APITERAPIE

INTRODUCERE. GENERALITĂŢI

Albinele fac parte din clasa insectelor, ordinul Hymenoptera, familia Apidae, genul
Apis. Genul Apis cuprinde 4 specii de albine: albina indiană (Apis cerana), albina indiană
uriaşă (Apis dorsala F), albina pitică galbenă (Apis flora F) şi albina meliferă (Apis
mellifica L). Dintre acestea, cea mai mare răspândire pe glob o are albina meliferă.
Celelalte specii, având o răspândire relativ limitată, nu prezintă importanţă economică,
unele dintre ele fiind pe cale de dispariţie.
Albina este singura fiinţă vie care se naşte fecioră şi moare fecioară. Nu întâmplător,
două dintre produsele sale, ceara şi mierea, sunt folosite în ritualurile bisericeşti, la prepararea
lumânărilor, respectiv în timpul ritualului sfânt al căsătoriei.
Matca este „regina” stupului. Ca dimensiuni, ea este cea mai mare albină. Este cea care
depune ouăle în faguri. Matca tânără anunţă printr-un „cântec” ieşirea ei din celulă.
Ea transmite tuturor albinelor stupului anumite trăsături genetice personale.
Lucrătoarele îndeplinesc mai multe munci, în funcţie de vârsta pe care o au şi anume:
curăţarea celulelor (este prima muncă oficială a lor).
Imediat după ce au ieşit din celulă se spală; în acest timp i se usucă aripioarele.
Munca de a curăţa celulele este grea şi de aceea, înainte de a se apuca de curăţat, ele iau
un strop de miere pentru a avea energie şi puţin polen pentru a i se întări muşchii.
Munca în celule durează trei zile, după care albina trebuie să îndeplinească o alta şi
anume aceea de doică.
Albinele doici hrănesc şi îngrijesc larvele până acestea ies din celule. Tot ele le asigură
puilor de albine şi căldura necesară. La început, după trei zile de incubaţie, ele dau larvelor
lăptişor de matcă la fiecare 4-5 minute timp de 3 zile.
Apoi le oferă un amestec de miere şi apă numit „nectar”. De asemenea puii de albine
primesc polen. O albină munceşte ca doică timp de 1-2 săptămâni, după care va îndeplini
funcţia de constructor ai fagurilor de miere.
Albinele constructori. Pentru a construi, mai întâi albinele se hrănesc şi stau împreună o
zi întreagă. Aşa cum stau ele atârnate, 8 glande de sub stomacul lor produc fulgi micuţi de
ceară. Mai târziu vor mesteca acesti fulgi de ceară dându-le forma corespunzătoare formând
astfel pereţii fagurelui. Construcţia fagurelui durază aproximativ 5 zile.
Albinele curăţitoare. Aceasta este o muncă mai puţin plăcută şi constă în curăţarea
stupului şi cărarea afară a gunoiului.
Albinele paznici. Albinele studiază cu mare grijă pe cei care vor să vină în cetatea lor.
Orice musafir nepoftit este tratat ca duşman şi atacat. Ele asigură paza la urdiniş oprind
intrarea oricărui intrus.
Albinele ventilatoare. Albina ia parte la funcţionarea sistemului de aer condiţionat al
stupului. Această muncă este de o importanţă crucială, pentru că atunci când afară este foarte
cald, larvele ar putea muri.
Albinele mesagere au rolul de a căuta sursele de hrană şi a da de veste celorlalte
lucrătoare despre distanţa la care se găsesc şi calitatea noilor surse de hrană.
Lucrătoarele mesagere pot transmite prin anumite "dansuri" albinelor culegătoare
informaţii precise despre noile surse de hrană.
Printr-un complex de vibraţii sonore şi miscări ale corpului, ele exprimă atât distanţa,
direcţia cât şi concentraţia de zahăr a nectarului şi timpul pe care îl vor parcurge culegătoarele
până acolo. Albinele culegătoare colectează nectarul, polenul şi propolisul.
Trântorii asigură perpetuarea speciei, împerechind matca.

1
C.1.1. PRODUSELE APICOLE. DEFINIŢIE.
 CARACTERE GENERALE
Produsele apicole sunt produsele obţinute direct de la albină (mierea, polenul,
propolisul, veninul de albine, ceara, lăpişorul de matcă, nectarul, păstura, apilarnilul), precum şi
cele obţinute cu ajutorul celor dintâi (hidromelul, oţetul de miere, etc.).
Produsele albinei s-au înscris de la începutul preistoriei în rândul elementelor naturale
folosite pentru completarea şi ameliorarea hranei, iar apoi pentru combaterea şi prevenirea
durerii sau suferinţelor omului.
Practica tradiţională a apiterapiei datează din vremurile imemoriale ale istoriei umane.
Dacă în trecut, milenii de-a rândul, mierea a fost folosită ca atare în terapeutică, astăzi stau la
dispozitie şi alte produse apicole.
1. Mierea (în latină-mellis) este un produs apicol obţinut prin transformarea şi
prelucrarea nectarului sau manei de către albinele lucrătoare şi depozitat în celulele
fagurilor pentru a constitui hrana populaţiei din stup.
Obţinerea mierii este scopul principal al apiculturii din prezent şi din trecut. Conform
statisticilor, producţia anuală mondială de miere în 2005 a fost de de 1,4 milioane de tone.
Mierea ca medicament reprezintă doar o parte a apiterapiei.
Calităţile extraordinare ale mierii-medicament şi aliment preţios în acelaşi timp, sunt
cunoscute încă din antichitate. Tracii numeau mierea hrana vie.
2. Polenul este un aliment proteic deosebit de bogat în elemente necesare existenţei
plantelor, dar şi organismelor animale.
Un rol important pentru funcţionarea normală a sistemului nervos revine unei substanţe
conţinute în polen-anevrina. În plus, polenul este un stimulent al poftei de mâncare, înlesneşte
digestia, îmbunatăţeşte tonusul, alungă oboseala, combate rahitismul, previne căderea părului şi
chiar face să crească mai bine părul, hrănindu-i rădăcinile.
3. Propolisul este o substanţă elaborată de un grup de albine specializate din colonia de
albine. Acestea adună diferiţi produşi biologici existenţi pe mugurii şi ramurile tinere ale
arborilor, precum şi de pe codiţele frunzelor.
Albinele execută aceste operaţii în zilele calde cu temperatura peste 20°C şi numai între
orele 10 si 15 ale zilei.
Compoziţia chimică a propolisului este complexă, înglobând substanţe aromate,
balsamuri, flavone, substanţe minerale, etc.
Propolisul are efecte antiproteolitice, bactericide şi bacteriostatice de neasemuit în
rândul substanţelor naturale cu acţiune farmacodinamică cunoscută până în prezent.
Propolisul este unul din produsele apicole cele mai eficiente sub raportul principiilor
active transmise de la plantă la om.
4. Veninul de albine este tot un produs biologic propriu al albinei, dar principiile active
pe care le conţine nu sunt transmise de plante.
Componentele veninului (apamina, melitina, câte zece grupuri de fosfolipaze şi
hialuronidaze) acţionează pe de o parte ca inhibitoare ale sistemului nervos, iar pe de altă
parte ca stimulente ale inimii şi ale glandelor cortico-suprarenale.

5. Ceara, deşi produs glandular al albinei, conţine elemente prelevate din plantele
vizitate de albine. Astfel, în timpul culesului de salcâm, culoarea cerii devine albă, la floarea-
soarelui galbenă, iar la altele (în funcţie de specie) roşietică, verzuie sau altă nuanţă specifică.

2
În componenţa cerii intră substanţe chimice variate cum sunt alcoolii graşi, materii
colorante, ceroleină, vitamina A, substanţe cu acţiune bacteriostatică, etc. Aceşti produşi
imprimă cerii de albine însuşiri emoliente, cicatrizante şi antiinflamatorii.
 6. Lăptisorul de matcă-hrana reginei. Hrana miraculoasă cu care sunt hrănite
albinele-mătci, născătoarele vieţii din stup, are acelaşi efect energetic şi asupra organismului
omenesc. Previne şi vindecă boala, întreţine sănătatea la standarde optime.
Multă vreme, oamenii care nu erau familiarizaţi cu produsele albinelor credeau că
lăptişorul de matcă este făurit de matca stupului. Adevărul este pe dos: lăptişorul este făcut
de albine pentru regina lor. Cele mai tinere zburătoare din stup, cele mai pure, numite şi doici,
îl produc în glandele lor hipo-faringiene. Este ca şi laptele de mamă pentru sugar.
În stup, cu lăptişorul de matcă sunt hrănite toate larvele, până la vârsta de 3 zile, după
care vor mânca, atât cât traiesc, doar miere şi polen.
O singură excepţie există de la această regulă: larva de matcă. Ea continuă să primească
laptişor, care constituie hrana reginei, pe toată durata vieţii ei.
Oul din care se dezvoltă matca este identic cu cel din care rezultă albina lucrătoare.
Totuşi, cele două larve se dezvoltă diferit, dintr-un motiv simplu: hrana.
Lăptişorul de matcă este cel ce decide cine devine regina şi cine rămâne o simplă albină
lucrătoare. Apoi, pe parcursul vieţii lor, tot lăptişorul de matcă determină alte diferenţe
uimitoare. Dacă o albină lucrătoare trăieste 4-6 săptămâni, o matcă trăieşte 4-6 ani, timp în
care asigură perpetuarea familiei, depunând până la 2000 de ouă pe zi.
Însumate, acestea îi depăşesc masa proprie a trupului de câteva ori. Efectele
surprinzătoare pe care lăptişorul le determină în stup suscită mare curiozitate în afara acestuia.
În laboratoarele din multe părţi ale lumii, cercetători de renume desfăşoară studii
amănunţite, la cel mai inalt nivel ştiintific şi tehnic, străduindu-se să dezlege misterele
lăptişorului. În Japonia, de exemplu, a fost demonstrat că sub acţiunea lăptişorului de matcă,
din celulele stem nervoase se diferenţiază noi neuroni, oligodendrocite şi astrocite, altfel spus,
a fost răsturnată vechea teorie din medicina convenţională că neuronii şi alte celule nervoase nu
se pot regenera.
Funcţia celulelor stem ale mătcii este aşa de bine dezvoltată, atât pentru propriul corp,
cât şi pentru "corpul" familiei din stup, încât ea este practic izvorul de viaţă al acesteia.
Fără matcă, familia se stinge încet, până moare. Întregul trai, tinereţea şi puterea oricărei
familii de albine îşi au sursa în matcă, de fapt în rezervorul ei de celule stem.
Iar acest rezervor, cât şi funcţionarea lui sunt determinate şi întreţinute de lăptişorul de
matcă-hrana reginei, pe toată durata ei de viaţă.

7. Nectarul este o secreţie pur vegetală, putând fi produs floral sau un produs
extrafloral, secretat de glandele nectarifere aflate în interiorul unei flori sau în glandele
nectarifere aşezate pe plante, în afara florii.

8. Păstura este un produs natural, cu însuşiri mai valoroase decât ale polenului, datorită
amestecului de polenuri de provenienţe diferite, a conţinutului mai mare de zaharuri simple,
conţinut sporit de vitamina K, al proporţiei mai mare de granule cu conţinut accesibil asimilării,
precum şi a acidităţii sporite, factor esenţial în conservarea şi menţinerea echilibrului metabolic.
Păstura este un produs natural apicol cu mari perspective de folosire în scopul sănătăţii
omului. Păstura recoltată din faguri în scopuri apiterapeutice se conservă în borcane de sticlă
ţinute la rece, din care se consumă conform prescripţiilor medicale.

3
9. Mierea de mană, provine din aceeaşi sursă cu cea extraflorală, mana fiind un produs
obţinut indirect, prin intermediul unor insecte din categoria afidelor, psyllidelor, coccidelor,
citadidelor şi lachnidelor, care se hrănesc cu sucurile plantelor şi elimină apoi zaharurile de care
nu mai au nevoie. Albinele culegătoare adună aceste produse însă, pierd foarte multă energie la
un asemenea cules şi sunt mai uzate decât cele care culeg nectar de flori. Pentru consumul
uman are o valoare deosebită, conţinând multă inhibină (bactericid) şi săruri minerale (de
12,8-20 de ori mai bogată în săruri minerale decât cea florală), calciul şi magneziul prezentând
cel mai mare interes terapeutic, deoarece organismul uman asimilează mult mai bine aceste
săruri prin alimentaţia naturală decât prin administrarea sintetică. După arborii de la care
provine este de mai multe feluri: de stejar, de brad, de molid, etc.

10. Apilarnilul este un produs apicol natural, biologic activ, cu perspective mai
recente de utilizare în scopul sănătăţii omului (din 1930), rezultat din operaţiunea de
omogenizare, prin triturare şi filtrare a larvelor de trântor, recoltate într-un anumit stadiu larvar
şi anume cu o zi înainte de căpăcirea celulelor, cu întreg conţinutul lor nutritiv aflat în aceste
celule la data recoltării, indicată de tehnologia de producţie intensivă a apilarnilului (în a 10-a zi
de la depunerea oului sau în a 7-a zi de stadiu larvar pentru larvele de trântor).
Pentru valorificarea comercială eficientă, ca şi din raţiuni şi considerente strict apicole, se
urmăreşte numai apilarnilul obţinut din celulele fagurilor conţinând larve de trântor, hrănite în
mod diferenţiat de albinele doici în stadiul lor larvar.
În hrana larvară se găseşte aportul mierii, al polenului, al păsturii, al propolisului şi al
secreşiilor glandulare ale albinelor doici. În ziua a 7-a de stadiu larvar (la recoltare) larva de
trântor are o greutate de 250-300 mg. Organismul ei conţine elemente diferenţiate ale
principalelor organe şi structuri funcţionale aflate în curs de dezvoltare şi definitivare.
Schiţele viitoarelor organe identificate deja în stadiul embrionar se dezvoltă şi se
completează larvar, ele constituind "schemele" tuturor organelor.
De pildă, la trântor testiculele apar în primele 3 ore după ieşirea embrionului din ou, ca
pâna în ziua a 7-a de viaţă larvară organele sexuale să fie atât de dezvoltate, încât să ocupe cea
mai mare parte din corpul larvei, iar când se căpăceşte celula (în ziua a 8-a de stadiu larvar),
organul de reproducere masculin este aproape format ca structură, inclusiv cele două vezicule
seminale care îndeplinesc funcţiile unei glande ce secretă lichidul spermatic în care plutesc cele
peste 10 milioane de spermatozoizi. Sub tegumentul larvei se află acumulată rezerva interioară
de materii nutritive care compun corpul gras.
De asemenea, în corpul larvei ce se recoltează, se află o importantă cantitate de
hemolimfă, incomparabil mai bogată în substanţe nutritive şi energetice decât cea a altor
insecte sau chiar a animalelor, inclusiv sângele omului.
De pildă, s-a stabilit că în larvele de albină se află de 9 ori mai mult magneziu decât în
sângele uman, iar fosforul este de asemenea superior cantitativ.

4
C.1.2. APITERAPIA

C.1.2.1. DEFINIŢIE. Denumirea derivă din latinescul “apis”-albină şi cuvântul francez

“therapie”- metodă de tratare a fiinţelor vii împotriva diferitelor afecţiuni.
Apiterapia este terapia tradiţională care se ocupă cu studiul produselor ce aparţin
complexei alchimii a stupului, în vederea menţinerii sănătaţii organismului. Practica tradiţională
a apiterapiei datează din preistorie. În Vedele (“cunoaştere”), cele mai vechi opere literare ale
Indiei, scrise în umă cu 3.500 de ani, atât mierea cât şi albinele sunt menţionate de mai multe
ori. Vedele, au fost scrise de preoţii si poeţii perioadei vedice (1.500-500 î.C.) şi conţin
cunoasterea religioasă, ritualică şi filozofică ale vremurilor respective. Ele se împart în patru
volume scrise în limba vedică (sanscrită), considerată limba zeilor. Cea mai veche dintre
acestea este “Rig Veda”, urmată de “Sama Veda”, “Yajur Veda”, respectiv “Atharva Veda” şi
cuprind versete, imnuri religioase şi cântece închinate divinităţii tutelare trinitariene trimurti:
Brahma-creatorul, Shiva-distrugătorul şi Vishnu-conservatorul. Filozofia indiană asimileaza
numele lui Shiva cu “cel care purifică pe oricine îi rosteşte numele”, sau “cel pur”.
La egipteni, încă din timpul primei dinastii, din anul 3.200 î.C. albina reprezintă
simbolul faraonului. În mitologia elenă mierea reprezenta un aliment, dar şi un remediu de
prim rang. Ea este menţionată în celebrele epopei ale lui Homer (Iliada si Odiseea) de mai
multe ori. Aristotel, de exemplu, a scris şase volume despre albine şi produsele lor,
recomandănd propolisul drept remediu în plagi supurate. Hipocrate, cel mai de seamă medic
al Antichitaţii (părintele medicinei), mai târziu Pliniu cel Bătrân şi Dioscoride, vorbesc,
despre miere, folosită într-o serie de boli. În lucrarea sa “Despre mijloacele de vindecare”,
Dioscoride considera mierea un adevărat panaceu, indicănd-o în boli de urechi, de piept sau
rinichi, în vindecarea rănilor si a plăgilor. Apiterapia reprezintă utilizarea produselor apicole
pentru prevenirea, vindecarea sau recuperarea fiinţelor vii (om, animal sau plantă) din diferite
stări patologice. A preveni o boală înseamna capacitatea de a distruge factorii potenţiali de
îmbolnavire înainte de producerea afecţiunii, sau de a stimula capacitatea de autoaparare a
organismului, înainte de apariţia unor semne sau simptome clinice.
A vindeca înseamnă a elimina complet o boală sau anumite semne şi simptome.
A recupera un pacient după o stare de boală înseamnă a-l readuce la starea normală de
sănatate. A trata înseamnă a încerca vindecarea.
Apiterapia este o altfel de medicină, de fapt apimedicină, adică o medicină holistică
(holistica este tratarea întregului). Apiterapia este regina terapiilor naturiste, fiind singura
care le include pe toate celelalte.
Fitoterapia, împreună cu apiterapia a dat naştere unei noi ramuri numită chiar
apifitoterapie. Albina culege din flori şi din răşini cele mai importante informaţii genetice ale
lumii vegetale, pe care le utilizează omul prin intermediul produselor apicole.
Prin asocierea anumitor extracte vegetale cu extracte din produse apicole, se obţin
preparate cu mare valoare terapeutică.
Dietoterapia, metodă conexă apiterapiei, se foloseşte de produsele apicole ca sursă
nutriţională, de vitamine sau de energie.
Aromoterapia profită de conţinutul în uleiuri esnţiale a propolisului, ca fiind parfumul
natural ideal pentru tratamentul astmului sau a afecţiunilor căilor respiratorii.
Homeopatia utilizează propolisul, polenul şi mierea, ca remedii homeopate, deoarece
acestea conţin doze minuscule de informaţii genetice, care acţionează la nivelul organismului
uman exact după principii homeopate.
Acupunctura, sau administrarea veninului de albine, prin înţepături conform regulilor
acupuncturii tradiţionale chinezeşti, a dus la apariţia unei noi metode de de tratament natural,
numită apipunctura.
5
C.1.2.2. RAMURI ÎNRUDITE CU APITERAPIA
C.1.2.2.1. APICULTURA

Apicultura este o ramură a zootehniei care studiază biologia şi tehnologia creşterii şi

exploatării albinelor, în scopul obţinerii de producţii apicole ridicate şi sporirii calităţii
producţiei de seminţe la plantele agricole entomofile.
Plantele entomofile sunt plantele polenizate de insectele care se hrănesc cu nectarul lor.
Apicultura era practicată încă din secolul al VII-lea î.Hr., existând o serie de mărturii în acest
sens. Tăbliţele mesopotamiene, ca şi papirusurile egiptene, menţionează, printre altele, faptul că
mierea şi ceara de albine erau folosite ca medicament. Pe parcursul întregii sale existenţe, omul
a vânat cuiburile de albine sălbatice şi le-a luat mierea.
 Apicultorii au folosit stupii şi au recoltat miere de la ei cu cel puţin 4500 de ani în urmă.
Din anii 1800 până în prezent, cunoştinţele despre apicultură au crescut, ca urmare a
cercetărilor efectuate de arheologi, filologi şi oameni de ştiinţă. Se presupune că primii oameni
au luat miere de la albine din cuiburile construite în copaci sau în alte locuri.
Colectarea de miere din cuiburi sălbatice se efectuează până în prezent, cu excepţia
regiunilor unde a fost înlocuită total de apicultură. Erau vânate cuiburile de albine melifere
(Apis) şi speciile mari de albine care nu înţeapă (Meliponinae).
Nu numai omul a fost un vânător al cuiburilor de albine, ci şi unele mamifere ca
cimpanzeii care au fost observaţi folosindu-şi mâinile sau beţe pe care le introduceau în cuib
pentru a le scoate unse cu miere.
Cea mai veche dovadă arheologică asupra vânatului albinelor melifere (Apis mellifera)
este un desen de pe o piatră din epoca mezolitică care a fost găsit în estul Spaniei şi datează din
perioada 6000 î. Hr. În acea perioadă, nu la mult timp după ultima eră glaciară care a avut loc
la circa 9000 î. Hr., se presupune că în regiune a existat un climat optim.
Desenul a fost folosit ca simbol al celui de-al 18-lea Congres Internaţional de Apicultură
de la Madrid din 1961 şi a apărut în numeroase reviste şi cărţi apicole.
Persoana reprezentată, în general considerată a fi o femeie, ia miere dintr-o grotă situată
în faţa unei stânci. Nu există dovezi asupra existenţei unei surse de fum sau a unei îmbrăcăminţi
de protecţie.
Alte picturi pe stâncă realizate înaintea erei noastre în India şi Africa de Sud arată fapul
că vânătoarea de miere, sau chiar apicultura, a fost o activitate organizată care implica
alcătuirea de echipe de bărbaţi şi femei. În Africa de Sud şi Zimbabwe existau albine Apis
mellifera, iar într-o pictură descoperită în Zimbabwe se distinge faptul că fumul era deja folosit.
În Asia existau albine Apis dorsata, ale căror cuiburi au fost descrise într-o pictură indiană
post-mezolitică, descoperită în 1984.
Înainte ca apicultura în păduri să fie practicată, prin anii 2500 î.Hr., în Egiptul Antic se
practica o apicultură avansată. Primele reprezentări datează din 2450 î.Hr. şi apar într-o scenă
care a format o parte a unui basorelief al unui templu al soarelui, de lângă Nilul inferior.
Cele mai bune dovezi ale existenţei apiculturii în lumea antică, provin din mormintele
egiptene. Există scene, puţine la număr, în care pot fi observate mierea din faguri şi stupii, care
documentează ce s-a întâmplat în acele timpuri.
Stupii egipteni folosiţi cu câteva mii de ani în urmă erau cilindrici şi nu difereau foarte
mult de cei găsiţi în ţinuturi mai izolate ale ţării, în zilele noastre.
Cele mai recente dovezi scrise despre apicultura cu stupi datează din perioada 1500 î.
Hr., iar câteva dintre ele au fost ilustrate de Neufeld, E. (1979) în lucrarea Apiculture in
ancient Palestine (early and middle Iron Age) within the framework of the ancient Near
East. Ele formează o parte a unui cod de legi hittite, inscripţionate pe tăbliţe de lut găsite în
câmpia Anatoliei, la 1000 de km de nordul Egiptului.
6
Legile reglementau amenzile care trebuiau plătite de un hoţ care fura stupi goi sau
ocupaţi. Stupii tradiţionali utilizaţi în prezent în Anatolia sunt încă cilindri orizontali.
După ce imperiul egiptean a intrat în declin, imperiul grecesc a devenit o mare putere.
Pentru egipteni apicultura reprezenta o artă importantă şi sofisticată, iar grecii i-au adus puţine
schimbări. Stupii erau orizontali, alungiţi şi aproximativ cilindrici. Erau făcuţi din lut, lemn,
nuiele şi arbore de plută.
Romanii erau cei care supravegheau stupine comerciale în Spania. Din scrierile Romei
Antice s-au păstrat mai multe dovezi despre apicultura de pe acele meleaguri.
Există descrieri clare ale celor nouă materiale din care erau făcuţi stupii: lut, cărămizi,
bălegar, buşteni, scânduri din lemn, tulpini de fenicul, nuiele împletite, arbore de plută, sau
mică transparentă. Stupii erau orizontali şi aveau dimensiunile de 30 X 30 X 90 cm. În America
Centrală, populaţia maya practica în mod tradiţional apicultura, în stupi orizontali, cu albine
care nu înţepau, din specia Melipona beecheii.
 Săpăturile arheologice din 1970 au scos la iveală stupi folosiţi în urmă cu câteva secole
care se aseamănă foarte mult cu cei folosiţi în prezent. În nordul munţilor Alpi şi în Caucaz
erau utilizaţi buşteni aşezaţi vertical, în unele zone existând chiar şi o uşă laterală.
Administrarea stupinei este mult mai restrictivă în cazul utilizării stupilor verticali în
comparaţie cu stupii orizontali de la care mierea putea fi extrasă uşor fără a fi nevoie ca
albinele să fie omorâte. În cazul stupilor verticali care nu aveau prevăzută o uşă laterală,
albinele erau cel mai adesea omorâte prin asfixiere sau prin afumare cu sulf.
Apicultorii din Anglia erau sfătuiţi să ierneze stupi de greutate medie, iar mierea era
recoltată de la stupii grei şi de la cei uşori.
Metodele de extracţie a mierii utilizate în jurul anului 1500 nu mai necesitau omorârea
albinelor. Deasupra sau dedesubtul stupului se utiliza o extensie în care albinele adunau mierea
sau în timpul culesului albinele erau dirijate înspre un alt stup în care colectau mierea.
În perioada anilor 1600-1700 ştiinţele au cunoscut o dezvoltare considerabilă, iar în
domeniul apiculturii progresele au fost făcute între anii 1568 şi 1792, în special în domeniul
biologiei. În 1800 se cunoşteau deja realităţi de bază despre comportamenul, anatomia şi
fiziologia albinei europene, Apis mellifera.
Substanţele produse de albine erau diferenţiate de cele colectate de ele: puietul şi ceara
erau produse în stup; nectarul, polenul şi propolisul erau produse de plante şi colectate de la
ele de albine. Adesea cunoştinţele nu erau răspândite în afara Europei sau în afara locului unde
erau descoperite, de aceea se întâmpla ca aceeaşi descoperire să fie făcută mai târziu într-o altă
parte a lumii. În general noile cunoştinţe erau teoretice, iar dezvoltarea majoră în apicultura
practică a început în jurul anului 1850 în America de Nord.
În cadrul apiculturii tradiţionale erau utilizaţi stupii ficşi în care albinele construiau fagurii
de sus în jos şi îi fixau cu ceară şi pe părţile laterale. Astfel, un fagure putea fi scos, doar dacă
era tăiat. În cazul stupilor orizontali accesul se putea face mai uşor, prin două părţi, faţă de
stupii verticali care puteau fi accesaţi doar prin partea de jos.
Stadiile de dezvoltare a stupilor au condus la stupul cu rame mobile care este folosit în
prezent. Stupul cu rame mobile este originar din Grecia şi a fost descris de Sir George Wheler
în cartea sa din 1682, A journey into Greece. Autorul a descris stupii pe care i-a văzut în
mănăstirea Sfântul Cyriacus de pe muntele Hymettus din Attica.
Stupul avea forma unui vas mare pentru flori, iar albinele îşi construiau fagurii de la nişte
rame aşezate peste vas, care nu erau lipite de marginile laterale, pentru a putea fi scoase una
câte una. Cu aceşti stupi călugării efectuau mai multe operaţiuni: inspectau şi manevrau
familiile în timp ce albinele lucrătoare se aflau la cules, divizau familiile, controlau roitul,
recoltau miere fără să distrugă ramele cu puiet şi se asigurau că albinele au suficientă hrană
pentru a putea supravieţui peste iarnă.
7
Progresul practic a fost făcut în anul 1851 de către reverendul L. L. Langstroth din
Philadelphia care a încorporat rame mobile în cutii stratificate.
Principiul după care a fost construit stupul cu rame mobile a fost descoperirea spaţiului
albinei, un loc pe care albinele îl folosesc ca pe un coridor. Teoretic, acest spaţiu este de 6 până
la 10 mm, iar practic este de obicei de 8 mm.
Reverendul Langstroth nu şi-a revendicat invenţia, el a fost doar cel care a identificat
nevoia spaţiului albinei, atunci când a creat stupul practic, cu rame mobile.
Stupii cu rame mobile au fost inventaţi înainte de anul 1852, când stupul Langstroth a
fost patentat, însă aceştia nu erau practici, deoarece erau fie prea complicaţi, fie prea scumpi.
Langhstroth a făcut experimente cu mai multe tipuri de stupi, însă doar în luna octombrie a
anului 1851 şi-a dat seama cât de avantajos este să se ţină cont de acest spaţiu.
La 5 octombrie 1852, Langstroth a obţinut un patent pentru inventarea stupului cu rame
mobile: o cutie cu rame aşezate paralel, în care părţile laterale şi părţile de jos ale ramelor
respectau spaţiul albinei.
Utilizarea stupului de tip Langstroth s-a extins rapid, la început în America de Nord,
Europa şi în restul lumii, acolo unde apicultorii au aflat de existenţa stupului prin intermediul
cărţii publicate de Langstroth în 1853. Charles Dadant care a emigrat din Franţa în SUA în
1863, a avut un rol important în extinderea utilizării stupului cu rame mobile.
În multe ţări au început să apară reviste apicole, iar apicultorii au început să înfiinţeze
primele societăţi apicole. Până în anii 1600 albinele melifere din specia Apis erau prezente doar
în Europa, Asia şi Africa. Albinele europene (Apis mellifera) au fost duse, cel mai probabil în
coşniţe, din Anglia în America de Nord. Alte destinaţii ale albinelor europene au fost insulele
Leeward, Sfântul Kitts şi Nevis în 1688 şi regiunea Guadelupa în 1689.
În 1784 au fost duse din Florida în Cuba. Din Spania şi Portugalia, albinele au fost
transportate în America de Sud, ajungând pentru prima dată în Brazilia în 1839, şi în Peru în
1857. În Australia albinele au fost transportate cu succes în 1810 şi în Noua Zeelandă în 1839.
Cu excepţia Insulelor Hawaii unde albinele au fost aduse în 1857, multe insule din Pacific au
rămas fără albine până după anii 1950.
Albinle melifere europene au fost importate în ultimele secole de Egipt şi Israel, pentru
că s-au dovedit a fi mult mai productive decât albinele din rasele native.
Japonia, China şi Thailanda care aveau albine din specia Apis cerana, au importat albine
melifere din Europa. Albine din regiuni tropicale din Africa au fost duse în America de Sud în
1956, producându-se astfel o hibridizare între albinele prezente şi albinele din Africa tropicală,
iar albinele rezultate au fost denumite de apicultori albine africanizate.
În următorii treizeci de ani albinele africanizate s-au răspândit în aproape toată America
Centrală şi America de Sud. În 1988 erau prezente în 21 de ţări, din Argentina, până în Mexic.
În 1986 albine din specia Apis florea din Asia, au fost găsite în Sudan, iar albine din specia
Apis cerana au fost găsite în vestul Noii Guinee şi în Papua Noua Guinee.
În 1880, Frank Benton a avut o încercare fără succes de a aduce patru familii de albine
din specia superioară Apis dorsata din sud-estul Asiei în SUA, deoarece albinele au murit pe
drum. Mierea a fost încă din antichitate cel mai important produs obţinut de la stupi sau de la
albinele sălbatice. În antichitate mierea era utilizată în special în medicină şi a fost unul dintre
cele mai populare „medicamente” în Egiptul Antic, fiind menţionată de peste 500 de ori în 900
de reţete şi a fost un ingredient comun în medicina medievală.
Mierea era adesea singura substanţă disponibilă care putea face ca celelalte ingrediente
acceptabile ca gust. În Europa mierea era utilizată ca medicament, ca hrană şi ca îndulcitor: era
mai ieftină decât zahărul până în anii 1700 sau mai târziu.
Prima carte despre miere (The virtues of honey in preventing many of the worst
disorders a fost scrisă de Sir John Hill şi publicată în 1759 în Anglia).
8
Mierea reprezintă un aliment deosebit de plăcut, hrănitor, cu mare valoare biologică şi
calorică (3.150 kcal), uşor asimilabil, iar datorită conţinutului său în inhibină, posedă reale
proprietăţi bactericide. Polenul, lăptişorul de matcă, propolisul şi veninul, prin valoarea lor
compoziţională, reprezintă importante produse apicole, mult apreciate pentru proprietăţile
terapeutice. Comercializarea polenului, puietului şi a lăptişorului de matcă, ca produse
separate ale stupului, a început după anul 1950, deoarece necesită utilizarea de metode
moderne de procesare şi stocare. Cercetările din ultimul timp au stabilit că valoarea sporurilor
de recoltă, obţinută în urma polenizării plantelor agricole cu ajutorul albinelor întrece de 10-15
ori valoarea produselor apicole obţinute de la albine.

