CONCEPTUL DE SĂNĂTATE MINTALĂ

Sănătatea mintală reprezintă o componentă fundamentală a sănătăţii individuale şi

este o parte esenţială a vieţii noastre, desemnând generic modul în care oamenii se înţeleg şi se
integrează în familie, la serviciu sau în comunitate cu semenii lor. Sănătatea psihică poate fi
definită în termeni generali drept capacitatea individului de a menţine echilibrul între funcţiile
intelectuale şi afective şi de a se integra cu supleţe în viaţa socială.

Atunci cînd aud expresia sănătate mintală majoritatea oamenilor se gîndesc la boli
mintale. Dar, sănătatea mintală înseamnă mult mai mult decît absenţa bolii psihice. Sănătatea
mintală este ceea ce ne dorim cu toţii, fie că ştim ce este, fie că nu. Atunci cînd ne gîndim la
fericire, linişte sufletească, satisfacţie, bucurie, ne referim de fapt la sănătatea mintală.
Sănătatea mintală este o parte a vieţii cotidiene. Ne-o construim în fiecare zi în familie,
la locul de muncă, în cercul de prieteni, în societate. Sănătatea mintală înseamnă modul în care
fiecare îşi poate armoniza dorinţele, ambiţiile, capacităţile, idealurile, sentimentele şi conştiinţa
pentru a putea face faţă cerinţelor vieţii.
Nu există o delimitare netă între sănătatea mintală şi boala mintală. Există o varietate de
aspecte ale sănătăţii mintale. Nimeni nu posedă în orice moment toate trasăturile caracteristice
ale unei sănătăţi mintale perfecte.
Sănătatea mintală înseamnă:
9 Să ne simţim bine cu noi înşine:
- să nu ne lăsăm coplesiţi de propriile emoţii: teamă, mînie, supărare, dragoste, gelozie, furie,
vinovăţie sau griji;
- să fim capabili să trecem peste necazurile şi greutăţile vieţii, să facem faţă “din mers”
dezamăgirilor;
- să avem o atitudine optimistă, toleranţă (pînă la o anumită limită însă) faţă de noi înşine şi
faţă de alţii, să avem simţul umorului şi să putem face haz cu uşurinţă de propria noastră
persoană;
- să nu putem accepta propriile defecte încercînd, în acelaşi timp, să le minimalizăm;
- să avem respect pentru propria noastră persoană;
- sa ne autoapreciem realist, să nu ne subestimăm calităţile şi capacităţile, dar nici să nu ni le
supraestimăm;
- să fim capabili să rezolvăm în mod adecvat situaţiile care apar în viaţa noastră;
- să ne bucurăm de lucrurile simple, de întîmplările cotidiene plăcute.
9 Să ne simţim bine împreună cu alţii:
- să fim capabili să oferim dragoste şi ajutor celorlalţi, să ne gîndim şi la interesele altora;
- să avem relaţii personale satisfacătoare, armonioase şi durabile;
- să iubim oamenii, să avem încredere în ei şi să le arătăm această încredere;
- să respectăm valorile şi demnitatea celorlalţi, să înţelegem şi să acceptăm faptul că oamenii
sunt diferiţi;
- să nu-i înşelăm pe alţii, să nu ne folosim niciodată de ceilalţi pentru a ne atinge scopurile dar,
în acelaşi timp, să nu-i lăsăm pe ceilalţi să profite de noi;
- să simţim că facem parte dintr-un grup.
9 Să putem îndeplini cerinţele vieţii:
- să ne rezolvăm problemele într-un mod constructiv, pe masură ce apar;
- să ne asumăm responsabilităţile ce ne revin;
- să ne modelăm propriul ambient atunci, cînd se poate şi să ne adăptăm atunci, cînd este
nevoie;
- să ne facem planuri de viitor;
- să primim cu bucurie experienţe şi idei noi;
- să ne folosim capacităţile şi talentele;
- să ne fixăm ţeluri realiste;
- să fim capabili să luăm singuri decizii în problemele care ne privesc;
- să fim mulţumiţi să depunem eforturi în ceea ce facem, să muncim cît mai bine pentru a
realiza ceea ce ne-am propus.

Semne de avertivare
Sentimente precum furia sau tristeţea sunt normale în viaţa fiecăruia dintre noi.
Situaţiile problematice, cum ar fi un divorţ, pierderea locului de muncă sau relaţii tensionate cu
familia sau prietenii pot cauza stres, făcând astfel persoana să se simtă deprimată şi fără
speranţă. Acestea sunt reacţii normale. Însă, în cazul în care ele persistă mai mult de 2-3
săptămâni, ele necesită mai multă atenţie.
Anumite sentimente şi gânduri, asociate cu anumite situaţii pot reprezenta avertismente
ale unei probleme psihice mai serioase şi pot indica nevoia de a apela la servicii de sănătate
mintală. Nu este întotdeauna uşor să identifici şi să interpretezi aceste semne de avertizare - ar
trebui consultat un specialist, care poate cel mai bine să stabilească un diagnostic şi să prescrie
un tratament.
Următoarele sentimente şi experienţe ar putea fi semne de avertizare:
să nu mai găseşti la fel de multă plăcere în viaţă ca înainte sau să nu te mai bucure nimic din
ceea ce trăieşti;
• să simţi că nu ai nici un rost sau să trăieşti sentimente puternice de vinovăţie;
• să plângi mult, fără vreun motiv anume;
• să începi să te izolezi faţă de ceilalţi oameni;
• să simţi anxietate foarte puternică, panică sau frică;
• să ai foarte puţină energie;
• să-ţi pierzi interesul faţă de propriile tale hobbiuri sau faţă de alte activităţi plăcute;
• să ai prea multă energie, să nu te poţi concentra şi să ai dificultăţi în a te ţine de un plan;
• să fii irascibil sau să te enervezi uşor;
• să auzi voci sau să vezi imagini pe care ceilalţi oameni nu le percep;
• să crezi că ceilalţi oameni conspiră împotriva ta;
• să vrei să te răneşti pe tine însuţi sau pe altcineva;
• să te simţi incapabil să faci faţă problemelor şi activităţilor zilnice;
• să apară schimbări importante în obiceiurile tale de hrănire şi somn;
să ai gândul sau intenţia de a te sinucide.

PROVOCAREA STIGMATULUI

Bolile psihice pot fi o povară foarte grea, pot să îţi schimbe viaţa în mod semnificativ
şi să îi afecteze şi pe cei de lânga tine. Ele pun stăpânire pe gândurile tale, pot să-ţi afecteze
abilităţile de a funcţiona şi să-ţi ameninţe speranţele legate de viitor. Aceste tulburări pot să te
facă să renunţi la locul tău de muncă, la şcoală sau la activităţile care îţi făceau plăcere, pot să
te facă să te izolezi şi în acest fel să îţi afecteze relaţiile cu ceilalţi oameni.

2
“ Oamenii vor crede că sunt nebun!”
Nimeni nu vrea ca ceilalţi să-l vadă ca pe un « nebun ». Este o etichetă greu de înlăturat
o dată ce ţi-a fost atribuită. “ Nebun” e un termen care se aplică unei persoane atunci când face
ceva care deviază de la normă. Din păcate, ideea împărtăşită a majorităţii persoanelor din
cultura noastră este aceea că, dacă ai o boală mintală, atunci este ceva în neregulă cu tine, ceva
ce nu mai poate fi reparat. În mass-media sunt promovate exemple eronate ale unor oameni cu
boli psihice (criminali violenţi, persoane complet disfuncţionale). Dar în realitate, oamenii cu
boli psihice nu sunt deloc aşa. Auzi rar poveşti pozitive ale oamenilor atât de numeroşi –
oameni cu depresie, tulburare bipolară, schizofrenie - care au găsit un tratament potrivit, au
învăţat cum să-şi gestioneze problemele şi care trăiesc o viaţă normală. Şi dacă ai trăit
înconjurat numai de exemple negative, e de înţeles să vrei să renunţi, de teamă că ceilalţi vor
judeca greşit ceea ce ţi se întâmplă. Dar nu uita că mulţi oameni au trecut prin experienţe care
seamănă cu a ta şi au reuşit să le depăşască, deoarece aceste boli sunt tratabile. Iar dacă totuşi
te temi de etichetă, poţi alege să dezvălui oamenilor din jur doar acele părţi din problema ta,
acelea pe care te simţi în siguranţă să le împărtăşeşti, sau să alegi cu grijă persoanele cărora să
le împărtăşeşti. Psihiatrul şi psihologul, însă, trebuie să cunoască cât mai multe detalii despre
problema ta, pentru a te putea ajuta să o depăşeşti.
“Oamenii vor crede că sunt slab”
Să vorbeşti despre problemele tale poate să fie jenant, umilitor, mai ales dacă ai crescut
într-un mediu în care se credea că a căuta ajutor sau a vorbi despre sentimentele tale este un
semn de slăbiciune. De fapt, îţi trebuie multă putere şi curaj pentru a vorbi despre problemele
tale. Mult mai multă putere decât îţi trebuie pentru a bea, a-ţi descărca emoţiile negative asupra
altora sau a ţine totul în tine. Şi participând efectiv la propria ta vindecare vei descoperi dovezi
de necontestat despre cât de puternic eşti de fapt.
“Nu pot să am încredere în nimeni”
Dacă simţi că nu există nici o persoană în anturajul tău cu care să te simţi confortabil să
vorbeşti despre ce simţi de la o vreme, nu uita că există totuşi astfel de persoane pe care le poţi
căuta. Aceşti oameni sunt specialiştii în sănătate mintală. Face parte din meseria lor să fie de
încredere şi să-ţi asigure confidenţialitatea. Poţi să fii sigur că ceea ce vei discuta cu un
psihiatru sau un psiholog va rămâne între voi. Dacă totuşi ai un prieten cu care poţi discuta
despre asta, nu uita că el nu este terapeutul tău. El poate să te asculte sau să te sprijine, dar nu
cunoaşte mijloace specializate prin care să te ajute să te vindeci. În concluzie, cheia pentru a-ţi
recăpăta sănătatea este să primeşti ajutorul de care ai nevoie, chiar atunci când ai nevoie de el.
Ca să te faci bine, trebuie sa ceri ajutor! Dacă nu cauţi ajutor, nu faci decât să îţi înrăutăţeşti
situaţia, pentru că laşi toate acele gânduri şi emoţii care te fac să suferi să se înrădăcineze şi
mai adânc în mintea ta.
Dacă cineva pe care-l cunoşti are o problemă de sănătate mintală...
Dacă crezi că ştii pe cineva care are o problemă de sănătate mintală, dar evită să caute
ajutor, ar fi util să afli care sunt motivele lui. Dar trebuie să ai răbdare. Boala psihică poate să-l
facă pe cel care o trăieşte să nu poată analiza foarte clar motivele pentru care nu caută ajutor.
Chiar şi aşa, este important să aveţi o discuţie pe această temă. Dacă nu ştii cum să-i vorbeşti
sau cum să-l ajuţi, ai putea să vorbeşti mai întâi cu un psiholog, un psihiatru sau cu orice alt
specialist în sănătate mintală, care te-ar putea sfătui cum să-l abordezi. Să convingi pe cineva
să se deschidă emoţional poate fi o adevărată provocare. Poţi să te loveşti de o puternică
rezistenţă. Poate să devină neplăcut. Sau, dimpotrivă, persoana ar putea să fie surprinzător de
receptivă, să se simtă uşurată că tu ai abordat în sfârşit un subiect despre care ea nu reuşea să
vorbească. Reacţiile pot fi foarte diferite, de aceea este bine să fii pregătit pentru orice situaţie.
Dacă nu reuşeşti să-l determini pe prietenul sau membrul de familie care are o problemă să

3
caute ajutor, nu trebuie să îl presezi. Este important ca persoana să ştie că poate conta pe tine,
că ţii la ea şi că eşti dispus să o asculţi oricând are nevoie să vorbească cu cineva.

MITURI LEGATE DE BOALA PSIHICĂ

Puţine persoane deţin informaţii acurate despre natura bolilor psihice. Pe baza
capacităţii nelimitate a societăţii de a perpetua idei, s-au creat o serie de mituri legate de
acestea:

MIT: Bolile mintale nu pot fi tratate.

ADEVĂR: Bolile mintale pot fi la fel de uşor de diagnosticat ca şi diabetul, astmul sau
cancerul şi există o mare varietate de medicamente şi psihoterapii care sunt eficiente pentru
fiecare dintre ele.

MIT: Nu este posibil ca boala mintală să-mi afecteze familia, deoarece noi suntem oameni
buni.
ADEVĂR: Oricine poate să dezvolte o boală psihică; una din patru familii este afectată de o
problemă de sănătate mintală. În plus, bolile mintale nu sunt cauzate de forţe malefice, ci de
dezechilibre chimice sau leziuni ale creierului.

MIT: Oamenii cu boli mintale sunt retardaţi.

ADEVĂR: Boala mintală şi retardul sunt lucruri diferite. Retardul reprezintă o capacitate
redusă de învăţare, dar oricine poate să fie afectat de o boală psihică, indiferent de nivelul de
inteligenţă.

MIT: Oamenii cu boli psihice ar trebui ţinuţi în spital.

ADEVĂR: Cercetările ştiinţifice au demonstrat că tratarea în comunitate are rezultate
incontestabil mai bune în ceea ce priveşte evoluţia clinică a pacienţilor şi ameliorarea vieţii lor.
În plus, aceasta s-a dovedit a fi mult mai puţin costisitoare pentru societate.

MIT: Oamenii cu boli mintale sunt violenţi.

ADEVĂR: Cercetările arată că oamenii care suferă de boli mintale nu sunt mai periculoşi
decât persoanele sănătoase din aceeaşi populaţie. Mai puţin de 3% dintre persoanele care au
boli mintale au un potenţial de violenţă, atunci când nu se tratează, când primesc un tratament
inadecvat sau când intervine consumul de alcool sau droguri.

MIT: Oamenii cu boli mintale nu pot munci.

ADEVĂR: De fapt, ei pot munci chiar dacă au simptome. Munca îi ajută pe oameni să-şi
revină, să-şi recâştige stima de sine, să-şi creeze relaţii sociale, să câştige bani pentru a fi
independenţi şi astfel să se integreze în societate.

MIT: Bolile psihice nu se vindecă niciodată.

ADEVĂR: În realitate există o mare varietate de medicamente şi psihoterapii cu ajutorul
cărora bolile mintale pot să fie tratate şi în multe cazuri, vindecate complet. În decursul vieţii,
un mare procent din populaţie poate suferi de o formă mai uşoară sau mai gravă a unei
tulburări mintale, care nu se mai repeta. Un mic procent din oameni suferă frecvent de
asemenea episoade de boală. Foarte puţini sunt afectaţi pe întreaga perioadă a vieţii. Chiar şi

4
oamenii care au fost afectaţi de tulburări mintale timp de câţiva ani îşi pot reveni, cu condiţia
recunoaşterii simptomelor şi a consultării unui specialist care să recomande cel mai bun
tratament. Recidivarea acestora nu este mai răspândită decât în cazul bolilor fizice.

Una dintre cele mai importante componente ale imaginii pe care o au oamenii despre
bolnavii psihic este pericolul social pe care îl reprezintă bolnavii psihici pentru societate în
general şi pentru ei personal în particular. Bolnavii psihic sunt percepuţi ca fiind periculoşi şi
determină o reacţie de teamă pentru că sunt consideraţi agresivi, chiar şi capabili de crimă. În
concepţia oamenilor, ceea ce îi face să fie agresivi sau să nu îşi controleze agresivitatea sunt o
serie de trăsături, precum faptul că sunt: iraţionali, iresponsabili, inconştienţi, superficiali şi
lipsiţi de discernământ.
Cel mai pregnant apare în imaginea pe care o avem despre bolnavii psihic şi o serie de
probleme emoţionale care pot favoriza reacţii agresive. Astfel, ei apar ca fiind: instabili
emoţional şi comportamental, agitaţi, anxioşi, iritabili, nervoşi, cu accese de furie, cu toleranţă
scăzută la frustrare, vulnerabili, traumatizaţi, chiar şi apatici, indiferenţi afectiv, deci
dezechilibraţi emoţional.
Toate aceste probleme emoţionale îi fac instabili, influenţabili, impulsivi, necontrolaţi
şi, în consecinţă, imprevizibili. Faptul că bolnavii psihici pot avea izbucniri oricând şi sunt
văzuţi ca fiind iraţionali în comparaţie cu modul obişnuit de a gândi şi iresponsabili, oamenii se
aşteaptă de la ei la cea mai neplăcută reacţie posibil, la agresivitate bruscă, nemotivată şi fără
semne prevestitoare care să îi pună în gardă pentru a avea timp să se apere. De aceea, oamenii
ajung să fie prudenţi, să se afle într-o stare de alertă când au bolnavi psihici în preajmă care ar
putea constitui o ameninţare la integritatea lor fizică şi chiar la viaţa lor.
Gravitatea bolii este asociată cu gradul de periculozitate, de aceea accentuează
tendinţa de respingere socială. Aceasta se corelează şi cu atribuirea responsabilităţii: cu cât
gravitatea este mai mare, cu atât persoana este găsită mai vinovată pentru starea în care se află.
Tajfel a descoperit că cu cât este mai grav un accident rutier, cu atât şoferul este considerat mai
vinovat.
Stigmatizarea există atunci când apare următoarea combinaţie:
9 oamenii disting/identifică şi etichetează diferenţele dintre oameni;
9 credinţele culturale dominante în societate asociază persoanele etichetate cu caracteristici
indezirabile, cu stereotipuri negative;
9 persoanele etichetate sunt plasate în categorii distincte astfel încât să se asigure
separarea/distincţia “noi”-”ei”;
9 persoanele etichetate îşi pierd statusul, puterea ca rezultat al dezvoltării unei condiţii
stigmatizate (schizofrenie, SIDA) sau a identităţii (homosexual, criminal) şi sunt
discriminate, le este limitat accesul la resurse; apare respingerea, excluderea socială.

Stigmatizarea este strâns legată de accesul la puterea socială, economică şi politică care
permite identificarea diferenţelor, construirea stereotipurilor, separarea persoanelor etichetate
în categorii distincte şi excluderea lor.
În concluzie, termenul de stigmatizare se aplică doar atunci când apar împreună
elemente de etichetare, stereotipizare, separare, pierdere a statusului şi discriminare într-o
situaţie de putere care permite acestor elemente să apară. Stigmatizarea nu se identifică cu
discriminarea, un rol important îl are puterea şi controlul social. De aceea avocaţii, care sunt
văzuţi într-o lumină negativă şi sunt uneori discriminaţi, nu sunt stigmatizaţi. A fi avocat nu-ţi
influenţează negativ identitatea; avocaţii au putere şi în virtutea statusului lor nu sunt
vulnerabili la stigmatizare. Stigmatul este inerent structurilor sociale din care este alcătuită

5
societatea. El este evident în modul în care sunt organizate legile, serviciile sociale şi sistemul
judiciar, ca şi în modul în care sunt distribuite resursele.
La această impresie de anormalitate contribuie şi aspectul fizic exterior caracteristic:
privirea goală, fixă şi inexpresivă, faciesul specific şi gesticulaţia exagerată, ţinuta neglijentă,
murdară, aspectul fizic bizar, paloarea feţei. La acestea se mai adaugă, dar deloc pregnant,
statusul socio-economic scăzut: mediu de provenienţă sărac, cerşetori.
Se pare că saliente pentru oameni sunt manifestările comportamentale ale bolnavilor
psihic, de intensitate patologică: halucinaţii, mania persecuţiei, delir, grandomanie, fobii,
mitomanie, isterie, paranoia sau doar tulburări mai uşoare de comportament : vagabondare,
comportament deviant variat, vorbesc mult şi urât, înjură, sunt recalcitranţi, posesivi, au
tulburări motrice şi vorbesc singuri.
Oamenii percep că bolnavii psihic au simţul realităţii afectat, fiind rupţi de realitate,
dezorientaţi, confuzi, incapabili să se concentreze, cu un discurs incoerent şi delirant şi
negându-şi boala.
Integrarea socială: sunt consideraţi izolaţi social, retraşi, interiorizaţi, inadaptaţi social,
egocentrici, nonconformişti, încăpăţânaţi şi perseverând în ideile lor, tăcuţi, timizi, pasivi,
neîncrezători şi comunici geru cu aceştia.
Bolnavii psihic sunt percepuţi ca fiind inutili social şi chiar o povară pentru cei
apropiaţi şi pentru societate în general, incapabili să muncească, incapabili să ducă o viaţă
normală, neajutoraţi, au nevoie de ajutorul celorlalţi, dependenţi de alţii sau de medicamente.
Reacţia societăţii: în general, oamenii percep reacţia societăţii faţă de bolnavii psihic ca
fiind negativă şi constând în marginalizare, evitare, izolare, stigmatizare, respingere,
defavorizare; bolnavii psihici pot fi şi neînţeleşi de către ceilalţi, mai puţin toleraţi, pot fi ţapi
ispăşitori, sursă de amuzament, iar unora le trezesc curiozitatea. Reacţia pozitivă apare într-o
mult mai mică măsură şi constă în compasiune şi conştientizarea că bolnavii psihic au nevoie
de ajutor. Mai apar şi consideraţii cu privire la felul în care societatea ar trebui să se comporte
cu bolnavii psihic: ar trebui izolaţi, supravegheaţi permanent, tratarea lor este necesară, orice
metodă fiind justificată pentru a-i potoli, trebuie trataţi ca nişte copii, iar statul şi legea ar trebui
să apere cetăţenii de ei.
Reacţia socială faţă de bolnavii psihic capătă o anumită semnificaţie prin prisma teoriei
ţapului ispăşitor care este o alternativă de explicare a apariţiei prejudecăţilor şi discriminării.
Această teorie sugerează că un individ, în loc să-şi asume vina, transferă responsabilitatea
pentru eşec unui grup vulnerabil, are loc localizarea externă a sursei frustrării. Frustarea este
înţeleasă ca o piedică în atingerea unui scop, o “interferenţă intervenită într-o secvenţă
comportamentală” (Dollard). Frustrarea duce la agresivitate care, de cele mai multe ori nu
poate fi îndreptată împotriva sursei frustrării când aceasta este prea puternică sau imposibil de
agresat (de exemplul, şeful, statul, condiţiile economice). În acest caz, agresiunea va fi
îndreptată spre o altă ţintă, care nu este capabilă să riposteze.
Aceste trăsături externe, la care se adaugă şi manifestările comportamentale, pot acţiona
ca un stigmat, permit identificarea celor care aparţin grupului bolnavilor psihic şi activarea
unui anumit comportament în raport cu o astfel de persoană. Goffman (1975) împarte
stigmatele în trei clase: diformităţi fizice, defecte de caracter şi stigmate “tribale” (“stigmate
care pot fi transmise prin descendenţă şi care pot contamina în mod egal pe toţi membri
familiei”). Analizând stereotipul bolnavului psihic observăm că în cazul acestea categorii de
persoane putem vorbi, în primul rând, de al doilea tip de stigmat, defecte de caracter, dacă
luăm în considerare felul în care este evaluată moralitatea acestora, voinţa, superficialitatea,
lipsa de control şi emoţionalitatea lor.

6
 Stigmatizarea poate fi o reacţie defensivă, empatizarea cu un stigmatizat poate constitui
o ameninţare personală. Dacă faci salientă/vizibilă vulnerabilitatea cuiva faţă de o nenorocire
asemănătoare, este posibil să apară un răspuns defensiv prin care cineva încearcă să se
distanţeze psihologic de individul şi grupul stigmatizat. Fie nu le place să recunoască că pot
avea o asemenea problemă, aceasta le-ar produce disconfort psihologic, fie nu vor ca ceilalţi
să-i asimileze cu stigmatizaţii şi să le aplice acelaşi tratament. Această distanţare poate consta
în reducerea empatiei şi chiar în defavorizarea şi învinuirea victimelor (Lerner, 1980 şi
Chelcea, 2002).
Atribuirea vinei/responsabilităţii pentru condiţia de bolnav mintal: cei mai mulţi dintre
subiecţi consideră că ereditatea joacă un rol important în determinismul bolii mintale, alţii dau
vina pe societate, iar alţii fac o atribuire externă şi necontrolabilă, dând vina pe soartă,
considerându-i ghinionişti.
Se observă că bolnavii psihic nu sunt consideraţi responsabili pentru starea lor, cauza
fiind mai degrabă localizată în exterior şi fiind necontrolabilă.
Reacţiile la stigmat, cum ar fi reacţia afectivă, aşteptările şi tendinţa de a acţiona într-un
anumit fel, sunt influenţate de atribuirea cauzală (Weiner, Perry şi Magnusson, 1988). Studiul
acestor cercetători arată că stigmatele determinate de comportamentul deţinătorului lor, deci
cele pentru care atribuirea cauzală este internă (SIDA, abuzul de droguri, obezitatea) sunt
considerate a fi mai controlabile şi mai puţin stabile decât stigmatele fizice (cancerul,
paraplegia, boala Alzheimer), în cazul cărora apare o atribuire externă a responsabilităţii pentru
că sunt percepute a fi în afara controlului.
În cazul stigmatelor determinate comportamental, posesorii lor sunt percepuţi a fi slabi
moral şi că nu îşi exercită libertatea de voinţă pentru a se abţine de la comportamentul care
duce la apariţia stigmatului. Acest lucru influenţează solicitarea şi acordarea de ajutor.
Stigmatele necontrolabile şi stabile (ireversibile) nu reduc dorinţa de a acorda ajutor şi
sunt percepute a fi ţinta unor modalităţi de intervenţie care duc la ameliorare şi la adaptarea la
stigmat şi nu la eliminarea lui. Stigmatele determinate comportamental determină mai puţină
milă, simpatie, mai puţină dorinţă şi intenţie de a ajuta şi mai multă furie şi tendinţa de a evita
stigmatizatul decât stigmatele fizice. Autorii sugerează că dacă se ia în considerare
responsabilitatea pentru menţinerea stigmatului s-ar putea obţine alte rezultate decât atunci
când se ia în calcul responsabilitatea pentru apariţia stigmatului. Într-un studiu în care s-a
încercat verificarea aceastei ipoteze, rezultatele arată că responsabilitatea pentru apariţia
stigmatului face ca persoana stigmatizată să fie evaluată mai negativ, dar că acest lucru nu este
valabil şi pentru menţinerea stării stigmatizatoare.
Interesant este faptul că persoanele stigmatizate nu manifestă mai multă simpatie decât
cele nestigmatizate faţă de membrii altor grupuri stigmatizate (Galanis şi Jones, 1986), decât
dacă posibila victimizare a propriului grup este făcută salientă, ceea ce duce la centrarea pe
injusteţea socială. Stigmatizarea subtilă poate apare chiar şi în cadrul familiei sub forma
diminuării afecţiunii, evitării, respingerii, înstrăinării, prudenţei excesive.
Timiditatea la adolescenţi e un semnal de alarmă pentru părinţi şi psihologi. A presa un
timid într-o direcţie nedorită de el sau de care se teme, poate duce la tulburări psihice grave. Nu
trebuie să râdem de timizi deoarece pentru psihicul lor acest lucru e extrem de nociv. Suportul
parental, grupul social stabil şi fără schimbări sunt esenţiale în perioada adolescenţei pentru ca
aceşti indivizi să rămână sănătoşi psihic (e important să nu schimbe localitatea de domiciliu
datorită prietenilor şi să aibă părinţi înţelegători în preajma lor). Vezi cazurile dramatice ale
unor copii cu părinţii plecaţi la muncă în alte ţări un timp îndelungat.

7
PROBLEMELE DE SĂNĂTATE MINTALĂ LA COPII ŞI ADOLESCENŢI

ADOLESCENŢA

Adolescenţa este o perioadă în dezvoltarea organismului uman, care urmează

pubertăţii şi precede starea de adult. Este cuprinsă, în general, între 14 şi 18 ani, având
multiple aspecte particulare de la individ la individ. Se caracterizează prin dezvoltarea
fizică şi neuropsihică. Este perioada în care se conturează personalitatea.
Aceasta etapă are caracteristici speciale şi cerinţe proprii, adolescentul stabileste noi
relaţii cu semenii de ambele sexe, îşi organizează şi îşi consolidează o independenţă
emoţională faţă de părinţi şi alţi adulţi. Se dezvoltă intelectual şi îşi alcătuieşte un sistem de
valori civice. Este în căutarea personalităţii sale, a identităţii sale, nerăbdător să îşi aleagă un
model, gata să îşi cucerească locul său în lume.
Emotivitatea apare cu putere în adolescenţă. Mania, teama, neliniştea, gelozia, invidia,
afecţiunea, bucuria, curiozitatea sunt sentimente şi trăiri emoţionale pe care adolescentul le
resimte cu intensitate. Când este criticat, ridiculizat, când ceilalţi doresc să-i impună ceva este
indignat, se simte fustrat când este blocat în realizarea a ceea ce-şi doreste, discerne cu acuitate
propria-i valoare şi se revoltă chiar împotriva comportării sale. Manifestarile sunt variate:
tristeţe, bucurie, efuziune, anxietate, mutism, agresivitate, mai ales urmare a unei inferiorităţi
sociale reale sau imaginare. Teama de şcoală, dificultăţile în relaţiile de prietenie cu ceilalţi,
alegerea drumului profesional sunt surse ale nelinistii sale. Principala caracteristică a
adolescentului este altruismul, el vrea să îmbrăţişeze cauzele cele mai dificile, să se dezvolte
nelimitat. Acum trebuie să dovedească parintele că ştie într-adevar să fie reazemul spiritual al
copilului.
Personalitatea adolescentului nu este încă nici omogenă, nici precizată în mod definitiv.
Îi lipseşte experienţa. “Criza de originalitatea a adolescentului” poate începe în pubertate şi
poate dura până în postadolescenţă. Este diferită de la o persoană la alta ca intensitate, durată şi
constă, pe de o parte, în despărţirea de atitudinile şi comportamentele propriei copilării (latura
negativă a crizei), dezvoltarea forţei Eu-lui, a conştiinţei de sine, a disponibilităţilor creatoare,
pe de alta parte (latura pozitiva a crizei).
Adolescentul îşi formează un mod propriu de a înţelege viaţa, îşi cristalizează o
concepţie care-l călăuzeşte în alegerile pe care le va face.
O componentă orientativă a personalităţii este conştiinţa apartenenţei la generaţie.
Adolescentul nu doar se integrează în grupuri, ci trăieşte apartenenţa la comunitatea celor care
îi seamănă, constata ce pot şi ce fac aceştia, ce pot ei. Conştiinţa apartenenţei la generaţie poate
genera manifestări protestatare afective (ex. revolte).
Se continuă formarea idealului in viata care este acum constant si stabil, spre deosebire
de preadolescenta, mai complex elaborat, mai legat de ceea ce ofera societatea.
Intre componentele orientative are loc si imaginea de sine care rezulta dintr-o orientare
constanta si o trebuinta marcanta de autocunoastere.
Adolescentul isi doreste sa-si descopere unicitatea si originalitatea propriei fiinte.
Astfel, tinerii adolescenti pot :
- gasi identitatea de sine, care le permite sa se integreze si adapteze bine la toate felurile de
imprejurari;
- gasirea unei prea timpurii identitati care permite adaptarea in prezent,dar inchide
posibilitatea de realizare ale acelei persoane;

8
- ramanerea multa vreme intr-o identitate confuza care genereaza fel de fel de schimbari
surprinzatoare;
- ajungerea la o identitate negativa prin identificarea cu grupuri si persoane deviante.
Eu-l fizic ramane in continuare in centrul autocunoasterii, favorizat de armonia
dezvoltarii biologice. Este valorizat in contextul relatiilor dintre sexe si de aceea, adolescentii
manifesta atitudini active de imbunatatire, fiind atenti la moda, silueta etc.
Pot aparea cu usurinta si complexe de inferioritate care sa-i faca sa fie retrasi, timizi, tacuti,
pasivi etc.
Eu-l spiritual – sunt deosebit de interesati de unele calitati cum ar fi nivelul propriu de
inteligenta si cultura sau alte caracteristici de personalitate care devin mai importante. Ii
nelinistesc lipsurile si defectele si isi intensifica efortul de a le inlatura. Eu-l social este mai
degraba consolidat in cursul acestui stadiu, deoarece exista deja un grup sau grupuri stabile in
care adolescentul se integreaza si si-a cucerit un loc si un prestigiu. Ramane totusi sensibil la
eventuala indiferenta a grupului de prieteni si a familiei si poate trai mari dezamagiri sau se
indarjeste sa le-arate ce poate.
James Marcia a elaborat teoria starilor identitare. El a plecat de la dilema majora a
adolescentei – identitate sau confuzie – din teoria lui E. Erikson. Varianta sa pune accent pe
doua activitati si anume: autochestionarea (cine sunt ?) si angajarea (ce fac?). Autochestionarea
se poate instala progresiv sau brusc, dar poate sa si lipseasca. Ea directioneaza si sustine
viitoarele asumari de roluri sau valori. Angajarea este dimensiunea efectiva, practica, de
validare interioara (ex. devin student, sofer etc. si constat ca mi se potriveste sau nu).
Exista patru stari identitare:
- identitate realizata (persoana traverseaza etapa autochestionari, concomitent cu
angajarea sa ferma, intr-o serie de roluri);
- identitate in moratoriu (autochestionarea exista, angajarea nu);
- identitatea acceptata (adolescentul nu a parcurs, cel putin vizibil, etapa autochestionarii
si este deja angajat pe o anumita linie, el a adoptat pur si simplu optiunile mediului sau
familial - “dai la contabilitate”);
- identitate difuza (nu sunt prezente nici autochestionarul nici angajarea). Ea poate fi o
stare precoce, fie o stare post esec.Ea apare in urma unor angajari discordante cu
dorintele sau posibilitatile individuale (sunt student la informatica dar doream la
psihologie, iubesc pe cineva care nu ma iubeste etc ). Ea poate fi la fel de valoroasa si
in caracterizarea dinamicii adolescentei, ca etapa a optiunii si schimbarii.

Criza de originalitate în adolescenţă

Castigarea unei tot mai accentuate independente fata de generatia adulta si iesirea din
grupul tutelar (familie, scoala), modificarea vizibila in inaltime, maturizarea sexuala (cresterea
organelor de sexuale, aparitia pilozitatii axiale si pubiene, modificarile vocii), sunt
caracteristicile principale ale adolescentului.
Din punct de vedere psihologic, puseul de crestere fizica si maturizarea sexuala este
legata de multiple stari de disconfort. Dezvoltarea desproportionata, mai evidenta la baieti
decat la fete, creeaza adesea un aspect caricatural si determina o stangacie specifica in miscari,
datorita neajustarii lor la proportiile modificate ale corpului. Toate acestea produc tanarului
stari de neliniste privind aspectul sau general. Conduita este labila, momentele de vioiciune,
exuberanta, activism, alterneaza cu cele de oboseala, apatie, demobilizare. Apare o tendinta de
scadere a disciplinei, de crestere a reveriei, de pierdere a timpului fara a face nimic.

