TEHNICI DE EVALUARE IN CONSILIEREA COGNITIV-

COMPORTAMENTALĂ

Evaluarea în consilierea psihologică se referă la procedurile de adunare de informaţii

despre client şi problemele/dificultăţile acestuia. Procesul de evaluare este ghidat de analiza
multinivelară a problemelor şi de analiza şi evaluarea funcţională. Tehnicile de evaluare care
urmează a fi prezentate sunt utilizate pe tot parcursul procesului de consiliere pentru:
- identificarea şi conceptualizarea în termeni cognitiv-comportamentali a problemelor,
- planificarea intervenţiei,
- monitorizarea progresului în implementarea intervenţiei,
- evaluarea finală a consilierii.
Se disting o serie de metode de evaluare, care sunt utilizate complementar, în funcţie
de specificul problemei vizate şi de caracteristicile clientului. Metodele utilizate după
taxonomia propusă de Kirk (1999) sunt următoarele:
1. interviul
2. automonitorizarea
3. chestionarele şi scalele globale de evaluare
4. informaţiile obţinute de la alte persoane
5. observaţia directă a comportamentului

1. Interviul este considerată principala tehnică, motiv pentru care este cea mai frecvent
folosită pentru evacuare şi construire a conceptualizării problemei. „Arta" de a pune întrebări
este un element crucial al consilierii. Cu toate acestea, consilierul trebuie, pe cât posibil să
caute şi alte surse de informare şi evaluare. Pe parcursul interviului se urmăreşte obţinerea de
informaţii despre fiecare dintre aspectele relevante pentru conceptualizarea problemei.
Pe lângă faptul că obţinem informaţii despre diferite probleme, interviul are şi scopul
de a stabili o relaţie de încredere reciprocă consilier-client şi de a realiza o educare a
clientului.
- Descrierea pe scurt a problemelor
În acest stadiu, este importantă stabilirea listei de probleme. Clientul poate să descrie
situaţia dificilă ca fiind compusă dintr-o serie întreagă de probleme relaţionate între ele.
Consilierul ghideză interviul în aşa manieră încât doar câteva dintre problemele expuse să
facă obiectul imediat al consilierii. Clientul nu trebuie să simtă că anumite dificultăţi cu care
se confruntă sunt ignorate - consilierul poate sublinia că, deşi situaţia este una complexă,
pentru a o putea rezolva e nevoie ca resursele să fie concentrate doar pe câteva componente la
un moment dat. Este important să existe o bună comunicare, consilierul sumarizând ceea ce
spune clientul legat de problemele sale şi cerându-i feed-back, pentru a se asigura că a înţeles
exact mesajul acestuia.
In această fază formularea unei probleme ar putea să sune în felul următor: „Aşadar,
aţi venit aici pentru că doriţi să vă simţiţi mai puţin stresat în legătură cu situaţia de la
serviciu. Spuneţi că vă simţiţi inconfortabil, mai ales în situaţii precum şedinţele sau
prezentările. Mai mult, uneori acest sentiment apare chiar dacă nu sunteţi efectiv într-una
dintre aceste situaţii, dar vă pregătiţi să participaţi la o şedinţă, spre exemplu. Am înţeles
bine pană aici?
In plus spuneţi că există şi alte situaţii în afară de serviciu, în care nu sunteţi „ în
largul dvs. ", în care vă simţiţi neliniştit. Aţi putea să daţi câteva exemple de astfel de situaţii,
din afara serviciului?" Mai departe, consilierul investigheză specific problema clientului,
plecând de la sumarizarea de mai sus.
Desigur, consilierul adună şi indicii despre factorii relevanţi pentru analiza funcţională
şi conceptualizarea cazului, însă aceştia nu vor fi discutaţi decât după stabilirea problemelor

