Scriitorii realisti se indreapta spre viata sociala, reprezentand omul ca produs al mediului in care

traieste.In realism personajele sunt tipice, reprezentative pentru o intreaga categorie umana si
sociala.Intre curentele literare apar frecvent interferente. Astfel, in opera unor mari scriitori
relisti, ca Balzac sau Stendhal se intalnesc multe elemente romantice.

In concluzie, realismul poate fi definit prin trasaturile sale definitorii:

- reprezentarea veridica a realitatii, obiectivitatea scriitorului, prezenta unor persanoje tipice in

imprejurari tipice, preocuparea pentru social, libsa idealizarii sau a abstractizarii, atitudinea
cristica fata de societate exprimata intr-un stil sobru si impersonal.

Marii autori realisti europeni (Sthendal,H. Balzac, Charles Dickens, N. Gogol, G. Flaubert, L.
Tolstoi, H. Ibsen) nu s-au dezmintit de la aceste principii stabilite cu toate influentele existente in
acea epoca (in special influenta romantismului).

Realismul este un curent literar care s-a manifestat în secolul al XIX-lea și are drept centru
de iradiere Franța. Este o mișcare, curent, atitudine în creația sau teoria literară și artistică
având ca principiu de bază reflectarea realității în datele ei esențiale, obiective,
caracteristice. Este o concepție opusă idealismului, potrivit căruia lucrurile există
independent de faptul că sunt percepute sau nu.
Temele romanelor realiste includ parvenitismul, avariția, imoralitatea, singurătatea etc.,
iar motivele – parvenitul, avarul, zgârcitul. Compoziția este obiectivă, naratorul este
omniscient și omniprezent. Subiectele sunt inspirate din realitate. Acțiunea se desfășoară
pe mai multe planuri, iar conflictele sunt de natură socială, psihologică, politică etc.
Personajele întruchipează mai multe categorii sociale, complex caracterizate, reprezintă
tipuri umane. Structura unor astfel de opere literare este închisă. Se utilizează tehnica
detaliului și se accentuează relația dintre mediu și personaj.
Realismul literar românesc a fost inaugurat în proză și dramaturgie de către
scriitorii pașoptiști (Costache Negruzzi, Mihail Kogălniceanu, Vasile Alecsandri) și
postpașoptiști (Nicolae Filimon, Bogdan Petriceicu Hașdeu). Acest stil a fost adoptat și
folosit în operele lor de scriitori români precum Ion Luca Caragiale, Ioan Slavici, Liviu
Rebreanu, George Călinescu și Marin Preda.
Realismul este un curent literar care ia naștere în secolul al XIX-lea și tinde să dea o
reprezentare veridică a realității, să înfățișeze cu obiectivitate adevărul, să observe existența
reală. Scriitorii realiști se îndreaptă spre viața socială, reprezentând omul ca produs al mediului
în care trăiește. De fapt, apariţia Realismului nu a fost condiţionată numai de împrejurări
estetice (precum reacţia antiromantică), ci și de cauze istorico-sociale distincte: Revoluţia din
Franţa (1789), Revoluţia industrială din Anglia, Revoluţiile de la 1848 din Europa (inclusiv în
Ţările Române), conflictul dintre nobilimea decadentă care îşi conservă privilegiile şi noua
burghezie, cât și influenţa dezvoltării ştiințelor naturii, a ideilor pozitiviste, materialiste în
filozofie. Astfel, putem afirma că tema omului în conflict cu societatea: aventurierul, parvenitul,
arivistul, bancherul lipsit de scrupule şi criminalul, cât și cea a tânărului provincial ambițios care
luptă pentru a avansa în lumea competitivă, va fi mereu explorată de marii scriitori
contemporani. Prin urmare, Honoré de Balzac apare ca un observator şi cronicar suprem al
societăţii franceze contemporane lui. El a contribuit la consacrarea structurii şi caracteristicilor
generale ale romanului realist tradiţional, în care întâmplări logice sunt narate cronologic de