9
 Personalitatea adolescentului este sensibila si capabila de stari intelectuale si afective
intense si complexe. Capacitatea de creatie in adolescenta se orienteaza in egala masura asupra
productiei artistice - literatura, muzica, coregrafie, cat si asupra unor domenii tehnice
(calculatoare, telefoane).
Adolescentul priveste creatia, ideile lui "extraordinare" ca un semn de maturizare si
independenta, ca o exprimare a propriei individualitati. El se diferentiaza de ceilalti si mai ales
de lumea adultilor, lume care "nu-l intelege". Are tendite de a modifica starile si credintele
adultilor, acestia traind intr-o lume pe care el o considera ca fiind imperfecta. Aceasta latura
critica a adolescentului este o expresie a "crizei de originalitate", criza care indicandica
intensitatea trairilor sale conflictuale, iar "originalitatea" se refera la interpretarea si exprimarea
personala a unor lucruri si situatii percepute ca fiind comune, banale si depasite.
Integrarea adolescentului in viata culturala are loc adesea prin eforturi personale care
nu traverseaza neaparat mediul familial, tot ca o expresie a aceleasi nevoi de autonomie si
identitate. Pe aceasta linie se inscrie si tendinta adolescentului de a fi in rezonanta cu generatia
sa.
Adera la curentele creative moderne nu neaparat pentru ca acestea sunt valoroase, ci
datorita faptului ca ele se diferentiaza de valorile promovate de adulti si chiar ii contrazice pe
acestia. In plus, adolescentii manifesta o preferinta clara pentru trairile emotionale, activitatile
si aspiratiile grupului din care face parte. Daca un membru al grupului s-a angajat sau si-a luat
un telefon nou de exemplu, si el va face la fel.
Esential in stimularea creativitatii adolescentilor sunt posibilitatile de acces la oferte
culturale de calitate. Pentru ca nu este un consumator cu experienta, adolescentul accepta
necritic ofertele care ii vin din diverse domenii: literatura, muzica, film, stiinta, tehnica.
Problema calitaii acestora priveste influientele negative ale unor produse care stimuleaza
agresivitatea. Personajele din filme au functii modelatoare importante, ele fiind preluate cu
usurinta ca modele si integrate in comprtament. In general filmul are prin forta sa expresiva un
impact puternic, iar situatiile si tipurile de relatii pe care le prezinta, tipurile de ocupatii pe care
le valorizeaza, modalitatile de petrecere a timpului, maniere de a reactiona in situatii stresante
sau neobisnuite, functioneaza adesea ca idealuri de urmat pentru tineri. Chiar daca influientele
asupra conduitei sunt initial trecatoare, ele se sedimenteaza treptat daca nu descopera si altele
care sunt valorizate cultural. Daca adolescentul este intr-un mediu tot mai consistent si mai
valoros cultural, el devine un consumator tot mai avizat, selectiv si critic, iar modelele preluate
genereaza aspiratii si interese noi, ii dezvolta sensibilitatea si il socializeaza.
In aceasta perioada, trairile afective se intensifica si se nuanteaza, se dezvolta
mobilitatea mimica si expresivitatea emotionala. Emotivitatea si excitabilitatea ce insotesc
puseul de crestere, determina o labilitate in manifestarile emotionale care se manifesta adesea
prin stari extreme si foarte intense ( oscileaza intre o tristete profunda si o exaltare entuziasta).
Aceasta mare gama afectiva a adolescentului creste sentimente clare de disconfort si protest:
plictiseala, opozitie, sentimente de amor propriu jignit sau de lezare a prestigiului, sentimentul
de a fi ridicol sau de a se simti culpabilizat. Opozitia se manifesta in conduita prin refuzul unor
comportamente considerate absurde si ipocrite (refuzul de a fi politicos sau amabil cu
persoanele care nu-i plac). Starea de protest mai poate fi exprimata si prin tinuta vestimentare,
limbaj, aderarea la anumite curente si grupuri care promoveaza valori subculturale.

Adolescenţa – vârtsta descoperirii propriei identităţi

Ce este identitatea? Conştiinţa clară a unei persoane (imaginea despre sine) despre cum
se percepe pe sine însăşi şi despre ceea ce gândesc alţii despre ea. Identitatea se formează

10
progresiv şi presupune identificarea propriilor valori, interese şi abilităţi, evaluarea capacităţii
de a lua decizii şi de a face faţă diverselor situaţii, alegerea vocaţiei, alegerea profesiei şi a
partenerului de viaţă, a stilului şi drumului de viaţă.
Descoperirea identităţii proprii presupune aflarea răspunsurilor la întrebările majore ale
vieţii: Cine sunt eu? Care este drumul meu în viaţă ?
Adolescenţii sunt într-un proces de a se înţelege pe ei înşişi şi de aceea au un
comportament în permanentă schimbare. Adolescenţii au dorinţa de a se realiza şi de a fi unici
şi adoptă trei tipuri de conduite: fie de revoltă, fie de închidere în sine, fie de exaltare şi
afirmare.

Obiectivele adolescentului

Exista 7 obiective pe care majoritatea tinerilor caută să le atingă în mod intuitiv în

perioada adolescenţei:
Realizările - satisfacţia de a realiza o performanţa într-un anumit domeniu.
Prietenii - lărgirea grupului de prieteni prin legarea de noi prietenii şi păstrarea lor.
Sentimentele - înţelegerea propriei persoane prin împărtăşirea propriilor sentimente, trăiri cu o
altă persoană.
Identitatea - sentimentul de a şti "cine sunt", de a fi recunoscut ca o persoană de valoare.
Responsabilitatea - încrederea de a şti că "pot să stau pe picioarele mele şi să iau decizii
responsabile".
Maturitatea - transformarea din copil în adult.
Sexualitatea - acceptarea responsabilităţii noului rol ca fiinţă sexuală.
Şi adulţii (părinţii) au aceleaşi aspiraţii în legătură cu adolescenţii, dar tensiunile sau
conflictele între generaţii apar atunci când nu se ajunge la un acord asupra modalităţilor de a
atinge aceste obiective.

Atitudinile negative faţă de adolescent

"Netezitorii" vor să deţină controlul şi să-l ajute pe adolescent să evite toate greşelile.
Însă, dacă drumurile sunt permanent netezite, el devine nesigur şi incapabil să reziste presiunii
grupului; se naşte împotrivirea faţă de acele persoane şi ideile lor.
"Provocatorii" se aşteaptă ca adolescentul să se maturizeze peste noapte şi-i acordă
mult prea devreme anumite libertăţi. Însă adolescentul nu are maturitatea deplină pentru a lua
decizii corecte, coerente şi cad victime presiunii grupului.
Atitudinea pozitivă faţă de adolescent: „Însoţitorii" au o atitudine echilibrată şi acordă
adolescentului un spaţiu de independenţă şi libertate dirijată.
Adolescentul are nevoie de o perioadă de "aclimatizare", în care să primească libertatea
în mod treptat şi în acelaşi timp tot mai multe responsabilităţi sub îndrumarea şi călăuzirea
adulţilor.
Pentru a vă putea cunoaşte sau recunoaşte vă oferim câteva aspecte pozitive şi negative
ale celor patru tipuri de temperamente.
Sangvinicul - "Strălucitorul" are următoarele trăsături pozitive: prietenos, comunicativ,
generos, spontan, fermecător, impresionabil, afectuos, distractiv, optimist, energic şi trăsături
negative: voinţă slabă, dezordonat, superficial, dezorganizat, indisciplinat, uituc, zgomotos, se
repetă, te întrerupe des, vrea să fie în centru
Colericul - "Liderul" se caracterizează prin următoarele trăsături pozitive: voinţă puternică,
competitiv, ingenios, sigur de sine, motivator, hotărât, îndrăzneţ, practic, muncitor şi trăsături

11
negative: rece, se opune mereu, insensibil, dominator, violent, arogant, irascibil, nechibzuit,
răzbunător.
Melancolicul - "Sensibilul" poate fi recunoscut după trăsăturile pozitive: sensibil, analitic,
creativ, perfecţionist, profund, grijuliu, respectuos, bine educat, ordonat, fidel, iubitor de
muzică şi trăsăturile negative: taciturn, pedant, supărăcios, egoist, pesimist, suspicios,
marginalizat, deprimat, critic, introvertit
Flegmaticul - "Comodul" îl veţi recunoaşte după trăsăturile pozitive: flexibil, liniştit, controlat,
rezervat, împăciuitor, calm, adaptabil, echilibrat, diplomat şi trăsăturile negative: lipsit de
entuziasm, indiferent, arogant, leneş, dispreţuitor, reticent, fricos, indecis, suspicios.

Perioada adolescenţei este caracterizată de câteva temeri. Să încercăm să le

„demontăm" împreună!

1. Teama de a nu fi luat în seamă, de a fi considerat mic, de a nu fi suficient apreciat.

Recomandări:
- Asumaţi-vă responsabilităţi directe.
- Sprijiniţi iniţiativele celorlalţi.
- Antrenaţi şi alţi adolescenţi să contribuie la propria lor formare.

2. Teama de a nu fi înţeles, de a fi ridiculizat, minimalizat, marginalizat, de a fi repezit.

Recomandări:
- Creaţi condiţii pentru un dialog deschis, sincer, fie între voi, fie între voi şi părinţi sau
profesori.

3. Teama de a fi pedepsit pentru că nu aţi răspuns exigenţelor adulţilor.

Recomandări:
- Nu faceţi lucruri intenţionate, pentru a vedea limita răbdării celorlalţi.
- Dacă aveţi abateri absolut întâmplătoare, cereţi-vă scuze.
- În cazul abaterilor repetate şi majore, cereţi-vă iertare şi discutaţi despre aşteptările lor faţă de
voi.

4. Teama de a nu te cunoaşte prea bine, de a nu şti încă cine eşti. Din această teamă apar
tendinţele de supraapreciere sau subapreciere.
Recomandări:
- Confruntaţi-vă cu voi şi cu alţii, folosindu-vă de cele prezentate mai sus.
- Verificaţi-vă imaginea de sine cu imaginea celorlalţi despre voi.
- Alegeţi-vă un confesor, o persoană dragă, de încredere cu care să staţi de vorbă ori de câte ori
simţiţi nevoia de a clarifica o problemă sau o situaţie.

5. Teama de banal, de obişnuit, de tradiţional.

Recomandări:
- Stimulaţi-vă, antrenaţi-vă şi educaţi-vă creativitatea în mediul şcolar, folosind teste de
creativitate.
- Valorificaţi-vă talentele cu care aţi fost înzestraţi.
- Activaţi în cadrul grupurilor parohiale, de volunariat, pentru a fi de folos celor care au mare
nevoie de exuberanţa voastră.

6. Sentimentul de inferioritate.

12
 De asemenea, caracteristic acestei perioade este sentimentul chinuitor de inferioritate,
de îndoială de sine. Toţi adolescenţii şi nu numai ei, luptă cu acest sentiment trecător, care nu
trebuie să se transforme într-o atitudine de o viaţă. Unii nu reuşesc să se împrietenească cu
nimeni şi consideră că nu există suflete cărora să le pese de ei. Unii sunt luaţi în râs de ceilalţi
sau părăsiţi de "prietenii" lor şi atunci sunt în stare de gesturi necugetate (sinucideri).
Presiunea grupului
Adolescentul se confruntă cu presiunea grupului din care face parte, iar el simte o
nevoie acută de a se conforma.
Conformismul este dorinţa de a fi exact ca toţi ceilalţi, de a face ce fac ei, de a purta ce este la
modă, de a spune ceea spun ceilalţi, pentru a fi polulari.
Un conformist este o persoană căreia îi este teamă să fie altfel decât majoritatea, el
simte o nevoie permanentă de a fi ca toţi ceilalţi. În adolescenţă această presiune de a te
conforma celorlalţi atinge cote critice şi uneori cote ridicole.
Alegerea modelelor
Adolescenţa este şi perioada în care se alege un model.

TRANSFORMARILE FIZICE pot duce la:

- Distantare de corp (refuzul de a se spala)
- Vointa de a controla corpul (piercing, tulburari alimentare)
- Admiratia pentru propriul corp (primele forme sau muschii)
- Precocitate sau intarziere in dezvoltarea fizica
TRANSFORMARILE PSIHOLOGICE:
- Sentimentul de diferenta in raport cu ceilalti la varsta la care isi doreste aflarea locului sau
in grup (nevoia de apartenenta vs originalitate)
- Al doilea proces de separare-individualizare; separarea de mediul familial apare
concomitent cu nevoia de siguranta si protectie parentala
- Stari sufletesti normale cu dispozitii variate; trairi depresive “fiziologice”
- Perioada hipersensibila in care tanarul trebuie sa accepte sfarsitul magiei copilariei,
pierderea iluziilor sale fata de sine si fata de lume ce duce la tulburari depresive autentice
Toate aceste dificultăţi pot duce la:
- regresie la comportamente infantile (conduite dependente)
- repliere pe sine
- mecanisme de aparare de tip nevrotic (tulburari obsesiv-compulsive, fobii,
manifestari isterice) sau psihotic (deliruri)
- tulburari de conduita – dezvoltari dizarmonice ale personalitatii

Deci CRIZA presupune: Aparitia momentana si concomitenta a unor multiple si instabile

procese de adaptare si a suferintelor care sunt expresia unei treceri laborioase si conflictuale
de la copilarie la viata adulta.
In mod normal criza este tranzitorie.

13
TULBURĂRI EMOŢIONALE-AFECTIVE

Timiditatea

Variabila a personalitatii, timiditatea poate fi regasita intr-un moment sau altul la

fiecare dintre noi, fara a face insa obiectul unei terapii. Atunci cand timiditatea este structurala,
profunda si de lunga durata, terapia ei este necesara si chiar imperativa. Considerata de multi
un handicap in realizarea unor scopuri, ea nu trebuie confundata cu bunul simt sau cu buna
crestere.
Pentru a intelege mai bine despre ce vorbim, vom da o definitie a conceptului:
Comportament defensiv si anxios, ezitant si astenic, exprimand dificultati de adaptare
sociala ce sunt normale si explicabile in mica copilarie si la pubertate, dar care ridica
probleme in adolescenta si la maturitate.
Se considera ca timiditatea se datoreaza diversilor factori cum ar fi: nesiguranta de sine,
complexele de inferioritate (care pot fi impuse prin autoritarism educativ), dificultati de
comunicare si exprimare, reticente dictate de atitudini hiperexigente, de minimalizare a
propriului Eu, de insecuritate, etc. Un factor major care determina timiditatea este stilul diferit
al fiecarei culturi de a atribui lauda si pedeapsa copiilor (se pare ca israelienii sunt cei mai
putin timizi dintre nationalitati).
Timiditatea este o trasatura caracteristica temperamentului melancolic care se
caracterizeaza prin tendinte spre meditatie si visare, spre poezie, arta si nostalgie, spre
introversie si reflexie, adancime si intensitate in gandire. Nimic rau, insa cand aceasta stare
devine un mod de a fi si poate chiar o piedica in a ne afirma sau exprima, atunci trebuie tras un
semnal de alarma. Dar sa nu ne indepartam de la subiect si sa facem cunostinta cu portretul
unei persoane timide
Aparent blanda si calma, ea traieste de fapt intr-o continua stare de tulburare, teama si
iritare; este o persoana complexata, excesiv de sovaielnica, care permanent isi analizeaza
partile negative si o preocupa peste masura parerea celorlati despre ea. La o petrecere, de
exemplu, in timp ce unii fac cunostinte cu ceilalti, danseaza, se implica in actiune, persoana
timida isi analizeaza modalitatile de control al impresiei publice pe care o genereaza (daca stau
in coltul cel mai indepartat al camerei si pretind ca examinez tabloul de pe perete, toti vor
crede ca sunt interesat de arta si nu va fi nevoie sa vorbesc cu nimeni) asta bineanteles in cazul
in care a acceptat sa mearga la petrecerea respectiva.
In tot acest timp, inima bate mai repede, pulsul creste, stomacul este incordat - semnale
ale suferintei si nefericirii autentice. Refractar lumii exterioare, timidul este un adept al
solitudinii (traieste mai mult intr-un univers personal, special creat de el, un fel de lume a lui
interioara); este usor impresionabil, este tacut, calm, capabil de sentimente intense insa ascunse
sub masca indiferentei.
Apar si probleme de natura cognitiva: incapacitate de a gandi clar in prezenta altora,
tinzand sa se blocheze in conversatii (ei pot parea din aceasta cauza dezinteresati sau
nepoliticosi creind false impresii cand de fapt ei sunt nervosi si speriati). Exista desigur si
consecinte in plan afectiv - desi capabili de sentimente intense si foarte afectuosi, nu-si pot
exprima cu usurinta sentimentele de teama de a nu fi respinsi, motiv care le-ar creea o mare
suferinta.
Excesiv de egocentrici, ei sunt continuu preocupati de fiecare aspect al infatisarii si
comportamentului lor. Timidul traieste sub presiunea a doua temeri: teama de a nu fi in atentia
cuiva si teama de a fi considerat nesemnificativ/neimportant de ceilalti.

14
 Vrem sau nu, ne place sau nu - timiditatea provoaca suferinta, neplacere sau discomfort
celui in cauza. Insa, trebuie stiut ca, nu intotdeauna ea a fost sursa pentru cele de mai sus. A fi
timid sau "inhibat" serveste unei functii protectoare, intrucat naste precautie; fara indoiala,
timiditatea l-a scos pe Homo Sapiens din cateva situatii "incordate" de-a lungul timpului.
Practic, initial timiditatea a servit ca arma protectoare pentru Eul fizic. Doar dupa ce s-a
acomodat total cu un nou mediu, un animal se simte in siguranta, se comporta natural, relaxat
si exploreaza imprejurimile.
Fiecare om dispune de o doza de inhibitie sociala, pentru ca fiecare se gandeste dinainte
la ceea ce urmeaza sa faca sau sa spuna, ca si la consecintele ce deriva din actiunile sale.
Asadar, o mica doza de timiditate este benefica pentru orice om; prea multa insa, nu foloseste
nimanui.
Mai exista o alta categorie de timizi, mai exteriorizati, care sunt persone reci, calme,
dar al caror interior este bulversat de temeri si stres; acestia au invatat sa se comporte
indraznet, insa nu reusesc asta decat intr-un mediu controlat. Ceea ce-i uneste pe timizii de
toate categoriile este acuta lor constiinta de sine. Ei isi petrec foarte mult timp concentrandu-se
asupra propriei persone si asupra slabiciunilor lor, incat le ramane prea putin timp sa priveasca
in jur.
Iata cateva idei care vin in ajutorul timiditatii:
- asigura-te ca nici o persoana dintr-o adunare nu monopolizeaza discutia/atentia; acest lucru
face posibil ca toti cei prezenti sa beneficieze de o oarecare atentie pentru un timp;
- actioneaza astfel incat sa scoti ce este mai bun din ceilalti in orice situatie. Profesorii ar trebui
sa solicite mai multe raspunsuri din partea celor care de obicei nu prea vorbesc;
- la petreceri "sparge gheata" apropiindu-te de cei care stau singuri si atrage-i in discutii si
actiuni;
- ajuta-i pe cei timizi sa se implice in conversatii care-i avantajeaza, care-i scot in evidenta (cei
mai multi dintre timizi au talente ascunse pe care se feresc sa le comunice celorlati de frica de a
nu fi ridiculizati; sunt buni poeti sau prozatori, unii picteaza, altii se pricep la calculatoare, etc);
- afla ce-l intereseaza pe timidul de langa tine si "incheaga" tu o discutie pe aceasta teme;
- ofera-le dreptul la replica intr-o disputa; adesea, ei nu intervin intr-o discutie neintrerupta;
cere-le tu parerea, asigura-i ca te intereseaza opinia lor - astfel le va creste increderea in propria
persoana si vor fi mai siguri pe ei.
Sentimentul de timiditate este universal si s-ar putea sa se fi dezvoltat ca un mecanism
adaptiv pentru a face fata unor noi stimuli sociali. Timiditatea este simtita ca un amestec de
emotii, incluzand frica si interes, tensiune si neplacere. Aceste sentimente pot fi insotite de o
creste a ritmului cardiac si a presiunii sanguine. Observatorul recunoastea timiditatea dupa
privirea indreptata in jos, reticenta fizica si verbala. Vorbirea persoanei timide este de obicei
inceata, tremuranda sau ezitanta. Unii copii isi sug degetul; altii actioneaza sfios, zambind si
departandu-se alternativ.
Timiditatea se poate distinge de cele doua comportamente asemanatoare: precautia si
detasarea sociala. Precautia copilului fata de straini nu prezinta ambivalenta apropiere/evitare
caracteristica sfielii. Unii copii mai mari prefera jocul solitar si par ca nu au nevoie de
interactiune sociala, dar acestia nu prezinta tensiunea specifica unui copil timid. Timiditatea
poate aparea la copii in anumite faze de dezvolatre. Timiditatea fricoasa poate fi un raspuns la
prezenta multor adulti in copilarie. Dezvoltarea constiintei de sine in al doilea an de viata
aduce cu sine o mai mare sensibilitatea sociala. Timiditatea constienta - posibilitatea de jena -
apare in jurul varstei de 4-5 ani. Constiinta de sine va atinge un varf in adolescenta timpurie.

15
De ce sunt unii copii mai timizi decât alţii?

Unii copii pot avea predispozitie la timiditate: in cazul lor este mult mai probabil sa
reactioneze timid la situatii sociale noi. Dar chiar si acesti copii pot fi timizi numai in anumite
cazuri. Cercetatorii au considerat atat natura copiilor cat si hrana lor in incercarea de a explica
aceste diferente.
Unele aspecte ale timiditatii sunt invatate. Fondul cultural al copiilor, mediul familial
ofera modele de comportament social. Copiii chinezi sunt mult mai reticenti in societate decat
cei caucazieni, iar copiii suedezi au prezentat un mai mare disconfort in societate decat
americanii. Unii parinti, etichetandu-si copii ca timizi, par sa incurajeze dezvoltarea timiditatii.
Unii adulti incearca sa ademeneasca copiii timizi inspre o interactiune sociala, astfel
amplificand comportamentul sfios.
Din ce in ce mai multi cercetatori considera ereditatea sau temperamentul ca baza
pentru unele forme de timiditate. De fapt, ereditatea joaca un rol mult mai important in
timiditate decat in orice alta caracteristica a personalitatii. Studiile legate de adoptie pot sa
prevada timiditatea analizand sociabilitatea mamei biologice. Copii foarte inhibati prezinta
diferente fiziologice fata de copii fara inhibitii, inclusiv un ritm al inimii mai puternic si mai
stabil. Intre 2 si 5 ani, cei mai inhibati copii continua sa fie reticenti fata de alti copii si fata de
adulti. Se remarca persistenta unor modele de pasivitate sociala si inhibitie in dezvoltarea
personalitatii.
Cu toate acestea, cei mai multi cercetatori cred ca influentele genetice determina numai
o mica parte a timiditatii. Chiar si predispozitiile ereditare pot fi modificate. Copii adoptati, de
pilda, adopta o parte a stilului social al parintilor adoptivi, iar copii foarte inhibati au devenit
mult mai confortabili in societate prin eforturile parintilor.

Când timiditatea reprezintă o problemă?

Timiditatea poate fi un raspuns normal, adaptiv la o posibila experienta social

covarsitoare. Fiind intr-un fel timid, copilul se poate retrage temporar si sa castige astfel un
sentiment de control al situatiei. In general, pe masura ce copii castiga sentimentul de control
in intalnirile cu oameni care nu sunt familiari, timiditatea dispare. In absenta unor alte
dificultati, copii timizi nu prezinta un risc psihiatric sau comportamental. Dar copiii care
prezinta o timiditate extrema permanenta sau care nu este in legatura cu contextul pot prezenta
asemenea riscuri. S-a aratat ca timizii sunt mai putin competenti in initierea unor jocuri. Copiii
de varsta scolara care s-au autocategorisit ca timizi tind sa se placa mai putin, sa se considere
mai putin prietenosi si mai pasivi decat prietenii lor ne-timizi.
Acesti factori influenteaza negativ perceptia celorlalti. Copiii timizi sunt adeseori
judecati de tovarasii de joaca ca fiind mai putin prietenosi si mai putin placuti decat cei ne-
timizi. Din aceasta cauza, copiii timizi pot fi ignorati de colegi si au mai putine sanse de
dezvoltare sociala. Copiii care continua sa fie excesiv de timizi pana la adolescenta si
maturitate se descriu ca fiind mai singuratici, avand mai putini prieteni si mai putine relatii cu
membrii sexului opus decat cei de aceiasi varsta.
Cum sa ajutam un copil timid?
- Cunoaste si accepta copilul in totalitatea lui. Timiditatea este numai un aspect al personalitatii
lui. Fiind sensibil la interesele si sentimentele copilului vei putea sa construiesti o relatie cu
copilul si sa arati ca il respecti. Aceasta va face copilul mult mai increzator in fortele proprii si
mai putin inhibat.

16
 - Construieste respectul de sine. Copiii timizi au de obicei o imagine negativa despre ei si simt
ca nu vor fi acceptati. Incurajeaza copilul timid sa faca demonstratii de indemanare si
incurajeaza-i autonomia. Lauda-l des. Copiii care au o parere buna despre ei insisi nu sunt
timizi.
- Dezvolta aptitudini sociale. Chiar daca este vorba numai de joaca in paralel, incurajeaza
activitatea sociala. Invata copilul fraze cheie ("Pot sa ma joc si eu?") si tehnici de integrare in
societate bazate pe roluri. De asemenea, ocaziile de a se juca cu un singur copil o data, vor
ajuta copilul timid da devina mai stapan pe sine. Jocul cu grupuri noi de copii va da sansa unui
nou start copilului timid si ii va permite sa obtina un nivel social mai inalt.
- Permite copilului sa isi faca "incalzirea" inaintea unor situatii noi. Fortarea copilului intr-o
situatie pe care el o vede amenintatoare nu il va ajuta la formarea aptitudinilor sociale. Ajuta
copilul sa se simta in siguranta si ofera-i materiale interesante care sa il momeasca in
interactiunile lui sociale.
- Nu uita ca timiditatea nu este in totalitate un lucru rau. Nu orice copil are nevoie sau doreste
sa fie in centrul atentiei. Unele calitati specifice timiditatii, cum ar fi modestia si rezerva, sunt
privite ca pozitive. Interventii drastice sunt necesare numai in cazul in care copilul se simte
excesiv de inconfortabil sau neglijat in societate.

Ataşamentul dezorganizat

Atasamentul este definit ca fiind relatia afectionala dintre doua persoane.

Tulburarea de atasament apare in conditiile in care o persoana are dificultati in
formarea si pastrarea relatiilor de durata.
Cel mai des isi arata lipsa completa a abilitatilor de a interactiona afectiv cu alte
persoane. In cele mai multe cazuri nu reusesc sa-si dezvolte constiinta si nu pot capata
incredere, din acest motiv nu permit altor persoane apropierea si comunicarea.
Tot raul poate sa provina si de la un abuz psihic si emotional ce se dezvolta in primii
ani de viata, daca copilul nu-si formeaza o legatura sentimentala de atasament cu mama sa, va
fi imposibil sa creeze legaturi sentimentale cu restul oamenilor.
Copilul lipsit de atasament nu-si gaseste rostul, nu poate gandi si reactiona ca o
persoana normala. In partea centrala a lipsei de atasament sta ascunsa furia si supararea.
Aceasta furie pune stapanire pe psihic, durerea neinteleasa pune stapanire pe suflet
datorita faptului ca s-au simtit singuri si abandonati. Inabilitatea lor de a comunica si lipsa de
interactiona face ca tratamentul si educatia sa fie aproape imposibile.
Cauzele tulburarii comportamentale:
• Expunerea la droguri si alcool, stresul din familie sau sarcinile nedorite afecteaza copilul
care este inca in dezvoltare: „Copii stiu ce gandeste si ce simte mama pe timpul sarcinii.”
• Cauzele tulburarilor comportamentale sunt de ordin: psihic, emotional, abuz sexual,
neglijarea, moartea unuia dintre parinti, boala severa, depresia cronica, mame nepregatite
fara priceperi de parinte.
Aceste situatii pot cauza blocrea comportamentului si sa nu-si dezvolte abilitati de
incredere, iubire, grija. In cele din urma copilul nu va permite sa fie controlat.
In primii ani de viata ar trebui sa ne concentram asupra nevoilor copilului iar acestea sa
devina o prioritate pentru noi.
Lipsa acestor nevoi se manifesta prin plans si se poate transforma in manie si intr-o
mare frica in cazul in care ele nu sunt vazute si satisfacute. Copilul isi mai poate de altfel
manifesta nevoile si prin contactul cu ochii, atingerile, zambetul, miscarile.

17
 Increderea pe care copilul o prinde in noi este de folos la dezvoltarea constiintei, care il
va ajuta sa aleaga binele si raul, sa inteleaga si sa tina cont de sentimentele altor persoane.
Factori cu risc in copilarie
Acesti factori se manifesta prin:
• plansul constant;
• contact cu ochii nesemnificativ;
• zambet nereciproc;
• un alaptat de slaba calitate;
• indiferenta cu persoanele din jur;
• abuzul de sine
Caile de tratare a factorilor de risc din copilarie
Copii care detin unul sau mai multi factori de risc, planul de refacere include
urmatoarele aspecte:
- alaptatul este posibil, iar in cazul in care copilul este hranit pe cale artificiala cu biberonul
acesta trebuie tinut cu mana nu ”proptit”;
- masarea copilului cate 20 min/zi, imbratisarea, zambetul, contactul cu ochii, cantatul sau
cititul se va face cu o voce calda si cu multa dragoste;
- trebuie acordata atentie deosebita hranirii care se va face si ea deasemeni cu multa
dragoste, atingeri delicate;
- nu trebuie permisa hranirea sau tinerea in brate de alte persoane.
- nu este admis sa lasam copilul sa planga singur mai mult de 3 minute;
- nu este admisa expunerea copilului la TV in primul an;
- raspunderea la nevoile copilului trebuie facuta cu multa atentie si dragoste;
- fiecare minut in care investim sentimente si ne aratam dragostea, grija si zambim in ochii
copilului, este echivalentul la o ora in minus de durere atunci cand va creste.
In urmatorii ani de viata trebuie sa ne concentram asupra dezvoltarii conceptelor,
„NU” si acceptarea limitelor. Un parinte afectiv marcheaza limitele spunand NU, dar totodata
si explicand de ce sunt puse aceste limite. Copilul cu o constiinta adecvata si dezvoltata, vede
in ochii parintelui cand depasesc aceste limite si incetand acest lucru observa satisfactia
acestora. Asa copilul isi poate da seama de aceste limite si totodata sa le si invete.
De asemenea, ne confruntam si cu cazuri in care, copilului ii este imposibil sa vada si
sa accepte aceste limite, ramanand blocati la modul „nu vreau”, incalcand orice regula impusa
de parinti. Greseala pe care o fac parintii este ca incearca sa schimbe lumea pentru ei, si le este
mai usor sa-i ignore decat sa-i corecteze. De aici se ajunge la manipularea parintilor care ajung
sa se simta slabi in fata copilului.
Pregatirea de baza ce trebuie invatata pana la 18 ani:
• sa vina cand este chemat de prima data
• sa se duca in camera sau unde este trimis
• “nu” ramane “nu”
• sa stea unde este pus sa stea
Parintii simt o mare durere avand un copil care le respinge dragostea. Acestia se simt
nepregatiti si vinovati.
Acest copii care cu un asemenea comportament au suferit prea devreme un abuz sau au
fost neglijati. Sentimentul de vinovatie si de rusine pune stapanire pe parinti cand vad
comportamentul urat al copilului cu alti copii sau animale, nerespectarea legii, distrugerea
lucrurilor din jurul lui si foarte dureros si distrugator cu el insusi.

18
 Din acest motiv comunitatea incearca sa caute un vinovat, nu sa rezolve problema. Este
vital sa lasam sentimentul de vinovatie si rusine si sa incercam sa cautam o rezolvare a
problemelor, o vindecare care este posibila.
Parintii isi construiesc si stabilesc un vis de a avea o relatie normala, sanatoasa,
iubitoare cu copilul, dar dezamagirea, durerea si deziluzia poate pune capat acestui vis. Cu
siguranta va merita efortul de aduce acest vis inapoi, pentru a avea un copil de care sa avem
grija , pe care sa-l invatam si sa-l intelegem.
Un copil care a trait fara dragoste de-a lungul anilor pentru ca a respins-o, are o
capacitate de a iubi mai mare, decat a unui copil caruia nu i-a lipsit niciodata.
Poti vedea comportamentul inacceptabil al copilului tau in unu sau doua moduri:
Semne de avertizare sau amenintare
Daca consideri acest comportament o amenintare poti fi in pericol atat tu, cat si familia
ta. Daca incepi sa-ti vezi propiul copil ca pe un dusman, acesta poate chiar sa devina unul.
Odata cu atacurile care or sa vina asupra ta, asupra caminului, asupra posesiei tale, o sa
vina si mania cu care copilul se va hrani. Fiind avertizat prin comportamentul inacceptabil al
copilului poti lua decizii si sa faci lucruri pozitive in viata copilului. Comportamentul copilului
tau va fi influentat de felul in care vei proceda si vei reactiona.
Trebuie sa crezi in adincul sufletului tau ca ai un copil iubitor, bun care are nevoie de
ajutorul tau. Actionand cu bune perspective putem schimba comportamentul copilului,
transformandu-l intr-un copil cu o conduita dezvoltata.
Sa putem intelege ce simte un copil care nu se poate adapta trebuie mai intai sa-i
intelegem perspectiva: imaginandu-ne ca suntem un copil care trebuie sa treaca peste un lac
inghetat ca sa ajunga acasa si dintr-o data inexplicabil gheata se sparge. Socat si infrigurat in
intuneric nu gasim curaj sa strigam ajutor. Singur, neajutorat, ingrozit, lupti sa ajungi la
suprafata. Vazand primejdia decizi sa te intorci de unde ai plecat si sa ramai acolo. Trecand
saptamani observi cum altii traverseaza lacul si ideea ta este clara: gheta te uraste si daca
incerci sa mai treci peste ea te va omori. Dar membrii familei tale, curajosi, incep in cautarea ta
pentru a te aduce acasa. Te ajuta sa treci peste lacul de gheata, incurajandu-te, dar tu crezi ca
vei muri, tipand de frica incercand sa indepartezi celalalte persoane. Familia se lupta pentru
viata ta stiind ca ai nevoie de dragoste, iubire si caldura caminului. Impotriva vointei tale te
imping spre gheata spre casa, stiind ca asta este sansa ta; trebuie doar sa ai incredere. Multi
copii au caderi si se simt speriati ca pe un lac inghetat fara nici o sursa de a se salva.