1
care fac obiectul consilierii După ce acestea sunt stabilite de comun acord cu clientul se trece
la analiza mai detaliată a fiecărei probleme.
- Descrierea detaliată a problemei/problemelor
Ca prim pas în conturarea unei descrieri detaliate a problemei este util pentru consilier
să plece de ia situaţia cea mai recentă în care s-a manifestat problema. Clientul este rugat să
facă o descriere cât mai detaliată a acelei situaţii. În cazul în care clientul nu reuşeşte să
descrie situaţia, poate fi rugat să închidă ochii şi să-şi imagineze scena ca şi cum ar fi urmărită
la televizor.
Această metodă poate da consilierului informaţii mai specifice decât cele obţinute
dintr-o descriere generală şi poate oferi indicaţii în legătură cu factorii de menţinere.
Descrierea trebuie să includă atât evenimente interioare (gânduri, emoţii, simptome
fiziologice), cât şi comportamente direct observabile.
Ulterior se trece la o descriere detaliată a problemei, consilierul vizând în permanenţă
obţinerea de informaţii operaţionalizate cât mai specific. Pentru fiecare problemă consilierul
trebuie să aibă o imagine clară asupra măsurii în care aceasta este supărătoare pentru client şi
asupra gradului în care afectează activitatea acestuia.
Întrebările la care răspunde descrierea problemei sunt: Ce? Unde? Când? Cum? Cu
cine? Cât de des? Cât de supărător/neplăcut? Cât de mult îţi afectează activitatea?
- Clarificarea convingerilor legate de problemă şi de procesul de consiliere
psihologică
Am afirmat mai sus că prin intermediul interviului se face o educare a clientului.
Această educare se referă pe de o parte la specificul consilierii, iar pe de altă parte, (pe măsură
ce consilierea avansează), la dificultăţile cu care clientul se confruntă.
Convingerile clientului despre problema/problemele sale joacă un rol important în
implicarea acestuia în terapie. Aspectele abordate cu privire la reprezentarea mentală a
problemei/ problemelor pot fi legate de:
- identificarea, recunoaşterea, etichetarea problemei/problemelor;
- percepţia cauzelor care au dus la apariţia problemei;
- percepţia evoluţiei în timp a problemei;
- percepţia consecinţelor problemei;
- percepţia controlabilităţii problemei (combaterea miturilor).
Pentru a asigura implicarea clientului în procesul de consiliere, consilierul va evalua şi
va lua în considerare convingerile acestuia legate de problemă/probleme şi de procesul de
consiliere. De aceea, consilierul trebuie mai întâi să identifice aceste credinţe, apoi acolo unde
este cazul să le neutralizeze, şi/sau sa aibă o abordare care să fie congruentă lor.
Să luăm ca exemplu cazul unui elev care este adus la consilier de către părinţi.
Convingerea lor este că fiul este cam agresiv şi ar avea nevoie de consiliere psihologică. La
primele întâlniri cu tânărul, iese în evidenţă ostilitatea sa în relaţiile cu părinţii, modalităţile
deficitare de comunicare şi faptul că, în genere, el se simte neînţeles şi neacceptat Etichetarea
problemei este diferită la părinţi (agresivitate), faţă de tânăr (dificultăţi de comunicare cu
părinţii). Elevul percepe ca şi cauză a acestor probleme de comunicare implicarea sa în
activităţi care „nu sunt pe placul" părinţilor (ieşiri dese la munte, discotecă). El a observat o
degradare a acestor relaţii după ce s-a întors de câteva ori de la munte mai târziu, faţă de când
anunţase iniţial. Ca şi consecinţe ale problemei, el remarcă ostilitatea verbală a părinţilor şi
interdicţiile legate de „ieşitul în lume" pe care aceştia le-au stabilit. In ceea ce priveşte
controlabilitatea problemei, tânărul consideră că „Eu nu pot să fac nimic, că doar ei sunt şefii,
şi atâta vreme cât mai stau acasă, nu am nimic de spus.".
Un alt exemplu ar putea fi acela al unei persoane depresive, care informându-se din
reviste de simţ comun despre această tulburare, a aflat că depresia are şi determinanţi
fiziologici. De aici a ajuns la convingerea că depresia lui are numai cauze fiziologice,