către un observator mereu prezent la locul acţiunii (naratorul omniscient), iar personajele sunt
coerent creionate. De altfel, el a cercetat teme ca: sursele îmbogăţirii burgheze şi tipurile de
carieră posibile în cadrul societăţii burgheze, parvenitismul ca fenomen social, degradarea
morală a omului sub influenţa banului, descompunerea familiei, vicierea instituţiilor, corupţia
presei, sărăcirea şi mizeria oamenilor simpli etc. „Balzacianismul” este un concept estetic ce a
impus un model literar prin care se analizează imaginea dramatică a societății franceze după
revoluția de la 1789, sub toate aspectele ei, societate în care banul și puterea acestuia
prevalează asupra altor privilegii și valori reale. Termenul provine de la autorul Honoré de
Balzac, care susține că banul are o putere distrugătoare asupra eticii unei societăți și în acest
sens, afirmă: „Zeul la care se închină toți este banul”. În literatura română, autorul George
Călinescu este cel care aduce în actualitate balzacianismul. Acest model literar este prezentat
în Enigma Otiliei prin tema romanului, întreaga acțiune construindu-se în jurul averii lui moș
Costache Giurgiuveanu, care concentrează faptele și reacțiile tuturor celorlalte personaje,
interesate, mai mult sau mai puțin de moștenire. Astfel, încă din prima jumătate a secolului al
XIX-lea şi până astăzi, exemplul balzacian a suscitat un interes deosebit, determinând mai
multe trepte de concordanţă, de interferenţă şi asimilare a Comediei umane. În plus, unitatea ei
este asigurată printr-o temă comună – viaţa societăţii franceze din secolul al XIX-lea în cele mai
diverse şi interdependente aspecte şi manifestări ale acesteia; idee comună – scriitorul nu
numai descrie obiectiv societatea, dar o şi judecă; personaje comune, care circulă dintr-un
roman în altul, principiul revenirii sau recurenţei personajelor asigurând unitatea operei
balzaciene. În consecință, romanul Enigma Otiliei pune în evidenţă două teme balzaciene: tema
moştenirii și tema paternităţii – ilustrate în romanele Eugenie Grandet şi Moş Goriot ale
scriitorului francez. Sunt două teme legate de familia burgheză, de degradarea relaţiilor dintre
membrii familiei şi din societatea burgheză, dominată de obsesia îmbogăţirii. În romanul Moş
Goriot avem povestea unui bătrân burghez care se retrage din afaceri şi îşi împarte averea
celor două fiice. Acestea continuă să-l exploateze şi, în cele din urmă, când nu mai pot obţine
nimic de la el, îl abandonează şi bătrânul moare singur în mizerie, în podul unei pensiuni.
Asemenea lui Moş Goriot, Costache Giurgiuveanu dominat de avariţie, depăşeşte limitele
moralităţii şi ilustrează în unele episoade ale romanului fenomenul dezumanizării sub influenţa
banului care îi va provoca, în cele din urmă, moartea. El este pândit de rude şi moare în
momentul în care se vede prădat de Stanică Raţiu. În romanul Eugenie Grandet, bătrânul Felix
Grandet este întruchiparea avariţiei. Obsedat de bani, îşi terorizează fiica şi pe patul de moarte
o ameninţă că va da socoteală de averea lui pe lumea cealaltă.În concluzie, noutatea științifică
și originalitatea constau în faptul că studiul comparativ francez-român al realismului balzacian și
aplicarea lui în cercetarea romanelor lui Honoré de Balzac și George Călinescu permit
exploatarea amplă a realității verosimile. De asemenea, se poate spune că opera lui Balzac
este prezentă în toate stadiile de evoluţie ale prozei româneşti, rămânând un stimulent al
creaţiei originale în domeniul romanului şi al consolidării genului epic şi contribuind la înscrierea
valorilor acestei specii pe traiectoria literaturii universale.

