Sunteți pe pagina 1din 21

REFERAT LA DISCIPLINA CRIMINALISTICĂ

Semestrul I

                       

                       Identificarea cadavrelor cu identitate necunoscută
    INTRODUCERE

Ştiinţa criminalisticii oferă un spectru larg de cercetare şi investigare a crimelor săvîrştite


şi stabileşte anumite reguli care, fiind respectare întocmai, permite atât organului de urmărire
penală cât şi expertului criminalist, să descopere modalitatea de săvârşire a infracţiunii,
identificarea persoanei, stabilirea datei decesului, precum şi o serie de alte date, importante în
cercetarea actului ilicit.Odată cu dezvoltarea sa, criminalistica a contribuit esenţial la dezvoltarea
şi implementarea unor serii întregi de mijloace, metode şi tactici de cercetare şi descoperire a
faptelor incriminate de legea penală. Fiind elaborate sau împrumutate de criminalistică acestea
din urmă îşi găsesc aplicarea în munca organelor de urmărire penală, fapt confirmat de-a lungul
timpului.

Deşi importanţa şi utilitatea criminalisticii în bagajul de cunoştiinţe al oricărui jurist este


inerentă, se poate observa, în ultimul timp, o trecere a criminalisticii pe planul secund ca
importanţă printre materiile de studiu în facultăţile de drept[1]. Ca dovadă a celor expuse mai
sus, avem modelul Germaniei, unde, cu circa 20 de ani în urmă s-a renunţat la studierea
criminalisticii la facultăţile de drept, în prezent, făcîndu-se eforturi considerabile pentru
reintroducerea ei în curriculumul de studiu[2].

Cercetarea la faţa locului a faptei ilicite a reprezentat încă din timpuri, o sarcină primordială
pentru organele de drept, întru stabilirea circumstanţelor în care s-a produs fapta ilicită.Locul
săvîrşirii actulu ilicit reprezintă de fapt cel mai bogat loc ce conţine o sumedenie de date
referitoare la actul infracţional, precum şi relevează elemente cu privire la criminal. Astfel şi se
explică rolul extrem de important al cercetării şi fixării locului faptei, aici putîndu-se descoperi
urmele infracţiunilor, prelucrarea diferitelor obiecte de la locul faptei, descoperirea
împrejurărilor care, după natura lor, ar conduce la demascarea infractorului, etc.

Cercetînd cadavrul, expertul criminalist poate identifica şi fixa urmele prezente, diferitele
eliminări, pete, amprente, etc., elemente care, la o analiză în laborator, ar permite ilustrarea
portretului general al infractorului precum şi stabilirea portretului infracţiunii, sau, cu alte
cuvinte, ieşirea în vileag a întregului proces de comitere a faptei ilicite.
CAPITOLUL 1. CERCETAREA LA FAŢA LOCULUI A CADAVRULUI

1.1 ETAPELE CERCETĂRII LA LOCUL FAPTEI A CADAVRULUI

Prin examinarea cadavrului se urmăreşte să se stabilească ori să se obţină cât mai multe date
referitoare la:

a) Cauza şi natura morţii, precum şi la prezenţa leziunilor, a eventualelor urme tipice luptei
dintre victimă şi agresor;

b) Posibilitatea executării unor acţiuni de autolezare de către însăşi victimă;

c) Corespondenţa dintre locul în care a fost găsită victima şi locul real al comiterii infracţiunii;

d) Data şi modul în care s-a săvârşit omorul, mijloacele, armele sau instrumentele
întrebuinţate etc.

Examinarea cadavrului, fiind o activitate mai amplă, debutează o dată cu cercetarea la faţa
locului şi continuă la unitatea medicală la care se efectuează necropsia[15].După constatarea
morţii, medicul legist şi expertul criminalist, trec la examinarea cadavrului. Aceasta trebuie
efectuată cu maximă atenţie şi minuţiozitate, pentru a se evita concluzii greşite, mai ales atunci
cînd vine vorba desăre stabilirea cauzei şi naturii morţii.Un argument serios în sprijinul
importanţei examinării, cu toată atenţia, a cadavrului este şi acela potrivit căruia, în
eventualitatea punerii unui diagnostic inexact de moarte neviolentă (patologică), cercetarea
locului faptei se va face într-un mod sumar, uneori cu superficialitate, ceea ce va prejudicia
serios desfăşurarea cercetărilor viitoare, după constatarea cauzei reale a morţii[16].