FUNCŢIONAREA SOCIALĂ A FAMILIEI

Având o influenţă determinantă asupra formării viitorului individ matur ca membru

activ al societăţii, pe deplin conştient de drepturile şi îndatoririle ce-i revin în această calitate,
funcţia socializatoare a familiei se realizează de-a lungul unei îndelungate perioade de timp, în
cursul căreia adolescentul învaţă conţinutul şi sensul datoriei morale. În raport cu cerinţele
obligatorii ale acestei perioade, copilăria este istoria unei socializări progresive, în cadrul
căreia influenţele morale exercitate de familie au un rol decisiv. Fiind grupul primar cel mai
coeziv şi factorul care exercită influenţele cele mai persistente asupra personalităţii, familia
educă spiritul de comunicare şi cooperare, facilitează transmiterea obiceiurilor, atitudinilor si
valorilor de la părinţi la adolescenţi, ghidează din punct de vedere moral conduitele acestora.
Responsabilitatea colectivă a părinţilor pentru educarea şi socializarea adolescentului,
dependentă de un context formativ global, sudează şi omogenizează diferitele funcţii ale
familiei, creând un adevărat „câmp de forţă” definit prin relaţii de autoritate, influenţă şi

19
control exercitat asupra comportamentelor. Posedând caracteristicile unei adevărate comunităţi
integrată societăţii mai largi, familia contribuie nemijlocit la modelarea şi dezvoltarea
personalităţii, permiţând internalizarea exigenţelor şi normelor morale.
Există însă suficiente cazuri când aceste scopuri generoase ale familiei nu mai sunt
atinse, iar normalitatea vieţii familiale apare alterată. Înţeleasă şi concepută ca funcţionalitate
integrală a familiei, normalitatea vieţii familiale impune exercitarea adecvată a tuturor
funcţiilor, rolurilor şi sarcinilor din cadrul familie.
Absenţa uneia dintre aceste funcţii, datorată unei organizări deficitare a structurii
familiei (dezorganizării ei), are o serie de implicaţii. O dată cu schimbarea compoziţiei
familiale se schimbă rolurile familiei, conţinutul acestora, precum şi calitatea interacţiunilor
între membri. În această situaţie, familia ca întreg se dezorganizează, performanţele ei devin
minime, iar climatul său se deteriorează, ajungând impregnat de multiple tare morale, ce
exercită influenţele negative dintre cele mai profunde asupra membrilor comunităţii familiale.
O asemenea familie, lipsită de o funcţionalitate normală, este o familie dezorganizată.
Disfuncţiile ei apar şi mai vizibil în situaţii de divorţ, când căsătoria eşuează, în majoritatea
cazurilor despărţirea partenerilor generând consecinţe nefaste, uneori dramatice, asupra
familiei ca întreg şi în special asupra copiilor aflaţi la vârsta minoratului şi adolescenţei.
Aşa cum indică rezultatele diferitelor studii şi cercetări întreprinse asupra fenomenului
de divorţialitate, despărţirea partenerilor şi desfacerea actului de căsătorie sunt precedate de o
lungă acumulare de insuccese şi insatisfacţii ale cuplului şi grupului familial în ansamblu, de
alterarea progresivă a funcţiilor sale, de apariţia unor stări de tensiune şi instabilitate afectivă
între soţi, de diminuarea sentimentelor de dragoste, fidelitate şi ataşament, neîndeplinirea
obligaţiilor morale şi legale asumate reciproc, multiplicarea conflictelor, intervenţia unor
manifestări morale şi afective contrare celor care au existat în momentul încheierii căsătoriei
etc. Aceste manifestări caracterizează aşa-numita familie „predeviantă”, cea în care mocneşte
discordia, ale cărei conflicte macină pilonii ei de existenţă şi căreia membrii îi contestă
identitatea şi unitatea, făcând-o să plutească în derivă, să se destrame ca grup coeziv, să ridice
probleme întregii societăţi.
În cadrul ei se produc cele mai dureroase răni şi traume individuale, cele mai multe
tulburări psihice, morale şi materiale, unitatea ei pare destrămată, fiind marcată în permanenţă
de insatisfacţii, conduite conflictuale, tendinţe de devianţă a minorilor, încălcarea normelor
morale de către adulţi etc., toate aceste manifestări „centrifuge” fiind iniţial mascate sau
disimulate, din raţiuni diferite, în raport cu opinia publică.
O asemenea familie „convulsivă” produce efecte deosebit de negative în planul
relaţiilor sociale, al personalităţii membrilor şi educaţiei descendenţilor, iar prin aparenţa sa de
„onorabilitate” sau „normalitate” împiedică de cele mai multe ori intervenţia activă a
instituţiilor sociale de ocrotire şi control social. Dintre cele mai penetrante şi persistente
influenţe negative exercitate asupra membrilor familiei sau asupra acesteia în ansamblu ei, o
serie de studii sociologice şi generalizări ale practicii judiciare relevă ca fiind mai importante
următoarele:
- diminuarea şi obturarea crescândă a aportului social al grupului familial, însoţite de
scăderea marcată a creativităţii personale a membrilor săi;
- micşorarea randamentului profesional şi a conduitei morale, restrângerea relaţiilor între
membrii şi neglijarea îndatoririlor de părinte;
- manifestarea unor tulburări caracteriale şi afective, denaturarea unor stări şi sentimente,
cu impact asupra modificării personalităţii soţilor;
- instaurarea unui climat tensional, lipsit de valenţe educaţionale pozitive, prin
defavorizarea unui mediu nociv, propice formării unor deprinderi negative în rândul

20
 copiilor, care, în mod progresiv, prin influenţele grupurilor stradale, devin tot mai
ancoraţi în acte de devianţă şcolară sau chiar infracţională.

Diferitele studii şi cercetări întreprinse asupra acestei familii aflate în pragul

destrămării arată că orice intervenţie exterioară din partea factorilor de control social, în scopul
restabilirii unităţii şi coeziunii ei iniţiale, devine superfluuă, mai ales atunci când relaţiile
conflictuale între parteneri ating nivelul lor cel mai critic. Din punct de vedere juridic, se
consideră că relaţia de familie este alterată sau compromisă atunci când unul dintre soţi nu mai
locuieşte împreună cu celălalt sau nu-şi mai îndeplineşte obligaţiile (de fidelitate, sprijin moral
sau material etc.) asumate prin actul încheierii căsătoriei. În aceste condiţii, de cele mai multe
ori, conflictul devine public, iar unul dintre membrii familiei se adresează autorităţii
competente pentru a interveni şi a desface actul căsătoriei.
În raport cu această familie „deviantă”, aflată în pragul dezorganizării, exerciţiul
autorităţii trebuie să determine ca soţii să-ţi îndeplinească obligaţiile materiale şi morale
reciproce, iar în cazul în care au copii să încerce să evite şi să prevină orice prejudiciu care
poate fi adus acestora. De altfel, practica judiciară evidenţiază o pondere crescândă a litigiilor
civile care au ca obiect relaţiile de familie, astfel că există o tendinţă constantă ca procesele
care preced desfacerea căsătoriei să fie mult mai numeroase decât procesele de divorţ.
Această tendinţă se manifestă vizibil în cadrul familiei dezorganizate, în care soţii sunt
despărţiţi de fapt, situaţie în care numai unul dintre părinţi realizează ocrotirea minorilor,
celălalt împiedică partenerul şi copiii să-şi exercite dreptul de folosinţă a locuinţei, le
obstrucţionează accesul la comunitatea de bunuri, îi privează de dreptul de a beneficia de
întreţinere, educaţie şi supraveghere etc. Cele mai frecvente litigii civile dintre soţi au ca obiect
obligaţia de întreţinere şi remiterea alocaţiei de stat pentru copii.
Dintr-un studiu efectuat recent asupra acţiunilor de divorţ din judeţul Constanţa, reiese
că peste jumătate din numărul litigiilor au ca obiect familii cu copii minori şi că anterior
divorţului, ca efect al separării în fapt, ori din alte motive, unul dintre soţi a intentat şi o acţiune
pentru pensie de întreţinere. Predomină acţiunile în acre sunt implicate familii cu o durată a
căsătoriei de până la 5 ani şi unde soţii sunt foarte tineri. În ceea ce priveşte principalele motive
şi fapte culpabile care îndreptăţesc instanţa să considere că o continuare a căsătoriei nu mai
este posibilă, acestea sunt, în marea lor majoritate: abandonul familial (părăsirea domiciliului
conjugal), conflictele puternice, disputele, violenţele fizice şi verbale, infidelitatea şi consumul
exagerat de alcool.
Apare evident că asemenea familii nu-şi pot exercita funcţiile educative, iar în cadrul
lor tarele morale domină comportamentul membrilor care o compun. Deşi dezorganizarea
familiei reprezintă un element condiţional puternic pentru apariţia unor disfuncţii morale, se
poate considera totuşi – în acord cu datele cercetărilor întreprinse de colectivul de sociologia
devianţei din cadrul Centrului de Cercetări Sociologice – că nu dezorganizarea familiei ca atare
reprezintă un factor determinat al inadaptării sociale a minorului sau adolescentului, ci
incapacitatea educativă a familie, manifestată în carenţele procesului de socializare şi
incapacitatea îndeplinirii unor funcţii de bază. În acest sens, deteriorarea climatului conjugal
(lipsa de coeziune morală şi afectivă între soţi, conflictele şi modelele comportamentale
negative), deficienţele stilului educativ al familiei (lipsa de supraveghere şi control parental,
absenţa autorităţii sau autoritatea excesivă, ignorarea petrecerii timpului liber şi a anturajului
minorului, frustrarea afectivă maternă, lipsa de unitate şi orientare în aplicarea recompenselor
şi sancţiunilor etc.) ca şi atitudinile antisociale ale mediului familial (alcoolism, parazitism,
conduite agresive şi violente, antagonism parental extrem, săvârşirea unor fapte sancţionate de
legea penală) sunt factorii principali care influenţează conduita minorului, determinându-l, în

21
anumite condiţii, să comită şi să reitereze acte cu caracter predelicvent şi delicvent. În acest
sens, carenţele structurii familiale reprezintă o condiţie, şi nu un factor etilogic cu influenţă de
sine stătătoare.
Carenţele intervenite în structura şi funcţionalitatea cuplului familial influenţează
negativ relaţiile afective dintre părinţi şi tineri, caracterizate, în majoritatea cazurilor cercetate,
prin lipsă de afectivitate şi indiferenţă sau chiar prin conflicte ocazionale, cu efecte care
antrenează realizarea unei socializări imperfecte şi chiar negative a tinerilor adolescenţi.
Cercetările au arătat că lipsa relaţiilor afective dintre părinţi şi tineri influenţează, în cea
mai mare măsură, formarea şi structurarea personalităţii tinerilor, lipsa lor, la fel ca şi relaţiile
conflictuale, conducând cel mai adesea la apariţia sentimentului de singurătate, nelinişte sau
„înstrăinare”, la scăderea toleranţei la frustraţie şi la creşterea predispoziţiilor tânărului spre
agresivitate.

Relaţiile parinti – adolescenti

Mulţi dintre părinţi provin din familii în care nu li s-au oferit decât puţine informaţii
(sau nici una) despre schimbarile fizice din adolescenţa, despre principiile privind întâlnirile de
prietenie cu persoanele de sex opus, sau despre cum sa faca fata presiunii anturajului.
De fapt, majoritatea parinţilor de azi provin din generaţia care a spus „da” la toate şi le
vine greu sa-şi înveţe copiii sa spuna ”nu”. Aceşti parinţi considera ca ar fi ipocriţi daca ar
proceda astfel, aşa ca evita subiectul sau transmit mesaje derutante.
Implicarea părinţilor, comunicarea şi, mai presus de toate, dragostea, au o influenţa
pozitiva fantastica asupra deciziilor adolescenţilor cu privire la relaţii şi sex. În educaţia
sexuala a adolescenţilor, şabloanele sunt ineficiente pentru ca nu ţin de profilul personalităţii
adolescentului – factor critic pentru o dezvoltare sexuala sanatoasa. Se întâmpla des ca parinţii
care se înţeleg cu copii lor, care “comunica”, sa afle brusc ca fata lor are o viaţa amoroasa
despre care nu ştiau nimic. Lucru de multe ori greu de admis: dreptul la intimidate şi nevoia
crescuta de intimidate a adolescentului faţa de acest aspect al vieţii lui.
Parinţii nu vorbesc în general despre viaţa lor sexuala cu copii lor – fiecare cu gradina
sa secreta. Şi asta pentru ca este mai uşor sa se vorbesca despre probleme generale decât despre
problemele intime. exista parinţi care accepta ca fiul sau fiica lor sa aiba o poveste amoroasa şi
sexuala, cu condiţia sa fie informaţi despre tot ce se întâmpla. Exista mame care procura pilula
pentru fetele lor înainte ca aceasta sa fi pomenit de ea.
Uneori, fetele reacţioneaza violent la aceast imixtiune în viaţa lor intima, pentru ca se
simt umilite si suporta greu ca mama lor sa le priveasca astfel sexualitatea. Unele, din
provocari sau ciuda, nu vor folosi aceasta contracepţie forţata, ceea ce poate sa duca la mari
riscuri.
Unii parinţi sunt liniştiţi de o relaţie amoroasa regulate a copilului lor: el sau ea nu va
face prostii, el sau ea îşi organizeaza viaţa ca sa înveţe bine şi sa fie îndragostita. Alţii sunt
preocupaţi de instalarea într-o viaţa de cuplu, chiar în casa lor, când exista perspectiva unor ani
de studii.
Chiar daca parinţii înţeleg atitudinea adolescentului lor, au puţin nostalgia acelui timp
când „copilaşul” lor le era complice şi.... uşor de mânuit; când îi admira gratuit şi fara condiţii.
Acum părinţii nu mai sunt eroi şi parerea lor poate fi discutata, criticata, ba chiar ignorata.
Prin opoziţia lui, adolescentul simte ca exista. Găsindu-şi propriul loc, devine el însuşi,
deci neaparat diferit de parinţii sai. Aceasta etapa de afirmare de sine se face mai mult sau mai
puţin lent, în funcţie de personalitatea fiecaruia şi de familia de care încearca adolescentul sa se
demarce. Uneori, „ruptura” se limiteaza la o simpla distanţare, alteori, la un adevarat razboi

22
deschis: piercing, tatuaje, par vopsit, certuri, mici delicte, orice lucru care sa exprime revolta şi
sa-l faca remarcat, unic.
Unii parinţi, prea autoritari sau dimpotriva prea protectori, nu faciliteaza deloc
lucrurile. Intervenind prea mult in viata copilului lor, ii provoaca o lipsa de încredere, care va
sta la originea dificultăţilor relaţionare.
Mulţi adolescenţi refuza sa semene cu parinţi lor sau sa devina ca ei. „ Prea multa
angoasa!” spun ei. Nu se jeneaza ca sa remarce ca, la patruzeci de ani, parinţii sunt „scoşi din
circuit” sau depăşiţi, incapabili sa faca sport, sa asculte adevarata muzica sau sa fie mai
sensibili la „cauzele importante”.
Aceşti parinţi sunt „plesniţi” peste faţa de entuziasmul şi cautarea absolutului al
adolescentului; îşi dau seama ca idealurile lor s-au tocit odata cu trecerea timpului. Ei observa
ca parinţi sunt mai puţin antrenaţi în pasiune şi lucruri uşuratice, prea dominaţi de constrângeri
şi teama (de boala, moarte, de a pierde ceea ce au). Au învăţat sa cântareasca lucrurile, sa vada
reversul medaliei, sa gândeasca înainte de a acţiona, sa le fie teama de dorinţele lor. Unii adulţi
îşi dau seama atunci ca au fost infideli lor înşişi.
Astfel, între cele doua generaţii se pot instala amaraciune, agresivitate sau distanţa. Unii
parinţi refuza sa admită ca odorul lor a crescut nu ca sa-l sâcâie şi ca sa abuzeze de puterea lor,
ci ca sa încetineasca trecerea timpului „personificata” de copilul lor. Cu cât îl vor trata ca pe un
copilaş imatur, cu atât timpul va ramâne pe loc şi ei se vor simţi tineri. Alti părinţi constata
intelectual ca adolescentul lor devine un adult, dar nu-l înţeleg din punct de vedere emoţional.
Accepta nevoia lui de autonomie, dar in acelaşi timp sufera pentru ca se simt respinşi, apar
reproşuri de tipul: „Dupa tot ce am facut pentru tine!”
Relaţiile în familie se complica odata cu apariţia, mai mult sau mai puţin oficiala, a
primelor îndragostiri. Părinţii viseaza sa regaseasca nepasarea şi atitudinea uşuratica a
adolescentului... Iar atunci când adolescentul lor începe sa se întâlneasca cu o fata, retraiesc în
felul lor acele emoţii trecute. În consecinţa, fara sa-şi dea seama, pot sa fie in competiţie cu el
şi sa pozeze ca rival. Nu ca sa o seduca pe prietena în locul fiului, (evident nu e ceva sexual),
dar tatal ar putea sa faca o reflecţie asupra felului in care fiul sau abordeaza aventurile sau sa
faca o remarca ofensatoare despre lipsa lui de experienţa.
Nici mama nu va ramâne mai prejos: o va gasi pe iubita vulgara, ştearsa, prost
crescuta...din aceasta cauza, din cauza nostalgiei persistente, unele reacţii par excese sau de
neînţeles.
Când un adolescent vrea sa zboare cu propriile sale aripi, părinţii nu se pot abţine sa nu
se ingrijoreze. Capcanele de care se tem, uneori pe buna dreptate, nu lipsesc deloc:
frecventarea unor persoane nepotrivite, alcoolul, tutunul, drogul, sexualitatea, violenta...
Atitudinile părinţilor şi implicaţiile lor in dezvoltarea sex-rolurilor sunt diverse, dar
deloc lipsite de importanţa. Potrivit cercetarilor facute (Psihologia vietii de cuplu, p.155, 2002)
au fost identificate patru tipuri de atitudini parentale în legatura cu începerea vieţii sexuale la
adolescenţii liceeni, şi anume:
- dezaprobare (79% în cazul fetelor şi 30% în cazul baieţilor);
- aprobare (11% în cazul fetelor şi 39% în cazul baieţilor);
- susţinere (10% în cazul fetelor şi 11% în cazul baieţilor);
- ignorare (0% în cazul fetelor şi 20% în cazul baieţilor).
Aceste atitudini au rol de bariere psihologice şi sociale pe care familia le interpune între
tentaţia de a-şi începe viaţa sexuala, în creştere la adolescenţi, şi autoreglarea responsabila,
matura a comportamentului sexual al acestora.

23
CORELAŢIA DINTRE FUNCŢIONAREA SOCIALĂ A FAMILIEI ŞI BOLILE
MINTALE

VIOLENŢA IN FAMILIE
Fenomenul violentei domestice
Definirea termenului de violenta domestica. Delimitari conceptuale.

Violenta in familie reprezinta orice actiune fizica sau verbala savarsita cu intentie de
catre un membru de familie impotriva altui membru al aceleiasi familii, care provoaca o
suferinta fizica, psihica, sexuala sau un prejudiciu material.

Violenta domestica este inclusa in fenomenul mai amplu al violentei in familie.

Violenta domestica reprezinta o serie de comportamente sistematic repetate, de atac fizic,
agresivitate verbala si psihologica, sexuala si economica, pe care un partener le manifesta
asupra celuilalt in cadrul oficializat al familiei sau in relatia de convietuire in acelasi spatiu.
Violenta domestica se manifesta intotdeauna in relatiile intime, in spatiul restrans si privat.
Tipologia abuzului domestic
Violenta fizica este cea mai frecventa forma de abuz impotriva unei femei. Include
lovire cu pumnul, cu piciorul, palmuire, tras de par, muscat, ars, incercari de strangulare,
vatamari interne.S-a constatat ca la o durata mai mare a relatiei de cuplu creste si gravitatea
abuzului.
O femeie abuzata fizic prezinta urmatoarele semne:
ƒ contuzii, julituri, zgarieturi, fracturi si luxatii
ƒ leziuni la nivelul capului, gatului, pieptului, sanilor si abdomenului
ƒ urme ale unor rani mai vechi.
Violenta sexuala este una din formele de violenta domestica greu de abordat in
discutiile cu o persoana abuzata. Include actul sexual fara acordul celeilalte persoane si umilire
sexuala. Multe femei nu au conceptul de alegere in ceea ce priveste relatia sexuala cu
partenerul si de aceea nu pot descrie abuzul sexual ca viol. Femeile insele se pot impotrivi ideii
ca partenerii lor sunt violatori, dar descriu in mod frecvent si cu claritate abuzuri sexuale care,
din punct de vedere clinic, sunt considerate violuri. Violenta sexuala poate sa fie asociata cu

24
violenta fizica sau nu. In unele cazuri, agresorii impun forme de intimitate in timp ce femeia
inca sufera in urma unor violente fizice.
Aceasta forma de violenta include:
ƒ constrangerea femeii la acte sexuale impotriva vointei ei,
ƒ ranirea in zonele sexuale ale corpului,
ƒ tratarea femeii ca pe un obiect sexual,
ƒ comentarii sau glume degradante si umilitoare, cu referinte sexuale.
O femeie abuzata sexual prezinta:
ƒ probleme ginecologice,
ƒ infectii urinare si vaginale,
ƒ dispareunie,
ƒ dureri in zona pelviana.
Violenta psihologica se refera la folosirea amenintarilor si a oricaror comportamente
menite sa produca teama: ridicarea vocii, tacere prelungita, cuvinte si actiuni care distrug
imaginea de sine a femeii si a increderii in sine.
Violenta psihologica este strans legata de celelalte forme de violenta domestica.
Problemele emotionale cronice pe care le prezinta femeile agresate sunt o reactie normala la
acest tratament. Odata de teama de agresiune s-a instalat, amenintarile sunt suficiente pentru a
mentine atmosfera de teama constanta. Femeia traieste in teroare si teama permanenta.
Comportamente violente psihologic includ cuvinte jignitoare, in public sau in spatiul privat,
acuze de infidelitate, invinovatirea pentru tot ceea ce se intampla.
Agresorul manifesta control asupra partenerei prin schimbarea dispozitiei, de la
agresiune la cainta, prin gelozie posesiva care se transforma in timp intr-o restrictie a propriei
libertati, chestionare permanenta despre ce a facut, pe cine a vazut, unde a fost. Abuzul
psihologic este devastator. A fost comparat cu tortura ostaticilor care sunt, in mod similar,
privati de libertate si de somn, fara a sti cand se vor manifesta din nou violentele.
Femeile abuzate psihologic acuza simptome legate de stres, cum ar fi insomnii,
pierderea sau luarea in greutate, ulcer, nervozitate, iritabilitate, ganduri suicidare. Depresia si
anxietatea sunt comune tuturor cazurilor de abuz si fac mai dificila plecarea femeii din mediul
agresiv, in timp ce imaginea de sine este alterata atat timp cat violentele psihologice se
manifesta.
Violenta economica manifestata asupra femeii limiteaza accesul la finantele familiei,
devenind astfel dependenta de partener. Controlul financiar genereaza dependenta, izolare si
neputinta de a alege, de a lua decizii si de a-si pastra stima de sine. Adesea, nevoile familiei
sunt nesatisfacute, in cazurile in care partenerul abuziv detine controlul financiar. Aceasta
forma de violenta include:
- lipsa de acces a femeii la resursele financiare,
- interzicerea de munci,
- vanzarea bunurilor familiei de catre agresor,
- justificarea fiecarei cheltuieli, neglijarea nevoilor familiei in schimbul satisfacerii celor ale
agresorului (consum de alcool, droguri, jocuri de noroc, etc.).
O femeie care este supusa violentelor economice are o tinuta vestimentara neadecvata,
in unele situatii nu munceste (ii este interzis de catre partener), imprumuta bani pentru plata
cheltuielilor familiei sau pentru hrana.

Violenta sociala include izolarea sociala fortata sau controlul contactelor sociale pe
care le are femeia, controlarea stricta a contactelor sociale cu prieteni si/sau rude, restrictionari
ale activitatilor partenerei, cu cine se intalneste, ce citeste, unde merge, etc. Violenta sociala

25
este una dintre cauzele cele mai frecvente care duc la izolarea vicimei si incapacitatea ei de a
iesi din situatia de violenta. Include izolarea prin denigrare in fata prietenilor si familiei, ceea
ce o duce la evitarea contactelor sociale pentru a nu-si infuria sotul; incuierea sa in sau in afara
casei, interzicerea accesului la telefon, intezicerea folosirii masinii, interzicerea contactelor cu
familia, interzicerea tratamentelor medicale in urma abuzurilor. Femeile supuse violentelor
sociale de catre partener sunt izolate social, marginalizate sau auto-marginalizate, dependente
financiar de agresor, vulnerabile in fata agresorului. Se simt lipsite de ajutor si de sustinere din
partea familiei si a prietenilor, contactele sociale sunt practic inexistente sau doar sporadice.

Mituri si realitati

Mit: violenta domestica este caracteristica familiilor sarace sau cu un statut social scazut.
Realitate: violenta domestica poate aparea in toate familiile, indiferent de statutul
socioeconomic; mitul a aparut deoarece exista o probabilitate mai mare ca in atentia agentiilor
specializate sa intre persoane provenind din familii cu venituri reduse; acele familii cu resurse
crescute uneori ascund violenta mai bine.

Mit: consumul de alcool si droguri cauzeaza violenta domestica.

Realitate: nu exista nici un argument si nici o dovada care sa afirme ca alcoolul este o cauza
directa a violentei domestice. Sunt dovezi care sustin coexistenta consumului de alcool si a
violentei domestice si facilitarea actelor de violenta.

Mit: barbatii violenti nu-si pot controla violenta.

Realitate: barbatii violenti cred deseori acest lucru. Aceasta credinta permite agresorului
neasumarea responsabilitatii fata de actele comise. Majoritatea celor care isi agreseaza sotiile
isi controleaza comportamentul violent fata de alte persoane, cum ar fi prieteni sau colegi, unde
nu exista nevoia de dominare si control.

Mit: barbatii violenti sunt bolnavi psihic sau au personalitati psihopate.

Realitate: studiile clinice asupra barbatilor care isi abuzeaza partenerele nu sustin aceasta
afirmatie. Marea majoritate a barbatilor agresivi nu prezinta suferinte psihice si nici nu au
personalitati psihopate. Multi agresori se prezinta ca persoane obisnuite, respectabile, cu
capacitatea de a se controla. Provin din toate clasele sociale si ocupationale iar violenta se
manifesta asupra partenerei si copiilor lor.

Mit: tatal lui era un om violent, isi batea sotia si el a invatat acasa acest model de
comportament.
Realitate: in 18% din cazurile de parteneri violenti, acestia nu au avut o copilarie cu violenta
in familie, nu au existat modele de relationare violenta intre sot si sotie.

Mit: unele femei merita sa fie abuzate; ele provoaca abuzul.

Realitate: nu exista justificari pentru violenta domestica. De prea putine ori violenta este
punctul culminant al unei dispute si de cele mai multe ori femeile nu primesc semnale
premergatoare atacului. Multe femei abuzate fac tot posibilul pentru a aevita episoadele
violente. In relatiile abuzive, exista perceptia ca barbatul are dreptul de a-si domina si controla
partenera. Victimele violentei domestice risca sa fie abuzate de parteneri, indiferent de
actiunile lor.

26
Mit: femeilor le face placere sa fie abuzate.
Realitate: acest mit a aparut pe baza observatiei ca multe femei raman langa partener, in ciuda
abuzului suferit. Sunt multe motive pentru care femeile nu-si parasesc partenerul. Multor femei
le este teama sa plece. Cercetarile dovedesc ca pentru o femeie este un moment extrem de
periculos parasirea partenerului si ca intre jumatate si 5 femei din sapte ucise de partener erau
separate sau in curs de separare.

Efectele violentei domestice

Efectele asupra femeilor

In functie de tipul de abuz exercitat asupra lor, femeile prezinta anumite efecte la nivel
psihic, fizic si social. Acestea au fost identificate prin contactele directe cu victimele, prin
inregistrarea comportamentului lor.
Efectele psihologice au fost identificate ca apartinand sindromului femeii sub numele
de stres posttraumatic. Stresorul care produce acest sindrom poate fi extrem de dureros pentru
aproape oricine, si de regula este experimentat cu o frica intensa, teroare si neajutorare. Cele
mai comune traume implica o amenintare serioasa, fie a vietii, fie a integritatii corporale
proprii sau o amenintare si vatamare serioasa a propriilor copii. Unii stresori produc frecvent
tulburarea pe cand altii o produc numai ocazional.
Evenimentul traumatic poate fi reexperimentat intr-o varietate de moduri. De regula,
persoana are amintiri recurente si intrusive ale evenimentului sau vise terifiante recurente in
timpul carora evenimentul este retrait.
In afara de reexperimentarea traumei, exista o evitare permanenta a stimulilor asociati
cu ea sau o diminuare a reactivitatii generale care nu era prezenta inainte de trauma.
Diminuarea reactivitatii la lumea exterioara, denumita "insensibilitate psihica" sau "anestezie
emotionala" incepe de regula curand dupa evenimentul traumatic.
Persoana se poate plange de faptul ca se simte detasata sau instrainata de ceilalti
oameni, ca si-a pierdut capacitatea de a mai fi interesata de activitatile placute anterior sau ca i-
a scazut considerabil capacitatea de a simti emotii de orice tip, in special pe cele asociate cu
intimitatea, tandretea si sexualitatea.
Simptomele persistente de alerta crescuta care nu erau prezente inaintea traumei includ
dificultatile de adormire sau in a ramane adormit (cosmaruri recurente in cursul carora
evenimentul este revivat, sunt acompaniate uneori de tulburari de somn mediane sau
terminale), hipervigilenta si reactie de alarma exagerata. Unele victime se plang de dificultate
in concentrare sau in realizarea sarcinilor.
Asociate acestui sindrom sunt simptomele de depresie si anxietate, iar in unele cazuri
pot fi suficient de severe pentru a fi diagnosticate ca tulburare anxioasa sau tulburare depresiva.
Pot exista simptome de tulburare mentala organica, ca de exemplu scaderea memoriei,
dificultate de concentrare, labilitate emotionala, cefalee si vertij.
Deteriorarea pe care o implica acest sindrom poate fi usoara sau severa si afecteaza
aproape fiecare aspect al vietii. Labilitatea emotionala, depresia si culpa pot conduce la un
comportament autodestructiv sau la actiuni suicidare. Se dezvolta o hipersenzitivitate la
violenta potentiala si femeia, daca nu gaseste modalitati de aparare, atunci adopta mecanisme
prin care sa faca fata si sa mentina potentialul violentei la un nivel minim. Dar unele femei se
simt incapabile de a face acest lucru si atunci adopta o atitudine pasiva, de neajutorare. Acest
comportament este numit "neputinta invatata". Acest concept a fost folosit pentru a explica
reactiile femeii abuzate, sau mai degraba lipsa de reactii la repetatele abuzuri fizice, psihice si

27
sexuale. Femeile declara ca se simt coplesite de aceste acte violente si de aceea le este dificil sa
reactioneze altfel decat asteptand sa treaca "furtuna". Unele victime renunta la orice aparare si
se asteapta oricand sa moara. Multe dintre ele, insa, se adapteaza la ceea ce se intampla in viata
lor si isi schimba modul de a gandi, de a simti si de a rectiona pentru a fi cat mai in siguranta.
La nivel social
In ceea ce priveste munca si sarcinile cotidiene:
ƒ probleme de concentrare a atentiei
ƒ multe zile de concediu medical
ƒ senzatia ca nu poate face fata
ƒ gandul ca nu ar trebui sa lucreze
ƒ minciuna
ƒ izolare
ƒ dificultati in a se scula din pat, a se spala, a se imbraca, a manca, a face cumparaturi
In relatia cu partenerul apar urmatoarele manifestari:
ƒ sunt foarte atente la schimbarile de dispozitie
ƒ dau intotdeauna dreptate partenerului pentru a se proteja
ƒ ascund lucrurile de el
ƒ incep sa minta pentru a se proteja pe sine si copiii
ƒ devin distante
ƒ isi pierd interesul sexual
ƒ fac sex cu el ca sa ii schimbe dispozitia
Comportamentul lor in societate si familie are urmatoarele caracteristici:
ƒ inhibare
ƒ simt ca au dezamagit pe toata lumea
ƒ le este frica sa nu afle ceilalti si sa fie judecate
ƒ pot pierde familia si prietenii
ƒ nu mai au dispozitie pentru socializare
Si relatia cu copiii are de suferit:
ƒ se simt inadecvate ca mame, neajutorate si vinovate
ƒ au fost etichetate ca mame rele
ƒ se simt judecate
ƒ se simt vinovate pentru ca nu pot pleca
ƒ nu i-a putut controla
ƒ a devenit agresiva cu ei
Intr-un studiu facut pe femeile victime ale violentei domestice 25% au declarat ca si-au
abuzat copiii in timpul convieturii cu agresorul. Acest procent s-a redus cu 5% cand femeile
convietuiau cu un partener non-violent. Ca urmare a agresiunilor, victimele dezvolta anumite
modele comportamentale, dupa cum urmeaza:
Sindromul Stockholm
Victimele violentei domestice au un comportament asemanator cu cel al ostaticilor.
Sindromul Stockholm apare in urmatoarele conditii:
ƒ viata victimei este in pericol
ƒ victima nu poate scapa sau crede ca nu are scapare
ƒ abuzatorul este prietenos la un moment dat
ƒ victima este izolata de lumea de afara
Modelul comportamental corespunzator acestui sindrom consta in preluarea de catre
victima a perspectivei abuzatorului, se identifica cu acesta si ajunge chiar sa ii ia partea,
distorsionarea perceptiei victimei.

28
 Atasament traumatic
Ca rezultat al izolarii si cresterii dependentei, victimele adera tot mai mult catre singura
relatie pe care o au: aceea cu abuzatorul. Sub impactul acestui "atasament traumatic", propriile
interese ale femeilor, nevoile si parerile lor ajung sa fie influentate si controlate de agresor.
Supunerea victimei poate fi atat de puternica, incat dorintele lor pot fi anihilate. Doar
(amenintarea cu) violente asupra copiilor va induce in femeie dorinta de a lupta. Oricum, daca
abuzul continua o perioada mai lunga, cele mai multe femei nu-si vor mai putea proteja pentru
mult timp copiii. Complet demoralizate, vor renunta. Unele pot avea tentative de suicid.

INFLUENŢE ASUPRA DEZVOLTĂRII COPIILOR

Efectele asupra copiilor
Copiii care traiesc intr-o familie violenta ajung sa dezvolte aceleasi comportamente ca
si parintii lor. Indiferent de varsta, copiii sunt invatati ca violenta este o metoda eficienta de a
controla alti oameni. Studiile au aratat ca adolescentii care traiesc intr-un mediu violent sunt
urmatoarea generatie de agresori si victime.
Copiii din familiile violente invata ca:
ƒ este acceptabil ca un barbat sa loveasca o femeie
ƒ violenta este modul de a obtine ceea ce vrei
ƒ oamenii mari au o putere pe care nu o folosesc cum trebuie
ƒ barbatii care pedepsesc femeile si copiii sunt masculi adevarati
ƒ exprimarea sentimentelor inseamna slabiciune
ƒ nu vorbi despre violenta!
ƒ nu avea incredere!
ƒ nu simti!

Copiii care traiesc intr-un mediu violent sunt martori ai amenintarilor verbale, aruncarii
obiectelor, batailor, amenintarilor cu arme, torturarii sexuale, incercarilor de sinucidere,
crimelor. Copiii nu sunt numai martori, ci pot fi si victime in timpul acestor incidente.
Studiindu-se copiii care au ajuns in shelterele pentru victimele violentei domestice, au
fost observate urmatoarele efecte ale violentei, in functie de stadiul de dezvoltare, indiferent
daca un copil este martor sau victima a agresiunilor.

ƒ Sugarii reactioneaza la mediul din jurul lor; cand sunt suparati plang, refuza mancarea
sau se inchid in sine si sunt foarte susceptibili fata de deprivarea emotionala. Sunt
foarte vulnerabili.
ƒ Copii anteprescolari incep sa dezvolte incercari primare de a relationa cauzele de
emotii; prezinta probleme de comportament cum ar fi imbolnaviri frecvente, timiditate
profunda, stima de sine scazuta si probleme sociale la gradinita cum ar fi loviri, muscari
sau contraziceri. La acest stadiu apar diferentele de gen.
ƒ La varsta prescolara, copiii cred ca tot se invarte in jurul lor si este provocat de ei.
Daca sunt martori ai violentelor sau abuzului, pot crede ca ei le-au provocat. Unele
studii au aratat ca baietii prescolari au cele mai mari rate ale agresivitatii si cele mai
multe probleme somatice, fata de alte grupe de varsta.
ƒ Copiii de scoala primara, in special in stadiul tarziu, incep sa invete ca violenta este
calea cea mai potrivita pentru a rezolva conflictele intr-o relatie. Deseori au probleme la
teme iar la fetele din aceasta grupa de varsta au fost identificate cele mai ridicate nivele
de agresivitate si depresie.

29
 ƒ Adolescentii vad violenta ca o problema a parintilor lor si deseori considera victima ca
fiind vinovata. Conflictele dintre parinti au o influenta profunda asupra dezvoltarii
adolescentilor si a comportamentului lor ca adulti si este cel mai puternic predictor al
delincventei violente.
Exista numeroase efecte principale la copiii martori ai violentei domestice si unele
efecte subtile. Cel mai bine documentate si notabile efecte sunt cresterea agitatiei si
comportament agresiv, ca si depresia si anxietatea.

ƒ Comportament agresiv şi neobedient

Copiii care au fost martori ai violentei in familie deseori devin agresivi cu colegii,
prietenii si profesorii. Ei tind sa fie neobedienti, iritabili si usor de infuriat. Copiii care distrug
obiectele si au tendinta de a se implica in conflicte, pot dezvolta o personalitate delincventa in
adolescenta. Aceste comportamente sunt mai pronuntate la baieti, dar au fost identificate in
numar semnificativ si la fete.

ƒ Emoţii şi conflicte interioare

Problemele emotionale interioare, cum ar fi anxietatea, depresia, stima de sine scazuta,

inchiderea in sine si letargia, au fost identificate la copiii expusi la violenta domestica. Altii
copii prezinta afectiuni somatice (suferinte corporale, dureri si imbolnaviri fara o cauza
medicala). Aceste simptome apar pentru ca exista o tensiune interna acumulata, la copiii care
nu gasesc moduri de rezolvare a unor probleme, care nu isi pot exprima conflictele sau nu pot
cauta ajutor. Multi observatori au constatat ca interiorizarea problemelor, alaturi de nevoia de a
se comporta exemplar si dorinta exagerata de a-si ajuta mama, sunt caracteristice fetelor care
au fost martore ale abuzurilor in familie.