2
dereglări ale creierului, care nu pot fi influenţate sau controlate. Cu toate acestea a venit la
consilierul psihologic, în speranţa că totuşi poate există anumite lucruri pe care le poate face
pentru a-şi face viaţa mai suportabilă. Această convingere nu a fost contrazisă de la început,
pentru a nu crea o relaţie conflictuală; clientul a fost educat cu privire la natura depresiei şi a
cauzelor acesteia. In paralel s-a ajuns la o formulare a convingerii lui nu ca un fapt absolut ci
ca o ipoteză care trebuie testată; testarea acestei ipoteze s-a făcut indirect prin chestionări
socratice şi direct prin prescripţii comportamentale.
2. Automonitorizarea
Automonitorizarea este un procedeu de evaluare de către client (de aici denumirea de
auto-monitorizare) a unor aspecte ale problemei, prin completarea unor grile de
automonitorizare sau a unor jurnale constante împreună cu consilierul. Automonitorizarea
poate fi aplicată atât pentru evenimente externe (activităţi, comportamente), cât şi pentru cele
interne (gânduri, emoţii).
Automonitorizarea se utilizează atât pentru conceptualizarea problemelor cât şi
pentru evaluarea modificărilor care apar pe parcursul intervenţiilor.
Automonitorizările oferă informaţii despre evoluţia unei probleme sau a unui
simptom, precum şi despre modul în care strategia de intervenţie a produs modificările
propuse.
Automonitorizarea este cea mai utilizată metodă adjuvantă al interviului
comportamental şi subliniază natura colaborativă de auto-ajutor a consilierii psihologice.
1. Tipuri de informaţie automonitorizată (Miclea, 2003)
Un comportament are câteva caracteristici care pot fi observate şi măsurate, anume:
frecvenţa, durata, intensitatea, latenţa şi calitatea.
Frecventa unui comportament se stabileşte raportând numărul de apariţii a unui
comportament ţintă la unitatea de timp.
Astfel, putem stabili, de pildă, de câte ori am iniţiat noi o conversaţie cu partenerul
într-un cuplu, cu ce frecvenţă răspundem la nevoile celor din jurul nostru (comportamentul
prosocial).
Durata unui comportament este intervalul de timp cuprins între momentul iniţierii şi
cel al încetării unui comportament.
De pildă, pentru a modifica programul zilnic al unui elev din clasa I e important să
ştim care e durata zilnică pe care el o alocă pentru a-şi pregăti lecţiile, cât timp stă în faţa
televizorului, cât timp se joacă etc. Optimizarea unui program zilnic presupune adesea,
modificarea timpului acordat diverselor activităţi.
Intensitatea unui comportament se referă la magnitudinea cu care el se manifestă.
Această dimensiune este mai greu de măsurat decât durata şi frecvenţa. Cea mai frecvent
utilizată metodă este scala de evaluare, caz în care intensitatea e exprimată printr-o cotă a
acestei scale.
În consilierea cognitiv-comportamentală de pildă, se utilizează astfel de scale în care
clientului i se cere să observe intensitatea unui simptom pe care îl au (ex.: "senzaţia de
panică") sau a unei convingeri (ex.: "Nu sunt bun de nimic", "Viitorul meu e sumbru") pe o
scală de la 1 la 100. Progresul în consilierea psihologică se evaluează, printre altele, prin
diminuarea intensităţii unor simptome sau a convingerilor dezadaptative.
Evaluarea intensităţii unui comportament, cogniţie sau emoţie se poate realiza aşadar
pe scale de notare (0% din 100%).
Exemple de scală:
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

