diuretice, colagoge, coleretice, antihelmintice, sedative şi
antiseptic-intestinale.
Întrebuinţări. Se folosesc sub formă de infuzie 1-2g%
administrându-se 50-200ml pe zi ca un bun calmant în tusea
convulsivă şi în tusea astmaticilor, în tratamentul enterocolitelor
şi în anorexia anemicilor. De asemenea infuzia se poate
întrebuinţa şi extern datorită proprietăţilor sale antiseptice şi de a
cicatriza rănile.
Intră în compoziţia ceaiurilor: antiasmatic antidiareic şi
pentru gargară.
 79

ROINŢA (MELISĂ)
Mellisa officinalis (Familia Labiate)

Descriere speciei. Este o plantă erbacee, vivace, stufos-

ramificată, înaltă până la un metru şi plăcut mirositoare,care
creşte prin locuri necultivate, prin luminişurile din pădurile de
stejar şi se cultivă ca plantă medicinală şi meliferă. Are o tulpină
aeriană patrunghiulară, acoperită cu peri pe care se observă
frunzele opuse peţiolate, cu limbul ovat, cordat la bază şi dinţat
pe margini.
Florile de culoare alb-gălbuie, alb sau alb-liliachie sunt
scurt pedicelate şi reunite în verticile axilare; caliciul este bilobat,
păros, iar corola, mai lungă decât caliciul, are labiul superior
bilobat convex emarginat, iar cel inferior trilobat, curbat în jos,
androceul din patru stamine arcuite, întreaga plantă are gust şi
miros aromat de lămâie. Înfloreşte din iunie şi până în august.
Produsul vegetal folosit. În scopuri terapeutice se
recoltează în perioada de înflorire frunzele (Folium Melisae) care
se usucă în strat subţire în poduri acoperite cu tablă şi bine
aerisite. produsul are miros plăcut de lămâie care devine mai
puternic prin frecarea frunzelor în degete.
Principii active: ulei volatil bogat în citral, acid cafeic şi
un principiu amar.
Acţiune farmacologică: Frunzele de roiniţă datorită
uleiului volatil au acţiune antispastică şi sedativă, iar acidul
cafeic, taninurile şi principiile amare sunt răspunzătoare de
acţiunile coleretice, carminative şi stomahice ale acestui produs
vegetal.
Întrebuinţări: infuzie:1% se administrează (circa 200-250
ml ceai pe zi) în special la copii, în tulburările digestive de după
 80

mese, în spasme şi colici intestinale, în deschinezii biliare şi în

colite cronice.
Frunzele de melisă intră în compoziţia ceaiurilor:
anticolitic aromat, contra colicilor nr 2, şi laxativ nr 2.

SOVÂRF
Origanum vulgare (Familia Labiate)

Descrierea speciei. aste o plantă comună în întreaga ţară,

care creşe prin tufişuri, mărăcini, margini de pădure şi poieni, de
la şes şi până în zona subalpină. În pământ are un rizom lignificat
din care iau naştere atât tulpini sterile cât şi florile
partunghiulare, drepte, ramificate în partea superioară, înalte
până la 50 cm şi colorate în brun roşcat. Frunzele, dispuse opus,
sunt scurt peţiolate, ovale, păroase în special pe parte inferioară,
cu baza cordată. Florile bilabiate de culoare roşietică-purpurie
sunt grupate în inflorescenţe bogate;sunt alcătuite dintr-un caliciu
campanulat 5-dinţat, corola bilabiată, cu buzele aproape egale,
cea inferioară fiind răsfrântă în jos, androceul din 4 stamine
drepte şi fructule tetranuculă. Întreaga plantă are miros aromatic
caracteristic, iar gustul este amar. Înfloreşte în iulie şi august.
Produsul vegetal folosit: în scopuri medicinale se
întrebuinţează părţile aeriene superioare ale plantei (Herba
Origani) recoltate în timpul înfloririi şi uscate la umbră, în locuri
aerisite.
Principii active: ulei volatil (bogat în timol şi carvacrol)
tanin, flavonoide şi antocianozide.
Acţiune farmacologică: Datorită uleiului volatil are
acţiune antispastică asupra musculaturii netede şi sedativă asupra
 81

sistemului nervos central şi mai ales asupra centrilor respiratori,

antiseptică, stomahică, produce o uşoară dilataţie a bronhiilor.
Întrebuinţări: sub formă de infuzie (1-2%) se consumă în
cantităţi de 3 căni pe zi ca antispasmodic în:- tusea convulsivă,
traheite, bronşite etc. De asemeni se mai utilizează şi în unele
afecţiuni stomacale(gastrite acide).