CE E ROMANUL BALZACIAN?
 

A spune despre un roman ca este balzacian inseamna ca acel roman exemplifica

tehnicile narative pe care scriitorul francez Honoré de Balzac le-a folosit in opera sa.
(,,Comedia umana”)

Romanul de tip balzacian apare in perioada realismului ( in jurul anului 1830 apare in
Franta ) dar e cultivat si mai tarziu ( Enigma Otiliei apare in 1938 )

In literatura romana, Balzac a avut doi mari admiratori, G. Calinescu si Mircea Eliade.

Astfel, exista niste caracteristici generale ale romanului balzacian pe care, daca le stim,
le putem folosi pentru a demonstra la subiectul 3, de exemplu, de ce Enigma Otiliei
este roman balzacian.

– romanul balzacian este o specie a genului epic cult ( e roman, dah )

– se inspira din societatea contemporana ( actiunea romanului isi are incipitul in 1909,
romanul este scris in 1938 ) deci isi are actiunea situata intr-un context relativ actual

– naratorul este obiectiv ( nareaza intotdeauna la persoana a III-a, este doar un martor
al actiunii, este obiectiv deoarece nu interfereaza in actiune ci doar prezinta faptele )

– abordeaza aspecte ale societatii ca teme centrale: avaritie (zgarcenie) , carierism

(urmareste numai satisfacerea nevoilor personale) , demagogie 

– reconstituirea epocii se realizeaza prin descrieri minutioase ale arhitecturii, ( incipitul

romanului ,,Enigma Otiliei ) , ale detaliilor vestimentare  ( exact ca o poza )

– personajele pot fi grupate usor in tipologii : carieristul, parvenitul, avarul, fata

batrana ( in E. Otiliei sunt destul de usor de distins, pentru ca actiunile fiecarui
personaj corespund cu tipologia lui si sunt destul de previzibile)

– personajul sufera din cauza determinismului social ( inseamna ca personajul are un

conflict din pricina societatii ce ii conduce evolutia ) [ Felix, Otilia ]

– actiunile sunt verosimile (care au o aparenta de adevar, posibile: Felix nu zboara,

Mos Costache nu invie din morti)

– cultiva gradatia dinspre exterior spre interior

Imaginati-va ca aveti o imagine de o calitate foarte ridicata a unui oras: mai intai vedeti
intreg orasul, apoi un cartier anume, apoi o strada, apoi un bloc, apoi un etaj, o
fereastra, o persoana inauntru, apoi patrundeti in mintea personajului. Se numeste
gradatie deoarece se realizeaza in pasi succesivi, iar trecerile nu sunt bruste ( de la
cartier direct in mintea personajului de ex. )

– preferinta pentru personajele vicioase ( Stanica, Georgeta )

– stilul concis, clar, sobru ( datorita caracteristicilor realiste )

