Toți vorbesc ı̂n alte limbi?

O scrisoare deschisă către slujitorii și sfinții din mișcarea

penticostală - de F. F. Bosworth

O eroare doctrinară

Eroarea în învățătură este o altă cauză a problemelor și

este responsabilă în principal de lucrarea superficială și
neregulile care decurg din aceasta, pe care Satana le-a folosit
pentru a face ca mii de suflete flămânde să se îndepărteze. Scopul
acestei scrisori este acela de a arăta ceea ce eu consider că este o
eroare doctrinară serioasă, a cărei eliminare va duce la rezolvarea
multor probleme de-ale noastre, pe lângă faptul că va deschide
calea pentru mai multe daruri duhovnicești și pentru o lucrare
mai adâncă a lui Dumnezeu. Eroarea la care mă refer eu este
învățătura multora care susțin că în fiecare caz botezul în Duhul
este dovedit prin semnul fizic inițial al vorbirii în alte limbi după
cum dă Duhul (Fapte 2:4) și că acesta nu ar fi darul vorbirii în
alte limbi la care se referă Pavel în 1 Corinteni 12.

Vorbirea în limbi de la Cincizecime

a fost darul limbilor?
După 11 ani de lucrare între penticostali (timp în care am
avut privilegiul să văd mii de oameni primind prețiosul botez în
Duhul Sfânt), sunt sigur că aceia care primesc cele mai puternice
botezuri pentru slujbă nu primesc darul vorbirii în alte limbi. Și
la fel de sigur sunt că mulți care aparent vorbesc în limbi, nu au
fost vreodată botezați în Duhul. Deși în trecut și eu am susținut
cu tărie aceasta, cum încă o mai fac mulți dintre frați, eu sunt
1
sigur că este greșit în totalitate și nescriptural să înveți că
miraculoasa vorbire în limbi din ziua Cincizecimii nu a fost darul
limbilor pe care l-a pus Dumnezeu în biserică, dar care este
adesea amintit în 1 Corinteni. Nu numai că nu există un singur
verset din Scriptură pe care să bazezi această învățătură ci, pe de
altă parte, Scriptura o neagă categoric. Învățătorii din mișcarea
penticostală și cercetătorii Bibliei au văzut și recunosc că nu
există niciun verset care să facă deosebirea între vorbirea în limbi
după cum a dat Duhul la Ierusalim și darul limbilor din Corint.
De fapt, unii penticostali n-au crezut niciodată că această
deosebire ar fi scripturală.

La un consiliu recent al „Adunărilor lui Dumnezeu”,

președintele acestuia a recunscut public că nu există niciun pasaj
biblic pe baza căruia să se facă această distincție. Charles F.
Parham, care a venit cu această învățătură în anul 1900, a fost
primul om din istoria lumii care a învățat în mod public această
doctrină. El a văzut că nu este posibil să învețe că vorbirea în
limbi va însoți de fiecare dată botezul în Duhul, decât dacă ar
putea face să pară că vorbirea în limbi în ziua Cincizecimii a fost
ceva diferit de darul limbilor din Corint. El a fost primul care a
învățat că nimeni nu e botezat în Duhul dacă nu a vorbit în alte
limbi.

Adevărul este că sute dintre cei mai mari câștigători de

suflete din întreaga eră creștină, fără a avea darul vorbirii în alte
limbi, au avut o îmbrăcare cu putere mult mai mare și au fost
folosiți pentru o lucrare mult mai mare și mai profundă decât cea
a domnului Parham.

Argumentul că darul miraculos al vorbirii în limbi în ziua

Cincizecimii este diferit de darul limbilor, numit de Scripturi
„arătarea Duhului”, cade atunci când luăm în considerare
versetele 7-8 din cap. 12 al primei epistole către corinteni. În v. 7
Pavel spune: „Și fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul
altora”. Unii au învățat că „arătarea Duhului” despre care se
2
vorbește aici este întotdeauna vorbirea în alte limbi după cum dă
Duhul, din ziua Cincizecimii. Ei pretind că este pentru toți aceia
care primesc botezul în Duhul, dar că acela nu este darul vorbirii
în limbi amintit în același capitol. Dar în următorul verset Pavel
desființează cu totul acest argument, explicând ce este „arătarea
Duhului”. „De pildă, unuia îi este dat, prin Duhul, să vorbească
despre înțelepciune; altuia, să vorbească despre cunoștință,
datorită aceluiași Duh; altuia, credința prin același Duh; altuia,
darul tămăduirilor, prin același Duh; altuia, puterea să facă
minuni; altuia, prorocia; altuia, deosebirea duhurilor; altuia,
felurite limbi; si altuia, tălmăcirea limbilor. Dar toate aceste
lucruri le face unul și același Duh, care dă fiecăruia în parte,
cum voiește”.

Fiecare din aceste 9 daruri duhovnicești este numit

„arătarea Duhului”. Definiția lui Dumnezeu pentru un dar este
„arătarea Duhului”. Vorbirea în limbi în ziua Cincizecimii a fost
„arătarea Duhului” și de aceea este unul și același lucru cu darul
vorbirii în limbi, despre care le scrie Pavel corintenilor. Acești
galileeni nu aveau o putere în ei înșiși, fără Duhul, ca să
vorbească în aceste limbi, ci le-a fost dat prin Duhul să pronunțe
cuvinte și să formuleze propoziții care nu-și aveau originea în
mintea lor. De aceea noi susținem că acesta a fost darul limbilor
pe care l-a pus Dumnezeu în biserică.

Faptul menționat aici, că darul limbilor este întotdeauna

„arătarea Duhului”, respinge teoria multora că darul limbilor ar fi
capacitatea de a vorbi în limbi când vrei. Cuvântul lui Dumnezeu
dezaprobă orice vorbire în limbi care nu este „arătarea Duhului”.
Versetul 11 clarifică acest lucru spunând că Duhul lucrează fiecare
din aceste manifestări, sau cum spune o altă traducere „acestea
sunt rezultatele Duhului”. Cu alte cuvinte, Duhul Sfânt ne
folosește pe noi, nu Îl folosim noi pe El. În acest capitol ni se
spune că Dumnezeu a pus aceste daruri sau „arătări” în Biserică.
Dacă vorbirea în limbi în ziua Cincizecimii nu a fost darul
limbilor, eu vă întreb când a pus Dumnezeu darul limbilor în
3
biserică? Vă rog să-mi dați capitol și verset. Scripturile ne spun că
atunci când Hristos s-a suit pe înălțimi, El a dat daruri oamenilor
(Efes. 4:8-12).

Un alt argument folosit în încercarea de a dovedi că darul

limbilor nu este vorbirea după cum dă Duhul, se bazează pe
îndrumările lui Pavel date celor care aveau darul limbilor, ca ei să
tacă în biserică dacă nu este cine să tălmăcească. Se susține că
dacă Pavel le-a spus să tacă, este o dovadă că nu era vorbirea
Duhului, pentru că altfel asta ar fi însemnat să stingi Duhul Sfânt.
Ideea aceasta vine din înțelegerea eronată că „arătarea Duhului”
prin vorbirea în limbi este întotdeauna pentru public, întrucât
Pavel a zis: „Dacă nu este cine să tălmacească, să tacă în
Biserică, și să-și vorbească numai lui însusi și lui Dumnezeu”.

