Ultimul berevoi

De Vasile Voiculescu

Scrise între 1946 și 1958, publicate postum, abia în 1966, în două volume intitulate
”Capul de zimbru” și ”Iubire magică”, povestirile lui Vasile Voiculescu dezvăluie originalitatea
unui prozator înzestrat cu o înțelegere aparte a fabulosului de sorginte magico-folclorică. Situat
în proximitatea estetică a unor reprezentanți de marcă ai fantasticului autohton, precum Ion Luca
Caragiale, Gala Galaction, Ion Agârbiceanu, Cezar Petrescu, Panait Istrati ori Mircea Eliade,
scriitorul devine un maestru al miraculosului de tip arhaic, prezentând, într-un cadru real,
întâmplări insolite. Vladimir Streinu, criticul care a prefațat ”Povestirile” date la iveală în 1966,
stabilea patru categorii epice, în funcție de care disocia tematica prozei voiculesciene:
a) Anecdota simplă (”Proba”);
b) Anecdota ilustrativ-ideologică (”Fata din Jawa”);
c) Nuvela care semnifică realități primordiale (”Pescarul Amin”, ”Lostrița”, ”Sezon mort”,
”Ultimul berevoi”);
d) Basmul scurt (”Iubire magică”, ”Schimnicul”, ”În mijlocul lupilor”).
Caracteristicile prozei voiculesciene sunt interesul pentru ocultism (constând în magie,
eresuri, vrăji, descântece) și instalarea miraculosului chiar în spațiul realității. Substratul magc și
mitic al poestirilor sale îl înrudește spiritual pe Vasile Voiculescu cu prozatori precum Panait
Istrati, cu ”Ciulinii Bărăganului” și ”Chira Chiralina”, ori Mircea Eliade, cu textele sale
fantastice de sorginte folclorică (”Șarpele”, ”Domnișoara Christina”) și mitologice. Însă, spre
deosebire de fantasticul eliadesc, care ia, adesea, aspectul firescului instalat în normalitatea
cotidiană, fabulosul voiculescian se îndreaptă frecvent spre senzațional, căci întâmplărle
prezentate ca adevărate sunt îndeplinite cu ajutorul unor făpturi și mijloace supranaturale:
vrăjitoare, magicieni, solomonari, transe hipnotice, fenomene telepatice etc.
Elementul de coeziune al prozei voiculesciene îl asigură, în spirit tradiționalist,
predilecția artistului pentru fondul patriarhal alcătuit din legi, obiceiuri și interdicții străvechi,
pentru satul magic, ce conservă încă, în plină modernitate, riturile magice moștenite din strămoși.
Cele mai multe dintre reușitele estetice ale autorului (”Pescarul Amin”, ”Lostrița”, ”Iubire
magică”, ”Lacul rău”, ”Ultimul Berevoi”, ”În mijlocul lupilor”, ”Schimnicul” ș.a.) sunt povestiri
ce evocă ritualurile ancestrale la care colectivitățile rurale, păstrătoare de datini, încă mai recurg,
neacceptând descralizarea lumii vechi, percepută ca un sacrilegiu cu dublu efect: înstrăinarea
civilizației moderne de natură și producerea unor dezastre ecologice.
Tema centrală a prozei lui Vasile Voiculescu este dispariția lumii magice din cauza
excesului de raționalitate de care vorbea și Mircea Eliade. De aceea, autorul oferă cititorilor săi o
reîntoarcere în trecut, precum Mihail Sadoveanu, prin mijlocirea artei literare, către fenomenele
magice caracteristice civilizației primordiale, o recuperare a sacralității în spațiul profan (ca
Mircea Eliade în nuvelistica fantastică).
Scrisă în 1949, publicată postum, abia în 1966, precum celelalte povestiri ale lui Vasile
Voiculescu, ”Ultimul Berevoi” se integrează narațiunilor care reconstituie ceremonii arhaice,
reminiscențe ale vremurilor străvechi, unde mai supraviețuiesc însemne ale cultului totemic
conservate în practici magice, arhaice, alături de ”Pescarul Amin”, ”Lostrița”, ”Lacul rău””, ”În
mijlocul lupilor”. Uitat de semeni, contestat de ”hula tineretului”, un bătrân solomonar rămas
anonim se încăpățânează să mai creadă în iluzia supraviețurii spiritului magic (tema esențială a
prozei scriitorului) în civilizația modernă și eșuează tragic în încercarea de revitalizare a
obiceiurilor ancestrale. Acest supraviețuitor al unei ordini lumești dispărute reînvie un ritual
cinegetic, prin care forța nemuritoare a Marelui Taur să fie revigorată într-un exemplar voinic
dintr-o cireadă, pentru a fi în stare să se lupte cu fiarele sălbatice, apărând prin îndrăzneala și
puterea lui restul animlalelor. La acest ritual participă șase boari, în frunte cu ”buhaiul”, un
simulacru de urs, după învingerea căruia, în noaptea ce urmează, boarul ce închipuie Marele Taur
se împerechează cu juninca albă, salvată din ghearele jivinei omorâte, închipuite de o tânără
femeie, ceremonial care prefigurează deopotrivă forța împerecherii în lumea animală și umană.
Un copil născut dintr-o asemenea cununie simbolică va ajunge ”mare ucigător de fiare, ursit să
nu-l atingă colț și gheară.” La indicațiile vraciului, din ciurdele de vite sunt alese șase vaci albe și
taurul cel mai voinic, animalele fiind apoi alungate într-o mică vale mărginită de pereți stâncoși.