TALPA GÂŞTEI
Leonurus cardiaca (Familia Labiate)

Descrierea speciei. Plantă erbacee, vivace, foarte comună

pe lângă case la sate, pe lângă drumuri, prin locuri necultivate şi
printre dărâmături, are în pământ un rizom lignificat din care iau
naştere primăvara părţile aeriene. Tulpina, înaltă până la 1,5m,
este patrunghiulară şi păroasă;frunzele dispuse opus, cele
inferioare sunt lung peţiolate cu limbul palmat-lobat cu 5 lobi, iar
cele superioare sunt peţiolate şi trilobate, având aspectul unei
labe de gâscă. Florile de culoare roz sunt grupate în verticile
axilare pe nodurile superioare ale tulpinii, structural floarea se
caracterizează printr-un caliciu tubulos, alcătuit din 5 sepale
terminate prin 5 dinţi spinoşi; corola bilabiată, cu labiul superior
puţin concav şi păros, iar cel inferior 4 stamine. Înfloreşte toată
vara.
Produsul vegetal folosit. În scopuri terapeutice se
utilizează părţile aeriene recoltate în timpul înfloririi (Herba
Leonuri) şi uscate în strat subţire la umbră.
Principii active: heterozide cardiotonice, alcaloizi,
saponozide, şi substanţe amare.
 82

Acţiune farmacologică: acţionează ca sedativ nervos şi

cardiac şi într-o oarecare măsură ca stomahic, hipotensiv şi
vasoconstrictor periferic.
Întrebuinţări: sub formă de infuzie 2-3%, simplă sau
asociată cu alte produse vegetale cu acţiune similară, se
administrează în tratamentul simptomatica stărilor depresive
nervoase şi în tulburările nevrotice, cardiace,1-2 căni de ceai pe
zi, dintre care una seara.
Produsul intră ca un constituent vegetal în compoziţia
ceaiurilor: antiasmatic, anticolic, calmant şi împotriva
tulburărilor cardiace şi în ceaiul sedativ.

SALVIA (Jaleşul de grădină)

Salvia officinalis (Fam.Labiatae)

Descrierea speciei. Considerată de greci si romani în

special ca o plantă care le asigură sănătatea prin folosirea ei, ceea
ce şi justifică denumirea genului, salvia este originală din
ţinuturile mediteraneene, la noi cultivându-se ca plantă
medicinală şi ornamentală. Are tulpina dreaptă, înaltă până la 70-
80cm, la bază lignificată, având aspect tufos de subarbust.
Atât tulpina cât şi ramurile sunt acoperite cu peri
albi;frunzele opuse, sunt oval-lanceolate şi fin dinţate pe margini.
Florile, reunite în inflorescenţe speciforme, au caliciul tubulos de
culoare verde-violacee; corola bilabiată, dublu mai lungă decât
caliciu, cu lobiul superior drept, iar cel inferior mai lung, trilobat,
cu lobul mijlociu proeminent şi aplecat în jos,este colorată în
albastru-violaceu, mai rar albă, androceul este alcătuit din 4 piese
dintre care numai cele două anterioare sunt fertile (staminele
 83

propriuzise) celelalte două posterioare fiind transformate în

staminode.
Înfloreşte în iunie şi iulie.
Materie primă:Folium salvae la începutul înfloririi uscat
la umbră în strat subţire. Prezintă un miros caracteristic puternic
aromat persistent, cu gust amar şi astringent.
Principii active:eiuri volatile, taninuri, picrosalvina,
substanţe triterpenice, alcooli flavonoide etc.
Acţiune farmacologică: coleretică, carminativă,
antiseptică, hipoglicemiantă
Înterbuinţări: -infuzie 1-2% în afecţiuni cronice ale căilor
biliare şi pentru efecte carminative. Consumat rece pentru oprirea
transpiraţiei nocturne (T.B.C.). nu se recomandă mamelor (scade
laptele).
Extern: infuzie, dezinfecţie locală. Intră în compoziţia
ceaiului antiasmatic, pentru gargară şi a ţigărilor.

Referatul 1: Recunoasterea principalelor specii din flora

spontană
Referatul 2: Întocmirea unei documentaţii pentru 3 specii din
flora spontană
 84

TERMENII BOTANICI

Achenă = fruct uscat cu o singură sămânţă care nu se deschide la

maturitatea lui.
Actinomorf = flori cu simetrie radială (regulată).
Altern = dispunerea izolată a frunzelor pe tulpină, câte una la un
nod.
Ament (mâţişor) = inflorescenţă alcătuită din flori unisexuate
foarte mici, dispuse pe o axă comună, care atârnă ca un ciucure.
Androceu = totalitatea organelor bărbăteşti (stamine) dintr-o
floare.
Anteră = partea terminală a staminei formată, în general, din
două teci sau loji care conţin polen.
Bacă (boabă) = fruct cărnos, cu pieliţa subţire, ce nu se deschide
la maturitate şi în al cărui miez se găsesc mai multe seminţe.
Bilabiat (labiat) = caliciu sau corola(neregulată) posedând două
buze (labii) ca urmare a sudurii inegal completă a sepalelor sau
petalelor; în general buza superioară este formată din două piese,
iar cea inferioară din trei.
Bisanual (bianual) = planta care fructifică în al doilea an de
vegetaţie, când se termină ciclul său vital.
Bractee = frunze modificate de formă şi culoare adesea specială,
la subţioara cărora iau naştere florile.
Bulb = tulpina subterană învelită cu frunze cărnoase pline cu
materii de rezervă.
Caduc = caliciu ale cărei sepale cad în momentul deschiderii
bobocului floral.
Caliciu = totalitatea sepalelor unor flori.
 85