Este o mare greșeală să crezi că darul limbilor trebuie

manifestat întodeauna față de biserică și că ar însemna să stingi
Duhul dacă asculți de îndrumarea inspirată a lui Pavel de a-ți
vorbi ție și lui Dumnezeu. Necunoștința în punctul acesta a
produs multă încurcătură în adunările penticostale. Mulți, după
ce au refuzat să asculte aceste îndrumări inspirate spun: „N-am
ce să fac, nu m-am putut abține”. Aceasta este o greșeală, căci
Pavel a poruncit să se tacă dacă nu este cine să tălmăcească.
Uneori, când biserica este zidită în mod puternic printr-o predică,
s-ar putea să fie mulți care, în același timp, să simtă nevoia de i se
închina lui Dumnezeu în alte limbi, dar acest lucru poate fi
controlat fără a stinge Duhul, căci Pavel spune că până și atunci
când este cine să tălmăcească, să vorbească numai câte unul, pe
rând. Chiar și darul mai mare, al prorociei, care este special
pentru zidirea bisericii, trebuie să fie reținut, astfel încât prorocii
să vorbească „unul după altul, pentru ca toți să capete
învățătură și toți să fie îmbărbătați”. Apostolul și-a propus, în
mod evident, să-i vindece pe corinteni de ideea de „nu mă pot
abține” , idee care a provocat atâta încurcătură în biserica din
Corint și la fel se întâmplă și în zilele noastre. El le spune foarte
clar că Dumnezeu nu este autorul încurcăturii, ci că „duhurile
4
prorocilor sunt supuse prorocilor”. Sigur că suntem întotdeauna
bucuroși dacă, în mijlocul predicii noastre, mântuiește, botează
suflete și le dă vorbirea în limbi, așa cum s-a întâmplat în timp ce
predica Petru în casa lui Corneliu.

Învățătura despre „dovada inițială” nu este

amintită niciodată în vreo epistolă
Să analizăm din nou așa zisa deosebire dintre limbile din
ziua Cincizecimii și limbile din Corint, după care puteți să
cercetați singuri Scripturile cu privire la acest aspect.

Se insistă că vorbirea în limbi din Fapte a fost temporară și

că fiecare creștin ar trebui să vorbească în limbi, ca semn inițal al
botezului în Duhul, iar darul limbilor despre care a vorbit Pavel
în epistola către Corinteni este permanent și că puțini au acest
dar permanent. Dacă această teorie ar fi corectă, atunci am fi de
acord că este cea mai importantă învățătură a Noului Testament,
căci ce poate fi mai important decât ca creștinii să primească
îmbrăcarea cu putere, atât de necesară împlinirii lucrării pe care
o vrea Dumnezeu făcută? Atunci, nu este ciudat că niciunul
dintre scriitorii inspirați ei epistolelor trimise bisericilor din Noul
Testament, n-a facut vreodată nici cea mai vagă referire la acel fel
de vorbire în limbi care, cum afirmă mulți, este dovada botezului
în Duhul? Gândiți-vă și mai gândiți-vă o dată, sunt atâtea epistole
în Noul Testament și nici măcar o pomenire a acestei învățături.
Citim în aceste epistole despre devierea de la aproape fiecare
învățătură, chiar și de la adevărul neprihănirii prin credință,
învierii morților și a doua venire a lui Hristos. S-au depărtat de
marile adevăruri despre credință și dragoste și apostolii au fost
foarte atenți să-i alinieze și să-i corecteze, dar dacă ei au ținut
vreodată învățătura „limbilor ca dovadă”, niciodată n-au deviat
de la aceasta, ci au ținut-o atât de strâns încât nici măcar un
cuvânt de îndemn n-a fost considerat necesar pentru a-i feri ca
nu cumva să renunțe la punctul acesta. Va îndrăzni careva dintre
frați, să îi acuze pe scriitorii acestor epistole că au făcut
5
compromis cu privire la chestiunea botezului în Duhul, înainte de
a scrie toate aceste scrisori?

Doctrina că toți trebuie să vorbească în limbi atunci când

sunt botezați în Duhul se bazează integral pe presupunere, fără
niciun fel de „Așa vorbește Domnul”. Nu se învață așa ceva
nicăieri în Scripturi, ci se presupune din faptul că în trei cazuri
relatate în Fapte, s-a vorbit în alte limbi ca rezultat al botezului în
Duhul. În timp ce acest aspect semnificativ ar trebui să deschidă
ochii celor ce sunt împotriva oricărei vorbiri în limbi, în niciun
caz nu este o dovadă convingătoare că Dumnezeu a dat același
dar tuturor miilor de credincioși adăugați bisericii pe parcursul
acestei minunate perioade a istoriei bisericii care se întinde pe
mai bine de un sfert de secol.

Dumnezeu are întotdeauna un scop clar și un motiv infinit

de înțelept pentru tot ceea ce face. În ziua Cincizecimii a avut loc
cea mai măreață manifestare a darului limbilor dintre toate câte a
văzut lumea vreodată. Scopul lui Dumnezeu a fost ca aceasta să
fie „un semn” nu pentru credincioși, ci pentru necredincioșii evrei
care locuiau la Ierusalem „din toate națiunile de sub ceruri”. Și
scopul lui Dumnezeu a fost împlinit într un mod minunat, căci,
datorită faptului că acești galileeni vorbeau în propira lor limbă,
3000 de evrei necredincioși au fost forțați să creadă că Isus era
de fapt Mesia. Probabil că nu era vreun alt semn pe care
Dumnezeu să-l fi putut manifesta atât de eficient în aceste
circumstanțe.

Opt ani mai tarziu, Petru, alături de șase frați evrei care l-
au însoțit acasă la Corneliu, au fost, împreună cu toți ceilalți
evrei, necredincioși cu privire la faptul că neamurile au fost
incluse în privilegiile Evangheliei. Astfel, Dumnezeu a făcut darul
limbilor un semn pentru ei, convingându-i spre uimirea lor, că
„Dumnezeu a dat și neamurilor pocăința spre viață”. Când Petru
s-a întors la Ierusalim, apostolii și frații l-au mustrat, spunându-
i: „Ai intrat în casă la niște oameni netăiați împrejur, și ai
6
mâncat cu ei”. El a reluat problema de la început și și-a încheiat
argumentația spunând, „cum am început să vorbesc, Duhul Sfânt
s-a coborât peste ei ca și peste noi la început”. Dacă toate miile
de mântuiți și botezați cu Duhul în timpul acelei perioade
minunate de trezire de opt ani, între al doilea și al zecelea capitol
din Fapte au vorbit în limbi, de ce a spus Petru „ca și peste noi la
început”? El ar fi putut să spună la fel de bine: „După cum i-a
botezat El pe toți de la început”. Dacă era binecunoscut faptul că
toți au primit darul limbilor odată cu botezul în Duhul, în timpul
acelor opt ani, de ce ar fi arătat el înapoi, spre timpul cand ei au
vorbit în limbi în ziua Cincizecimii?