La intrarea în vale, solomonarul înfige în pământ un par bifurcat în două coarne, pe care
înfășoară blana de urs, dar nici taurul, nici vacile nu păreau deloc speriate de aparența înșelătoare
a jivinei înălțate drept în fața lor. Numai foamea și setea le împinge spre ieșirea din văioaga
îngustă, în timp ce paznicul lor mugește ”năbădăios”. Dar momâia rămânea, înainte, țeapănă” și
buhaiul, neprimind nici un răspuns la provocare, se așează în fața cârdului de vaci,
nepermițându-i să iasă din teritoriul său, unde așteaptă ”să vie vrăjmașul la el”. Moșul îndrăzneț
îi duce în apropiere o găleată cu fiertura descântată, din care băuseră și păstorii deghizați în piei
de vite, cu speranța că buhaiul va bea din ea și apoi va porni la atac, strivind cu copitele blana de
urs și dovedindu-se capabil, de atunci înainte, să înfrunte și dihania vie. Dar taurul, avertizat de
simțurile sale treze, refuză să bea și aruncă cu coarnele găleata care se zdrobește de stânci. La
lăsarea serii ”toate tertipurile fuseseră sleite”, dar cârdul de vite tot nu se mișcase. Ciobanii
îngrijorați așteaptă dezlegarea întâmplării neobișnuite de la inițiatorul ei. Acesta se posomărăște
și-și pune întrebarea unde a greșit, invocând, într-o succesiune de amintiri regresive în timp,
spiritele strămoșilor săi, din inconștientul colectiv, dacă nu uitase un detaliu al complicatului
ceremonial parcurs, dacă încălcase o rânduială sfântă, ori se abătuse cumva de la îndatoririle
fixate prin rânduieli străvechi. ”Dar Berevoii din veac, toți mucenici ai vrăjtoriei, trecură triști
fără să-i răspunză. Și durerea lor îi spintecă sufletul”.
La fel procedează și pescarul Amin din povestirea care-i poartă numele, când se
adresează, prin coborârea psihică din conștiință în inconștientul colectiv, neamului său de pescari
din tată-n fiu, patronat de simbolul totemic al morunului. Când își dă seama că nu a greșit cu
nimic, doar ”magia se istovise în om” și de aceeea nu mai avea efectele miraculoase din trecutul
îndepărtat, ”ultimul Berevoi” știe ce i-a mai rămas de făcut. Își acceptă destinul și încalcă pentru
prima oară ”pravila vrăjitoriei”, care-i interzicea ”să se amestece între fiare”, ca să își păstreze
invunerabilitatea. Dar oamenii din jur încă îl privesc cu respect și ei nu trebuie dezamăgiți, chiar
dacă magia va avea câștig de cauză pentru ultima oară.
Moșneagul curajos se strecoară în spatele ”momâii”, îmbracă iute blana de urs și, așezat
în patru labe, îl provoacă ”cu ochi răi” ca de fiară, pe taurul încremenit în așteptare. Dar vita
prudentă tot nu se mișcă și atuunci vraciul dezbracă simulacrul de urs devenit inutil și îl aruncă
în capul vietății, pe care o incită să-l atace, deși omul o înfruntă cu mâinile goale: ”Taurul trebuia
să biruie cu orice preț. Apoi va pieri și el, vraci de prisos, cu magia odată”. Animalul primește, în
fine, provocarea, calcă blana în copite, îl ia în ”sulițele” coarnelor pe vrăjitorul străpuns și îl
aruncă în iarbă, zdrobit în picioare de vacile albe, apoi de grosul cirezilor care îl urmează
”furioase” pe ”fruntașul” lor până la marginea prăpăstiilor. Taurul ”fâlfâie” măreț într-un corn
căciula victimei, ”arătând-o cu fală muntelui”, dovadă că din confruntarea câștigată nici un urs
nu-i va mai sta vreodată împotrivă. Tradiția cinegetică reînviată se încheie tragic cu sacrificiul
benevol al celui care a inițiat-o și a împlinit-o de unul singur. Magicianul piere, nu înainte ca
ritualul magic să-și mai dovedească încă o dată tăria și eficiența, silind ”mărețul” exemplar să
iasă perpetuu învingător.
Ca orice povestire voiculesciană, ”Ultimul Berevoi” are un prolog al cărui rol narativ este
să genereze atmsfera fantastică și să dezvăluie intriga: în lumea actuală, stăpânită de ”tulbureala
prefacerilor”, ceremonialul expedițiilor cinegetice fusese abandonat, iar marii vânători, ”urcători
să prigionescă fiarele până-n rărunchii munților”, dispăruseră și ei. Lipsa armeor eficiente,
înmulțirea jivinelor stricătoare (lupii, urșii), ce se iveau instantaneu ”dintre negurile oarbe”, îi
amețeau pe ciobani și ”cotropeau turmele”, îi determină pe locuitorii zonei montane să recurgă la
practici magice de mult uitate, mai ales că echilibrul natural fusese perturbat: ”Până la urmă,
duhurile trebuiau chemate în ajutor și puterile oculte puse în mișcare.”
În acest context, jertfa bătrânului vraci trebuia privită ca o ultimă încercare de a oculta
acest adevăr, de a se alătura forțelor care luptă împotriva Răului existent în lume și de a ieș
învingătoare, și aduc o ultimă speranță acestei lumi desacralizate, irațională, ca întreaga noastră
exsistență pe acest tărâm.