Calicul = uneori caliciul este format din două cicluri de

frunzişoare,în care caz primul verticil alcătuit din frunze mai
mici, poartă denumirea de calicul.
Campanulată = corolă gamopetală în formă de clopot.
Capitul = inflorescenţă racemoasă, al cărei ax principal se dilată
la vârf pentru a purta flori mici sesile, înconjurată la bază de
bractee ce alcătuiesc involucrul.
Capsulă = fruct uscat dehiscent care conţine numeroase seminţe.
Carena = partea anterioară a coronei papilonaceelor, formată din
două petale dispuse ca şi carena unei nave.
Cariopsă = fruct uscat indehiscent al cărui pericarp aderă strâns
de tegument.
Carpelă = frunză modificată ce poartă ovulele.
Cimă = inflorescenţă definită în care ramurile laterale depăşesc
vârful ramurei precedente.
Ciorchin (racem) = inflorescenţă care poartă pe axul principal
ramuri florifere situate la subţioara unor bractee şi care sunt cu
atât mai scurte cu cât sunt mai aproape de vârf.
Codat (cordiform) = în formă de inimă.
Coriaceu = defineşte frunzele dure ca pielea.
Corimb = racem la care pedunculii florilor deşi pleacă din puncte
diferite de pe axul inflorescenţei ajung la acelaşi nivel, găsindu-
se aproape în acelaşi plan.
Corolă = totalitatea petalelor care alcătuiesc al doilea înveliş al
florilor cu rol de protecţie a organelor sexuale.
Crenat = se numeşte limbul foliar a cărui margine este prevăzută
cu dinţi largi şi obtuzi.
Decurente = frunze ale căror limb se prelungeşte pe o anumită
porţiune, sub forma unei aripi foliacee pe tulpină şi pe ramuri.
 86

Dehiscenţă = în sens limitat numai la fructe, prin această

denumire se înţelege procesul prin care acest organ ajuns la
maturitate se deschide pentru a pune în libertate seminţele.
Dialipetală = corolă formată din multe petale libere între ele.
Dialisepal = calciu cu sepalele libere.
Dicotomie = mod de ramificaţie a tulpinilor şi inflorescenţelor în
două ramuri identice şi al căror vârf se poate împărţi la rândul lui
în alte două ramuri egale.
Didinam = androceul unei flori format din patru stamine libere,
dintre care două au filamentele mai lungi (caracteristic fam.
labiate).
Dioic = plante unisexuate, unii indivizi purtând florile bărbăteşti,
iar alţii pe cele femeieşti.
Dioplostemon = flori având stamine în număr dublu faţă de acela
al petalelor, staminele dispuse pe două verticile, cel extern fiind
opus sepalelor.
Drupă = fruct cărnos indehiscent, aproape întotdeauna cu o
singură sămânţă şi endocarpul întărit.
Emarginata = frunza cu vârful scobit.
Erectă = în sens limitat la tulpină, care stă ridicată sau creşte
drept.
Erbaceu = prezentând caracteristicile ierbii.
Fistulos = în general un organ şi în special tulpină cilindrică şi
goală la interior.
Filiform = fin şi alungit ca un fir.
Foliculă = fruct uscat dehiscent, format dintr-o singură carpelă cu
numeroase seminţe şi care la maturitate se deschide printr-o
singură crăpătură.
Foliolă = diviziune a unei frunze compuse.
 87

Gamopetală = corola cu petalele mai mult sau mai puţin unite

între ele.
Gamosepală = caliciu cu sepalele mai mult sau mai puţin unite
între ele.
Gamostemon = androceu cu staminele unite între ele.
Gineceu = pistil = totalitatea carpelelor, sudate sau nu, ale unei
flori care produce seminţe.
Glabru = fără peri.
Glauc = de culoare verde-alburie, sau verde albăstrui sau verde
ca marea.
Hastată = frunza în formă de suliţă.
Haustor = formaţiuni de celule alungite prin care plantele
parazite îşi procură şi absorb seva din planta gazdă.
Hermafrodite = floare care conţine stamine şi pistil.
Imparipenat = frunză compusă, în formă de pană, care se termină
cu o foliolă.
Inflorescenţă = totalitatea florilor grupate pe acelaşi ax principal.
Involucru = totalitatea bracteelor dispuse în verticil la baza unei
umbele sau a unui capitul.
Izostemon = stamine egale şi în număr egal cu al petalelor.
Labium = buză.
Lacinie = diviziune îngustă a unei frunze sau petale.
Lanceolată = frunză în formă de lance.
Ligulifloră= =floare ce se întâlneşte, de obicei, la familia
compozeelor cu corola la început tubuloasă apoi se continuă cu o
limbă dinţată la vârf.
Limb sau lamină = partea lată şi verde a unei frunze.
Lob = diviziune profundă şi în general rotundă a unui organ
foliaceu sau floral.
Lobată = frunză a cărei margine prezintă incizii mari şi adânci.
 88