0% 10% 20% 30% 40% 50% 60% 70% 80% 90% 100%

3
 Latenţa comportamentului se referă la intervalul de timp dintre stimulul sau situaţia
care induce un comportament şi manifestarea efectivă a acestuia.
Stimulul poate fi, de pildă, o rugăminte, iar latenţa - intervalul dintre momentul în care
am adresat rugămintea şi momentul în care celălalt a început să o îndeplinească. E informativ
din punct de vedere psihologic, să ştim dacă un prieten ne-a îndeplinit rugămintea prompt sau
după îndelungi şi repetate amânări, dacă acceptăm asumarea unui risc imediat sau după o
îndelungată latenţă, dacă o organizaţie sau un manager rezolvă imediat sau cu întârziere o
distincţie semnalată etc.
Este necesar de precizat faptul că, pentru planificarea unei intervenţii nu e nevoie de
colectarea datelor referitoare la toate dimensiunile comportamentale menţionate anterior.
Culegem doar acele date care sunt necesare pentru a obţine informaţii relevante; ca atare,
uneori e nevoie să avem informaţii doar despre frecvenţa unui comportament, alteori doar
despre durata sau latenţa lui şi aşa mai departe. Pentru a reduce consumul de alcool sau
fumatul e mai puţin relevantă latenţa sau durata acestor comportamente cât frecvenţa cu care
ele apar pe unitatea de timp. Aşadar, pentru realizarea unei intervenţii nu avem nevoie de toate
datele comportamentale ci doar de acelea care au valoare diagnostică, care sunt mai
informative.
2. Proceduri de automonitorizare
Monitorizarea se realizează pornind de la descrierea problemelor şi rezultatele analizei
funcţionale.
Grilele de automonitorizare
Redăm exemple de monitorizări aplicate în diferite tulburări de anxietate, sub
forma unor grile de automonitorizare.
Exemplu 1 - Automonitorizarea comportamentului de studiu la matematică, la un elev
de liceu.
Se stabilesc ca indici relevanţi pentru comportamentul de studiu la matematică:
numărul de probleme rezolvate în fiecare zi, durata comportamentului de studiu (cât timp
petrece învăţând rezolvând probleme). Se mai specifică şi dacă e vorba de geometrie sau
algebra analiză matematică.

Ziua Când/Cât timp Pro G/A

bleme
rezolvate
Luni 16,00- 18,15-2 5 Geometrie
ore şi un sfert
Marţi 19-21,30- 2 7 Geometrie
ore şi jumătate
Miercuri - - -
Joi 15-16 şi 18,25- 20 Algebră
21,30 ~4 ore

Exemplu 2 - Monitorizarea comportamentului de a fuma:

Scopul: stabilirea situaţiilor în care apare cel mai frecvent comportamentul de a fuma.

4
 Indicii stabiliţi au fost: timpul din zi (ora aproximativă), situaţia în care a fumat (la
servici, acasă, singură, cu prietenii, etc), numărul de ţigări fumate.

Ziua Ora Situaţia Nr. ţigări

Miercuri 10,30 - la serviciu - cu colegii pe hol 2 ţigări
13,45-14 - la serviciu - nervoasă după şedinţă, 2 ţigări
cu colegii pe hol

Joi 13,30 - la serviciu - pauză, am lucrat mult, 1 ţigară

stres - pe hol
16,30 -la serviciu - pauză; am lucrat toată 2 ţigări
după masa, cu colegii pe hol
20.00 - la club, cu prietenii 3 ţigări

Vineri 12.00 - la serviciu, cu colegii pe hol 1 ţigară

20.00 - acasă, după masa de seară 1 ţigară

Sâmbătă 19.00 - vizită prieteni 5 ţigări

Exemplul 3. Monitorizarea nivelului de distres al unui client cu atac de panică, pe

parcursul mai multor zile.
Se utilizează o scală de evaluare a nivelului de distres, similară cu cea prezentată în
exemplul anterior şi un tabel de monitorizare a gradului de distres resimţit pe parcursul mai
multor zile, în funcţie de perioada specifică din zi (dimineaţa, amiaza, seara)
Pasul 1 - Clientul este învăţat să îşi evalueze nivelul de distres utilizând următoarea
scală grafică:

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
Deloc tensionat Tensionat la un nivel mediu Extrem de tensionat

Pasul 2 - Clientul va utiliza metoda de evaluare pe scala grafică pentru a monitoriza

nivelul de distres resimţit pe parcursul mai multor zile, completând acest tabel.

Data Dimineaţa La Seara

amiază
29 iulie 7 4 7
30 iulie 8 3 7
31 iulie 8 5 6
1 august 6 4 8
2 august 4 5 7

Exemplul 4. Monitorizări ale ieşirilor zilnice realizate de o clientă cu agorafobie.