După Vladimir Beliş [1998], cercetarea la locul faptei cuprinde doua etape:

a) faza statică

b) faza dinamică.
Etapa statică se referă la examinarea cadavrului fără modificarea poziţiei acestuia. Această regulă
se consideră una extrem de importantă în criminalistică, poziţia cadavrului oferind datele
primare şi cele mai importante pentru relevarea întregii sceni a actului infracţional.Aceasta are
ca scop fixarea exactă a locului şi poziţiei cadavrului, stării îmbrăcăminţii acestuia şi poziţia faţă
de alte obiecte.Etapa dinamică este cea de-a doua etapă a cercetării cadavrului, unde are loc
modificarea poziţiei iniţiale a cadavrului. Cercetarea cadavrului în a II-a fază permite o focalizare
mai în detaliu a tuturor urmelor de pe corpul persoanei decedate, precum şi fixarea acesteia din
diferite poziţii, în scopul relevării tuturor semnalmentelor de pe cel decedat.

Informaţiile primite în prima fază, precum şi cele obţinute în cea de-a II-a, permit elaborarea şi
deducerea ipotezelor privitoare la modul de producere a faptei ilicite.Ca regulă generală, la locul
comiterii faptei ilicite se avansează ipoteze standart de către expertul criminalist, care se
adaptează la fiecare caz în parte. În cadrul examinării cadavrului la faţa locului vor fi obligatoriu
emise şi, după caz, verificate, trei ipoteze cu privire la fapta ilicită[17]:

a) omorul;

b) suicidul;

c) accidentul.

Pentru ca anchetatorul să evite ulterior minimalizarea sau ignorarea unor piste de lucru, este
inadmisibilă, chiar dacă există probe evidente, excluderea precipitată a unora dintre aceste
ipoteze. Examinarea cadavrului de către expertul medico-legal este reglementată de
metodologia de efectuare a autopsiei medico-legale, de baza normativă cu privire la acest
domeniu şi de recomandările la nivel internaţional privind examinarea corpului celui decedat.Cu
privire la cele două etape de cercetare la faţa locului, literatura de specialitate criminalistică, dar
şi cea de medicină legală, abundă în detalii şi explicaţii, relevînd cele mai importante aspecte dar
şi cei mai importanţi paşi pentru desfăşurarea cît mai corectă a cercetării cadavrului. Astfel, în
faza statică se procedează la:

a) luarea de măsuri de salvare a victimelor în viaţă, de acordare a primului ajutor şi


transportarea acestora la unităţile sanitare

b) delimitare a perimetrului câmpului infracţional şi îndepărtarea terţilor din zona comiterii


faptei;

c) identificarea potenţialilor martori sau chiar prinderea şi reţinerea făptuitorului, după caz,
cercetarea pe urme fierbinţi a făptuitorului;
d) fixarea locului infracţiunii aşa cum a fost găsit de organele de anchetă şi stabilirea
eventualelor modificări intervenite de la comiterea faptei până la sosirea echipei complexe de
cercetare.

În faza dinamică principalele momente ale cercetării vizează:

a) examinarea obiectelor principale din câmpul infracŃional, fotografierea acestora,


surprinderea urmelor infracţiunii;

b) examinarea cadavrului – atât a corpului, a urmelor prezente (răni, leziuni, pete de sânge
şa.) cât şi îmbrăcămintea şi obiecte aflate asupra acestuia. Operaţiunea este derulată cu
concursul medicului legist care poate formula concluzii preliminare cu privire la cauza şi
momentul morţii;

c) examinarea celorlalte obiecte din câmpul infracţiunii[18].

Conform doctrinei de specialitate, cercetarea cadavrului trebuie efectuată de către expertul


criminalist şi medicul legist[19].

În faza statică se determină, în principal, următoarele[20]:

a) Locul în care a fost descoperit cadavrul, amplasarea acestuia în raport cu urmele şi


obiectele din jurul său (mobilă, elemente de construcţie, vegetaţie etc, potrivit particularităţilor
locului), distanţa până la acestea, precum şi sexul, talia şi vârsta aproximativă a victimei.

Aceste date preliminare permit expertului criminalist să întocmească portretul primar al


scenei infracţiunii, să facă deducţii care i-ar permite ulterior să definească şi stabilească cadrul
săvîrşirii infracţiunii.

b) Poziţia corpului (pe spate, cu faţa în jos sau lateral), precum şi poziţia membrelor şi a
capului. De exemplu, membrele pot fi în extensie sau îndoite (flectate), capul întors într-o parte
etc.

În faza dinamică, vor fi examinate, în ordine:

a) Îmbrăcămintea şi încălţămintea cadavrului, (culoarea, croiala, materialul din care sunt


confecţionate, diverse accesorii), precum şi urmele sau petele existente pe acestea (sînge, salivă,
spermă, etc).

De asemenea, se vor examina şi lipsa unor părţi din îmbrăcăminte sau încălţăminte, care, în
mod normal, trebuiau să existe (pantofi, pantaloni, fustă, lenjerie), inclusiv lipsa unor obiecte de
genul ceasului sau a verighetei ce lasă urme specifice pe încheietura mâinii sau pe degete. Va fi
cercetat cu atenţie fiecare buzunar, indicându-se conţinutul şi poziţia acestuia (normal sau scos
în afară), precum şi urmele de murdărie sau pete[21].