APICULTURA ÎN ROMÂNIA
Apicultura în România sau stupăritul este unul din sectoarele agriculturii cu cele mai
vechi tradiţii. Tracii şi dacii, strămoşi ai poporului român, se ocupau cu creşterea albinelor de
la care obţineau miere, ceară şi alte produse apicole.
Astfel, Herodot menţionează (secolul al V-lea î.Hr.) mulţimea albinelor la nordul Dunării,
aceasta fiind prima atestare documentară a apiculturii pe teritoriul României.
De asemenea, există numeroase alte izvoare istorice, descoperiri arheologice, surse
folclorice care atestă continuitatea apiculturii în spaţiul carpato-danubiano-pontic.
 Creşterea albinelor sau apicultura este ştiinţa care are ca obiect de studiu viaţa,
comportamentul şi activitatea albinelor melifere (Apis mellifera) în scopul obţinerii de
produse apicole şi polenizarea culturilor agro-pomicole.
Apicultura, ca ramură a agriculturii este o activitate benefică prin faptul că albinele au o
contribuţie importantă la creşterea recoltelor prin polenizare.
Condiţiile climaterice şi flora din ţara noastră sunt deosebit de favorabile dezvoltării
apiculturii. Iernile destul de blânde, primăverile cu zile însorite, verile călduroase şi zilele de
toamnă senine şi calde sunt prielnice creşterii albinelor.
La noi în ţară, creşterea albinelor este una din cele mai vechi îndeletniciri ale populaţiei
şi s-a dezvoltat pe aceste meleaguri în condiţii naturale deosebit de favorabile asigurate de
situarea ţării în spaţul carpato-danubian, ţinut cu condiţi de excepţie privind clima, relieful şi
vegetaţia care au determinat an de an dezvoltarea familiilor de albine şi obţinerea, în decursul
mileniilor, a unor însemnate producţii apicole.
Ca urmare a particularităţilor biologice pe care le posedă, albinele melifere se deosebesc
de alte vieţuitoare îngrijite şi exploatate de oameni.
Datorită modului de viaţă, se situează printre insectele sociale cele mai evoluate deoarece
îşi desfăşoară activitatea după normele biologice care le caracterizează, convieţuind în familii
formate dintr-un număr mare de indivizi care prin modul de organizare şi autoreglare pot să
menţină unitatea cuibului.
Cea mai importantă particularitate biologică a albinelor este aceea legată de aptitudinea
de acumulare a rezervelor de hrană peste necesarul de consum al familiei.
În condiţiile naturale de astăzi, în bună masură modificate de practicarea agriculturii şi, in
special, de chimizarea acesteia, îngrijirea familiilor de albine impune măsuri şi tehnologii care se
înscriu pe coordonate noi deosebit de importante determinate de necesitatea asigurării de către
om a condiţiilor pe care nu de mult le oferea natura pentru dezvoltarea familiilor de albine.
Astfel, pe măsura reducerii resurselor naturale de cules, ca urmare a defrişării pădurilor şi
fâneţelor, pentru punerea în valoare a terenurilor necesare agriculturii şi în consecinţă scăderea
producţiilor apicole, a apărut din ce în ce mai necesară intervenţia omului în vederea ingrijirii
albinelor pentru realizarea de familii puternice, capabile să supravieţuiască noilor condiţii de
cules şi să obţină producţii apicole sporite.
9
Amplasarea familiilor de albine pe vetre de stupină situate în apropierea unor masive cu
plante melifere, cu secreţie de nectar abundentă, care să poată fi valorificate încă de la
începutul primăverii asigură, în bună masură, obţinerea de recolte de miere şi menţinerea unui
echilibru biologic favorabil vieţuirii albinelor.
În prezent, prin tehnologii speciale, apicultorul poate pregăti familiile de albine pentru
volorificarea culesurilor de primăvară, menţinerea acestora în stare activă în perioada de vară,
creşterea de albine tinere şi asigurarea rezervelor de hrană de calitate în sezonul de toamnă,
pentru buna organizare a iernării albinelor. Toate acestea sunt etape deosebit de importante în
ingrijirea familiilor pentru satisfacerea condiţiilor necesare pregătirii albinelor în vederea
valorificării superioare a resurselor melifere din flora spontană şi cultivată.
De asemenea, adăpostirea şi întreţinerea familiilor de albine în diferite sisteme de stupi
cu volum reglabil care să permită dezvoltarea în cursul anului de unităţi biologice puternice cu
spaţii suficiente pentru depozitarea culesurilor de nectar acumulate, constituie un factor
important pentru obţinerea unor producţii mari de miere necesare atât albinelor cât şi
producătorilor apicoli. Întreţinerea diferenţiată a familiilor de albine potrivit condiţiilor pe care
le oferă zonele bioapicole din ţara noastră are, de asemenea, o importanţă deosebita în
economia apicolă întrucât asigură, pentru fiecare tip de cules, o metodologie specifică de
intreţinere a albinelor ce diferă în mare măsură, ca perioadă de timp şi tehnică de lucru, la
stupinele amplasate în zona de stepă faţă de stupinele situate în zona colinară sau de munte.
Cunoaşterea evoluţiei de-a lungul mileniilor şi aplicarea corectă în producţie a
tehnologiilor de creştere şi întreţinere a familiilor de albine reprezintă, în timpurile noastre, unul
din factorii principali care pot asigura dezvoltarea acestora în scopul valorificării culesurilor şi
realizării de produse apicole conform resurselor melifere existente şi potenţialului productiv al
albinelor autohtone.
În România au existat şi există condiţii naturale favorabile apiculturii şi resurse melifere
însemnate. Numeroase localităţi din România au primit denumiri legate de această activitate:
Stupărei, Stupina, Stupini, Stupinii Prejmerului, Ştiubei, Ştiubieni, Prisaca, Prisaca Dornei,
Prisăcina, Prisăcani, Prisăceaua, Priseaca, Prisecani, Albina, Albinari.

10
C.1.2.2.2. APIFITOTERAPIA
Apifitoterapia sau terapia cu preparate obţinute prin asocierea anumitor exracte
naturale din produse apicole cu extracte naturale din plante.
Metode de tratament multimilenare, foarte frecvent utilizate de medicina populară, s-au
aflat cu mai mulţi ani în urmă o solidă fundamentare ştiinţifică, făcând să ia naştere un domeniu
nou, realizare sută la sută românească: APIFITOTERAPIA.
După cum indică şi numele, este vorba despre combinarea terapiei pe bază de produse
ale albinelor (miere, propolis, polen, ceară, păstură) cu aceea pe bază de plante medicinale.
Iar cea care şi-a dedicat o întreagă viaţă domeniului respectiv, ajungând o somitate în
abordarea problemei, se numeşte Tamara Păunescu, pe a cărei carte de vizită sunt înscrise
circa 40 de invenţii, omologate în România şi în străinătate, privitoare la remedii
apifitoterapeutice. Prin asocierea anumitor extracte vegetale cu extracte din produsele apicole,
se obţin preparate cu mare valoare terapeutică, rezultatele aplicării lor fiind deseori
spectaculoase. Medicamentele apifitoterapice au şi acţiune sedativă. Ele fiind naturale, celula
umană se cuplează foarte bine cu celula vegetală. Medicamentele de sinteză nu sunt
incompatibile cu produsele apifitoterapice. Acestea din urmă, elimină partea toxică a
medicamentelor de sinteză, prin reglarea tranzitului, refacerea sistemului imunitar ş a activităţii
metabolice, probleme ce stau la baza multor boli. Acţiunea asupra organismului bolnav trebuie
să se desfăşoare complementar: dezintoxicarea şi tratamentul apifitoterapic.
Indicaţiile acestor preparate sunt din ce în ce mai numeroase: afecţiuni stomatologice şi
ORL, afecţiuni dermatologice, afecţini respiratorii, afecţuni hepatice, afecţiuni reumatismale,
afecţiuni ale căilor urinare, inclusiv vaginale (cervicite, micoze), arterite, cangrene,
tromboflebite, diferite forme de cancer: ciroză, leucemie, neoplasm pumonar, neoplasm gastric,
neoplasm de col uterin, viroze respiratorii, viroze pulmonare sau chiar în tratamentul anti
HIV/SIDA. Înainte de a apărea medicamentele de sinteză, oamenii au folosit proprietăţle
curative ale plantelor şi resursele pe care natura le oferă pentru a susţine sănătatea corpului
uman. Plantele sunt utilizate pentru tratarea si prevenirea afectiunilor cronice sub diverse
forme: uleiuri, creme, unguente si cataplasme pentru uz extern sau infuzii, inhalatii, extracte
hidroalcoolice si tincturi pentru uz intern.
Tratamentele fitoterapeutice pot fi urmate de orice persoană, indiferent de vârstă sau
gen, iar atâta vreme cât sunt administrate în dozajul optim pentru organismul pacientului şi
conform nevoilor şi afecţiunilor acestuia, nu există nici efecte adverse.
Toxinele se acumulează în corp sub diverse forme atunci când organismul se află în
imposibilitatea de a le elimina, în timp ajungând să afecteze şi structura ADN-ului şi ARN-ului.
Prima etapă în momentul începerii unui tratament naturalt constă tocmai în eliminarea acestor
toxine şi în refacerea structurală şi echilibrarea funcţională a organelor afectate.
De asemenea este important de ştiut că în momentul prescrierii unui tratament natural,
medicul trebuie să aibă capacitatea de a înţelege modul în care substanţele active din plantele
prescrise vor fi absorbite de corp. Trebuie ţinut cont de zona şi procentul de absorbţie al
substanţelor active iar acţiunea acestora trebuie dirijată în aşa fel încât să vindece afecţiunile de
care suferă pacientul. Combinarea plantelor se poate face indiferent de cantitate şi de numărul
acestora, deoarece efectele se cumulează şi se potenţează reciproc.
Concentraţia amestecului nu trebuie să depaşească nivelul ideal acceptat de fiecare
organism în parte.
Cele mai bune rezultate sunt obţinute prin folosirea plantelor din flora spontană,
culese la momentul optim, de acest factor depinzând concentraţia ingredienţilor activi.
Calitatea plantelor este dată şi de modul de uscare şi prelucrare. Ţinând cont de aceste
aspecte, efectele curative ale apifitoterapiei se pot observa foarte repede la nivel
simptomatic, deşi tratamentul afecţiunii în sine poate necesita o perioadă mai lungă de timp.
11
C.1.2.2.3. APIPROFILAXIA
Apiprofilaxia, cu siguranţă a apărut dintr-un adevăr extraordinar, care guvernează în
medicină: “este mult mai uşor să previi decât să combaţi “. Dacă apiterapia este ramura care
tratează bolile, apiprofilaxia previne apariţia afecţiunilor.
Apiprofilaxia este metoda profilactică cea mai eficientă dintre toate cele existente la ora
actuală, care poate asigura şi menţine homeostazia organismului uman, prevenind
dezechilibrele care pot duce la instalarea stării de boala.
Homeostazia derivă de la cuvintele grecesti “homois”-boală+“stasis”-stare şi
reprezintă proprietatea organismului de a menţine în limite foarte apropiate de constantele
mediului intern, parametrii fiziologici (temperatura corpului, presiunea arterială, etc.).
Remediile cu care operează apiprofilaxia sunt produsele apicole, preparatele
apiterapice sau cele apifitoterapeutice.
Compoziţia produselor apicole este extraordinar de complexă: vitamine, minerale,
enzime, fitohormoni si prehormoni, glucide superioare direct asimilabile, aminoacizi esenţiali şi
neesenţiali, lipide bioactive, antioxidanţi enzimatici şi neenzimatici, bioflanoide.
Aceste produse miraculoase conţin toate substantele care intră în componenţa celulei
umane şi a matricei celulare.
Produsele stupului asigură sinteza tuturor principiilor active necesare scopului
terapeutic urmărit, având efecte excepţionale: antivirale, antitumorale, bacteriostatice,
bactericide, antifungice.
Produsele apicole conţin 18 dintre cei 22 aminoacizi naturali-acidul aspartic, acidul
glutamic, alanina, arginina, asparagina, glutamina, glicina, histidina, izoleucina, leucina,
lizina, metionina, fenilanina, prolina, serina, treonina, triptofanul, tirosina şi valina.
S-a dovedit ştiinţific activitatea biologică sinergică a micro-elementelor cu
vitaminele, fermenţii şi hormonii.
 Asimilarea corectă de calciu este asigurată de prezenţa sinergică a vitaminelor A, C
şi D, a mineralelor magneziu, fier şi mangan, de prezenţa raportului alimentar
supraunitar Ca/P, precum şi de prezenţa unor prehormoni sau hormoni.
Fierul intră în compoziţia fermenţilor respiratori, zincul în compoziţia fermenţilor
glucidici şi proteici, iar cobaltul în compoziţia vitaminei B12 (ciancobalamina).
În organism microelementele sunt acumulate selectiv: zincul-în glandele sexuale,
hipofiză şi pancreas; iodul-în tiroidă; cuprul-în ficat şi măduva osoasă; cadmiul şi
molibdenul-în rinichi; nichelul-în pancreas; stronţiul-în oase; cromul şi manganul-în
hipofiză.
Rolul microelementelor în organism este unul major: participă la metabolismul proteic,
lipidic şi glucidic; la sinteza proteinelor în organism; la procesul de termoreglare; în procesul de
hematopoieză (Co, I ); în procesul de osteogeneză (Co şi Cu legaţi selectiv de vitaminele A, B,
C, E, PP); la reacţiile imunobiologice.
Majoritatea microelementelor din produsele apicole au fost identificate în organism.
Sângele uman conţine 24 microelemente, dintre care 22 intră în compoziţia produselor
apicole. Produsele apiterapice cu acţiuni farmaceutice, cosmetice şi nutritive sunt numeroase şi
în plină expansiune: comprimate şi drajeuri (cu miere, cu laptişor de matcă, cu propolis);
granule (de lăptişor de matcă, cu miere şi calciu); siropuri; spray (cu propolis) şi plasturi
(cicatrizanţi sau pentru bătături); unguente (cu propolis şi ceară); supozitoare şi ovule (cu
propolis); extracte alcoolice, tincturi, soluţii etero-alcoolice.
Produse igieno-cosmetice: creme de faţă (cu miere, lăptişor de matcă, propolis);
loţiuni nutritive demachiante şi săpunuri (cu miere şi ceară); apă de gură, balsamuri de
buze hrănitoare (cu ceară, ulei de struguri, ulei de jojoba şi vitamina E); depilatoare (cu
un conţinut ridicat de ceară).
12
C.2.1. CLASIFICAREA
PRODUSELE APICOLE
Clasificarea produselor apicole se face în două mari categorii: produse apicole directe şi
produse apicole indirecte.
PRODUSELE APICOLE DIRECTE: Mierea, Nectarul, Mierea de mană, Polenul,
Lăptisorul de matcă, Propolisul, Ceara, Veninul de albine, Păstura, Apilarnilul.
PRODUSE APICOLE INDIRECTE NATURALE: Hidromelul; Oţetul de miere;
Turtele şi prăjiturile din miere; Cremele de ceară; Preparatele cosmetice pe bază de
produse apicole; Sortimente vitalizante alcătuite pe bază de produse apicole.

C.2.1.1. MIEREA

Mierea este un produs apicol obţinut prin transformarea şi prelucrarea nectarului sau
manei de căre albinele lucrăoare, depozitat în celulele fagurilor pentru a constitui hrana
populaţiei din stup. Este prima substanţă dulce (glucidă) folosită de om.
Clasificarea mierii se poate face după mai multe criterii.
I) După provenienţă:
1) MIEREA FLORALĂ obţinută din nectarul şi polenul cules de albine din flori:
monofloră (de la o singură specie) şi polifloră (de la mai multe specii florale); 2) mierea
extraflorală sau de mană, provenită de la alte părţi ale plantei.
2) MIEREA DE MANĂ sau extraflorală este un lichid dulce obţinut prin intermediul
insectelor hemiptere, care hrănindu-se cu sucurile plantelor, elimină surplusul de glucide, care
apoi sunt prelucrate de albinele lucrătoare, în miere de mană.
II) După speciile de plante melifere: de tei, de salcâm, de floarea-soarelui, de măr, etc.
III) După modul de obţinere: 1) în faguri-livrată în faguri; 2) scursă liber din faguri; 3)
extrasă cu ajutorul centrifugii; 4) prin presarea fagurilor; 5) topită-prin încălzirea fagurilor.
IV) După consistenţă: 1) fluidă (lichidă); 2) cristalizată (zaharisită).
 Proprietăţi fizice: mierea este un aliment cu gust dulce si parfumat, aspect semifluid,
vâscos sau cristalizat şi culoare specifică.
Compoziţia mierii este extraordinar de complexă.
În principal conţine trei mari categorii de substanţe: substanţe zaharoase (glucide), apă
biologică (17-18%) şi substanţe nezaharoase.
Glucidele reprezintă 65-75 % din miere. Mierea este cel mai puternic energizant natural,
100 g de miere furnizand 335 calorii. Sub raport caloric 1 kg de miere este echivalentul a 40 de
portocale, sau 50 de ouă, sau 5.675 l de lapte, sau 1,680 kg carne de vită.
Proprietăţile terapeutice ale mierii florale: stimulează digestia şi metabolismul;
reglează activitatea glandelor endocrine; eficientă în afecţiuni respiratorii, digestive, urinare,
biliare, hepatice, sanguine, cutanate, infecţioase, nutriţionale sau ale sistemului nervos.
Orice tip de miere are proprietăţi specifice: mierea de levănţică tratează tusea şi durerile
de gât; mierea de tei uşurează stările febrile şi durerile gastrice, previne migrena, fiind un bun
mijloc profilactic şi remediu în pneumonii, astm bronşic, stări nervoase, tuberculoză; mierea de
brad este utilă în bolile căilor respiratorii; cea de salcâm este un bun calmant şi tonic; mierea
de castan sălbatic creşte tensiunea arterială; mierea de castan comestibil are acţiune
antimicrobiană, mai ales în bolile de stomac, intestinale şi renale; mierea de izmă (mentă) este
indicată ca remediu împotriva durerilor, antihemoragic, tonifiant; mierea de floarea-soarelui
este utilă în bronşite şi boli de stomac; mierea de flori de câmp are o puternică acţiune
antimicrobiană; mierea de pomi fructiferi (de livadă) este indicată în afecţiuni, renale,
pulmonare şi intestinale; mierea de munte are calităţi deosebite în bolile căilor respiratorii şi în
alergii, fiind o însumare de substanţe nutritive şi curative.
13
Mierea este substanţa zaharoasă pe care o produc albinele prin colectarea nectarului
floral şi extrafloral sau a unui alt suc luat de pe plantele vii, prin transformarea lui, sub acţiunea
enzimatică a salivei şi a sucului gastric al albinelor. În timpul depozitării nectarului în celule,
apa de prisos va fi evaporată prin ventilare. După aceea mierea este gata pentru a fi consumată
(albinele căpăcesc fagurii). În acest caz, mierea va conţine numai 20 % apă, cât este normal ca
ea să fie consumată.
Pentru a obţine 1 litru de miere sunt mecesare 5 kg de nectar. Pentru 1 kg de nectar
este nevoie de 20.000-00.000 de zboruri. Un roi de albine (30.000 la 60.000) poate fabrica 1
kg de miere pe zi. Calitatea şi cantitatea de miere sunt determinate de factorii geografici şi
botanici, precum şi de sezon. Originea florală a nectarului influentează culoarea, gustul şi
vâscozitatea mierii.
Mierea produsă la altitudini mai mari, de peste 1.000 m, are proprietăţi bactericide de cel
puţin două ori mai mari faţă de mierea produsă la altitudini mai mici.
Mierea este un aliment uşor de digerat. Ea cuprinde un amestec de fructoză şi glucoză
într-o formă care, fară a mai fi transformată de organism, se asimilează direct, constituind o
sursă de energie.
Mierea se asimilează foarte uşor în organism eliberând energie, substanţe bioactive şi
nutritive. Conţinutul de microelemente al mierii este similar celui al sângelui uman.
Mierea proaspătă este bogată în vitamine (B1, B2, B6, B12, C, PP), enzime, flavonoide,
substanţe bactericide (3,21 %), minerale, compuşi aromatici, fitohormoni, acizi organici (lactic,
citric, malic, oxalic,etc.), dextrine, compuşi ai azotului (în total 435 de substante). Aceasta
asigură mierii un loc aparte în reglarea funcţiilor organismului uman.
Mierea este un remediu eficient în diferite boli interne şi externe, fiind un excelent tonic
pentru copii, convalescenţi, sau pentru gravide.
Cosumând în mod regulat miere-câte o linguriţă dimineaţa, cu o oră înaintea micului
dejun, o linguriţă la două ore dupa masa de prânz şi o linguriţă după cină, se normalizează
tensiunea arterială şi digestia, se reduce cantitatea de acid gastric.
În cazul colitelor si gastritelor, mierea se asimilează mai bine cu puţină apă caldă în care
se dizolvă.
 Mierea se păstrează în vase bine închise, la rece si la întuneric, în încăperi curate şi
uscate. Mierea nu se va păstra în apropierea substanţelor ce degajă mirosuri tari, deoarece
absoarbe mirosurile.
Mierea este contraindicată diabeticilor şi obezilor. 100 de grame de miere, furnizează 335
de calorii şi conţin 17,2% apă şi 81,3% zaharuri: 38,19% fructoză, 31,28% glucoză şi 5%
zaharoză, 6,83% maltoză şi alte dizaharide (zahărul conţine 99,9% zaharoză).
În Vechiul Testament găsim cuvântul “miere” scris de peste 60 de ori. Cuvântul derivă
din latinescul “mellis”-albină.
Proprietăţi fizice: mierea este un aliment cu gust dulce si parfumat, aspect semifluid,
vascos sau cristalizat si culoare specifică.
Compoziţia mierii: apa biolologică din miere este în proporţie de 17-23%, dar
concentraţia optimă este de 17-18 %.
Glucidele din miere sunt numeroase: glucoza (65-75% din totalul zaharurilor), fructoza,
pentoze, hexoze, zaharoza, maltoza, trehaloza, melecitoza, pentozani.
Substanţele nezaharoase din miere sunt reprezentate de: oligoelemente-sodiu, potasiu,
calciu, magneziu, fosfor, fier, cupru, aluminiu, mangan, siliciu, seleniu, osmium, crom, sulf,
bor, clor, iod, beriliu, galiu, titan, staniu, nichel, stronţiu, vanadiu, zirconiu, plumb, argint,
germaniu. Germaniul (Ge 132) sporeşte gradul de asimilare a O2 la nivel celular,
îmbunătăţeste circulaţia şi funcţionarea aparatului cardiovascular, normalizează hipertensiunea
şi colesterolul, înlatură durerile articulare si amorţeala matinală.
14

Vitamine: vitamina A (axeroftol, A1-retinol şi A2-dehidroretinol); vitamina B1

(tiamina) 0,1 mg/kg miere, acţionează asupra sistemului nervos, întreţine tonusul
digestiv, reglează metabolismul hidrocarbonaţilor, elimină acidul uric, menţine dantura
sănătoasă, are acţiune antalgică; vitamina B2 (riboflavina) 1,5 mg/kg de miere,
favorizează metabolismul hidrocarbonaţilor, grăsimilor şi fierului; vitamina B3 (acidul
pantotenic) 2 mg la 1 kg de miere, participă la constituţia şi funcţia pielii, părului şi
mucoaselor; vitamina B5 (acidul nicotinic) 0,3-1 mg la 1 kg de miere, participă la procesele
celulare legate de metabolismul hidrocarbonaţilor, reglează funcţia pielii, a sistemului
nervos, îmbunătăţeşte circulaţia sanguină periferică şi stimulează parenchimul ficatului;
acidul folic (0,1 mg la 1 kg de miere) stimulează maturarea hematiilor din măduva osoasă;
vitamina B6 (piridoxina) 2-5 mg la 1kg de miere, are efect tonic asupra sistemului nervos,
a pielii şi aparatului digestiv; vitaminele B12 (ciancobalamina), PP (niacina), H (biotina),
C (acid ascorbic) 30-50 mg la 1 kg de miere, acţionează în metabolismul ţesuturilor din
organism, activează formarea protrombinei, menţine structura oaselor, a muşchilor,
dinţilor, vaselor sanguine; vitamina K, ajută la coagularea sângelui, participă la sinteza
protrombinei.
Vitaminele din miere îşi au aproape întotdeauna originea în grăuncioarele de polen pe
care aceasta le conţine în suspensie, cu excepţia vitaminei C care provine din nectar.
Enzime: carbohidraze (amilaza, aminoglucozidaza sau zaharaza-enzima intestinală
care favorizează desfacerea zaharozei în fructoză şi glucoză-pentru carbohidraţi); celulaza şi
hemicelulaza pentru fibre; lipaza pentru lipide; proteaza pentru proteine.
Acizi organici: pantotenic, folic, nicotinic, citric, malic, oxalic.
Aminoacizi: alanina, valina, leucina, izoleucina, prolina, triptofanul, fenilalanina,
metionina, serina, treonina, tirozina, asparagina, glutamina, cisteina, acidul aspartic, acidul
glutamic, arginina, lisina, histidina sau histoidina (acesta din urmă constituie aminoacid esenţial
pentru copii cu vârsta sub 1 an).
Polen (1%); Bioflavonoide cu efect antioxidant, antiinflamator şi antibacterian direct.
Compuşi aromatici: mierea conţine 435 substanţe azotate; Fitohormoni: cumestrolul,
ginesteina, daidzeina, biochanina A şi formononetina. În ţara noastră, cele mai bogate plante
în fitoestrogeni sunt trifolierele: Trifolium pratense, Trifolium repens, Lotus corniculatus şi
apoi unele graminee ca: Festuca rubra, Lolium multiflorum, Arrhenatherium elatius şi
Trisetum flavescens.