Rezumat

Honore de Balzac este considerat unul dintre cei mai mari scriitori francezi în domeniul
romanului realist, psihologic si fantastic. A creat un adevărat monument, Comedia umană, ciclu
în a cărui componentă intră si romanul Mos Goriot.
În acest impresionant roman, Balzac ne înfătitează trei povesti de viată distincte. În primul rând,
drama pe care o trăieste un domn, pe nume Goriot, din cauza iubirii paterne imense pentru fetele
lui. În al doilea rând, evolutia unui tânăr ambitios, student la Drept, ce face parte dintr-o familie
de aristocrati sărăciti, Eugen de Rastignac. Iar în al treilea rând, Balzac ne prezintă povestea unui
personaj cinic si misterios, Vautrin, ce se dovedeste a fi un ocnas evadat, si care în final este
arestat. Cea mai tristă poveste e a domnului Goriot, care si-a concentrat întreaga viată afectivă în
jurul unui singur sentiment, si anume iubirea paternă.
Actiunea romanului se desfăsoară într-un cartier mărginas al Parisului, în pensiunea doamnei
Vauquer, unde întâlnim oameni ce apartin unor diferite medii sociale: studenti, ocnasi, negustori
etc.
Eugen de Rastignac a venit la Paris pentru a urma Dreptul. Acesta doreste să reusească în viată
prin muncă cinstită, dar sub influenta lui Vautrin, se abate de la idealurile initiale, vroind doar să
se integreze în înalta societate pariziană. La început a încercat cu Anastasie de Restaud, una
dintre cele două fiice ale lui Goriot, sotia unui aristocrat, dar după mai multe esuări, hotărăste să
încerce cu Delphine de Nucingen, cealaltă fiică a domnului Goriot, sotia unui bancher.
Domnul Goriot a dobândit o uriasă avere în urma unei specule cu făinoase. El s-a lipsit de toată
averea tocmai pentru a-si face fiicele fericite. Totodată ele au ajuns să facă parte din înalta
societate a Parisului gratie tatălui lor. Pentru Anastasie si Delphine, Goriot este o sursă
permanentă de bani. După ce s-au văzut bogate, respectate de toată lumea, pe cele două nu l-au
mai interesat destinul tatălui lor. Îl considerau o persoană mult prea modestă, nevrednică de
această lume cu bani din care ajunseseră să facă parte. Pe lângă acest lucru, Goriot nu se
întelegea nici cu ginerii lui. Tocmai din această cauză dorea ca Eugen să fie ginerele lui, pentru
a-l apropia de fetele sale. Nici când Goriot a fost pe patul mortii, acestea nu îl vizitează, ceea ce
dovedeste o imoralitate si o nepăsare absolută fată de tatăl lor. În cele din urmă Goriot moare,
dar nici atunci nu se ostenesc să vină, să-si conducă tatăl pe ultimul drum, ci trimit doar blazonul
familiei. Pe de altă parte, Goriot îl priveste ca pe un fiu pe Eugen, cei doi devenind foarte buni
prieteni.
În ceea ce priveste situatia materială a domnului Goriot la început, acesta era respectat de toată
lumea din pensiune. Ocupa cel mai luxos apartament de la etajul întâi al pensiunii. Avea propriul
frizer care venea regulat pentru a-l aranja. Umbla numai cu cămăsi albe. Tot timpul era aranjat.
Chiar doamna Vauquer s-a gândit la un moment dat să filtreze cu el, să i se bage pe sub piele,
tocmai pentru banii lui. Cu timpul, nemaiavând bani, a ajuns să stea în cea mai deplorabilă
cameră, la etajul al treilea. Tocmai din această cauză la început i se spunea domnul Goriot, iar
mai târziu când nu mai avea bani, i se spunea mos Goriot. Nu a mai fost respectat, era bătaia de
joc a tuturor.
Oricui i se poate întâmpla ce i s-a întâmplat domnului Goriot. Mos Goriot este un roman
emotionant, trist, melancolic ce degajă multă tristete si amărăciune în sufletul lectorului.
Mos Goriot face parte din Comedia Umana, ciclul Scene din viata pariziana  si reprezinta cheia
de bolta a intregului ciclu, intrucat in acest roman Balzac introduce procedeul personajelor
„reparaissant”- al caror destin este urmarit de-a lungul mai multor romane din cadrul ciclului -
(Rastignac, Vautrin, Doamna de Restad etc.).
Actiunea romanului se desfasoara in pensiunea doamnei Vauquer,unde intalnim oameni
provenind din diferite medii sociale:studeinsi,negustori,ocnasi,femei din burghezia scapatata etc.
La pensiunea Vauquer, Eugene de Rastignac,un tanar ambitios dintr-o familie de aristocrati
saraciti,face cunostiinta cu Mos Goriot.
Mos Goriot s-a lipsit de toata averea stransa de-a lungul vietii pentru a-si face fericite fiicele: pe
Anastasie de Restand (casatorita cu un aristocrat) si pe Delphine de Nucingen (casatorita cu un
bancher).Pe acestea insa nici un sentiment nu le leaga de tatal lor, considerat  o persoana mult
prea modesta pentru „inalta” societate din care ele ajunsesera sa faca parte.Pentru cele doua fiice
Goriot ramane o sursa permanenta de bani.
Cele doua fiice ingrate isi vor lasa tatal sa moara, vegheat doar de Rastignac, fara sa il viziteze
nici macar atunci cand acesta se afla pe patul mortii.Chiar si pe ultimul drum spre cimitir Mos
Goriot il va avea alaturi doar pe  Rastignac.Inainte de a muri Mos Goriot ajunge la trista
concluzie ca adevaratele sentimente,sincere si profunde, nu pot exista decat la oamenii
saraci,lipsiti de orice fel de avere.
 Mos Goriot traieste drama iubirii paterne.El si-a concentrat intreaga viata afectiva in jurul unui
singur sentiment,obsedant,si anume iubirea paterna.
 Paralel cu destinul lui Mos Goriot,Balzac ne infatiseaza si evolutia tanarului provincial Eugene
de Rastignac.
Rastignac doreste  sa reuseasca in viata prin munca cinstita, dar cu timpul sub influenta lui
Vautrin,un  personaj cinic si misterios,el ajunge concluzia ca pentru a-si atinge scopurile trebuie
sa faca uz de orice mijloace.
„Educatia” pe care Vautrin i-o insufla lui Eugene presupune o adaptare perfecta la situatia 
existenta, la principiile „moralei” burgheze.
  In final, Vautrin este arestat ca ocnas evadat, iar Rastignac, patruns in inalta societate prin
intermediul lui Delphine de Nucingen ,al carei amant devenise, lanseaza Parisului sfidarea:”Si
acum intre noi doi”.

Caracterizare

Dupa obicei, Balzac a insistat, grijuliu, asupra portretului bătrânului negustor de paste
făinoase, retras din lumea afacerilor si trăindu-şi ultima parte a vieţii în slinoasa pensiune de
familie condusă de văduva Vauquer, microcosm al vieţii pariziene de mahala, din care îşi iau
zborul nenumărate iluzii şi speranţe, pe care-l prezintă în mai multe etape. Aflăm întâi că el
locuieşte într-una din cele mai proaste camere, la catul al trelea, plătind o chirie de mizerie şi
privit fără prea mult respect de cei din jur… Câteva pagini mai târziu mai aflăm că locuia
acolo de şase ani, dar că în timpul acelor ani situaţia lui materială se degradase simţitor.