Întreaga îmbrăcăminte trebuie bine verificată pentru a nu scăpa cercetării buzunarele


practicate în locuri mai puţin obişnuite.

b) Corpul cadavrului se examinează, care se examinează mai întîi la general, expertul


criminalist fiind obligat să constate constituţia fizică, culoarea pielii, semnalmentele individuale,
cicatrici, răni, etc.

După stabilirea şi consemnarea elementelor generale, se va trece la examinarea amănunţită a


întregului corp, începând cu capul victimei, apoi gâtul, regiunea toracelui, a abdomenului,
regiunea dorsală, a membrelor superioare şi inferioare.

c) Leziunile vizibile. Acestea vor fi fixate şi descrise în dependenţă poziţie, formă, mărime, etc.

d) Mâinile şi unghiile cadavrului. Aici se va examina dacă pe aceste zone ale cadavrului sunt
fire de păr, resturi de îmbrăcăminte, fire de textile sau nasturi smulşi în timpul luptei cu
agresorul,etc.

e) Orificiile naturale ale cadavrului, îndeosebi gura, orificiul anal, orificiul vaginal sunt
examinate cu atenţie. În literatura de specialitate găsim opinii potrivit cărora examinarea dată
trebuie efectuată doar în condiţii de laborator şi că analiza acestora la faţa locului ar fi
inadmisibilă, în ipoteza în care condiţiile de la faţa locului ar putea periclita examinarea atentă a
cadavrului (praful, murdăria, etc.).

Sunt de părerea că totuşi examinarea acestor porţiuni la faţa locului sunt absolut necesare,
deoarece cercetarea la faţa locului permite fixarea datelor primare despre cadavru, date care, în
condiţiile transportării cadavrului la morgă, ar putea dispărea sau ar putea îngreuna procesul de
studiere şi examinare a corpului celui decedat.

De exemplu, în gură se descoperă materiale folosite pentru a împiedica victima să strige


(batiste, cârpe, hârtie ş.a.), iar în celelalte orificii, urme de natură biologică sau diverse obiecte.
Totodată, vor fi făcute menţiuni exacte cu privire la cercetarea obiectelor sau materialelor ce au
servit la imobilizarea ori la strangularea victimei, cum sunt: bucăţi de frânghie, sfoară, sârmă etc

Este extrem de important în a respecta aceste faze în procesul de cercetare şi examinare a


cadavrului. Neatenţia sau nerespectarea acestora de către expertul criminalist poate duce la
elaborarea unor deducţii incorecte, fapt ce ar duce la schimbarea întregului portret al săvîrşirii
faptei infacţionale.

Conform literaturii de specialitate, cadavrul poate fi examinat în 2 moduri:


-Examinarea externă a cadavrului;

-Examinarea internă a cadavrului.

La fel, este necesară şi descrierea îmbrăcămintei cadavrului, pentru a se releva şi identifica


principalele elemente de pe cadavru.

La cercetarea îmbrăcămintei cadavrului, se iau în considerare următoarele momente:

a) enumerarea, materialul din care este confecţionată,

b) culoarea,

c) deteriorări,

d) defecte (se va căuta concordanţa cu leziunile de pe corp), impurităţi, conţinutul


buzunarelor.

La identificare unor rupturi, urme de alunecare, secţionări, arsură, defecte de ţesătură, urme
caracteristice (urme de funingine, vopsea, desenul negativ al anvelopei sau radiatorului) sau
impregnări asemănătoare cu sângele, conţinutul gastric, substanţele corosive sau alte substanţe
chimice, expertul criminalist ia măsuri de conservare şi punere la dispoziţia organelor de
urmărire penală.

Examinarea externă a cadavrului începe odată cu stabilirea sexului, vârstei biologice, grupului
etnic, taliei, greutăţii, caracteristicilor speciale (de exemplu: cicatricile, tatuajele sau
amputările).La cadavrele cu identitatea necunoscută, descrierea se va efectua prin metoda
„portretului vorbit”, unde expertul criminalist urmează să identifice cadavrul din spusele
martorilor sau celor care recunosc cadavrul după semnalmentele exterioare.

Urmează descrierea semnelor morţii reale:

a) localizării şi intensităţii rigidităţii cadaverice,

b) temperaturii corporale,

c) semnelor de deshidratare,

d) aspectului,

e) coloraţiei,
f) reversibilităţii şi localizării lividităţilor cadaverice,

g) semnelor de putrefacţie sau altor modificări cadaverice tardive (adipoceara, mumificarea,


scheletizarea etc).