ƒ Efecte la nivelul dezvoltarii sociale si educationale

Alte studii au aratat ca acei copii martori ai violentelor sunt influentati la nivelul
dezvoltarii sociale si educationale. Copiii care sunt sau au fost implicati in incidente familiale
violente sunt preocupati de aceasta problema si nu se pot concentra asupra cerintelor
educationale. Dezvoltarea lor sociala poate fi afectata pentru ca ei sunt foarte tristi, anxiosi sau
prea preocupati ca sa se implice, sau tendinta lor de a folosi strategii violente in rezolvarea
problemelor interpersonale ii fac nepopulari si se simt respinsi. Unii asistenti sociali au
constatat ca femeile din grupuri imigrante, cu o cultura diferita, care au trait intr-un mediu
violent isi neglijeaza educatia, lupta prin metode acceptate cultural de a parasi familia, cum ar
fi casatoriile timpurii, luarea unei slujbe inainte de a fi definitivat studiile.

ƒ Stresul post-traumatic (post-traumatic stress disorder - PTSD)

Studiile recente au demonstrat ca multi copii martori ai violentelor prezinta PTSD.

Definitia tulburarii post-traumatice, gasita in DSM-IV explica: persoana care sufera de stres
post-traumatic a fost expusa unei amenintari cu moartea sau unei raniri sau unei amenintari a
integritatii sale fizice; raspunsul persoanei include frica intensa, neputinta sau oroare; in cazul
copiilor – comportament agitat sau dezorganizat. In plus, evenimentul este reexperimentat prin
cosmaruri, amintiri recurente ale evenimentului produse de anumite elemente sugestive, etc;
exista o evitare continua a stimulilor care amintesc persoanei de incident; sunt prezente

30
simptome ale unei permanente stari de treaza, cum ar fi dificultatile in adormire, iritabilitatea,
izbucnirile de furie, dificultati de concentrare, hipervigilenta si o teama exagerata. Multi copii
care au fost expusi la violente nu au cunoscut niciodata un mediu calm, pasnic, chiar din
copilarie, si de aceea dezvoltarea si reactiile lor sunt afectate in mod diferit si cronic decat ale
copiilor care nu au experimentat decat un singur eveniment traumatic intr-un mediu linistit si
suportiv.

Simptome ascunse

In mod frecvent, sunt si multe simptome ascunse la copiii expusi la violenta in familie,
cum ar fi atitudinile improprii fata de folosirea violentei in rezolvarea conflictelor; atitudini
improprii fata de folosirea violentelor impotriva femeilor; acceptarea violentelor in relatiile
intime; hipersenzitivitate fata de problemele din mediul familial; sentimentul ca sunt vinovati
pentru violente.Trebuie accentuat faptul ca, chiar daca nu exista dubiu ca copiii martori si/sau
victime ale violentei domestice sunt afectati in plan comportamental, cognitiv si emotional,
cercetarile nu sunt foarte concluzive in ceea ce priveste efectele definitive la nivelul sexului,
varstei sau stadiului de dezvoltare. Inconsistentele sugereaza ca sunt multi factori care trebuie
luati in considerare: durata si frecventa violentelor, rolul copilului in familie, numarul
separarilor si mutarilor, dezavantajele sociale si economice.
Familia care constituie un teren de manifestare a violenţei domestice devine mai puţin
transparentă şi deschisă mediului social imediat: familia lărgită, vecinii, prietenii, colegii. Este
evidentă izolarea socială a acestor familii. Ele capătă o stigmă în ochii celorlalţi şi în acelaşi
timp un sentiment de stigmă şi culpă care le face să se izoleze.
Soţul violent nu doreşte ca soţia lui să întreţină relaţii sociale în cadrul cărora să-şi
poată mărturisi suferinţa şi eventual să poată primi un sprijin.
Pe de altă parte, bărbaţii violenţi au ca şi caracteristici de personalitate lipsa abilităţilor
şi a bucuriei de a comunica. Pentru partenerii violenţi, a comunica, în mediul intim al
căminului, devine mai mult un prilej de a-l ataca verbal pe celălalt, în vreme ce, la locul de
muncă rămâne o rutină de relaţionare superficială cu ceilalţi, un rol jucat în limitele orelor de
serviciu.
Funcţia principală a familiei, creşterea copiilor, este distorsionată cu largi şi dramatice
consecinţe în viitor. Perturbarea acestei funcţii se petrece în general, ca o stare de boală cronică
ce se acutizează în momentele evenimentelor de violenţă. Cercetările arată că trauma copiilor
care cresc într-o atmosferă de violenţă, chiar dacă nu ei sunt victimele directe, este mai intensă
şi cu consecinţe mai profunde şi mai de durată decât în cazul copiilor care sunt victime directe
ale abuzurilor şi neglijării din partea părinţilor (Catheline, Marcelli, 1999).
Într-o familie bântuită de violenţă, copiii cresc într-o atmosferă în care nevoile lor de
bază (nevoia de siguranţă, de viaţă ordonată, de dragoste) sunt profund neglijate. Funcţiile
parentale nu mai pot fi împlinite. O mamă victimă a violenţei soţului este mai puţin capabilă să
asigure îngrijirile de bază necesare copilului (hrană, casă, igienă, haine, sănătate fizică) sau să-l
protejeze pe acesta de răniri, accidente, pericole fizice sau sociale. Copleşită de ruşine pentru
ceea ce i se întâmplă, de sentimentul eşecului în cea mai importantă relaţie interpersonală, de
teroare, de autoacuzaţii (Polman, 1994) femeia nu mai este capabilă de a juca nici unul din
rolurile impuse de viaţa familiei.
În atmosfera de violenţă, copilul devine cel mai adesea neglijat, expus tuturor relelor,
de fapt rămâne într-o singurătate umplută doar de ţipetele celor din jur. Această situaţie este
probabil şi explicaţia numărului mare de accidente domestice ale căror victime sunt copiii.

31
 Copiii care cresc în familii violente dezvoltă comportamente şi o condiţie fizică ce-i
face uşor de recunoscut. Ei prezintă:
Probleme fizice, boli inexplicabile, expuşi la accidente în casă şi în afara casei,
dezvoltare fizică mai lentă;
Probleme emoţionale şi mentale: anxietate mărită, simţământ de culpabilitate, frica de
abandon, izolare, mânie, frica de răniri şi moarte;
Probleme psihologice: neîncredere în sine, depresie, comparare cu viaţa mai fericită a
colegilor;
Probleme de comportament: agresivitate sau pasivitate la agresiunile celorlalţi,
probleme cu somnul, enurezie, bătăi, fuga de acasă, sarcini la vârste mici, relaţii pentru a scăpa
de acasă, mutilare, consum de droguri şi alcool, comportament defensiv cu minciuna;
Probleme şcolare - neîncredere, eliminare, schimbări bruşte în performanţele şcolare,
lipsa de concentrare, lipsa de maniere sociale;
Identificare cu eroi negativi.
Un lucru mai puţin luat în considerare până acum este faptul că în rândul tinerilor a
crescut fenomenul sinuciderii, a tentativelor de suicid şi că pe primul loc în rândul cauzelor se
află climatul familial deteriorat şi slaba comunicare în cadrul familiei.
Deşi incidenţa fenomenului este în scădere, se manifestă o acutizare a lui, în sensul
creşterii intensităţii violenţei (acte de cruzime).
Numărul mare de copii victimizaţi în familie dar şi violenţe crescute între concubini,
care în prezent, potrivit legislaţiei în vigoare, nu beneficiază de statutul de "familie".
Desi violenta domestica e un fenomen care a insotit dintotdeauna construirea si
dinamica familiei, intrarea ei in atentia stiintelor juridice si sociale este de data recenta. Doar in
ultimii 20 de ani, stiintele sociale si reglementarile legale internationale fac referinta la violenta
domestica. Abordarea fenomenului de violenta domestica s-a petrecut, ulterior generalizarii, in
randurile profesionistilor si ale comunitatilor, a interesului privind prevenirea maltratarii
copilului. Este interesant de remarcat faptul ca majoritatea femeilor implicate intr-o relatie
violenta constientizeaza amploarea pericolului violentei pe care o suporta, abia in momentul in
care manifestarile copiilor le trezesc sentimentul responsabilitatii parentale. Principala functie a
familiei si a parintelui izolat – protejarea copiilor - este cel mai adesea neglijata in cazul
familiilor violente. Cu toate acestea, unul dintre cele mai frecvente argumente ale femeilor care
raman in relatie cu un partener violent: “in momentele bune, el stie sa fie un tata bun, iar copiii
au nevoie de amandoi parintii..”. Ideea ca familia reprezinta celula de baza a societatii apare in
mod implicit in dezvoltarea masurilor de protectie in cazul violentei in familie.
Agresivitatea in cuplu conduce la stabilirea unui raport de forte. Cand avem de-a face
cu niste cupluri egalitare, in care puterea de decizie apartine ambilor parteneri, dandu-le
sentimentul de satisfactie, riscul de violenta domestica e foarte scazut. In raporturile de
dominare-supunere, violenta ia o forma punitiva. Cel care domina se bucura de o judecata
morala, imatura. In majoritatea cazurilor, raportul de putere il desemneaza pe barbat ca fiind pe
pozitia dominanta, iar femeia supusa. Limitele comportamentului social uman sunt impuse de
regulile moralei. Familia, ca grup social cu existenta privata, e guvernata de valorile, normele
si tiparele comportamentale ale adultilor formand cuplul. Acest corp de judecati morale vor fi
apoi, in procesul educatiei directe si indirecte, prin imitatie, inculcate copiilor. Regulile morale
pe care individul le achizitioneaza in familie in primul rand si care fac parte din procesul numit
“nasterea psihica“ a copilului, sunt actul de identitate al individului in lume, in societate. Kant
cristaliza conditiile necesare unei existente implinite ca fiind cerul instelat deasupra capului si
legea morala in inima. Daca privim familia ca spatiu al satisfacerii nevoilor existentiale ale
tuturor membrilor ei, e evidenta nevoia unei morale bazate pe cunoastere si dragoste care sa

32
regleze relatiile intre membrii familiei. In absenta acestei morale, cei mai slabi membrii ai
familiei vor fi la bunul plac al celor puternici, al unor sentimente perisabile ce pot determina
incredibile oscilatii comportamentale. O gandire morala cu principii clare, cunoasterea si
respectarea nevoilor umane in general si a nevoilor copilului pentru o dezvoltare normala, in
special de catre toti membrii adulti, pot garanta calitatea vietii familiei.

TULBURĂRI DE CONDUITĂ LA ADOLESCENŢI

Dintre particularitatile comportamentului agresiv la adolescent, ale relatiei frustrare-

agresiune, ale formelor principale de manifestare ale agresivitatii, crima, pruncuciderea,
autoagresivitatea (suicidul), reprezinta cele mai grave, greu de înteles si universale acte
antisociale. Actul delictual debuteaza de obicei cu fuga de acasa practicata de unii adolescenti.
Vagabondajul, ca forma evoluata a fugii de acasa si care reprezinta peregrinari continue dintr-
un loc în altul, sustinute de spiritul de aventura, adolescentul ratacind fara puterea si vointa de
a reveni la domiciliul sau, deschide larg poarta infractionalitatii. Vagabondajul implica o viata
nomada, fara orizont temporal, însotita de riscuri si privatiuni si asociat în majoritatea cazurilor
cu furt, cersetorie, viol, perversiuni sexuale, prostitutie.
Sinuciderea adolescentului este un strigat, un avertisment la lipsa aproape totala de
cunostinte si întelegere a epocii pe care o traversam. Descoperirea propriei individualitati,
construirea unor valori personale raportate la un sistem de valori al adultilor, socializarea
individuala, reflecta nevoia profunda a adolescentului de a se integra într-o lume care sa
corespunda aspiratiilor sale. Dupa modul cum se realizeaza aceasta confruntare a proiectiei ei
cu realitatea poate sa rezulte atât reusita, cât si esecul.

ETIOLOGIA COMPORTAMENTULUI DELINCVENT LA ADOLESCENT

Comportamentul delincvent al adolescentului cunoaste cauze bio-psiho-sociogene.

Studiul cauzelor de conflict cu finalizare în conduita devianta întâmpina serioase dificultati,
datorita pe de o parte multitudinii si complexitatii acestora, iar pe de alta parte datorita faptului
ca una si aceeasi forma de reactie devianta poate avea cauze diferite, dupa cum una si aceeasi
cauza poate determina efecte reactionale diferite. Cu toata complexitatea si varietatea
numerica, factorii etiologici ai reactiilor comportamentale deviante pot fi clasificate dupa prof.
dr. P. Brânzei în:
- factori predominanti biogeni;
- factori predominanti psiho- sociogeni;
- factorii biogeni ai deviantei .
În cadrul factorilor biogeni, deviatia de comportament apare ca un epifenomen al
dereglarilor organice, dar mai frecvent acesti factori se interfereaza conditiile biogene creând
fondul pe care actioneaza situatiile particulare din viata adolescentului. O serie de factori
patologici psihici pot sta la originea biogena a unor devieri comportamentale de tip delictual
(encefalopatii secundare post-infectioase sau post-traumatice, oligofrenii, sechele dupa
meningite, epilepsii, hebefrenii, psihopatii, nevroza etc.). S-a pus în evidenta, prin
determinarea cariotipului la unii indivizi cu comportament deviant, o trisomie gonosomiala cu
un y suplimentar (xyy). Aceasta anomalie genetica se asociaza cu agresivitate, violenta,
tendinta spre distrugere de bunuri.

33
Factori psiho-sociogeni

Fara a subestima importanta factorilor organici, somatogeni, vom sublinia în primul

rând rolul determinant al factorilor psiho-sociogeni din mediul familial si extra-familial:

1. Disociaţia familială. Familia devine "solul primar al dezvoltarii naturii umane" iar copilul,
imaginea parintilor si un criteriu de referinta despre atitudinea lor. Disociatia si neîntelegerea
familiala este frecvent întâlnita în familiile adolescentilor cu tulburari de conduita si
comportament. Cei doi parinti, desi despartiti, revendica în mod egal copilul, fiecare din ei
cautând sa-l atraga de partea lui si sa-l instige împotriva celuilalt în scopul de a-l compromite.
Ramas în grija unuia dintre parinti, copilul devine victima unei atitudini extremiste sau va
beneficia de întreaga afectiune si îngrijire din partea acestuia (având drept consecinta formarea
lui ca individ egoist, retrograd, nepasator si inadaptat la formele vietii sociale), sau va fi
frustrat de cea mai elementara forma de afectiune, de întelegere, de conditii corespunzatoare de
viata si activitate (ceea ce va determina introvertirea, izolarea, lipsa de încredere în sine,
revolta, rautate, cruzime). Modelul parental valorizant sau devalorizant, transmiterea de catre
parinti a unor valori de identificare ca si imaginea parintilor vor ajuta la structurarea
personalitatii.
Comportamentul copilului se realizeaza totdeauna prin identificare si interiorizare cu
sine si cu ceilalti. Astfel, eul uman se formeaza într-o constelatie triunghiulara de factori:
dragoste, autoritate si securitate familiala. Orice carenta afectiva ca si orice carenta sau abuz de
autoritate vor determina tulburari de comportament, datorita demisiei parintilor de la sarcinile
lor, fie prin identificarea parintilor cu parintii patogeni. Tânarul devine astfel "un simptom al
parintilor sai". Agresivitatea, izolarea, fuga si vagabondajul, furtul etc. pot fi determinate de
aceeasi cauza: atitudinea reprimatoare, tiranica a parintilor sau dimpotriva cea permisiva,
libera.
Carenta afectiva, este cauza principala a unor astfel de deviante deoarece plecând de la
calitatea relatii mama-copil se vor dezvolta în mod adecvat relatiile copilului cu altii.
Este o realitate faptul ca, copilul îsi simte mama mai întâi senzorial si apoi afectiv.
Orice carenta afectiva materna va duce la structurarea unei personalitati insensibile, fara vointa
sau tiranica, ori la o adevarata debilitate relationala. Orice "întarcare afectiva" va duce la lipsa
încrederii în lume, tocmai datorita incapacitatii de a simti si trai dragostea materna.
Familia devine o adevarata scoala a sentimentelor, bazata pe afectivitatea materna si
autoritatea paterna. Frustrarea de dragoste prin carenta afectiva, duce la un gol afectiv cu
insatisfactii, frustratii, sentimente de devalorizare si opozitie. Un astfel de subiect îsi va
structura o personalitate egocentrica, indiferenta afectiv, tradata prin simptome caracteriale
precoce, de tipul lipsei de identitati, sugestibilitatii, egocentrismului, sentimentelor de
devalorizare, instabilitatii si dorintei de satisfactie imediata, lipsei sentimentelor de culpa ce
stau la baza sentimentului de responsabilitate. Lipsa fricii va duce la lipsa remuscarii fata de
faptele proprii iar sentimentul de devalorizare va duce la ostilitate permanenta. Atunci când
carentele si conflictele afective din mediul familial, tulburarile relatiilor familiale, inegalitatile
de atitudine, manifestate de ambii parinti fata de copil depasesc anumite limite de intensitate si
durata transformându-se în adevarate situatii traumatizante pentru adolescent, personalitatea în
formare a acestuia se va înscrie pe cai gresite. Astfel, daca copilaria se desfasoara în cadrul
unui climat familial saturat de privatiuni si ostilitati, de conditii care priveaza copilul de
afectiune si de satisfacerea adecvata a dorintelor si aspiratiilor lui firesti, acesta ajunge sa
traiasca asa numitul conflict de adaptare, care se exprima printr-o atitudine protestatara în fata
oricarei rezistente, opozitii sau interdictii. Manifestarile repulsive ale adolescentului dovedesc,

34
în majoritatea cazurilor tocmai faptul ca asupra acestuia trecutul sau au actionat mijloace
coercitive brutale, stari conflictuale severe, pedepse umilitoare, etc.
Neîntelegerile între parinti pun în pericol sentimentul de securitate al copilului si în
consecinta armonia dezvoltarii personalitatii sale. Matricea familiala devine deci baza formarii
personalitatii si orice abdicare de la acest rol poate transforma copiii în "orfani de parinti".

2. Absenţa mediului familial. În cazul adolescentilor orfani abandonati, care se afla în grija
asistentei publice, lipseste însusi mediul familial. Lipsa oricaror modele parentale si a
identitatii copilului cu parintii sai, pot duce la depersonalizarea si de realizarea, ca punct de
plecare al obtuziei, indiferentei, opozitiei sau ostilitatii. Din rândul acestora se detaseaza în
primul rând adolescentul depresiv, aflat în continua cautare de afectivitate, de întelegere din
partea celor din jur.
Astfel de deviante se pot întâlni si la copiii adoptati, mai ales când înfierea e motivata de
o compensare a frustrarilor si când copilul e privat de climatul afectiv si de sentimentul de
securitate. O influenta negativa au si familiile reconstituite din divorturi, vaduvii, sau copii
rezultati din casatorii anterioare, care vin în noua familie cu alte principii si deprinderi
educative.

3. Situaţia economico-socială a familiei poate conditiona aparitia unor conflicte si tensiuni

între parinti pe de o parte si între parinti si copii pe de alta parte, datorita fie unui spatiu locativ
limitat, sau a unei gospodarii si administrari defectuoase a bugetului familial, sau a unor
conditii igienice de trai necorespunzatoare. Statistic, se constata apartenenta tinerilor
delincventi din familii paupere fie deosebit de prospere, în care se întretin conditii care duc la
supradimensionarea trebuintelor, pretentiilor si necesitatilor.

4. Carenţele de ordin educativ joaca un rol deosebit în determinarea unor forme

comportamentale aberante, neadecvate. Ele depind în mod direct de personalitatea parintilor si
educatorilor. A. Berge consemneaza un numar destul de mare de defecte ale parintilor, unele
dintre ele capitale: hiperprotectivism, narcisism; nervozitate; incapacitatea de a iubi,
perfectionalism, iar altele de importanta mai mica, secundare: lipsa de condescendenta, lipsa de
respect, oportunism.
Desigur, greselile educative ale parintilor pot fi considerate diferentiat, în functie de
rolurile diferite care revin, în mod natural, acestora: mamei-afectiunea; tatalui-autoritatea.
Mama este aceea care poate sau nu priva pe copil de afectiunea echilibrata atât de necesara
dezvoltarii sale psihice.
O atmosfera familiala prea trista, apasatoare, sau prea agitata, caracterizata de certuri,
injurii si brutalitati se repercuteaza în sens negativ asupra psihicului adolescentului,
provocându-i traumatisme afective, care îsi vor pune amprenta asupra modului de a gândi,
simti si de a se comporta a viitorului adolescent. Libertinajul familial lasa adolescentul prada
influentelor negative ale strazii, unor variati agenti inductori care vor genera tulburari de
comportament. Alteori, autoritatea paterna exagerata, abuzul de autoritate, structureaza un
comportament reactiv, de protest, opozitie sau diferenta si fuga, specific acestei perioade.
Acest abuz de autoritate explica nevoia de evaziune prin parasirea neautorizata a domiciliului
si vagabondaj, iar revendicarile se transforma în agresiune la adresa factorilor de mediu cu
caracter de interdictie.
În devianta copilului se înregistreaza o cauzalitate circulara în care, plecând de la climatul
familial neadecvat se ajunge la esecuri scolare. Nemultumirea de sine va duce la indiferenta
fata de lume si inadaptare.

35
5. Influenţele nefaste ale unor grupuri de tineri. Cei mai multi dintre minorii delincventi nu
sunt supravegheati de catre parinti în ceea ce priveste relatiile lor cu ceilalti copii si în legatura
cu felul în care îsi petrece timpul liber, sau sunt supravegheati în mod superficial sau
accidental.
Nu întotdeauna adolescentul stie sa se apere împotriva influentelor strazii, colegilor sau
adultilor mai turbulenti, certati cu normele si legile convietuirii sociale. Insuficient prevenit
asupra facturii periculoase ale acestora, el poate lesne sa cada prada ispitelor strazii, în mijlocul
unor grupuri de tineri ai strazii. Pentru adolescenti solutia grupului pare sa fie la un moment
dat, o ratiune de a fi, de a exista. Grupul ofera adolescentului nu numai cadrul de afirmare, de
exprimare libera, ci si securitate, siguranta. În grup, adolescentul gaseste niveluri de aspiratie si
tabele de valori comune cu ale sale, chiar în grupuri nonformale orientate negativ.
Grupul ofera adolescentului un ideal de sine, o imagine linistitoare a propriului "eu", un
antidot pentru nelinistile sale anterioare:
Slab - adolescentul cauta puterea grupului, cauta sa se identifice cu acesta.
Neînsemnat - adolescentul cauta prilejuri de afirmare, de valorificare.
Nerecunoscut - adolescentul doreste sa devina necesar, sa se "situeze" între ceilalti, sa ocupe un
loc al sau care sa fie cunoscut si recunoscut de grup.
Izolat - el încearca sa-i înteleaga pe ceilalti, sa-si îmbogateasca cunostintele despre altii, sa
patrunda în sistemele motivationale si intentionale ale celorlalti coechipieri.
În masura în care grupul si-l aproprie si îl adopta, adolescentul încearca sa-si
dovedeasca si lui si celorlalti ca nu s-a înselat, ca nu au fost înselati. El cauta sa dovedeasca
lumii ("lumea" sunt parintii, "profesorii", adultii în general), ca reprezinta ceva. În acest scop
mai ales baietii cauta obstacole, încercari prin care sa probeze calitatile, sa verifice limitele si
posibilitatile lor. Prin comportamentul lor ei vor sa dovedeasca ca sunt maturi, ca au detasarea
si stapânirea de sine a adultilor, ca reprezinta individualitati forte si independente.
Afirmarea, socializarea adolescentului, parcurge un drum sinuos, un "drum al
extremelor". Paralel cu adâncirea cunoasterii propriului eu, cu interesul fata de sine, el începe
sa fie interesat de tabelele de valori ale ambitiei, de achizitii culturale ale umanitatii, de situarea
temporara a propriei persoane în evolutia universului.
Teama de ridicol, grija de a parea înca un copil si dorinta de a-i imita pe cei mari contribuie la
coruperea lui precoce. Astfel el va începe sa fumeze, sa bea, sa practice jocuri de noroc si cauta
în toate prilejurile prin care sa demonstreze forta si curajul sau.
Atractia pe care o simte la un moment dat adolescentul pentru grupul de adolescenti si
uneori si de adulti poate fi explicata si prin faptul ca grupul respectiv îi permite realizarea unor
dorinte care îi sunt interzise în mod brutal de catre parinti si a unor actiuni aventuroase si
activitati mai interesante. Efectele principale ale vietii de grup sunt dependentele pe care le
dezvolta acesta între membrii grupului respectiv.

ARHITECTURA PERSONALITATII DELINCVENTIALE LA ADOLESCENTI

Principalele devieri de conduita si comportament pe care le-am întâlnit sunt: tentativa

autolitica si actul suicidar, acte asociale si antisociale ca: negativismul, minciuna, furtul,
tâlhariile, lovirea, amenintarea, violul, fuga de acasa sau vagabondajul, alcoolismul, si nu în
ultimul rând, dependenta de droguri.
Dezvoltarea dizarmonica a personalitatii la adolescenti include anomalii de adaptare a
comportamentului la exigentele conditiilor sociale, culturale, economice.

36
 Traiectoria devenirii copilului ca personalitate umana presupune ca si în arheologie,
dezvoltarea, combinarea si sedimentarea unor straturi în conditiile si structurile sociale date.
Aceste structuri sociale pot fi constituite si din focare malefice ca acele "grupuri de distractie"
prin consumul de alcool, jocuri sexuale, jocuri de noroc etc., raspândite mai ales în orase si
care pervertesc constiinta adolescentilor.
Aspecte care duc la cresterea frecventei deviantelor la adolescenti:

1. Modificari la nivelul structurilor morale

Integrarea sociala a persoanei care se naste "incompleta" presupune o receptionare, o
prelucrare si o investire cu forte operatorii si operationale a valorilor sociale. Cu toate ca din
necesitati contingente accentul cade – în complexitatea actului educational – pe instructie,
pentru finalitatea procesului de socializare, importanta majora o are formarea constiintei
morale.
În liniile cele mai largi posibile, constiinta morala este o sinteza a valorilor stabilite de
grupul social care regleaza comportamentul uman fata de regulile sociale necesare convietuirii
si fata de celelalte persoane purtatoare la rândul lor a unei constiinte morale. Ceea ce
garanteaza eficienta procesului de integrare sociala este capacitatea de a actiona autonom pe
baza valorilor si regulilor morale. Se pare ca una dintre cauzele insuccesului formarii valorilor
morale este faptul ca bazele acestora se construiesc în cadrul unei experiente directe, spontane
a copilului cu reguli si persoane, deci în grupul primar si într-un interval de viata când
afectivitatea este elementul dominant în procesul de maturizare.

2. Modificari la nivelul relatiilor afective

Majoritatea relatiilor afective interpersonale ale adolescentului inadaptat sunt negative
(dispatie–apatie). Experienta infantila – ca forma de învatare sociala - petrecuta într-un spatiu
valoric daunator moral, genereaza fata de celalalt atitudini de neîncredere si ostilitate.
Experientele traite în timpul copilariei îl determina pe adolescent sa considere adultul un
eventual agresor, orice interventie putin mai autoritara îl face, la început, sa perceapa adultul ca
având intentie raufacatoare. Aceste modificari trebuie privite cu atentie atunci când
interactionam cu adolescentii ce au comportamente deviante. Trebuie stiut ca o atitudine de
mare severitate din partea adultului mareste antipatia si genereaza conflictul cu acesta.

3. Scaderea pragului de toleranta la frustrare

În cazul adolescentilor cu structura delicventiala fenomenul de frustratie este amplificat
de structura lor interna. Experienta traita de ei în grupul primar a consolidat egocentrismul
infantil prin: atitudinea de demisie a parintilor, modelul parental de satisfactie a instinctelor si
dorintelor fara autocontrol, o libertate vecina cu libertinajul în cadrul relatiilor intrafamiliale, o
adaptare si coparticipare la fuga de efortul organizat al copilului (lipsa de scolarizare,
neparticipare la un program de viata organizat, la activitati continue si sustinute etc.). Ca
principiu fundamental, adolescentii delicventi nu pot suporta în relatiile lor cu institutiile si cu
adultii regulile si exigentele sociale, atitudinile prohibitive, autoritare sau preventive ale
acestora.

4. Sentimentul de devalorizare
Adolescentul delicvent nu numai ca nu se reprezinta pe sine ca o valoare umana
constituita ci, dimpotriva, traieste un sentiment de nonvaloare, de respingere de catre grupul
social. O situatie care determina producerea devalorizarii este aceea în care atât parintii cât si

37
educatorii intervin direct în acest sens. În general, familiile din care provin adolescentii
delicventi creeaza conditii de devalorizare în educarea copilului prin utilizarea acestuia ca
participant la actiuni antisociale: consum de alcool, minciuna, furt, prostitutie, vagabondaj,
înselaciune, etc.

5. Sentimentul de injustitie
Trairea, pe o perioada îndelungata de timp, a unei situatii de incompatibilitate, de
neconsonanta sociala, fie ca este vorba de joc, de învatatura sau de relatii de familie, determina
treptat aparitia unui sentiment de injustitie.
Este greu – daca nu imposibil – mai ales la vârsta adolescentei, ca adolescentul sa se
"contemple" si sa-si asume vinovatia unor comportamente care i se par normale întrucât sunt
rezultate din experienta sa trecuta. De aceea adolescentul delicvent traieste uneori cu profunda
convingere, sentimentul ca i se face o mare nedreptate. Dar el au o reprezentare modificata a
conceptelor morale.

6. Tulburari de cunoastere
Nu voi aborda problema performantelor în învatarea de tip scolar ci doar problema
modului tipic de cunoastere a universului, a lumii, în special a modului de reflectare a
valorilor. Delicventul traieste la timpul prezent, ca si cum nu ar avea nici un fel de perceptie de
sine. El traieste faptele de moment, fara legatura si continuitate cu experientele trecute si fara
sa tina seama de consecinta actiunilor sale pentru viitor. În general adolescentul delicvent nu
poate trai, nici percepe, existenta sa în interiorul oricarui context spatio-temporal.

7. Un sens gresit acordat conceptului de libertate

Primul dintre imperativele conceptului de libertate la delicvent este acela de a fi lipsit
de orice restrictie sau exigenta sociala. Libertatea, în cazul acesta, înseamna a exista în afara
oricarei reguli si fara respectarea cerintelor morale si sociale. Delicventul considera efortul de
încadrare în normele sociale, morale, ca un supliciu, ca o cerinta agresiva a societatii sau a
grupului si raspunde printr-o reactie de fuga sau agresiune. Sau considera degradanta pozitia de
acceptare a regulilor comunitatii si a celor pe care se bazeaza relatiile interpersonale.
De asemenea, putem vorbi la adolescentii delicventi de o "denigrare a sentimentelor
umanitare" ca: întelegerea, dragostea, mila, respectul demnitatii. Ei manifesta o îndârjita
opozitie în recunoasterea lor dar mai ales în trairea acestora. În atitudinea si comportamentul
delicventului exista o nepasare si un impuls de anulare a oricarui sentiment cu valoare pozitiva
sociala. Corectitudinea, bunatatea, remuscarea, dragostea sincera etc. Îl deranjeaza si de aceea
se dezangajeaza treptat cucerindu-si o libertate arbitrara în comportare.
În perioadele de mutatii sociale si de profunde crize în evolutia societatii se
înregistreaza o crestere accentuata a devierilor comportamentale în rândul tinerilor, a actelor cu
violenta si a agresivitatii îndreptata atât împotriva celorlalti cât si asupra sinelui.
În sfera tulburarilor de comportament un loc important îl ocupa comportamentul
antisocial. În acest sens, cei care s-au ocupat de studiul conduitei antisociale a tinerilor au ajuns
la evidentierea unui „profil” psihologic al acestora:

a) înclinatie catre agresivitate, fie latenta, fie manifesta, bazata pe un fond de ostilitate, de
negare a valorilor socialmente acceptate;
b) instabilitate emotionala, generata de carente educationale, si în ultima instanta de fragilitatea
eului;

38
c) inadaptare sociala, provenita din exacerbarea sentimentului de insecuritate, pe care individul
cauta sa-l suprime, de exemplu prin schimbarea deasa a domiciliului sau vagabondaj ori prin
evitarea formelor organizate de viata si activitate;
d) duplicitatea conduitei, manifestata în discordanta dintre doua planuri: unul, cel al
comportamentului tainic, intim în care se prepara infractiunea si celalalt, nivelul
comportamental de relatie cu societatea, prin care îsi tradeaza de cele mai multe ori
infractiunea;
e) dezechilibru existential, exprimat prin patimi, vicii, perversiuni, irosire absurda a banilor.
Tânarul cu o conduita antisociala este un individ care aparent are un surplus de
experiente neplacute si care simte ca traieste într-o lume disconfortanta, amenintatoare.
Sentimentul lui de autoapreciere pare sa fie subminat, de aceea el nu pierde nimic daca este
criticat sau chiar încarcerat. Neavând vreun statut social de aparat, teama de a-l pierde nu-l
motiveaza sa faca eforturi pentru a se conforma normelor sociale. Mai mult, fie ca a avut prea
multe contacte neplacute cu alti oameni, fie ca pe toti îi considera asemanatori, el nu-i
apreciaza pe altii si din aceasta cauza nici nu pune prea mult pret pe opinia lor. Acest set de
atitudini face sa fie foarte dificila stabilirea de contacte cu el în vederea încercarii de a-l
reeduca.