La început, adică în 1813, ne precizează Balzac (acţiunea romanului se petrece în iarna

anului 1819), era un om înstărit şi locuia la etajul întâi, într-un apartament de trei camere. Era
bine îmbracat, ba chiar elegant ; un lanţ gros de aur se lăfăia pe o burtă „piriformă şi
proieminentă’’ şi făcea perechea cu tabacheta masivă tot de aur; purta părul pudrat; toată
persoana lui respira bună stare si mulţumirea de sine. Stia să se apere şi un cădea lesne în
cursa măgulelilor. O aventurieră care încearcă să-l seducă fu respinsă cu hotărâre si
discernământ şi i se plânse doamnei Vauquer: acest om, îi spuse, este ridicol şi neîncrezător;
un zgârcit, un năuc, un prost, de la care un vă puteţi aştepta decât la neplăceri. Oricum, în
acea vreme, şi în ciuda clevetirilor din spatele lui, ‘’domnul’’ Goriot era respectat. Situaţia
lui înrăutăţindu-se, se mută întâi la catul al doilea, apoi la al trelea. Renunţă la coafor şi nu-şi
mai pudrează părul; purta straie de proastă calitate; părea cufundat într-o stranie şi tristă
visare; clevetirilor le urmară batjocurile: “domnul” Goriot a devenit “moş” Goriot, şi toţi
râdeau de el.

Anastasie şi Delphine sunt fiicele lui Goriot, pe care acesta le înzestrase regeşte şi reuşise să
le “plaseze” într-o lume mirifică cu mult deasupra celei în care trăise. Inţelegând avantajele
material pe care le procură revoluţiile spiritelor îndrăzneţe, acceptase să fie preşedinte de
secţiune în timpul marii revoluţi francize. Pe drumul acestei ascensiuni spre avere, putere şi
fericire, cunoaşte însă durerea de a-şi pierde soţia. Echilibrul lui moral este zdruncinat. De
aici inainte alunecă cu repeziciune pep anta pe care o pornise mai de mult şi pe care o vom
numi a pervertirii. Ascultase doar de poftele lui, de lăcomia lui, şi alergase din success în
success. Rămas singur, tată a două fetiţe firave şi stăpân al unei averi uriaşe, nu mai are decât
un singur ideal: fiicele sale, fericirea lor. Cele două fete se dovedesc a fi două finite lipsite de
suflet, egoiste, lacome, depravate, care nu ştiu nici le să discearnă între ce e rău şi ce e bine şi
care-şi folosesc tatăl ca pe o unealtă.

ÎN ROMANUL ,,MOŞ GORIOT” DE HONORE DE BALZAC

 Elena HENDRE - prof.
Colegiul Tehnic ,,Aurel Vlaicu”, Baia Mare, Maramureş
Rezumat: ,,Moş Goriot” este un roman balzacian tipic. Se impune încă de la apariţie drept o operă
magistrală cu „existenţă polisemică vie”, permiţând cititorului abordarea ei din multiple perspective. Însuşi Balzac
afirmase despre această operă că „depăşeşte toate operele (de) dinainte…şi că totul este întrecut”. Conceput la
începutul anului 1834, romanul reprezintă un martir al paternităţii. Atenţia scriitorului se îndreaptă spre aspectul
sociologic al vieţii. Urmăreşte să descrie în primul rând moravurile pariziene, acea „hazna morală” a capitalei în
care dispar zdrobite, pângărite, iluziile oamenilor şi orice puritate sufletească.

Cuvinte-cheie: roman balzacian; realism balzacian; personaje tipice.

Autorul „Comediei umane” este creatorul a peste două mii de personaje ce se regăsesc în