PROPRIETĂŢILE TERAPEUTICE ALE MIERII

Mierea stimulează digestia şi metabolismul; reglează activitatea glandelor endocrine,
fiind eficientă în afecţiuni respiratorii, digestive, urinare, biliare, hepatice, sanguine, cutanate,
infecţioase, nutriţionale sau ale sistemului nervos. Afecţiuni respiratorii: guturai, dureri de gât
(zilnic 6-12 linguriţe miere de floarea-soarelui, care are o excelentă acţiune imunostimulatoare
şi antiinfecţioasă); în tuse se recomandă mierea de salcâm sau de tei, pentru proprietăţile lor
emoliente; în pneumonii mierea este un excelent adjuvant.
Afecţiuni digestive: în constipaţie şi în colita de fermentaţie este indicată mierea de
mană (2-6 linguri/zi). Pricipiile active din acest tip de miere au efecte puternic laxative,
neutralizează bacteriile de putrefacţie si reglează flora intestinală. Benefică în arsuri stomacale
(pirozis), gastrite sau ulcer (miere polifloră şi propolis).
Afecţiuni cardiovasculare: recuperare după infarct sau accident vascular. În boli
degenerative ale vaselor sanguine (ischemie cardiacă) se recomandă căpăceala (amestec de
miere, ceară şi propolis), care mestecată ajută la redobândirea elasticităţii şi permeabilităţii
vaselor afectate.
15
În HTA şi insuficienţă circulatorie se recomandă mierea polifloră+2% lăptişor de
matcă (o linguriţă/zi timp de o lună). Acest tratament are în timp un excelent efect
vasodilatator, de reglare a presiunii sanguine şi de normalizare a circulaţiei periferice.
Afectiuni psihice: insomnii, 1-2 linguri mari de miere de tei sau mac înainte de culcare.
Mineralele, enzimele şi vitaminele din miere favorizează secreţia de serotonină şi
melatonină, doi neurostimulatori care induc o stare de calm şi relaxare.
Producerea a 100 mg de miere necesită vizitarea de către albine a peste 1.000.000 flori
din ciorchinii salcâmului.
Pentru a realiza 1 kg de miere este necesară efectuarea a 15.000.000 de zboruri!; ca să
culeagă 1 kg de miere o albină ar trebui să cerceteze 2-5 milioane flori şi să parcurgă o distanţă
egală cu ocolul pământului! (40.000 km). Pentru aceasta ar trebui să trăiască de 100 de ori mai
mult (să aibă 100 de vieţi).
O familie puternică, de 60.000 de albine, asigură în două săptămâni de cules o producţie
de miere cu 50 % mai mare decât 4 familii slabe a câte 15.000 de albine fiecare; pentru un cules
cu miere-marfă o familie trebuie să aibă cel puţin 45000 albine (4,5 kg albină); pentru a
produce 1 kg miere-marfă o familie consumă alte 8 kg miere + polenul necesar asigurării hranei
proteice.
Albina consumă 0,5 g miere pentru fiecare kilometru parcurs în zbor; în perioada
sezonului rece o familie consumă 6,272 kg miere, astfel: octombrie-0,799 kg miere;
noiembrie-0,721 kg miere; decembrie-0,721 kg miere; ianuarie-0,900 kg miere; februarie -
1,194 kg miere; martie-1,957 kg. miere. Mierea într-o celulă cântăreşte 0,43 grame; la început
se depozitează 0,14 g, în medie maturizarea făcându-se în 6 zile; la 3 kg de nectar/zi sunt
umpluţi 2,4 faguri/cuib iar în ziua a 6-a, 9 faguri/cuib.
Pentru hrănirea creşterea unei albine e necesară o cantitate de miere egală cu o treime din
volumul unei celule; mierea de albine are o reacţie pronunţat acidă (pH 3,5-4,5).
Mierea se maturează de două ori mai repede în celulele umplute numai 1/4 decât în cele
umplute 3/4; mierea recoltată înainte de căpăcire este de calitate inferioară deoarece înainte de
căpăcire procentul de apă este de obicei peste 20 % iar procesul transformării zaharozei în
fructoză şi glucoză este în plină desfăşurare; practicând stupăritul pastoral şi în anii favorabili
din punct de vedere meteorologic secreţiei de nectar, o familie de albine puternică poate să
adune până la 150 kg miere.
Vâscozitatea mierii este ridicată la temperatura de 20-30°C şi scade rapid între 30 şi
40°C, iar peste această temperatură ea nu mai variază mult, fiind inutilă încălzirea mierii peste
40°C pentru a o face fluidă.
 Conţinutul optim de apă în miere este de 17-18%, conţinut la care mierea este de 6 ori
mai vâscoasă decât mierea cu 25% apă; mierea care conţine mai mult de 20% apă are o
consistenţă anormală iar cea cu un conţinut de apă între 14-15% are o vâscozitate mare, cu o
consistenţă groasă, chiar uleioasă; higroscopicitatea mierii face ca aceasta, ţinută în recipiente
deschise, la o umiditate de 100% a mediului înconjurător, timp de 3 luni, să-şi mărească
conţinutul în apă, de la un procent de 18% la 55%, iar la o umiditate de 81% ajunge la 32%;
umiditatea atmosferei în încăperile destinate depozitării mierii nu trebuie să depăşească 60%.
Ggreutatea specifică a mierii variază în funcţie de conţinutul ei în apă.
La o temperatură de 20°C, unui conţinut în apă biologică de 15% îi corespunde o
greutate specifică de 1,4350 kg/l, iar la 18 % apă biologică corespunde 1,4171 kg/l.
Un kilogram de miere are un volum de aproximativ 700 mililitri. La-36°C mierea
îngheaţă iar volumul ei scade cu 10 %.
La încălzire mierea se dilată, la 25°C volumul ei mărindu-se cu 5%. Mierea cristalizată
pusă la o temperatură de 35°C sau în baie de apă la 50°C se transformă în lichid.
16
Pentru a încălzi mierea este nevoie de mai puţină energie decât pentru a încălzi acelaşi
volum de apă deoarece căldura specifică medie a mierii (prin acest termen se înţelege
cantitatea de căldură necesară pentru a creşte cu 1°C temperatura mierii), lichidă sau
cristalizată, este de 0,64 cal/g/°C şi de 0,73 cal/g/°C.
Mierea este rea conductoare de căldură, conductibilitatea ei termică variind între
funcţie de conţinutul în apă, de temperatură şi de gradul ei de cristalizare, având valori între
118x10-5 şi 143x10-5 cal/cm/sec/°C.
Albinele căpăcesc mierea după ce celulele fagurelui se umplu de miere iar umiditatea
acesteia a scăzut până la 20%.
La noi în ţară valorile cele mai scăzute se situează în jurul valorii de 13,30% iar cele mai
ridicate în jur de 22,40%, media fiind de 16,45%.
Mierea din zona de şes are o umiditate medie de 15,90%, cea din zona de deal 16,95 %
iar cea din zona de munte, unde sunt mai multe ploi, depăşeşte 17,40%.
Valoarea normală pentru conţinutul în apă a mierii este de 17-18%, o miere cu un
conţinut redus de apă, uscată, fiind greu de extras şi condiţionat iar o miere prea umedă riscă
să fermenteze şi astfel gustul să îi fie atenuat sau, în cel mai rău caz, să se compromită mierea.
Din substanţa uscată a mierii, zaharurile (în principal glucoza şi fructoza) reprezintă 95-
96%.
Conţinutul mediu al mierii în glucoză este de 31%, în fructoză 38%, ele reprezentând
împreună 80-90% din zaharurile mierii.
În mierea naturală, conţinutul maxim de zaharoză este de 5 %, în mierea de mană este de
10 % iar în cea falsificată cu sirop de zahăr, zaharoza depăşeşte aceste valori.
Conţinutul de maltoză a mierii este de 7,3%.
Dextrinele se găsesc în cantităţi mai mici în mierea de flori şi în cantităţi mai mari în
mierea de mană (2-3 % şi respectiv 5 %); până în prezent în miere s-au identificat 15 zaharuri
diferite dar ele nu se găsesc niciodată toate împreună.
Deşi în cantităţi reduse, de aprox. 2 %, substanţele nezaharoase din miere determină
specificul şi individualitatea mierii.
Aciditatea mierii, calculată în ml NaOH n/10 la 100g miere, poate fi de maximum 4 ml
pentru mierea de flori şi de 5 ml pentru cea de pădure.
Proteinele din miere se găsesc în cantităţi reduse de 0,15-0,70% iar conţinutul lor diferă
în funcţie de provenienţa mierii.
Enzimele din miere (invertaza, amilaza, inhibina, oxidaza, catalaza, maltaza, fosfataza,
glucozidaza, lipaza, etc.) sunt termostabile, dar activitatea lor scade la 50°C şi dispar complet
la 80°C; activitatea lor e optimă la 35-40°C şi un pH de 5,3.
Încălzirea mierii la peste 60°C duce la distrugerea fermenţilor, la evaporarea substanţelor
eterice volatile şi antimicrobiene, fenomene în urma cărora mierea îşi pierde aroma şi se
transformă într-un amestec de simple zaharuri.
 Invertaza, originară în principal din secreţiile glandelor faringiene ale albinelor mai
vârstnice de 21 zile, la un pH de 6,0-6,8 scindează zaharoza în glucoză şi fructoză, într-un
raport de 1:1, devenind inactivă la temperatura de 40°C.
Amilaza (diastaza) devine inactivă la 90°C,fiind în compoziţia mierii de 12 ori mai
multă decât invertaza. Cele două enzime sunt sensibile la îmbătrânire, pierderea activităţii
enzimatice a amilazei este de 10-30%/1an şi 31-37%/2ani iar a invertazei este de 43%/1 an şi
57%/2 ani.
Mierea conţine numeroase săruri minerale, într-un procent de maximum 0,35 % în
mierea de flori şi maximum 0,85% în mierea de mană.
La cald şi în mediul acid, fructoza se descompune formându-se astfel produşii
furfurolici, cel mai important fiind HidoxiMetilFurfurolul (HMF).
17
În primele luni de la extracţia din faguri, conţinutul de HMF din miere se situează în jurul
valori de 0,1-0,2mg la 100g miere, iar după 1-2 ani de păstrare la temperatură moderată poate
atinge valoarea de 1,5mg/100g.
Prin lichefierea mierii la temperatură înaltă, conţinutul de HMF creşte mult, putând
ajunge la 10mg/100g; se admite pentru mierea ce se comercializează un conţinut de HMF de
max. 4mg/100g; conţinutul ridicat de glucoză, mai mic de apă precum şi temperatura scăzută
(13-14°C şi sub aceste valori) favorizează cristalizarea mierii.
Doar mierea naturală cristalizează, mierea falsificată, obţinută din zahăr şi îndulcitori
nu cristalizează niciodată; prin această caracteristică, cristalizarea, se poate diferenţia cu
precizie o miere naturală de una falsificată; cristalizarea e un proces firesc, natural şi de aceea
apicultorii nu pot fi bănuiţi că falsifică mierea prin adaos de zahăr; cristalizarea mierii poate fi
favorizată în mod artificial prin adăugarea la mierea fluidă a unei cantităţi de 5-10% miere
cristalizată şi menţinerea recipientelor cu miere la o temperatură de cca. 14°C; în aproximativ 5
zile mierea este cristalizată; după extracţie, durata de limpezire a mierii depinde de temperatură
şi de înălţimea vasului. În cazul unui strat de 1 cm înălţime durata de limpezire a mierii este
după cum urmează: încălzirea mierii înainte cu 2 zile de extracţie, pentru lichefiere şi deci,
pentru extragerea ei mai uşoară din faguri, într-o cameră de încălzire, la o temperatură de
35°C, îi dăunează foarte puţin.
Pasteurizarea mierii presupune încălzirea ei într-un timp foarte scurt şi menţinerea ei la
temperatura de 70-78°C timp de 5-6 minute, apoi răcirea ei bruscă la temperatura de 42°C.
Nivelul de condiţionare al mierii este determinat de conţinutul ei în apă şi în levuri. cea
mai eficientă metodă de a împiedica fermentaţia mierii este pasteurizarea ei timp de 71/2
minute la temperatura de 63°C sau timp de 1 minut la 69°C, procedeu care distruge levurile.
Mierea se păstrează în încăperi uscate, curate, fără mirosuri străine, la temperatura de
14°C. Păstrarea mierii la temperaturi mai mari, cuprinse între 20-25°C duce la închiderea
culorii mierii şi pierderea aromei.

C.2.1.2. NECTARUL

Nectarul este un produs complex de natură glucidică, secretat de glandele nectarifere ale
plantelor, recoltat de albinele lucratoare şi transformat în miere.
Încă de la primele flori de primăvară, de la ghiocelul cel alb, de la cânepa codrului cea
albastră, de la untişorul cel galben, de la podbal şi de la alte flori, albinele adună sucul dulce al
florii, nectarul. Procesul de prelucrare a mierii este legat în primul rând de compozitia
nectarului. În general, s-a stabilit că nectarul conţine între 73-90% apă, 9-60% glucide şi 1-2%
materii diferite.
Substanţele zaharoase la rândul lor se împart în: 1/3 zahăr neinvertit (zaharoză) şi 2/3
necristalizabil, adică zahăr invertit: glucoză şi levuloză (fructoză).
În zbor după nectar, albina se aşeză pe o floare. O cercetează, eventual cu ajutorul
mandibulelor va deschide corola florii şi apoi va găsi glandele nectarifere, din care cu ajutorul
trompei va suge nectarul, depozitîndu-l, pe durata transportului în guşă. Din acest moment a
început în laboratorul interior al albinei, prelucrarea mierii. Prin acţiunea directă a albinei,
nectarul îşi va schimba integral consistenţa şi apoi structura compoziţiei.
În zborul de întoarcere, o parte din apa conţinută în nectar se elimină prin pereţii guşei.
Sesizate de prezenţa nectarului în guşă, o parte din glandele albinei încep să secrete
fermenţi specifici, care influenţează procesul chimic şi biochimic de transformare a nectarului.
Ajunsă în stup, culegătoarea este luată în primire de albina tânără, care în primele zile de
viaţă se numeşte "albina stupului" (pentru că diviziunea muncii o obligă să îndeplinească sarcini
interioare) căreia îi transmite nectarul adus, pentru a fi depus în celulele din fagure.
18
Cu acest prilej, nectarul trecând la altă albină, în altă guşă, se îmbogaţeşte cu noi cantităţi
de fermenţi şi în special cu invertină.
Acest nectar nu ramâne în prima celulă în care a fost depozitat.
O altă albină tânără va veni si-l va muta, astfel că va trece de nenumărate ori din guţă în
guşă, din celulă în celulă, de fiecare dată procesul de transformare intensificându-se, până când
nectarul va deveni miere. De obicei aceste mutări se întâmplă noaptea.
În timpul depozitării nectarului în celule, apa care prisoseşte procesului chimic, se va
îndepărta prin acţiunea albinelor ventilatoare, astfel că gradul de concentrare să corespundă
caracteristicilor mierii "coapte". Va trebui ca albinele să adune 3-4 kg nectar ca să rezulte l kg
de miere coaptă (maturată).
Când albinele încep să căpăcească celulele este semn că procesul de transformare a
nectarului în miere este pe cale de terminare, că mierea este maturată (când jumatate din fagure
este căptuşit), în acest caz, ea conţine un procent de circa 20% apă, cât este normal să conţină
o miere de bună calitate. Cu trompa nectarul este absorbit şi depozitat în guşa albinei unde este
transportat pânăa la depunerea lui în fagure. Aici are loc transformarea nectarului în miere.
Conţinutul glucidic al nectarului, cuprins între 4-75%, variază in funcţie de specia plantei,
umiditate şi temeratura atmosferică.
Concentratia optimă a nectarului preferat de albine este de 40-50 %. Transformarea
nectarului în plante cuprinde un proces biologic şi unul fizic.
Procesul biologic constă în hidroliza enzimatică a zaharozei, cu ajutorul invertazei
(produsă de glandele faringiene a albinei), în glucoză şi fructoză.
Procesul fizic constă în eliminarea excesului de apă biologică, până la concentraţia
optimă de 15-18%, prin ventilaţie şi mutări repetate (sute de ori) de la o celulă la alta şi între
albine. Enzimele, pe care albinele le introduc în nectar, au însuşirea de a scinda zaharoza,
maltoza, melezitoza, rafinoza, melibioza etc., acest proces durând ani îndelungaţi.
Transformarea nectarului de către albine în miere este însoţită apoi de preschimbarea şi
înlocuirea conţinutului de acizi nefolositori, odată cu eliberarea surplusului de apă.
Compoziţie chimică: glucide (glucoza, fructoza, zaharoza), acizi organici, răşini,
dextrine, proteine, enzime (invertaza), vitamine, microelemente.
Cu ocazia invertirii nectarului în miere sunt încorporate proteine, materii albuminoide,
acizi (formic, malic, citric, gluconic, succinic, acetic), substanţe minerale (fosfaţi de calciu, fier,
săruri de aluminiu, stronţiu, cobalt, titan, crom, iod, argint, zinc, plumb, iridiu etc. în cantităţi
infinitezimale), substanţe funcţionale de origine organică (enzime, catalaza, inulaza, inhibina),
vitamine, antibiotice naturale, hormoni şi polen, mierea neputând fi egalată de nici un preparat
farmaceutic sintetic căci ea este o substanţă vie şi direct asimilabilă. Nectarul este oferit
albinelor ca o momeală pentru polenizare, iar concentraţia în apă variază între 10-50%.
Conţinutul în zahăr al nectarului la florile de păr este mai scăzut în comparaţie cu
florile de măr şi tocmai de aceea albinele vizitează relativ puţin florile de păr.
Nu toate plantele secretă nectar în aceeaşi parte a zilei (de ex. hrişca secretă nectar
începând cu ora 8 iar castraveţii spre ora 9) şi chiar la aceeaşi plantă variază, în cursul unei zile,
ora şi cantitatea de nectar produsă. Albinele la una şi aceeaşi ieşire la cules frecventează numai
florile aceluiaşi fel de plantă (de pe o floare de măr o albină va zbura pe o altă floare de măr şi
aşa mai departe). Dacă albinele zboară pe flori de plante diferite însemnă că acestea nu sunt
culegătoare ci sunt cercetaşe.
 Trântorii au un aparat bucal care nu le permite să ajungă la locul unde se găseşte
nectarul într-o floare, decât dacă acest loc nu este prea profound. La un drum, albina poate
transporta în guşă maximum 60 mg de nectar.
Pentru depozitarea nectarului proaspăt este necesar un spaţiu de 3 ori mai mare decât cel
necesar depozitării mierii, lipsa spaţiului ducând la diminuarea recoltei de miere cu 40%.
19
Nectarul cu o concentraţie în zaharuri de sub 5% sau peste 90 % nu este preferat de
albine. O valoare optimă de concentraţie este de 40-50%.
Umiditatea relativă a aerului atmosferic influenţează favorabil secreţia de nectar atunci
când se situează în jurul valorii de 65-75%.
Temperatura optimă pentru secreţia de nectar a plantelor este între 20-30°C.
Nefavorabilă este o temperatură de peste 35°C sau sub 10°C.
Greutatea specifică a nectarului variază în limite cuprinse între 1,02 şi 1,35 iar reacţia
lui poate fi bazică, neutră sau acidă, de obicei are un pH acid.
Din cauză că seva plantelor conţine 90% glucide şi doar 5% proteine din 100 g substanţă
uscată, insectele producătoare de mană trebuie să folosească mari cantităţi de sevă pentru
satisfacerea necesarului lor nutritiv, elaborând astfel şi mari cantităţi de mană.
Volumul guşii albinei poate permite transportul a 75 mg nectar, în medie albina
transportă aproximativ 35-45 mg nectar.
Eliminarea picăturii de nectar şi înghiţirea ei de către albine, odată cu mişcarea ritmică a
trompei, în procesul de maturare a nectarului, se desfăşoară în reprize de câte 10-15 sec., timp
de aprox. 20 minute după care este depozitat în celule.
După 2-4 zile de la începerea maturării nectarului conţinutul în zahăr din nectar ajunge la
76-80%;

C.2.1.3. MIEREA DE MANĂ

Este un lichid dulce excretat de insectele hemiptere (aphidae-paduchele de plante,

cechaniidae, pseudococcidae, lachinidae), care se hrănesc cu plante.
Mierea de mană sau extraflorală provine de pe alte părţi ale plantei, în afară de flori.
Mana este un produs obţinut prin intermediul insectelor hemiptere, care hrănindu-se cu sucurile
plantelor, elimină surplusul de glucide, care apoi sunt prelucrate de albinele lucrătoare, în miere
de mană.
Sursa principală de miere de mană, considerată “extractul dulce al copacilor”, este seva
copacilor, în special al coniferelor din genurile Abies, Picea, Larix sau Cedrus.
Are proprietăţi laxative puternice, fiind recomandată în colita de fermentaţie (câte 2-6
linguri pe zi), eliminând toxinele din organism.
Pentru consumul uman are o valoare deosebită, conţinând multă inhibină (INHIBÍNĂ s.
f. substanţă antibacteriană inhibitivă, secretată de unele ţesuturi epiteliale sau plante; un
bactericid foarte puternic) şi săruri minerale (de 12,8-20 de ori mai bogată în săruri minerale
decat cea florală), calciul şi magneziul prezentând cel mai mare interes terapeutic întrucât
organismul uman asimilează mult mai bine aceste săruri prin alimentaţia naturală decât prin
administrarea sintetică.
Mierea de mană conţine până la 5% dextrine (heterozide complexe-gume,
mucegaiuri), care îi măresc vâscozitatea.
Nu conţine polen, fiind recomandată persoanelor alergice la acest produs natural. Are
acţiune antiseptică, diuretcă, antiinflamatoare, energizantă.
Este recomandată copiilor (datorită conţinutului bogat in microelemente), sportivilor şi
persoanelor cu activitate intensă (datoruta actiunii energizante), persoanelor aflate în
convalescenţă, în anemii, etc.
Clasificare. După arborii de la care provine este de mai multe feluri: de stejar, de brad,
de molid, etc. Secreţia manei e condiţionată de o serie de factori printre care menţionăm:
factorii interni: factorii genetici ce se transmit fiecărei specii de insecte producătoare de
mană. factorii externi (factorii meteorologici, solul, expoziţia însorită, altitudinea, etc);
factorii biotici: (prădători, dăunatori şi paraziţi).
20
Prădătorii (veveriţele, ghionoaiele, ciocanitoarele, piţigoii, sticleţii, viespile, muştele etc.)
decimează lachnidele în toate stadiile de existenţă.
Pe lângă aceşti aprigi duşmani, insectele producătoare de mană au şi prietenii lor:
furnicile de pădure-care le protejează şi le stimulează secreţia de mană.
Pe lânga faptul că mierea de mană nu este recomandată pentru iernare deoarece
provoacă intoxicaţii grave, degenerescenţă şi necroză, sunt cazuri când, chiar pe timpul verii
poate provoca multe neajunsuri.
Atunci când mana conţine zaharuri neasimilabile şi mai ales în anii secetoşi, când albinele
sunt lipsite de păstură, albinele se pot intoxica datorită consumului sporit de miere de mană.
Excepţie face mierea de mană de conifere, care conţine procente ridicate de zaharuri
digestibile, albinele de munte fiind obişnuite să consume o astfel de hrană chiar şi iarna.
Inhibina, dextrinele, mineralele şi conţinutul redus de glucoză menţin mierea de mană sub
formă lichidă timp îndelungat.
Uneori, mierea de mană este atât de vâscoasă, încât nici nu mai poate fi extrasă din celule
decât prin topirea fagurilor.
Caracteristicile generale ale mierii de mană sunt foarte asemănătoare cu cele ale mierii
florale.
Totuşi, există unele diferenţe care trebuie menţionate: mierea de mană conţine o cantitate
mai mare de minerale faţă de mierea florală.
Culoarea este în mod obişnuit mai închisă (excepţie: mierea de mană galbenă de molid).
Conductivitatea electrică este mai mare, cristalizează mai uşor şi mai repede.
Opalescenţa sa este mult mai intensă.
Rotaţia optică (polarizarea): mierea de mană, datorită conţinutului diferit de dextroză şi
levuloză, dar mai ales datorită prezenţei unor zaharuri caracteristice, melezitoză şi erloză care
sunt puternic dextrorotatorii, prezintă în general dextrorotaţie de diferite grade.
Conţinutul de minerale este determinat prin cântărirea cenuşii rămasă după calcinarea
mierii la temperatură înaltă.
Normal, mierea nu conţine mai mult de 0,6% cenuşă, în timp ce în mierea de mană poate
depăşi 1 %. Aciditatea (pH-ul) =5,9 –7,8.
De fiecare dată când avem nevoie să înţelegem mai bine compoziţia unui anumit produs,
trebuie să cunoaştem mai întâi, pe cât este posibil, originea sa.
Listă cu posibilele surse pentru mierea de mană: Abies alba (BRAD), Acer campestre
(ARŢAR), Accer platanoides, Betula alba (MESTEACĂN), Corylus avellana (ALUN),
Fagus silvatica (FAG), Fraxinus excelsior (FRASIN), Picea excelsa (MOLID), Pinus
silvestris (PIN), Populus nigra (PLOP), Quercus robur (STEJAR), Salix alba (SALCIE),
Ulmus campestris (ULM) .
Substanţe uscate: carbohidraţi (90–95%, mai ales glucoză, fructoză şi aproape deloc
zaharoză), proteine 0,2–1,8%, minerale, acizi organici, vitamine, etc. aprox. 5%.
Mierea de mană conţine peste 18% trizaharide (rafinoză, melezitoză etc.), uleiuri
esenţiale (care conferă arome specifice fiecărui tip de miere de mană).
Sursa principală de miere de mană, considerată “extractul dulce al copacilor”, este seva
copacilor, în special al coniferelor din genurile Abies, Picea, Larix sau Cedrus.
Are proprietăţi laxative puternice, fiind recomandată în colita de fermentaţie (câte 2-6
linguri pe zi), elimininând toxinele din organism.
Este foarte bogată în minerale (de cinci ori mai bogată decât oricare altă varietate)
proteine, aminoacizi naturali (inclusiv aminoacizi esenţiali).
21

C.2.1.4. POLENUL
 Polenul este o pulbere galbenă, constituită din grăuncioare microscopice produse de
anterele staminelor şi reprezintă celulele sexuale vegetale masculine.
Este un produs nobil recoltat de albine din natură aproape fără încetare de primăvara
până toamna şi foarte apreciat pentru efectele sale benefice asupra organismului uman.
Aceste efecte sunt oferite de compoziţia sa complexă: proteine, microelemente,
vitamine, aminoacizi, glucide, flavonoide, acizi graşi, fermenţi, substanţe antibiotice, etc.
Polenul asigură hrana proteică, minerală, glucidică şi vitaminică, în toate stadiile de viaţă
a albinelor.
Fiind o substanţă vie care germinează, trebuie protejată de fenomenul natural de alterare
fie prin metode clasice de uscare, fie prin conservare la rece. Aceasta din urmă a devenit foarte
folosită.
Cele mai bogate polenuri provin de la: salcia căprească, dovleac, floarea soarelui,
păpădie, alun, arţar, pomi fructiferi, castan.
Polenul granule este un supliment nutritiv dietetic cu acţiune fortifiantă atât pentru copii,
cât şi pentru adulţi. Are o importantă acţiune de reglare a funcţiilor organismului în cazuri de
oboseală fizică şi intelectuală.
Polenul este o sursă naturală excepţională de microelemente: conţine 3% din doza
zilnică recomandată (DZR) de Si, Ca şi Mg, 8% DZR de fosfor, 12-17% DZR de Cr, Mn si
Zn, 117% DZR de Ni sau 517 % DZR de selenium (Se).
Conţinutul în vitamine a polenului este bogat şi complex: anevrina (precursor al
vitaminei B1) cu rol important în funcţionarea normală a SNC, rutinul- vitamina P (condiţionat
în Tarosin tablete) este un vasodilatator cerebral, A (retinol), D (calciferol), E (tocoferol), C
(acid ascorbic), B2 (riboflavina), B3, B9, B12 (cobalamina).
Valoarea biologică a polenului este dată, în special, de conţinutul mare şi variat în
aminoacizi naturali esenţiali, care nu pot fi sintetizaţi de albine: arginina, histidina, leucina,
izoleucina, lizina, metionina, fenilalanina, treonina, triptofanul şi valina.
Datorită acestei compoziţii polenul are un efect energizant, acţiune antibacteriană
asupra unor germeni patogeni din flora intestinală (proteus, salmonela), reglează tranzitul
intestinal, efect detoxifiant asupra organismului (luminează tenul), întăreşte sistemul
imunitar, previne riscul de cancer mamar, de colon sau de prostată, efect benefic în sfera
cardio-vasculară.
Este un stimulent al apetitului, favorizează digestia, previne rahitismul, îmbunatăţeşte
tonusul, alungă oboseala, combate căderea părului, hrănindu-i radacinile.
Are efect biostimulator, afrodisiac, antiparazitar, antiinflamator, antipiretic,
dietetic, antianemic, antihemoragic, anticolesterolemiant, antidepresiv.
Ameliorează funcţiile cerebrale, gastrice, hepatice, intestinale, tiroidiene, sexuale
(afrodisiac), intervine în procesul naşterii, procesul creşterii, fiind un anabolizant biologic.
Polenul de albine, medicamentul înţeleptului, este tonic al sistemului nervos central,
al memoriei şi vieţii emoţionale.