Din nou, cu ani de zile mai târziu, când Pavel i-a întâlnit
pe frații din Efes care nu auziseră că a fost dat Duhul Sfânt,
Dumnezeu le-a dat și darul limbilor și al profeției atunci când au
primit Duhul. Dacă Luca a relatat cu atâta grijă faptul că numai
acești câțiva au vorbit în alte limbi, de ce nu a menționat el acest
lucru când au vorbit în alte limbi miile de convertiți de la
Cincizecime încolo, dacă într-adevăr s-ar fi întâmplat așa?

Dacă se obiectează că, probabil, mulțimile adăugate

bisericii în timpul acestei perioade inegalabile de trezire, nu au
primit Duhul Sfânt, să ne amintim că în zilele apostolilor
convertiții nu erau lăsați în întuneric cu privire la botezul în
Duhul, cum este cazul în trezirile moderne. Petru a vestit
mulțimii din ziua Cincizecimii că toți cei ce se vor pocăi vor primi
darul Duhului Sfânt; că făgăduința era pentru ei, pentru copiii lor
etc (Fapte 2 :38,39). Și este spus clar despre cele trei mii
adăugate bisericii în ziua aceea, că „stăruiau în învățătura
apostolilor, în legătura frățească, în frângerea pâinii și în
rugăciuni”, lucru care dovedește că toți primiseră Duhul Sfânt.
Botezul Duhului Sfânt avea un loc important în învățătura
apostolilor și este foarte clar afirmat în prima predică a lui Petru.

Citim în cap. 8 din Fapte că de îndată ce apostolii de la

Ierusalim au auzit despre trezirea din Samaria au trimis la ei pe
7
Petru și Ioan, care s-au rugat pentru ei ca să primească Duhul
Sfânt. Iar când Pavel i-a întâlnit pe frați la Efes, prima lui
întrebare a fost: „Ați primit voi Duhul Sfânt de când ați crezut?”.
Citind epistolele, constatăm că toate bisericile primiseră botezul
în Duhul.

Alt argument folosit în încercarea de a dovedi că toți

credincioșii botezați în Duhul vor vorbi în alte limbi, se bazează
pe Ioan 15:26,27: „Când va veni Mângâietorul, pe care-L voi
trimite de la Tatăl, adică Duhul adevărului, care purcede de la
Tatăl, El va mărturisi despre Mine. Și voi de asemenea veți
mărturisi”. Se susține că datorită faptului că aici se vorbește
despre două mărturii, una face referire la vorbirea în alte limbi
prin Duhul Sfânt. Dar în Evrei 2:4 ni se spune cum mărturisește
Duhul Sfânt. „Dumnezeu întărea mărturia lor cu semne, puteri
și felurite minuni, și cu darurile (nu numai cu darul limbilor)
Duhului Sfânt împărțite după voia Sa!”.

Adevărul este că e nescriptural să înveți că toți au primit

acea manifestare și aceasta este forța tuturor argumentelor lui
Pavel către corinteni. El folosește exemplul trupului omenesc și al
mădularelor sale și întreabă: „Dacă tot trupul ar fi ochi, unde ar
fi auzul?” etc. Ca să sublinieze și mai puternic, el întreabă: „Oare
toți sunt apostoli? Toți sunt proroci? Toți sunt învățători? Toți
sunt făcători de minuni? Toți au darul tămăduirilor? Toți
vorbesc în alte limbi? Toți tălmăcesc?” Sigur că răspunsul la
fiecare dintre aceste întrebări este „NU!” Cu alte cuvinte, Pavel
spune foarte clar ca nu toți sunt învățători și nu toți vorbesc în
alte limbi.

Nu ne putem eschiva de această întrebare spunând că

acesta este darul limbilor și nu vorbirea în limbi ca în ziua
Cincizecimii, pentru că, după cum am arătat, Pavel spune foarte
clar că aceasta este „arătarea Duhului”, făcând acest lucru identic
cu arătarea Duhului care s-a petrecut în ziua Cincizecimii.

8
 Darurile sunt pentru slujbă,
nu pentru dovadă
Învățătura penticostală spune că vorbirea în limbi este
dovada botezului în Duhul, respectiv un semn pentru credincioși,
în timp ce Pavel spune clar că nu este un semn pentru credincios
ci pentru necredincios. A face din darul limbilor un semn pentru
cel ce caută botezul Duhului, nu numai că nu mai lasă loc de
credință, dar pe de altă parte, nimicește credința deja dată în
mod divin. După ce Dumnezeu l-a botezat într-un mod puternic
pe căutător și, cu o credință interioară desăvârșită, el se bucură
cu o bucurie negrăită, cu fiecare gram din carnea lui tremurând
sub puterea Duhului care locuiește în interior, cineva îi spune că
el de fapt nu a primit, încă, Duhul Sfânt, pentru că nu a vorbit în
alte limbi. Aceasta îi distruge credința despre care Pavel spune că
este „dovada” și „substanța” (Evr. 11:1) și-l trimite acasă
descurajat ca să-și continue căutarea, iar unii continuă astfel
vreme de ani de zile.

Oriunde am fost, am întâlnit suflete flămânde care aparent

vorbeau în limbi, dar nu aveau această credință, această siguranță
de a fi fost botezate în Duhul. Nimic în afara credinței reale nu
poate sătura inima și da odihnă sufletului. Cuvântul „dovadă” în
Scripturi nu este folosit niciodată în legătură cu un dar
duhovnicesc, sau cu vreo „arătare a Duhului”, astfel încât să facă
credința dependentă de vreun semn sau manifestare fizică, în
schimb apostolul spune clar că „credința este dovada”. Orice ar
trebui primit ca răspuns la rugăciune, trebuie primit prin
credință, până și marea minune a nașterii din nou și Pavel spune
explicit că noi trebuie să primim „făgăduința sau Duhul prin
credință” (Gal. 3:14). Nimic în afara credinței nu poate sătura
inima și să ne dea putere. Pavel a spus: „totul să fie făcut spre
zidirea credinței”, dar „dovada vorbirii în limbi” inversează
aceasta, nu numai că distruge credința, ci o face imposibilă până
ce este primit darul limbilor. Această învățătură îi determină pe
oameni să respingă cel mai puternic botez în Duhul, ignorând
9
chiar pe Duhul Sfânt din interior și-i face pe oameni să caute,
vreme de ani de zile de multe ori, o manifestare fizică, pe care
Pavel ne învață foarte clar să n-o așteptăm, căci Duhul trebuie să
dea darurile după cum voiește.