Climatul familial joaca un rol important în explicarea conduitelor antisociale (în

special conduita parentala). Astfel, atmosfera din familiile dezorganizate, lipsa autoritatii
parintilor, a controlului precum si a afectiunii acestora, ca urmare a divortului duce la
neadaptare sociala. De asemenea, familiile caracterizate printr-un potential confilctogen ridicat
si puternic carentate din punct de vedere psihoafectiv si psihomoral afecteaza în mare masura
procesul de maturizare psihologica si psihosociala a personalitatii copiilor.
În familiile în care ambii parinti sau unul dintre acestia este hiperautoritar si
hiperagresiv, copilul nu are alta alternativa decât supunerea oarba, neconditionata în raport cu
cerintele si pretentiile parintelui, cu efect negativ imediat în planul dezvoltarii si evolutiei
personalitatii viitorului tânar. La agresivitate si ostilitate, copilul nu raspunde direct în raport cu
parintele agresor, ci indirect prin atitudini si chiar actiuni agresive si autoagresive. Tensiunea
acumulata în timp, ca urmare a frecventelor stari de frustratie datorate regimului hiperautoritar
impus se va elimina prin descarcari bruste, prin forme de conduita agresiva/autoagresiva.
Pe de alta parte, exista si climatul familial hiperpermisiv în care parintii sunt
superprotectori, „invadeaza” pur si simplu copilul cu investitii afective, creeaza în mod
exagerat conditii de „aparare” a copilului împotriva „pericolelor si prejudecatilor”. Acest
„tratament” educational poate conduce la conduite antisociale explicabile în cea mai mare
masura prin rezistenta scazuta la frustrare.
Totusi, chiar daca 80 % dintre minorii cu conduite antisociale provin din rândul
familiilor dezorganizate, nu se poate sustine concluzia ca orice familie dezorganizata aduce în
mod automat tulburari de comportament ale copiilor.
O alta teorie abandonata este cea care insista asupra conditiilor economice, materiale,
deoarece realitatea arata ca tinerii cu comportament deviant provin si din mediile si familiile
privilegiate.
În DSM-III se specifica faptul ca persoanele cu personalitate antisociala prezinta o
socanta varietate de trasaturi anormale. În încercarea de a se identifica un nucleu esential al
tulburarii, se recunosc 4 trasaturi importante:
9 insuccesul în realizarea legaturilor bazate pe afectiune;
9 actiuni impulsive;
9 lipsa sentimentului de vinovatie;

39
9 incapacitatea de a învata din experientele negative.
Tânarul cu conduita antisociala este caracterizat prin egocentrism si nepasare. În forma
extrema exista un grad de duritate care-i permite individului sa savârseasca acte crude,
dureroase sau degradante. Aceasta lipsa de sentimente este adesea în izbitor contrast cu un
farmec personal care-i permite legaturi superficiale si pasagere. Infracţiunile încep de obicei în
adolescenta cu acte delicvente marunte, minciuni si vandalism. Personalitatile sociopate pot
deveni parinti inadecvati care-si neglijeaza si maltrateaza copiii. Unii au dificultati în întreaga
organizare a vietii lor de familie.
Exista cazuri de tineri cu fapte antisociale care provin din familii organizate si carora
nu le-a lipsit nimic din punct de vedere material si nici grija si preocuparea pe linia asigurarii
unor conditii educationale corespunzatoare.
Caracterul disonant al maturizarii sociale si deci, al dezvoltarii personalitatii poate
apare în mai multe variante precum:
- decalaje între nivelul maturizarii intelectuale si nivelul dezvoltarii afectiv-motivationale si
caracterial-actionale;
- decalaje între dezvoltarea intelectuala si dezvoltarea judecatilor si sentimentelor morale;
- perturbare intelectuala si una afectiv-motivationala si caracteriala.
Un alt aspect important la tinerii cu tulburari de comportament îl reprezinta esecul
privind adaptarea si integrarea scolara. Copiii dezadaptati scolar intra în categoria „copiilor
problema” care adopta o conduita devianta în raport cu cerintele vietii si activitatii scolare.
Acestia se caracterizeaza prin:
¾ insubordonare în raport cu regulile si normele scolare;
¾ lipsa de interes fata de cerintele si obligatiile scolare;
¾ absenteismul, chiulul de la ore;
¾ repetentia;
¾ conduita agresiva în raport cu colegii si cadrele didactice.
În ultima perioada, se observa din ce în ce mai mult împletirea (asocierea) modificarilor
mai putin grave sub raport juridic, dar suparatoare de tipul: minciuna, inconsecventa
comportamentala, violente verbale, copiatul la ore, fumatul ostentativ, bruscarea colegilor,
refuzul de a saluta, atitudini nonconformiste etc. cu abaterile grave de la normele morale si
legislatia penala, cum sunt: furtul repetat, vagabondajul, actele de spargere sau tâlharie,
consumul curent de alcool sau droguri, prostitutie. Manifestarile cu aspect predelictual si cele
infractionale rezulta, de obicei, din interactiunea unor cauze individuale si sociale cu o serie de
conditii favorizante.
Cauzele individuale atrag atentia atât asupra unor posibile determinari ereditare
(conditii interne predispozante), cât si asupra formarii nefavorabile la un moment dat a
personalitatii tânarului sub influenta unor factori de mediu negativi, fapt ce duce la imprimarea
în comportamentul sau a unor orientari antisociale.
Cauzele sociale vizeaza, de regula, influentele nocive ale situatiilor concrete de viata în
care s-a aflat tânarul înainte de comiterea conduitei deviante.
Conditiile favorizante cuprind, de fapt, acele împrejurari si situatii externe care
faciliteaza comiterea delictului (producerea faptei propriu-zise).

Un alt element ce intra în sfera tulburarilor de comportament îl reprezinta fuga de

acasa (parasirea domiciliului) care se constituie de cele mai multe ori în epilogul unui conflict
cu anturajul, atât ca reactie de opozitie fata de mediul care nu-l satisface cât si ca speranta
confuza de a gasi altundeva ceea ce îi este refuzat aici. Perioada care precede fuga ne ofera
informatii privind existenta unor preparative si asupra contextului socio-familial (somaj,

40
mutare, marginalizare, conflict relational). Dupa vârsta de 6-7 ani putem vorbi de fuga de
acasa. Acesta este în general scurta, îndepartându-l pe copil de mediul familial (adesea disociat
sau factor de insecuritate afectiva) sau de scoala (chiulul). Fobia fata de scoala este frecventa
din prima clasa la copiii afectati de despartirea de mama, iar mai târziu la adolescenti.
Se poate vorbi de mai multe tipuri de fuga de acasa:
• fuga ca reactie de aparare si protest determinata de factori de mediu ca: dezorganizare
familiala, alcoolism si conduite agresive ale parintilor, carente afective ale acestora,
deseori îmbracând forma unei conduite de refugiu la rude, prieteni, cunostinte;
• fuga ca manifestare predelincventa, generata de lipsa supravegherii, laxitate
educationala, influenta unor anturaje nefaste în care se propaga o inductie negativa de
participare la acte ilicite, fie din teribilism, fie din solidaritate de grup; aceasta poate fi
semnul unei viitoare insertii sociale defectuoase;
• vagabondajul - este o fuga permanenta, un mod de viata fara domiciliu stabil si fara
mijloace materiale clare si stabile de subzistenta; vagabondajul poate intra usor în sfera
delincventei prin asociere aproape inevitabila cu delicte ca furtul, cersetoria si
prostitutia, în calitatea lor de asigurare a existentei;
• dromomania - este o fuga patologica asociata unor tulburari psihice grave: oligofrenie,
schizofrenie, epilepsie si se caracterizeaza prin impulsiunea morbida de a pleca brusc si
neasteptat, adesea fara nici o tinta, urmata fiind de amnezia asupra episodului si
constituie o manifestare asociata tulburarilor de baza.
Fuga este asadar, un semnal de alarma care trebuie sa permita instaurarea unei
supravegheri în scopul reorganizarii conditiilor socio-familiale, educative si psihologice pentru
prevenirea recidivelor fugarului, care trebuie ajutat sa-si depaseasca dificultatile.

Agresivitatea poate fi considerata a fi o caracteristica a acelor forme de comportament

orientate în sens distructiv, în vederea producerii unor daune, fie ele materiale, moral-
psihologice sau mixte. Privite din perspectiva scopului urmarit, unele conduite agresive sunt
orientate în directia producerii „unui rau” în timp ce altele sunt orientate în directia
demonstrarii „puterii agresorului”. Comportamentul agresiv este orientat nu numai în afara
subiectului ci si asupra sinelui. Deci, o forma particulara a comportamentului agresiv este
autoagresivitatea manifestata de cele mai multe ori prin scarificarea tegumentelor (taieturi,
arsuri). Rezumând, putem spune ca agresivitatea reprezinta orice forma de conduita orientata
cu intentie catre obiecte, persoane sau catre sine, în vederea producerii unor prejudicii, a unor
raniri, distrugeri si daune. Cei care se autovatameaza realizeaza actele într-un mod impulsiv, la
vedere si care pare sa fie nepericulos. Exista trei forme de autoranire deliberata:
¾ rani adânci si periculoase provocate cu intentie suicidara serioasa, mai adesea la
barbati;
¾ automutilare la pacientii schizofrenici (adesea ca raspuns la vocile halucinatorii) sau la
transsexuali;
¾ rani superficiale care nu pun în pericol viata.
Vârsta la care tinerii se automutileaza este cuprinsa, în general, între 15 si 18 ani. Ei se
caracterizeaza prin: autostima scazuta, comportament impulsiv sau agresiv, dispozitie
instabila, imaturitate psihocomportamentala, dificultati în relatiile interpersonale si o tendinta
pentru consumul excesiv de alcool. De obicei, autoranirea este precedata de o încordare
crescuta si iritabilitate, atenuate apoi de actul autoagresiv.
Unii tineri relateaza ca ranirile au fost provocate într-o stare de detasare fata de mediu
si fara durere puternica. Multi dintre ei se automutileaza în prezenta anturajului (unii pe fond
de imaturitate psiho-comportamentala; în acest caz, functioneaza mecanismul imitatiei, tinerii

41
stabilesc sa se automutileze pentru ca asa au vazut la ceilalti, îsi testeaza pragul durerii, din
curiozitate sau pentru a nu fi exclusi din grup, altii consuma alcool, ajung la discutii si sub
imboldul furiei si al alcoolului actioneaza automutilându-se).
Ranile sunt de obicei multiple si realizate, în special, cu lame de ras (58 % din cei
investigati) dupa care urmeaza cei autoagresati cu tigara (19 %), cu cutitul (15 %) sau cu alte
obiecte – sticla, sârma, fermoare etc. (în procente mult mai mici – 8 %). De cele mai multe
ori, tinerii se ranesc pe antebrat sau încheietura mâinii. De obicei, curge sânge si vederea
acestuia este importanta pentru subiect. Dupa act, adesea subiectul se simte rusinat si
dezgustat. Multi dintre ei declara ca regreta ceea ce au facut, chiar daca scarificarile sunt
multiple si realizate în episoade succesive.
Potrivit studiilor efectuate, autovatamarea deliberata este predominanta la clasele
sociale mai joase. Dintre factorii precipitanti ai acestui act, tinerii declara:
• evenimentele nedorite în anturaj (certuri, discutii, batai, violenta) sau probleme
sentimentale (despartirea, respingerea, parasirea de catre partener);
• evenimente neplacute în familie (divort, separare, scandaluri, violenta domestica,
consum alcool);
• probleme scolare (repetentie, exmatriculare, probleme comportamentale) ;
• chemarea în fata justitiei.
Au fost tineri care au declarat ca s-au automutilat în momentul pierderii unui parinte
ori pe fondul neglijentei sau abuzului din partea parintilor (acesti tineri prezinta carente
afectiv-emotionale accentuate; uneori ei doresc sa atraga atentia asupra lor sau sa influenteze
pe cineva).
Motivele autovatamarii deliberate sunt de obicei complexe si dificil de identificat cu
certitudine. Foarte putini dintre tinerii investigati au confirmat premeditarea si asa cum am
mai precizat anterior, nici un tânar nu dorea sa moara în urma autovatamarii deliberate, desi
12 % dintre acestia au avut idei suicidare sau tentative esuate de suicid.
În rândul tinerilor investigati exista 3 modele de baza în ceea ce priveste repetarea
actului de automutilare:
¾ un model al celor care repeta actul o singura data;
¾ al doilea este reprezentat de acei tineri care repeta actul de mai multe ori, dar numai
într-o perioada limitata de timp, în care au în mod continuu probleme;
¾ al treilea, un procent foarte mic care repeta actul de mai multe ori pe o perioada
îndelungata de timp, ca un raspuns habitual la evenimentele stresante.
Hawton (1986) descrie 3 grupe principale ale adolescentilor la care este prezenta
autovatamarea deliberata:
- cei cu suferinta acuta legata de problemele care dureaza de mai putin de o luna, dar fara
tulburari de comportament;
- cei cu tulburari cronice psihice si sociale dar fara tulburari de comportament;
- cei cu tulburari comportamentale (cum ar fi chiulul, esecul scolar, fuga de acasa, consumul
de alcool si de droguri, infractionalitatea).
La adolescent, numeroase tulburari de comportament pot avea o conotatie agresiva
latenta: minciuni, tulburari alimentare, fuga de acasa, proaste rezultate scolare, conduite
marginale, fapte antisociale).
O serie de cercetari au desprins câteva elemente care se pot constitui în factori ce
predispun la o mai mare potentialitate agresiva, respectiv autoagresiva:
• violente suferite în copilarie;
• antecedente personale de agresivitate fata de ceilalti si fata de sine însusi;
• deficiente intelectuale (carente în dezvoltarea psihointelectuala) ;

42
 • tulburari ale afectivitatii (starile de frustratie afectiva si sentimente de frustratie,
conflicte afective, instabilitate, labilitate afectiva, ambivalenta afectiva, indiferenta
afectiva, absenta emotiilor) ;
• toleranta scazuta la frustrare;
• instabilitate emotiv-actionala; reactii discontinue, salturi nemotivate de la o extrema la
alta, inconsecventa în reactii fata de stimuli, inconstanta de origine endogena specifica.
Fenomenul de agresivitate rezida în acele forme de comportament ofensiv consumat pe plan
actional sau verbal, care obisnuit, dar nu în mod necesar, constituie o reactie disproportionata
la o opozitie reala sau imaginara.
• Tulburari caracteriale: cercetarile au aratat ca tinerii predispusi la conduite agresive se
caracterizeaza printr-un nivel de imaturizare caracteriologica, manifestata prin:
autocontrol insuficient, impulsivitate, tendinte egocentrice, exacerbarea unor motive
personale egoiste, a unor trebuinte si tendinte înguste, de nivel redus, absenta sau
insuficienta dezvoltare a unor motive superioare, cum ar fi: sentimentele etico-morale,
dorinta realizarii cu orice pret a propriilor interese;
• modele educationale deficitare – familii dezorganizate, climat familial conflictual,
climat familial hiperautoritar sau hiperpermisiv, familii în care sunt prezente
agresivitatea – violenta domestica, alcoolismul, promiscuitatea morala si sexuala;
• fenomene de inadaptare scolara legata de: atitudini pedagogice inadecvate, frica de
sine, aprecieri nedrepte, neglijente, evaluarea faptelor în mod neconcordant cu
gravitatea acestora.
Agresivitatea poate fi privita si sub aspect patologic, caz în care se disting doua forme:
¾ agresivitatea constitutionala (la epileptici unde periodic au loc descarcari paroxistice si
la cei cu caracter paranoic unde actul este lucid, exercitat la rece);
¾ agresivitate accidentala sau câstigata, datorata unor factori si împrejurari precum:
împrejurarile toxice acute si cronice (alcoolismul), starile pasionale care se pot
manifesta prin descarcari agresive, encefalopatiile infantile ale adolescentului sau
adultului, traumatismele cranio-cerebrale, psihozele cronice evolutive.
Automutilarea poate fi determinata si de anumite conditii de mediu si situationale în care se
afla personalitatea devianta la un moment dat, caracteristica pentru personalitatile dizarmonice
fiind manifestarea concomitenta a mai multor forme si directii de exprimare nespecifica a
agresivitatii. Exista în acest sens indivizi aflati în cautarea unor repetate situatii în care încearca
sa impresioneze, sa braveze, sa se sustraga de la anumite obligatii, fara a resimti corespunzator
echivalentul suferintei fizice.
Frecventa tulburarilor de comportament este diferita de la o perioada la alta; dupa unii
autori, acestea au cea mai mare frecventa între 14 -16 ani, ca apoi sa se atenueze, iar când se
manifesta la vârsta adulta, predomina formele caracteriopate care au tendinta sa devina stabile
si cu repercursiuni tot mai evidente antisociale.
Dar pâna la pubertate si adolescenta un asemenea comportament se manifesta ca
inadaptare familiala, scolara, sociala. Ulterior, începând cu pubertatea, poate îmbraca si forma
unor manifestari antisociale, ca urmare a nedezvoltarii simtului responsabilitatii, a constiintei
de sine limitate, a imaturitatii socio-afective si sociale. În genere, conduitele aberante se produc
în mod stereotip si pun în evidenta o incapacitate de progres sub influenta educatiei.

43
MANIFESTĂRI PSIHOPATOLOGICE DISCOMPORTAMENTALE LA
ADOLESCENŢI

Tulburările alimentare la adolescenţi

Multi copii, in special in perioada adolescentei, sunt foarte preocupati de felul in care
arata corpul lor si de ceea ce simt in legatura cu acest lucru. In perioada pubertatii se petrec
multe schimbari fizice si psihice, la care se mai adauga si presiunea sociala.
Din nefericire, pentru un procent din ce in ce mai mare de adolescenti, dorinta de a avea
un corp perfect devine o obsesie care se va transforma intr-o tulburare alimentara.
Tulburarile alimentare ca anorexia sau bulimia nervoasa cauzeaza fluctuatii dramatice
de greutate ce afecteaza functiile vitale ale organismului si ritmul normal de viata.
Parintii pot preveni aparitia tulburarilor alimentare dezvoltandu-le copiilor o stima de
sine sanatoasa si incurajand o alimentatie echilibrata. Daca va suspectati copilul ca ar avea o
tulburare alimentara este imperios necesar sa cautati ajutor cat mai repede.
In general, tulburarile alimentare implica autocritica, ganduri si sentimente negative
legate de greutatea corpului si de mancare, iar obiceiul de a manca este privit ca perturband
activitatile cotidiene. Desi cele doua tulburari (anorexia si bulimia) sunt similare, adolescentii
cu anorexie sunt, de obicei, foarte slabi iar adolescentii cu bulimie au o greutate normala sau
sunt supraponderali. Este important de retinut ca tulburarea alimentara nu este un
comportament care poate fi controlat. De aceea se impune necesitatea ajutorului medical si
psihologic.
Cauzele tulburarilor alimentare
Cauzele tulburarilor alimentare nu sunt in totalitate foarte clare. Sunt implicati factori
psihologici, genetici, sociali si familiali. Exista un mare decalaj intre felul in care adolescentii
isi percep corpul si felul in care acestia arata in realitate. Adolescentii cu anorexie sau bulimie
au frecvent o teama intensa de a nu fi grasi sau cred despre ei ca sunt grasi cand, de fapt, in
realitate, nu este deloc asa. Exista sporturi ca baletul, gimnastica si luptele care pot constitui
factori de risc pentru aparitia tulburarilor alimentare. De asemenea in randul adolescentilor cu
tulburari alimentare creste riscul pentru alte tulburari (anxietatea, tulburarea obsesiv –
compulsiva). Sunt cercetari care sugereaza contributia mass-mediei asupra cresterii incidentei
tulburarior alimentare. Multi copii cu tulburare alimentara au o stima de sine foarte scazuta iar
incercarea de a mentine o greutate scazuta repezinta o modalitate de a detine controlul.
Efectele tulburarilor alimentare
In timp, tulburarile alimentare cauzeaza probleme de sanatate fizica. Anorexia si
bulimia pot cauza deshidratarea si alte complicatii medicale: cardiace si renale. In situatii
extreme, tulburarile alimentare conduc la subnutritie si chiar moarte.
Lipsa de hrana afecteaza organismul in moduri diverse:
• scaderea tensiunii arteriale
• caderea parului si ruperea unghiilor
• anemie
incapacitate de concentrare
• tumefierea articulatiilor
• dereglerari menstruale (chiar intreruperea menstruatiei)
• fragilitatea oaselor
Bulimia, prin varsaturi constante si nutritia deficitara poate duce la:
• dureri constante de stomac
• afectarea stomacului si a rinichilor

44
 • pierderea de minerale si potasiu (probleme ale inimii si chiar moartea)
• dereglari menstruale
Anorexia este o boala intalnita frecvent mai ales la adolescente, caracterizata prin iluzia
de e se considera prea grasa, atunci cand realitatea este total opusa. Anorexia nervoasa este o
boala grava legata de obiceiurile de hranire, de multe ori letala in cazuri extreme.
Dintre trasaturile generale se numara si teama continua de ingrasare, o imagine
distorsionata asupra propriului corp, amenoree, adica lipsa consecutiva a trei cicluri normale.
Trebuie, totusi, mentionat ca anorexia se intalneste in proportie de 90% la fete, insa ea poate fi
regasita chiar si la copii de 7 ani, dar si la femei de 50, 60, 70, chiar 80 de ani.
Cauzele anorexiei sunt fie de natura fiziologica, fie de natura psihologica sau ambele.
Nu se poate stabili clar o regula generala. Anorexia tine foarte mult si de personalitatea
fiecaruia in parte.
Simptomele anorexiei:
- Teama continua de ingrasare;
- Refuza sa isi mentina greutatea normala pentru inaltimea si varsta sa;
- Refuza anumite feluri de mancare, pentru ca ele contin grasimi;
- Cantareste mai putin de 85% din greutatea normala a corpului
- Refuza sa observe riscurile pierderii in greutate;
- Oprirea ciclului menstrual; la baieti, nivelul hormonal scade;
- Considera corpul supraponderal, cand acesta este subponderal;
- Abuzeaza de exercitii fizice;
- Fetele mai tinere nu au menstruatie la varsta potrivita;
- Ascunde ca ar exista o problema cu mancarea;
- Depresie, iritabilitate, izolare;
- Comportamente caudate legate mai ales de mancare - ritualuri de impartire, ascundere a
mancarii;
- Adolescentii anorexici, de regula, dezvolta o dependenta fata de un adult, fata de un
parinte. Le este mult mai greu sa se descurce singuri.
Alte simptome ale anorexiei:
- La adulti, pierderea insemnata a greutatii; la copii si adolescenti, luarea in greutate prea putin
sau inadecvat raportat la felul cum ar trebui sa creasca;
- Constipatie si dureri abdominale;
- Perioade de ameteli si lesinuri;
- Umflarea stomacului, a fetei si a incheieturilor;
- Par pufos pe corp, caderea parului de pe cap;
- Circulatia proasta a singelui si senzatia de frig;
- Pielea uscata, aspra si decolorata;
- Intreruperea perioadelor de menstruatie, la femei, lipsa libidoului la barbati
- Pierderea masei oaselor (oase fragile)

Semne psihologice ale anorexiei

¾ Frica de a nu lua in greutate, desi greutatea este direct proportionala cu inaltimea
¾ Perceptia deformata despre forma corpului si despre greutate
¾ Refuzul acceptarii existentei unei probleme
¾ Schimbari de personalitate, oscilari de stari
Semne comportamentale ale anorexiei
¾ Ritualuri in legatura cu mincarea, cum ar fi taierea mincarii in bucati mici
¾ A fi secretos

45
 ¾ Neodihna si hiperactivitate
¾ A purta haine largi si mari
¾ A vomita si a lua laxative
Anorexia nervoasa este o preocupare in ceea ca priveste dietele si slabitul ce duc la
pierderi excesive in greutate fara pierderea apetitului. In timp ce anorexia nervoasa incepe in
general sa apara in adolescenta, ingrijorarile in ceea ce priveste greutatea incep de obicei mai
devreme. Parerea proasta despre sine este prezenta in rindul fetelor cu o greutate mai mare. In
plus, grija parintilor fata de greutatea copiilor lor si restrictia accesului la mincare sint asociate
cu parerea proasta despre sine in rindul fetelor tinere.
Adolescenta este o perioada de tranzitie, cresterea independentei si schimbari dramatice
ale corpului. Femeile tinere cu o parere nu prea buna despre sine si cu dificila confruntare cu
solicitarile adolescentei sint cele mai expuse la boli de digestie. Baieti si fete implicati in
anumite activitati cum ar fi gimnastica, dansul, luptele sau alte sporturi unde se pune accentul
pe o constructie a corpului mica sau pe o greutate mica se pot simti presati sa tina regim.
Femeile tinere pot sa gaseasca sinii si soldurile imposibil de acceptat si atunci corpul insusi
devine un dusman pe care vor sa-l distruga. Preocuparea obsesiva fata de mincare, greutate si
regim este un mod de a da un sens de control adolescentului care se teme de schimbarile rapide
si anxietatea asteptarilor cresterii adolescentei.
Anorexia nervoasa este una dintre cele mai serioase boli ale digestiei cu o rata de
mortalitate de 15 la suta. Caracteristica bolii este pierderea excesiva in greutate, dar nu cauzata
de o boala organica. Este tipic asociata cu slabirea din perioada menstruatiei la femeile tinere si
anormalitati medicale. Teorii despre cauzele anorexiei nervoase au identificat factori sociali,
biologici, familiali si de personalitate. Adolescentii pot incepe sa tina regim pentru a primi
complimente de la semeni. Ar putea fi de asemenea o componenta genetica a bolii. Cei ce
sufera de anorexie nervoasa tind spre perfectionism si nu sint prea multumiti de viata lor. Lipsa
de constientizare a starilor emotionale interne si adesea nu recunosc cind sint furiosi.
Trasaturile unor familii cu un copil anorexic cum ar fi supraprotectia, copilul nefiind in stare sa
rezolve si sa se confrunte cu conflicte, lipsa de afectiune sint ceva normal.

Tricotilomania
Tricotilomania reprezinta o tulburare de control al impulsurilor ce se manifesta prin
smulgerea propriilor fire de par. Prevalenta este 1-3%, repartizata bimodal: inaintea varstei de
6 ani si in adolescenta (cand predomina la fete). Ultima forma este cronica si greu tratabila.
Se caracterizeaza prin:
• Smulgerea recurenta a propriilor fire de par, rezultand in pierdere observabila a parului
• Senzatie crescanda de tensiune imediat inainte de smulgerea firelor de par sau atunci
cand incearca sa reziste acestui comportament
• Placere, gratificare sau usurare la smulgerea firelor de par
• Tulburarea nu este explicata mai bine de o alta tulburare mintala si nu se datoreaza unei
conditii medicale generale (de ex., o conditie dermatologica)
• Tulburarea cauzeaza suferinta semnificativa clinic sau alterare sociala, ocupationala sau
in alt domeniu important al functionarii

Se poate asocia cu urmatoarele afectiuni:

• tulburarile afective
• tulburari psihotice
• tulburari de anxietate
• tulburari de alimentatie

46
 • tulburari adictive
Poate fi simptom in schizofrenie, retardul mintal, tulburarea obsesiv-compulsiva,
depresie, tulburarea borderline.

Ticurile
Fac parte din viata noastra si ii deranjeaza pe cei din preajma noastra. Există două tipuri
de ticuri: simple şi complexe. Cele simple se produc deodată şi se pot repeta des (exemplu:
clipitul, pufnitul, trasul nasului, grimasele faciale). Cele complexe sunt: sariturile, mirositul
lucrurilor, atingerea altor persoane, coprolalia, echolalia.
Se pot controla uneori ticurile, dar efortul este similar cu reţinerea unui strănut, care, la
un moment dat, tot trebuie eliberat. Ticurile devin mai intense la stres şi scad în intensitate
când persoana se relazează, iar în timpul somnului dispar complet.
Conform opiniei specialistilor, exista trei tipuri de ticuri. Unele sunt motorii si se
numesc astfel pentru ca implica miscari ale corpului, altele sunt verbale, manifestandu-se prin
sunete sau cuvinte, iar ultima categorie include ticurile complexe, care combina secvente
complicate de ticuri verbale dar si motorii.
Ticuri motorii: sunt mişcări involuntare şi rapide.apar în special în timpul stresului sau când
organismul este obosit sau pictisit. Cele simple sunt: clipitul, sucirea capului, scuturatul
piciorului când se şede, ridicatul umerilor. Cele complexe: echopraxia (repetarea gesturilor
altora), copropraxia (gesturi obscene sau interzise).
Ticuri verbale: sunt vocalize rapide şi involuntare. Ticuri vocale simple: fornăitul, grohăitul,
tuşitul, trasul nasului, pufăitul etc. Ticuri vocale complexe: fluierături, lătrături, coprolalia
(repetarea cuvintelor obsecene), echolalia (repetarea cuvintelor tocmai auzite), palilalia
(repetarea cuvintelor sau sunetelor proprii).
Ticurile mentale: reprezinta orice gând conştient pe care o persoană simte nevoia de a-l
produce (am uitat gazul aprins, uşa neîncuiată, trebuie să bat în lemn neapărat de trei ori,
altfel…).
- Echomerimnia este forma mentală a echolaliei (se repetă ultimele cuvinte sau melodie
auzită);
- Copromerimnia este forma mentală a coprolaliei;
- Palimerimnia este forma mentală a palilaliei (repetarea în gând a ultimelor cuvinte sau sunete
personale);
- Numărarea sau recitarea este un tic manifestat prin punerea accentului la aceeaşi distanţă, de
exemplu.
Comportamente asociate cu ticurile:
- obsesii (repetarea gândurilor…);
- comportament ritual (atingeri repetate, repetarea unor fraze, verificarea uşii…);
- dificultăţi în concentrare cu sau fără hiperactivitate (neatenţia, nu pot termina un lucru
început, mişcarea continuă…);
- probleme la învăţare (dificultăţi la scriere, citire, matematică, probleme de percepţie…);
- tulburări de somn (treziri frecvente sau vorbire în somn…).

Cea mai buna atitudine este de a ignora aceste ticuri. Medicamentele nu au un rol prea
important, doar cele din plante sunt recomandate pentru calmarea sistemului nervos. Plimbarile
in natura, in timpul vacantelor, ca si eliminarea cauzelor de insecuritate sau conflict, creeaza
conditiile propice relaxarii. Cei din jur trebuie sa manifeste rabdare si detasare, ceea ce nu este
intotdeauna usor. In mod normal, ticurile dispar brusc, la adolescenta. Daca nu, este indicat
ajutorul psihologic.

47
 Ticurile reprezinta contractii rapide, repetate, involuntare are unui grup muscular,
rezultand o miscare (cunoscut ca tic motor) sau un sunet (un tic vocal). Majoritatea ticurilor
sunt usoare, foarte rare, greu de perceput, insa in unele cazuri pot fi frecvente si destul de
severe. Ticurile motorii pot afecta orice parte a corpului dar intereseaza cu precadere
musculatura fetei, ochilor, capului si gatului, producand contractii precum grimasele faciale,
clipit frecvent, ridicarea umerilor. Desi ticurile motorii sunt similare unei miscari normale, ele
nu sunt voluntare. Majoritatea oamenilor cu ticuri nu si le pot controla. Unele persoane isi pot
controla aceste manifestari pentru o perioada scurta de timp, insa acesti oameni percep o
tensiune crescanda pana in momentul in care ticul revine in coportamentul lor.
Ticurile au fost clasificate in cateva categorii in functie de tipul ticului si de durata
acestuia in comportamentul persoanei:
• Ticurile tranzitorii – persoana are un tic motor, sau verbal sau ambele tipuri, aproape
zilnic intr-un interval de cel putin o luna de zile, insa nu mai mult de un an;
• Ticurile cronice – persoana are un tic motor sau vocal, dar niciodata ambele, exprimat
in mod regulat sau intermitent intr-o perioada de peste un an si fara pauze mai mari de trei luni;
• Sindromul Tourette – exista in comportamentul persoanei respective cel putin un tic
vocal si mai multe ticuri motorii, manifestate regulat sau intermitent pentru mai mult de un an,
cu perioade lipsite de manifestari nu mai mari de trei luni.
Ticurile tranzitorii sunt foarte frecvente. Majoritatea sunt prezente in copilarie si dispar
pana la varsta adulta. Aproape un sfert dinte copii de varsta scolara vor dezvolta un tic tranzitor
la un moment dat, adesea intre 7 si 9 ani, insa ticurile se pot instala chiar de la varsta de 3 ani.
In comparatie cu acestea, ticurile cronice sunt foarte rare, dar se pot mentine si la persoana
adulta.

SUICIDUL LA ADOLESCENŢI

Suicidul in randul adolescentilor este un fenomen tragic si constituie a doua cauza a

mortalitatii tinerilor cu varste cuprinse intre 15 si 19 ani, tinand cont numai de sinuciderile
declarate oficial si excluzandu-le pe acelea deghizate in accidente. De ce unii tineri care au
toata viata inainte devin atat de disperati ajungand pana la decizia de a-si lua viata?
Suicidul in randul adolescentilor denota prezenta unei nelinisti importante, este un
strigat de suferinta, de disperare si de cerere de ajutor. Explicatia acestui fenomen nu se poate
gasi intr-un factor precipitant ci in istoria tanarului, intr-o viata problematica, in conflicte
anterioare. Cu siguranta in viata unui tanar care ajunge sa se sinucida a avut loc o escaladare a
problemelor care au inceput cand acesta era foarte mic, problemele au crescut si s-au acumulat
odata cu trecerea anilor, iar apoi au atins un punct culminant in perioada de adolescenta.
Ca o ultima problema ce se adauga este cea a crizei suicidare, precizand ca o criza nu
este intotdeauna suicidara si ca poate fi o ocazie de dezvoltare progresiva la fel cum poate
degenera intr-o criza suicidara.
Adolescenta este o perioada de varsta susceptibila de a provoca un comportament
suicidar. Este necesar sa intelegem ca vorbim despre o perioada in care au loc schimbari
intense in plan social, familial, fizic si afectiv. Copilaria securizanta trebuie sa fie abandonata
inainte ca tanarul sa-si castige un loc in lumea adultilor.
Adolescentul vrea sa fie autonom desi e inca dependent de adulti, de parinti. Are loc o
schimbare majora in perceptia de sine ce se produce datorita modificarilor corporale, tanarul se
simte dezorganizat, neatractiv. La nivelul sexualitatii tanarul trebuie sa-si defineasca identitatea
pentru a putea stabili o relatie cu cineva, lucru care il face sa traiasca o anxietate ridicata.

48
 In plan social el parcurge un du-te vino intre copilarie si viata de adult, vrem ca el sa se
poarte ca un adult, in timp ce noi ii acordam permisiuni si responsabiltati ca si cum ar fi tot
copil. Aceasta miscare are un efect reasigurator, reintoarcerea la o baza securizanta ii ofera un
ragaz pentru a-si reface fortele necesare pentru a infrunta o lume noua si necunoscuta care este
cea a adultilor. Inainte de a face si el parte din aceasta lume, va evalua, va judeca, va critica
viata adultilor. Maturizarea sa intelectuala ii va permite sa filozofeze, sa-si puna intrebari
despre sensul vietii si despre locul sau in aceasta lume.
Cotele emotionale ating un varf, totul este dat peste cap: corpul, relatiile, exigentele
vizavi de propria persoana. Toate aceste schimbari sunt dificile pentru tanar. In plan psihologic
el este impulsiv, hipersensibil, suspicios, emotiv, nerabdator, este intr-un dezechilibru constant,
intr-o stare de conflict si traieste sentimentul de a fi singur. Grupul de prieteni, colegi este
foarte important la aceasta varsta. Grupul ii permite sa se confrunte si sa se confirme. Grupul ii
da un sentiment de apartenenta si de a nu mai fi singur. Adolescentul cauta popularitatea,
originalitatea, dar are nevoie si de aprobarea grupului.
Astfel putem vedea ca adolescenta este o perioada de schimbari mari, schimbari care
sunt normale, dar care genereaza angoasa si anxietate in grade variate. Daca exista si alti
factori de stres, acestia pot determina tanarul sa apeleze la comportamente suicidare.
Comportamentul suicidar este ales numai dupa ce o serie de alte comportamente au fost
incercate dar au esuat si atunci sinuciderea este perceputa ca singura varianta posibila.
Tentativa de suicid a adolescentului arata dorinta de schimbare, de a pune capat unei situatii in
care se afla. Suicidul este o constrangere si o revansa impotriva sentimentului de neputinta de a
schimba o situatie problematica. Obiectivul este deseori de a-si schimba viata si nu de a-i pune
capat.
Tanarul suicidar se percepe adeseori ca rau, pasiv, vinovat. El are o stima de sine
scazuta, se simte nedorit, nu a descoperit inca valoarea sa in raport cu normele sociale stabilite
si cu presiunile exercitate asupra sa. El nu isi gaseste locul, nu are un scop, nu se implica in
activitati, are frecvent slabe rezultate scolare, este impulsiv, nu are loc in comunitatea sa ceea
ce produce un sentiment de alienare si in consecinta el nu va mai fi atras de societate, nu-si va
mai dori sa-si continue viata.
Caracteristici ale adolescentului aflat in situatia de risc suicidar:
ƒ Functionare familiala perturbata;
ƒ Trairea unor experiente emotionale dificile, cum ar fi pierderea unei persoane apropiate
sau experimentarea unor evenimente traumatizante;
ƒ Trairea unui suicid in cadrul familiei sale sau in randul cercului de prieteni;
ƒ Identificarea cu o persoana pe care a pierdut-o si in care vede un model;
ƒ Dificultati de identificare sexuala, homosexualitate;
ƒ Adoptarea unor comportamente deviante: delincventa, prostitutie, etc.;
ƒ Consum de droguri, alcool, medicamente;
ƒ Fuga de acasa, plasamente multiple in centre sau in familii substitutive;
ƒ Una sau mai multe tentative anterioare de suicid.