Mericarp = una din cele două achene ce alcătuiesc fructul

umfeliferelor.
Mer = de la grecescul meros care înseamnă parte; ex. corolă
pentameră adică formată din cinci părţi.
Monoic = prezentând flori unisexuate bărbăteşti şi femeieşti pe
acelaşi individ.
Ob = prefix care exprimă inversarea unei forme sau poziţii
oarecare.
Obcordat = în formă de inimă cu vârful în sus.
Obdiploslemon = floare în care există două verticile de stamine,
verticilul extern fiind opus petalelor.
Oblong = mai lung decât lat şi rotunjit la cele două capete(frunza
oblongă).
Obovat = în formă de ou răsturnat.
Ovar = partea inferioară şi în general umflată a pistilului,
rezultată din unirea carpelelor şi conţinând ovulele.
Ovat = având forma unui ou.
Ovul = partea principală a carpelelor plantelor cu flori, care după
fecundaţie se transformă în sămânţă.
Palmat = mod de aşezare a lobilor unei frunze simple, a foliolelor
unei frunze compuse sau a nervurilor, care pleacă de la un centru
comun semănând cu degetele răsfirate ale unei palme.
Papilonată = corolă neregulată în formă de fluture, compusă din
cinci petale neegale, una denumită stindard, două denumite
aripioare şi alta carenă - formată din două petale mai mult sau
mai puţin sudate.
Paripenată = frunza compusă penată, fără foliola terminală.
Partit = limb foliar divizat până la mai mult de jumătate.
Peduncul sau pedicel = axul care poartă o floare.
 89

Penat = frunză compusă a cărei foliole sunt dispuse de o parte şi

de alta a peţiolului comun ca şi bărbile unei pene.
Pentamer = cu cinci diviziuni.
Peren = care trăieşte mai mulţi ani.
Periant = totalitatea învelişurilor florale.
Perigon = învelişul floral alcătuit din frunzişoare egal colorate.
Pericarp = ansamblul ţesuturilor care formează peretele unui
fruct rezultând din transformarea ovarului.
Petală = piesă a corolei, în general colorată.
Peţiol = codiţa frunzei.
Pivotantă = rădăcină în formă de ţăruş.
Poligamă = plantă care poartă pe acelaşi individ atât flori
unisexuate, cât şi hermafrodite.
Racem = ciorchin.
Receptacul = extremitatea superioară a axului floral, umflată,
laţită, alungită sau scobită.
Reniformă = frunză sau alt organ în formă de rinichi.
Ritidom = scoarţă care acoperă suprafaţa tulpinilor lemnoase în
vârstă şi care se exfoliază.
Rizom = tulpină subterană, în general cilindrică, vivace şi care dă
naştere la rădăcini şi tulpini aeriene.
Ruderal = care creşte pe marginea drumurilor, prin dărâmături
etc.
Rugos = aspru la pipăit.
Sectat = frunză al cărui limb este profund divizat, până la nervura
principală..
Sepală = piesa, în general verde, ce alcătuieşte caliciul.
Sesil = frunza lipsită de peţiol sau floare fără peduncul.
 90

Siliculă = capsula alcătuită din două carpele concrescute,

despărţite între ele printr-un perete fals, ce poartă numeroase
seminţe.
Silicvă = este siliculă de cel puţin 4 ori mai lungă decât lată.
Solitară = inflorescenţă formată intr-un peduncul ce poartă o
singură floare; ea este terminală sau axilară, după cum floarea se
află în vârful tulpinii principale sau al unei ramuri.
Spic = racem cu flori sesile sau foarte scurt pedunculate,
înghesuite pe axul principal.
Stamină = frunză modificată care poartă sacii cu grăuncioarele de
polen.
Staminodă = stamină ai cărei saci polinici au avortat.
Stigmat = partea liberă şi terminală a ovarului.
Stil = prelungirea subţire şi cilindrică a ovarului care se termină
cu stigmatul florii.
Stipele = formaţiuni apedunculare de la baza frunzelor, cu rol de
protecţie şi chiar de asimilare.
 91