Această învățătură, pe lângă faptul că distruge credința, îi

face pe unii să caute de sute de ori după ce Dumnezeu i-a botezat
în Duhul și de multe ori chiar mult mai puternic decât pe alții
care vorbesc în alte limbi. Este absurd să presupui că Isus trebuie
să toarne Duhul de sute de ori peste aceeași persoană până când
reușește s-o boteze. Nu există nici măcar un caz de felul acesta în
Scripturi. Ioan Botezătorul și-a făcut lucrarea de prima dată de
când s-a angajat să-i boteze pe cei care au venit la el. La fel a făcut
cu Isus, conform Scripturilor. El niciodată nu a trebuit să facă
două încercări de a-L boteza pe Domnul. Isus a învățat că de
prima dată când Duhul coboară peste un căutător predat, El
urmează să „rămână în veac”. Și eu insist că atunci când un
căutător predat a fost îndrumat în mod corect, el ar trebui să
primească Duhul Sfânt de prima oară de când Duhul se coboară
peste el.

Din nou, să le spui celor ce au fost botezați în Duhul că de

fapt nu au fost botezați pentru că nu au primit darul limbilor,
asta îi și lipsește vreme de luni de zile sau chiar ani de zile de o
mărturie și-i pune să caute o manifestare fizică, pe când ei ar fi
trebuit să depună deja mărturie și să lucreze pentru suflete. Isus a
spus: „voi veți primi o putere, când se va coborî Duhul Sfânt
peste voi și-Mi veți fi martori” (Fapte 1:8). Dacă li s-ar fi permis
să creadă, mărturia lor sub puterea Duhului i-ar fi condus și pe
alții la botezul Duhului. În loc de aceasta, cei care i-ar fi putut
conduce la botezul Duhului prin mărturia lor, i-au urmărit pe
aceștia stăruind ore întregi după ce Duhul coborâse peste ei, iar
aceasta i-a descurajat pe mulți, întârziind trezirea, pe lângă faptul
că s-au tăgăduit cuvintele de îmbărbătare ale lui Hristos: „cu cât
mai mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-
L cer?” (Luca 11:13).
10
 Este semnificativ faptul că mulți dintre cei mai pregătiți
învățători din mișcarea penticostală nu prea au succes în a-i
aduce pe căutători la vorbirea în alte limbi. Motivul este că ei
sunt prea conștiincioși în folosirea metodei „glorie-glorie-glorie-
zi-mai-repede” și a altora similare, care aparent au adus succes
celor mai superficiali și mai fanatici lucrători.

O îndrumare corespunzătoare urmată de predare și

rugăciune, va avea ca rezultat de fiecare dată botezul în Duhul
Sfânt, dar nu întotdeauna va aduce darul vorbirii în limbi.
„Stăruința” și metodele repetitive care nu au fost folosite
niciodată în Scripturi, au fost folosite acum spre a-i conduce pe
toți căutătorii spre așa zisa „dovadă biblică” - apoi eu sunt sigur
că mulți dintre cei ce au botezul Duhului și aparent vorbesc în
limbi, în realitate n-o fac, deși ei sunt sinceri în acest aspect. De
aceasta este responsabilă această supra-accentuare a învățăturii
despre vorbirea în alte limbi și folosirea metodelor nescripturale.

De curând l-am auzit pe un slujitor renumit din mișcarea

penticostală, predicând din capitolul 10 din Fapte. Vreme de
aproape un ceas el a insistat că dacă nu punem accentul pe
învățătura despre „dovada limbilor”, oamenii nu vor primi Duhul
Sfânt. El a trecut cu vederea faptul că Petru, în acest capitol, a
avut succes în a-i conduce pe ascultătorii săi la botezul în Duhul,
chiar fără să pomenească de acest subiect, mai mult succes decât
a avut orice predicator din vremurile moderne prin a predica
faptul că „darul vorbirii în limbi este dovada biblică a primirii
botezului în Duhul”. În timp ce Petru le vestea despre Isus, ei toți
au primit botezul, spre uimirea lui Petru însuși.

Eu sunt hotărât ca niciodată să nu încerc să-l fac pe vreun

căutător să caute vorbirea în limbi, până nu văd că Dumnezeu
încearcă să-l determine să facă asta, dar după aceea dacă
respectivul nu se predă sau nu cooperează corespunzător, îl voi
îndruma să se predea și să asculte de Duhul. Această abordare
11
lasă credinței locul potrivit și eu am constatat că va aduce mai
repede adevărata vorbire în limbi, căci acolo unde vreun semn
este pus înaintea credinței, acest lucru împiedică lucrarea
Duhului și diminuează puterea.

Isus a învățat că „aceste semne vor urma” credinței și nu

„credința va urma aceste semne”.

Niciun „Așa vorbește Domnul”

Nu avem niciun „Așa vorbește Domnul” în Scripturi care
să ne spună că toți trebuie să vorbească în limbi, ci din contră,
avem de multe ori „Așa vorbește Domnul” cu privire la alte dovezi
biblice sau mai bine zis rezultate ale botezului în Duhul. De
exemplu: „puteți să prorociți toți”, „El, va dovedi lumea vinovată
în ce privește păcatul”, „El are să vă călauzească în tot
adevărul”, „va lua din ce este al Meu și vă va descoperi”, „El Mă
va proslăvi”, „voi veți primi o putere, când se va coborî Duhul
Sfânt peste voi”, „însuși Duhul mijlocește pentru noi cu suspine
negrăite”, „rămâneți în cetate până veți fi îmbrăcați cu putere
de sus” etc.

Scripturile ne spun că Isus este Începutul și Sfârșitul

credinței noastre (Evr. 12:2), iar El niciodată nu a învățat această
doctrină, cum că toți credincioșii botezați în Duhul vor vorbi în
alte limbi. De ce am face-o noi? Niciun apostol sau proroc și
niciunul dintre marii câștigători de suflete n-a învățat-o vreodată.
Deci este clar că această învățătură nu este esențială pentru cel
mai mare succes. Pe de altă parte, ne limitează foarte mult
utilitatea îndepărtându-i pe aceia care cunosc foarte bine
Scripturile și pe care noi nu-i putem convinge de teoria noastră
nescripturală. Aceasta va dezbina orice biserică, despărțind
creștini devotați, dacă nu-i vom putea convinge pe toți s-o creadă.
Chiar și aceia care vorbesc în limbi, slujitori dedicați mișcării
penticostale, nu pot cădea de acord asupra acestui punct. Căci
Dumnezeu nu vrea ca ei să cadă de acord asupra unei teorii
12
pentru care nu există nici măcar un pasaj al Scripturii, făcând din
ea un test pentru legătura frățească și o temelie pe care să se
zidească o nouă biserică. Când noi, ca mișcare, ne vom limita la
ceea ce învață foarte clar Scripturile cu privire la acest subiect
important al botezului Duhului și al darurilor Sale și vom predica
mărețele lucruri despre botezul în Duhul Sfânt, utilitatea noastră
va fi mult sporită.