Se vor examina atent toate regiunile anatomice ale corpului:

a) capul şi orificiile faciale;

b) gâtul;

c) toracele;

d) abdomenul;

e) anusul şi organele genitale;

f) extremităţile.

În cazul existenţei semnelor de violenţă, se precizează localizarea, tipul leziunii, forma,


culoarea, dimensiunile, relieful, aspectul marginilor, pereţilor, extremităţilor, fundului şi alte
aspecte. Dacă este necesar, se va recurge la metode speciale de examinare, cum ar fi:

a) incizarea locală a echimozelor;

b) în cazul plăgilor, prelevări pentru investigaţii ulterioare histologice şi histochimice;

c) efectuarea mulajelor în cazul mărcilor dentare prin muşcătură; efectuarea investigaţiilor


radiologice etc.

Examinarea internă a cadavrului presupune deschiderea şi examinarea obligatorie a tuturor


cavităţilor naturale. Această examinarea se face numai în tandem cu expertul medico-legist.

Succesiunea deschiderii şi examinării cavităţilor va fi aleasă de expertul medico-legal în funcţie


de particularităţile cazului, obiectivele expertale stabilite şi recomandările metodologice. Dar, în
toate cazurile se va respecta principiul sistemic de examinare şi de descriere a rezultatelor[22].
Dacă există posibilitatea, secţionarea ţesuturilor moi se va efectua fără să fie interesate leziunile
externe, plăgile postoperatorii, tuburile de dren etc., precum şi corpurile străine din plăgi.

La examinarea capului se vor descrie: ţesuturile moi (culoarea, prezenţa sau absenţa leziunilor
sau revărsatelor sanguine, iar în caz afirmativ, aspectul, culoarea, forma şi dimensiunile
acestora); oasele calotei şi bazei craniului (grosimea, existenţa, aspectul, dimensiunile leziunilor
traumatice); duramater (integritatea, colecţii sanguine sau purulente sub- sau extradurale);
creierul (relieful, arhitectura, leziuni traumatice, consistenţa), învelişurile şi vasele acestuia;
regiunea orală (existenţa corpurilor străine, leziuni ale limbii, buzelor).

La regiunea gâtului se vor urmări şi descrie ţesuturile moi (revărsate sanguine, forma,
dimensiunile, localizarea), glanda tiroidă (dimensiuni, aspect, culoarea, consistenţa), esofagul
(culoarea mucoasei, conţinutul lumenului), cartilagele laringiene şi osul hioid (integritatea,
revărsate sanguine, fracturi); laringe (starea mucoasei, permeabilitatea lumenului). Examinarea
peretelui toracic şi organelor cavităţii toracice include descrierea stării ţesuturilor moi şi
peretelui osos (coaste şi stern), pleurelor, mediastinului, plămânilor, inimii, aortei, esofagului,
traheei şi bronhiilor. Succesiunea examinării organelor abdominale va fi stabilită de expertul
medico-legal. În caz de suspiciune de intoxicaţie se vor efectua ligaturi la nivelul esofagului,
stomacului, intestinului gros şi intestinului subţire.Se examinează integritatea, starea pereţilor şi
conţinutul stomacului, intestinelor. Prin examinarea ficatului, splinei, pancreasului, rinichilor şi
suprarelalelor se stabilesc dimensiunile, consistenţa, culoarea, arhitectura acestor organe,
precum şi caracteristicile eventualilor leziuni traumatice. Se descrie cantitatea şi aspectul
conţinutului vezicii urinare, precum şi aspectul pereţilor vezicii. Se evaluează conformaţia şi
aspectul organelor genitale.

CAPITOLUL 2. IDENTIFICAREA MEDICO-LEGALĂ

Stabilirea identităţii persoanei este unul dintre cele mai importante obiective ale activităţii
organelor de drept. În mare parte, stabilirea identităţii persoanei presupune aflarea numelui,
prenumelui, datei şi locului naşterii şi altor date. Pentru identificare sunt elaborate şi se folosesc
o mulţime de metode. În domeniul economic, judiciar şi în alte domenii mult mai des este
folosită metoda identificării prin acte de identitate a persoanei, care au scopul confirmării
principalelor date. În Romania, principalul act prin care se identifică persoana este
buletinul/carnetul de identitate. Pentru confirmarea sau excluderea identităţii posesorului prin
metoda comparativă aceste acte conţin imagini fotografice.

Simpla identificare a persoanei prin acte sau prin metoda portretului vorbit nu este posibilă
când, datorită unor diferite cauze, aspectele exterioare au fost supuse unor modificări evidente
(de exemplu, datorită proceselor cadaverice distructive avansate s-au produs modificări marcate
ale feţei sau altor regiuni anatomice) sau în situaţii în care pentru expertiză sunt puse la
dispoziţie fragmente de cadavru, unele secreţii, urme sau alte obiecte asemănătoare.