22

C.2.1.5. PĂSTURA

Păstura este poate cel mai valoros produs al stupului, dar şi cel mai puţin cunoscut.
Puţini ştiu ce este păstura şi cu mult mai puţini se încumetă să treacă la recoltarea ei.
 În esenţă, păstura este un polen modificat, hrana harnicelor albine. Sub influenţa
substanţelor adăugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii şi umidităţii ridicate din
cuib (stup), precum şi datorită modului de conservare, polenul suferă o serie de transformări
biochimice şi modificări structurale, transformându-se în păstură.
Este produsul obţinut prin fermentarea polenului de către albine, cu ajutorul unor bacterii
specifice (aerobe-pseudomonas şi anaerobe-lactobacillus).
Fermentarea permite hidroliza exinei (membrana externă a polenului) şi eliberarea
substanţelor nutritive din interiorul grăunciorului de polen.
Polenul proaspăt recoltat de albine din anterele florilor este depozitat în fagurii cuibului,
de preferinţă în cei de culoare neagră. Sub această formă polenul se găseşte depozitat în cei 2
faguri care mărginesc puietul şi mai puţin în fagurii cu puiet.
Uneori, în cazul unei abundenţe de polen în natură sau a unei încetiniri a ritmului de ouat,
cuibul în întregime se poate bloca cu polen.
Grăuncioarele de polen adunate de pe flori sunt descărcate de albinele culegatoare direct
în celulele fagurilor, unde sunt comprimate cu capul pentru a forma o masă compactă.
Urmeaza alte încărcaturi şi tasări, până ce celula se umple cam 2/3.
În momentul înmagazinării în faguri, polenul are aceleaşi însuşiri şi calităţi ca polenul
reţinut în colectorul de polen. După depunerea lui în faguri, se transformă în păstura, sub
influenţa substanţelor adăugate de albine, a microorganismelor, a temperaturii şi umidităţii
ridicate din cuib (33-35°C), precum şi datorită modului de conservare în celulele fagurilor.
La depozitarea în faguri albinele nu ţin seama de specia botanică şi de provenienţa
polenului, astfel încât, în aceeaşi celulă găsim polen de culori diferite, în aceste condiţii
transformările începute o dată cu formarea ghemotocului de polen continuă să se desfăşoare în
interiorul stupului şi în celulele fagurilor, realizându-se prin transformări biochimice, o
modificare structurală care situează păstura pe o treaptă calitativ superioară polenului.
Prin aceste transformări se realizează următoarele: puterea germinativă a polenului
dispare în 1-2 zile sub influenţa unor secreţii ale glandelor mandibulare ale albinelor; zaharoza
se transformă treptat în monozaharide; zahărul simplu trece, parţial, în acid lactic, sub influenţa
unor fermenţi; creşte continutul de vitamina K; sporeşte gradul de conservabilitate în timp al
produsului; sporeşte numărul granulelor de polen, al căror conţinut a fost scos în afara exinei
(învelişul grăunciorului de polen).
Când aceste transformări au luat sfârşit, din polenul înmagazinat de albine în faguri
rezultă păstura sau "pâinea albinelor". Faţă de polen valoarea nutritivă şi antibiotică a
păsturii este de 3 ori mai mare. De asemenea, învelişul extern al polenului, exina, este distrus,
determinând asimilarea mai uşoară de către organism.
Datorită cantităţii mari de acid lactic şi proprietăţilor antibiotice, păstură poate fi păstrată
timp îndelungat, fără a se observă modificări majore, cantitative sau calitative. Păstrată la loc
uscat şi răcoros, poate rezistă până la 17 ani.
Compoziţia păsturii este cea a polenului din care provine: glucide (35%), lipide (1-
5%), provitamina A (200-875 mg/kg), vitamina E (1,7 g/kg), vitamina C (60-2000 mg/kg),
proteine, aminoacizi, 27 microelemente, un factor antibiotic, un factor de creştere,
fitohormoni, enzime, arome și materii neidentificate (3-4%).
Pe lângă polen, conţine şi substanţe nutritive provenite din saliva albinelor lucrătoare,
folosită ca liant pentru grăuncioarele de polen culese de pe anterele florilor.
23

C.2.1.6. LĂPTIŞORUL DE MATCĂ

Lăptişorul de matcă reprezintă substanţa complexă produsă de albinele lucrătoare
pentru a hrăni matca. Concentratul de nutrienţi îi permite reginei să supravietuiasca peste 5 ani,
în timp ce viaţa unei albine lucrătoare este de 2-4 luni. Nutrienţii din compoziţia lăptişorului de
matcă sunt atât de hrănitori încât regina stupului este capabilă să depună 2.000-3.000 de ouă
într-o zi. Lăptişorul de matcă are un conţinut de vitamine din grupa B mai ridicat decât drojdia
de bere (Faex medicinalis). Are un rol deosebit în metabolismul celular, în activitatea
creierului, reduce colesterolul din sânge, este util în digestie, pentru combaterea insomniei, a
anemiei pernicioase şi refacerea glandelor cu secreţe internă.
Compoziţia lăptişorului de matcă: apă biologică (65-67%); proteine (12,5%);
vitamine: întrega gamă a complexului B: B1(tiamina), B2 (riboflavina), B4 (colina), B5
(acid pantotenic), B6 (piridoxina), B12 (ciancobalamina); vitaminele A (retinol), C
(acidascorbic), D (calciferol), E (tocoferol), K (menadiona), P (rutin) sau PP (acid
nicotinic). Lãptisorul de matcã are cea mai mare concentraţie de vitaminã B5 dintre toate
produsele naturale cunoscute (150-200 mg%); aminoacizi (histidina, izoleucina, leucina,
lizina, metionia, fenilanina, treonina, triptofanul, valina)-este singura sursă naturală de colină);
minerale (Ca, Mg, Na, K, Zn, Cu, Fe, Mn, Si, Au, Ag, Co, Cr, Ni, S).
Seleniul-un antioxidant deosebit de puternic, combate efectul nociv al radicalilor liberi,
reduce procesele inflamatorii. La bărbaţi, acest oligoelement este indispensabil pentru formarea
spermei. Cercetările arată că seleniul accentuează dorinţa sexuală a bărbaţilor şi reduce
simptomele neplăcute ale tulburărilor hormonale.
Zincul-joacă un rol important în funcţia de reproducere a bărbaţlor, impulsionează
sinteza hormonului sexual masculin, testosteronul, care îmbunătăţeşte eliminarea spermei
(ejacularea). Absenţa zincului poate avea rol în eventuala instalare a sterilităţii masculine.
Zincul are efect în prevenirea dezvoltării tumorilor benigne ale prostatei.
Efectul antitumoral al celor două oligoelemente este sinergic.
Proprietăţile lăptişorului de matcă: nutritiv, antibiotic cu spectru larg, creşte durata
vieţii prin ameliorarea calitãtii multiplicãrii celulare, creşte pofta de mâncare, anabolizant,
natural, afrodisiac, energizant, vitaminizant, antidepresiv, scade nivelul triiodo-tironinei,
stimuleazã secreţia gonadotrofinelor, creşte secreţia de luteinã şi progesterone, stimuleazã
glandele suprarenale, creşte cortizolemia, creşte testosteronemia, micsoreazã mãrimea prostatei
şi testiculelor, scade greutatea ficatului, creşte raportul albumine/globuline, scade activitatea
adenozintrifosfatazei, creşte consumul de oxigen, antiinflamator, depurativ, scade greutatea
rinichilor, creşte greutatea globalã a corpului, vasodilatator, antiaterosclerotic, hematopoietic
(eritrocite, leucocite, trombocite), imunoreglator, scade multiplicarea tumorilor cu creştere
lentã, normalizeazã secretia de sebum a glandelor sebacee, stimuleazã regenerarea celulelor
epiteliale, antibacterian şi antiviral local.
Mod de administrare: de 0,5-1 g/zi, pentru perioade de 2-3 luni, cu pauze de 3-4
săptămâni, sau chiar doze mai mari, în funcţie de vârstă, greutatea copilului şi de gradul
deficienţei. Lăptişorul de matcă se recomandă în diabetul zaharat, hiperlipidemie, aplazie
medulară, atero şi arterosclerozã, boli pulmonare cronice nespecifice, boli cronice ale cãilor
aeriene superioare, gingivită hemoragicã, boli imunitare diverse, insuficienţă renalã cronicã,
poliartrita reumatoidã, sindrom climacteric, boli ale glandelor suprarenale, boli
infectocontagioase, distrofii, malnutriţie la sugari, convalescenţã, frigiditate, sterilitate prin
insuficienţe hormonale diverse, cosmeticã. Lăptişorul imediat după recoltare este proaspăt.
Ulterior poate fi crud sau procesat. Lăptişorul crud este cel care nu a suferit nici o
prelucrare şi se păstrează la frigider. Lăptişorul procesat este cel care se comercializează ca
drajeuri, capsule, soluţii, etc.
24

C.2.1.7. PROPOLISUL
GENERALITĂŢI
Numele provine din latinescul “pro” (înainte) şi grecescul “polis”(cetate), semnificând
faptul că pentru stup (cetatea albinelor), propolisul serveşte drept “zid de apărare”.
Albinele produc propolis ca mijloc de apărare împotriva microbilor, a mucegaiurilor,
pentru mumificarea într-un înveliş a intruşilor stupului, care sunt omorâţi de albine (cum ar fi
alte insecte sau şoareci), proces ce nu permite putrezirea lor.
Are ca sursă principală substanţele recoltate de pe muguri de plop sau în general de
salicine. Materiei răşinoase brute, albina îi adaugă secreţii salivare, ceară.
 Pâna în prezent se cunosc 19 substanţe de structură chimică diferită, din care cele din
grupele aşa-numitelor flavonoide, betulen şi betulenol, izovanilina, răşini, acizi aromatici
nesaturaţi, cafeic şi ferulic se caracterizează prin activitate biologică.
S-a constatat că menţinând preponderenţa plopului, sursa materiilor prime vegetale pe
care le folosesc albinele la pregătirea propolisului este mai variată.
Totuşi, substanţele chimice permanente, respectiv principiile active conţinute deopotrivă
în propolis şi în exsudatele mugurilor sau ale scoarţelor de copac vizitate de albine sunt
cvasiidentice. Cel mult diferă proporţiile de la o specie de sursă la alta.
Astfel, flavonoidele din propolis sunt larg raspândite în regnul vegetal, în plantele
superioare şi mai ales în plantele vascularizate.
Localizate mai cu seamă în sucul celular sub formă glicozidică, în boboci, frunzele tinere
şi fructele necoapte, flavonoidele joacă un rol cert în reproducere, prin culoarea pe care o
imprimă florilor plantelor entomofile şi ornitofile.
Aşadar, îndeplinindu-şi misiunea multiplă faţă de plantă, faţă de sine şi faţă de om, albina
se înscrie şi prin propolis în ciclul natural al biosferei.
Prin prezenţa a numeroase principii active în propolis, prelevate din plantele de origine,
acţiunea şi domeniile lui de utilizare terapeutică sunt deosebit de cuprinzătoare.
Flavonoidele, ca elemente componente preponderente, au nu mai putin de 41 de acţiuni
terapeutice.
Efectele majore pentru care au intrat în terapeutică sunt acţiunea asupra sistemului
capilar (bioflavonoide), asupra fragilităţii şi permeabilităţii vaselor, asupra sistemului circulator
în general, cu efect vasodilatator şi hipotensiv.
Alte acţiuni: diuretică, coleretică (creşterea producţiei de bilă), estrogenă şi efecte asupra
altor glande cu secreţie internă (timus, tiroidă, pancreas, suprarenale), efect antibacterian,
antivirotic, antiparazitar, anticoagulant.
Acidul ferulic, prezent şi el în propolis, are de asemenea acţiuni specifice, caracterizându-
se mai ales prin efecte antibacteriene, graţie cărora contribuie la acţiunea bactericidă şi
bacteriostatică a propolisului. În afară de aceasta, se manifestă într-un grad însemnat acţiunea
sa aglutinantă, exploatată în tratamentul rănilor care se vindecă greu.
Lista principiilor active conţinute în propolis şi plantele de origine nu se epuizează cu
aceste exemple. În orice caz, proprietăţile farmacodinamice ale propolisului se adresează unor
variate domenii de utilizare: dermatoze, infecţii ale căilor urinare, afecţiuni ale prostatei,
tratarea unor răni, afecţiuni endocrine, afecţiuni dentare, precum şi în scopuri anestezice.
Propolisul, considerat încă de unii produs "secundar" al stupului, este folosit de om, ca şi
de albine, din cele mai vechi timpuri în scopuri terapeutice. Cu proprietăţi bactericide şi
bacteriostatice, datorită substanţelor pe care le conţine şi care omoară bacteriile din stup sau
împiedică creşterea acestora, fără să le distrugă, propolisul deţine un loc important printre
remediile medicinii empirice şi în practica ştiintifică. Propolisul este folosit ca biostimulator,
deoarece măreşte rezistenţa fizică şi înlatură oboseala.
25

Datorită proprietatilor sale antivirale, antitoxice şi antiinflamatorii, propolisul îşi găseşte

tot mai multe utilizări.
Este un bun stimulator al refacerii ţesuturilor afectate de răni, arsuri, sau degerături.
Este foarte util în vindecarea rănilor de la armele de foc, precum şi în cicatrizarea
operaţiilor.
Propolisul vindecă mucoasa bucală şi este benefic în sângerările gingiilor. Balsamul de
propolis protejează împotriva radiaţiilor Roentgen şi de altă natură.
Acţiunea sa este antimicotică, bactericidă şi bacteriostatică, fapt ce previne îmbolnăvirea
albinelor.
Propolisul este un produs complex de consistenşă răşinoasă, plastică, parfumat, cu o
aromă plăcută de muguri de anin, plop, conifere, miere, ceară şi vanilie.
 Propolisul sau “cleiul de albine” este un produs adeziv, răşinos, elaborat şi folosit de
albine ca material de cimentare (“chituire” a fisurilor din adăpostul ocupat de colonie), lipire
între ele a ramelor, curăţire şi spălare a celulelor, de micşorare a urdinişului, constituirea de
rezerve pentru situaţii critice sau pentru a “lăcui” fagurii noi, inclusiv interiorul celulelor, cu o
peliculă foarte fină din acest produs minune.
El are o origine dublă: internă (elaborat de albină într-un mic organ situat între guşă şi
intestinul mediu) şi externă (de pe mugurii, frunzele şi scoarţa coniferelor, plopului, arinului,
mesteacănului, pomilor fructiferi şi altor plante care secretă substanţe răşinoase).
Colectarea propolisului se face de către un număr restrâns de albine lucrătoare, care
execută şi cimentarea în interiorul stupului.
Este un produs de digestie al albinelor şi este cules de pe cel puţin 20 de specii de arbori,
în special de pe mugurii de plop şi de arin, de pe frunzele, mugurii şi scoarţa coniferelor şi a
plopilor, a salicaceelor (sălcii) şi a prunilor. Materiile răşinoase astfel culese sunt amestecate de
albine cu secreţii salivare şi ceară.
Producerea propolisului se face în acelaşi timp cu cea a mierii şi se realizează de către
albine specializate, în zilele călduroase, când temperatura este mai mare de 20°C, moment în
care acesta devine plastic. De la un stup se poate recolta o cantitate de 100 - 400 g de propolis,
în funcţie de regiune.
Culoarea propolisului variază de la galben roşcat la verde, de la brun la roşu închis, în
funcţie de plantele din zona de colectare. Propolisul de conifere are culoare deschisă iar cel de
plop tinde spre roşu.
Aspect. Propolisul se prezintă ca o masă lipicioasă de culoare variabilă între verde, maro
şi negru, având miros aromat de răşini şi balsamuri.
Propolisul este o substanţă răşinoasă, de culoare verde-brună sau cafenie, cu o aromă
plăcută de muguri de plop, miere, ceară şi vanilie; prin ardere emană un miros de răşini
aromatice. Adunat de albine de pe muguri şi de pe unele plante ierboase, propolisul este
materialul de "cimentare" şi dezinfectantul stupului, care îşi păstrează prin aceasta structura şi
igiena interioară. Gustul propolisului este amar.
Solubilitatea. Este solubil în alcool şi eter şi greu solubil în apă.
Greutatea specifică este de 1,112 -1,136 g/cm³. Punctul de topire este situat între 70-
120 °C. La temperatura de 37 °C se înmoaie, iar la temperaturi scăzute este casant.
Propolisul este compus din răşini vegetale, balsam de diferite compoziţii, ceară,
uleiuri eterice, oligoelemnte (fier, cupru, zinc, mangan, cobalt), la care se adaugă polen,
flavonoide, secreţii ale glandelor salivare ale albinelor. El conţine aproximativ: 55% răşini
şi balsamuri, 28-30% ceruri, 10% uleiuri eterice, 5% polen, majoritatea bogate în vitamine şi
microelemente şi 2 % alţi compuşi, cu acţiuni farmacologice şi fiziologice excepţionale,
proporţii care sunt asemănătoare pentru orice fel de propolis.
26
Din ultima categorie, deşi cea mai redusă din punct de vedere procentual, fac parte:
derivaţii flavonici, acizi polifenolcarboxilici şi alţi acizi aromatici, vitamine, glucide,
fitohormoni, taninuri, aminoacizi, enzime şi oligoelemente (fier, iod, zinc, calciu, magneziu,
potasiu, seleniu, mangan), sau unele microelemente şi ultramicroelemente, mai mult sau mai
puţin importante pentru organism (siliciu, cupru, molibden, arsen, staniu, aluminiu, vanadiu,
wolfram, aur, iridiu, cadmiu, cobalt, stronţiu).
Propolisul conţine şi fitohormoni şi fermenţi (enzime). Dintre enzimele pe care le preia
albinele de la plantele melifere şi pe care le regăsim şi în propolis amintim: amilaza,
aminoglucozidaza, zaharaza, celulaza, hemicelulaza, lipaza, proteaza.
Nefiind o substanță definită, evident, propolisul nu are formulă chimică.
Dar ca produs folosit pe baza practicii multimilenare, iar astăzi, în măsură crescândă, pe
baza experiențelor și cercetărilor efectuate de medici, bacteriologi și biologi cu renume,
propolisul are multe aspecte tămăduitoare.
Răşinile vegetale, sau rezinele, sunt produse de consistenţă vâscoasă, lipicioasă,
secretate de anumite plante, în mod special de conifere.
 Răşina produsă de conifere este lipicioasă cu un miros intensiv, insolubilă în apă, dar uşor
solubilă în ulei, alcool, cloroform, eter şi parţial în benzen.
Componenta principală a răşinilor o reprezintă un grup de substanţe complexe solide,
foarte rar lichide, produse de plante, cu rol de protecţie împotriva atacurilor patogene, a
insectelor, a fungilor sau altor infecţii.
Cea mai mare parte a acestor răşini este de tip terpenoidic, alcătuită din diterpeni (acid
abiatic şi acid galic) şi alţi compuşi minori ca: rezinaţi, rezinoli, rezinotanoli, esteri şi substanţe
inerte. Rezinele fenolice sunt mai rare, fiind compuse din fenilpropanoide, lignani şi flavonoide
liposolubile.
Cele mai cunoscute terpene din răşinile care intră în componenţa propolisului sunt alfa-
pinenul, beta-pinenul, delta 3-carena şi sabinena, terpene monociclice (limonen şi terpinolen) şi
cantităţi mai mici de sescviterpene triciclice (longifolen, cariofilen şi deltacadinen).
Răşinile din plop sunt bogate în flavonoide. Există specii de plante care produc răşini
florale, cu scopul de atrgere a insectelor, sau albinelor polenizatoare.
Este cazul unor specii, cum sunt cele din genurile Clusia şi Dalechampia, originare din
America, a căror răşini florale sunt bogate în benzofenone poliprenolate.
În Chile, propolisul conţine viscidonă, o terpenă izolată din specii de plante aparţinând
genului Baccharis, iar în Brazilia a fost izolat recent din propolis epoxid de naftochinonă,
precum şi acizi prenilaţi, cum ar fi acidul 4-hidroxi-3,5-diprenilcinamic.
Principalele acţiuni ale rezinelor din propolis, extrase din mugurii florali şi scoarţele
anumitor arbori, sunt cele antiseptice, antimicotice şi antiparazitare.
Balsamurile sunt secreţii vegetale compuse din rezine, acizi aromatici, alcooli şi esteri.
Balsamurile din polen conţin gume oleaginoase bogate în acid benzoic sau acid cinamic.
Propolisul conţine uleiurile esenţiale ale lumii vegetale, oferind apiterapiei, fitoterapiei şi
aromoterapiei o sursă de compuşi naturali, folosiţi ca remedii în afecţiuni dintre cele mai
diverse. Uleiul esenţial este un lichid hidrofob, care conţine compuşi aromatici volatili produşi
de plante. Compoziţia uleiurilor esenţiale este foarte complexă şi variată.
Numai în uleiul esenţial de trandafir au fost identificaţi în jur de 300 compuşi.
Uleiurile esenţiale sunt compuse, în marea lor majoritate dintr-un amestec complex de
monoterpene, sescviterpene (uleiul esenţial de ienupăr conţine alfa-pinen, camfen, cadinen,
iar cel de lămâi conţine limonen), alcooli (cel de coriandru conţine linalool, iar uleiul volatil de
trandafir este bogat în geraniol), amestec de esteri şi alcooli (uleiul volatile de lavandă conţine
linalool-acetat de linalil, iar cel de mentă este bogat în mentol-acetat de mentil).
27
Uleiurile esenţiale sunt bogate în cetone (uleiul esenţial de coriandru conţine carvonă,
iar uleiurile volatile de salvie şi de tuja conţin tuionă), fenoli (uleiul esenţial de cimbrişor
conţine timol, cel de cimbru este bogat în carvol, în timp ce uleiul esenţial de oregan conţine
atât timol cât şi carvol), eteri (uleiurile esenţiale de anason şi fenicul sunt bogate în anetol), sau
peroxizi (uleiul esenţial de usturoi conţine alicină).
Uleiul esenţial al plantei Gaultheria procumbens, familia Ericaceae, originară din
America, face excepţie de la regulă, fiind compus în proporţie de 99,5% salicilat de metil, un
ester aromatic cu acţiune antiinflamatoare.
Principala componentă a uleiului volatil de mentă este mentolul (70%), precum şi
mentone, mentofuran, alfa-pinen, felandren, limonen, cadinen, cineol, aldehidă acetică şi
izovalerianică, alcool amilic şi alcool izoamilic, timol, carvacrol, alcooli sescviterpenici,
cariofilen. Prin inspirare pe nas, uleiul de mentă prezintă o acţiune antiinflamatoare la nivelul
sinusurilor frontale, mentolul fiind un vasodilatator al mucoasei nazale.
Uleiului volatil de tei are acţiune neurosedativă şi antiseptică. În uleiul volatil de tei se
găseşte un alcool alifatic – farnesolul, care imprima florilor de tei mirosul caracteristic.
Uleiul volatil de anason este format din 80-90 % anetol, metilcavicol sau izoanetol,
cantităţi mici de cetone şi aldehide anisice şi aldehidă acetică, cu acţiune expectorantă,
carminativă şi galactogogă.
 Ulei volatil de busuioc, cu compoziţia chimică diferită, în funcţie de chemotipul de la
care provine: linalol, metilcavicol sau estragol, cineol, camfor, a-pinen, cinamat de metil,
eugenol, acid oleanolic, anetol, b-sitosterol, cu proprietăţi antimicrobiene şi antifungice.
Uleiul volatil de chimion, sau chimen, este format din 50-60 % carvonă, 30% limonen,
dehidrocarvonă, dihidrocarveol, cu acţiune predominant carminativă, fiind considerat din acest
punct de vedere cel mai important produs vegetal, cu actiune carminativă.
Uleiul volatil de coada-şoricelului conţine 8-10 % compuşi triterpenici monociclici,
precum şi triterpene biciclice ca: d-pinen, 1-borneol, trionă, cariofilen, alte sescvuiterpene şi
alcooli sescviterpenici, acid salicilic, acid formic, acid acetic, acid izovalerianic şi camazulen.
Datorită componentelor si în special a camazulenului, uleiul volatil de coada-şoricelului are
proprietăţi antiinflamatorii, uşor antiseptice şi protectoare împotriva radiaţiilor, epitelizante.
Uleiul volatil de cimbrişor conţine borneol, carvacrol, timol, terpineol, cineol, p-cimol,
mircen, ß-cariofilen etc. şi are acţiune diaforetică, diuretică, coleretică, antihelmintică şi
antiseptică intestinală.
Uleiul volatil de coriandru este format din 60-70% d-linalol sau coriandrol, geraniol,
cimol, pinen, terpinen, felandren, dipentene, acid petroselinic etc., prezintă actiune carminativă
şi stomahică, având proprietăţi bactericide şi fungicide.
Uleiul esenţial de fenicul este format din 50-60% anetol, limonen, µ - pinen, fencona,
esdragol etc., la varietatea dulce şi din felandren la varietatea amara, posedând o actiune
antispastică şi carminativă, de stimulare a secreţiei lactice, de fluidificare a secreţiilor bronşice
şi având proprietăţi sedative.
Uleiul volatil de ienupăr este format din alfa-pinen, camfen, cadinen, 1-4-terpineol şi
mici cantităţi din alţi alcooli sescvuiterpenici, beta-pinen, dipentene, mircene, iuniperina, care
este un amestec de trigliceride si alte substante, iunenul, iunenolul care este 10-metil-1 metilen-
7 izopropil- 8 decalol şi alte componente în cantităţi foarte mici care diferă în funcţie de
provenienţă. Datorită conţinutului şi în special 1-terpineolului si iunenului, uleiul esenţial de
ienuper are acţiune diuretică, antiseptică a căilor urinare, carminativă, stomahică, behică şi
antispastică. Componenţii principali ai uleiului volatil de muşeţel sunt azulenele, cu acţiune
antispastică, anestezică, antiseptică, cicatrizantă, antiinflamatoare, protectoare şi curativă în
reacţiile produse de iradieri.
28
Uleiul volatil de lavandă conţine 44-50 % acetat de linalil, butirat de linalil, geraniol,
linalol în stare liberă, valerianat de linali, borneol, cumarină, etil-n-amilcetonă, nerol, furfurol,
a-pinen, cariofilen, acizi şi esteri etc. cu acţiune antiseptică şi uşor antispastică.
Uleiul volatil de obligeană conţine azaronă, aldehidă ezarilică, sescviterpene, alfa-pinen,
calamol, camfen, camfor eugenol etc, cu acţiune spasmolitică, carminativă sau colagog–
coleretică.
Uleiul volatil de salvie este format din tuionă, numită salvinol sau absintol, alfa şi beta -
pinen, acetat de linalil, camfor, borneol, acetat de bornil, cineol, sescviterpene diferite, etc., cu
proprietăţi coleretice, carminatve, estrogene, antiseptice şi usor astringente.
Uleiul volatil de sunătoare conţine alfa-pinen şi hidrocarburi sescviterpenice, precum şi
săruri minerale.
FLAVONOIDELE din propolis aparţin diferitelor clase: flavone (crizina, tectocrizina),
flavonoli (galangina, izalpinina, ramnocitrin, kemferid), flavonone (pinocembrina,
pinostrobin). Flavonele formează cristale incolore. Ele au acţiune predominant diuretică şi de
stimulare a circulaţiei. Crisina, flavonă naturală, identificată în propolis, este un inhibitor al
aromatazei, enzimă implicată într-un pas cheie a biosintezei estrogenilor. Deoarece estrogenii
produc diferite tumori, inhibitorii de aromatază, printre care şi crisina, sunt frecvent folosiţi în
tratamentul acestor afecţiuni. Denumirea lor derivă de la cuvântul flavis care în limba latină
înseamnă galben, culoarea lor caracteristică.
Flavonoidele sunt cei mai răspândiţi pigmenţi în regnul vegetal, alături de clorofilă şi
carotenoide. Toate flavonoidele sunt substanţe antioxidante; unele dintre ele au proprietăţi de
stimulare a circulaţiei sanguine (micşorarea presiunii sanguine şi îmbunătăţirea fluxului sanguin
prin controlul sintezei oxidului nitric care dilată vasele sanguine), anti-alergice, antiinflamatorii,
antivirale, anticancerigene, antihistaminice sau diuretice.
În urma cercetărilor oamenii de ştiinţă au concluzionat faptul că flavonoidele reduc
incidenţa anumitor boli cardio-vasculare, reduc incidenţa cancerului şi afecţiunilor degenerative
legate de îmbatranire. Flavonoidele sunt asociate cu un risc minor al bolilor cardiace: pot
reduce atacul cardiac, inhibă oxidarea colesterolului “rău” (LDL), reduc adezivitatea
elementelor din sânge (aceste procese pot afecta vasele sanguine), au un rol important în
prevenirea şi tratarea cancerului, având o activitate antitumorală foarte puternică în toate
stadiile carcinogenezei, contracarând cancerul sub forme diverse (previn formarea
carcinogenilor in tractul intestinal.
Bioflavonoidele sunt acele flavonoide naturale care controlează funcţionarea şi
menţinerea pereţilor vaselor sanguine la om şi mamifere. În combinaţie cu vitamina C
bioflavonoidele stimulează circulaţia sanguină, scad nivelul de colesterol, previn reacţiile
alergice şi cataracta, tratează hemoroizii. Studiile au arătat ca bioflavonoidele ajută la absorbţia
mai bună în organism a vitaminei C. Previn apariţia cancerului prin protejarea ADN-ului
celular; previn progresul carcinogenezei), au o importantă acţiune antiinflamatorie şi
influenţează multe aspecte legate de imunitate, sunt “măturatori” ai radicalilor liberi şi puternic
antioxidanţi (recomandaţi în bolile asociate îmbătrânirii). Este bine cunoscut faptul că
antioxidantii ajută celulele organismului să reziste la atacul radicalilor liberi care se formează
în corp în urma proceselor biochimice, cum ar fi: digestia unor alimente foarte procesate,
inspirarea unui aer încarcat cu substante toxice (noxe, nicotină, etc). Atunci când cantitatea de
antioxidanţi din organism scade, radicalii liberi acţionează negativ şi variat asupra organismului,
de la creşterea nivelului colesterolului sanguin şi până la modificarea structurii membranei
celulare şi apariţia celulelor tumorale. Aşadar antioxidanţii şi în special flavonoidele au o
importanţă deosebită pentru organismul uman. Propolisul, datorită flavonoidelor are proprietăţi
antivirale, antibacteriene şi anticancerigene.
29

VITAMINELE DIN PROPOLIS

Vitamina A, retinolul sau antixeroftalmică, măreşte rezistenţa la infecţii a cartilajelor, a
mucoaselor şi a pielii, ajută la adaptarea vizuală, la dezvoltarea normală a scheletului şi a
smalţului dentar, precum şi la buna funcţionare a ficatului, a tiroidei şi a altor organe.
De asemenea, contribuie la reglarea somnului şi a tensiunii arteriale, intervine în
metabolismul proteinelor, al sărurilor minerale (calciului), al grăsimilor şi glucidelor, joacă un
rol important în îngrijirea pielii şi a mucoaselor, ca şi în stimularea creşterii.
Retinolul are un rol deosebit şi în buna funcţionare a organelor vizuale, carenţa
respectivă ducând la scăderea capacităţii de adaptare a ochilor la lumina difuză, în cazuri mai
grave putând apărea o ulcerare a mucoasei oculare şi chiar a corneei, fapt ce poate provoca
opacitatea cristalinului şi orbirea (cecitate crepusculară, xeroftalmie etc.).
Carenţa de vitamină A provoacă nictalpie (cecitate nocturnă, orbire de noapte sau
„orbul găinilor”). Nictalpia este simptomul mai multor afecţiuni oftalmice şi poate fi
congenitală, provocată de leziuni sau de malnutriţie.
Necesarul zilnic de vitamină A este de 620 micrograme.

Vitamina D, calciferol (antirahitică). În componenţa vitaminei D intră, ca provitamine,

ergosterolul şi 7-dihidrocolesterolul.
Are rol în asimilarea calciului şi a fosforului, la nivelul intestinului subţire, precum şi în
fixarea acestora în oase şi dinţi.
Această vitamină previne instalarea rahitismului, de unde şi denumirea care i s-a dat.
Ea are rol benefic în metabolismul magneziului, a fierului şi a hidrocarburilor, precum şi
în menţinerea unui raport normal între calciu şi fosfor, în sânge şi în lichidul interstiţial.
 Eficacitatea acestei vitamine este optimizată de prezenţa vitaminelor A, C şi a colinei,
precum şi a calciului şi fosforului, care o însoţesc în propolis. Împreună cu vitaminele A şi C,
acţionează preventiv împotriva răcelii.
Carenţa de vitamina D din organism provoacă rahitismul (la copii) sau osteomalacia,
echivalentul rahitismului la adulţi.
Necesarul zilnic de vitamina D este de 2 micrograme.