Comparație între valoarea limbilor

și a prorociei
În 1 Cor. 14:1, vedem că acești membri ai bisericii botezați
în Duhul, dintre care unii nu vorbeau în alte limbi, au fost
îndrumați: „Urmăriți dragostea. Umblați și după darurile
duhovnicești, dar mai ales să prorociți”. Pavel spune: „Cine
prorocește, vorbește oamenilor, spre zidire, sfătuire și
mângâiere”, ca o „arătare a Duhului”.

În cele mai multe dintre adunările noastre, căutătorii nu

sunt îndrumați astfel. Învățătura că „limbile sunt dovada”, îi face
să dorească mai mult să vorbească în limbi, decât să prorocească.
Prorocia, despre care Ioel a spus că va fi consecința cea mai
remarcabilă a botezului în Duhul, Ioel 2:28 și despre care Pavel a
spus că este cea mai valoroasă „arătare a Duhului”, nu este
căutată în multe adunări penticostale și nici măcar recunoscută
ca dovadă a botezului acolo unde deja se manifestă.

În vers. 4, Pavel pune în contrast valoarea acestor două

manifestări spunând: „Cine vorbește în altă limbă, se zidește pe
sine însuși, dar cine prorocește, zidește sufletește Biserica”. De ce
să nu socotim mai valoroasa „arătare a Duhului” o dovadă cel
puțin la fel de certă că un credincios este botezat în Duhul,
precum este socotită o manifestare mai puțin valoroasă? Ioel a
spus că atunci când Duhul va fi turnat, se va proroci și cu
siguranță asta înseamnă că acest lucru nu a putut fi făcut înainte.
13
 În vers. 5 Pavel zice: „Aș dori ca toți să vorbiți în alte limbi
(dovedind că nu toți vorbeau), dar mai ales să prorociți”. Noi n-
am prea simțit-o așa în unele dintre adunările noastre. De ce? De
ce nu simțim ca Pavel, în această privință? Cu siguranță că el nu a
făcut compromis și nu a cedat, așa cum sunt unii acuzați de
îndată ce învață precum Pavel. În același verset, Pavel spune
motivul său pentru care ar fi fost mai bucuros dacă ei proroceau.
„Cine prorocește, este mai mare decât cine vorbește în alte
limbi; afară numai dacă tălmăcește aceste limbi, pentru ca să
capete Biserica zidire sufletească”. De ce am spune noi că omul
care este „mai mare” și are o manifestare mai valoroasă a
Duhului, nu este botezat în Duhul, iar pe cel care este „mai mic”,
să-l vedem de fapt „mai mare” pentru că are o manifestare a
Duhului mai puțin valoroasă? Acest verset dovedește, de
asemenea, că unii din cei ce proroceau, nu vorbeau în alte limbi.
Citim în Fapte 18:11 că Pavel a predicat 18 luni corintenilor, dar
nu i-a condus pe toți la vorbirea în alte limbi. Atunci noi de ce ne-
am aștepta să-i facem pe toți să vorbească în limbi?

Eu am constatat că au primit darul tălmăcirii, atunci când

au fost botezați în Duhul, unii care nu primiseră darul limbilor. Și
acest lucru este scriptural, căci Pavel scrie: „altuia, felurite limbi;
și altuia, tălmăcirea limbilor”. În vers. 12 suntem îndrumați să
căutăm darurile Duhului care sunt cele mai ziditoare pentru
biserică, de aceea, cei care vorbesc în alte limbi să se roage pentru
puterea tălmăcirii. În vers. 18 Pavel mulțumește lui Dumneze că
el vorbea în limbi mai mult decât ei toți, dar, zice el, „în biserică,
vreau mai bine să spun cinci cuvinte înțelese, ca să învăț și pe
alții, decât să spun zece mii de cuvinte în altă limbă”. Apoi le
spune să nu fie copii la minte, adică este un lucru copilăresc să
preferi un dar duhovnicesc de o mai mică valoare pentru biserică.
Pavel închide subiectul acesta spunându-le: „râvniți după
prorocire, fără să împiedicați vorbirea în alte limbi”.

14
 Să nu se înțeleagă că eu nu aș aprecia darul limbilor
pentru că nu cred că acesta însoțește întotdeauna botezul în
Duhul. Dumnezeu mi-a dăruit acest dar cu 14 ani în urmă și
aproape zilnic, în rugăciune și închinare, eu încă vorbesc în limbi
și acesta este unul dintre cele mai minunate lucruri din trăirea
mea creștină. În fiecare trezire pe care am privilegiul s-o conduc,
Dumnezeu dăruiește multora darul limbilor, lucru pentru care Îl
laud întotdeauna, dar de ani de zile n-am spus niciodată
oamenilor că acesta este o dovadă necesară a botezului în Duhul,
ci că este doar unul dintre darurile Duhului, care vine în urma
botezului Duhului.

Constat că oamenii pătrund mai adânc în Dumnezeu și au

mai multă putere atunci când nu sunt învățați să se agațe de
darul vorbirii în alte limbi; și că lucrarea este mult mai ușoară și
mai profundă acolo unde căutătorilor li se permite să creadă când
Dumnezeu își toarnă Duhul peste ei. Am fost convins de
superficialitatea și instabilitatea multor convertiți care pretind a
avea botezul Duhului, în urma învățăturii despre „dovada
limbilor”. În orice loc am fost ca să ajut la treziri adunările
penticostale, unii au venit la mine și au zis: „Frate Bosworth,
roagă-te pentru mine, eu am vorbit în alte limbi, dar nu sunt
mulțumit”.

Cea mai importantă fază a botezului în Duhul

Sunt hotărât ca [pe] aceia care se întorc la Dumnezeu în
adunările mele [să-i îndrum] să aștepte și să primească un
adevărat botez al puterii care să-i aducă sub influența Duhului și
într-o legătură de dragoste față de Hristos în marea Sa lucrare de
salvare a unei lumi pierdute. Pentru mine, cea mai importantă
fază a botezului în Duhul este viața spontană de mijlocire. Pavel a
spus că Duhul însuși va mijloci prin sfinți cu suspine negrăite
(Rom. 8:26), iar eu am văzut suflete botezate în Duhul, unele care
aveau, altele care nu aveau darul limbilor, purtate dincolo de ele
însele într-un torent nesfârșit de mijlociri ale lui Hristos pentru o
15
lume pierdută, experimentând acea dragoste deosebită care i-a
făcut în stare să „aducă rugăciuni și cereri cu strigăte mari și cu
lacrimi” (Evr. 5:7) până când au fost auzite.

Eu cred că nu există altă „arătare a Duhului” care să

însemne atât de mult pentru Dumnezeu, pentru biserică și pentru
o lume pierdută, căci în această mijlocire, atât creștinul cât și
biserica trebuie să-și găsească și să-și exercite cea mai mare
putere. În acest fel, fiecare creștin, cum a spus prorocul Isaia,
poate „să dezlege lanțurile răutații, să deznoade legăturile robiei,
să dea drumul celor asupriți și să rupă orice fel de jug” (Isa. 58:6-
8). Duhul Sfânt mai este numit și „un duh de îndurare și de
rugăciune” (Zah. 12:10) și unul dintre cele mai evidente semne
ale botezului în Duhul, este o putere în rugăciune, necunoscută
până atunci.