INDEX EXPLICATIV AL TERMENILOR MEDICALI

Termeni medicali Explicaţii

Abces acumulare de puroi într-un anumit loc.
Acnee afecţiune a pielii sub forma de erupţii (coşuri pe
faţă, pe umeri, pe partea superioară a toracelui)
datorată inflamării glandelor sebacee în
combinaţie cu o infecţie microbiană ce se
manifestă in general la tineri.
Acuitate capacitatea simţurilor de a percepe excitaţii slabe.
Afecţiuni stări de boală ale unor organe sau aparate.
Afrodiziac Produs care stimulează instinctul sexual.
Aftoză (afte) ulceraţii mici, dureroase din gură şi gât, care apar
mai ales la copii şi bătrâni, datorate unor agenţi
patogeni, organici, fizici sau chimici.
Albuminurie prezenţa în urină a albuminei.
Amenoree stagnarea menstruaţiei sau venirea ei neregulat şi
cu dureri.
Amigdalită inflamarea a amigdalelor palatine, cu hipertrofie
şi secreţie purulentă.
Anaciditate sindrom dispeptic manifestat prin lipsa acidităţii
digestive
Anafrodisiac produs inhibant al instinctului sexual.
Analeptic produs stimulent, înviorător.
Analgezic produs care calmează sau înlătură temporar
durerea.
Anemie scăderea numărului de globule roşii sub un anumit
prag.
Anestezic Medicament care scade sau suprimă durerea.
 92

Angină spasm datorită unor inflamaţii acute cu irigare

insuficientă a zonei respective: poate fi de mai
multe feluri (angină pectorală = boală de inimă cu
dureri cardiace şi senzaţii de asfixie).
Anorexie lipsa poftei de mâncare.
Antagonist Produs cu acţiune contrară (inversă).
Antibiotic substanţă cu acţiune de distrugere a microbilor,
elaborată de alte microorganisme (ciuperci sau
chiar alţi microbi).
Anticoagulant substanţă care micşorează sau chiar inhibă
coagularea sângelui.
Antidiareic produs care combate scaunele dese şi moi
datorare unor afecţiuni intestinale.
Antidot substanţă care neutralizează efectul toxinelor.
Antiemetic antivomitiv, substanţă care combate greaţa.
Antihelmintic substanţă care provoacă eliminarea viermilor
intestinali.
Antipiretic substanţă care combate febra (scade temperatura
corpului).
Antiscorbutic combate scorbutul datorat lipsei de vitamina C din
organism.
Antiseptic produs capabil să distrugă bacteriile din
organisme şi din produsele animale sau vegetale.
Antispasmodic produs sau medicament care combate convulsiile
Antitrichomonazic agent sau medicament care inhibă dezvoltarea
parazitului Tricomonas vaginalis
Anxietate stare de nelinişte, teamă, însoţită de palpitaţii şi
insomnii.
Aperitiv produs care stimulează pofta de mâncare.
 93

Aritmie modificare a ritmului cardiac normal

Aromatizant produs care dă un gust plăcut (aromă) sau un
miros parfumat (mireasmă)
Arterioscleroza afecţiune a arterelor care constă în îngustarea
deschiderii lumenului prin depunerea de
colesterol
Artrita boală a articulaţiilor care constă în inflamaţia şi
deformarea lor datorită unor cauze diferite (gută,
podagră etc.)
Artroză afecţiune degenerativă a articulaţiilor la oameni în
vârstă cu distrugerea cartilagiilor şi apariţii de
deformări
Ascarizi viermi intestinali (limbrici)
Astenie stare de slăbire generală (şi scad puterile)
Astmă Afecţiune manifestată prin greutate în respiraţie
(năduf) cu o expiraţie prelungită şi şuierătoare
Astringent efect de strângere a suprafeţei ţesuturilor prin
precipitarea proteinelor; cu oprirea hemoragiilor,
diminuarea secreţiilor şi cicatrizarea rănilor
Ateroscleroză afecţiune datorată depunerii de ateroame pe
pereţii arteriolari ai inimii, cierului şi rinichilor
Bactericid produs care distruge bacteriile.
Bacteriostatic opreşte dezvoltarea bacteriilor
Balsamic care alină şi vindecă rănile
Basedow afecţiune a glandei tiroide (hipertiroidism)
caracterizată prin hiperexcitabilitate, slăbire,
tremurături, tahicardie şi slăbire (guşă)
Behice produse calmante ale tusei
Blefarită boală de ochi, caracterizată prin roşeaţa şi
 94

inflamaţia pleoapelor şi a rădăcinii genelor

Calculi concreţiuni (pietricele) care apar în diferite organe
(vezică biliară, urinară, rinichi etc. provocând o
tulburare a bunei funcţionări a acestora
Calmant care potoleşte durerile şi micşorează crizele (de
tuse, de insomnie etc.)
Candidoză boală a gurii provocată de ciuperca Candida
albicans. Poate apărea şi pe alte mucoase (vagin
etc.)
Cardiac persoană cu diverse afecţiuni ale inimii
Cardiotonic Întăritor al inimii, stimulent al funcţiei inimii
Carminativ care combate crampele şi gazele intestinale
Cataplasmă terci (pastă) dintr-un drog care se aplică pe
regiunea bolnavă (oblojeală)
Catar inflamaţie a unei mucoase interne (plămân,
intestin etc.) însoţită de secreţie
Cefalee dureri de cap însoţite adesea de vomitări, urmate
de somnolenţă
Chelie boală ce produce căderea părului de pe cap
Cistită inflamaţie a mucoasei vezicii urinare. Aprinderea
vezicii urinare
Clismă spălare a intestinului gros prin rect (anus)
Colagog care acţionează asupra tonusului musculaturii din
vezica biliară şi canalul coledoc, oprind secreţia
de bilă
Coleretic produs care fluidifică bila uşurând eliminarea ei
Colici dureri abdominale (intestinale, renale, hepatice
etc.)
Colită boala rezultată din inflamarea membranei
 95