Vitamina E, tocoferol sau vitamina antisterilităţii. Din componenţa vitaminei E fac

parte 8 tocoferoli, toţi având aceleaţi acţiuni fiziologice, mai activ si mai eficace fiind însa
alfatocoferolul, în funcţie de care, de altfel, se şi stabileste necesarul in vitamina E.
Fiind puternic antioxidant, tocoferolul are un rol important în protejarea vitaminei A, a
carotenilor şi a uleiurilor vegetale.
De asemenea, vitamina E intervine favorabil în reproducere, în asigurarea funcţionării
normale a glandelor sexuale şi a celor endocrine, înlesneşte depozitarea glicogenului în ficat şi
în muşchi, inclusiv în muşchiul cardiac.
Tocoferolul are următoarele proprietăţi: intervine în metabolismul lipidelor, a calciului
şi a fosforului, în sinteza proteinelor; limitează producerea de colesterol; controlează eliminarea
apei din organism; previne îmbătrânirea celulelor; întăreşte şi protejează inima şi arterele
impotriva instalării aterosclerozei.
Fortifică musculatura şi ţesutul conjunctiv, ca şi funcţia sexuală şi capacităţile mintale;
acţionează pozitiv asupra circulaţiei sanguine periferice şi a regenerării pielii; are efect diuretic
si hipotensiv; ajută la preântampinarea producerii avorturilor; scade riscul instalării ischemiilor
cardiace; atenuează ritmul procesului de îmbătrânire; este eficient în diabetul zaharat, arsuri şi
răni greu vindecabile, atrofie testiculară, ovariană şi uterină, impotenţă, sterilitate; ameliorează
ritmul de dezvoltare a organelor genitale la pubertate.
30
Intervine în caz de menstruaţii dureroase, tulburări de menopauză, tulburări de creştere la
copii, în miocardite, angină pectorală şi insuficienţă cardiacă, ateroscleroză (cu excepţia
hipotensivilor), putând atenua chiar si simptomele afecţiunilor deja instalate; are rol benefic în
tratarea eczemelor, acneei, psoriazisului, miopiei evolutive, a opacifierii cristalinului şi
cataractei, precum şi în Parkinson, etc.
În plus, tocoferolul asigură protecţia vaselor sanguine, globulelor roşii, a plămânilor şi a
ficatului, în hepatita cronică şi in cea epidemică.
Tot el măreşte puterea de apărare a organismului faţă de infecţii, fiind anticancerigen.
Datorită virtuţilor sanogen-terapeutice pe care le are, tocoferolul este denumit şi
"vitamina sănătăţii".
Exprimarea activităţii biologice a vitaminei E se face în miligrame sau în unităţi
internationale (U.I.).
La bărbaţii adulţi, necesarul zilnic de tocoferol este de aproximativ 25 mg, direct
proporţional cu vârsta şi cu cantitatea de acizi polinesaturaţi existenţi în alimentele consumate.
Sarcina şi alăptarea cresc necesarul de vitamina E. În condiţii de nematernitate, femeile au
nevoie de mai putină vitamină E decât bărbaţii. Un aport sporit de vitamina E le este necesar
persoanelor vârstnice. De asemenea, ea trebuie administrată nou-născuţilor, până la apariţia
propriei flore intestinale, deoarece laptele matern este foarte sărac în tocoferol.

Vitamina B3, niacina, vitamina PP, numită şi vitamina antipelagră, deoarece carenţa ei
provoacă pelagra. Participă la metabolismul proteic, lipidic, glucidic, mineral, normalizând
funcţia suprarenalelor.
Vitamina PP atenuează riscul apariţiei unor tulburări cardiovasculare, diminuând
colesterolul rău (LDL), crescând nivelul celui bun (HDL) şi scazând nivelul trigliceridelor din
sânge.
 De asemenea moderează tensiunea arterială, ameliorează circulaţia sângelui, participă la
metabolizarea proteinelor, glucidelor şi lipidelor, protejează organismul împotriva
aterosclerozei, migrenei, ameţelilor, previne apariţia diareei.
Este indispensabilă funcţionării normale a aparatului digestiv, a sistemului nervos,
menţinerii integrităţii tegumentelor şi mucoaselor, precum şi sintezei normale a unor hormoni
(testosteron, estrogeni, insulină).
Ameliorează durerile ulceroase şi combate halena (mirosul neplăcut al gurii).
Doza zilnică recomandată de niacină este de 12-20 mg.
Insuficienţa de acid nicotinic provoacă tulburari digestive şi ale sistemului nervos,
mărirea sensibilitatii pielii la razele solare. În avitaminoza PP apare pelagra manifestată prin
diaree, demenţă, dermatite.
Vitamina B3 poate fi sintetizată în organism din aminoacidul triptofan şi de flora
intestinală.

ACIZI POLIFENOLCARBOXILICI DIN PROPOLIS

Acidul ferulic este este un compus organic natural, aparţinând fitochimicalelor
polifenolice, prezent în pereţii celulari, fiind de fapt un derivat al acidului transcinamic.
Studiile recente evidenţiază o activitate antitumorală a acidului ferulic, în special în
carcinomul hepatocelular.
Asociat cu vitaminele C şi E, în forme farmaceutice topice, acidul ferulic reduce stresul
oxidativ şi formarea timindimerilor în piele.
Acidul rosmarinic este un acid polifenolcarboxilic, antioxidant natural. Din punct de
vedere chimic, acidul rosmarinic este dimerul acidului cafeic.
31
Se prezintă sub formă de pulbere roşu-portocalie, puţin solubilă în apă, dar solubilă în
majoritatea solvenţilor organici.
Acidul rosmarinic inhibă lipid peroxidarea microzomilor ficatului de şobolan, în
proporţie de 90%, la o concentraţie de 25 µg/ml şi favorizează formarea prostaciclinelor, lipide
moleculare cu rol antiagregant plachetar şi vasodilatator.

Acidul cafeic este un compus fenolic. Acidul cafeic şi derivaţii săi fenetilesterici,
denumiţi CAPE (Caffeic Acid Phenethyl Ester), au acţiune antimitogenică, anticarcinogenică,
antioxidantă, antiinflamatoare şi imunomodulatoare.
Prin esterificarea acidului cafeic cu gruparea HO din poziţia 3 a acidului chinic, se
formează acidul clorogenic.
Administrate subcutanat sau oral, acidul cafeic şi CAPE reduc semnificativ metastazele
hepatice.
Aceste rezultate cofirmă potenţialul terapeutic al acestor compuşi şi sugerează efectele
antimetastazice şi antitumorale ale acidului cafeic şi CAPE, ca mediatori de suprimare selectivă
a activităţii enzimei MMP-9 (Matrix metaloproteinaza 9 sau Gelatinaza B), precum şi de
inhibare a factorului de transcripţie genetică NF-kB (nuclear factor kappa-light-chain-enhancer
of activated B cells), implicaţi în proliferarea celulelor tumorale.

Acidul clorogenic reprezintă o familie de esteri formaţi cu participarea anumitor acizi

trans cinamici şi acidul (-)chinic.
Este un acid polifenolcarboxilic, fie liber, fie ca precursor al acidului dicafeilchinic, sau
cinarină.
Acidul clorogenic este un inhibitor carcinogenic, prevenind inducerea stresului oxidativ la
şobolan.
Acest compus, un foarte cunoscut antioxidant, încetineşte eliberarea glucozei în sistemul
circulator, după mâncare.
Acidul clorogenic şi acidul cafeic au activitate antioxidantă in vitro, contribuind la
prevenirea diabetului de tip 2.
 Aceşi doi compuşi au o contribuţie importantă în prevenirea afecţiunilor cardiovasculare.
A fost dovedită, de asemenea, acţiunea antivirală a acidului clorogenic.
Activitatea antibacteriană a acidului clorogenic este una apreciabilă.
Acţiunea antifungică a acidului clorogenic a fost pus în evidenţă relativ recent.

Acidul paracumaric sau acidul parahidroxicinamic este un compus fitochimic, derivat al

acidului cinamic.
Acest izomer para al acidului cumaric este cel mai des întâlnit dintre cei trei izomeri
naturali: orto, meta şi para.
În general acizii hidroxicinamici, deci şi acidul paracumaric, sunt agenţi antiooxidanţi, cu
rol în prevenirea cancerului de stomac.

Acidul cinamic este un acid care se prezintă sub formă de pulbere albă, inodoră, cu o
slabă solubilitate în apă.
Este biosintezat natural din fenilalanină sub acţiunea enzimatică a fenilalanin
amonialiazei, denumită PAL.

32

OLIGOELEMENTELE DIN PROPOLIS ŞI ROLUL LOR ÎN ORGANISM

Principalele elemente minerale din miere sunt: sodiu, potasiu, iod, fosfor, magneziu,
siliciu, cupru, mangan, fier, aluminiu, clor, sulf, cât şi unele microelemente: beriliu, galiu,
vanadiu, zirconiu, titan, nichel, staniu, plumb, argint.
FIERUL ajută la circulaţia oxigenului de la plămâni la ţesutul muscular, este un întăritor
al organismului şi ajută la menţinerea energiei. Are rol în creşterea numărului de hematii şi a
formării hemoglobinei-în anemie feriprivă, în transportul şi stocarea oxigenului, în producerea
de energie, în creşterea numărului de leucocite şi a rezistenţei la infecţii.
IODUL determină producerea de hormoni. Are rol în producerea hormonilor tiroidieni şi
este folosit pentru creşterea fizică şi dezvoltarea mentală, în funcţionarea sistemului nervos, a
sistemului cardiovascular şi metabolismul tuturor substanşelor nutritive.
ZINCUL este un element cheie pentru funcţionarea sistemului imunitar. Este un
component esenţial pentru mai mult de 20 de enzime asociate cu multe procese metabolice
diferite. Un tratament natural care conţine zinc ajută funcţia de reproducere, creştere şi
dezvoltare. În adenom de prostată, reduce mărimea prostatei şi previne apariţia cancerului de
prostată; în diabet-carenţa de zinc conduce la incapacitatea de a produce enzimele folosite în
metabolismul glucozei şi la rezistenţa celulelor la insulină; în afecţiuni oftalmice-
degenerescenţă maculară, cataractă, nevrită optică, inflamatia nervului optic; în stres fizic şi
mental; dezvoltă simţul gustului şi mirosului. Un nivel adecvat de zinc în organism este
benefică în combaterea căderii părului, a fragilizării unghiilor, a afecţiunilor tegumentare, a
oboselii, grăbeşte ameliorarea în cazul cicatricelor greu vindecabile şi a fracturilor osoase.
CALCIUL. Component major al scheletului şi articulaţiilor, este indispensabil pentru
transmiterea influxului nervos şi pentru tonicitatea musculară, împreună cu vitamina K
intervine în coagularea sângelui, în reglarea tensiunii arteriale şi a ritmului cardiac, activează
enzimele implicate în digestia grăsimilor şi proteinelor şi în producerea de energie. Este folosit
în profilaxia şi tratamentul unor afecţiuni ca: rahitism, osteoporoză, carii dentare, aritmie
cardiacă, hipertensiune arterială, hipercolesterolemie, depresie. Un tratament naturist cu calciu
este indicat la orice vârstâ: copii, adolescenţi, tineri, adulţi, femei gravide sau în perioada post
menopauză.
MAGNEZIUL este esenţial pentru activitatea muşchilor în asociere cu calciu, ia parte la
transmiterea influxului nervos, la contractilitatea şi relaxarea musculară, asigură transportul
calciului în oase, activează sute de enzime pentru o bună funcţionare a celulelor. În lipsa sa
apar spasme musculare, tremurături, convulsii, oboseală cronică, dureri musculare, depresie,
tulburări de somn, formare de cheaguri intravasculare, tulburări gastrointestinale. Este
important ca tratament naturist în hipertensiune arterială, angină pectorală, retinopatie
diabetică, diabet, depresie, stres-efect calmant asupra organismului, spasme musculare,
osteoporoză. Ajută la asimilarea vitaminelor B. Controlează activitatea musculară şi transportul
substanţelor nutritive prin membrana celulară, regeneraea celulară şi activitatea inimii.
Magneziul este insulinosecretagog.
POTASIUL se găseşte mai ales în celulele musculare, ajută muşchii pentru a reacţiona şi
a produce energie, are rol în sinteza ţesutului osos, ia parte la metabolizarea glucozei în
glicogen şi la reglarea ritmului cardiac, protejează rinichii de distrugerile hipertensiunii
arteriale, este folosit pentru transmiterea semnalelor nervoase şi are rol în profilaxie şi ca
tratament naturist în hipertensiune arterială, aritmie cardiacă.
MANGANUL se depozitează în oase, ficat şi rinichi, intervine în sinteza colagenului-
proteină prezentă în toate ţesuturile organismului, la construcţia oaselor şi articulaţiilor, în
metabolismul glucidelor şi steroizilor.
33

ACŢIUNILE TERAPEUTICE ALE PROPOLISULUI

Datorită proprietăţilor sale multiple, propolisul se foloseşte cu mare succes în medicaţia
umană. Studiile moderne privitoare la proprietăţile acestui preparat natural i-au uimit pe
oamenii de ştiinţă: nu mai puţin de 21 de bacterii, 9 specii de ciuperci parazite, 30 de tipuri de
virusuri (incluzând şi varietăţile lor) sunt distruse de către propolis, care este cel mai puternic
medicament antiinfecţios cunoscut. Eficienţa sa a fost demonstrată în cel puţin de 200 de
afecţiuni, fiind un bun stimulator al refacerii ţesuturilor afectate de răni, tăieturi şi, mai ales,
arsuri, degerături. Este foarte util în vindecarea rănilor produse cu arme de foc, precum şi în
cicatrizarea operaţiilor. Propolisul vindecă mucoasa bucală şi înlătură sângerările gingiilor.
Balsamul de propolis protejează împotriva radiaţiilor Roentgen şi de altă natură. Acţiunile
terapeutice ale propolisului sunt numeroase, fiind date, cum s-a arătat mai sus, de numeroşii şi
foarete variaţii săi compuşi naturali. Aceşti compuşi acţionează sinergic, conferind propolisului
proprietăţi extraordinar de benefice organismului uman, atât din punct de vedere farmacologic,
cât şi nutritiv sau cosmetic.
Acţiunea antiseptică este datorată, printre altele, uleiurilor volatile din florile de tei, de
coada-şoricelului, de lavandă, de muşeţel, de obligeană, de salvie, de cimbrişor-excelent
antiseptic intestinal, de ienupăr. În textele de farmaceutică, salvia este clasificată ca antiseptic
natural.
Acţiunea antispastică este dată, printre altele şi de uleiurile volatile ale florilor de
fenicul şi de lavandă.
Acţiunea bactericidă şi bacteriostatică se manifestă atât asupra germenilor gram
pozitivi cât şi a germenilor gram negativi. Este un antibiotic la fel de eficace ca streptomicina,
penicilina sau ampicilina, actiune dovedita stiintific. Efectul bactericid al propolisului este
datorat conţinutului celor 41 tipuri de flavonoide. Datorită acţiunii antibiotice
(antimicrobiene şi antifungice) deosebite, propolisul este din ce în ce mai des folosit în
dermatologie pentru tratamentul abceselor, furunculozelor, degerăturilor, crăpăturilor, negilor
şi altor afecţiuni ale pielii. Acţiunea anifungică se datorează, printre alţii şi compuşilor din
uleiul volatil al florilor de busuioc.
Acţiunea antihelmintică dovedită, este conferită, printre altele şi de principiilor active
din uleiul volatil de cimbrişor.
Acţiunea anestezică dovedită a propolisului este de 3,6 ori mai mare decât cea a
cocainei şi de 5,2 mai mai puternică decât cea a novocainei (procainei). Azulenele din florile de
muşeţel conferă propolisului acţiune anestezică.
 Acţiunea antiinflamatoare a propolisului este conferită de numeroşii compuşi, cum
sunt salicilatul de metil, camazulenul din uleiul volatil al florilor de muşeţel, compuşii uleiului
esenţial al florilor de coada-şoricelului, de mentă, etc.
Acţiunea antivirală este deosebită, fiind recomandat în tratamentul antiherpetic.
Acţiune antioxidantă a fost descrisă pe larg în capitolul destinat acizilor
polifenolcarboxilici.
Acţiunile antiflogistică şi antialergică ale propolisului, au fost de asemenea studiate şi
demonstrate.
Acţiunea carminativă a propolisului este conferită de principiile active ale uleiurilor
esenţiale de chimion, de anason, de cimbrişor, de fenicul, de ienupăr, de obligeană, de salvie.
Acţiunile cicatrizantă, epitelizantă, dermatoplastică şi biostimulatoare în procesle
de regenare din plăgi, sunt din ce mai des exploatate din punct de vedere terapeutic, în
chirurgie, chirurgie plastică sau traumatologie. Azulenele din florile de muşeţel conferă
propolisului acţiune cicatrizantă. Acţiunea epitelizantă este dată şi de uleiul volatile din florile
de coada-şoricelului. Propolisul este lipsit de oncogenitate, adică este necancerigen.
34
Acţiunea coleretic-colagogă este conferită de compuşii uleiurilor volatile din florile de
obligeană şi de salvie.
Acţiunea diaforetică este datorată şi principiilor active din uleiurile volatile de cimbrişor
şi de ienupăr.
Acţiunea diuretică o datorează principiilor active din uleiul volatil de cimbrişor, de
ienupăr.
Acţiunea estrogenică este conferită şi de uleiul volatil din florile de salvia, care
acţionează asupra receptorilor unor hormoni importanţi în menţinerea tinereţii organismului,
prin fitosteroli – sitosterol, sau D-acetatul de borneol.
Acţiunea imunologică, de bioreglare şi stabilizare a capacităţilor de apărare, funcţionare
şi adaptare a organismului, asigurând homeostazia, este una dintre cele mai importante
binefaceri ale propolisului.
Acţiunea neurosedativă, datorată compoziţiei uleiului volatile al florilor de tei.
Acţiunea de fluidificare a secreţiilr bronşice şi expectorantă este conferită, printre
altele şi de principiile active pe care le conţine uleiul volatil de fenicul, uleiul eteric de anason.
Acţiunea behică este dată de compuşii uleiurilor volatile de ienupăr şi tei.
Acţiunea protectoare împotriva radiaţiilor solare puternice, în general, precum şi a celor
UV, în special, sunt conferide de compuşii uleiului volatil din florile de coada-şoricelului,
azulenelor din uleiul esenţial al florilor de muşeţel.
Acţiunea stomahică a propolisului este conferită de componenţii uleiului esenţial al
florilor de coriandru, uleiului volatile de ienupăr.
Acţiunea de stimulare a secreţiei lactice, exercitată de propolis se datorează şi uleiului
esenţial recoltat de albine din florile de fenicul.
Graţie acestor acţiuni, propolisul şi preparatele cu propolis sunt indicate în numeroase
afecţiuni: gripă, sinuzite, otite, laringite, bronşite, astm bronşic, pneumonie cronică,
tuberculoză pulmonară, ş.a.
Printre preparatele farmaceutice cu propolis se numără: tablete (de supt, unele
asociate cu vitamina C), supozitoare şi ovule, unguente, extracte alcoolice, tincturi, soluţii
etero-alcoolice, siropuri, sprayuri sau plasturi (cicatrizanţi, pentru bătături).

FORME FARMACEUTICE CU PROPOLIS

1. Forever Bee Propolis, conţine 18 aminoacizi şi este un excelent stimulent al
imunităţii naturale. Forever Bee Propolis este 100 % natural, fără adaos de conservanţi sau
coloranţi artificiali. Este o formă excelentă de hrană, plină de substanţe nutritive cum ar fi
vitamine, minerale, enzime, aminoacizi şi o serie de microelemente. Compoziţie: propolis de
albine - 500 mg / tabletă, miere, izolat de proteine din soia, roşcove, oxid de siliciu, aromă de
migdale, acid stearic, corscarmeloza sodica, lăptişor de matcă. Conţinut: 60 tablete. Mod de
folosire: o tabletă de două ori pe zi.
2. Propolis C 50. Compoziţie: 100 mg acid ascorbic (vitamina C), 1 mg riboflavină
(vitamina B2), 11,5 mg tinctură propolis reziduu uscat. Conţinut: 50 comprimate.
Proprietăţi: vitamina C-joacă un rol esenţial în hematopoeză, în metabolismul şi
funcţiile creierului, ficatului, glandelor endocrine. Este implicată în metabolismul acizilor graşi,
colesterolului, proteinelor şi lipoproteinelor, în formarea şi menţinerea integrităţii colagenului,
în controlul metabolismului glucidic, în creştere.
Este un extraordinar complex de substanţe organice: 70 % sucuri protective din muguri
de arbori şi din secreţii faringiene ale albinelor şi în proportie de 30 % ceară şi polen.
Aceste substanţe au acţiune antibacteriană, antifungică şi antivirală conferind propolisului
proprietăţile unui antibiotic natural.
35
Vitamina B2 - are actiune de regenerare tisulară şi rol în metabolismul glucidelor,
proteinelor, porfirinelor, fierului, lipidelor.
Administrare: câte 2-3 comprimate de 3 ori pe zi la adulţi şi 1 comprimat de trei ori pe
zi la copii.
Indicaţii. Pluralitatea compoziţiei chimico-biologice a propolisului şi asocierea cu
vitaminele C şi B2 motivează utilitatea acestui produs farmaceutic în profilaxia infecţiilor acute
şi cronice.

3. Propolis C Forte
Compoziţie: 180 mg acid ascorbic (vitamina C), 11,5 mg tinctură propolis-reziduu
uscat. Conţinut: 30 comprimate.
Administrare: 1-2 comprimate pe zi la adulţi. Produsul se administrează pe cale orală
după masă. Se recomandă evitarea mâncării şi băuturii timp de o oră.
Indicaţii: tratamentul rinitelor, în polipi nazali, rinofaringite, amigdalite, faringite,
laringite, astm bronşic, intoxicaţii tabagice, micoze bucale.

4. Proposept
Compoziţie: propolis-0,10g; zaharoză-0,50g şi excipienţi (talc şi stearină).
Indicaţii: faringite, laringite, traheo-bronsite, tulburări dispeptice de etiologie variabilă.
Posologie şi mod de administrare
Afecţiuni respiratorii: câte 1 comprimat de 3-4 ori pe zi, se lasă să se topească în gură.
Afecţiuni digestive: 1 comprimat de 3-4 ori pe zi, se înghite după mesele principale.
Durata tratamentului este de 10-14 zile. Prezentare: cutii de 30 de comprimate.

5. Tinctura de propolis
Compozitie: propolis 30 g; alcool q.s.ad 100 g.
Tratamentul giardiozei: tinctura de propolis concentratie 33% (100 gr alcool 96% + 50
gr propolis curat) în doze de 5 picături de la 1-2 ani, 10 picături de la 2-7 ani, 15 picături de la
7-14 ani si 30 picături pentru adulţi, dimineaţa, înainte de micul dejun, pe zahăr sau pâine, timp
de 10 zile, pauză 7 zile şi încă o cură de 10 zile, au determinat dispariţia manifestarilor clinice,
iar probele de laborator s-au normalizat la sfârşitul ultimei cure de propolis în proporţie de 90
%. Tratamentul de face în caelaşi timp de către toţi membrii familiei. Curele trebuie repetate la
intervalul de 1-2 luni, în perioadele calde şi la 3-4 luni în perioadele reci.
Extern: aplicări locale pe zona afectată. Nu se aplică pansamente, produsul favorizând
formarea unei pelicule fine flexibile ce nu permite suprainfectarea plăgilor.
Administrare: 1/2 linguriţă de tinctură diluată într-o linguriţă de miere, de 3-4 ori/zi.
Prezentare: flacoane brune continand 30 ml tinctura de propolis.
Conservare: ferit de lumină şi căldură, la loc uscat şi răcoros.

6. Propolis Spray
 Un flacon conţine 100 ml extract alcoolic de propolis 10%.
Indicaţii: ulcer cronic de gambă; leziuni cutanate mici de natură traumatică sau termică;
keratodermii de etiologii variabile; leziuni de decubit; arsuri. În prezenţa unei suprainfecţii
microbiene, propolisul poate fi folosit în asociere cu antibiotice.
Mod de administrare: se pulverizează zona afectată de la o distanţă de 10-15 cm,
realizându-se astfel, pe suprafaţa tratată, o peliculă protectoare, la adăpostul căreia regenerarea
ţesuturilor şi cicatrizarea decurg în condiţii din cele mai bune.
Prezentare: butelii metalice spray de 100 ml.
36

C.2.1.8. CEARA DE ALBINE

Ceara de albine este un produs natural preparat în stup de albinele lucrătoare tinere (12-
17 zile), sub formă de scări subţiri, secretate de opt glande de pe suprafaţa ventrală a
abdomenului, fiind cunoscută şi produsă încă din antichitate. Ceara de albine este chimic
foarte stabilă şi foarte inertă. Are în compoziţie C, H şi O.
Compoziţie. Conţine cel putin 70% esteri ai ai alcoolilor superiori (C20 –C32) cu
acizii palmitic, hidroxipalmitic şi cerotic, 14% acizi graşi liberi, 12% hidrocarburi
corespunzătoare alcooilor de ceară, cantităţi mici de alcooli liberi şi sitosterină,
hidrocarburi saturate având între 20-50 atomi de carbon, acizi liberi, alcooli liberi şi apă.
Ceara, produs metabolic al albinei, este elaborată în raport cu anumite condiţii: colonia
de albine să fie tânără şi viguroasă, matca să fie prolifică, temperatura în interiorul stupului să
ajungă la valori de 30-35°C, precum si în funcţie de existenţa spaţiilor libere din stup.
Ceara de albine a fost folosită încă din antichitate şi tot de atunci i s-au recunoscut
virtuţile terapeutice. Azi se foloseşte ceară de albine la prepararea unor creme, unguente şi
balsamuri farmaceutice, cosmetice şi dermocosmetice.
Ceara este produsul apicol cel mai uşor de transportat şi manipulat, deoarece nu se
deteriorează şi nu necesită stocarea în recipiente speciale.
Este un produs ce serveşte ca materie primă pentru numeroase industrii (peste 40).
În antichitate şi în Evul Mediu, ceara era folosită pentru plata tributului sau a altor taxe şi
era un articol comercial, deoarece putea fi utilizat în mai multe scopuri: pentru turnarea
metalelor, modelare, impermeabilitate, ca adeziv, ca o componentă a unor alifii, pentru
cosmetică, lumânări şi alte surse de lumină.
În Europa şi în regiunile cu tradiţie creştină, biserica avea nevoie de cantităţi însemnate
de ceară pentru lumânări, motivul utilizării acesteia fiind virginitatea albinelor.
În perioada anilor 1200 un cod galic, Cymraeg, dădea şi motivul utilizării cerii în biserică:
The origin of Bees is from Paradise, and on account of the sin man they came hence, and
God conferred his blessing upon them, and therefore the mass cannot be said without the
wax („Originea albinelor este din paradis, ele au venit din cauza păcatului omului, iar
Dumnezeu le-a binecuvântat şi de aceea slujba nu poate fi rostită fără ceară”).
În ultima sută de ani piaţa mondială a cerii a scăzut considerabil, deoarece mierea se
extrage prin centrifugare, iar fagurii se pot refolosi mai mulţi ani.
Astfel se pot obţine producţii de miere mai mari, iar producţia de ceară reprezintă doar
până la 2 % din produsele stupului.
O proporţie considerabilă de ceară produsă se reântoarce în industria apicolă care o
prelucrează în forma fagurilor artificiali. Din 1857 au început să fie folosite foile de ceară
artificială inventate de Johannes Mehring, care erau mai rezistente pentru extractorul de miere
centrifugal, inventat de italianul Francesco de Hruschka în 1865. Deoarece foile de ceară erau
însârmate, erau mai rezistente la viteze mai mari de rotaţie ale extractorului.
Descriere. Ceara fagurelui este aproape albă, dar prin încorporarea uleiurilor esenţiale
din polen şi propolis devine treptat galbenă sau maronie. Masă solidă sub forma de plăci cu
aspect uniform, cel puţin în jumătarea superioară a masei, cu fractură mată şi granuloasă de
culoare galbenă sau brun-deschis, cu miros caracteristic de miere, fără gust.
 Proprietăţile farmacologice ale cerii de albine sunt: antiseptice, antiinflatoare,
cicatrizante, emoliente, conferind pielii un aspect elastic şi neted.
Pe lânga acţiunea alcoolilor graşi, ceroleinei, vitaminei A şi substanţelor
bacteriostatice, cu însuşiri emoliente, cicatrizante şi antiinflamatorii, substanţele
colorante şi alte substanţe-încă nestudiate-preluate de la plante se asociază acestor proprietăţi
terapeutice, acţionând împreună cu produţii albinei.
37
Utilizări. Se foloseşte la prepararea unor creme, unguente, balsamuri, depilatoare (în
combinaţie cu colofoniul) sau săpunuri (săpun de miere şi ceară). Ceara de albine este un
emulgator natural, dând consistenţă cremoasă produselor cosmetice naturale.
Ceara de albine se găseşte pe piaţă în trei variante: brută (aşa cum a fost luată din
stup), galbenă şi albă. Deosebirea dintre cele 3 tipuri de ceară: ceara brută conţine impurităţi
(praf, insecte mici sau părţi de insecte, polen). Ceara albă a fost în prealabil curaţată de
impurităţi şi albită industrial. Ceara galbenă curată este cea mai bună, deoarece în afară de
faptul că a fost curăţată de corpuri străine, nu s-a mai prelucrat în nici un fel.
Ceara de albine are din natură un miros frumos şi fân de miere, efect dezinfectant şi
conservant natural. Se foloseşte în procent de 2-25% din cantitatea totală de produs
preparat.