cele 91 de titluri (din cele 137 câte avea să cuprindă proiectul dacă destinul scriitorul nu ar fi fost
suspendat) grupate pe categorii de scene, identificate în structura studiilor de moravuri: 1. scene
din viaţa particulară din care fac parte şi operele reprezentative „Femeia la treizeci de
ani” (1831), „Moş Goriot” (1834); 2. scene din viaţa de provincie - ce apar în opere ca „Eugenie
Grandet“ (1833), „Iluziile pierdute” (1843); 3. scene din viaţa pariziană observate în „Strălucirea
şi suferinţele curtezanelor” (1838); 4. scene din viaţa politică – „O afacere misterioasă”(1841) ;
5. scene din viaţa militară – „Şuanii” (1829) şi 6. scene din viaţa de la țară - ce pot fi decupate
din opere precum „Medicul de ţară” (1833) sau „Ţăranii” (1844).
Din acest punct de vedere „opera lui Balzac este mărturie şi muzeu viu al unui secol
francez” (A. Thibaudet). Genul reprezentat dintr-o serie de romane şi nuvele în care evoluează
aceleaşi personaje, permite zugrăvirea amplă a epocii şi premiselor ei. Astfel, idealurile
burgheze „se pierd în goana după înavuţire care împiedică, murdăreşte şi otrăveşte toate
sentimentele curate şi obligă omul cinstit să facă o serie de compromisuri pentru a evita
pieirea”. Pe lângă studiile de moravuri, Balzac a scris şi numeroase studii filozofice şi analitice.
De asemenea, a încercat să se afirme şi în genul dramatic, însă fără prea mare succes.
Ideile sale literare sunt promovate cu maxim succes „într-un timp când romantismul era
orientarea literară dominantă”, în plină „perioadă de aur” a romanului. Se poate vorbi chiar de
o „revoluţie romanescă” pe care Balzac o întreprinde în secolul al XIX-a. Balzac reproşează
romantismului căutarea efectelor retorice, moravurile cercurilor şi neaderenţa la realitate. Într-un
astfel de context cultural-literar, autorul reuşeşte să insiste asupra veridicităţii artei. Opera
trebuie să devină „o mare imagine a prezentului” şi trebuie să fie o „reflectare completă a
epocii“. În ceea ce priveşte personajul, scriitorul îl „leagă de marile interese ale vieţii”, apărând
ca element al întregului social. Artistul este, aşadar, în concepţie balzaciană, cel care trebuie să
aleagă „evenimentele principale din viaţa societăţii”. În mod deosebit, insistă asupra principiilor
reprezentării unor fapte izolate „pe fundalul vieţii întregii societăţi”. Ambiţia sa pare a fi „aceea
de a realiza o istorie a moravurilor contemporane.”
Început la Paris, terminat în octombrie 1834, în provincia Touraine, „Moş Goriot” apare
întâi ca un roman-foileton obişnuit. Aşezat în cadrul ediţiei colective a „Comediei umane”,
Balzac îl aşază printre scenele vieţii pariziene, subliniind astfel importanţa pe care o acordă
descrierii moravurilor. Astăzi, romanul îşi găseşte locul printre scenele vieţii particulare,
conform unui alt plan „autograf redactat ulterior de Balzac şi regăsit printre hârtiile sale”.
Romanul poate fi privit din cel puţin patru unghiuri diferite. Din punctul de vedere al
investigaţiei particulare, poate fi perceput ca roman de moravuri. Din perspectivă psihologică,
este romanul analizei depravării unei conştiinţe. Ca roman de aventuri poate fi perceput din
perspectiva urzelilor tainice şi criminale puse la cale de ocnaşul revoltat Vautrin. O ultimă
apreciere ar fi cea filozofică, expresie conştientă a concepţiilor lui Balzac despre condiţia umană.
Toate aceste aspecte sunt organic legate şi armonios structurate conform schemei clasice a
oricărui roman balzacian.
În personajul central, romancierul încearcă, după cum mărturisea însuşi autorul „zugrăvirea
unui sentiment atât de puternic, încât nimic nu-l epuizează, nici jignirile, nici rănirile, nici
nedreptatea: un om care e tată aşa cum un sfânt, un martir, e creştin”. În bătrânul Goriot, Balzac
plasează tema paternităţii exagerate până la anormal. Conflictul dintre părintele, fost mare
fabricant de paste făinoase, şi fiicele lui, pe care, cu sacrificiul întregii sale averi, doreşte să le
vadă realizate din punct de vedere personal şi care într-adevăr ajung, una contesă de
Restand (Anastasie), cealaltă soţia marelui bancher baron de Nucingen (Delphine), constituie
nucleul romanului. Pentru fiicele sale, Goriot rămâne pur şi simplu o sursă permanentă de bani.
Pe acestea, niciun sentiment elementar uman nu le leagă de tatăl lor, considerată persoană mult