mucoase a intestinului gros însoţită de diaree

Condiment produs care dă un gust specific aromat mâncărilor
Confortativ care înviorează organismul
Congestivant care provoacă un aflux de sânge la locul unde se
aplică
Conspergant pulbere cu care se acoperă suprafaţa unor pilule
sau supozitoare pentru a nu se lipi între ele
Constipaţie Întârziere a evacuării scaunului, care este redus şi
de consistenţă tare
Convalescenţă starea de refacere după o boală
Convulsivant care provoacă contracţii bruşte, involuntare
(zvâcnituri, frământări)
Cosmetică ramură a igienei care se preocupă de îngrijirea
tenului, a părului (a frumuseţii în general)
Comoţie şoc puternic
Contuzie leziune provocată prin lovire, fără ruperea
tegumentului.
Cronică boală care are un efect de durată, învechită.
Colecinetic Medicament care provoacă golirea vezicii biliare
Colecistopatie maladie a vezicii biliare
Colelitiaza starea vezicii biliare care conţine calculi
Depurativ produs care ajută la eliminarea toxinelor din
organism.
Dermatoză denumire generală a bolilor de piele.
Diabet boală cronică de metabolism caracterizată prin
creşterea cantităţii de zahăr în sânge şi urină
Diaforetic Medicament care provoacă transpiraţie; sudorific
Dietetic regim alimentar recomandat în cazuri de boală
Digestiv produs care stimulează digestia acţionând mai ales
 96

asupra stomacului
Dispepsie dificultate în a digera alimentele.
Diureză mărirea cantităţii de urină eliminată de organism
Dizenterie boală infecţioasă sau parazitară caracterizată prin
crize dureroase, inflamaţia mucoasei intestinului
gros, cu scaune dese cu mucozităţi, sânge şi puroi.
Edem acumulare de lichid seros în spaţiile intercelulare
ale unor organe (plămâni, creier, ficat) sau ale
ţesutului subcutanat.
Emenagog produs care provoacă apariţia fluxului menstrual
întârziat sau suprimat.
Emetic medicament care produce vărsături.
Emfizem umflarea unui ţesut prin infiltrarea în el a aerului
sau a lichidelor seroase.
Emolient substanţă care diminuează stările de inflamaţie ale
mucoaselor şi înmoaie pielea.
Emplastru preparat medicamentos solid, plastic, care se
înmoaie la temperatura corpului şi aderă de
tegumentul pe care se aplică.
Enterită boală provocată de inflamarea membranei
mucoase de pe intestinul subţire.
Enterocolită inflamaţia acută a membranei mucoase a
intestinului subţire şi a intestinului gros.
Eretism stare de excitare a unui organ (genital, cardiac).
Epilepsie boală nervoasă caracterizată prin convulsii
periodice, pierderea subită a cunoştinţei.
Eritem boală de piele manifestată prin roşeaţă sau
nodozităţi sub piele
Erizipel (brâncă, boală de piele ce se manifestă prin inflamarea
 97

orbalţ) acesteia cu durere vie şi arsuri

Eupeptic medicament care ajută la stabilirea unei digestii
normale.
Expectorant produs care provoacă fluidificarea şi eliminarea
secreţiilor traheo-bronhice.
Extrasistolă contracţie anormală şi prematură a inimii,
întrerupând momentan regularitatea ritmului
cardiac.
Exoftalmie proeminenţă exagerată a globilor oculari.
Exemă boală de piele caracterizată prin erupţii însoţite de
mâncărime.
Faringită inflamaţia faringelui.
Favus afecţiune a pielii provocată de ciuperci aparţinând
genului Achorion.
Febrifug medicament care combate sau previne febra.
Fistule răni de diferite adâncimi şi în zone diferite ale
corpului.
Fluidifiant produs care măreşte gradul de curgere(de
lichefiere).
Fotodermite boli de piele determinate de razele solare.
Ftizie Tuberculoză pulmonară
Fungicid substanţe chimice folosite în combaterea bolilor
produse de ciuperci
Fungistatic produs care inhibă creşterea ciupercilor
Furunculoză erupţii purulente locale ale pielii şi ale ţesuturilor
subcutanate
Galactogog produs care stimulează secreţia laptelui în
perioada de alăptare
Gastrită boală a stomacului caracterizată prin inflamarea
 98