În această fază a botezului există posibilități ale căror

limite nu au fost niciodată atinse. Această putere lucra în sfinții
botezați în Duhul la Rochester, N. Y., sub slujba lui Charles G.
Finney, care a adus circa 8000 de întoarceri la Dumnezeu în șase
luni. Finney, însuși, a zis: „N-aș da Duhul meu de rugăciune pe
toată cunoștința unui arhangel”. Un om din vremea lui Finney, în
timp ce era pe moarte de tuberculoză, și-a notat în carnețel datele
când a fost în stare să se roage rugăciunea credinței pentru treziri
din 30 de localități. După ce omul a murit, Dumnezeu a turnat
Duhul Său într-o trezire minunată pentru fiecare din aceste
locuri.

Am văzut pe mulți care mijloceau foarte puternic și

sufletul lor era în agonie, care nu au vorbit niciodată în alte limbi,
iar printre cei care pretindeau a fi botezați în Duhul cu „dovada
limbilor”, am întâlnit sute care nu erau suficient de plini de Duh
încât să fie purtați din ei înșiși în mijlocirea lui Hristos. Despre
cele 3000 de suflete convertite în ziua Cincizecimii este scris că
„stăruiau în rugăciune”. Cu siguranță, cei care posedă cea mai
mare dragoste și milă pentru suflete și cel mai puternic duh de
16
rugăciune, au cel mai mult din Duhul Sfânt, fie că vorbesc sau nu
în alte limbi.

Am spus proaspeților convertiți din toate locurile în care

am fost, că până nu vor primi un botez care să se le dea duhul de
rugăciune, eu voi considera slujba mea cu privire la ei, un eșec.
Avem un „Așa vorbește Domnul” care ne asigură că Duhul va
mijloci prin sfinți, iar dacă acest lucru ar fi fost predicat ca
„dovada inițiala a botezului Duhului”, întreaga lucrare ar fi fost
mai adâncă. Învățătura că vorbirea în limbi este dovada pentru
cei ce sunt botezați în Duhul, stă în calea credinței - distruge
credința deja dată, pe credincioșii deja botezați în Duhul îi
lipsește de mărturie până ce ei ar primi darul limbilor, îi
determină pe aceștia, deși deja au fost botezați în Duhul, să caute
o manifestare fizică, poate mai puțin importantă decât cea deja
primită; îi istovește pe lucrători, care trebuie să stea la altar și să
se roage săptămâni sau luni de zile pentru aceia peste care
Domnul deja și-a turnat Duhul Său de multe ori; este o piedică în
calea trezirii; îi descurajează pe alții să caute botezul Duhului și
tăgăduiește cuvintele încurajatoare ale lui Hristos: „cu cât mai
mult Tatăl vostru cel din ceruri va da Duhul Sfânt celor ce I-L
cer?” (Luca 11:13).

Consider că rămânând la ceea ce spun Scripturile cu

privire la toate aceste Daruri ale Duhului, trezirile noastre vor fi
mai profunde și mai rapide și ne vom elibera de multe nereguli și
de mare parte din fanatismul care a sfâșiat lucrarea și a rănit
cauza lui Dumnezeu în atâtea localități. Am așteptat ca unii din
ceilalți frați penticostali să se ridice cu literatură în acest sens, dar
mi se pare că au fost cam timizi, ca și mine de altfel, astfel încât
am simițit că este de datoria mea să scriu această scrisoare
pentru ca ei s-o examineze cu atenție. Știu că voi pierde prietenia
unora care s-ar putea să nu înțeleagă adevărul conținut în ea, dar
dacă pot fi de ajutor altora, deschizând calea spre o mai mare
utilitate a lor, mă voi simți răsplătit.

17
 Sunt sigur că, dacă mișcarea penticostală ar putea să se
elibereze de această eroare de învățătură și ar predica lucrurile
mai mărețe despre botezul în Duhul Sfânt, șansele noastre de a fi
mai de folos ar crește cu mult. S-ar deschide calea pentru mai
multe din darurile Duhului și astfel, trezirile vor fi mai mari și
mai profunde. Dumnezeu să grăbească venirea acestui timp

F. F. BOSWORTH

Biografia lui F.F. Bosworth

F.F. Bosworth a fost un om al lui Dumnezeu plin de Duhul
lui Dumnezeu! El a dus o viață neprihănită înaintea lui
Dumnezeu și mărturiile altora despre viața lui au fost
întotdeauna bune! A fost atât de plin de Duhul lui Dumnezeu
încât și-a trăit toată viața fără să fie bolnav, prin simpla lui
credință în Cuvântul lui Dumnezeu. În campaniile sale de
evanghelizare au avut loc multe miracole și vindecări și mulți
oameni au fost mântuiți. Mai presus de toate, toate acestea s-au
întâmplat datorită învățăturii simple a Cuvântului lui Dumnezeu!

Rareori a fost nevoie ca Bosworth să-și pună mâinile peste

bolnavi, căci Cuvântul lui Dumnezeu îi vindeca direct în scaunele
lor, în timp ce ei ascultau adevărul Cuvântului lui Dumnezeu! Au
fost vindecați și oameni ce ascultau la radio! Bosworth avea
capacitatea de a inspira credința în ascultători doar prin simplu
fapt că învăța Cuvântul lui Dumnezeu! El a fost un sfătuitor al
multora dintre cei folosiți la început în trezirea în care s-a vestit
vindecarea divină, cum ar fi William Branham, Oral Roberts, T.L.
Osborn și mulți alții.
Se știu puține lucruri despre copilăria lui F.F. Bosworth.
Familia lui s-a mutat în „Zion city” pe când era un tânăr și el a
slujit ca dirijor de orchestră la biserica evaghelistului John
Alexander Dowie.
18
 F.F. Bosworth și fratele său, B.B. Bosworth au fost rânduiți
să devină mari oameni ai lui Dumnezeu. F.F. Bosworth a lucrat
cu John Alexander Dowie mulți ani de zile înainte de a intra în
proria sa slujbă de succes în ceea ce privește vindecarea. Atât F.F
Bosworth cât și John G. Lake, l-au cunoscut bine pe Dowie și
inițial au învățat despre vindecarea divină de la acesta. F.F.
Bosworth a îmbrățișat penticostalismul în adunările pionierului
acestei mișcări, Charles Parham în Chicago, în septembrie 1906.
Charles Parham, care mai târziu a fost considerat de mulți liderul
mișcării penticostale, a mers cu mesajul penticostal în orașul lui
Dowie, „Zion city” lângă Chicago, în septembrie 1906.
Întâmpinând opoziție față de mesajul său, lui Parham i-a fost
greu să găsească un loc în care să țină o adunare. Prima sa
adunare a ținut-o într-o cameră particulară la hotelul „Elijah”.
Casa lui Fred F. Bosworth devenise chiar o casă de adunare.
Undeva între 1906 și 1909, Bosworth a vizitat misiunea „Azusa
Street” din Los Angeles alături de John G. Lake, aproximativ în
perioada când a izbucnit marea trezire penticostală. În acest
timp, (1906-1909) se crede că Bosworth l-a întâlnit și s-a
împrietenit cu marele învățător și evanghelist care predica
vindecarea, Dr. E.W. Kenyon din Chicago. Bosworth i-a fost un
bun prieten lui E.W. Kenyon și se aseamăna extraordinar de mult
cu Kenyon în învățăturile sale biblice și cu privire la vindecarea
divină. De fapt, Bosworth s-a bucurat atât de mult de învățăturile
lui Kenyon despre mărturisirea creștină, încât a inclus mult din
materialul lui Kenyon într-un capitol intitulat „Mărturisirea
noastră” din cartea sa „Hristos Vindecătorul”. Bosworth chiar a
recomandat cărțile lui Kenyon la finalul capitolului și enumeră
titlurile cărților diponibile scrise de E.W. Kenyon.