5
 Scopul monitorizării: diferenţierea între nivelul de anxietate anticipatorie, (înainte de
ieşire) care este de obicei foarte mare la persoanele cu agorafobie şi nivelul real de anxietate,
resimţit în timpul ieşirii;
Se monitorizează: 1. destinaţia ieşirii; 2. nivelul de anxietate aşteptat; 3. durata ieşirii;
4. a ieşit singură sau însoţită; 5. nivelul resimţit de anxietate

Data Destinaţia ieşirii Nivel aşteptat de Durata Singură/ Nivel resimţit

anxietate (0-100) ieşirii însoţită de anxietate (0-
100)
2 mai şcoală 75 2 singură 40
ore
3 mai magazin 50 30 însoţită 30
mia
4 mai vizită cunoscuţi 80 1 singură 50
oră
5 mai şcoală 80 3 singură 40
ore

Tehnica jurnalului ca metodă de automonitorizare

Organizarea unui jurnal oferă informaţii despre frecvenţa, durata sau intensitatea unor
probleme şi în plus, sunt înregistrate mult mai detaliat circumstanţele în care apare problema,
precum şi reflectările subiective ale clientului asupra problemei. Dacă într-o grilă de
automonitorizare vizăm specific şi strict operaţionalizat un anumit aspect comportamental sau
cognitiv, prin jurnal este evidenţiată problema în context, în felul acesta se oferă clientului o
mai mare libertate de autoexprimare.
Înainte de utilizarea tehnicii jurnalului trebuie stabilit clar care este scopul evaluării.
Acest lucru se realizează pe de o parte pentru a identifica aspectele ce vor fi monitorizate prin
intermediul jurnalului şi pe de altă parte pentru a delimita împreună cu clientul aspectele care
vor fi notate în jurnal. Se discută despre operaţionalizarea problemei şi evidenţierea
indicatorilor cantitativi şi calitativi care vor fi monitorizaţi, tocmai pentru a evita înregistrarea
unor informaţii repetitive şi redundante pentru procesul de evaluare cognitiv-
comportamentală.
Apoi, este important să verificăm dacă clientul se simte confortabil cu această tehnică,
deoarece unele persoane pot avea dificultăţi în a se exprima în scris sau nu reuşesc să îşi
organizeze discursul pentru a include monitorizările cerute. De exemplu, o clientă care avea
probleme de comunicare cu soţul a primit sarcina de a ţine un jurnal în care să înregistreze
durata şi frecvenţa comunicării cu soţul, precum şi temele de comunicare. Ea a notat însă în
jurnal o serie de consideraţii legate de viaţa profesională şi cărţile citite în acea săptămână,
aspecte care nu erau relevante pentru scopul evaluării - identificarea duratei şi frecvenţei
comunicării cu soţul.
Un alt aspect care trebuie luat în considerare înainte de utilizarea tehnicii jurnalului
este faptul că unii clienţi nu au timp să realizeze o monitorizare atât de extensivă, fapt pentru
care în astfel de cazuri ar fi mai utilă folosirea unei grile de automonitorizare.
3. Etape în realizarea unei automonitorizări
Automonitorizarea se realizează în 2 etape majore :
1. observarea comportamentului, cogniţiilor, emoţiilor, reacţiilor fiziologice,
a situaţiilor în care apar;
2. înregistrarea acestora.
Monitorizările se structurează individualizat, în funcţie de client, de problemele sale şi