C.2.1.9. VENINUL DE ALBINE

Veninul de albine este un produs toxic al albinelor şi mătcii, stocat în punga de venin
şi eliminat în momentul înţepăturii, destinat duşmanilor stupului.
Este un lichid dens, transparent (incolor), cu miros inţepător (iritant, caracateristic), gust
amar, astringent şi pH acid (4,5-5,5). Hipocrate, părintele medicinei, recomanda în urmă cu
peste 2000 de ani folosirea veninului de albine în tratamentul reumatismului.
Istoria menţionează că regele Carol cel Mare, celebrul cuceritor din secolul al VIII-lea, a
fost vindecat în mod miraculos de gută cu ajutorul înţepăturilor de albine.
În secolul trecut, medicul austriac Filip Terc a tratat peste o mie de pacienţi prin aceeaşi
metodă. În anul 1935, medicul american de origine ungară Bodog Beck a emis pentru prima
dată ipoteza că majoritatea formelor de reumatism, cancer sau boli degenerative au drept cauză
primară tulburarile circulatorii generale sau locale.
Cartea sa, "Bee Venom Therapy" ("Terapia cu venin de albine"), publicată în 1935,
este şi azi o adevărată "biblie" a terapiei cu venin de albine.
Dr. Beck a avut succese uimitoare în tratamentul reumatismului cu ajutorul
veninului de albine, administrat sub formă de injecţii.
Reumatismul este o boală caracterizată prin inflamarea şi degenerarea articulaţiilor.
Există minimum 40 de forme diferite de reumatism: poliartrita, spondilartrita
ankilopoietică (boala Bechterew), artrita urică (guta), artroze, spondiloze, etc.
Una dintre cauzele apariţiei reumatismului este legată de prezenţa în organism a unor
bacterii, de exemplu streptococul beta-hemolitic.
O altă cauză este dată de tulburarea funcţionării sistemului imunitar.
Principalul factor cauzator al reumatismului, din punctul de vedere al medicinei naturiste,
este insuficienţa circulaţiei sanguine în zona articulaţiilor şi prezenţa în sânge a unor reziduuri
greu solubile, care se depozitează în timp în articulaţii. Insuficienta hrănire şi oxigenare a
articulaţiilor, adaugată la otrăvirea lor lentă (prin imposibilitatea eliminării subsţantelor
reziduale), duce la apariţia unei game foarte variate de simptome, printre care cele mai
frecvente sunt durerile chinuitoare, precum şi imposibilitatea executării unor mişcări ale
articulaţiilor. Un alt simptom tipic este sensibilitatea la frig şi la umezeală, precum şi senzaţia
de frig prezenţa în articulaţii sau chiar în tot corpul (senzaţia de "frig în oase").
Bolnavii au frecvent tulburări ale circulaţiei sangvine şi o slabă funcţionare a glandelor
endocrine, în special a glandelor suprarenale şi a tiroidei. În ţara noastră, dr. Alexandru
Partheniu (1915-1991) poate fi considerat părintele apiterapiei (în special a terapiei cu venin
de albine), studiile sale fiind recunoscute în mediile de specialitate internaţionale.
 Compoziţie: proteine (65-75%), aminoacizi liberi, apă (6-7%), enzime, fitohormoni,
acizi nucleici, uleiuri eterice şi alte substanţe volatile (acid formic, acid clorhidric, acid
ortofosforic). În structura substanţelor proteice există trei fracţiuni.
38

Ce mai importantă fracţiune este melitina, componenta cea mai activă a veninului.
În melitină s-au identificat 13 aminoacizi naturali: glicina, alanina, valina,leucina,
izoleucina,serina, treonina, lizina, arginina, triptofan, prolina, acid aspartic şi acid glutamic.
Melitina are acţiune toxică: elimină histamină şi serotonină, dizolvă eritrocitele, scade
presiunea sanguină şi ritmul respirator, blochează sincopele nervoase periferice si centrale,
produce convulsii tetanice, prin scurtarea fibrelor musculare netede şi striate.
A doua fracţie bine reprezentată este cea alcatuită din fermenţii hialuronidazei şi
fosfatazei A, cu pH 10. În această fracţie mai apar încă 5 aminoacizi naturali: tirozina,
cistina, metionina, fenilalanina şi histamina.
Fosfolipaza este implicată în reactiile alergice, lezează celulele, provocând senzaţia de
durere şi prezintă efecte toxice sinergice cu melitina.
Hialuronidaza hidrolizează ţesuturile vecine, contribuid la răspândirea veninului în ţesut,
intensificând reacţia locală . Este numită “factor dispersant” şi nu prezintă toxicitate.
Cea de-a treia fracţie proteică reprezintă 35 % din veninul brut şi nu este activă.
Histamina provoacă pruritul, durerea şi tumefierea locului înţepat. Acţionează intens
asupra musculaturii netede, aparatului cardiovascular şi glandeloe exocrine.
Sub acţiunea histaminei creşte tonusul şi peristaltismul musculaturii netede, apărand
spasmele intestinale. Histamina provoacă crize asmatiforme, stimulează secreţia salivară,
lacrimală, bronşică, gastrică sau pancreatică. Mai mult de jumătate din veninul brut conţine
proteină activă, care cuprinde mai multe fracţiuni: melitină, fosfolipază şi hialuronidază.
Conţine substante neurotoxice şi corozive ca: acidul fosforic, acidul formic, fosfatază
(cu rol traumatizant) şi melitină, care produce inflamarea ţesutului în care a fost injectat
veninul. Veninul de abine injectat creşte secreţia de cortizol.
În veninul de albine au fost identificate numeroase substanţe minerale: Fe, I, K, Ca
(0,26 %), Mg (0,49 %), P (0,42 %), Mn, Cu, Zn, S, Cl.
Fosforul se găseşte sub formă de compuşi organici ai acidului fosforic, iar sulful
numai sub formă de derivaţi organici.
Reacţiile organismului uman la veninul de albine sunt de trei feluri: locale (inflamaţie,
hipertermie locală), sistemice (erupţie generalizată, tulburări respiratorii, greaţă, vomă,
dureri abdominale, sincope respiratorii) şi anafilactice.
Simptomele anafilactice se manifestă la câteva secunde de la înţepare: dificultăţi
respiratorii, confuzii mentale, vomă, şoc de tensiune arterială, care poate provoca pierderea
cunostinţei sau chiar moartea prin colaps respirator şi circulator.
În farmacii se gaseşte sub formă de unguent-Apireven.
 39

C.2.1.10. APILARNILUL
Este un produs foarte important al coloniilor de albine, descoperit de românul Nicolae
Ilieşiu, care i-a dat denumirea din “Api”-albina + ”lar”, de la larva + ”n”, prima iniţială a
prenumelui său (Nicolae) +”il”, primele douş litere a numelui de familie a inventatorului
(ILieşiu). În mod normal, sezonul apicol activ este în perioada mai-iulie.
Asta într-o colonie de albine constituită ca o unitate biologică. Într-o astfel de colonie,
numărul indivizilor masculi este de 400-1800 trântori rareori numărul lor depăşind 2000.
Într-o colonie de albine numărul de trântori pe care îi creşte şi îi tolerează este limitat şi
depinde de comportamentul coloniei ca un tot unitar.
Numărul de trântori crescuţi şi toleraţi într-o colonie de albine satisface necesarul
biologic şi fiziologic normal de masculi pentru a asigura împerecherea mătcilor pe cale
naturală. Cantitatea larvelor de trântor existentă în condiţii normale nu poate depăşi în medie
8000 larve într-un întreg sezon apicol.
Din întregul proces ontogenetic de dezvoltare a trântorilor, pentru cultura de apilarnil
prezintă interes în mod special doar stadiul embrionar şi larvar în complexul condiţiilor de
mediu şi al posibilelor intervenţii în scopul obţinerii unei producţii eficiente utilizând în acest
scop colonii de albine foarte puternice.
Apilarnilul este extras din întregul conţinut al celulei fagurelui în care se găseşte larva
de trântor în vârstă de o săptămână. Aceste celule conţin nutienţi specifici (lăptişor de matcă,
miere, păstură, urme de propolis), apilarnilul fiind considerat “lăptişorul de matcă” al
trântorului.
Apilarnilul este obţinut din celulele fagurilor conţinând larve de trântor, hrănite în mod
diferenţiat de albinele doici în stadiul lor larvar. În hrana larvară se găseşte aportul mierii, al
polenului, al păsturii, al propolisului şi al secreţiilor glandulare ale albinelor doici.
Caracteristicile organoleptice ale apilarnilului: aspectul produsului după recoltare este
neomogen, fiind constituit din larve înglobate într-un lichid lăptos. După triturare (mixare)
produsul devine omogen, lăptos, onctuos.
Culoarea lichidului şi larvelor este uşor gălbuie, cu tendinţa ca în timp să capete nuanţă
spre cenuşiu. Gustul este uşor astringent, fără senzaţii dezagreabile. Impurităţi: la examenul
microscopic al produsului triturat şi centrifugat s-au observat detritusuri celulare şi celule de
polen. Pentru obţinerea substanţei active standardizate, apilarnilul triturat şi filtrat se
liofilizează, utilizându-se şi prezentându-se apoi ca pulbere.
Proprietăţi fizico-biochimice ale apilarnilului liofilizat: pH 6,2.
Substanţă uscată 94 % din care: azot total 0,583 g %; azot aminic 0,094g %; proteine
totale 36,44 g %; amino-acizi liberi 5,85 g % de produs; glucide 20,96 g % (glucoza 3,65 g
%, fructoză 15,50 g%, zaharoză 3,65 g%); lipide 21,60 g%; cenuşă 3,6 g %; alte substanţe
11,67 g%.
Apilarnilul brut-proaspăt, triturat şi filtrat conţine: apă biologică 6%, cu pH 6,2;
Apilarnilul proaspăt conţine până la 12% proteine, 6-10% glucide, 5-8% lipide şi 1,1-1,2%
alte substanţe: oligoelemente (calciu 14,00 mg%, magneziu 2,00 mg %, fosfor 199,00 mg %,
fier 3,23 mg %, cupru 1,10 mg %, mangan 4,49 mg %, zinc 5,54 mg %, sodiu 38,00 mg %,
potasiu 0,50 mg %, plumb, cadmiu), vitamine (Vitamina A (0,54 Ui/g), betacaroten
(provitamina A 0,426 mg%, xantofilă (0,297 mg%); Vitamina B1 sub limita de dozare;
vitamina B6 (0,739 mg%); vitamina PP acid nicotinic (15,9 mg%), colina (442,8 mg%); B2, E,
acid pantotenic), colina, fitohormoni, aminoacizi esenţiali liberi: lizină 0,75 g%, histidină
0,33 g %, arginină 0,5 k g %, acid aspargic 1,5 g %, treonină 0,41 g %, serină 0,46 g %,
glicină 0,84 g %, alanină 0.66 g %, valină 0,68 g %, metionină 0,31 g %, izoleucină 0,56 g %,
leucină 0,95 g %, tirozină 0,45 g %, fenilalanină 0,46 g % (total 11,4 g % aminoacizi).
40

PRODUSE APICOLE INDIRECTE NATURALE

HIDROMELUL
Este o băutură alcoolică slabă, obţinută prin fermentarea mierii amestecate cu apă.
Despre această licoare amintesc vechi scrieri antice babiloniene, egiptene, elene şi romane. Şi în
Dacia, recunoscută pentru apicultură, a fost cunoscut, alături de vin şi alte sucuri fermentate.
În epoca preistorică mierea a fost singura substanţă dulce concentrată folosită pe scară
largă în alimentaţie iar din cercetările arheologice hidromelul (miedul, vinul de miere) a fost
prima băutură alcoolică fermentată cu mult înaintea băuturilor obţinute din fructele pomilor
fructiferi, viţă de vie şi cereale.
Prepararea şi folosirea hidromelului este amintită în scrierile antice babiloniene, egiptene,
romane şi în primul rând, elene.
Dacia, în care apicultura era dezvoltată, folosea mierea şi celelalte produse apicole.
După ce marele preot Deceneu, colaboratorul apropiat al regelui Burebista, a poruncit să
se distrugă plantaţiile de viţă de vie şi să nu se mai bea vin, poporul a continuat să prepare bere
tracică sau mied, deoarece aveau miere din belşug.
Tradiţia folosirii miedului se păstrează în continuare la geto-dacii romanizaţi, la proto-
romanii din perioada de trecere la feudalism, precum şi la urmaşii populaţiei romanizate din
ţinuturile româneşti.
Pentru prepararea unui hidromel echilibrat este nevoie de miere de albine, apă potabilă,
acid citric, maia de fermenţi, fosfat de amoniu, sucuri de fructe şi tanin.
Pentru a produce o fermentaţie alcoolică a mierii, ea trebuie diluată. Se fierbe mierea cu
apă, se ia spuma şi se lasă la răcit.
Se adaugă celelalte componente, apoi se lasă la fermentat. O dată cu această fază, toate
operaţiunile decurg la fel ca în tehnica vinului. Hidromelul din mere este cel mai apreciat dintre
băuturile cu miere. Calitatea principală o constituie gustul fructului şi parfumul mierii. Se poate
folosi orice soi de mere, dar recomandate sunt cele tari, care sunt mai acre.
Este indicat ca merele să se preseze imediat după zdrobire, deoarece aceste fructe au
tanin şi se mărunţesc foarte repede.
În general, se folosesc două treimi mere coapte şi o treime mere căzute sau pădureţe.
Mierea cu apă se fierbe 45 de minute, luându-se spuma, apoi, când se răceşte, se adaugă
fosfatul de amoniu. Sucul se amestecă bine cu mierea fiartă şi răcită, apoi se însămănţează cu o
maia de fermenţi puternică. În general, se prepară trei sortimente de hidromel: sec (mai slab),
demisec şi desert. Se poate aromatiza cu flori de soc, atunci când este fermentat.

OŢETUL DE MIERE
Acţiunea terapeutică a oţetului de miere include efecte calmante,
antitoxice, diuretice, antiseptice intestinale şi renale, hipocolesterolemiante.
 Ca atare, este indicat în intoxicaţii, indigestie, litiază renală oxalică şi fosfatică,
pielite, cistite, nevroze, migrene, oboseală cronică, dureri musculare, insuficienţă
tiroidiană, obezitate, hipercorticism, hipercolesterolemie, nevralgii, sterilitate, precum
şi în cazul intoxicaţiilor cu alcool şi tutun.
Dar, principalul avantaj oferit de acest oţet este că poate contribui decisiv la
păstrarea unui bun echilibru acido-bazic al organismului uman, echilibru stricat de
mulţi factori care sunt imposibil de evitat, printre care toxinele şi stresul.
Remediul se administrează în doze de 1-2 linguri pe zi, dimineaţa, diluat în
circa 100 ml de ceai medicinal sau apă. Se bea cu inghiţituri rare.
41

Durata unei cure este de 1-2 luni. Tratamentul poate fi reluat după o
intrerupere de circa o lună. Cercetările medicale arată că substanţele nutritive din
oţetul de miere îmbunătăţesc activitatea celulelor albe din sânge, ajutându-le să
prevină bolile prin distrugerea viruşilor şi bacteriilor. Pentru ca oţetirea mierii să se facă
cât mai repede, se adaugă o bucăţică de pâine neagră muiată în vin sau o bucaţcă de drojdie.

COLDCREMELE sunt preparate cosmetice emoliente pe bază de ceară de albine care

conţin o cantitate însemnată de apă. Sunt denumite şi cerate.
Cantitatea mare de apă pecare o conţin produce o senzaţie de răcorire, de unde şi
denumirea de coldcreme (cold=rece).
Sunt indicate pentru întreţinerea pielii normale şi uscate fiind utilizate ca şi cremede zi şi
noapte.
Ingredientul principal al coldcremelor este ceara de albine, iar prepararea lor se f a c e
prin topirea cerii în uleiul vegetal, după care se încorporează apa, încet,
s u b continuă triturare. Se obţine o emulsie A/U.
Aceste unguente au la bază amestecuri de c e a r ă , s t e a r i n ă , u l e i v e g e t a l ,
c e t a c e u , b o r a x , i a r p e n t r u p r o d u s e l e s u p e r i o a r e d i f e r i ţ i emulgatori lipofili.
În unguentele emoliente rezultă o pseudoemulsie, datorită proprietăţilor slab
emulgatoare a cerii de tip A/U, care se desface pe piele şi permite evaporarea apei
producând o senzaţie de răcoare.
Consistenţa unguentului depinde de reacţia dintre borax şi acidul cerotic liber din
ceară, cu care formează săpunul de sodiu, c a r e a c ţ i o n e a z ă c a e m u l g a t o r U / A ş i v a
emulsiona apa.
C a n t i t a t e a d e c e a r ă n e c e s a r ă pentru cremele normale poate varia între 5-
16%. Cremele cu cantitate mai redusă de ceară sunt mult mai moi, consistenţa lor putând
fi crescută prin adaos de parafină solidă s a u a l c o o l c e t i l i c .
 42

C.2.2. ORIGINEA ŞI COMPOZIŢIA CHIMICĂ A

PRODUSELOR APICOLE

Variază în funcţie de mulţi şi diversi factori: natura materiei prime, gradul de puritate şi
calitatea materialului de provenienţă, condiţiile climatice, modul de extractie, metode de
prelucrare şi conservare, etc.
Umiditatea atmosferică ridicată determină creşterea umidităţii din stup, cât şi o umiditate
ridicată a mierii, datorită proprietăţilor higroscopice ale acesteia. În încăperile de depozitare
umiditatea atmosferică nu trebuie să depăşească 60%.
Mierea cu un conţinut ridicat de glucoză (cum este cea de rapiță), va fi mai higroscopică
şi va avea o perioadă de conservare mai scăzută, trebuind să fie păstrată în vase etanşe şi
depozitată în încăperi uscate.
Mierea cu un raport glucoză/fructoză subunitar, (cum este cea de salcâm sau trifoi),
poate fi destinată unei consumări mai îndelungate.
Mierea cristalizată este întotdeauna mai higroscopică decât cea fluidă sau lichidă.
Creşterea umidităţii mierii peste 20 % duce la scăderea calităţii acesteia şi favorizează
dezvoltarea levurilor care produc fermentarea.

C.2.2.1. APA BIOLOGICĂ

Este un constituent esenţial al tuturor produsele apicole.
Fără apă nu poate există viaţă. Toate procesele fiziologice şi biologice au loc în prezenţa
apei.
Apilarnilul are un conţinut de 6 % apă biologică.
Mierea conţine între 17-23 % apă biologică.
Lăptişorul de matcă are un conţinut de apă biologică cuprins între 65-75 %.
Nectarul adus în stup are un conţinut mare de apă (peste 50 %), dar căpăcirea se face
numai după ce umiditatea este de maxim 20 %, procentul de apă din miere fiind invers
proporţional cu gradul de umplere al fagurilor.
 Veninul de albine conţine 6-7 % apă biologică.

C.2.2.2. GLUCIDELE
Reprezintă mai mult de trei sferturi din miere: fructoza (38,4 %), glucoza (34 %) sau
sucraza (3,1 %).
Mierea poate fi considerată o soluţie concentrată de zaharuri, datorită faptului că
principalii componenţi ai mierii sunt substanţele zaharoase.
Nectarul conţine intre 4-75% glucide, dar concentratia optima este de 40-50 %.
Păstura conţine in jur de 35% glucide.
Apilarnilul conţine între 6-10% glucide.
Glucidele sunt aldehide sau cetone ale unor alcooli polivalenţi şi în funcţie de
posibilitatea lor de a se hidroliza se împart în: glucide nehidrolizabile, numite oze, monoze,
sau monozaharide, (zaharuri simple).
Ozele sunt oxialdehide sau oxicetone provenite din oxidarea unor polialcooli şi sunt
denumite după numărul atomilor de carbon, cele mai răspândite fiind: pentoze, hexoze,
glucide hidrolizabile, capabile de a fi descompuse sub influenţa acizilor sau enzimelor în
zaharuri mai simple, numite ozide, care se împart în: 1. holozide (în alcătuirea cărora intră în
exclusivitate monozaharidele), fiind cele mai importante pentru studiul mierii (zaharoză,
maltoză, trahaloză, melecitoză, pentozani, fructozani); 2. heterozide, (în alcătuirea cărora
intră o componentă glucidică şi una neglucidică, numită aglicon).

43
C.2.2.3. DEXTRINELE
În miere se mai găsesc în cantităţi mari şi alte holozide complexe sau heterozide ca
mucegaiuri, gume, etc, denumite impropriu dextrine. În mierea de mană dextrinele
(heterozide complexe-gume, mucegaiuri) pot depăşi 5%. Prezenţa dextrinelor măreşte
vâscozitatea mierii şi îi dă un aspect cleios, neplăcut.

C.2.2.4. FERMENŢII (ENZIMELE SAU DIASTAZELE)

Din punct de vedere structural sunt compuşi organici cu caracter proteic, având o
componentă proteică, apoenzimă (care îi conferă specificitatea de substrat) şi o grupare
chimică, coenzimă (care determină activitatea catalitică a enzimei).
Acţiunea enzimelor este reversibilă, iar această proprietate se exercită atât asupra
reacţiilor de descompunere, cât şi asupra celor de sinteză.
Activitatea enzimelor este influenţată de mai mulţi factori: temperatura optimă de
activitate, (enzimele sunt total distruse la 80°C, iar la temperatură scăzută se conservă);
reacţia mediului, (enzimele din miere au pH între 4-7, pH-ul mic favorizând activitatea
invertazei, iar pH-ul mare, pe cea a amilazei); prezenţa electroliţilor poate stimula sau inhiba
activitatea enzimelor; influenţa razelor ultraviolete are, de asemenea, efect asupra activităţii
enzimatice. Principalii fermenţi din mierea de albine sunt carbohidrazele, iar dintre acestea:
invertaza sau zaharaza (sucraza), acţionează asupra zaharozei, scindând-o în glucoză şi
fructoză.
Invertaza a fost descoperită în anul 1871 de către biochimistul german Felix Hoppe-
Seyller, (1825-1895).
Amilaza, enzima care catalizează hidroliza amidonului în molecule mici, maltoză şi
dextrine. Enzimă de origine salivară sau pancreatică intervenind în degradarea amidonului în
maltoză. Creşterea nivelului de amilază în sânge poate fi dovada unei pancreatite acute şi se
întâlneşte, de asemenea, în unele cancere digestive şi în oreion. Sinonim: distaza.
Alfa-amilaza (amilaza dextrinogenă), acţionează asupra amidonului pe care îi
transformă iniţial în dextrine, iar în final în maltoză.
Beta amilaza (amilaza zaharogenă), acţionează asupra amidonului pe care îi transformă
direct în maltoză.
 Catalaza (E.C.1.11.1.6) este universal răspândită în natură, activitatea catalazică fiind
prezentă în toate microorganismele aerobe, în celulele plantelor şi animalelor. A fost studiată
îndeosebi catalaza din drojdie (Seah, 1973) şi catalaza din ţesuturile animale (Masters, 1986).
În celulă, enzima este localizata aproape exclusiv în peroxizomii majorităţii celuleor, reducând
nivelul peroxidului de hidrogen.
Catalaza este, alături de alte 2 enzime (fumaraza şi aceticolinesteraza) unul dintre cei
mai eficienţi catalizatori cunoscuţi, reacţiile pe care le catalizează fiind esenţiale pentru viaţă.
Enzima catalizează o reacţie de fiecare dată când întâlneşte o moleculă cu sulf.
Viteza relativă şi orientările moleculelor care interacţionează sunt foarte importante
pentru reacţie. Catalaza participă la 2 tipuri de reacţii care consumă H2O2 (descompunerea
apei oxigenate şi reacţia peroxidativă).
Activitatea catalazei în celule este de aceea foarte importantă.
a)Reacţia peroxidativă: H2O2 + RH2 → 2H2O + R înseamnă îndepartarea toxinelor
(H2O2) prin formarea de apă şi compuşi nedăunători sau chiar folositori. Peroxizomii oxidează
parţial acizii graşi producând H2O2 ca produs secundar. Oxidarea peroxizomală scurtează
acizii graşi până la C8 şi facilitează degradarea în mitocondrii. Reacţia peroxizomală este mai
puţin eficientă în producerea ATP decât oxidarea mitocondrială.
b)O altă reacţie redox care implică indirect catalaza constă în producerea de ADN.
44

C.2.2.5. SUBSTANŢELE MINERALE

Nici un proces biologic şi fiziologic nu are loc în organism, fară participarea mineralelor.
În funcţie de cantitatea, rolul şi importanţa lor, substanţele minerale se clasifică în:
macroelemente, microelemente şi ultramicro-elemente.
Substanţele mineralele sunt constituenţi ponderali minori, descoperiţi prin cercetări
moderne alături de constituenţii majori, care, până atunci, erau consideraţi ca singurele
elemente necesare formării şi echilibrului organismelor vegetale şi animale (proteine, lipide şi
glucide). În timp ce organismul este capabil să sintetizeze anumite vitamine, nu este capabil să
sintetizeze minerale, acestea trebuind aduse prin aport alimentar. Dacă dintr-o cauză sau alta
mineralele lipsesc din alimentaţie, pot să apară dereglari serioase ale metabolismului, se impune
un adaos de minerale folosind un produs natural, cele apicole avănd o mare căutare.
Multă vreme, s-a crezut că materia vie este compusă exclusiv din douasprezece elemente
: azot, calciu, carbon, clor, hidrogen, magneziu, oxigen, fosfor, potasiu, siliciu, sodiu şi sulf.
Acestea alcătuiesc 99,98% din masa corpului.
Organismul uman conţine aproximativ 28 de minerale esenţiale, unele aflate în cantităţi
relativ mari (minerale), altele în doze mult mai mici (oligoelemente), dar toate la fel de
importante pentru o buna functionare a organismului. Dintre minerale două sunt cele care se
găsesc în corp în cantităţi mai mari: calciul (2% din greutatea corporala) şi fosforul (1,5% din
greutate), ambele prezente în dinţi şi oase. În ciuda prezenţei lor în cantitate redusă în
organism, oligoelementele (crom, cobalt, cupru, fluor, iod, seleniu, zinc, etc.) sunt foarte
importante pentru viaţă. Printre rolurile acestora, se pot număra: protecţia împotriva cancerului
(în cazul seleniului), combaterea cariei dentare (fluor), ajutorul în cazul curelor de slăbire
(crom) şi altele. Pentru o bună funcţionare a organismului sunt necesare în jur de 18 minerale,
dar oamenii de stiinţă consideră un număr de 7 ca fiind de neânlocuit: calciul, iodul, fierul,
magneziul, fosforul, seleniul si zincul (macroelemente). Altele, în număr de 11
(microelemente), necesare pentru o bună funcţionare a funcţiilor vitale sunt: clorul, cromul,
cobaltul, cuprul, fluorul, manganul, molibdenul, potasiul, sodiul, sulful, vanadiul. Ulterior,
analize perfecţionate au distins, alături de acestea, încă 10 care, în ciuda redusei lor cantităţi
totale sunt indispensabile vieţii (ultramicro-elemente). Este vorba de anumiţi metaloizi (arsen,
bor, brom, iod) sau metale (aluminiu, cositor, nichel, plumb, titan, germanium), care o
vreme au fost socotite "impurităţi". Nu toate oligoelementele sunt indispensabile fiinţelor vii.
Fiecare însă este indispensabil intr-un număr mai mare sau mai mic de cazuri.
 CALCIUL. Component major al scheletului şi articulaţiilor, este indispensabil pentru
transmiterea influxului nervos şi pentru tonicitatea musculară, împreuna cu vitamina K
intervine în coagularea sângelui, în reglarea tensiunii arteriale şi a ritmului cardiac, activează
enzimele implicate în digestia lipidelor şi proteinelor, în producerea de energie. Este folosit în
profilaxia şi tratamentul unor afecţiuni ca: rahitism, osteoporoză, carii dentare, aritmie
cardiacă, hipertensiune arterială, hipercolesterolemie, depresie, etc. Un tratament natural cu
calciu este indicat la orice vârstă: copii, adolescenţi, tineri, adulţi, femei în perioada post
menopauză.
MAGNEZIUL este esenţial pentru activitatea muşchilor. În asociere cu calciu, ia parte
la transmiterea influxului nervos, la contractilitatea şi relaxarea musculară, asigură transportul
calciului în oase, activează sute de enzime pentru o bună funcţionare a celulelor. În lipsa sa
apar spasme musculare, tremurături, convulsii, oboseală cronică, dureri musculare, depresie,
tulburări de somn, formare de cheaguri intravasculare, tulburări gastrointestinale. Este
important ca tratament în hipertensiune arterială, angină pectorală, retinopatie diabetică, diabet,
depresie, stres (are efect calmant asupra organismului), spasme musculare, osteoporoză.
Magneziul este insulinosecretagog.
45

FIERUL ajută la circulaţia oxigenului de la plămâni la ţesutul muscular, este un

excelent întaritor al organismului şi ajută la menţinerea energiei.
Fierul nu reprezintă decât 0,006 % din greutate, deci circa 4,2 grame, dar asta nu
înseamna că este mai puţin important.
Prezent în moleculele de hemoglobină, el este cel care duce oxigenul de la plămani către
tesuturi.
Are rol în creşerea numărului de hematii şi a formării hemoglobinei - în anemie feriprivă,
în transportul şi stocarea oxigenului, în producerea de energie, în imunitate - creşterea
numărului de leucocite şi a rezistenţei la infecţii.
IODUL determină producerea de hormoni. Are rol în producerea hormonilor tiroidieni şi
este folosit pentru cresterea fizică şi dezvoltarea mentală, în functionarea sistemului nervos, a
sistemului cardiovascular şi metabolismul tuturor substanţelor nutritive.
ZINCUL este un element cheie pentru funcţionarea sistemului imunitar.
Este un component esenţial pentru mai mult de 20 de enzime asociate cu multe procese
metabolice diferite.
Un tratament natural cu zinc ajută funcţia de reproducere, creştere şi dezvoltare; în
adenom de prostată, reduce mărimea prostatei şi previne apariţia cancerului de prostată; în
diabet, carenţa de zinc conduce la incapacitatea de a produce enzimele folosite în
metabolismul glucozei şi la rezistenţa celulelor la insulină; în boli de ochi (degenerescenţă
maculară, cataractă, nevrită optică, inflamaţia nervului optic); în stres fizic şi mental; ajută
procesul de vindecare după operaţii chirurgicale sau fracturi şi răniri, dezvoltă simţul gustului şi
mirosului.
Un nivel adecvat de zinc în organism este benefică în combaterea căderii părului, a
fragilizării unghiilor, a afecţiunilor tegumentare, a oboselii, grăbeşte ameliorarea în cazul
cicatricelor greu vindecabile şi a fracturilor osoase.
Organismul uman nu poate produce şi nici depozita zinc, motiv pentru care este necesară
suplimentarea sa dintr-o sursă externă, produsele apicole fiind printre cele mai extraordinare
asemenea surse.
POTASIUL se găseşte mai ales în celulele musculare, ajută muşchii pentru a reacţiona şi
a produce energie, are rol în sinteza ţesutului osos, ia parte la metabolizarea glucozei în
glicogen şi la reglarea ritmului cardiac, protejează rinichii de distrugerile hipertensiunii
arteriale, este folosit pentru transmiterea semnalelor nervoase şi are rol în profilaxia şi
tratamentul hipertensiunii arteriale, în aritmie cardiacă, etc.
 SELENIUL este un important antioxidant ce contribuie la prevenire apariţiei bolilor de
inimă şi plămani, a instalării semnelor precoce de îmbătranire (distruge radicalii liberi) şi a altor
modificări degenerative.
Lipsa seleniului din organism se traduce printr-o deteriorare a activităţii sistemului
imunitar, care nu mai reuşeşte să reziste în faţa atacurilor bacteriene şi virale.
Ca tratament natural are indicatii în prevenirea cancerului, boli ale tiroidei, artrită,
distrofii musculare, boli cardiovasculare, oboseală, depresie, anxietate, infertilitate, îmbătrânire
precoce, diabet.
MANGANUL se găseşte în oase, ficat şi rinichi, intervine în sinteza colagenului
(proteina prezentă în toate ţesuturile organismului), la construcţia oaselor şi articulaţiilor, în
metabolismul glucidelor şi steroizilor.
CUPRUL este un mineral multifuncţional, antioxidant natural, încetineşte îmbătrânirea,
are rol esenţial în formarea hemoglobinei şi transportul oxigenului în ţesuturi (în anemie),
controlează nivelul de histamină în alergie, este prezent în numeroase enzime (care superoxid
dismutaza eficientă în artrită).
46