F.F. Bosworth a condus multe campanii de vindecare la

începutul anilor 1920. A devenit cunoscut rapid. La sfârșitul
anilor 1920, trezirea prin Bosworth înflăcărase zeci de orașe din
SUA și Canada iar lucrarea acestui bărbat avusese deja un impact
adânc asupra unei generații întregi de americani și canadieni.
19
Într-o campanie a lui Bosworth din 1924, „circa 12.000 L-au
căutat pe Domnul pentru mântuire”.

F.F Bosworth a devenit un pionier al evanghelizării prin

radio atunci când a înființat „Cruciații Misionari ai trezirii
naționale prin radio”, o organizație non-profit din Illinois și a
început să emită regulat la radio, în Chicago. În câțiva ani, slujba
sa prin radio a fost asaltată de peste un sfert de milion de scrisori!
Văzând mulțimea dezbinărilor din cadrul trezirii penticostale,
Bosworth (ca și Wigglesworth, Kenyon și Lake) a început să se
distanțeze de sectele aflate în conflict și de mișcările organizate în
urma trezirii. Bosworth a putut să vadă foarte clar, alături de
Wigglesworth, Lake și Kenyon, că ORGANIZAȚIILE UCIDEAU
TREZIREA și a început să se ferească de ele. Din această cauză, el
a devenit mai târziu o figură controversată printre penticostalii
tradiționali, datorită retragerii sale discrete din „Adunările lui
Dumnezeu” în 1918.

Bosworth a posedat o înțelegere incredibil de clară a

trezirii penticostale și a scopului vorbirii în alte limbi. Înțelegând
trezirea penticostală pur și simplu ca pe o restituire a darurilor
Duhului, Bosworth nu și-a însușit punctul de vedere care susținea
că vorbirea în limbi este dovada inițală a botezului cu Duhul
Sfânt. În cartea sa, „Hristos Vindecătorul”, publicată mai întâi în
1924, Bosworth declară că mântuirea se bazează în exclusiv pe
lucrarea încheiată a lui Hristos și numai pe aceea. El n-a crezut că
vorbirea în alte limbi era dovada că vreun oarecare a fost botezat
cu Duhul Sfânt, chiar dacă el însuși primise darul limbilor când a
primit botezul Duhului sub slujba lui Parham. Bosworth a crezut
că limbile erau pur și simplu un dar al Duhului, o manifestare a
Duhului, exact cum sunt vindecarea, deosebirea și prorocia, dar
aceste daruri nu sunt dovada locuirii interioare a Duhului, pentru
simplul fapt că Scripturile declara că „darurile și chemările sunt
fără pocăință”. Este interesant de observat faptul că Bosworth și
E.W. Kenyon au văzut la fel această chestiune.
20
 Slujba lui Bosworth a scăzut în intensitate în perioada
crizei economice, iar când a izbucnit trezirea din 1947 el se
retrăsese în Florida. De-a lungul vieții sale, Bosworth a scris și a
publicat numai două cărți. În 1924 a fost publicată prima ediție
din „Hristos, Vindecătorul” (astăzi cartea a depășit a 25-a
republicare, cu peste 150.000 de exemplare tipărite). Fiecare
capitol al cărții a fost, la origine, o predică a lui Bosworth, astfel
că această carte ne dezvăluie învățătura sa cu privire la Biblie și
vindecarea divină.

A doua carte a lui Bosworth, este o broșură intitulată

„Mărturisirea creștină”. William Branham a afirmat că această
broșură a lui Bosworth a fost una din cărțile sale favorite și a fost
o mare binecuvântare pentru el.

„Hristos Vindecătorul”, este capodopera vieții lui

Bosworth cu privire la vindecarea divină. Multe dintre
descoperirile minunate primite de el de la Dumnezeu, cu privire
la vindecarea divină, sunt cuprinse în această carte. Cartea este
disponibilă și astăzi și oferă o perspectivă extraordinară a
Evangheliei.

În 1948, F.F. Bosworth l-a întânit pe tânărul William

Branham în Miami - Florida, care începuse să înflăcăreze lumea
cu semne mari și minuni din partea Domnului. F.F. Bosworth și
William Branham au devenit repede buni prieteni și, fără să ezite,
F.F. Bosworth s-a alăturat repede echipei de campanie a lui
Branham. Din momentul în care s-au întâlnit, la începuturile
trezirii de vindecare, în 1947, până la finalul trezirii în 1956 și
până la moartea lui Bosworth în 1958, F.F. Bosworth a rămas un
susținător înflăcărat al slujbei lui Branham. William Branham a
fost la căpătâiul său în momentul morții sale, ca un prieten
credincios și un camarad, soldat al Crucii.

21
 F.F Bosworth a fost atât de impresionat de slujba
incredibilă a prietenului său Branham, încât a scris câteva
articole despre el. Bosworth a mărturisit: „În timpul ultimilor
câțiva ani, am plâns adesea de bucurie pentru darul recent al lui
Dumnezeu pentru biserică, dat preaiubitului nostru frate,
William Branham, un minunat dar de vindecare. Acesta este unul
dintre cazurile când Dumnezeu face «nespus mai mult decât
cerem sau gândim noi» (Efes. 3:20), căci eu niciodată nu am
văzut și nu am citit despre așa ceva care să egaleze slujba lui
William Branham”.