În cazurile în care simpla identificare a persoanei nu este posibilă, dar există necesitatea
stabilirii identităţii persoanei, se recurge la efectuarea examinărilor speciale.
Din punct de vedere medico-legal, obiectele prin care poate fi identificată persoana, prin
natura sa, sunt foarte variate:

1. Cadavrele:

(a) Cadavrele cu evidente modificări cadaverice sau traumatice pot fi identificate doar prin
metode speciale de identificare. În practica medico-legală au fost numeroase cazurile de
identificare prin îmbrăcăminte sau prin obiectele din sau de pe aceasta.

(b) Cadavrele nemodificate postmortem care nu au asupra lor acte de identitate sau/şi care au
decedat în condiţii neprecizate fac parte din această categorie de obiecte supuse identificării.
Majoritatea cadavrelor a căror aspect exterior nu a fost modificat de procese distructive se
identifică de către rude, vecini sau cunoştinţe, dar o bună parte din acestea necesită totuşi
efectuarea examinărilor speciale în vederea identificării. Principalele metode de identificare în
astfel de situaţii pot fi: metoda portretului vorbit, metoda comparaţiei caracteristicilor principale
ca sexul, vârsta, semnele particulare, identificarea prin statusul dentar, amprenta digitală,
amprenta genetică (analiza ADN), identificarea prin analiza aspectelor irisului.

(c) Fragmente de cadavru, întâlnite în special în cazuri de catastrofe, depesaj sau alte situaţii.
Existenţa capului sau mâinilor uşurează cu mult identificarea, metodele nefiind cu mult diferite
de cele expuse anterior, folosite în cazuri de identificare a cadavrelor fără modificări distructive.
Situaţia este mai dificilă în cazurile în care capul şi mâinile lipsesc, posibilităţile şi metodele de
identificare fiind mult reduse. Prin fragmente de cadavre pot fi stabilite doar unele caracteristici
principale:sexul, vârsta şi talia (cu marja variabilă de probabilitate). Identificarea prin aspecte
morfologice este posibilă doar în cazurile în care există semne particulare dobândite în timpul
vieţii ca tatuaje, cicatrici, fracturi osoase consolidate etc. În astfel de cazuri, cu condiţia existenţei
probelor de control, este foarte eficientă metoda de identificare prin analiza ADN.

2.Sângele, ţesuturile, secreţiile sau firele de păr se analizează prin diferite metode de
identificare prin care poate fi exclusă sau să nu fie exclusă provenienţa obiectului de la o
anumită persoană. Singura metodă care permite identificarea persoanei de la care provin
produsele biologice este metoda de analiză ADN.

2.1 METODA DE IDENTIFICARE PRIN AMPRENTA GENETICĂ

Este bine cunoscut faptul că molecula ADN (acid dezoxiribonucleic) este purtătoarea
informaţiilor genetice.
Primul care a reuşit să identifice persoana prin metode de amprentă genetică a fost profesorul
Alec Jeffreys, care a publicat în anul 1985 în revista „Nature” articolul său „Amprentele digitale
individual-specifice ale ADN-ului uman”.

Termenul de „fingerprints” sau „amprente digitale” nu are nici o legătura cu metodele


tradiţionale de înregistrare a dermatoglifelor. Metoda descrisă de Jeffreys se bazează pe
capacitatea enzimelor de origine bacteriană (enzime de restricţie) de a recunoaşte secvenţele
strict specifice ale ADN şi de a le fragmenta. Acest fapt este bine cunoscut de multă vreme,
Jeffreys fiind primul care a constatat că fragmentele obţinute au lungimi strict individuale de la o
persoană la alta (de aici şi denumirea metodei Restiction Fragment Length Polymorphism, RFLP).

Teoretic, metoda identificării prin amprenta genetică este cea mai universală, deoarece cu
ajutorul acesteia pot fi identificate diferite obiecte de origine biologică, cu condiţia păstrării unui
număr minim de molecule ADN sau fragmentelor acestora. Rezultatele obţinute prin această
metodă au o marjă de eroare mai mică de unu la câteva miliarde, ceea ce permite identificarea
unei singure persoane din toată populaţia umană de pe glob.

După Belis şi Panaitescu [1995], metoda amprentei genetice este folosită pentru:

• Identificarea persoanelor pe baza urmelor biologice (în crime, violuri, incest).

• Identificarea cadavrelor.

• Paternitate, începând din săptămâna a 8-10-a de sarcină.

• Controlul imigraţiei în unele ţări.

• Identificarea sexului.

După Samischenko, aplicarea metodei de identificare prin amprenta genetică în practică poate
permite rezolvarea unor multiple probleme apărute în cadrul anchetării infracţiunilor, fiind
posibile următoarele:

• Stabilirea provenienţei sângelui, spermei şi altor produse biologice de la o anumită persoană.