mucoasei stomacale
Gastro-enterită inflamaţia simultană a mucoasei stomacului şi
aceea a intestinului.
Gingivită inflamaţia gingiilor
Gută boală cronică caracterizată prin creşterea
concentraţiei acidului uric în sânge şi depozitarea
lui în special la nivelul articulaţiilor
Hematurie urinare cu sânge
Hemoragie scurgere de sânge în urma unor răni sau din alte
cauze
Hemoroizi dilataţie varicoasă a venelor anusului
Hemostatic medicament sau agent de altă natură capabil să
oprească hemoragia
Hepatită afecţiune inflamatoare a ficatului
Hernie ieşire printr-un orificiu a unuia sau mai multe
organe din cavitatea în care se găsesc în mod
normal
Herpes boală de piele sub forma de mici băşicuţe cu
lichid în jurul gurii
Hidropizie acumulare de lichid seros într-o cavitate a
corpului, boala apei
Hipertensiune tensiune arterială mai mare decât cea normală
Hipertiroidism hiperactivitate a glandei tiroide. Boala Basedow-
Graves
Hipnotic produs care provoacă somnul
Hipoglicemiant medicament care scade concentraţia de glucoză
din sânge
Hipotensiune tensiune arterială mai mică decât cea normală
Icter boală a ficatului şi a vezicii biliare care face ca
 99

bila să treacă în sânge colorând pielea bolnavului

în galben
Insecticid produs care omoară insectele
Iritant produs care provoacă uşoară congestie sau
inflamaţie locală.
Isterie boală nervoasă care provoacă convulsii, accese de
râs, alternând cu plâns
Laringită inflamaţie a laringelui
Laxativ medicament care provoacă o purgaţie uşoară, fără
a irita mucoasa intestinală
Leucopenie scădere anormală a globulelor albe din sânge
Leucoree scurgere vaginală de lichid mucos, alb, datorită
unei infecţii, sau a unei leziuni locale.
Liniment preparat galenic lichid, pentru uz extern, cu care
se unge sau se frecţionează pielea.
Litiază boala unor organe prin care se formează calculi
(pietre) în interiorul acestora(litiază renală =
pietre la rinichi)
Litiază vezicală piatră la vezică etc
Masticator obiect de mestecat în gură, mai ales la copii, ca să
li se uşureze erupţia dinţilor.
Menopauză Încetarea funcţiei glandelor genitale la femei.
Meteorism balonarea abdomenului din cauza acumulării de
gaze în stomac sau intestin.
Metrită inflamaţie a uterului
Metroragie Hemoragii uterine în afara ciclului menstrual
Midriatic medicament care dilată pupila
Migrenă dureri de cap însoţită de tulburări digestive şi
senzoriale
 100

Miocard muşchiul inimii

Miocardită inflamarea miocardului
Miotic medicament care micşorează pupila
Narcotic anestezic general care suspendă temporar
majoritatea funcţiilor sistemului nervos central ca
mobilitate sensibilitate etc
Nefrită Inflamarea rinichiului
Neurastenie tulburări funcţionale ale sistemului nervos;
oboseală nervoasă; slăbire a sistemului nervos
Nevralgie Durere acută pe traiectul unui nerv
Nevroză Tulburare psihică complexă ce apare ca urmare a
suprasolicitării sistemului nervos
Obezitate Îngrăşare anormală
Oxiuri formă de viermi intestinali care-şi depun ouăle în
regiunea anală unde provoacă mâncărime acută
Panariţiu inflamaţie supurativă a ţesuturilor din jurul
unghiilor
Paradontoză boală ce afectează mucoasa gingivală şi ţesuturile
de susţinere ale dinţilor
Parasimpaticolitic medicament care excită sistemul parasimpatic
Pectoral produs care stimulează secreţia bronhică şi
eliminarea ei
Peritonită inflamaţie de peritoneu (membrana care
căptuşeşte peretele cavităţii abdominale şi
înveleşte organele din abdomen)
Pielită inflamaţia bazinetului renal
Pilor orificiu care face comunicarea dintre stomac şi
intestin
Pneumonie boală de plămâni însoţită de tuse şi febră
 101

Prostatită inflamarea acută a prostatei

Prurit mâncărime de piele
Psihotrop substanţă medicamentoasă care acţionează asupra
psihicului
Pulpită abces dentar
Purgativ medicament lipsit de toxicitate care provoacă
evacuarea conţinutului intestinal
Rahitism dezechilibru în metabolismul calciului şi
fosforului provocat de lipsa vitaminei D; se
caracterizează prin oase moi şi adesea deformate
Ratifug substanţă care alungă şobolanii
Reumatism complex de afecţiuni dureroase ale aparatului
locomotor, circulator şi nervos
Revulsie procedeu terapeutic care constă în a provoca o
iritaţie locală superficială într-o regiune mai mult
sau mai puţin îndepărtată de un organ bolnav, cu
scopul de a înceta o stare congestivă sau
inflamatoare
Revulsiv remediu capabil să producă revulsie
Rubefiant medicament care irită pielea, determinând o
acţiune revulsivă
Scabie (Râie) boală parazitară a pielii provocata de un acarian
caracterizată prin mâncărimi iritaţii, căderea
părului etc.
Sciatică durere produsă pe traiectul nervului sciatic
Scorbut boală provocată de lipsa vitaminei C, manifestată
prin sângerare a gingiilor, căderea dinţilor,
slăbirea forţei musculare, apariţia de plăgi
deschise etc
 102