prea modestă în raport cu „calitatea” lumii înalte în care au ajuns ele. Nici măcar obligaţia
morală de a-l vizita pe patul morţii sau de a-i însoţi sicriul în drum spre cimitir nu este exercitată
de fiicele nerecunoscătoare. Şi „una şi cealaltă, aproape că l-au renegat”. După „doi ani, ginerii l-
au alungat din societatea lor ca pe cel din urmă nenorocit”, îi mărturisea vicontesa lui Rastignac.
Romanul devine astfel „un tablou al descompunerii morale a familiei ca o inevitabilă
consecinţă a inumanei ordini sociale întemeiate pe puterea şi prestigiul banului”. Acesta este
realul motiv, conştientizat de Goriot pe patul de moarte în momentul în care conchide că în
această lume adevăratele sentimente nu pot exista decât printre oamenii fără avere.
În acest roman Balzac dezvoltă tema familiei, aşa cum am subliniat mai sus, deşi depăşeşte
cu mult cadrul acesteia, realizând în juru-i o adevărată dramă a banului în toată amploarea sa.
Motivul banului dă acestei creaţii „explicaţie şi unitate dramatică”, în contextul în care romanul
este constituit pe mai multe planuri.
Romanul balzacian se caracterizează printr-o structură narativă dramatică. Toată acţiunea
romanului se întinde pe aproximativ trei luni, din noiembrie 1819 până în februarie 1820.
Demarează încet, după o lungă, uneori chiar fastidioasă acumulare de descrieri şi detalii. Este
înfăţişat oraşul, apoi cartierul, în sfârşit casa în care se petrece acţiunea, privită din exterior spre
interior. Prin toate acestea autorul reprezintă mediul în care trăiesc eroii principali, pe care îi
explică şi îi modelează. La rândul lor, ei sunt descrişi fizic şi moral, în etape sau dintr-o dată.
Odată înnodate firele acţiunii, însă, tonul se schimbă. Descrierii molcome, tipicare, pedante, îi ia
locul acţiunea, al cărei dinamism invadează paginile ce urmează. Astfel, intriga atinge curând
apogeul intensităţii, criza, momentul-cheie dramatic, apoi se desface, se dezleagă parcă părăsită
de principiul ei vital. Morţii sunt îngropați, iar cei rămaşi, încheind un capitol din viaţa lor,
privesc cu ochii limpezi viitorul: ,,Între noi doi acum!”exclamă Rastignac, măsurând cu privirea
Parisul ce i se întindea la picioare, din înălţimea cimitirului Pere-Lachaise unde-l înmormântase
pe Goriot. Structura romanului este închisă şi deschisă totodată.
Romanul se deschide cu descrierea pensiunii doamnei Vauquer, în cadrul căreia întâlnim
personaje tipice, reprezentative pentru mai multe straturi sociale, studenţi, negustori, ocnaşi,
funcţionari şi femei din „înalta” societate.
Pensiunea este parte dintr-un cartier meschin, sărăcăcios, iar înfăţişarea acesteia este
degradată, sordidă şi revelează purtarea viitoare a eroilor. În acest context, dacă înfăţişarea
personajelor corespunde mediului, vor rămâne aici şi îşi vor sfârşi zilele precum au trăit (văduva
Vauquer); dacă nu corespunde, vor încerca să se dezbare de ea, în mod deosebit cei ajutaţi de
soartă (văduva Couture) şi cei care se ajută singuri (Rastignac) vor reuşi. Cei învinşi
vremelnic (Vautrin) sau definitiv (Goriot) vor fi eliminaţi de forţele umane (poliţia în cazul
primului) sau de cele naturale (moartea, în cazul celui de-al doilea). Prin atmosfera lugubră pe
care o evocă şi prin vocabularul folosit, autorul sugerează sfârşitul dramatic al intrigii şi corupţia
moravurilor. Niciun alt spaţiu parizian nu „este mai trist”. Aici totul se reflectă în „mizerie şi
plictiseală”, context populat de „bătrâni care îşi aşteaptă moartea şi de un tineret zvăpăiat care
munceşte în silă”. Aici domneşte mizeria lipsită de poezie: o mizerie avară şi apăsătoare.
Apoi, acţiunea se deplasează în saloanele aristocratice. Pe aceste scene evoluează Eugene
de Rastignac, tânărul dintr-o familie de aristocraţi sărăciţi, venit la Paris şi purtând nostalgia
purităţii de viaţă a patriarhalei nobilimi provinciale în contrast cu „oceanul de murdărie” al
burgheziei pariziene. Sub influenţa principiilor moralei burgheze, tânărul se schimbă total şi
ajunge un adept al parvenirii făcând uz de orice mijloace, deşi iniţial a fost adeptul ascensiunii
prin muncă cinstită. În 1820 se află în situaţia obişnuită a studenţilor săraci ai epocii, dar fiind
nobil, rudă cu aristocraţii de sânge cei mai snobi, are privilegiul de a pătrunde în lumea celor