• Comasarea infracţiunilor, dacă acestea au fost săvârşite de aceeaşi persoană care a lăsat la faţa
locului urme biologice, de exemplu spermă, sânge.

• Stabilirea sau excluderea paternităţii presupusului autor a infracţiunii de viol, în situaţia în care
victima a rămas gravidă.
• Identificarea autorilor infracţiunilor în cazurile în care au fost găsite urme biologice mixate
(dacă este necesar, expertul având posibilitatea să probeze provenienţa urmei de la mai multe
persoane, putându-le identifica).

• Stabilirea apartenenţei fragmentelor cadavrului unei singure sau mai multor persoane.

• Stabilirea sau excuderea paternităţii anumitor persoane.

2.2. IDENTIFICAREA PRIN AMPRENTE DIGITALE

Metoda identificării prin analiza amprentelor digitale este una dintre cele mai eficiente, fiind
considerată de criminalişti şi medici legişti drept cea mai sigură şi completă metodă.

Pe feţele palmare ale mâinilor şi pe feţele plantare ale picioarelor există desen papilar format
din linii papilare (şanturi şi creste), linii de flexiune, încreţituri şi pori. Termenul de creste
papilare provine de la cuvântul latin papilla. Denumirea de linii papilare se explică prin faptul că
structura lor depinde de alte formaţiuni – papile – situate în stratul profund al pielii (derm) sub
liniile papilare, fiind reprodusă de stratul superficial al pielii (epiderm).

Desenul papilar apare la embrionul uman în perioada de formare a pielii şi rămâne


nemodificat pe tot parcursul vieţii. În timpul vieţii, leziunile superficiale de la acest nivel se
vindecă complet cu restabilirea desenului papilar iniţial, iar după leziuni profunde (arsuri
termice, acţiunea instrumentelor ascuţite, acţiunea subsţantelor caustice, corosive etc) se
formează cicatrici care au aspecte individuale.

Distrugerea desenului papilar are loc după moarte şi coincide cu modificările de putrefacţie de la
nivelul pielii, pentru care este necesară o perioadă îndelungată de timp.

Structura desenului papilar este strict individuală. Experienţa de peste un secol a demonstrat că
desenul papilar nu poate fi acelaşi la diferite persoane. Aceste aspecte permit folosirea eficientă
a analizei desenului papilar pentru identificarea persoanelor.

2.3 IDENTIFICAREA ODONTO-STOMATOLOGICĂ

Metodele de identificare a persoanelor prin statusul dentar se folosesc în cazurile găsirii unor
cadavre cu identitate necunoscută, precum şi în situaţiile în care aspectele exterioare ale
cadavrelor sunt supuse unor modificări evidente, în special în catastrofe aviatice, explozii,
incendii, modificări cadaverice distructive (putrefacţie avansată, scheletizare) şi alte situaţii, care
îngreunează sau exclud identificarea prin semne exterioare.

Organele de urmărire penală pun la dispoziţia experţilor medicolegali fotografiile efectuate în


timpul vieţii a presupusei persoane, documentaţia medicală ce conţine datele privind statusul
dentar (fişele medicale, foile de observaţie, radiografiile). Pot fi puse la dispoziţie şi declaraţiile
rudelor, vecinilor, cunostinţelor, precum şi ale medicilor stomatologi sau tehnicienilor dentari,
care conţin descrierile trăsăturilor exterioare (portretul vorbit), particularităţilor structurale ale
danturii, bolilor dentare de care a suferit, precum şi a tratamentului efectuat (protezare etc.).

În cadrul expertizei medico-legale a cadavrelor se efectuează examenul extern al feţei cu


descrierea ţesuturilor moi prin metoda portretului vorbit, după care urmează descrierea
aparatului dentar, fiind menţionate atât caracteristicile generale (formula dentară, procese
patologice şi semnele de tratament), cât şi particularităţile individuale.

În unele situaţii, în condiţiile existenţei unei cantităţi suficiente de informaţii (formula dentară;
aspectele particulare şi individuale ale dentiţiei), persoana poate fi identificată doar prin
examinarea aparatului dentar, fără să fie necesară efectuarea altor metode de identificare.

Identificarea odonto-stomatologică se bazează pe descoperirea şi analiza următoarelor grupe


de semne:

• particularităţile de structură şi localizare a dinţilor;

• existenţa sau lipsa dinţilor;

• existenţa unor procese patologice (carii, paradontoză etc.);

• semne de tratament (proteze, plombe etc.).