Scrofuloză inflamaţie (de obicei de natură tuberculoasă) a

ganglionilor cervicali
Sedativ medicament care calmează durerile
Sialagog substanţă care provoacă secreţia salivei
Somnifer substanţă care produce somnul
Spasm contracţie violentă şi puternică a unui muşchi sau
grup de muşchi
Spasmolitic contracţie violentă şi puternică a unui muşchi sau
grup de muşchi
Stază oprirea sau încetinirea unui lichid organic care
circulă (sânge)
Stimulent produs înviorător, uşor excitant, care înlătură
oboseala
Stiptic medicament care opreşte hemoragiile interne.
Stomatită inflamaţia mucoasei bucale
Stupefiant medicament care provoacă la început o uşoară
ameţeală şi stare de euforie trecătoare, dar care
prin utilizare curentă duce la obiÎnuinţă şi
intoxicaţie lentă şi degradarea psihică şi
intelectuală
Sudoare secreţie apoasă elaborată de glandele sudoripare şi
(Transpiraţie) eliminată prin porii pielii
Sudorific care favorizează transpiraţia
Tahicardie Ritm accelerat al pulsului inimii
Tenicid produs care omoară tenia
Tenifug produs care elimină tenia
Tonice remedii aproape toate de origine vegetală, cu gust
amar, care cresc secreţia salivei, a sucurilor
gastrice şi intestinale producând o mărire a
 103

apetitului
Topice agenţi medicamentoşi, de uz extern, folosiţi
pentru a modifica local reacţia pielii sau mucoasei
cavităţilor care comunică cu mediul exterior
(cataplasmele, unguentele etc.)
Tricofiţie boală a pielii şi părului provocată de unele
ciuperci
Tuse convulsivă tuse măgărească
Ulceraţii răni deschise fără tendinţe de cicatrizare
Unguente preparate galenice moi pentru uz extern care se
aplică pe piele.
Uremie intoxicaţie a organismului cu uree şi acid uric prin
nefuncţionarea normală a rinichilor
Uretrită inflamaţie a uretrei
Varice inflamarea patologică a venelor, mai ales a celor
de la picioare, produsă de pierderea elasticităţii lor
Vermifug produs care combate viermii intestinali,
(Antihelmintic) antihelmintic
Vertije Ameţeli
Vezicant substanţă care produce urticarie şi edem limitat al
pielii
Vomitiv (Emetic) produs care ingurgitat produce vărsături
Vulnerar remediu care vindecă rănile prin cicatrizarea lor
Xeroftalmie uscarea conjunctivei şi a corneei care se produce
în lipsa vitaminei A, precum şi în conjunctivite
cronice
 104

BIBLIOGRAFIE

1. BODEA C., 1966-1982 - Tratat de biochimie vegetalã. Edit.

Academiei R.S.România Vol.I-IV.
2. BOJOR, O., ALEXAN, M., BURDUC, D., 1992 -
Farmacia casei. Edit. Ceres, Bucureşti.
3. BONALBERTI C., PERONI A., PERONI G., 1993 -
Ireos e Violetta. Erboristeria Domani, Settembre, 80-
82.
4. BOTT V., 1986 - Guide practique de médicine familiale.
Centres Triades Paris.
5. CHATONET J., 1979 - Les plantes médicinales. Edit.
Berger-Levrault.
6. CIULEI I. GRIGORESCU E., ST|NESCU URSULA,
1993 - Plante medicinale. Fitochimie şi Fitoterapie. Vol.
I şi II. Edit. Medicalã. Cluj.
7. CRĂCIUN F., BOJOR O., ALEXAN M., 1977 - Farmacia
naturii, Vol.I şi II, Edit. Ceres, Bucureşti.
8. MILICĂ C., BAVARU ELENA, ROBU T., 2005 –
Plantele medicinale – izvor de sănătate, Editura Ovidius
Constanţa.
9. ROBU T, MILICĂ C., 2004 – Plante medicale autohtone,
Editura Institutul European Iaşi.
10. ROMAN Gheorghe, Gavril MORAR, Teodor ROBU şi
colab., 2012 – Fitotehnie – plante tehnice, medicinale
şi aromatice. Vol II, Editura Universitară Bucureşti.
11. Ursula STĂNESCU, Monica HĂNCIANU şi colab., 2014
– Plante medicinale de la A la Z. Ed. Polirom.
12. TELEUŢĂ Al., Maricica COLŢUN şi colab.., 2008 –
Plante medicinale. Ed. Litera Internaţional Chişinău.