lipsiţi de titluri de nobleţe, dar care reuşesc să se strecoare în rândurile „elitei”. Vederile
tânărului se schimbă total, iar un rol important în transformarea acestuia îl are fostul ocnaş
Vautrin. Ascultând una dintre relatările doamnei de Restaud despre viaţa lui Goriot, lui
Rastignac i se dezvăluie o lume nouă, coruptă şi cinică şi dorinţa de a o călca în picioare, de a o
învinge, i se aprinde în suflet. Înseşi personajele create recunosc că lumea în care îşi duc
destinele este „ticăloasă”, că este „o mocirlă’’, rolul fiecăruia în parte fiind acela de a „rămâne
deasupra ei’’. Iar doamna de Beauseant hotărăşte să-l ajute pe vărul ei mai tânăr să-şi croiască un
drum în lume, învăţându-l să se poarte cu duritate şi cinism. Gestul ei îi trădează astfel propria-i
fire. Poate fi o prietenă şi devotată, are reacţiile unei îndrăgostite înşelate şi dezamăgite, dar şi a
unei aristocrate dispreţuitoare, întocmai ca ducesa de Langeais. Prietena îl va ajuta pe Rastignac
să pătrundă în lume, oferindu-i sprijinul numelui ei şi permiţându-i astfel să o cucerească pe
Delphine de Nucingen care devine ulterior instrumentul înălţării lui Rastignac. Îndrăgostita
înşelată lasă să se întrezărească ura ce o copleşeşte faţă de oamenii din lumea mare care au
călcat-o şi o calcă în picioare, faţă de prostia şi laşitatea care o domină. Trufia ei aristocratică
apare în aprecierile pe care le face la adresa Delphinei pe care o dispreţuieşte ca pe o burgheză
parvenită.
Portretul lui Vautrin este complet, Balzac insistând asupra energiei, a forţei vitale pe care
acesta o degajă: „om de patruzeci de ani,… lat în umeri,… cu muşchii care se vădeau puternici,
avea mâini groase….faţa …arăta o oarecare asprime, pe care o dezminţea însă purtarea lui
blajină şi prietenoasă”. Judeca cu asprime totul, mentalitatea şi structura afectivă, problemele,
morala şi practica instituţiilor acestei societăţi. Sugestiv, acesta subliniază că „toate ticăloşiile pe
care le ducem noi în spinare sunt mai puţin decât ticăloşia pe care o purtaţi în suflet voi,
mădulare neputincioase ale unei lumi putrede”. Revolta şi pesimismul acestuia sunt pe deplin
justificate. Nu vede posibilă o transformare în bine a societăţii şi este împotriva celor bogaţi,
fiindcă el este încă sărac. De aceea, pe platforma acestor concepţii sau ambiţii,
face „educaţia” lui Rastignac.
În ceea ce priveşte personajul central al romanului, „moş Goriot”, „constituie şi un
exemplu de ceea ce înseamnă construcţia complexă, mecanismul, tehnica romanului balzacian”.
Tehnica balzaciană a portretului este valorificată intens în acest roman. De la obiecte,
Balzac trece la descrierea vestimentaţiei şi apoi la aceea a persoanei fizice şi morale. Caracterul
omului fiind trădat de fizicul lui, Balzac insistă mult asupra descrierii acestuia din urmă, precum
şi asupra gesturilor şi ticurilor revelatoare. Astfel, Goriot a păstrat din viaţa lui de negustor de
paste făinoase obiceiul de a mirosi pâinea spre a determina calitatea făinii folosite; străfulgerările
de fiară care i se aprind în ochii obişnuit stinşi şi lăcrimând sugerează pasiunea neomenească,
patetică, ce-l roade. Portretul lui Goriot este alcătuit ţinându-se seama de transformările aduse în
timp, mai exact, de fluctuaţiile averii lui. Balzac îl prezintă pe bătrânul negociator de fidea
retroactiv, aşa cum arăta în 1813, apoi în 1817 şi în sfârşit în 1819. Nu-l motivează împuţinarea
averii, ci îl arată mânat de dureri tăinuite, suscitând interesul cititorilor.
În concluzie, Balzac propune în romanul său patru centre de interes dramatic, concretizate
în patru personaje: Goriot, Rastignat, Vautrin şi Doamna de Beauseant. Fiecare dintre cele patru
personaje îşi revelează viaţa sa: primul personaj moare, al doilea parvine, al treilea este arestat,
iar al patrulea se exilează. Cu toate acestea, cele patru drame nu afectează unitatea operei, căci
toate patru converg spre „punctul central al dramei care îl preocupă în mod deosebit pe autor şi
anume reeducarea lui Eugene de Rastignac”.
Aşadar, Balzac deschide conceptului de roman perspectivele imense în care o operă, deşi
perfect unitară, completă şi independentă, este „integrată organic într-un angrenaj vast de frescă
a unei epoci asemenea celui realizat de Comedia umană”. (Ovidiu Drâmba)