Comparând dinţii persoanei/cadavrului cu identitate necunoscută cu datele existente în


documentaţia medicală, experţii analizează concordanţele şi diferenţele pe grupe de semne
amintite anterior. Concordanţa perfectă a unui număr de semne particulare de structură şi
localizare pot fi uneori concludente pentru identificarea persoanei. Diferenţele constatate
trebuie să fie corect evaluate. În unele cazuri, diferenţele în statusul dentar pot fi determinate de
modificările apărute după efectuarea descrierii şi documentării stării aparatului dentar în timpul
vieţii persoanei.

Excluderea sau confirmarea identităţii persoanei se bazează doar pe analiza semnelor certe, fără
ca să fie luate în calcul aspectele structurale îndoielnice.

Identificarea odontologică medico-legală a rămășiţelor umane


Profilul biologic:

– Specie – aspectul de ”keyhole” al smalţului uman

– Sex - slab

– Populaţia majoră

• diastesis între incisivii centrali, prognatism - africani

• dinţi ”shovel-shaped” – asiatici

• ”Carrabelli’s cusp” – europeni

– Vârstă
Dinţi ”shovel-shaped”

• Vârstă

– La fetuşi – mineralizarea cuspelor

– Până la 14 ani – analiza dinţilor primari şi secundari

– Pâna la 16 ani – maturarea vârfurilor dinţilor

– Pâna la 21 ani – al treilea molar (”măseaua de minte”)

– Adulţi

• Abraziunea dentară

• Resorbţia şi transparenţa rădăcinilor !!!!

• 40-60 ani – Metoda Lamendin

• Analiza cu Carbon 14

• Raportul camera pulpară/dinte

• Analiza microscopică a osteoanelor

Metoda Lamendin anlizeaza:

– Regresia gingivală

– Transparenţa rădăciniă – negatoscop

– Înălţimea rădăcină

Formulă: A= 0,18xP + 0,42xT+25,53


– P este regresia gingivală x 100/înălţimea rădăcină

– T este transparenţăx100/ înălţimea rădăcină

P - Regresia gingivală

T - Transparenţa rădăciniă

LR - Înălţimea rădăcină

• Identificarea pozitivă

– Dinţii sunt rezistenţi la forţe şi temperaturi extreme

– Unici datorită

• Caracterelor anatomice, patologice şi terapeutice

• Modificări culturale (culoare, morfologie, bijuterii pe smalţ, etc.)

• Ocupaţie şi obiceiuri (fumătorii de pipă)

Identificarea pozitiva compara date antemortem (AM) cu date postmortem (PM)

– Date AM

• Fişe dentare

• Ortopantomografii

• Radiografii periapicale

• Radiografii craniene laterale sau antero-posterioare

– Date PM

• Formula dentare
• Tipul de ocluzie

• Anomalii de formă, mărime sau poziţie

• Localizarea leziunilor endobucale

• Caracteristici terapeutice

• Completate de mulaje dentare şi radiografii

Încheiere
Criminalistica este ştiinţa investigării infracţiunilor, care a apărut la finele sec. al XIX-lea, în urma
eforturilor unor cercetători printre care Hanns Gross, judecător de instrucţie austriac, ulterior
profesor universitar, care a folosit această noţiune pentru a contura ansamblul de cunoştinţe
sistematizate ale unei noi ramuri ce tratează tehnica, tactica şi metodica cercetării faptelor
penale[38].

Mai apoi, pe parcursul întregii sale evoluţii, criminalistica revenea de fiecare dată la sistemul şi
obiectul său de cunoaştere.

Astăzi, după mai bine de un secol de dezvoltare a criminalisticii, problema obiectului şi a


sistemului ei este din nou în centrul atenţiei savanţilor, fapt ce denotă impulsionarea cercetărilor
general teoretice din acest domeniu. Încercările de a reevalua, prin prisma noii legislaţii
procesual-penale, viziunile încetăţenite privind obiectul şi sistemul său constituie rezultatul
maturizării teoriei generale a acestei ştiinţe, a cărei funcţie primordială este sistematizarea şi
comprimarea volumului imens de cunoştinţe acumulate, controlul intelectual asupra lor[39].

Deşi pot fi scrise numeroase rînduri cu privire la metodele, tacticile şi procedeele de cercetare la
faţa locului, nu credem necesar a le trece în revistă, date fiind multiplele lucrări de specialitate
care pun în dezbatere acest subiect. Nu ne vom opri nici asupra importanţei cercetării
cadavrului, atît la faţa locului cît şi în morgă, avînd în vedere că aceasta am ilustrat-o mai sus, iar
tratatele de criminalistică şi medicină legală „abundă” în acest sens.

Cu toate că suntem în sec. XXI şi parcă progresul tehnologic merge cu un pas înaintea omenirii,
totuşi terenul criminalisticii încă nu este pe deplin explorat. Dat fiind faptul că se săvîrşesc noi
crime, iar metodele de comitere a acestora se „modernizează”, criminalistica are de studiat şi
învăţat într-un mod continuu. Chiar şi cel mai mic detaliu uneori contează şi poate schimba
soarta întregului proces de cercetare criminalistică sau chiar a procesului penal.