CROMUL activează enzimele implicate în metabolismul glucozei şi în sinteza

proteinelor, fiind mineralul major în producerea insulinei şi a reglării glucozei.
În lipsa cromului apar diferite afecţiuni ca: oscilaţii glicemice, diabet, obezitate,
hipercolesterolemie, ateroscleroză, cardiopatie ischemică, îmbătrânire prematură.
MOLIBDENUL are rol în metabolismul glucidic şi lipidic, este component important al
enzimei care asigură utilizarea fierului.
COBALTUL intră în compoziţia vitaminei Bl2, numită ciancobalamina, care nu
acţionează decât în prezenţa cobaltului şi mai ales, în prezenţa magneziului şi cuprului.
O carenţă de cobalt în alimentaţia mamiferelor tinere atrage după ea moartea rapidă, cu
toate că animalele au primit vitamine de calitate şi în cantitate suficientă.
BORUL şi cobaltul au fost găsite în toate ţesuturile omului: borul fiind mai important în
oase, iar cobaltul în ficat.
Diverşi oameni de ştiinţă, studiind carenţele în oligoelemente au, demonstrat că din patru
grupuri de cincizeci de copii, cei care au absorbit anumite oligoelemente (fier, cupru, cobalt,
magneziu), au prezentat o sporire însemnată a procentului de hemoglobină.
Absenţa lor măreşte frecvenţa şi gravitatea crizelor epileptice. Fenomenul acesta pare a
se datora îndeosebi diminuării conţinutului de magneziu, calciu şi sodiu din sânge.
Oligoelementele permit şi sporesc numărul de funcţii vitaminice, hormonale, antibiotice,
enzimatice etc.
Substanţele mineralele totale din mierea de albine variază în limite foarte largi
datorită multor factori, (natura materiei prime şi gradul de impurificare al acesteia, condiţiile
climatice, modul de extracţie, prelucrare şi conservare, etc).
Mierea de mană este foarte bogată în minerale (de cinci ori mai bogată decat oricare
altă varietate). Principalele elemente minerale din miere sunt: sodiu, potasiu, fosfor,
magneziu, cupru, aluminiu, mangan, fier, clor, sulf, siliciu, cât şi unele microelemente: beriliu,
galiu, vanadiu, zirconiu, titan, nichel, staniu (cositor), plumb, argint.
În veninul de albine: Fe, I, K, Ca, Mg, Mn, Cu, S, Cl, Zn.
În lăptişorul de matcă: Fe, aur (Au), Ca, cobalt (Co), Si, Mg, Mn, Ni, argint (Ag), S,
Cr, Zn.
În propolis: Al, vanadiu (Vn), Fe, Ca, Si, Mn, stronţiu (Sr).
În pastură se găsesc nu mai puţn de 27 oligoelemente: bariu (Ba), Vn, wolfram (Wf),
Fe, Au, iridium (Ir), Ca, cadmiu (Cd), Co, Si, Mg, Cu, molibden (Mo), arsen (As), cositor
(Sn), paladiu (Pa), platina, Ag, P, Cl, Cr, Zn, Sr, Ge, Na, I şi Se.
Apilarnilul proaspăt conţine calciu 14,00 mg%, magneziu 2,00 mg%, fosfor 199,00 mg
%, fier 3,23 mg%, cupru 1,10 mg%, mangan 4,49 mg%, zinc 5,54 mg%, sodiu 38,00 mg%,
potasiu 0,50 mg%, cadmiu, plumb.
 47

C.2.2.6. VITAMINELE
Descriere. În anul 1912, biochimistul american de origine poloneză Casimir Funk a reuşit
să identifice vitamina B1, ce s-a dovedit a fi extrem de eficace în tratamentul unei grave
maladii, numite beri-beri. Pentru că această substanţă a redat bolnavilor forţa şi vitalitatea,
Funk a numit-o ''amina vieţii, adică vitamină''.
Vitaminele sunt substanţe chimice organice, fundamentale pentru existenţă, necesare
proceselor vitale în cantităţi mici, dar indispensabile, organismului uman sănătos.
Pentru că există în cantităţi infime în alimentele de origine naturală, sunt considerate
nutrimente (precum proteinele, glucidele, lipidele, apa, mineralele) care acţionează singure
sau interacţionează cu altele. Totuşi, vitaminele nu hrănesc organismul, ci sunt catalizatoarele
ce provoacă şi ajută la realizarea numeroaselor funcţii: producerea energiei, metabolismul
hormonal, întărirea sistemului imunitar, creşterea celulară, asimilarea şi digerarea alimentelor.
Din punct de vedere chimic, vitaminele sunt diferite. Ele pot fi amine, acizi sau alcooli. Dar nu
compoziţia chimică ne indică faptul că o substanţă este vitamină, ci efectul ei fiziologic.
Avitaminoza, lipsa cronică a uneia sau a mai multor vitamine din organism, nu se mai
intâlneşte frecvent în zilele noastre; de exemplu, boli precum scorbutul sau beriberi nu mai
afectează populaţia. De aceea, este mai nimerit să vorbim de hipovitaminoză, adică de un
deficit temporar. Acesta poate fi cauzat de o alimentaţie dezechilibrată, dar şi de eliminarea
excesivă, prin transpiraţie sau urină, de efort intens, de sarcină, alăptare sau de afecţiuni ale
tractului intestinal. Hipervitaminoza apare doar în cazul vitaminelor liposolubile care, datorită
proprietăţii de a se ''depune'' în organe şi de a aştepta să fie ''solicitate'' de organism, se pot
acumula în exces. De exemplu, vitamina A stocată în organism poate asigura nevoile individului
până la 6 luni de la administrare.
DOZELE MEDII RECOMANDATE ZILNIC UNUI ADULT. Vitamina A: 1,5-3
mg; Vitamina B1: 1,5 mg; Vitamina B2: 1,6 mg; Vitamina B3: 15-18 mg; Vitamina B5: 10-
15 mg; Vitamina B6: 2 mg; Vitamina B8: 200-300 mcg; Vitamina B9: 200-500 mcg;
Vitamina B12: 2-6 mcg; Vitamina B15: 1,5-5 mg; Vitamina C: 60-100 mg; Vitamina D: 10-
20 mg; Vitamina E: 12-20 mg; Vitamina K: 35-80 mcg; Vitamina P: 50 mg.
Necesarul zilnic depinde de sex, vârstă, greutate, nivelul activităţii musculare, maladii
etc. Majoritatea vitaminelor nu pot fi sintetizate de organism, dar sunt asimilate din alimente
sau suplimenţi alimentari. Pentru organismul uman sunt importante 13 vitamine: vitamina A,
complexul de vitamine B, vitamina C, vitamina D (calciferol), vitamina E (tocoferol) şi
vitamina K (menadiona sau naftochinona). Dintre acestea 4 sunt liposolubile (solubile în
lipide)-A, D, E şi K, iar 9 sunt hidrosolubile- complexul de vitamine B şi vitamina C.

VITAMINELE LIPOSOLUBILE
Vitamina A, retinol sau antixeroftalmică. Carenţa de vitamină A provoacă nictalpie
(cecitate nocturnă, orbire de noapte sau”orbul găinilor”). Nictalpia este simptomul mai multor
afecţiuni oftalmice şi poate fi congenitală, provocate de leziuni sau de malnutriţie. Necesarul
zilnic este de 620 micrograme.
Vitamina D, calciferol (antirahitică). Carenţa de vitamina D din organism provoacă
rahitismul la copii, sau osteomalacia (echivalentul rahitismului) la adulţi. Diferitele fracţiuni
ale vitaminei D sunt: D1 (lumisterol), D2 (ergocalciferol), D3 (colecalciferol), D4
(dididrocalciferol), D5 (sitocalciferol). Necesarul zilnic de vitamină D este de 2 micrograme.
Vitamina E, tocoferol sau vitamina antisterilităţii. Necesarul zilnic de vitamina E este de
12 micrograme.
Vitamina K, fitomenadiona sau vitamina antihemoragică. Necesarul zilnic de vitamina
K este de 75 micrograme.
48

VITAMINELE HIDROSOLUBILE

Vitamina B1 sau tiamina. Carenţa de vitamină B1 provoacă boala beri-beri.

Necesarul zilnic este de 1 mg.
Vitamina B2, sau riboflavina, numită şi vitamina G, a cărei carenţă provoacă
ariboflavinoza. Necesarul zilnic de riboflavină în organism este de 1,1 mg.
Vitamina B3, vitamina PP, sau niacina, numită şi antipelagră, deoarece carenţa ei
provoacă pelagra. Necesarul zilnic este de 12 mg.
Vitamina B5 sau acidul pantotenic este important în sinteza coenzimei A. Acidul
pantotenic a fost recunoscut ca factor de creştere a dojdiei de bere, este sintetizat de plante şi
este necesar în alimentaţia vertebratelor. Produse bogate în acid pantotenic: nuci, arahide,
fructe (piersici, avocado, migdale, curmale), drojdiile alimentare şi de bere, tărâţele de cereale
(pâinea integrală), leguminoasele (morcovul, conopida, tomatele), ciupercile proaspete.
Insuficienta de acid pantotenic provoacă dereglări la nivelul sistemului nervos, al pielii sau
paresteziaza.
Vitamina B6 sau piridoxina are un necesar zilnic de 1,1 mg.
Vitamina B7, biotina sau vitamina H are un necesar zilnic de 30 micrograme.
Vitamina B9, acidul folic, numită şi vitamina M (vitamina mamei) are un necesar zilnic
de 320 micrograme. În particular, el este indispensabil formării de globule roşii ale sângelui de
către măduva osoasă. Esentială în timpul sarcinii (previne apariţia malformaţiilor), vitamina B9
este vitamina hidrosolubilă a grupului de vitamine B, avand un rol fundamental în producerea
globulelor roşii de către măduva osoasă şi la asimilarea substanţelor nutritive din alimente.
Necesitatile zilnice de acid folic sunt foarte mari: de la 100 la 600 micrograme, in functie de
varsta si starea fiziologica a subiectului. Carenţa în acid folic este o varietate de anemie
macrocitară numită megaloblastică.
Vitamina B12, sau ciancobalamina, a cărei carenţă provoacă anemie, are un necesar
zilnic de 2 micrograme. Ciancobalamina, conţine Co si joaca rol de coenzimă în diverse
procese metabolice.
Vitamina C, acidul ascorbic sau vitamina antiscorbutică are un necesar zilnic de 75
mg. Deficienţa de vitamina C provoacă boala numită scorbut. Vitamina C reprezintă un
antioxidant de excepţie ce contribuie activ la frânarea proceselor degenerative din organism.
Făcând parte din grupa vitaminelor hidrosolubile (solubile în apă) vitamina C se elimină
în cantităţi mari din organism.
Mierea de albine este valoroasă şi prin conţinutul său în vitamine, care provin în
exclusivitate din polenul şi nectarul plantelor.
Păstura are în compoziţie: provitamina A (200-875 mg/kg), vitamina E (1,7 g/kg),
vitamina C (60-2000 mg/kg).
Apilarnilul conţine următoarele vitamine: vitamina A (0,54 Ui/g), betacaroten
(provitamina A 0,426 mg%, xantofilă (0,297 mg%); vitamina B1 sub limita de dozare; vitamina
B6 (0,739 mg%); vitamina PP (acid nicotinic 15,9 mg%), colină (442,8 mg%).
 Lăptiăorul de matcă este singurul produs natural care are cele mai multe vitamine pe
unitatea de volum: 1,5-6.6% tiamină, 8-9.5% riboflavină, 24-50% piridoxină, 14-50% niacină,
1,7% biotină, 0,2% acid folic, 20% acid pantotenic, vitamina A, C, etc.

49

C.2.2.7. AMINOACIZII
Principalele produse apicole (mierea, apilarnilul, lăptişorul de matcă, propolisul,
nectarul, păstura şi polenul) conţin 18 dintre cei 22 de aminoacizi naturali cunoscuţi, inclusiv
aminoacizii esenţiali: histidina, izoleucina, leucina, lizina, metionia, valina, fenilanina, treonina
şi triptofanul. Dintre aceştia histidina (histoidina) este un aminoacid esenţial pentru copiii sub 1
an.
Izoleucina şi leucina sunt importante pentru starea de atenţie, asigură suportul structural
pentru producerea unor componente biochimice esenţiale ale organismului, utilizate în
furnizarea energiei şi stimulare cerebrală.
Lizina asigură absorbţia adecvată a calciului, participă la formarea colagenului
(component al oaselor, cartilajelor şi tesutului conjunctiv), anticorpilor, hormonilor şi
enzimelor; deficitul de lizină determină oboseală, incapacitate de concentrare, iritabilitate,
retard de creştere, căderea părului, anemie şi probleme de reproducere.
Metionina este o sursă de sulf, care previne afecţiunile părului, unghiilor şi pielii, scade
colesterolul, protejează rinichii; este un agent chelator natural (îndepartează) al metalele grele
(toxice); regleaza nivelul de amoniac.
Fenilalanina permite creierului să producă norepinefrina, folosită în transmiterea
impulsurilor electrice între celulele nervoase şi creier; controlează senzaţia de foame,
antidepresiv, îmbunătăţeşte memoria şi atenţia.
Tirozina este implicată în transmiterea impulsurilor nervoase către creier; antidepresiv,
îmbunătăţeşte memoria şi atenţia; asigură funcţia optimă a tiroidei, suprarenalelor şi glandei
pituitare. Treonina este o componentă a colagenului şi elastinei; scade producţia de grăsimi a
ficatului; stimulează funcţionarea optimă a sistemului digestiv şi a metabolismului.
Triptofanul este relaxant, combate insomnia, previne migrena, antianxios, antidepresiv;
imunostimulant; reduce riscul accidentelor cardiovasculare şi împreună cu lizina scade nivelul
de colesterol.
Valina asigură sănătatea mentală, coordonarea musculară şi controlul emoţional.
Arginina îmbunătăţeşte considerabil răspunsul imun împotriva bacteriilor, viruşilor şi a
celulelor tumorale; asigură regenerarea şi vindecarea hepatică; stimulează eliberarea
hormonilor de creştere a masei musculare şi refacerea ţesuturilor.
Histidina este o componentă a hemoglobinei; utilizată în tratamentul artritei reumatoide,
bolilor alergice, ulcerului şi anemiei; deficitul de histidină poate determina probleme ale
auzului. Alanina furnizează energie ţesutului muscular, creierului şi sistemului nervos central;
imunostimulant prin creşterea producţiei de anticorpi; ajută la metabolizarea zahărului şi a
acizilor organici.
Acidul aspartic (asparagina) ajută la excreţia amoniacului, care este toxic pentru
sistemul nervos central; creşte rezistenţa la oboseală şi la efort fizic.
Acidul glutamic (glutamina) îmbunătăţeşte capacităţile mentale, reduce senzaţia de
oboseală; grăbeşte vindecarea ulcerului; utilă în controlul poftei de dulce şi alcoolismului.
Glicina creşte utilizarea oxigenului în procesele celulare; importantă în producerea
hormonilor implicaţi în imunostimulare.
Prolina asigură buna funcţionare a articulaţiilor şi tendoanelor; tonifică muşchiul inimii.
 Serina este sursa-depozit de glucoză pentru ficat şi muschi; imunostimulant prin
creşterea producţiei de anticorpi; asigură sinteza acizilor graşi care acoperă fibrele nervoase.
Apilarnilul conţine următorii aminoacizi: lizină 0,75 g%, histidină 0,33 g%, arginină 0,5
k g%, acid aspargic 1,5 g%, treonină 0,41 g%, serină 0,46 g%, glicină 0,84 g%, alanină 0.66 g
%, valină 0,68 g%, metionină 0,31 g%, izoleucină 0,56 g%, leucină 0,95 g%, tirozină 0,45 g%,
fenilalanină 0,46 g%, în total 11,4 g% aminoacizi.
50

C.3. EFECTELE TERAPEUTICE

ALE PRINCIPLAELOR PRODUSE APICOLE

C.3.1. PROPRIETĂŢILE PRODUSELOR APICOLE

Apicultorii nu se îmbolnăvesc de reumatism. Acest lucru a fost verificat în mod ştiintific,
prin sute de studii. Unul dintre acestea, realizat cu ajutorul a peste 2000 de apicultori din SUA,
a demonstrat că dintre toate bolile existente, reumatismul este cel mai rar întâlnit la un
apicultor. Apicultorii au o sănătate mult mai puternică, sunt mult mai robuşti, mai energici, au o
circulaţie a sângelui mai bună şi trăiesc mai mult decât restul populaţiei.
Un organism sănătos are nevoie, pentru a funcţiona perfect, de foarte mulţi factori şi
bioelemente. Dintre acestea, hrana şi o bună circulaţie a sângelui sunt cele mai importante.
Fiecare dintre miliardele de celule ale corpului nostru, inclusiv cele prezente în articulaţii,
au nevoie de diferite substanţe pentru o bună funcţionare: aminoacizi (în special cei esenţiali),
glucide, vitamine (în special vitaminele C şi E), lipide (în special nesaturate), oligoelemente,
enzime, etc. Produsele apicole sunt extrem de bogate în toate aceste substanţe.
Oxigenul, fară de care viaţa nu poate exista, este transportat cu mai mare eficienţă atunci
când se administrează venin de albine. Produsele apicole sunt utilizate înca din zorii omenirii.
Mierea, propolisul, polenul, păstura, lăptişorul de matcă şi ceara sunt descrise nu numai în
Biblie sau Coran, ci şi în alte sute de documente importante ale Antichităţii.

C.3.1.1. PRODUSELE APICOLE

CA SURSĂ DE ENERGIE

Mierea este cel mai puternic energizant natural. Sub raport caloric 1 kg de miere
produce 3.150 calorii, echivalent cu 6 kg mere, sau 40 de portocale, sau 5 de ouă, sau 5,675 l
de lapte de vacă, sau 13,700 kg varză proaspătă, sau 1,450 kg pâine albă de grâu, sau 2,370 kg
carne de vită, sau 3,930 kg şalău.
Mierea este un aliment uşor de digerat. Ea cuprinde un amestec de fructoză şi glucoză
într-o formă care, fără a mai fi transformată de organism, se asimilează direct, constituind o
sursă de energie.

C.3.1.2. PROPRIETĂŢILE NUTRITIVE

ALE PRODUSELOR APICOLE
Concentratul de nutrienti din lăptişorul de matcă îi permite reginei să supravietuiască
peste 5 ani, în timp ce viaţa unei albine lucratoare este de 2-4 luni.
Nutrienţii din compoziţia lăptişorului de matcă sunt atât de hrănitori încât regina stupului
(matca) este capabilă să depună 2000-3000 de ouă într-o zi.
Lăptişorul de matcă are un conţinut de vitamine B, în special B5, mai ridicat decât
drojdia de bere (Faex medicinalis). Are un rol deosebit în metabolismul celular, în activitatea
creierului, şi refacerea glandelor cu secreţie internă.
Polenul este un aliment proteic deosebit de bogat în elemente necesare existenţei
organismului. Într-un kilogram de polen se conţin atâtea doze zilnice de rutin (vitamina P), câte
ar fi necesare la zeci de oameni pentru a preveni un accident vascular cerebral.
Polenul este bogat în subsţanţe nutritive şi regeneratoare pentru organism: vitamine,
enzime, aminoacizi, hidraţi de carbon, grăsimi şi substanţe minerale.
 Este un supliment nutritiv dietetic cu acţiune fortifiantă atât pentru copii, cât şi pentru
adulţi. Are o importantă acţiune de reglare a funcţiilor organismului în cazuri de oboseală fizică
şi intelectuală.
51
Polenul este o sursă naturală excepţională de microelemente: conţine 3% din doza zilnică
recomandată (DZR) de Si, Ca şi Mg; 8% DZR de P; 12-17% DZR de Cr, Mn şi Zn; 117%
DZR de Ni sau 517% DZR de seleniu (Se).
Conţinutul în vitamine a polenului este bogat şi complex: anevrina (precursor al
vitaminei B1) cu rol important în funcţionarea normală a SNC, rutinul (vitamina P) este un
vasodilatator cerebral, A (retinol), D (calciferol), E (tocoferol), C (acid ascorbic), B 2
(riboflavina), B3, B9, B12. Valoarea nutritiv-biologică a polenului este dată, în special, de
conţinutul mare şi variat în aminoacizi naturali esenţiali, care nu pot fi sintetizaţi de albine.
Păstura este un produs natural, cu însuşiri mult mai valoroase decât ale polenului
datorită conţinutului mai mare în zaharuri simple (glucoză, fructoză), vitamină K, enzime şi
aminoacizi, precum şi a acidităţii sporite (acid lactic) ce o face uşor asimilabilă. De asemenea,
învelişul extern al polenului, exina, este distrus, determinând asimilarea mai uşoară de către
organism. Faţă de polen valoarea nutritivă a păsturii este de 3 ori mai mare .

C.3.1.3. PROPRIETĂŢILE BIOSTIMULATOARE

ALE PRODUSELOR APICOLE
Propolisul este folosit ca biostimulator, deoarece măreşte rezistenţa fizică şi înlătură
oboseala.
Apilarnilul este un extraordinar aliment pentru toate fiinţele, datorită capacităţii sale
excepţionale de stimulare a anabolismului.
Lăptişorul de matcă prin compoziţia sa complexă are efecte biostimulatoare deosebite.
Conţine cantităţi remarcabile de proteine, lipide, glucide, vitamine, hormoni, enzime,
substanţe minerale, factori vitali specifici, substanţe cu rol de biocatalizatori în procesele de
regenerare a celulelor având rol important din punct de vedere fiziologic.

C.3.1.4. PROPRIETĂŢILE ANTIBACTERIENE

ALE PRODUSELOR APICOLE
Propolisul fiind un produs de secreţie al albinelor este un extraordinar complex de
substanţe organice: 70% sucuri protective din muguri de arbori şi secreţii faringiene ale
albinelor, plus 30% ceară şi polen.
Aceste substanţe au acţiune antibacteriană, antifungică şi antivirală, conferind
propolisului proprietăţile unui antibiotic natural.
Studiile moderne privitoare la proprietăţile acestui preparat natural i-au uimit pe oamenii
de ştiinţă: nu mai puţin de 21 de bacterii, 9 specii de ciuperci parazite, 30 de tipuri de viruşi
(incluzând şi varietăţile lor) sunt distruse de către propolis, care este cel mai puternic
medicament antiinfecţios cunoscut. Eficienţa sa a fost demonstrată în cel puţin de 200 de
afecţiuni. Acţiunea sa terapeutică este determinată de natura substanţelor care-l compun şi este
antibacteriană, antibiotică, cicatrizantă, imunologică şi antispastică.
Mierea datorită conţinutului bogat în bioflavonoide are efect antiinflamator şi
antibacterian direct. Pentru consumul uman mierea de mană are o valoare deosebită,
conţinând multă inhibină, substanţă antibacteriană inhibitivă, produs al unei enzime, secretată
de unele ţesuturi epiteliale sau plante, cu efect bactericid foarte puternic. Enzima
producătoare a inhibinei este o glucozooxidaza care în prezenţa aerului produce din fructoză
hidrogen-hiperoxid. Inhibina este cunoscută în medicina pentru efectul ei sterilizator.
Lăptişorul de matcă are în compoziţie roializina, o proteină cu acţiune antimicrobiană
şi acid 10 hidroxi-2-decenoic cu proprietăţi antibiotice şi antitumorale.
Polenul recoltat de albine are acţiune antibacteriană asupra unor germeni patogeni din
flora intestinală (proteus, salmonela) şi efect antiparazitar.
52
 C.3.2. PRINCIPALELE UTILIZĂRI MEDICALE, FARMACEUTICE
ŞI COSMETICE ALE PRODUSELOR APICOLE

Din vremuri străvechi, omul a descoperit mierea şi produsele stupului de albine nu

numai ca aliment, ci şi ca medicament. Apicultura era practicată încă din secolul al VII-lea î.C.,
existând o serie de mărturii în acest sens.
Tăbliţele mesopotamiene, ca şi papirusurile egiptene, menţioneaza, printre altele,
faptul că mierea şi ceara de albine erau folosite ca medicament.
La originea sa, mierea era rară, fiind rezervată la început în serviciul religios, pentru a-i
venera pe zei sau pentru a hrăni animalele sacre.
Scrierile din antichitatea greco-romană abundă în menţionari despre MIEREA DE
ALBINE şi utilizarea ei medicală, fiind creată o adevarată mitologie în jurul acesteia şi
subliniindu-se numeroasele sale proprietăţi terapeutice: antiseptic, tonifiant, sedativ, febrigug,
aperitiv si digestiv. Musulmanii foloseau mierea ca panaceu (leac bun pentru orice boală.
Aristotel, a scris şase volume despre albine şi produsele lor, indicând propolisul drept
remediu în plăgi supurate.
Hipocrate (părintele medicinei), cel mai de seamă medic al Antichitatii, mai târziu Pliniu,
Galeniu şi Dioscoride vorbesc despre miere, folosită într-o serie de boli.
În lucrarea sa “De materia medica” (Despre mijloacele de vindecare), Dioscoride
considera mierea un adevărat panaceu, indicând-o în boli de urechi, de piept sau rinichi, în
vindecarea rănilor şi a plăgilor fistulizate, folosind miere în aplicaţii locale.
În Grecia Antică, părintele medicinei, Hipocrate, recomanda mierea penru tratamentul
plăgilor si vindecarea unor afecţiuni respiratorii, renale sau gastro-intestinale.
Pliniu cel Bătrân recomanda mierea în asociere cu untura de peşte (oleum jecoris) în
tratarea rănilor infectate.
PROPOLISUL este cel mai natural antibiotic pe care l-a utilizat omul, această
descoperire datând de peste 2.000 de ani. Grecii, egiptenii şi romanii utilizau propolisul pentru
proprietăţile sale curative, datorate efectului bactericid şi fungicid, în tratamentul unor leziuni
cutanate.
Dacii, mari şi vestiţi apicultori, cunoşteau şi foloseau propolisul în afecţiuni respiratorii
sau pentru tratarea şi vindecarea rănilor. O turtiţă de propolis încalzită şi aplicată pe locul
afectat era remediul împotriva durerilor provocate de răceala, în dureri reumatice ale
extremităţilor sau în furunculoze.
Propolisul contribuie la vindecarea rănilor, a plăgilor, a afecţiunilor căilor respiratorii, ale
aparatului digestiv, ale ochilor, ale prostatei şi face să crească sensibilitatea microbilor faţă de
antibiotice. Acidul ferulic din propolis îl face activ contra germenilor gram pozitivi şi gram
negativi. Pentru acţiunea sa antivirală, propolisul este de asemenea indicat în hepatite, zona
Zoster şi herpes. Propolisul nu are acţiune toxică asupra organismului, dar foarte rar, poate
produce reacţii alergice. Din această cauză înainte de administrare el trebuie testat.
În epoca modernă, prin stupăritul raţional, au fost puse în valoare şi celelalte produse
apicole ajungându-se la clasificarea lor în produse apicole naturale directe (mierea, mana,
propolisul, lăptişorul de matcă, apilarnilul, polenul, nectarul, păstura, veninul de albine, ceara)
şi produse apicole derivate (hidromelul, oţetul de miere, cremele cosmetice cu ceară-
coldcremele, unguente, tincturi, drageuri).
În domeniul medical, un rol deosebit îl ocupă combinaţiile de miere, polen si lăptişor de
matcă, dozate corespunzător. Se folosesc pentru ocrotirea mamei şi copilului, a sănătăţii
adultului, în convalescenţe, avitaminoze, diverse afecţiuni ale tubului digestiv, a ficatului, în
afecţiuni ale căilor respiratorii, nevroze, astenii, senilitate, etc.
53
POLENUL, prin conţinutul bogat de proteine, are proprietăţi în regenerarea celulei
hepatice, este uşor de asimilat în organismul uman, acţionând asupra creşterii capacităţii fizice,
în răceli, gripă, lipsa poftei de mâncare, are acţiune benefică în ateroscleroză, elimină toxinele
din organism, măreşte acuitatea vizuală, susţine activitatea inimii, ajută la reglarea disfuncţiilor
sexuale datorită conţinutului hormonal, la insuficienţele cerebrale şi tulburările intestinale.
Polenul este un produs complementar al alimentaţiei umane, ţinând cont de bogaţia şi
complexitatea compoziţiei sale în subsţante asimilabile şi indispensabile vieţii sub o formă
completă, condensată şi naturală.
Indicaţii: anemie, anorexie, distrofii, hiperlipidemie, boli hepatice, ulcer gastro-intestinal,
prostatite, tulburări de dinamică sexuală, angină pectorală, insuficienţă cardiacă, tulburări de
circulaţie periferică, flebite, varice, ulcer varicose, oligofrenie, schizofrenie, etc.
Fiind un tonic general natural este folosit din ce în ce mai mult de sportivi, pentru
îmbunătăţirea performanţelor.
Mod de administrare: sub formă de tablete (Revigol), sub formă de granule, în
asociere cu lecitină (Polenolecitin) sau în amestecuri cu miere, lăptişor de matcă, plante, etc.
Doza zilnică recomandată este de 20-30 g la adult şi 5-10 g la copii, în timp ce la sugari
se recomandă păstura.