Factori de risc

Problemele familiale
Desi multi factori sunt asociati cu suicidul adolescentilor, problemele familiale sunt de
cele mai multe ori evocate de adolescentii suicidari. Climatul familial este perturbat chiar daca
exista sau nu o separare a parintilor. In familiile acestor adolescenti gasim trasaturi comune ca:
prezenta conflictelor parentale si conjugale, abuzuri fizice sau psihice, un climat de violenta,

49
alcolismul unuia sau al ambilor parinti, indiferenta fata de tanar, lipsa de maturitate a mamei,
dificultati de comunicare sau chiar lipsa acesteia, neintelegerea, lipsa sustinerii,
nerecunoasterea individualitatii tanarului, atitudini negative sau neglijente ale parintilor, lipsa
implicarii emotionale, abandonul sau rejectia tanarului, si altele.
La nivelul controlului parental, un control excevsiv poate descuraja independenta si
realizarea de sine. Adolescentul dominat poate sa se simta neputincios in a schimba ceea ce nu
poate tolera. La polul opus, inconsistenta sau lipsa controlului se traduc in indiferenta parintilor
fata de tanar cu consecinta unui sentiment de neglijare, cu aparitia carentelor afective si
educative, care sunt deseori specifice tinerilor suicidari.
Adolescentul poate suferi si o influenta a celor din anturajul sau care au avut tentative
de suicid sau chiar s-au sinucis, astfel producandu-se o scadere a nivelului de inhibitie in fata
gestului suicidar.
Pierderea unei persoane iubite este unul dintre evenimentele cel mai dificil de suportat,
indiferent de varsta. Majoritatea adolescentilor traiesc la un moment dat un moment dificil in
relatia lor de iubire. Putem observa ca tinerii suicidari se angajeaza foarte intens in relatia lor
de dragoste iar ruptura, despartirea lasa urme foarte profunde. Durerea este intensa si devine
insuportabila iar tanarul are impresia ca nu-si va mai reveni, ca suferinta sa nu se va mai sfarsi.

Izolarea socială
Unii adolescenti suicidari sunt singuri, traiesc sentimentul ca sunt rejectati de grup, dar
nu toti adolescentii suicidari sunt in mod necesar izolati de social. Multi dintre ei au un grup de
prieteni chiar daca uneori traiesc dificultati relationale cu acestia. Totodata, ei nu sunt
receptivi la sustinerea pe care le-o poate oferi anturajul si uneori prefera sa-si petreaca timpul
singuri. Ei cred ca nimeni nu le poate oferi ajutorul de care au nevoie. Adolescentul suicidar
traieste o izolare asociata cu mari dejavantaje afective.

Pierderea
Criza suicidara poate aparea ca urmare a unei pierderi, pierdere ce poate include nevoi
nesatisfacute percepute ca pierderea suportului, afectiunii. Pierderea poate fi traita de asemenea
in termenii pierderii identitatii si a stimei de sine. Incarcatura emotionala legata de pierdere
este puternica, iar reactiile la pierdere ale adolescentului sunt intense, acesta avand un control
slab al furiei si al impulsivitatii. Atunci cand pierderea si stresul se acumuleaza, reactia
adolescentului poate fi disperata. Daca acesta continua sa se detaseze de suportul pe care i-l
poate oferi mediul sau, sentimentele de disperare vor creste si el isi va pierde increderea in
faptul ca situatia s-ar putea modifica.

Procesul suicidar

Procesul suicidar este perioada care separa momentul in care apare criza de trecerea la
act. In adolescenta, acest interval poate fi foarte scurt. Aceasta etapa este normala intr-un
proces de criza. Pentru rezolvarea problemei, persoana face un inventar al solutiilor posibile.
Fiecare solutie face obiectul unei evaluari pentru a vedea care este posibilitatea ca acea solutie
sa aduca o schimbare si care ar fi eficacitatea ei in reducerea suferintei. Unele persoane poseda
o gama larga de de eventuale solutii si pot identifica strategii pentru a iesi repede din criza.
Pentru altii, solutiile sunt in numar foarte restrans pentru ca ele nu raspund nevoilor prezente.
In acest stadiu, ideea sinuciderii nu este o solutie, sau prea putin.
In cautarea solutiei, o imagine brusca, neasteptata, legata de moarte, poate aparea
printre solutiile posibile. Solutiile care par ineficiente in reducerea intensitatii crizei vor fi

50
respinse. Ideea sinuciderii apare tot mai des si este luata din ce in ce mai mult in serios, se
insista asupra ei, se elaboreaza avantaje ale scenariilor posibile.
Disconfortul devine din ce in ce mai greu de suportat si dorinta de a scapa de aceasta
situatie se intensifica. Incapacitatea de rezolvare a crizei si sentimentul de a fi epuizat toate
posibilitatile de solutionare provoaca o angoasa foarte mare. Ideea sinuciderii revine constant si
cu regularitate, generand framantari si anxietate insotite de suferinta si durere.
Persoana este coplesita de disperare. Suicidul devine solutia pentru toata suferinta sa. In
acest stadiu se elaboreaza un plan precis ce contine data, ora, modul si locul. Putem uneori sa
observam o remisie spontana a crizei suicidare, dintr-o data problemele par sa fi disparut.
Adolescentul se poate simti usurat, alinat si da semne ca se simte mai bine in clipa in care
suicidul reprezinta solutia definitiva, pentru ca are acum un mod care ii este la indemana de a-
si opri suferinta.
In aceasta etapa a procesului suicidar o ruptura emotionala si un sentiment de izolare
sunt adesea prezente.
Suicidul reprezinta ultima tentativa de a recapata controlul. Un eveniment precipitant
urmeaza, o problema se adauga si determina trecerea la act.
Este important de stiut ca nu este niciodata prea tarziu sa intervenim. Ambivalenta si
teama legate de trecerea la act sunt prezente pana in ultimul moment iar procesul poate fi oprit
oricand. Pentru adolescent, procesul suicidar poate fi scurt, uneori dureaza doar cateva ore.
Din punct de vedere psihologic, adolescentul este impulsiv, instabil, emotiv. Se afla
mereu in dezechilibru, intr-o stare de conflict. Este dornic sa experimenteze inainte de a
reflecta. Din aceste motive, perioada de varsta a adolescentei este susceptibila de a angaja
comportamente suicidare. Procesul este mai rapid la a doua tentativa, mesajele sunt mai voalate
iar metoda utilizata este mai violenta.
Suicidul nu se produce fara avertismente. In general, persoanele suicidare ne dau
mesaje si indicii care anunta intentiile lor in scopul de a-si alerta anturajul. Acestea sunt
strigate de ajutor, urme de speranta si ele pot fi:
o Mesaje verbale si aluzii la moarte: “ar fi mai bine sa mor”, “asa n-as mai suferi”, “voi
n-o sa ma mai vedeti mult timp…”, “mi-e frica sa ma sinucid”, etc.;
o Amenintari cu suicidul: “vreau sa ma omor”, etc.;
o Comportamente auto-mutilante, periculoase;
o Aluzii indirecte la suicid: “in curand voi avea parte de pace”, “sunt inutil”, “vreau sa
fac o calatorie foarte lunga”, “va va fi mai bine fara mine”, etc.;
o Pregatiri pentru o plecare, aranjamente finale, scrisori de adio;
o Daruirea unor obiecte care au o valoare personala foarte mare;
o Atractie brusca pentru arme sau produse toxice;
o Tulburari ale somnului (insomnie/hipersomnie);
o Tulburari de alimentatie (anorexie/bulimie);
o Lipsa de energie, fatigabilitate sau agitatie extrema in anumite momente;
o Incapacitatea de a resimti placere;
o Tristete, plans, descurajare;
o Indecizie, iritabilitate, furie;
o Devalorizare, slaba stima de sine;
o Anxietate crescuta;
o Pierderea interesului si a placerii pentru orice fel de activitati;
o Retragere, cautarea solitudinii;
o Ruperea contactelor cu familia, prietenii, etc.;
o Refuzul de a comunica, absenta emotiilor;

51
 o Absentarea de la cursuri si diminuarea randamentului scolar;
o Atractie si preocupare pentru subiectul mortii, al rancarnarii;
o Schimbari in aspectul sau, neglijenta;
o Consum excesiv de alcool si/sau droguri, medicamente.

Mituri şi realităţi despre suicid

In legatura cu suicidul circula o serie de mituri. Miturile sunt credinte false, idei inexacte care
justifica uneori modul in care ne comportam, ne ajuta sa ne simtim usurati, ne degajeaza de
responsabilitati.

Mit: suicidul se produce fara avertisment.

Realitate: din 10 persoane care se sinucid, 8 dau mesaje asupra intentiei lor, cat de mici, de
vagi ar fi acestea. Suicidul este rezultatul unui proces care este intotdeauna observabil chiar
daca la tineri se deruleaza foarte rapid.

Mit: o persoana suicidara isi doreste in mod real sa moara.

Realitate: persoana suicidara doreste sa nu mai sufere si nu sa moara. Ea ezita intre viata si
moarte si lasa in grija altora faptul de a-i salva.

Mit: persoana suicidara este ori lasa ori curajoasa.

Realitate: persoana suicidara nu vrea sa-si puna capat zilelor din lasitate sau curaj, ci pentru ca
viata sa ii pare insuportabila, pentru ca nu intrevede alta solutie si se simte disperata.

Mit: suicidar o data, suicidar pentru totdeauna.

Realitate: tendinta de suicid este reversibila. Procesul suicidar nu dureaza toata viata si poate
fi oprit definitiv chiar si la cei care aparent au aceasta tendinta cronica.

Mit: persoana care se gandeste la suicid pare neaparat deprimata.

Realitate: simptomele variaza in functie de personalitatea fiecaruia. Sub o aparenta de veselie,

de buna dispozitie, se poate disimula uneori o tristete foarte mare.

Mit: daca observam o ameliorare a riscului suicidar aceasta semnifica faptul ca pericolul a
trecut.
Realitate: o persoana care ia decizia de isi lua viata poate parea usurata, chiar fericita, iar
anturajul sau ar putea crede ca momentul de criza a luat sfarsit. Trebuie insa sa ramanem
vigilenti pentru ca majoritatea sinuciderilor se produc in cele trei luni care urmeaza debutului
ameliorarii crizei.

Mit: suicidul este ereditar.

Realitate: suicidul nu este ereditar.

Mit: persoanele care se sinucid sunt persoane care sufera de tulburari psihice.
Realitate: persoanele care vor sa-si ia viata nu sufera neaparat de o tulburare psihica, iar
persoanele care sufera de o tulburare psihica nu sunt in mod necesar suicidare. Persoana
suicidara se poate afla intr-o situatie temporara de mari framantari emotionale, ceea ce nu
inseamna ca sufera de o tulburare psihica.

52
Mit: persoana care ameninta ca se sinucide nu o va face, este vorba doar de o forma de santaj
pentru a atrage atentia.
Realitate: amenintarea cu sinuciderea trebuie luata in serios si nu considerata ca fiind o
manipulare. Cel care actioneaza astfel sufera cu adevarat si are nevoie de ajutor. Chiar daca
uneori exista in acest comportament si manipulare prin mesajele transmise, nu trebuie uitat ca
exista si o doza mare de disperare si de cerere de a fi ajutat.

Mit: persoanele suicidare au o personalitate slaba.

Realitate: nu exista un tip de personalitate suicidar. In mod contrar cu ceea ce am putea crede,
persoanele suicidare au multa energie. Deseori acestea au traversat dificultati enorme (pierderi,
respingere, viol, etc.).

Mit: suicidul se produce in clasele sociale defavorizate.

Realitate: suicidul se produce in toate clasele sociale.

Mit: o persoana care supravietuieste suicidului si care prezinta o ameliorare subita a starii
psihice a rezolvat situatia problematica.
Realitate: o mare parte a sinuciderilor se produc in cele trei luni de dupa debutul perioadei de
ameliorare.

Intervenţii care pot ajuta o persoană suicidară

• Rupeti izolarea pe care tanarul o traieste si abordati direct subiectul suicidului. A vorbi
despre suicid nu indeamna catre trecerea la act, ci dimpotriva, acest lucru ajuta persoana sa iasa
din izolare, sa-si exprime suferintam ii ofera posibilitatea sa intrevada si alte cai. Dati-i
posibilitatea sa vorbeasca despre lucruri care il preocupa. Indemnati-l sa exprime ce simte si
traieste in raport cu situatia sa.
• Aratati-i disponibilitatea dumneavoastra de a-l asculta fara critica, evitati sa-l bruscati,
sa-l batjocoriti, sa-l culpabilizati, sa-i faceti morala. Recunoasteti legitimitatea problemelor
sale, tratati-l ca pe un adult.
• Evitati sa minimalizati dificultatile tanarului, ceea ce pentru dumneavoastra poate
aparea ca fiind o problema minora, pentru el reprezinta o problema majora.
• Evaluati rapid posibilitatea unei urgente suicidare verificand daca exista idei suicidare
continue, daca dispune de mijloace prin care sa-si poata lua viata, daca a ales locul si
momentul pentru a o face. Tanarul trebuie ajutat sa se linisteasca, sa accepte sa-si amane gestul
si sa fie de acord sa primeasca ajutor profesional. Nu lasati adolescentul singur inainte de a va
asigura ca urgenta a fost calmata. In cazul in care observati ca riscul creste, mergeti de urgenta
cu el la un spital.
• Ajutati-l sa-si evalueze situatia, ceea ce ii va permite sa gaseasca solutii noi. Explorati
impreuna o gama de solutii posibile si orientati-l spre actiuni concrete.
• Ajutati-l sa-si creasca stima de sine incurajandu-l in progresele pe care le face, in
comportamentele independente. Trebuie sa evitati sa faceti lucrurile in locul lui si incercati sa
favorizati autonomia sa respectand limitele si capacitatile tanarului.
• Incurajati-l sa-si reia activitatile care ii plac sau care ii placeau, in masura in care este
capabil si in ritmul sau.
• Aveti grija sa nu ii lasati la indemana medicamente, obiecte periculoase, etc.

53
 • Nu luati totul pe umerii dumneavoastra si nu actionati singur, solicitati ajutorul
persoanelor apropiate sau al unui profesionist.
• Nu-l sfidati, nu-l provocati in legatura cu sinuciderea.
• Evitati sa-i oferiti propriile “retete de fericire”, ceea ce este bine pentru dumneavoastra
nu este neaparat bine si pentru ceilalti.
• Evitati sa-i faceti promisiuni pe care nu le puteti onora.
• Incercati sa desfiintati unele mituri pe care le au adolescentii, ca de exemplu: adultii nu
ii pot ajuta, adultii nu ii iau in serios pe adolescenti, adultii vor profita si ii vor pedepsi pentru
greselile facute, vor crede ca tanarul este bolnav, etc.
Familiile adolescentilor suicidari trebuie intotdeauna sa fie implicate atunci cand
adolescentul primeste un ajutor terapeutic, implicarea familiei fiind un factor favorizant al
ameliorarii comunicarii parinti – adolescenti, al adoptarii de strategii mai eficiente in
rezolvarea problemelor, al resituarii locului fiecaruia in interiorul familiei, al restaurarii unui
sistem de valori.

PROBLEME PSIHOPATOLOGICE LEGATE DE ŞCOLARIZARE

Tineretul actual petrece în şcoală mult mai mult timp decât petreceau generaţiile
anterioare, pentru adolescenţi activitatea şcolară fiind o "probă de foc" care pune în evidenţă
posibilităţile şi perspectivele sale de viitor. Şcoala solicită la maximum capacitatea
intelectuală, afectivă şi caracterială a elevului, motiv pentru care ea poate deveni adesea motiv
de dezadaptare. Profesorii, emoţional vorbind, sunt mai puţin implicaţi decât părinţii, în timp
ce elevul sau studentul sunt încă personalităţi maleabile şi educabile. Greşelile educative pot
astfel să se imprime în structura personalităţii tinerilor sub forma unor trăsături care pot deveni
stabile şi care ulterior să stea la baza unor comportamente deviante. Elanul dezvoltării şi
afirmării de sine la adolescenţi, îl împinge pe adolecentul şcolar deasupra lui însăşi, dar "nu
numai deasupra a ce era în copilărie ci, în oarecare măsură, dincolo de ceea ce va deveni la
vârsta adultă" (Debresse). Acest aspect face parte din "funcţia de depăşire" care stă alături de
"funcţia adaptativă" a adolescentului.
Adaptarea adolescentului şcolar trebuie să aibă la bază o personalitate sănătoasă
(biologică, psihologică şi socială). În această perioadă pot apărea insa disfuncţii ale sistemului
endocrin (32,7% după Dumitrescu, 1972). Referindu-se la studiul psihologic, acelaşi autor
evidenţiază o serei de "stări profunde" cum ar fi: sentimentele de inferioritate, de culpabilitate,
de frustrare. Deşi sunt mai frecvente înainte de pubertate ele se menţin într-o mare proporţie şi
după 14 ani, influenţând situaţia la învăţătură şi nivelul de integrare şcolară. Trebuie ţinut
seama şi de faptul că între muncă, efortul acumulării de cunoştinţe şi educaţie există adesea o
contradicţie, în ciuda tuturor eforturilor de a le reuni. Insăşi eşecul şcolar este privit în mod
deosebit de către elevi şi de către educatori. Astfel Jersild şi colab. (1978) arată că educatorii
sunt înclinaţi în această direcţie să implice mai mult inabilitatea intelectuală, in timp ce elevii
evidenţiază mai mult lipsa de motivaţie, dar nu trebuie uitat că foarte mulţi inadaptaţi social
provin din rândurile acelora care au părăsit timpuriu şcoala.
Factori:
1. Anturajul familial. Familia va continua să aibă mare importanţă în perioda adolescenţei şi
în evoluţia persoanei spre maturizare. Carenţele familiale se vor oglindi totdeauna în psihologia
şi comportamentul individului. De fapt, drama relaţiei dintre părinţi şi copii se joacă în trei acte
(Jersild şi colab). In primul act (mica copilărie), copilul este dependent total de părinţi dar spre

54
pubertate el va fi tot mai mult absorbit de lumea din afară. Al doilea act al dramei se numeşte
"lupta pentru emancipare" şi are loc în contextul crizei personalităţii adolescentului. Există
situaţii deosebite în ceea ce priveşte legătura şcolarului adolescent cu familia, acest lucru
depinzând şi de discrepanţa culturală dintre "cultura părinţilor" şi "cultura grupului" din care
face parte adolescentul. Dacă discrepanţa este foarte mare influenţa familiei scade, iar rolul ei
de modelare şi de izvor de valori culturale scade de asemenea. Totuşi, indiferent de situaţie,
adolescentul va fi marcat de imaginea parentală născută în copilăria lui atât de recentă. Al
treilea act al dramei se va juca atunci când totul a ieşit bine, lupta pentru emancipare scade în
intensitate şi tânărul "ia loc printre colegii lui adulţi". Deşi au fost ostili ideilor părinţilor, după
20 de ani ei vor adopta exact aceleaşi idei.
Experienţa de a fi iubit este esenţială în această perioadă, deoarece dacă adolescentul se
va simţi respins va considera viaţa incertă şi fără sprijin. Numeroase detalii ale vieţii de familie
au darul de a-l enerva pe adolescent: cum mănâncă, cum se îmbracă, cicăleala în legătură cu
notele, cu cheltuiala banilor, relaţiile cu sexul opus etc. Pe de altă parte, şi părinţii se simt
vinovaţi în legătură cu orice insucces şcolar, motiv pentru care pot resimţi diferite grade de
anxietate. In general elevii şi studenţii care au mai multă încredere în familie sunt mai
adaptabili, în timp ce aceia rebeli la şcoală sau nedisciplinaţi, de obicei sunt aceia care nu au
încredere în părinţi.
Dar şi dependenţa crescută faţă de familie este dăunătoare.Cele mai importante sunt
relaţiile afective, asigurarea condiţiilor de securitate, intimitate, relaxare necesare procesului de
formare instructivo-educativă. Gradul de cultură, profesia părinţilor au o mare importanţă.
Perturbarea relaţiilort dintre părinţi şi copii are un efect negativ în perioda şcolarizării. Foarte
importante sunt,din acest punct de vedere, dificultăţile de comunicare. De multe ori
sentimentele dintre părinţi şi copii sunt neclare. Cel mai dăunător este atunci când părinţii
pedepsesc fără a permite adolescentului să-şi prezinte punctul de vedere.
Părinţii pot avea faţă de adolescentul şcolar diferite atitudini greşite ca: interzicerea de a
participa la problemele de familie, severitate sau pedepse exagerate, exces de dragoste,
favorizarea unui frate. Atitudinea de răceală şi de respingere va determina totdeauna
agresivitate şi rebeliune, în timp ce atitudinea de indulgenţă poate dezvolta egocentrismul şi
lenea. Autoritatea exagerată conduce la atitudini de pasivitate şi de dependenţă crescută, iar
abandonul afectiv este cel mai puţin tolerat.
Abuzul sau neglijarea adolescentului poate fi fizică, emoţională sau mixtă. Părinţii
abuzivi au ei însăşi probleme psihiatrice, nu pot iubi copilul, bătaia fiind singurul mijloc de
rezolvare a conflictelor.
Numeroase cauze au dus la izolarea adolescentului de adult (mobilitatea profesiilor,
scăderea influenţei vecinilor, nuclearizarea familiei, faptul că mama lucrează în afara familiei).
Din aceste motive adolescentul şcolar petrece puţin timp cu părinţii, foarte multe familii sunt
incomplete.
O problemă o constituie şi idealul părinţilor privind şcolarizarea copilului. Putem
întâlni ambiţii care duc la forţarea adolescentului dincolo de limitele capacităţilor sale,
rezultatele şcolare fiind privite ca un act de valoare pentru întreaga familie, adevărate proiecţii
ale personalităţii părinţilor. In alte situaţii se constată demisia rapidă a părinţilor, iar alteori
chiar agresarea adolescenţilor care încearcă să se ridice prin învăţătură. In toate aceste situaţii
se produce o ruptură precoce a adolescentului de mediul său familial, o slăbire precoce a
relaţiilor părinţi-copii.

2. Anturajul şcolar şi extraşcolar constituie al doilea aspect important în viaţa adolescentului.

Alegerea grupului de prieteni, la adolescenţi nu se face după criterii mature, acestea fiind

55
adesea întâmplătoare. Adolescentul va trebui să oscileze permanent între două morale: una
"impusă" de adulţi (şcoală, familie) şi cea impusă în mod tacit de comunitatea grupului din care
el face parte. Deşi oficial, unele activităţi trec înaintea altora (munca de exemplu), în mod
ascuns, situaţia este cu totul alta. Tipic, pentru adolescentul şcolar este organizarea liberă
(Ursula Şchiopu, 1982), ca într-o confederaţie în care membrii se influenţează între ei şi cu
ajutorul căreia îi pot presa şi pe părinţi. Societatea şcolarilor îşi creează în fapt o cultură aparte
(în grupul lor ei pot emite idei extravagante despre ei, părinţi, profesori, autorităţi, sex, şcoală
etc). Dorinţa de a scăpa de conformismul părinţilor îi apropie tot mai mult de grup şi ideologia
sa. Grupul poate oferi posibilităţi de individualizare şi autonomie, capacitate de absorbţie a
spiritului de frondă şi chiar de agresivitate, uneori caracteristica principală de exprimare a
grupului fiind fronda, opoziţia.
O altă caracteristică a vieţii de grup o constituie dorinţa adolescentului de a scăpa de
singurătate. Cultura grupului apare astfel ca un pod între copilărie şi viaţa adultului,
adolescentul fiind mai receptiv faţă de aceia de vârsta lui decât faţă de adulţi. In cadrul
grupului de prieteni el găseşte condiţii de securitate psihologică de care are nevoie în tendinţa
lui de a se îndepărta de familie. Factorii care duc la liantul dintre adolescenţi sunt foarte
complecsi şi în mare parte obscuri.
Cel mai important factor rămâne însă posibilitatea prieteniei dintre egali, persoane
tinere, cu aceeaşi inteligenţă şi cu acelaşi statut economic. Dacă o prietenie este reală,
adolescentul posedă ceva foarte preţios. Caracteristica prieteniei este mai ales toleranţa tăcerii,
în timp ce în prietenia formală, competitivă, acest lucru nu este posibil. In ceea ce privesc
prieteniile din perioda adolescenţei, Douvan şi Adelson (1976) subliniază existenţa a trei
perioade:
1. până la 13 ani, când se bazează pe activitate şi este superficială;
2. între 14-16 ani, când prietenia este mai intensă şi mai intimă, bazată mai puţin pe activitate
şi mai mult pe relaţii sentimentale, interdependenţă emoţională, centrul prieteniei fiind
personalitatea partenerului;
3. între 17-18 ani şi ulterior, când prietenia devine calmă, adolescentul are mijloacele de a face
şi de a menţine o prietenie cu alţii.
Liderul grupului trebuie să aibă o serie de caracteristici deosebite pentru acest rol:
prietenos, cu înfăţişare plăcută, posibilităţi financiare mai bune, calităţi intelectuale şi rezultate
şcolare. Cei rejetaţi de grup sunt de obicei persoane plictisitoare, însinguraţi, cu dispoziţie
tristă, morocănoasă, de obicei cu probleme familiale şi un pronunţat sentiment de insecuritate.
In grup apare şi problema competitivităţii. De fapt, adolescentul trăieşte într-o lume a
adulţilor, suprasaturată de competiţie şi concurenţă (pentru atenţie, posesie, putere, prestigiu,
sex, dragoste etc). Pentru a se ancora în realitatea contemporană adolescentul are nevoie de
afirmare, de a constata că viaţa îi este necesară şi că ea are un sens. De multe ori adolescenţi
buni se schimbă sub influenţa unor prieteni răi (imitarea extravaganţelor, a agresivităţii,
teribilismelor etc).
Relaţiile cu profesorii sunt de asemenea foarte importante. Distanţa, aroganţa
profesorilor sau popularitatea ieftină a acestora, până la "juvenolatrie" (adoptarea de către
adulţi a comportamentelor juvenile) au influenţă negativă asupra elevilor.

Aspecte psihopatologice
Aspectele psihopatologice la această categorie de vârstă şi şcolarizare pot apare fie ca
simptome psihopatologice izolate fie ca entităţi mai bine sau mai prost constituite.

56
 In ceea ce privesc bolile psihice diagnosticate pe parcursul unui an ele s-au cifrat la 10%
şi împreună cu cazurile depistate din anii precedenţi ele alcătuiau un lot de 12% din efectivul
unei serii de studenţi.Autorul subliniază că fetele sunt mult mai defavorizate.
Tulburări ale activităţii intelectuale pot apare spontan dar şi în cadrul debutului unor boli
psihice, a unor situaţii sociale nefavorabile, datorită limitelor psiho-biologice. In debutul de
schizofrenie apar eşecuri intelectuale spectaculare, individul nemaiputînd să continue procesul
de învăţământ. Mai limitat, dar constant, asemenea procese apar în stări nevrotice sau în cadrul
unor personalităţi dizarmonice. Surmenajul, nevrozele, isteria pot bloca procesul eficienţei
intelectuale. In cadrul unor fenomene pitiatice Danton-Boileau (1971) subliniază apariţia unor
fenomene ca: incapacitatea de înţelegere, tulburări mnezice globale sau fragmentare,
acompaniate de cefalee. Apar fenomene specifice isteriei de conversiune: tulburări de scris,
hipersudoraţie palmară. Sindroamele depresive de diferite origini, o serie de manifestări
psihosomatice (tulb. de deglutiţie, constipaţie, anorexie, tulb. de ritm cardiac etc.), pot perturba
procesele de cunoaştere.
O entitate specială este cunoscută sub denumirea de inhibiţia intelectuală, caracterizată
prin incapacitatea de utilizare a proceselor intelectuale în cadrul instruirii şcolare. Apar în acet
cadru, tulburări de atenţie, de memorie, de utilizare a limbajului. Este vorba, aşa cum
subliniază Debresse, de o adevărată tulburenţă şi împrăştiere. Elevul va manifesta o activitate
stăpânită şi agitată, uneori de revoltă şi de opoziţie deschisă. Alteori se va manifesta prin
atitudini ieşite din comun (clovnerii, grimase, strâmbături etc).
Factorii sociali pot influenţa direct inhibiţia intelectuală prin cerinţe excesive, aplicare
de pedepse, criticism exagerat, conflicte în familie, despărţiri etc. Nanette Dice (1975)
subliniază că de la naştere, copilul poate fi îngrijit într-o atmosferă de acceptare, bucurie,
stimularea dezvoltării emoţionale, atitudini care duc la creşterea randamentului şi încurajează
învăţatul, sau în atmosferă de frică, aversiune, prezicere de dezastre sau restricţii care duc la
inhibarea învăţatului. Reacţia adolescentului faţă de inhibiţia intelectuală poate lua diferite
forme ca:
¾ reacţii depresive cu conştiinţa penibilă a incapacităţii, perspectiva eşecului, reacţie
cenestopată, risc suicidal;
¾ acceptarea resemnată şi deplasarea intereselor, apariţia unor comportamente euforice,
tendinţe de apragmatism, negarea simptomelor şi alte fenomene de camuflaj;
¾ raţionalizarea prin punerea în cauză a unui eveniment exterior (decepţie sentimentală,
surmenaj, felul cum este organizat învăţământul etc);
¾ reacţia intensă şi activitatea în exces;
¾ variaţii ale ritmului de muncă (lucru noaptea), scăderea ritmului de muncă la începutul
anului, dar cu reluare greoaie sau chiar cu imposibilitatea de a relua;
¾ munca fără randament în ciuda efortului depus.

3. Tulburări ale comportamentului

O serie de tulburări a activităţii şcolare sunt legate de dezvoltarea disarmonică a
caracterului şi a personalităţii.In aceste situaţii apar dificultăţi de adaptare la colectiv cu
repercursiuni directe asupra procesului de învăţământ. Elmano Costiner (1972) evidenţiază din
acest punct de vedere următoarele tipuri de elevi:
9 bufonul clasei, care ascunde deficienţele sale sub masca comicului, se expune râsului şi
batjocorei, pentru a obţine bunăvoinţa colectivului;
9 tiranul clasei, dotat, de obicei cu o forţă fizică superioară, este brutal, crud, violent,
compensând prin aceasta lipsa lui de rezultate la învăţătură. Comportamentul agresiv poate
constitui şi un element precoce al unei psihopatii care se va exprima plenar mai târziu sau,

57
 acest comportament poate apare legat de o situaţie familială (pedepse excesive, violenţe în
familie);
9 obraznicul clasei, tulburent, trivial, se manifestă ca şi tiranul, dar nu are forţa sa fizică;
9 vedeta are comportament tulburent, obraznic, caută situaţii riscante, chiar periculoase
pentru a se evidenţia;
9 plângăreţul răspunde la stres prin reacţii pitiatice (plâns, lamentări). Uneori face crize
isteriforme în scop de şantaj sau răzbunare;
9 prostul clasei, cu posibilităţi fizice şi intelectuale reduse (a rămas de mai multe ori
repetent). Atitudine similară, apatică, pasivă poate apare şi în situaţii grele familiale, după
eşecuri şcolare prin antrenarea unor reacţii depresive;
9 ţapul ispăşitor este tipul de elev care ia asupra sa ceea ce se întâmplă rău în clasa, doreşte
să fie pedepsit (uneori să fie dat afară din clasă pentru a se juca);
9 slăbănogul este de obicei un tip astenic care demisionează uşor. In situaţii de stres
reacţionează prin plâns şi retragere.

Chiulul este una dintre reacţiile frecvente la elevi. Chiulul este absenţa nemotivată de
la ore a unui elev. Chiulangiul clasic este elevul care pleacă la şcoală la ora stabilită numai că
nu intră în clasă ci îşi pierde timpul cu alte activităţi. Dacă este inteligent el se interesează de
lecţii şi le execută iar părinţii nu vor afla de chiul decât cu ocazia unor vizite la şcoală. Chiulul
este mai frecvent la băieţi ca la fete şi mai frecvent la liceu ca la şcola generală. Deşi nu are
neapărat un caracter patologic foarte mulţi delincvenţi sau personalităţi sociopate au fost în
timpul şcolarizării chiulangii. De fapt zilnic 6-8% dintre elevi sunt absenţi de la şcoală în mod
nemotivat, în mediul uirban situaţia fiind mai gravă.
Printre cauzele chiulului se notează: dificultăţile de a învăţa, reacţie contra
autoritarismului, teoretizarea în sens pozitiv la nivelul clasei a chiulului, învăţământ prost
organizat, clase supraaglomerate, plictiseală, atracţiile din afara şcolii. Există cause emoţionale
dar şi aspecte exterioare ca frica de violenţă, neglijarea din partea părinţilor, hrană sau haine
necorespunzătoare, eşec al programului de învăţământ, şantaj. Se consideră că 3/4 dintre
familiile care au un copil chiulangiu mai au şi alţii în aceiaşi situaţie. Chiulul ar fi un răspuns
complex, maladaptativ la stresurile multiple, deprivări sociale care îşi găsesc expresia în
tulburări emoţionale şi comportamentale antisociale. Majoritatea chiulangiilor provin din pături
sociale neprivilegiate, cu părinţi care la rândul lor au fost chiulangii, disciplina din familie este
laxă şi inconsistentă (cu tată absent sau ineficient). De multe ori în familiile chiulangiilor există
şi delincvenţi.
Uneori chiulul poate fi selectiv, doar pentru anumite obiecte de studiu, iar în alte situaţii
se poate incrimina prezenţa unei imaturităţi cu pasivitate, rigiditate obsesivă (situaţie în care
apare excesul prezenţei la ori ce activitate didactică).
Legat de chiul apare şi nesupunerea faţă de autoritatea şcolară. S-a subliniat că chiulul
poate fi şi o rebeliune contra unor insatisfacţii legate de casă sau de şcoală, că este legat de un
mare grad de deprivare (emoţională, materială sau culturală). Din aceste motive concurenţa cu
colegii lor este fără şansă, chiulul apărând în acest context ca singura soluţie. Mulţi sunt
conştienţi de deficienţele pe care le au,de handicapul lor şi folosesc chiulul ca o agresiune
contra autorităţii.
Refuzul şcolar apare în ciuda tuturor măsurilor luate de părinţi sau de şcoală. Deşi
aparent elevul pare a dori să meargă la şcoală (se scoală, se îmbracă etc) el "nu poate" intra în
clasă. Alteori refuzul şcolar apare în momentul schimbării şcolii sau a unui alt ciclu şcolar, mai
ales când anterior au avut dificultăţi. Dacă este presat să meargă la şcoală, copilul are o stare de
frică, uneori cu paloare şi diferite fenomene psihofiziologice (mai ales digestive). Pentru a

58
scăpa poate fugi afară, se poate ascunde. Spre deosebire de chiul aici lipsesc alte acte delictuale
sau antisociale: refuzul şcolar poate debuta acut sau în mod lent după o situaţie care l-a făcut să
absenteze.
Fobia şcolară se aseamănă mult cu refuzul şcolar. Apare la elevii mai mici dar poate
apare şi la adolescenţi. Fobia şcolară poate apare în momentul schimbării şcolii sau în situaţia
unor grave conflicte în familia de origine, a nevoiii de a se despărţi de familie. O serie de
materii grele, profesori intoleranţi (mai ales la obiectele care presupun judecată abstractă) pot
mări dificultăţile intelectuale şi conduc, astfel la fobia şcolară. Poate să apară fobie numai
pentru anumite materii, poate să aibă la bază anumite pedepse pe care le consideră injuste.
Stări de izolare legate de un caracter timid, anxios sau legate de situaţii stresante din
familie pot apare de asemenea. Tot psihoreactiv poate apare încăpăţânarea, atitudinea de
opoziţie, care poate merge până la refuzul de a merge la şcoală, fuga, expresii puerile,
hiperemotivitate şi alte probleme. Uneori la bază pot sta probleme legate de viitorul lor, de
profesia viitoare. Se pot remarca diferite situaţii (Danton-Boileau,1971):
- o atitudine "adultă" care nu lasă loc entuziasmului şi fanteziei, exprimând de fapt o situaţie
foarte vulnerabilă;
- imposibilitatea acceptării sfaturilor pedagogice;
- fixarea obstinantă a unui obiect în afara preocupărilor sale.

Inadaptarea la diferitele etape de şcolarizare

Există situaţii specifice fiecărei etape de şcolarizare.