Expertul criminalist, organul de poliţie, procuror şi medic legist – iată doar cîteva dintre
subiectele între care trebuie să existe o permanentă colaborare, prezenţa tuturor în procesul de
identificare şi cercetare a infracţiunii fiind un element inerent atît în criminalistică, cît şi pentru
celelalte domenii.

În lucrarea de faţă nu ne-am propus să umplem paginile de dragul tezei de an sau pentru a epata
în ceea ce priveşte criminalistica şi importanţa acesteia. Este vorba despre relatarea unor
elemente care fac parte din ştiinţa criminalistică şi încercarea de a face o cît mai succintă şi mai
bine ilustrată descriere a activităţii expertului criminalist atunci cînd vine vorba despre
cercetarea unui cadavru.

Nu cred că mai este cazul să ne pronunţăm asupra importanţei practice a criminalisticii din
simplul motiv pentru că aceasta şi aşa şi-a dovedit eficacitatea, perpetuîndu-se de-a lungul
timpului, inventînd şi dezvoltînd noi şi noi metode de descoperire a urmelor infracţiunii.

Deşi ar părea cam brutal, însă Republica Moldova mai are de învăţat la capitolul criminalistică,
birourile criminalistice şi echipele de criminalişti trebuind echipate cu mijloace tehnice
corespunzătoare pentru o mai bună cercetare la faţa locului a infracţiunii.
BIBLIOGRAFIE

MANUALE, CĂRŢI

Criminalistica, note de curs, conf univ. dr. Sorin Alămoreanu, Universitatea “ Babeş-Bolyai” Cluj –
Napoca, 2004.

Emilian Stancu, Tratat de criminalistică, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2004.

Viorel Vasile, Investigarea şi cercetarea infracţiunilor îndreptate împotriva vieţii, integrităţii


corporale şi sănătăţii persoanei, Bucureşti, 2013.

Codul penal şi Codul de procedură penală român, ediţia nr. 22 actualizată la 05.04.2012, Editura
Hamangiu.

Vernon J. Geberth, Practical Homicide Investigation – Tactics, Procedures and Forensic Tehniques
– 4th Edition, CRC Press Taylor & Francisc, 2006.

Grigore Labo, Cercetarea criminalistică, Editura Pro Universitaria, Bucureşti 2013.

Ruiu Marian, Metodologie criminalistică, Editura Universului Juridic, Bucureşti, 2013.


J.G.Wilhelm, Introducere în practica criminalistică, manual destinat poliţiei criminale, Stuttgart,
Germania.

Ch. E. O’Hara, Principii de bază ale cercetării penale, Editura C. Thomas, S.U.A., 1976 (trad. în lb.
română, manuscris).

Medicină legală, note de curs, Universitatea Hyperion, Bucureşti, Editura Universul Juridic, 2012,
pag. 154.

M.Minovici, Tratat complet de medicină legală, Bucureşti, 1928-1930.

Zander I. Beligan, Medicina legală, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1966.

Vl.Beliş, Medicină legală, Editura Juridică, Bucureşti, 2001.

Ionescu Florin, Criminalistica, Editura Universitară, Bucureşti, 2008.

Camil Suciu, Criminalistica, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1972.

Marin Ruiu, Metodologie criminalistică – curs universitar, Editura Universul Juridic, Bucureşti.

Ion Mircea, Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2010, pag. 189.

Ionescu Lucian, Buzatu Nicoleta-Elena, Experimente şi simulari în laboratorul de criminalistică,


Editura CH Beck, Bucureşti, 2010.

Ion, M., Criminalistica, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1999.

Nistoreanu, Gh., Paun, C., Criminologie, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1996.

Pop, O., Anghelescu, I., Coman, L., Tratat practic de criminalistică, Editura M.I., Bucureşti, 1976.

Ungureanu, S., Medicină legală, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.

RESURSE WEB

http://www.criminalistic.ro/.

Institutul de Criminalistică Român: http://www.igpr.ro/Criminalistic/index.htm.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Criminalistic%C4%83.

http://www2.spiruharet.ro/facultati/drept-
craiova/biblioteca/97cb9446d80599df6977f35c4693ed57.pdf.
http://www.academia.edu/3745440/Sinteze_Criminalistica.

http://360.uaic.ro/blog/2014/03/31/conferinta-internationala-de-criminalistica-fii-criminalist-2-
0/.

http://www.dreptonline.ro/dictionar_juridic/termen_juridic.php?cuvant=Expertiza
%20criminalistica.

http://cj.md/uploads/Criminalistica.pdf.

American Board of Criminalistics – http://www.criminalistics.com/

California Criminalistics Institute – http://oag.ca.gov/cci.