Ca un mare și puternic slujitor uns al Evangheliei,

Bosworth a colaborat cu cei mai mari oameni ai lui Dumnezeu pe
care i-a avut sec. XX: Dowie, Lake, Parham. Bosworth a mers la
Azusa Street să-l întânească pe William Seymour în timpul
trezirii de acolo. I-a întânit pe E.W. Kenyon, Smith Wigglesworth
și a slujit chiar și cu Maria Woodworth Etter. Bosworth a întâlnit
cele mai puternice slujbe pe care le-a cunoscut secolul 20 și
totuși, după toate acestea, el afirmă foarte clar în 1950: „Eu
niciodată nu am văzut și nu am citit despre așa ceva care să
egaleze slujba lui William Branham”. El mai spune: „Fratele
Branham este un canal pentru mai mult decât un simplu dar de
vindecare; el este și un văzător, așa cum au fost prorocii Vechiului
Testament. Când William Branham are o vedenie, el poate să
spună cu o siguranță absolută: «AȘA VORBEȘTE DOMNUL» și
NICIODATĂ NU GREȘEȘTE. Succesul acestei faze a slujbei sale
este de exact sută la sută... Când darul este la lucru, fratele
Branham este cea mai sensibilă persoană, DINTRE TOATE PE
CARE LE-AM CUNOSCUT VREODATĂ, la prezența și lucrarea
Duhului Sfânt și la realitățile duhovnicești”.

Fiți foarte atenți că aceste afirmații ale lui F.F. Bosworth

nu au fost făcute după ce trezirea de vindecare s-a încheiat și
aceste afirmații nici nu i-au aparținut lui William Branham.
Bosworth nu era un lingușitor. Cu peste 40 de ani de experiență
în ceea ce privește vindecarea divină și Scripturile, Bosworth deja
22
văzuse apogeul fanatismului din trezirea penticostală și, de
asemenea, decăderea unor mari oameni ai lui Dumnezeu, cum ar
fi Dowie și Seymour și știa foarte bine cum să verifice totul cu
infailibila Scriptură. După ce a trecut prin toate acestea, el a
declarat că William Branham a fost un proroc biblic autentic,
trimis de Dumnezeu și și-a dedicat restul vieții sale spre a-l ajuta
pe acesta în slujba sa.

În 1950, F.F. Bosworth and William Branham au ținut o

dezbatere cu privire la vindecarea divină, împotriva lui Rev. Best,
în amfiteatrul Sam Houston din Texas. Din octombrie până în
noiembrie 1951, la vârsta de 75 de ani, F.F. Bosworth l-a însoțit
pe William Branham în Africa de sud, ale cărei rezultate
uimitoare au fost relatate în minunata carte intitulată „William
Branham, un proroc vizitează Africa de sud. (Această carte scrisă
în 1952, încă se mai publică și în zilele noastre. Fără nicio
îndoială că nu numai F.F. Bosworth a crezut că William Branham
primise o vizită supranaturală din partea unui înger al Domnului,
ca să-i avertizeze pe oameni despre apropiata revenire a
Domnului - după cum a declarat William Branham - ci în 1950,
după doi ani în care a condus campanii de evanghelizare alături
de William Branham, F.F. Bosworth (printre alții) a fost convins
că William Branham era un mare proroc trimis de Dumnezeu,
cum fuseseră prorocii din Vechiul Testament!

Deși William Branham n-a declarat niciodată în timpul

vieții sale că ar fi un proroc, F.F. Bosworth a fost convins că, în
conformitate cu semnele date lui William Branham alături de
mărturia Scripturilor, William Branham a fost într-adevăr un
proroc trimis de Dumnezeu! În adunări, mulți au prorocit despre
acest fapt, exprimând acest lucru prin darul vorbirii în alte limbi
și tălmăcind vorbirea. Este important să reținem că Bosworth și-a
fundamentat concluziile pe 40 de ani de experiență în Scripturi și
pe câmpul vindecării divine. Bosworth a fost martor la căderea și
iluzia lui John Alexander Dowie, care s-a proclamat „Ilie
restauratorul”. Bosworth a știut că Dowie căzuse în eroare, lucru
23
care a avut ca rezultat aroganța lui Dowie, controlul dictatorial al
orașului „Zion”, lăcomia lui financiară și dorința de putere. Însă
aici era un om smerit și devotat lui Dumnezeu care într-adevăr
primise o vizită supranaturală a unui înger (prezența acelui înger
a fost anunțată în fiecare adunare!). William Branham a fost, de
fapt, confirmat de către Dumnezeu însuși, cu două semne ca și
Moise și avea aprobarea supranaturală din partea lui Dumnezeu,
prin semne, minuni și „Așa vorbește Domnul”, prin vedenii, pe
care Bosworth le-a declarat sută la sută corecte. Într-adevăr, aici
era o slujbă mai presus de orice văzuse Bosworth! Care este
semnificația duhovnicească a acestor lucruri? Dacă un om al lui
Dumnezeu atât de renumit, cu patru decenii de experiență
duhovnicească, așa cum avea F.F. Bosworth, afirmă despre cineva
că este un proroc biblic trimis de Dumnezeu, atunci poate ar
merita să facem cercetări mai amănunțite!

Bosworth, ca și John G. Lake, au fost foarte conștienți că

trezirea penticostală nu a întregit niciodată Reforma. Amândoi au
știut că trezirea penticostală a fost un eșec, care a sfârșit într-un
cult organizat. El a știut că Dumnezeu va trebui să „așeze din nou
toate lucrurile”. Prorocia lui Ioel „Eu voi restitui, zice Domnul”,
mai trebuia să se împlinească. Și Dumnezeu a făgăduit că va face
această lucrare de restituire printr-un bărbat. Nu printr-un grup!
Dumnezeu l-a tirmis pe Ioan Botezătorul. El a fost un bărbat. L-a
trimis pe Ilie în Vechiul Testament, el a fost un bărbat. Bosworth
(ca mulți alții) a crezut că Dumnezeu l-a trimis pe William
Branham exact cu acest scop!

În 1958, F.F. Bosworth a plecat acasă la Domnul. A murit

la 81 de ani, fără să fie b olnav! Dorința lui a fost ca William
Branham să conducă înmormântarea, iar William Branham a fost
la căpătâiul lui F.F. Bosworth atunci când acesta a trecut din timp
în veșnicie! Despre bunul său prieten, William Branham a spus:
„Mă gândesc în seara aceasta la un bătrân care, în ultimele sale
ceasuri din această viață, m-a sunat pentru că dorea să predic la
înmormântarea sa. Era bunul meu prieten F. F. Bosworth, un
24
sfânt evlavios care mergea să-L întânească pe Făcătorul său. Și el
a zis: «Acesta este cel mai fericit timp din viața mea, frate
Branham. Sunt atât de bucuros să știu că mă duc să-L întâlnesc;
de-abia mai dorm noaptea.» Eu am auzit despre d-na Aimee Mc.
Pherson - nu vreau s-o desconsider pe această femeie minunată.
Dar s-au auzit tot felul de lucruri. La fel s-au auzit despre Smith
Wigglesworth, Doctor Price și despre mulți dintre acei oameni
renumiți, dar n-am auzit pe nimeni să spună vreodată ceva urât
despre F. F. Bosworth. Dumnezeule, așa să fie și sfârșitul meu: o
aducere aminte a harului Domnului Isus Hristos”.

25