Inadaptarea la liceu

Referindu-se la elevii de liceu, Jersild şi colab. subliniază butada care azi este tot mai
actuală: "când intră în şcoală ei cred că li se deschid numeroase uşi spre viitor, iar atunci când
o părăsesc constată că multe uşi le sunt închise".
Perioda liceului este o perioadă de adânci transformări a personalităţii adolescentului.
Trecerea de la un grad de şcolarizare la altul creează probleme deosebite de adaptare, iar şcoala
pe măsură ce clasele progresează, devine o instituţie tot mai impersonală, elevul fiind
confruntat cu tot mai mulţi profesori.
Adesea acestea devin motive pentru scăderea interesului pentru şcoală (criticism, teme
pentru acasă, disciplină severă etc). Fetele îşi manifestă insatisfacţia mai mult introvertit prin
tendinţă la depresie, inhibiţie, nevroză, eventual tentative de suicid, fiind tentate să interpreteze
dificultăţile ca incapacitate personală. Din contra, băieţii sunt mai extrovertiţi, manifestându-se
prin acte impulsive, agresivitate, criticism sau părăsirea şcolii.
Eşecul şcolar poate fi considerat ca un simptom care incriminează posibilitatea de
adaptare la noul mediu şcolar. Cei cu risc mai mic provin din clase sociale cu statut
economic mai bun, din familii cu mai puţini copii, din familii organizate, cu părinţi mai
democraţi şi suportivi şi care aşteaptă mai mult de la educaţia copiilor lor. De obicei eşuează
copii cu rezultate mai modeste la testele de inteligenţă. In mare parte atitudinea elevului faţă de
şcoală reflectă climatul intelectual din familie, aspiraţiile şi aşteptările părinţilor şi felul în care
copilul se identifică cu modelul parental. Hotărârea de a părăsi şcoala, reflectă influenţa
negativă a familiei, combinat adesea cu scăderea posibilităţilor intelectuale. Dacă elevul se
percepe ca insuficient intelectual, riscul de a părăsi şcoala este foarte mare. Bachman şi colab.
(1970) arată că motivele invocate de 125 elevi care au părăsit şcoala au fost următoarele: cauze
familiale (mai ales financiare), cauze personale (dorinţa de libertate, de a se căsători), motive
şcolare (greutăţi de învăţare, scăderea interesului), motive care ţin de autoritate (necazuri cu

59
profesorii sau cu instructorii şcolari, cu alte persoane din şcoală), motive care ţin de diferite
lipsuri materiale etc.
In general şcolarul care se dezvoltă normal se adaptează rapid la mediul şcolar, inclusiv
când se trece de la o formă de învăţământ la alta. Totuşi, la 14 ani, subliniază Rousselet (1969)
problema şcolii devine cauza unei noi crize afective şi psihologice. In această perioadă
dezadaptările sunt mai frecvente la băieţi şi mai importante la clasele mai mari de liceu.
Widlocher (1976) enumeră printre cauzele dezadaptării, în această etapă, următoarele
aspecte: creşterea disproporţionată a taliei, corespondenţa dintre vârstă şi clasă, unele aspecte
legate de mediul social din care provine elevul. Se insistă, de asemenea asupra efectelor "crizei
juvenile" în ceea ce priveşte randamentul şcolar. Astfel încăpăţânarea, inactivitatea pot deveni
elemente negative şi ireversibile în cazul când atitudinea psihoeducativă faţă de adolescent este
negativă, în acest caz o importanţă mare având greşelile pedagogice, învăţământul defectuos,
izolându-se chiar o categorie de elevi denumiţi "întârziaţi datorită cauzelor pedagogice sau
educative" (organizare pedagogică deficitară, conflicte familiale, invidie fraternă, antipatie
pentru un profesor, excluderea din grupul de colegi etc). Dezadaptările se accentuează în
apropierea unor sesiuni de examene sau teze, mai ales când teama de nereuşită este realizată
catastrofal.
Ursula Şchiopu (1981) subliniază la elevii cu probleme, tendinţa de interiorizare a
experienţelor, dificultăţile principale provenind din cauza marei labilităţi afective şi a
emotivităţii care caracterizează această perioadă de vârstă. In anumite situaţii, de exemplu,
capacitatea de abstractizare şi înţelegere a noţiunilor abstracte rămâne în urmă. In aceste
situaţii, eşecurile şcolare sunt regula şi a persevera într-un învăţământ teoretic este o greşeală
care poate avea repercursiuni deosebite. Dirijarea spre o meserie sau învăţământ practic poate
reda adolescentului stima de sine şi faţă de posibilităţile sale. Widlocher (1976) subliniază
următoarele forme de inadaptare şcolară:
1. reacţia de opoziţie care poate merge până la refuzul şcolar, opoziţie, fuga de şcoală, chiulul.
In locul motivaţiei apar o serie de justificări şi expresii puerile, manifestări care evidenţiază
hiperemotivitatea;
2. evadarea şi refugiul în fantezie, reverie, izolare, cu respingerea oricărei prietenii, fuga de
grup, neascultarea şi obrăznicia faţă de profesori sau din contra cufundarea oarbă în lectură,
elevul citind tot ceea ce îi cade în mână;
3. indisciplina atât în timpul orelor cât şi în afara lor, aroganţă, impertinenţă (pedepsele nu mai
au rol);
4. preocupări preponderente pentru probleme filozofice speculative cu dezinteres faţă de
şcoală.
Inadaptarea în liceele tehnice sau şcoli profesionale.
La vârsta adolescenţei se pune pentru prima oară problema alegerii unei profesii. Elevul
nu are însă cunoştinţele şi discernământul necesar pentru a-şi alege o profesie, folosind criterii
derizorii (filme, TV, reclame), uneori în contrast cu posibilităţile sale reale.
Fiecare adolescent, însă, are o serie de aptitudini care pot fi valorificate în procesul
alegerii profesiei. In acest sens, motivaţia afectivă are un mare rol. Prin învăţarea unei meserii,
amploarea crizei juvenile se mai atenuează, iar în unele situaţii munca poate avea chiar rolul de
a corecta anumite trăsături negative psihice. Si în activitatea profesională tinerii au tendinţa de
a se grupa între ei. Există, arată Olsen (1969), tineri interesaţi într-o profesie, tineri care nu se
hotărăsc, tineri indiferenţi faţă de orice profesie, chiar după ce au intrat într-o şcoală
profesioanală. Opţiunile la această vârstă sunt adesea fragile, iar argumentele puerile. Profesia
părinţilor sau anumite trăsături de personalitate pot influenţa alegerea profesiei. Dacă alegerea
este greşită, pot apare reacţii agresive, irascibilitate, acţiuni perverse, chiar unele acte

60
delictuale, mai ales în primele luni de ucenicie. Primele experienţe profesionale sunt negative,
lipseşte îndemânarea iar tânărul este tentat să acorde mare importanţă acestor prime neplăceri,
adesea nu se poate apăra de influenţele colegilor tulburenţi sau imorali. Alteori, ucenicul, nu va
mai acorda nici o atenţie studiului teoretic, considerând că nu mai are de învăţat, iar alteori va
considera că activitatea profesională îi dă o libertate totală (că poate fuma, poate duce o viaţă
sexuală fără limite, poate să adopte orice atiutudine nonconformistă). Aceste prime impresii se
pot imprima ulterior în personalitatea sa,încă maleabilă şi pot apare ulterior ca adevărate
tulburări de comportament. După Rousselet 25-30% dintre ucenici ar avea nevoie de un sprijin
psihologic sau chiar psihiatric, datorită apariţiei, la câteva luni de la începutul
activităţii a unui sindrom de dezadaptare caracterizat prin dezinteres faţă de muncă, faţă de
promovare, aspecte psihastenice, refuzul unor eforturi suplimentare, abandonarea locului de
muncă sau a oricărui loc de muncă. Frecvent apare instabilitatea profesională sau conduite
violente.
După Widlocher, la adolescentul care învaţă o meserie pot apărea o serie de reacţii de
dezadaptare ca:
9 oboseala sau senzaţia exagerată de surmenaj chiar la eforturi mici;
9 imposibilitatea încadrării în procesul muncii;
9 reacţii fobice legate de procesul muncii (mai ales dacă a asistat la unele accidente de
muncă);
9 susceptibilitatea crescută pentru observaţii sau critici;
9 senzaţia că ştie totul şi că astfel el nu mai are nimica de învăţat.

Tulburări de învăţare

Dislexia
Dislexia, un cuvant grec care se poate traduce ca "dificultate in ceea ce priveste
cuvintele", este o boala manifestata prin dizabilitati de invatare, deoarece persoanele dislexice
nu pot invata prin metodele standard de predare si receptare a informatiilor noi. Acestia
dezvolta abilitati excelente de gandire vizuala de la o varsta frageda, recunosc fizic obiectele
din mediul inconjurator, dar nu pot intelege si memora simbolurile, precum literele alfabetului
sau cuvintele.
Alte tipuri de dizabilitati de invatare sunt: discalcul si disgrafia. Discalculii sunt
persoanele care manifesta o dizabilitate matematica, neputand rezolva probleme simple de
matematica sau intelege concepte matematice de baza. Disgraficii nu pot intelege folosirea
literelor si nu pot scrie pe o suprafata limitata - cum ar fi o coala de hartie.
In schimb, dislexicii sunt persoane extrem de intuitive, inteligente si creative care se
bazeaza pe invatare vizuala, multi-dimensionala. Dar, deoarece gandesc in imagini, ei au
probleme in ceea ce priveste simbolurile de orice fel, precum literele sau cifrele si cuvintele
scrise.
Gandirea spatiala/ vizuala este cu totul diferita fata de gandirea secventiala. Gandirea
secventiala reprezinta modul de gandire comun, al oamenilor obisnuiti. Aceasta este asociata
cu gandirea auditiva, liniara in timp si spatiu, implica analiza si progresia de la simplu la
complex, precum si rationamentul deductiv (de la parte la intreg.)
Pe de alta parte, gandirea vizuala reprezinta un sistem holistic de contopire si fuzionare
a cunostintelor la nivel spatial, tridimensional. Acest tip de gandire implica sinteza, intuitia
unor sisteme complexe si rationamentul inductiv (de la intreg la parte, fragment).
De asemenea, la nivelul vorbirii intampina dificultati in punerea gandurilor in cuvinte,

61
folosesc propozitii incomplete si fraze neterminate, nu pronunta in mod corect cuvintele lungi,
modifica frazele, cuvintele si silabele.
Majoritatea copiilor si adultilor dislexici au rezultate slabe la invatatura, in comparatie
cu un IQ extrem de ridicat. Acest lucru rezulta din faptul ca ei nu pot face apel la metodele de
invatare traditionale, de aceea profesorii trebuie sa se foloseasca de tehnici complementare de
predare, precum: invatarea prin unitati reduse (elevului ii sunt prezentate informatii noi treptat,
fragmentate in unitati foarte mici, pentru a-i stimula puterea de concentrare), supra-invatarea
(repetarea continua a noilor informatii) si prezentarea multisenzoriala a noilor informatii
(elevul trebuie sa perceapa noile informatii pe mai multe cai: auditiva, vizuala, tactila).

Disgrafia
Manifestări ale disgrafiei:
- confuzii constante şi repetate între fonemele asemănătoare acustic, între litere şi
grafismul lor;
- inversiuni, adăugiri, omisiuni de litere şi grafeme, cuvinte sau chiar propoziţii;
- greutăţi în combinarea cuvintelor în unităţi mai mari de limbaj;
- tulburări ale lizibilităţii, ale laturii semantice;
- grafemele sunt plasate defectuos în spaţiul paginii, inegale ca mărime şi formă şi au
o aşezare dezordonată;
- textul este scurt, lacunar, fără unitate logică;
- apar omisiuni de litere şi silabe, cuvinte propoziţii, sintagme;
- contopiri de cuvinte, substituiri de grafeme, adăugiri de cuvinte, grafeme;
- disortografii;
- rânduri libere sau suprapuse;
- nerespectarea spaţiului paginii, redarea inegală a unor grafeme;
- scrisul servile;
- scrisul în oglindă.

Discalculia
Reprezinta o tulburare a abilitatii aritmetice, capacitatea matematica a copilului fiind sub cea
corespunzatoare pentru varsta si inteligenta copilului respectiv. Discalculia se defineste ca fiind
afectarea dezvoltarii si dobandirii deprinderilor scolare. Copiilor care au discalculie le este
dificil sa faca un calcul matematic, ei dezvoltand strategii de ajutor (numara pe degete,
grupeaza, etc.), au greutati in invatarea numerelor, in scrierea lor, in intelegerea conceptelor de
combinare si separare, in folosirea semnelor si operarea cu ele, in reprezentarea grafica a
informatiei. Uneori asociaza simptome specifice calculului matematic, dar au si probleme de
atentie.

DEPRESIA

Depresia este stare afectiva caracterizata prin tristete, ganduri sumbre, apatie si
deprimare. Depresia se poate distinge de starea de melancolie, in special, prin perioada sa mai
lunga de manifestare si prin intensitatea crescuta a starilor psihice. Cu alte cuvinte, depresia
poate sa conduca pe cineva spre fapte mult mai grave, cum ar fi: suicidul, fuga de acasa, etc.

62
 Simptomele depresiei:

1. Schimbari bruste ale starii de spirit

Tristetea, melancolia, demoralizarea sau indiferenta sunt doar o parte dintre semnalele
ca adolescentii sunt depresivi. Totul se poate manifesta ca un fel de pierdere a interesului
pentru activitatile pe care le indragea inainte.

2. Schimbari comportamentale
Cand te gandesti la depresie, iti vine in minte o persoana foarte trista. Cu toate astea, ea
nu se manifesta intotdeauna asa. In cazul adolescentilor, depresia se poate exprima si printr-un
comportament rebel (pentru cineva caruia nu ii era caracteristic), deviant, antisocial sau
anormal pentru un adolescent normal.

3. Schimbari ale mentalitatii

Daca adolescentul da semne de inadaptare la nou, daca nu se poate concentra, daca este
paranoia, lipsit de respect fata de propria persoana, daca are pierderi de memorie sau anxietate
neobisnuita trebuie sa fii atent.

4. Schimbari ale functiilor biologice

Lipsa poftei de mancare sau, din contra, un apetit foarte crescut, insomniile sau
oboseala continua pot fi simptome ale depresiei.

5. Problemele scolare - schimbare brusca a situatiei scolare a adolescentului, probleme cu

profesorii sau schimbarea grupului de colegii.

ANXIETATEA

Anxietatea este o problemă acută a timpurilor în care trăim. Este un factor care
contribuie la aproape orice problemă cu care se confruntă o persoană. În ceea ce îi priveşte pe
adolescenţi, imaginea este chiar mai sumbră. În primul rând, ei se confruntă cu probleme care
sunt mult prea grele pentru ca ei să le poată rezolva. În al doilea rând, ei au o nevoie inerentă
de a îşi dovedi că sunt adulţi, şi încearcă adeseori să facă lucrul acesta consumând alcool, luând
droguri, implicându-se în sex şi, desigur, fumând. Adolescenţii nu sunt tocmai pregătiţi pentru
această lume a adulţilor. Ei au dat recent la o parte cărţile cu desene animate şi animalele de
pluş. Pentru că există aşa de mari presiuni, ei tind să vadă partea negativă în aproape orice
situaţie, ceea ce contribuie la mărirea anxietăţii pe care ei o experimentează.

Cauze
Sunt multe lucruri care pot cauza anxietatea. Conflictele interne de care adolescenţii
nici măcar nu sunt conştienţi pot fi cauze ale anxietăţii. Unii tineri sunt plini de anxietate
pentru că proprii lor părinţi au fost la fel. Alţii suferă din cauza conflictelor, fie din prezent, fie
din copilăria lor, care încă nu sunt rezolvate. Alţii experimentează sentimente de inferioritate.
Alţii trăiesc în sărăcie, sau suferă din cauza unei sănătăţi precare. Alţii o experimentează
tocmai din teama de a nu o experimenta.
Atunci când consiliezi tineri care suferă de anxietate, este important să stabileşti care
este cauza anxietăţii lor. Cu atât de multe posibile cauze, această sarcină se dovedeşte a fi una
dificilă. Însă, cauzele anxietăţii pot fi împărţite în cinci categorii.

63
 Prima categorie o reprezintă ameninţările. Tinerii tind să perceapă pericolele, care sunt
adeseori ireale, însă care pot fi şi reale. Valoarea personală este foarte importantă pentru un
adolescent, şi atunci când sesizează un atac la adresa ei, devin foarte temători. Tema de
separare faţă de o persoană care este semnificativă pentru ei este o altă cauză a anxietăţii.
Atunci când un adolescent este hărţuit sau respins de către prietenii lui de aceeaşi vârstă, lucrul
acesta le va afecta imaginea despre sine, şi poate de multe ori să ducă la separare faţă de
aceştia. Aceste ameninţări sunt cauze semnificative ale anxietăţii. Mai sunt şi alte ameninţări
care pot să fie cauze ale anxietăţii, aşa cum sunt posibilitatea divorţului părinţilor, sau
perspectiva unei posibile exmatriculări din şcoală.
A doua categorie de anxietate o reprezintă conflictele. Un fel de conflict apare atunci
când adolescentul este nevoit să aleagă între două scopuri de dorit, însă incompatibile. De
exemplu, ei ar putea să fie nevoiţi să aleagă dintre oportunitatea unei slujbe bune pe timpul
verii, sau o călătorie într-o ţară străină. Ei nu pot să le facă pe amândouă, şi o aşa decizie
dificilă poate să le provoace anxietate. Un alt fel de conflict apare atunci când au dorinţa de a
face ceva, însă, în acelaşi timp, au o dorinţă teribilă de a nu face acel lucru. De exemplu, ei se
pot lupta cu decizia de a rupe o relaţie profundă cu cineva de sex opus. Ei doresc să aibă o
libertate mare, care s-ar realiza doar prin ruperea relaţiei, însă se tem de asemenea să nu
rănească persoana respectivă. Acest tip de conflict poate şi el să ducă la anxietate.
Un al treilea fel de conflict apare atunci când tânărul trebuie să aleagă între două
alternative, ambele nefiind de dorit. De exemplu, s-ar putea ca ei să trebuiască să aleagă între
îndurarea durerii, sau a face o operaţie care să facă durerea să dispară. Oricare din aceste
conflicte pot să îl ducă pe un tânăr înspre anxietate.
A treia categorie de anxietate o reprezintă frica. Tinerilor le este frică de multe lucruri.
Iată o listă cu cele mai comune temeri ale lor: teama de eşec, de viitor, de insucces, de
respingere, de intimitate, de conflict, de a fi lipsiţi de sens, de a fi bolnavi, de moarte şi de
singurătate. Aceste temeri, cuibărite în minţile lor pot să îi ducă până la anxietate.
A patra categorie de anxietate este reprezentată de nevoile neîmplinite. Oamenii au şase
nevoi de bază. Prima este nevoia de supravieţuire. Oamenii au o dorinţă foarte puternică de a
exista. A doua este nevoia de siguranţă, economică şi emoţională. A treia nevoie este sexul.
Oamenii au nevoie să exprime dragostea lor ca şi fiinţe sexuale. A patra nevoie de bază este
aceea de semnificaţie, nevoia de a se simţi valoroşi. A cincia nevoie de bază este împlinirea,
nevoia de a atinge scopuri care să împlinească. A şasea nevoie de bază este identitatea de sine,
nevoia de a şti cine sunt ei. Dacă una din aceste nevoi de bază ale omului nu sunt împlinite,
acest lucru poate să ducă la anxietate.
A cincea categorie de anxietate este reprezentată de diferenţele individuale. Oamenii
reacţionează diferit la situaţii diferite. Unii oameni experimentează uşor anxietatea, alţii însă
nu. Sunt multe motive pentru aceste diferenţe.
Un prim motiv pentru diferenţele individuale este psihologic. Mare parte din
comportament este învăţat de la părinţi şi de la oamenii importanţi în viaţa tinerilor. Modul în
care părinţii sau aceşti oameni importanţi reacţionează la diferite situaţii va afecta modul în
care reacţionează tânărul la ele. Trebuie să vedem cum reacţionează părinţii atunci cad şi
trebuie să încerce din nou, când suferă, sau când văd anxietate în cei din jur.
Un al doilea motiv pentru diferenţele individuale este personalitatea. Unii oameni sunt
mai fricoşi decât ceilalţi. Alţii sunt mai sensibili, mai dependenţi, sau mai nesiguri decât alţii.
Un al treilea motiv pentru diferenţele individuale este sociologia. Factorii ar putea
include instabilitatea politică, o societate care este din ce în ce mai mobilă, valorile mereu în
schimbare, modificarea standardelor morale ale societăţii, sau credinţele religioase.

64
 Un al patrulea motiv pentru diferenţele individuale este reprezentat de psihologie.
Aceşti factori ar putea include prezenţa bolii, a unei diete greşite, probleme neurologice sau
dezechilibre chimice din corp.
Un al cincilea motiv pentru diferenţele individuale este teologia. Un tânăr care face
parte dintr-o biserică foarte legalistă, va avea o nevoie interioară nesănătoasă de a il mulţumi
tot timpul pe Dumnezeu. Acest lucru va duce la anxietate, pentru că nu face destul pentru
Dumnezeu. Astfel de tineri vor începe chiar să pună sub semnul întrebării mântuirea lor. Lipsa
credinţei nu este singura cauză teologică a anxietăţii.
În cele din urmă, al şaselea motiv pentru diferenţele individuale este reprezentat de
falsele credinţe. Urmează o listă cu cele mai întâlnite 10 credinţe false pe care le au
adolescenţii, care ajung să îi conducă la anxietate:
1. Este esenţial ca eu să fiu iubit sau aprobat de cineva.
2. Trebuie să fiu perfect pentru a mă considera valoros.
3. Este teribil atunci când lucrurile nu sunt aşa cum vreau eu să fie.
4. Nefericirea este determinată de circumstanţe externe şi eu nu am nici un control asupra
lor.
5. Lucrurile periculoase sunt cauze pentru îngrijorare, şi eu trebuie să mă gândesc la ele.
6. Este mai uşor să evit dificultăţile şi responsabilităţile, decât să încerc să le abordez.
7. Trebuie să fiu dependent de cei din jur şi trebuie să am pe cineva mai puternic decât
mine, pe care să mă bazez.
8. Experienţele mele din trecut îmi determină caracterul în prezent. Nu este nimic ce pot
face ca să îmi influenţeze trecutul.
9. Ar trebui să fiu supărat cu privire la problemele oamenilor din jurul meu.
10. Este întotdeauna o soluţie corectă şi perfectă pentru fiecare problemă şi trebuie să o
găsesc, sau rezultatele vor fi catastrofale.

Efecte
Anxietatea nu este întotdeauna ceva greşit. Anxietatea poate de asemenea produce unele
efecte benefice, aşa cum este motivaţia. Prea multă anxietate totuşi este dăunătoare. În
continuare sunt descrise efectele pe care le are anxietatea asupra adolescenţilor.
1. Efecte fizice. Sunt multe efecte fizice pe care le are anxietatea în adolescenţi. De obicei
fiind considerată o problemă a adulţilor, anxietatea este cunoscută ca fiind o cauză a ulcerului
chiar şi în rândurile adolescenţilor. Alte efecte fizice sunt durerile de cap, de spate,
deranjamente stomacale, respiraţie scurtă, probleme de somn, oboseală şi pierderea apetitului.
De asemenea, se pot declanşa reacţii severe, în ce priveşte tensiunea sangvină, tensiunea
muşchilor, şi schimbări digestive şi chimice în corp.
2. Efecte de comportament. Adolescenţii, la fel ca şi adulţii, aleg inconştient
comportamente care micşorează durerea anxietăţii şi îi ajută să poată face faţă fiecărei situaţii.
Unii vor dormi prea mult, alţi vor lua droguri, vor consuma alcool, sau vor trăi în negarea
anxietăţii lor. Anxietatea poate să îi facă pe oameni să fie foarte dezagreabili, să dea vina pe cei
din jur pentru problemele lor, sau să se umple de mânie.
3. Efecte spirituale. Anxietatea poate să îl facă pe un tânăr să Îl caute pe Dumnezeu, sau
poate să îl facă să se despartă de El. Anxietatea poate să îl depărteze pe un tânăr de la
petrecerea unui timp singur cu Dumnezeu, de la citirea Bibliei şi de la părtăşia cu alţi creştini.
4. Efecte psihologice.
a. Tânărul s-ar putea să aibă o teamă intensă de a fi separat de un părinte sau de o altă
persoană cu mare influenţă asupra lui.

65
b. Tânărul s-ar putea să caute o relaţie apropiată cu membrii familiei, în timp ce evită orice
relaţie cu necunoscuţii.
c. Tânărul poate experimenta tot felul de temeri psihologice, aşa cum e frica de mulţimi,
teama de spaţii închise, teama de înălţimi.
d. Tânărul poate dezvolta diferite dezechilibre de hrănire cum este anorexia sau bulimia,
datorită anxietăţii cu privire la greutatea lui şi la modul în care arată.
e. Tânărul poate experimenta unele dezechilibre în ce privesc mişcările lui, cum sunt ticurile
musculare involuntare.

NEVROZA

Ca definiţie a nevrozelor, nu s-a ajuns la conturarea unei noţiuni unanim acceptate,

având în vedere însăşi modificarea perpetuă a conceptelor etiopatogenice ale medicinii
convenţionale. Au fost totuşi conturate următoarele caracteristici clinice:
• originea predominent psihogenă;
• caracterul subiectiv al tulburărilor psihice;
• caracterul inteligibil al simptomatologiei, în sensul posibilităţii explicării fenomenului
psihopatologic de către trecutul biopsihosomatic al pacientului, prin analiza tendinţelor
conştiente sau inconştiente ale individului;
• caracterul conştient al trăirilor şi chiar o excesivă conştienţă a stării morbide;
• aspectul relativ minor al tulburărilor de comportament şi ale diferitelor laturi ale
personalităţii;
• păstrarea capacităţii de comparaţie a stării de dinainte şi de după îmbolnăvire, fapt ce
nu se petrece în cazul personalităţii psihopate;
• posibilitatea reversibilităţii simptomelor;
• caracterul interesat, activ, de luptă continuă, conştientă, pentru tratarea propriei boli şi
tulburărilor acesteia – care face ca pacientul să vină la medic şi să persevereze.
NEVROZELE FOBICE
Fixarea anxietăţii, în fobie, se face pe obiecte exterioare bolnavului, sub formă de repulsie,
teamă, frică. Se pot desprinde două feluri de fobii:
a. Fobii legate de sine-însuşi, de ex.:
- frică de moarte
- frică de nebunie
- frică de o boală gravă
- frică de asfixie, etc.
b. Fobii legate de obiecte exterioare bolnavului:
- frică de animale;
- frică de spaţii închise;
- frică de întuneric;
- frică de lume, mulţime, oameni, societate;
- frica de a apare în public;
- frică de a înroşi;
- frica de schimbare, etc.
care trebuie să-l identificăm prin alte semne.
NEVROZA HISTERICA
Aici acuzele se fixează pe bolnavul însuşi şi se convertesc într-un sindrom obiectiv, o paralizie,
o pareză, afonie, etc., tulburări care n-au nimic organic decât aparenţa. Este numai unul din

66
capitolele bolilor funcţionale cu multe tablouri simptomatologice din domeniul neuro-
vegetativului.
Convulsii spasmodice sub formă de crize nervoase foarte violente, cu apărare, leşin real
sau disimulat, hiperexcitabilitate, râs-plâns, etc. Teatralismul, exagerarea reacţiilor şi
inconstanţa personalităţii.
NEVROZELE OBSESIVE
Este vorba aici de fobiile evoluate şi agravate. Bolnavul nu mai poate repudia, izgoni, teama de
ceva, această teamă devine fixă, iar în jurul ei se formează o tramă de simptome care scapă
câmpului şi controlului conştienţei. Se formează impulsii, compulsii, ritualuri, agresivităţi, etc.
(de ex. frica de hoţi, cu obsesia de a verifica la infinit încuiarea uşilor, ferestrelor, etc. )

TULBURAREA BIPOLARA

Ce este tulburarea bipolara: copiii si adolescentii cu tulburare bipolara au simptome

maniacale si/sau depresive. Cei mai multi pot avea in mod special depresie, in timp ce altii au o
combinatie de simptome maniacale si depresive. Perioadele maniacale alterneaza cu cele
depresive.
Cauzele tulburarii bipolare
Tulburarea bipolara poate incepe in copilarie si in adolescenta, desi este de obicei
diagnosticata in perioada de adult. Boala poate afecta pe oricine. Oricum, daca unul sau ambii
parinti au tulburare bipolara, riscul copilului pentru tulburare bipolara este mai mare. Abuzul
de alcool sau droguri in familie creste de asemenea riscul de tulburare bipolara.
Simptomele in faza maniacala din tulburarea bipolara
Simptomele maniacale includ:
¾ schimbari severe in dispozitie: de obicei fericire sau, dimpotriva, foarte iritabil, agitat,
suparat sau agresiv;
¾ stima de sine nerealist de crescuta, de exemplu un adolescent care simte ca are puterea
unui super-erou cu puteri speciale;
¾ crestere mare de energie si abilitatea de a exclude aproape de tot somnul timp de zile in
sir fara a simti oboseala;
¾ vorbire bogata – adolescentul vorbeste prea mult, prea repede, schimba foarte repede
subiectele si nu poate fi intrerupt;
¾ lipsa de atentie – atentia adolescentului este in continua miscare, alunecand foarte
repede de la un lucru la altul;
¾ comportament repetat cu risc inalt, cum este abuzul de alcool sau droguri, condusul
masinii in stare de ebrietate sau promiscuitatea sexuala.
Simptomele depresive din tulburarea bipolara
Simptomele depresive includ:
¾ iritabilitate, depresie, tristete persistenta, plans frecvent;
¾ ganduri sinucigase sau legate de moarte;
¾ pierderea capacitatii de a se distra cu activitatile preferate;
¾ plangeri frecvente legate de boli fizice, cum sunt durerile de cap si stomac;
¾ nivel energetic scazut, oboseala, concentrarea slaba, plictis;
¾ schimbari majore ale tiparului de masa sau somn, respective mancatul in excess au
somn excesiv.

67
 Unele din aceste semne sunt similare cu cele care apar la adolescentii cu alte probleme,
cum sunt abuzul de droguri, delincventa, tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie, sau
chiar schizofrenia.

SCHIZOFRENIA

Schizofrenia poate fi, la nivel psihic, echivalentul cancerului si bolilor autoimune al

caror tratament dureaza toata viata si care pot fi mai mult sau mai putin letale, in functie de
gravitatea si forma lor de manifestare. De obicei, este caracterizata de halucinatii, deliruri,
tulburari de gandire si de comportament.
Debutul schizofreniei se manifesta prin schimbari comportamentale: retragerea treptata
din activitatile obisnuite, reducerea comunicarii, izolarea in sine. La scurt timp pot aparea
halucinatiile - de regula acestea sunt auditive (predomina), olfactive si mai rar vizuale.
Halucinatiile auditive inseamna auzul unor voci - acestea pot vorbi cu pacientul, acesta din
urma relateaza ca vocile vorbesc despre el intre ele sau ca i se dau anumite comenzi (uneori de
automutilare, sinucidere sau de omucidere). Schizofrenicul se retrage incet-incet din lumea
normala si incepe sa traiasca in universul lui. Se crede special, neinteles, are impresia ca brusc
totul s-a schimbat, ca cei din jurul sau sunt ciudati, ca ii vor raul sau ca il refuza. Accesele pot
fi de asemenea violente - bolnavul poate fi extrem de agitat, ajungand sa se raneasca sau sa
raneasca pe cineva, insa exista si forme de schizofrenie apatica, in care pacientul este asemenea
unei legume, nu reactioneaza la stimulii externi, nu mai vorbeste deloc, culminand cu forma
cea mai grava: autismul.
Boala devine deseori cronica, mai ales ca de multe ori diagnosticul este pus prea tarziu,
datorita ignorantei celor din jur, mai ales cand e vorba de un adolescent. Vindecarea partiala
este posibila doar in formele de schizofrenie simpla (fara accese violente, halucinatii si delir)
si in cea paranoica.
Tablou clinic
Tulburarile apar inaintea puseului acut psihotic, in faza prodromala si raman, in
majoritate, dupa puseul activ, in faza reziduala, ca simptome negative, defectuale. La copil,
simptomele pozitive din faza acuta sunttde la nastere: tulburari neurointegrative, deficiente in
prelucrarea informatiilor din mediu si in atentie, in activitatile neuromotorii si in adaptarea
sociala; mediu familial deficient fie prin modalitatea de comunicare cu copiii, prin stilul
negativ de relationare, fie prin conflictualitate; personalitati dizarmonice sau boli ale parintilor;
personalitate premorbida deviata, copii interiorizati, cu discontrol afectiv .
In faza productiva bolnavul vorbeste cu obiectele, solilocveaza, apare ecopraxia,
inclinatia spre rationare morbida, tendinta spre fabulatie patologica si pseudodeliranta (la
scolar). La prescolar halucinatiile lipsesc, fiind prezente perceptiile iluzorice si prelucrarea
fantastica a acestora.
Bleuler (1968) descrie in simptomatologia schizofreniei simptome fundamentale
(primare) si simptome accesorii (secundare). Simptomele primare sunt tulburari ale asociatiilor
ideative (degradarea cursului gandirii, baraj in gandire, stereotipii verbale, neologisme, gandire
dirijata, furtul gandirii, rigiditatea gandirii, ambivalenta ideativa), tulburari ale afectivitatii
(indiferentism, iritabilitate, impunerea sentimentelor, paratimii, ambivalenta afectiva), alterari
ale functiilor complexe ale psihicului consecutive disociatiei (autism, abulie, apatie, tulburari
de personalitate). Simptomele accesorii sunt psihice (idei delirante, halucinatii, iluzii,
simptome catatonice, negativism, automatisme, impulsivitate, tulburari de memorie, de limbaj)

68
si somatice: variatii ponderale, limba saburala, hipo/hipertermie, tulburari de tranzit intestinal,
ptialism, mericism).
K. Schneider imparte simptomele schizofreniei in simptome de rangul I (sonorizarea
gandurilor, halucinatii auditive cu caracter contradictoriu sau de comentariu al
comportamentului pacientului, idei de influenta exterioara, furt al gandurilor, baraj ideativ,
delir senzitiv de relatie, perceptie deliranta) si simptome de rangul II (tulburarea proceselor
asociative, tocirea si aplatizarea afectiva, alte tipuri de delir si halucinatii persistente.
H. Ey (1950) distinge simptome pozitive (halucinatii, delire, bizarerii, depersonalizare,
derealizare, ambivalenta, inversiune afectiva, mentism, modificari de schema corporala,
tulburari ale gandirii formale) si simptome negative (aplatizare afectiva, alterare atentionala,
comportament dezadaptativ, abulie, apatie, bradifemie, hipomnezie, scaderea interesului scolar,
comportament stereotip, rigid).
Crow a sugerat ca sunt doua tipuri mari de schizofrenie: tipul I - dominat de simptome
care sunt relevante psihopatologic:
1) Continutul constiintei, de exemplu o idee deliranta, nu poate fi atribuit unei regiuni
particulare a creierului, nici nu poate fi conceput ca un semn al unei singure disfunctii;
2) Substratul oricarei activitati mentale este inseparabil de separarea lui continua si este
astfel inradacinat in istoria organismului;
3) Creierul ca sistem are capacitati de autoorganizare care sunt active in intreaga lui
viata. In aceasta conceptie simptomele pozitive sunt considerate ca o cale prin care
vulnerabilitatea autistica individuala mentine coerenta sa interna amenintata si autonomia prin
modificarea contextului fiintei lui fata de lume. De exemplu, transformarea prin iluzie sau
halucinatie: aceasta noua forma a fiintei in lume este reflectia unei cai particulare a relatiei cu
lumea expusa deja premorbid. Episodul psihotic actioneaza ca o modificare profunda a
experientei existentiale, cu care pacientul trebuie sa se integreze in propria istorie, printr-o cale
care ii permite sa mentina sensul autocontinuitatii. Conditia postpsihotica a unui pacient
reflecta o reorganizare a fiintei lui in lume. Ceea ce Hafner si Maurer desemneaza ca element
postpsihotic, "cicatrice psihologica", este un produs bazat pe reorganizarea interconexiunilor
retelei neuronale (la nivel clinic se asociaza cu o crestere a semnelor negative secundare).
Nici unul din modelele imaginate pana in prezent nu sunt satisfacatoare din toate
punctele de vedere. Semnele pozitive si negative nu sunt independente unele de altele, corelatia
dintre ele fiind mai mica la pacientii cronici in mostenite, retragerea in aparare, depresie
postpsihotica, efecte secundare farmacologice, lipsa de stimulare psihosociala, dilatarea
ventriculara cerebrala, disfunctia lobului frontal. Autismul (modalitatea particulara de
relationare cu varsta mai mica, in conditiile unor antecedente personale patologice dominate de
suferinta perinatala, sindrom microsechelar encefalopat, dismorfii, hipotrofie staturo-
ponderala, heredo-colateral existand un procentaj ridicat atat al psihozelor, cat si al intarzierii
mintale la rudele de gradul I. Tabloul clinic este marcat de denivelare suprapusa peste deficitul
initial, aparuta insidios, greu de desprins un anume nod cu semnificatie in delimitarea celor
doua stari de anormalitate suprapuse intr-o maniera nefericita, intr-un tablou sarac, dominat de
grimaserii, bizarerii, comportament perturbat, incoerenta si stereotipie, discontrol sfincterian.
Evolutia acestor cazuri, mai greu de recunoscut si tratat, este, in general, nefavorabila.
Incadrarea nozografica a schizofreniei in raport cu ICD-10 se face cu usurinta pentru
varsta pubertatii si a adolescentei, dar pentru cei mai mici, particularitatile dezvoltarii
cognitive, insuficienta experienta de viata, limita redusa dintre real si imaginar, incapacitatea
de introspectie, posibilitatile de a reactiona la boala, de a-si exprima dezechilibrul prin limbaj,
confera simptomatologiei un grad mai estompat, deseori greu de diferentiat de defectivitatea
care poate coexista.