PĂSTURA DE POLEN (pâinea albinelor) este folosită de albinele-doici în creşterea

puietului, datorită conţinutului ridicat de proteine, glucide, săruri minerale şi nutrienţi.
Păstura, având ca şi componentă majoră polenul, are proprietăţi asemănătoare acestuia.
Deoarece păstura conţine şi mici cantităţi de miere şi secreţii salivare ale albinelor
lucrătoare, dar mai ales pentru că marea majoritate a granulelor de polen sunt deschise,
digestibilitatea păsturei este mai mare decât a polenului.
Din această cauză, din punct de vedere nutritiv, păstura este mai bună decât polenul.
Cum polenul este considerat un nutrient major, putem conclude că în cele mai multe cazuri
păstura este superioară polenului. Păstura conţinând mai multă vitamina K şi acid folic decât
polenul, are un efect antihemoragic mai bun.
Păstura este un polen predigerat, utilizat pentru hrănirea întregii colonii de albine, dar
mai ales a "copiilor" albinelor (larvele). De aici putem accepta că acest extraordinar produs
apicol complex poate fi administrat cu încredere şi copiilor.
Indicaţiile principale ale păsturii sunt în alimentaţia copiilor şi persoanelor ce suferă de
una sau de mai multe boli grave din zona tubului digestiv (ulcere, tumori, ciroză, etc.) şi ca
rezultat nu pot digera corespunzător polenul.
Păstura are un gust mai acru datorită fermentaţiei specifice care are loc în fagurii cu
polen; este mai bună decât polenul în toate bolile legate de ficat şi de funcţionarea lui.
Conţine şi un factor antianemic, iar valoarea nutritivă şi antibiotică este de trei ori mai
mare decât al polenului. Trebuie evidenţiat şi conţinutul foarte ridicat de seleniu care ajută la
detoxifierea organismului. Păstura este recomandată, în primul rând, celor care suferă de
afecţiuni din zona tubului digestiv, cum ar fi reglarea tranzitului intestinal, afecţiuni ale
colonului, constipaţii cronice de diverse etiologii, enterocolite, colite de fermentaţie sau de
putrefacţie, dar mai ales celor cu probleme hepatice, înregistrându-se rezultate remarcabile
inclusiv în cazul hepatitelor acute şi cronice de tip A, B şi C sau a cirozelor uscate şi umede.
Păstura este benefică şi în cazul anemiilor, a stresului sau a reumatismului.
LĂPTIŞORUL DE MATCĂ poate fi considerat nutrient funcţional. Administrat
împreună cu polenul, la copii născuţi cu defecte genetice, îi ajută mult să recupereze din
deficitele pe care le prezintă. De asemenea, este indicat ca tratament la copiii prematuri,
distrofici, hipoponderali.
54
Lăptişorul de matcă are efecte benefice în tratarea bolilor degenerative, indiferent de
localizarea lor. În aceste cazuri, se obţin rezultate bune, administrând doze de 4 g/zi sau chiar
8-10 g/zi.
La oamenii sănătoşi, lăptişorul de matcă ajută la păstrarea vigorii, a tinereţii, înviorează,
dă forţă, creşte imunitatea, întreţine un nivel energetic ridicat al întregului organism: 1 g/zi
pentru intretinere. În situaţii de suprasolicitare, doza poate creşte la 2-3 g/zi, sau mai mult,
dacă eforturile fizice şi/sau intelectuale sunt mari şi susţinute pe o lungă durată: câte 8-10 g/zi,
cu rezultate benefice.
Lăptişorul de matcă influenţează direct ADN-ul celulelor maligne, având un efect
antitumoral. Într-o rată mai mare sunt inhibate tumorile, atunci când este administrat, atât
profilactic (înaintea transplantării tumorii), cât şi terapeutic.
În afecţiunile oncologice, actionează nu doar ca antitumoral, dar şi ca regulator al
producţiei de celule ale sângelui (leucocite, hematii).
La administrarea de doze corespunzatoare (2-4 g/zi) se normalizează analizele de sânge
şi starea generală a pacienţilor aflaţi sub chimioterapie perfuzabilă şi orală.
Lăptişorul de matcă, ca şi alte produse valoroase din domeniul medicinei naturale,
poate constitui o punte de legătură între activitatea medicală alopată şi medicina alternativă.
Combinaţia propolis-lăptişor de matcă-zeolit constituie o triadă de mare eficienţă în
oncologie. Lăptişorul conţine precursori de estrogeni, nu estrogeni activi.
Corpul utilizează aceşti precursori aşa cum are nevoie în momentul administrării. Dacă
funcţia sexuală este cea principal deficitară pentru un anume organism, va direcţiona
precursorii pe axa sexuală. Aşa se întâmplă în cazul persoanelor cu infertilitate.
APILARNILUL este un excepţional aliment pentru toate fiinţele, datorită capacităţii
sale excepţionale de stimulare a anabolismului, de creştere a apetitului, precum şi rolului
nutritiv şi dietetic. Foarte bogat în prehormoni masculini, stimulează şi intreţine energia
sexuală la bărbaţi. Proprietăţile şi utilizările apilarnilului sunt numeroase şi benefice.
Apilarnilul are caracteristici organoleptice şi proprietăţi fizico-biochimice foarte
apropiate de ale lăptişorului de matcă.
Apilarnilul are multiple posibilităţi de folosire în alimentaţia umană şi animală, precum şi
în industria farmaceutică, în apiterapie şi cosmetică.
Apilarnilul sub formă de drajeuri este un complex de substanţe naturale, obţinut din
extract total liofilizat din larve de trântor, cu proprietăţi biostimulente asupra metabolismului
general. Se foloseşte în scop terapeutic şi pentru stimularea factorilor naturali de apărare a
organismului uman. Factorii biostimulatori naturali, conţinuţi în apilarnil, sunt bogaţi în
precursori ai hormonilor sexuali. Apilarnilul sub formă de drajeuri, ca energistimulant şi ca
activator biologic are următoarele indicaţii: debilitate fizică generală, astenii, stări de denutriţie,
convalescenţă postoperatorie, osteoporoză, pubertate întârziată, climacteriu, astenie sexuală,
surmenaj fizic şi intelectual, în îmbătrânirea prematură şi exagerată, precum şi în stări care
necesită tonice şi trofice generale, benefice metabolismului.
Apilarnilprop drajeuri, conţnând pe lângă apilarnil liofilizat şi propolis acţionează
sinergic cu componentele din propolis (flavone, enzime, uleiuri volatile, esteri ai acizilor
aromatici, etc.) şi are o acţiune mai extinsă.
De aceea, pe lângă indicaţiile arătate pentru apilarnil, datorită principiilor active din
propolis, apilarnilprop actionează în diferite afecţiuni bucale ca antiseptic şi decongestiv,
antimicrobian, cicatrizant, anestezic local, stimulează procesele de regenerare celulară; se
utilizează în stomatite, gingivite, parodontopatii marginale cronice.
Drajeurile apilarnilprop sunt bine tolerate şi eficiente în tratamentul inflamaţiilor acute,
subacute şi cronice laringotraheo-bronşice.
55

Contactul prelungit cu mucoasa bucală şi faringiană, resorbţia lentă a conţinutului,

asigură efectele terapeutice locale şi generale. În glosodinie reduce fenomenele inflamatorii
locale.
Substanţele cicatrizante şi antiseptice din propolis actionează favorabil în boala ulceroasă,
gastrite, colite şi enterocolite, formând o peliculă protectoare.
Apilarnilul este un produs apicol natural obţinut din stup. Are proprietăţi biotrofice,
energizante, vitalizante, tonifiante şi psihotonice, ajută la refacerea sistemului imunitar.
Datorită conţinutului în nutrienţi îmbunătăţeşte neuro-psihomotricitatea la copii,
stimulează glandele hipofizo-suprarenale, creşte rezistenţa generală a organismului prin
stimularea sistemului imunitar, creşte vitalitatea şi puterea regenerativăa, fiind un excelent
biostimulator, îmbunătăţeşte memoria, având efect benefic asupra sistemului nervos central,
stimulează spermatogeneza şi erecţia, marind durata actului sexual, reglează ciclul menstrual şi
are o acţiune antivirală remarcabilă.
Apilarnilul are consistenţa şi culoarea iaurtului. Este perisabil, de aceea se păstrează
numai congelat. Păstrat în condiţii improprii, adică necongelat sau neamestecat în miere, acesta
se oxidează în foarte scurt timp (12 ore).

CEARA DE ALBINE se foloseşte în industria cosmetică pentru înlocuirea petrolului,

baza oricăror creme de îngrijire. Folosită natural, fără a fi prelucrată, ceara de albine hrăneşte
pielea şi o catifelează. Nu are efecte adverse şi nu produce iritaţii.
Exemple de creme cu ceară: crema de propolis, crema de arnică, crema de gălbenele
(calendula), crema de muşetel, crema de sunătoare, crema de tătăneasă sau de combinaţii de
propolis şi aceste plante medicinale.
Ceara de albine este produsă de albine ca o substanţă stabilă, care să nu interacţioneze cu
mierea, polenul sau lăptişorul de matcă şi are unele proprietăţi importante pentru apiterapeuţi.
Ceara ajută pielea să aibă o structură netedă şi elastică (aspect), de aceea este mult
utilizată în cosmetică, în prepararea diferitelor măşti.
De asemenea este utilizată pentru epilare.
Extern (pe piele sau pe buze): singură sau combinată cu propolis brut, cu extract de
propolis, răşini, ulei de floarea soarelui sau de măsline; în plasturi calzi (cataplasme);
unguente împotriva durerilor cu localizare externă; unguente împotriva diferitelor afecţiuni
ale pielii (acnee, infecţii cutanatei, bătături ale picioarelor), etc.; agent de protecţie pentru:
buze, sfârcuri, alte părţi ale corpului; combinată cu alte produse naturale sau ingredienţi
chimici în scopuri cosmetice. Există mii de produse cosmetice care au ceara ca ingredient; la
cea mai mare parte dintre ele, ceara este folosită ca şi compus care să dea consistenţa cerută de
produsul final: măşti, creme, rujuri, alifii, plasturi, săpunuri, etc.
Intern, ceara este utilizată în: boli ale gurii, nasului, sinusurilor, faringelui, laringelui.
Ceara intră în componenţa gumei de mestecat cu propolis, cu uleiuri esenţiale, etc.
Administrare orală (de înghiţit): ceara de albine este un bun emolient astfel că poate fi
folosit împotriva iritaţiilor interne sau chiar ale inflamaţiilor; poate fi utilizată cu uşurinţă pentru
calmarea iritaţiilor/inflamaţiilor gastro-intestinale; emolient (agent care calmează sau linişteşte
pielea sau o suprafaţă internă iritată, inflamată); boli ale intestinului gros, în special ale anusului
şi rectului.
VENINUL DE ALBINE, care în prezent poate fi recoltat şi comercializat sub diferite
forme de prezentare farmaceutică, este cunoscut pentru efectele curative în bolile
reumatismale. Prin stimularea producerii de cortizon, veninul de albine actionează în tratarea
afecţiunilor reumatismale, mai cu seamă în artrite.
56
Administrarea direct sau pe cale parenterală (injectii), singur sau în asociere cu corticoizi,
veninul de albine este recunoscut şi utilizat astăzi ca un factor activ în tratarea acestor
afecţiuni, mai ales prin combinarea mai multor metode sau tehnici curative (hormonoterapie,
electroterapie şi apipunctură).
Efectele terapeutice ale veninului de albine sunt puse în relaţie fie cu acţiunea directă
a acestei substanţe (cortizonul), fie indirect, prin declanşarea unor reacţii ale organismului, cu
mobilizarea mijloacelor de apărare specifice.
Sunt preconizate şi utilizate mai multe procedee de tratament: a) direct prin înţepăturile
albinelor; b) prin injecţii intrademice cu soluţii sterile pe bază de venin de albine; c) prin
ionizarea apitoxinei într-un circuit de curenţi galvanici sau prin ultrasonoforeză; d) prin aplicaţii
locale şi masaje manuale cu unguente pe bază de venin de albine; inhalaţii şi chiar administrarea
sublinguală; e) prin microinjectare pe punctele de acupunctură (apipunctură).
Pornind de la bazele teoretice de aplicare a veninului de albine în medicină, s-a sintetizat
astfel activitatea biologică ridicată a veninului de albine şi acţiunea complexă pe care o exercită
asupra organismului: blocheaza sistemul nervos prin sinapsele periferice si centrale; creşte
activitatea funcţională a sistemului hipofizo-suprarenal; este antiaritmic şi cardiostimulant; este
hipotensiv şi dilatator al vaselor cerebrale, îndeosebi cele de la baza creierului; dezvoltă diferite
reflexe protectoare; scad inflamaţia şi senzaţia de durere; protejează contra iradierii
radioactive; ameliorează microcirculaţia; scade coagulabilitatea sângelui prin creşterea
activităţii fibrinolitice a sângelui şi este imunologic activ.
Veninul de albine se foloseşte în vindecarea astmului bronşic, a discopatiilor, artritelor,
reumatismului, în tratarea hipertensiunii, a aterosclerozei, pentru atenuarea durerilor reumatice,
a celor datorate arteritei sau ischemiei.

CĂPĂCEALA (un amestec de miere, ceară şi propolis) mestecată ca o gumă, chiar după
ce s-a terminat mierea din ea, deoarece ceara intrată în tractul digestiv, are un puternic rol de
lubrifiant al vaselor de sânge, ajutând la optimizarea funcţionarii cordului.

HIDROMELUL are o acţiune terapeutică eficientă, ce se exercită atât asupra

afecţiunilor digestive, cât şi în afecţiunile hepato-biliare, cardio-vasculare, respiratorii, afecţiuni
ale sistemului nervos, ale aparatului urinar, în bolile de nutriţie şi cele infecţioase, în afecţiunile
sanguine şi în cele cutanate.
Stimulează digestia, metabolismul şi reglează activitatea principalelor glande endocrine
din corp. Este unul din cele mai vechi afrodisiace cunoscute, fiind un remediu contra sterilităţii,
frigidităţii şi impotenţei. O cură de câteva zile cu hidromel rezolvă eficient carenţele de
minerale şi oligoelemente.
Gama produselor apiterapice medicamentoase şi nutritive, fabricate la noi este foarte
largă, cuprinzând drajeuri de lăptisor de matcă, comprimate de lăptisor de matcă sau granule de
lăptisor de matcă cu miere şi calciu, omogenizat în miere.
Produsele apicole contribuie la întărirea organismului, astfel încât persoanele care le
consumă reuşesc să evite aproape în totalitate orice afecţiune.
Medicina populară recomandă mierea în tratamentul bolilor de inimă, dar nu în cantităţi
mari şi cu ceai fierbinte.
MIEREA DE SALCÂM este uşor de recunoscut după culoarea sa alb-gălbuie,
deosebit de frumoasă, luminoasă şi transparentă. Mirosul său subtil, puţin persistent, denotă
acelaşi gust rafinat şi elegant, uşor, de floare de salcâm.
Mierea de salcâm este recomandată pentru tratarea insomniilor şi calmarea sistemului
nervos (în amestec cu lapte sau ceai –pentru copii, sau cu whisky –pentru adulţi).
57
Administrarea sa este recomandată copiilor bolnavi, poate fi utilizata chiar pentru a
determina recăpătarea apetitului animalelor bolnave, deoarece conţinutul important în zahăr al
mierii ( glucoza şi fructoza) este direct absorbit în sânge.
Acest sortiment de miere este preferat în special de copii, pentru că are un gust dulce şi
nu are o aromă atât de pronunţată ca alte sortimente.

MIEREA POLIFLORĂ este o miere cu aspect limpede, cu nuanţe de chihlimbar.

Parfumul deosebit denotă un buchet nuanţat de arome, bine echilibrat, care scoate în evidenţă
multitudinea de flori care o compun.
Ea este recomandată în alimentaţia copiilor, adolescenţilor şi a vârstnicilor. Mierea
polifloră este recomandată în special celor care au probleme cardiace şi hipotensivilor.
Datorită cantităţii sporite de hormoni pe care aceasta îi conţine, ajută la vindecarea
rapidă a rănilor şi arsurilor.
Mierea polifloră are efect antibacterial şi poate fi aplicată pe rănile provocate de arsuri.
Rănile bandajate imediat cu miere se vindecă uşor, fără infecţii şi
cu mai puţine cicatrici decât în cazul altor tratamente.

MIEREA DE TEI este o miere cu puternică aromă de tei, cu reflexe

luminoase galbene-portocalii. Este fluidă şi are un gust proaspăt, pronunţat.
Mierea de tei are proprietăţi antitusivă, sedativă, antimicrobiene şi antiinflamatorii. Este
utilizată în tratarea crampelor şi a bolilor renale şi foarte frecvent în tratarea guturaiului, a
răcelii, a tusei şi a iritaţiilor gâtului, pentru că fluidifică mucusul şi descongestionează gâtul.
Este recomandată ca fiind un remediu împotriva oboselii, stresului şi un calmant al
sistemului nervos.
MIEREA DE MANĂ este apreciată datorită acţiunii terapeutice pe care o are:
antiseptică, antiinflamatoare, diuretică. Este bogată în substanţe minerale (calciu, magneziu) şi
nu conţine polen, recomandându-se persoanelor alergice la polen.
Mierea de mană este foarte bogată în proteine, aminoacizi şi minerale (de cinci ori mai
bogată decât orice alta varietate), de aceea este indicată consumarea acesteia mai ales de către
copii, persoanele anemice, sau cele aflate în convalescenţă. Pentru că are proprietăţi
energizante şi revitalizante este recomandată sportivilor şi persoanelor active.

MIEREA DE ZMEURĂ are o aromă discretă de zmeură, culoare galbenă, cu uşoară

nuanţă verzuie, roşietică sau maronie.
Parfumul este proaspăt, gustul plăcut şi dulce. Se recomandă pentru îndulcirea ceaiurilor
folosite ca remediu în stări gripale, tuse şi răceală.

MIEREA DE CIMBRIŞOR este este un sortiment de miere foarte aromat, datorită

buchetului floral pe care îl are, culoarea sa este aurie, deschisă. Cimbrişorul activează
circulaţia, este tonic şi usor afrodisiac, antiseptic, diuretic şi expectorant.

MIEREA DE SALCÂM are proprităţi calmante.

MIEREA DE CASTAN decongestionează ficatul şi prostata, favorizând circulaţia

sanguină.
MIEREA DE MĂR este tonică şi antidiareică.
58

MIEREA DE PĂPĂDIE este depurativă şi uşor laxativă.

MIEREA DE RAPIŢĂ este indicată în tratamentul local al ulcerelor varicoase.
MIEREA DE MURE este tonică şi antidiareică.
MIEREA DE SALCÂM GALBEN JAPONEZ este antihemoragică, micşorând
timpul de coagulare (reglează menstruaţia), influenţează funcţiile digestive.
La noi in ţară se fabrică şi un larg sortiment de produse cosmetice şi de îngrijire igienică
cum ar fi: cremele de faţă cu lăptişor de matcă, cu propolis, cu miere, loţiuni nutritive,
demachiante, apă de gură şi altele.

Hofimel-Miere H. Producător: Hofigal. Compoziţie: principii active din anghinare

prelucrate metabolic de către albine, ulei de cătină şi uleiuri esenţiale.
Are rol protector şi de ameliorare în boli hepatice, infecţii ale aparatului digestiv şi urinar.

Forever Bee Honey. Este un îndulcitor natural, cu gust delicios, bogat în vitamine,
minerale, enzime, proteine şi aminoacizi.
Denumită în antichitate "hrana zeilor", mierea uimeşte prin conţinutul său de carbohidraţi
şi minerale. Constituie o sursă de energie care poate fi pusă rapid la dispoziţia organismului.
Calitatea de îndulcitor natural şi usurinţa digerarii o recomandă, de la sine, tuturor vârstelor.
Conţine aproximativ 100 calorii/30gr şi reprezintă un incredibil cocktail de vitamine, minerale,
enzime, proteine şi aminoacizi.
 Melcalcin. Producător: Institutul Apicol. Compoziţie: lăptişor de matcă, calciu
gluconic, miere de albine, arome, toate omogenizate într-o masă zaharoasă, prezentate sub
formă de granule cu gust dulce aromat.
Indicaţii: lăptişorul de matcă este o substanţă complexă, bogată în vitamine, proteine,
glucide, hormoni, substanţe minerale şi enzime, având efecte vitaminizante şi tonifiante pentru
organism. Melcalcinul are acţiune stimulentă şi regeneratoare asupra sistemului nervos. Ajută
la calcifierea oaselor în creştere la copii, contribuind la dezvoltarea armonioasă a
organismului. Ca aliment dietetic este usor asimilabil, fiind indicat în cazuri de oboseală şi
surmenaj, iar în fracturi grabeşte vindecarea şi consolidarea oaselor fracturate. Gustul este
plăcut, dulce, de aceea este luat cu plăcere de către copii.

Gaufre cu miere. Importator: Naturaland. Făină integrală de grâu, sirop de glucoză,

miere 16%, grăsimi vegetale nehidrogenate, făină de porumb, făină de soia, emulgator: lecitină
din soia, sare de mare, agent de creştere: bicarbonat de sodiu, scorţişoară.

Royal Jelly conţine cel mai eficient şi complet întăritor al organismului uman, cunoscut
în natură: lăptişorul de matcă.
Compoziţie: vitamine (tiamina, riboflavina, niacina, acid ascorbic, piridoxina,
ciancobalamina, acid pantotenic, biotina, inozitol, acid folic şi vitamina E), minerale şi
oligoelemente: fier, magneziu, calciu, nichel, cobalt, seleniu, cupru, bismut, arsen, sulf, fosfor
si potasiu; aminoacizi (esenţiali şi neesentiali): alanina, leucina, isoleucina, lizina, metionina,
fenilalanina, acid aspartic, prolina, acid glutamic, serina, glicina, taurina, treonina, tirosina,
triptofan, valina, histidina şi arginina; esteri de acetilcolină; precursori ai colagenului;
fructoză şi peptide insulin-like; factori bioenergetici; acid decenoic (cu efect antibacterian).
O capsulă de Royal Jelly 600, conţine 204 mg de lăptişor de matcă liofilizat, ceea ce
corespunde la 600 mg de lăptişor pur.
59
Forever Royal Jelly. Provine din regiuni deşertice înalte, izolate, acolo unde se respectă
condiţiile ideale de mediu pentru stupi. După extragerea din stupi, produsul se răceşte rapid
până la congelare, pentru a elimina surplusul de apă existent în produs şi a se menţine intactă
cantitatea de vitamine, minerale, enzimele şi coenzimele existente.
Royal Jelly conţine vitaminele A, C, D şi E, fiind, de asemenea, un depozit natural al
complexului de vitamine B. Un component major este vitamina B5 (acid pantotenic), una din
cele mai importante substanţe din organism, esenţială în sinteza şi metabolismul proteinelor,
lipidelor, glucidelor şi a unor hormoni.
În lăptişorul de matcă există toţi cei opt aminoacizi esenţiali, 10 aminoacizi neesenţiali
şi microelemente: calciu, cupru, fier, fosfor, potasiu, siliciu şi sulf, precum şi acizi nucleici.
Lăptişorul de matcă are un mare conţinut de proteine.

Revipol-R. Comprimate orale energovitalizante. Compoziţie: extract de polen-

fractiunea REPO, vitamina C, arome vegetale. Acţiune farmacoterapeutică: energizant
general în stări de debilitate fizică, activator al funcţiilor metabolice, protector al celulei
hepatice (hepatoprotector), stimulent în afecţiuni însoţite de stări carenţiale.
Recomandări. Adulţi: maximum 6 comprimate/zi; Copii: maximum 3 comprimate/zi.

Forever Bee Pollen

Este o sursă de energie şi vitalitate, ce poate contribui la favorizarea circulaţiei, digestiei,
imunităţii şi sistemului nervos.
Polenul este "pulberea fertilă" a florilor. Albinele îl adună şi îl aduc în stup, folosindu-l ca
hrană. Fără polen nu ar exista plante, arbori şi flori; chiar şi noi depindem de el.
Forever Bee Pollen este colectat de pe florile regiunilor deşertice înalte şi izolate în
colectoare speciale din oţel inoxidabil. Acest procedeu de colectare conservă prospeţimea şi
toate virtuţile acestei hrane naturale.
 Forever Bee Pollen este complet natural, fără conservanţi, coloranţi şi arome artificiale.
Polenul de albine conţine un spectru larg de substanţe nutritive care contribuie la menţinerea
sănătăţii, vitaminele hidrosolubile (complexul B şi vitamina C), vitaminele liposolubile D, E, K
şi beta-caroten (vitamina A), plus numeroase substanţe minerale, enzime şi coenzime, acizi
graşi vegetali, glucide, proteine, precum şi 18 aminoacizi, incluzând şi cei opt aminoacizi
esenţiali, pe care organismul uman nu îi poate produce.
Polenul de albine conţine lecitină, care există în mod natural în fiecare celulă şi participă
la metabolismul lipidelor. Substanţele nutritive din polenul de albine sunt imediat asimilate şi
uşor absorbite de organism. Forever Bee Pollen poate contribui la favorizarea circulaţiei,
digestiei, imunităţii şi activităţii sistemului nervos.
Ingrediente: polen de albine-500 mg/tabletă; miere, lăptişor de matcă.

Apilarnil (propolis & polen)-Apipropolen. Laboratoarele Medica.

Compoziţie: apilarnil, propolis, polen. Indicaţii: astenie, stări de malnutriţie,
convalescenţă, surmenaj fizic şi intelectual, pubertate întârziată, tulburări de climateriu şi
andropauză, ulcer gastric şi duodenal; gastrită hiperacidă; colită.

Vitalizant forte pentru adulţi. Producător: Santo Raphael. Compoziţie: cătină, lemn
dulce, susan, scorţiţoară, măceşe, busuioc, cimbrişor, cimbru, obligeană, miez de nucă, miere,
polen. Indicaţii: produs natural bogat în proteine, acizi graşi esenţiali, vitamine şi minerale.
Creşte masa musculară şi greutatea corporală, amplifică rezistenţa la eforturi fizice şi
mentale intense, creşte pofta de mâncare, favorizează recuperarea după eforturi intense.
60

Bee Power Royal Jelly 50 cps Calivita.

Acest produs pe bază de lăptişor de matcă este foarte bogat în proteine şi aminoacizi.
Este un preparat natural recomandat pentru toate persoanele, indiferent de vârstă, sex
sau condiţie fizică, care îşi doresc mai multă energie şi vitalitate.
Revigorează organismul, menţine starea de sănătate a oaselor şi a musculaturii şi este un
excelent tonic şi întăritor al sistemului imunitar. Este, de asemenea, un supliment deosebit
pentru îmbunătăţirea performanţei sportive. Concentrat de lăptişor de matcă–50 mg/caps.

DRAJEURI CU LĂPTIŞOR DE MATCĂ

Stimulator biologic cu acţiune energetică şi regeneratoare.
Indicaţii: stimulent biologic cu acţiune energetică şi regeneratoare asupra organismului.
Se recomandă în oboseală, surmenaj, astenie, lipsa poftei de mâncare, în perioada de
convalescenţă şi anemii. Tonifică organismul în surmenaj fizic şi intelectual.
Conţine cantităţi remarcabile de proteine, lipide, glucide, vitamine, hormoni, enzime,
substante minerale, factori vitali specifici, substanţe cu rol de biocatalizatori în procesele de
regenerare a celulelor având rol important din punct de vedere fiziologic. Este uşor de
administrat copiilor, având gust dulce plăcut.

POLENALPIN
Este un produs sub formă de tablete realizat prin comprimarea polenului recoltat de
albine, conţinând într-un volum redus o cantitate bine dozată de polen. Aceasta usureaza mult
administrarea polenului, cunoscându-se doza zilnică care se foloseşte. Fiecare tableta conţine
0,250 g polen. Polenapinul este folosit în denutriţia proteică, anemii, lipsa poftei de mâncare,
în anumite afecţiuni hepatice şi gastrice. Este un tonifiant pentru organismele epuizate de
eforturi fizice, de aceea se recomandă a fi folosit de sportivi şi copii.

POLENOLECITIN
Acţiune farmacoterapeutică: lecitina din formula preparatului conţine fosfolipide totale,
constituenţi esenţiali ai ţesuturilor cu rol în ameliorarea coeficientului de utilizare a alimentelor,
favorizând creşterea şi dezvoltarea organismului, mărind capacitatea de muncă fizică şi
intelectuală, accelerând refacerea organismului după eforturi intense.
Compoziţie: 100 g granule conţin 10 g lecitină vegetală (din floarea soarelui sau soia);
50 g polen recoltat de albine; 15 g miere de albine şi 25 g zaharoză. Polenul este un ingredient
bogat în proteine (în special aminoacizi esenţiali: metionină, valină, izoleucină etc.), vitamine,
enzime şi săruri minerale cu efecte tonice reconstituante generale. Mierea de albine constituie
un material energetic uşor şi rapid utilizabil de către organism, în special în cazul solicitărilor
fizice intense, pentru metabolizarea proteinelor furnizate de polenul din formulă.
Indicaţii: scăderea randamentului intelectual şi fizic; susţinerea unor solicitări fizice
(sport de performanţă) şi intelectuale intense; subnutriţie, convalescenţă sau hepatite; ca
adjuvant în tratamentul tulburărilor circulator-cerebrale cronice la vârstnici, în nevroze şi la
copii cu întârzieri în dezvoltare psihosomatică.
Posologie şi mod de administrare. Adulţi: câte 1 linguriţă de 3 ori pe zi, în timpul
meselor. Copii: 1-2 linguriţe rase, în timpul micului dejun.

PROPODERM. Unguent cu propolis. Tuburi de 15 g. Unguent conţinând extract

moale de propolis 10% înglobat într-o bază de unguent constituită din ceară, lanolină anhidră
şi vaselină. Acţiune terapeutică: extractul moale de propolis este din extract de propolis brut.
Indicaţii: arsuri, plăgi, ulcer varics, radiodermite, fisuri perianale, hemoroizi şi diverse exeme.
61

APIREVEN tub cu 40 g de unguent.

Compoziţie: 100 g conţine venin de albine, nicotinat de metil, camfor, extract de
capsici, extract oleum hyosciami, într-o bază de unguent uşor penetrabilă.
Unguentul are la bază veninul de albine şi s-a afirmat în ultimele decenii în tratamentul
reumatismului acut şi cronic, dureri reumatismale, musculare şi articulare, lumbago, sciatică,
degerături, precum şi pentru masajul sportivilor.
El produce o creştere măsurabilă a temperaturii cutanate, intensifică irigaţia sanguină
până la profunzimea muşchiului.
În acest fel se corectează lipsa de oxigen în zona dureroasă. Produsele algogene ale
metabolismului sunt eliminate şi ca urmare, durerile dispar rapid. Exerciţiile articulare în cursul
tratamenului evită anchilozarea.
Unguentul APIREVEN se aplică în zonele dureroase, articulaţiile bolnave sau în
apropierea lor.
În funcţie de suprafaţa care trebuie tratată, se aplică de la 1-3 cm, se întinde şi se
aşteaptă două până la cinci minute.
După aceea se fricţionează bine şi se acoperă locul bolnav pentru a păstra căldura.
Fricţionarea se repetă seara cu aceeaşi cantitate de pomadă APIREVEN.
Ziua următoare se continuă tratamentul cu o cantitate dublă de pomadă şi se repetă
fricţionarea de 1-2 ori/zi.
După fiecare tratament se vor spăla cu grijă mâinile cu apă şi săpun deoarece principiile
active din APIREVEN irită ochii şi mucoasele.
După 4 zile de tratament se poate face o pauză de o zi.
Prezentare: tuburi ce conţin 40 g de unguent.