69
 Schizofrenia include ca fenomene psihopatologice mai importante: ecoul gandirii,
gandurile impuse, zborul si divulgarea gandirii, perceptia deliranta, ideile delirante de control,
influenta sau pasivitate, halucinatiile in care voci vorbesc sau discuta despre subiectul respectiv
la persoana a treia, tulburarile cursului gandirii si simptomele negative. Evolutia tulburarilor
schizofrenice poate fi continua, episodica, cu aparitia unui deficit progresiv sau stabil, sau
poate comporta unul sau mai multe episoade urmate de o remisie completa sau incompleta.
Schizofrenia paranoida cuprinde acea forma caracterizata prin prezenta ideilor delirante
relativ stabile de persecutie, insotite de halucinatii auditive, adesea cu caracter terifiant.
Personalitatea ramane multa vreme nemodificata, demersul este cronic, debutul se plaseaza in
adolescenta.
Schizofrenia hebefrenica este caracterizata prin prezenta unei perturbari afective, idei
delirante, halucinatii fragmentare, fara caracterul terifiant din forma paranoida, aparute pe
fondul unei bune dispozitii si dand impresia ca bolnavul se joaca cu propriile lui productiuni
patologice. Comportamentul este iresponsabil, cu manierisme, gandirea dezorganizata si
incoerenta. Simptomele negative apar precoce (slabirea afectelor si abulie). Varsta debutului se
plaseaza la adolescenta sau adult tanar.
Schizofrenia catatonica presupune prezenta modificarilor psihomotorii: hiperkinezia
sau stupoarea, supunerea automata, negativismul, momente de agitatie catatonica, la care se
adauga o stare oniroida, asemanatoare visului, comportand profunde tulburari de gandire si
experiente halucinatorii intens traite. . reziduala), cronica cu exacerbari acute (reaparitia unor
puternice simptome psihotice, la o persoana cu evolutie cronica aflata in faza reziduala),
remisiune (o persoana cu istoric de schizofrenie care nu mai prezinta nici un simptom).

PARANOIA

Etimologic, termenul “paranoia” deriva din limba greaca si inseamna "para" = alaturi,
"noia" = judecata. Paranoia se dezvolta pe terenul unei predispozitii constitutionale in care
egocentrismul si inadaptabilitatea sunt trasaturi innascute servind ca premise si explicatie
pentru intreaga structura deliranta.
Bolnavii au urmatoarele trasaturi: inadaptabilitate, hipertrofia eu-lui, eroare de
rationament si suspiciozitate.
Cum se manifesta ?
In cele mai multe cazuri este vorba de persoane cu un comportament aparent normal, bine
orientate si capabile sa-si realizeze scopurile propuse. Structura morbida pare sa apara tocmai
pe linia obiectivelor si scopurilor personale. Aceste scopuri nu sunt insa in concordanta cu
posibilitatile reale ale subiectilor, cu situatia lor sociala sau cu raporturile lor cu cei din jur.
Structura personalitatii lor este caracterizata prin rigiditate, orgoliu, neincredere,
egocentrism. Pe acest fond, orice traire emotionala sau dorinta nerealizata focalizeaza
nejustificat intreaga lor activitate in scopul satisfacerii acestor dorinte. Orice piedica este
interpretata ca o nedreptate, ca ostilitate. Unii ajung sa creada ca au de indeplinit misiuni
importante, altii ca sunt iubiti de persoane distinse sau ca sunt inselati.
Pacientii devin impenetrabili, nu receptioneaza si nu retin din realitate decat acele
evenimente care se potrivesc cu interpretarile lor. Astfel se creeaza sistemul delirant,
caracterizat prin premise false si impenetrabilitatea la critica. Cele mai fecvente premise false
sunt furnizate de interpretari si intuitii deliranteale prezentului sau ale trecutului sub forma
iluziilor de memorie. Raspunsul bolnavilor la atitudinea potrivnica pe care o iau cei din jur fata
de comportamanetul lor patologic determina inadaptarea lor progresiva si recurgerea la actiuni

70
antisociale. Bolnavii nu pot intelege neconcordanta ideilor lor cu ale celorlalti si ajung sa se
considere persecutati, urmariti, inselati.

TULBURARI DE PERSONALITATE

Tulburarile de personalitate sunt de mai multe tipuri.

¾ tulburarea paranoida a personalitatii
Tulburarea paranoida a personalitatii este caracterizata in primul rand prin suspiciune si
neincredere in ceilalti, de cele mai multe ori fara nici o baza reala, ci doar imaginara.
¾ tulburarea schizoida a personalitatii
Tulburarea schizoida a personalitatii este aceea in care persoana este introvertita, distanta si
nesociabila.
¾ tulburarea schizotipala a personalitatii
Tulburarea schizotipala a personalitatii este caracterizata in special de rezonanta afectiva
redusa.
¾ tulburarea antisociala de personalitate
Tulburarea antisociala de personalitate este caracterizata de impulsivitate, agresivitate,
incapacitatea de a invata din experientele negative.
¾ tulburarea borderline a personalitatii
caracterizata de existenta relatiilor sociale fluctuante si sentiment de vid interior.
¾ tulburarea histrionica a personalitatii
Tulburarea borderline a personalitatii caracterizeaza persoana care are o dorinta excesiva de a
se plasa in centrul atentiei.
¾ tulburarea narcisica a personalitatii
Tulburarea narcisica a personalitatii caracterizeaza persoana are un sentiment exagerat al
importantei propriei persoane.
¾ tulburarea anxioasa-evitanta a personalitatii
Tulburarea anxioasa-evitanta a personalitatii caracterizata de teama permanenta de ridicol si
respingere.
¾ tulburarea dependenta a personalitatii
Tulburarea dependenta a personalitatii caracterizata de neincredere in propriile capacitati si
necesitatea de a acorda altei persoane responsabilitatea.
¾ tulburarea obsesiv-compulsiva a personalitatii
Tulburarea obsesiv-compulsiva a personalitatii persoane perfectioniste, care au nevoie de o
permanenta ordine exagerata.
¾ tulburarea emotional-instabila a personalitatii
Tulburarea emotional-instabila a personalitatii caracterizata de instabilitate afectiva si tendinta
la reactii impulsive.

TULBURĂRILE SEXUALE ŞI DE IDENTITATE SEXUALĂ

Disfuncţiile sexuale

71
 Sunt caracterizate prin perturbări în dorinţa sexuală şi în modificările psihofiziologice
care caracterizează ciclul de răspuns sexual şi cauzează detresa şi dificultăţi interpersonale
notabile.
Disfuncţia orgasmică
Disfuncţia orgasmică poate fi primară sau de situaţie. Termenul disfuncţie primară se
aplică la o femeie care nu a ajuns niciodată la orgasm. Disfuncţia de situaţie se aplică de
preferinţă unei femei care a cunoscut orgasmul, însă care, în prezent, experimentează o
perioadă non-orgasmică. Frigiditatea este o disfuncţie la o femeie care nu reuşeşte să obţină o
plăcere sexuală satisfăcătoare.
Disfuncţia orgasmică poate fi cauzată de droguri, de alcool, de vârsta şi de deformarea
organelor genitale. Etiologia este frecvent de origine psihologică precum ostilitatea între
parteneri, frica sau vinovăţia de a avea contact sexual sau folosirea unei tehnici nepotrivite.
Terapia constă mai ales în dezvoltarea unor noi atitudini în ceea ce priveşte sexualitatea.
Exerciţii ale muşchilor perineului (exerciţiile Kegel) tonifică musculatura pubo-coccigiană,
crescând astfel şansele de a ajunge la orgasm.
Disfuncţiile sexuale includ:
- tulburările dorinţei sexuale(dorinţa sexuală diminuată,aversiunea sexuală)
- tulburările de excitaţie sexuală (tulburarea de excitaţie sexuală a femeii,tulburarea de
erecţie a bărbatului)
- tulburarea de orgasm (tulburarea de orgasm a femeii şi a barbatului , ejacularea
precoce)
- tulburările sexuale algice (dispareunia,vaginismul)
- disfucţia sexuală datorată unei condiţii medicale generale
- disfuncţia sexuală indusă de o substanţă
- disfuncţia sexuală fără altă specificaţie.
Diagnosticul diferenţial al disfuncţiilor sexuale
Dacă disfuncţia sexuală este considerată a fi cauzată exclusiv de efectele fiziologice ale
unei anumite condiţii medicale generale,dignosticul este cel de disfuncţie sexuală datorată unei
condiţii medicale generală. Această precizare se bazează pe istoric, datele de laborator sau
examenul somatic. Dacă disfuncţia sexuală este considerată a fi cauzată de efectele fiziologice
a unui drog de abuz, al unui medicament ori expuneri la un toxic, diagnosticul este cel de
disfuncţie sexuală indusă de o substanţă.
Tulburările dorinţei sexuale. Dorinţa sexuală diminuată
Elementul esenţial al dorinţei sexuale diminuate îl constituie o deficienţă sau absenţă a
fanteziilor sexuale şi a dorinţei de activitate sexuală. Dorinţa sexuală diminuată poate fi globală
şi cuprinde toate formele de manifestare sexuală sau poate fi situatională şi limitată la un
partener sau la o anumită activitate sexuală.
Aversiunea sexuală
Elementul esenţial al aversiunii sexuale îl constituie aversiunea faţă de/şi evitarea contactului
sexual genital cu un partener sexual. Aversiunea faţă de contactul genital poate fi centrată pe
un anumit aspect al experienţei sexuale (de exemplu, secreţiile genitale, penetraţia vaginală).
Tulburările de excitaţie sexuală

Tulburarea de excitaţie sexuală a femei - Elementul esenţial al tulburării de excitaţie sexuală a

femeii îl constituie incapacitatea recurentă sau persistentă de a atinge sau de a menţine pâna la
realizarea activităţii sexuale un răspuns adecvat la lubrefiere-umectaţie al excitaţiei sexuale.
Răspunsul de excitaţie constă în vasocongestia pelvisului, lubrifierea şi expansiunea vaginului
şi umectaţia organelor genitale externe.

72
Tulburarea de erecţie a bărbatului - Elementul esenţial al tulburării de erecţie al bărbatului îl
constituie incapacitatea recurentă sau persistentă de a atinge sau de a menţine până la realizarea
activităţii sexuale o erecţie adecvată.
Dificultăţile erectile din tulburarea de erecţie a bărbatului sunt asociate frecvent cu anxietatea
sexuală, teama de eşec, preocupări în legătura cu funcţionarea sexuală şi o scădere a
sentimentului subiectiv de excitaţie şi plăcere sexuală. Disfuncţia erectilă poate rupe relaţiile
maritale sau sexuale existente şi poate fi cauza mariajelor neconsumate şi a infertilităţii.
Aceasta tulburare sexuală poate fi asociată cu dorinţa sexuală diminuată şi cu ejacularea
precoce.
Tulburări de orgasm - Elementul esenţial al tulburării de orgasm a femeii îl constituie
întârzierea sau absenţa recurentă sau persistentă, a orgasmului, după o faza de excitaţie sexuală
normală. Tulburarea de orgasm a femeii poate afecta imaginea corporală, stima de sine sau
satisfacţia relatională. Conform unor studii controlate, capacitatea orgasmică nu este corelată
cu dimensiunea vaginului sau cu forţa muşchilor pelvini. Deşi femei cu leziuni ale măduvei
spinării, îndepărtarea vulvei sau excizia şi reconstrucţia vaginului, au relatat că ajung la
orgasm. În general, însa condiţiile medicale generale, ca diabetul şi cancerul pelvin, este foarte
posibil să altereze faza de excitaţie a răspunsului sexual, lăsând capacitatea orgasmică relativ
intactă .
Tulburări sexuale dureroase
Dispareunia - Elementul esenţial al dispareuniei îl constituie durerea genitală simţită în timpul
unui act sexual.Aceasta se poata datora unei lubrefieri insuficiente, unei infecţii vaginale, unor
cicatrice sau unei dereglări hormonale. Tratamentul este in functie de cauză. Ea poate apărea
atât la bărbaţi, cât şi la femei, înainte sau după contacul sexual. La femei, durerea poate fi
descrisă ca superficială, în cursul intromisiunii, sau ca profundă, în timpul pătrunderii
penisului.
Parafiliile - Sunt caracterizate prin dorinţe sexuale intense, fantezii sau comportamente
recurente care implică obiecte, activităţi şi cauzează suferinţa sau deteriorare semnificativă în
domeniul social,profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.
Parafiliile includ:
- exhibiţionismul
- fetişismul
- froteurismul
- pedofilia
- masochismul sexual
- sadism sexual
- fetişismul transvestit
- voyeurismul
- parafilia fără altă specificaţie.
Exhibiţionismul - focalizarea parafilică în exhibiţionism implică expunerea organelor genitale
proprii unui străin. Fanteziile, impulsurile sexuale sau comportamentele cauzează detresă în
domeniul social, profesional sau în alte domenii importante de funcţionare.
Fetişismul - focalizarea parafilică în fetişism implică utilizarea de obiecte inerte (“fetişuri”,
lenjerie feminină).

Froteurismul -focalizarea parafilică a froteurismului implică atingerea şi frecarea de o persoană

care nu consimte.
Pedofilia - focalizare parafilică a pedofiliei implică activitatea sexuala cu un copil
prepubescent (în general, în etate de 13 ani sau mai mic).

73
Masochismul sexual - focalizarea parafilică a masochismului sexual implică actul (real nu
simulat) de a fi umilit, legat sau făcut să sufere în alt mod.
Fetişismul transvestit - focalizarea parafilică a fetişismului transvestit implică travestirea. De
regulă, bărbatul cu fetişism travestit ţine o colecţie de îmbrăcăminte feminină pe care o
utilizează intermitent pentru travestire.
Tulburările de identitate sexuală - sunt caracterizate printr-o identificare puternică şi
persistentă cu sexul opus,asociată cu disconfort persistent referitor la propriul sex atribuit.

TULBURARILE DE ADICTII
ALCOOLISMUL SI CONSUMUL DE DROGURI

Cauzele si efectele alcoolismului

Pentru a putea elucida cauzele alcoolismului si efectele lui asupra comportamentului

consumatorilor de alcool, trebuie plecat de la premisa ca dependenta de alcool este o boala
determinata de factori genetici, psiho-sociali sau de mediu. Alcoolismul nu este cauza unei
afectiuni, ci este manifestarea constienta sau nu a individului de a-si satisface nevoia de alcool
indiferent de consecinte. El se caracterizeaza prin pierderea controlului asupra cantitatii de
alcool. Netratata si negata, aceasta boala produce dereglari atat la nivelul gandirii si starii
emotionale, cat si asupra anumitor organe: ficat, bila, inima, creier..., ajungand chiar sa fie
fatala.
Consumul de alcool poate fi considerat un drog. De ce? Pentru simplu fapt ca produce
dependenta fizica si psihica. Un consumator de alcool in mod excesiv nu se poate opri fara sa
nu sufere stari fizice si psihice proaste: tremuraturi, varsaturi, frica, transpiratii etc. Toate
acestea sunt cauzate de faptul ca organismul, odata obisnuit cu alcool, nu poate functiona in
lipsa acestuia. Persoanele dependente de alcool au nevoie de acesta pentru a se repune in
forma. Ele considera alcoolul o metoda simpla si rapida prin care isi pot schimba starea de
moment, emotiile si sentimentele. Conform specialistiilor cauzele alcoolismului sunt
determinate de stari psihice prin care trece individul la un moment dat.
Cea mai des invocata este teama de ceva. La aceasta se mai adauga: supararea,
frustrarea, bucuria, singuratatea, agresivitatea, stresul, lipsa curajului...

Alcoolul si tinerii. Cum sa-i ajutam?

Patima alcoolului, ca si drogurile, este o realitate cruda cu care se poate confrunta

oricine. Problema alcoolului la adolescenti este foarte delicata si trebuie tratata cu multa
seriozitate de fiecare dintre noi. Cauzele alcoolismului in randul tinerilor sunt in mare parte
aceleasi ca si la un om matur. Aceeasi stare de bucurie sau de tristete, de singuratate sau de
frica, de negare sau de lipsa a curajului la care se adauga si o mare doza de teribilism si
inconstienta specifica varstei, ii face pe adolescenti sa alunece foarte usor in capcana
alcoolului pierznadu-si astfel identitatea. Actul lor este de fapt o cautare a unei stari de bine
(ebrietatea te scapa de orice inhibitie si te face sa te simti in largul tau), iar daca anturajul
incurajeaza... atunci sigur putem afirma ca avem de-a face cu niste consumatorii de alcool in
mod abuziv.
Lupta impotriva alcoolismului este foarte grea si de lunga durata. Pe cat de repede se
poate cadea in patima alcoolului, pe atat de dificil este sa gasesti fagasul normal. Este adevarat
ca pe acest drum nu trebuie sa fim singuri, insa de la noi trebuie sa porneasca dorinta de a

74
renunta la alcool. Trebuie sa devenim constienti ca avem nevoie de ajutor si sa-i lasam pe cei
apropiati sa ne ajute. Un adolescent care face abuz de alcool nu va recunoaste niciodata acest
lucru, din contra va nega. De aceea, parintii, rudele, prietenii apropiati sunt cei care trebuie sa-l
ajute. Pentru aceasta putem sa apelam la specialisti, putem sa le comunicam cat ne deranjeaza
dependenta lui de alcool si ca suntem dispusi sa ii ajutati.
Lipsa responsabilitatilor poate sa impuna un asemenea stil de viata. Ideal este sa ne
stabilim un obiectiv pe care sa-l urmarim si de la care, orice s-ar intampla, sa nu ne abatem. Sa
ne gandim ce ne dorim de la viata si sa cantarim avantajele si dezavantajele alcoolismului.
Un numar tot mai mare de adolescenti, consuma alcool sau alte substante toxice, cu
toate ca acest lucru este ilegal si periculos. Unii adolscentii incearca consumul de alcool sau
substante toxice doar ocazional, dar chiar si acest comportament poate fi considerat periculos,
deoarece poate duce la dependenta si la problemele secundare acesteia (consecinte ilegale,
performante scolare slabe, pierderea prietenilor din anturaj-izolare sociala si nu in ultimul rand,
probleme familiale).
Aceste substante pot cauza insa cancer hepatic, oligospermie (scaderea numarului de
spermatozoizi), dobandirea unor caracteristici fizice masculine, iritabilitate, furie, cresterea
nivelului seric al colesterolului si al tensiunii arteriale cu aparitia infarctului miocardic acut sau
a accidentului vascular cerebral.
Utilizarea drogurilor a devenit tot mai frecventa in ultimii ani in tara noastra. Acest
lucru face ca problemele de sanatate, de ordin social si familial legate de acest comportament
sa fie si ele des intalnite.
Consumul drogurilor poate cauza disfunctii cerebrale grave si tulburari de dezvoltare si
comportament. Adolescentii care utilizeaza droguri au deseori o anumita dificultate in
stabilirea propriei identitati, a relatiilor interumane (inclusiv familiale), in dobandirea unei
independente fizice si psihice normale. Abuzul de substante toxice poate de asemenea afecta si
abilitatile cognitive ale adolescentului (de invatare) care scad performantele scolare. De
departe, cel mai periculos efect secundar al utilizarii ocazionale a drogurilor este aparitia
dependentei care duce in consecinta la abuzul cronic de astfel de substante.
Exista diferiti factori personali, familiali sau sociali care cresc intr-un fel sau altul riscul
pentru consumul de substante toxice. In astfel de cazuri, utilizarea toxicelor duce la dependenta
si abuz cronic.

Factori de risc de ordin personal

Acestia includ:
• Factori genetici. Persoanele cu abuz de substante toxice au de cele mai multe ori un
istoric familial de consum si abuz de toxice. Exista diferite studii medicale care
demonstreaza faptul ca exista diferiti factori predispozanti de ordin genetic care in
combinatie cu factorii de mediu pot duce la aparitia abuzului anumitor substante toxice.
• Tipul de personalitate si temperamentul. Adolescentii cu un comportament rebel,
rezistent la autoritatea parentala, care prezinta sentimente de vinovatie sau esec, au o
predispozitie aparte pentru consumul de toxice. Cautarea unor senzatii tari sau tendinta
de a se desfasura diferite activitati cu potential periculos, pot creste de asemenea
apetitul pentru astfel de toxice.
• Diferite afectiuni. Adolescentii care au diferite afectiuni psihice, precum deficitul de
atentie asociat cu hipereactivitate, tulburarile de comportament, depresia cronica,
represia (ascunderea anumitor sentimenete), sindromul stresului postraumatic sau
tulburarile anxios depresive, predispun la consumul de substante toxice. De asemenea
consumul acestor toxice poate agrava aceste afectiuni.

75
 • Tentatia, specifica varstei este un alt factor care predispune la consumul de toxice.
Adolescentii sunt deseori curiosi asupra senzatiilor sau efectelor pe care aceste toxice le
au pe propria persoana. Anturajul, informatiile eronate din media, stimuleaza
curiozitatea, deseori fiind suficient un impuls mic pentru a incerca personal aceste
substante.
• Varsta mica la prima utilizare.
Utilizarea tutunului si a alcoolului la varste fragede creste considerabil riscul aparitiei
abuzului si dependentei. Un studiu medical a aratat faptul ca adolescentii care consuma pentru
prima data alcool la varsta de 14 ani, au un risc de 4-5 ori mai mare sa devolte dependenta la
alcool, fata de cei care consuma alcool pentru prima oara la 19 ani.

Factori de risc familiali

Acestia includ:
¾ istoricul familial de utilizare a substantelor toxice. Un studiu arata faptul ca un
adolescent ai carui parinti consuma alcool sau alte toxice, are un risc de 3 ori mai mare sa
dezvolte dependenta la un moment dat, fata de restul adolescentilor.
¾ atitudinea parintilor in legatura cu activitatile scolare, extrascolare, fumatul sau
consumul de alcool sau droguri. Unii parinti considera inevitabila experimentarea unor astfel
de toxice de catre copii lor. In multe dintre aceste cazuri, copii percep cu usurinta aceasta
libertate educatioanala si nu ezita sa incerce astfel de toxice (in special fumatul si consumul de
alcool), lucru care duce de obicei la aparitia dependentei si abuzului.
¾ viata familiala dezorganizata este un alt factor important in predispozitia pentru
consumul de toxice al adolescentilor. Familiile in care exista diferite conflicte sau abuzuri
fizice sau sexuale, stress psihic intens, au un risc mare de a consuma toxice. Compensarea pe
plan emotional si caldura familiala, sunt importante in orice familie in care se incearca evitarea
unor astfel de abuzuri.
¾ implicare parentala inadecvata, in educatia si viata adolescentului, cresc de
asemenea riscul pentru abuzul si dependenta de toxice. Extremele educationale, precum
pedepsele grave (deseori corporale) sau permisivitatea crescuta a parintilor, creste riscul pentru
abuzul de toxice (in special alcool, tutun si droguri usoare).

Factori de risc de ordin social

Acestia includ:
¾ accesul la diferite toxice. Procurarea relativ usoara a tigaretelor, alcoolului, traficul
liber de droguri, anturajul nepotrivit si nu in ultimul rand toleranta crescuta a comunitatii,
contribuie la aparitia abuzului de toxice si dependenta adolescentilor. Prezenta alcoolului si a
tigaretelor in casa, are acelasi efect negativ asupra adolescentilor tentati sa incerce astfel de
substante.
¾ anturajul nepotrivit este un factor de risc foarte important in aparitia abuzului si
dependentei la adolescenti, deoarece grupul este mediul ideal de a experimenta astfel de
substante toxice (mai ales marijuana, alcool, droguri halucinogene).
¾ publicitatea prin media a alcoolului, tigaretelor sau drogurilor. Exista mentalitatea in
randul adolescentilor ca utilizarea toxicelor este la moda si creste popularitatea, succesul si
sex-appealul. Farmaciile care elibereaza inadecvat medicamente care pot fi utlizate de
adolescenti in alte scopuri decat cele medicale, reprezinta de asemenea un factor de risc in
aparitia dependentei si abuzului de toxice la adolescenti.
Uneori este destul de dificil pentru parinti sau membrii anturajului, sa identifice o
problema legata de consumul de toxice in randul adolescentilor. Unii parinti suspicioneaza

76
eventuala utilizare a drogurilor in cazul adolescentilor care prezinta un comportament anormal
(negativism, negare, izolare), cu toate ca acest comportament poate fi considerat normal la
aceasta varsta. Este destul de dificil sa se identifice un posibil abuz de toxice si nu este
recomandat un comportament extrem din partea parintilor ingrijorati.
Specialistii recomanda ca in momentul in care se suspicioneaza un eventual abuz de
substante toxice in randul adolescentilor, sa se observe cu atentie anumite modificari
comportamentale caracteristice pentru astfel de situatii (modificari de comportament,
schimbarea lookului, atitudinii fata de persoanele apropiate, etc).
Dintre semnele care pot aparea odata cu abuzul de toxice, amintim urmatoarele:
¾ atentie scazuta asupra infatisarii fizice si imbracamintii, precum si o igiena inadecvata
¾ pierderea apetitului alimentar si scadere inexplicabila in greutate
¾ hiperemie conjunctivala (ochi rosii), utilizarea inadecvata si frecventa a picaturilor
pentru ochi si a odorizantelor bucale (guma de mestecat, dropsuri mentolate)
¾ absenteism si performante scolara slabe
¾ pierderea interesului pentru anumite activitati scolare sau extrascolare, pentru sport sau
alte hobbyuri
¾ comportament care tradeaza incercarea de a ascunde un anumit secret
¾ indepartarea de membrii familiei si prieteni
¾ prieteni si anturaj nou, care nu sunt prezentati familiei
¾ comportament caracterizat prin minciuna si furt
¾ comportament dispretuitor fata de familie si prieteni
¾ atitudine ostila, violenta
¾ dezinteres si lipsa planurilor de viitor.

EDUCAŢIE, CONSILIERE, TERAPIE

EDUCAŢIA
Educatia reprezinta ansamblul de actiuni si influente ce se exercita asupra individului
cu un scop precis, in mod constient, organizat si sistematic, in vederea formarii si dezvoltarii
lui. Individul are la nastere un echipament ereditar, in care experienta evolutiei speciei umane
ii este data sub forma de premise naturale, acestea reprezentand doar potentialitati latente de
devenire umana. Educatia se desfasoara atat in forme institutionalizate (scoala, familie,
organizatii etc.), cat si in forme neinstitutionalizate (de ex., grupuri spontatne). O educatie buna
si eficienta trece, prin interiorizare si adaptare, in autoeducatie, care indeplineste functii de
finisare sau implinire a personalitati.
Educatia constituie atat o modalitate de preventie cat si de corectie, potentand
recuperarea si reinsertia sociala.
La nivelul scolii activitatea profesorilor va trebui perfectionata prin absolvirea unor
cursuri de psihologia copilului, sociologia familiei, metode si tehnici de interventie
psihologica.
Ceea ce trebuie sa se sublinieze intotdeauna atunci cand se pune problema
preintampinarii (sau a combaterii devierilor comportamentale) este faptul ca elevul nu este un
primitor pasiv al cerintelor sau al constrangerilor venite din exterior, carora el trebuie doar sa li
se supuna. Elevul isi are propriul sau sistem de preferinte si de referinte care va selecta
influentele venite din exterior.

77
 Apoi, trebuie luat in cosiderare si nivelul de varsta al elevului, deoarece fiecare etapa
cronologica de dezvoltare are resurse, motivatii si mecanisme diferite de adaptare. In
adolescenta spre deosebire de etapa anterioara, nivelul de dezvoltare psihica face posibile noi
procese si modalitati de adaptare, cum ar fi cele de planificare, de amanare sau evitare,
realizate printr-o analiza prealabila a situatiilor.
Pentru al ajuta pe elev sa faca alegeri sau actiuni adecvate, trebuie sa se intensifice in
scoli activitatile de elaborare a unor metode si procedee diagnostice si formative, prin care
elevul isi va dezvolta atat capacitati de autocunoastere si autoevaluare obiective, cat si abilitati
de invatare si de prelucrare creativa a informatiilor acumulate.
Imbunatatirea raporturilor dintre scoala si familie trebuie sa conduca la o implicare mai
consistenta a parintilor in activitatea scolara si la multiplicarea interactiunilor personale intre
reprezentantii scolii si membrii familiei.
Evaluarea elevilor trebuie sa se centreze pe progresele lor si nu pe comparatii si ierarhii.
Profesorul trebuie sa puna un accent mai mare pe recompense, pe abordarea pozitiva a
comportamentelor elevului, intarindu-i increderea in sine si oferind un suport afectiv important.
Ameliorarea practicilor educationale din clasa se refera la: evitarea discriminarilor, a
favorizarii sau etichetarii elevilor; evitarea reactiilor impulsive neadecvate, a amenintarii si
intimidarii elevilor, utilizarea unui limbaj academic; exprimarea increderii in posibilitatile
fiecarui elev de a reusi.

CONSILIEREA PSIHOLOGICA

Consilierea psihologica este un tip de interventie prin care se urmareste sugerarea unui
mod de a proceda, a unui mod de comportare ce trebuie adoptat intr-o situatie data sau, in
general, in viata si activitatea cotidiene. Ea se adreseaza persoanelor sanatoase psihic, aflate
uneori in dificultate facilitandu-le autocunoasterea realista, acceptarea de sine si valorificarea
optima a resurselor si disponibilitatilor proprii.
Intre activitatile de instruire-educare si cele de consiliere psohopedagogica nu exista
diferente semnificative. Ambele au drept obiectiv formarea personalitatii umane, acordare de
sprijin, ajutor si indrumare. Dar profesorul si consilierul educational au competente si
responasabilitati relativ diferite.
Profesorul instruieste, in vreme ce consilierul educational faciliteaza realizarea invatarii
eficiente si durabile de catre fiecare persoana.
Profesorul propune elevilor un anumit mod de prezentare si intelegere a stiintei;
consilierul educational abiliteaza si instrumenteaza persoana cu metode si tehnici prin care
aceasta sa asimileze, in maniera proprie, stiinta.
Demersul profesorului este unul aproape strict educational, pe cand demersul
consilierului este unul psihoeducational, cu focalizare pe aspectele de ordin psihologic menite
sa asigure dezvoltarea personla.
Continutul activitatilor de consiliere psihopedagogica se refera la domeniile esentiale in
care ele se desfasoara in concordanta cu scopurile pe care le urmaresc. Astfel, activitatile de
consiliere psihopedagogica au drept continut:
- functionalitatea si dezvoltarea optima a persoanei;
- promovarea sanatatii si a starii generale de bine;
- invatarea eficienta si durabila;
- orientarea carierei;
- viata personala.

78
Consilierea psihopedagogica imbraca forme diferite:
¾ consiliere in situatii de criza;
¾ consilierea remediala;
¾ consilierea preventiva;
¾ consilierea pentru dezvoltare (optimala).
Pentru a fi eficienta relatia consilier-client trebuie sa fie o relatie: de exclusivitate (fara
intruziunea unei alte persoane); securizanta (prin crearea unui climat permisiv si prin
respectarea unor reguli stabilite cu clientul); autentica (o relatie directa, sincera, bazata pe
dorinta partenerilor de a coopera); confidentiala; semnificativa (clientul trebuie sa stie cu
exactitate de ce vine la consilier).
Fazele procesului de consiliere psihopedagogica sunt:
- stabilirea unei legaturi specifice cu clientul si cu lumea sa;
- invitatia de a vorbi adresata clientului;
- ascultarea activa si observarea manifestarilor clientului;
- clarificarea problemelor clientului prin: reformulare, resemnificare si interpretare;
- constientizarea de catre client a problemelor si a modalitatilor de solutionare;
- confruntarea clientului cu propriile credinte si convingeri ca surse de rezistenta la
schimbare ;
- analiza alternativelor posibile si luarea unei decizii;
- facilitarea activa a schimbarii clientului;
- experimentarea si exersarea noilor comportamente;
- functionalitatea optima a clientului.
La adolescenti, activitatile de consiliere psihopedagogica sunt focalizate pe dezvoltarea
perceptiei si a imaginei de sine si pe relationarea adecvata cu altii, inclusiv cu adultii.

TERAPIE

Terapia care foloseste mijloace psihologice, cu actiune directa asupra unei

simptomatologii sau asupra persoanei aflate intr-o dificultate existentiala se numeste
psihoterapie.
Indiferent de tipul de psihoterapie folosit, interventia psihologica in sine se bazeaza pe
(si foloseste ca instrument) relatia terapeut-client.
Situatia psihoterapeutica este situatia specifica in care o persoana – terapeut se
angajeaza constient, folosind o anumita metoda, intr-o relatie specifica de vindecare, urmarind
disparitia sau ameliorarea simptomelor, deconditionarea mecanismelor etiopatogenetice,
modificarea personalitatii in profunzime sau la un anumit nivel, cu eliberarea resurselor
persoanei in scopul cresterii eficientei sale. Orice psihoterapie vizeaza implicit sau explicit
cunoasterea persoanei de catre ea insasi. Eficienta psihoterapiei inseamna adaptare, autonomie
si investitie reala prin cunoasterea propriilor trebuinte si a posibilitatilor de indeplinire a lor.
Ca terapie specializata psihoterapia dispune de un ansamblu de teorii, metode, tehnici si
criterii de aplicare si nu poate fi efectuata decat de un specialist.
Pentru adolescentii aflati in situatie de criza sau care prezinta tulburari psihopatologice
sunt adecvate urmatoarele psihoterapii:
¾ cognitiv-comportamentala;
¾ artterapia;
¾ psihodrama;
¾ gestalt-terapia;
¾ psihoterapia ”nondirectiva”;

79
¾ analiza existentiala;
¾ terapia familiei;
¾ socioterapia;
¾ psihoterapia experientiala;
¾ psihoterapia filosofica;
¾ terapia prin joc;
¾ terapia realitatii;
¾ EMDR (desensibilizarea prin miscari oculare).
In sens larg psihoterapia nu este o metoda terapeutica ci o atitudine psihologica.
Psihoterapia la adolescenti urmareste schimbarea in:
¾ identitatea de sine si acceptarea de sine (cunoasterea propriilor trebuinte,
acceptarea lor, implinirea lor nonconflictuala);
¾ acceptarea lumii (a celuilalt, a obiectului) asa cum este ea;
¾ autenticitatea si spontanietatea in relatia constienta cu celalalt;
¾ eficienta in actiuni si in alegeri;
¾ o rezolvare simptomatica, de la ameliorare semnificativa, la vindecare.

80