6
de stadiul intervenţiei.
Prezentăm unele aspecte care trebuie luate în considerare atunci când realizăm
monitorizări:
1. Se clarifică scopul monitorizării. Se poate viza evaluarea iniţială a
problemelor, monitorizarea progresului în consiliere, monitorizarea nivelului de
asimilare a unei tehnici specifice (ex. un comportament de comunicare asertivă). Scopul
monitorizării se discută împreună cu clientul şi se specifică importanţa acesteia pentru
procesul de consiliere psihologică. Se verifică dacă clientul a înţeles care
este rolul monitorizărilor, deoarece motivaţia lui pentru realizarea unor
automonitorizări acurate este un factor extrem de important.
2. Sunt selectate măsurători şi indici semnificativi pentru scopul
monitorizării. Comportamentele semnificative pot fi comportamente rare sau comportamente
zilnice. Pentru un client cu o stimă de sine scăzută testarea acestui aspect printr-un chestionar
de stimă de sine nu este relevantă pentru intervenţia psihologică. In schimb pot fi mult
mai relevante comportamentele de asertivitate pe care acesta le dezvoltă, ca de exemplu de
câte ori spune „Nu" într-o zi.
3. Se aleg tehnicile relevante pentru comportamentul vizat. Tehnicile trebuie să fie
înţelese corect de către client. Se realizează o gradare a dificultăţii monitorizării, de la
grile simple de monitorizare a unui singur comportament, spre grile mai complexe,
care presupun de exemplu identificarea şi monitorizarea unor gânduri automate.
4. Se realizează definirea specifică, clară a aspectelor monitorizării şi ale
procedurii utilizate (comportament, frecvenţă, durată etc). Acest lucru se realizează împreună
cu clientul, astfel încât acesta să înţeleagă ce anume monitorizează.
5. Sunt discutate cu clientul obstacolele care pot apărea in procesul de auto-
monitorizare. De exemplu, o dificultate care poate apărea la începutul perioadelor de
automonitorizare este înregistrarea unor cogniţii, emoţii şi comportamente imediat după ce
acestea apar. Aceasta deoarece multe persoane văd la început monitorizările ca o rupere a unui
ritm cotidian, ca fiind incomode şi chiar intruzive.
6. Se exemplifică, în cadrul şedinţei de consiliere, procedurile de observare şi
înregistrare. Pentru ca clientul să realizeze în mod corect monitorizarea, această demonstraţie
din cadrul şedinţei de consiliere ajută la identificarea unor dificultăţi care pot apărea (de
exemplu, clientul nu înţelege cum se înregistrează intensitatea unui gând) şi apoi la
corijarea acestora (se explicitează pe un exemplu de cogniţie a clientului ce
înseamnă înregistrarea intensităţii pe o scală grafică de la 0 la 10).
7. Se utilizează tabelele de automonitorizare sau alte modalităţi de
automonitorizare, care să fie standardizate pe întreaga perioadă a monitorizării
acelui aspect. Dacă nu se utilizează o formă standardizată de automonitorizare, atunci se poate
întâmpla ca să nu se urmărească aspectul cognitiv, comportamental sau/şi emoţional vizat.
8. Monitorizarea poate fi mai dificilă pentru stările interne (ex. starea de tristeţe), dar
e posibilă prin măsurarea efectelor externe ale stării interne (ex. depresie înseamnă:
reducerea contactelor sociale etc). Pentru operaţionalizarea unor stări interne, clientul
poate fi rugat să listeze ce înseamnă pentru el încrederea - acest concept va fi astfel
descompus în comportamente specifice care vor putea fi monitorizate.
9. Comportamentele complexe sunt descompuse în comportamente simple şi
specifice, uşor de urmărit şi de înregistrat. Pentru ca procesul de consiliere să fie eficient,
comportamentele monitorizate trebuie să fie simple şi specifice. Astfel, un comportament
complex (ex. agresivitatea) trebuie definit prin mai multe comportamente simple ce pot fi
evaluate.
10. Se discută cu clientul importanţa realizării înregistrării comportamentelor
imediat după observarea acestora, deoarece dacă monitorizarea se face dupl o perioadă de tip

7
(ore, zile) este posibil să se piardă foarte multe informaţii relevante.
4. Acurateţea monitorizării
Automonitorizarea poate fi îmbunătăţită dacă:
- instrucţiunile sunt clare, repetate;
- se solicită feedback şi sumarizare din partea clientului privind monitorizarea,
(întrebări de tipul: „Ce rol crezi tu că are monitorizarea acestui comportament?"; „Ce
dificultăţi ai avut când ai realizat monitorizările acasă?"; „Ce ai schimba tu în procedura de
monitorizare, pentru ca să reuşeşti să o aplici cu mai multă uşurinţă?");
- se subliniază relevanţa metodei de automonitorizare pentru abordarea problemelor
clientului;
- se solicită acordul explicit din partea clientului pentru realizarea monitorizării;
- se solicită asistenţa unei alte persoane pentru realizarea de monitorizări neregulate,
adică monitorizări ale unor comportamente neregulate sau care sunt greu de monitorizat
numai de către client (ex. soţie); - comportamentele care trebuie monitorizate sau modificate
sunt definite simplu (ex. un elev cu probleme legate de consumul de alcool va monitoriza
frecvenţa şi cantitatea de alcool consumată pe parcursul unei zile, precum şi locul unde
consumă alcool).

3. Chestionarele, scalele de autoevaluare

Chestionarele şi scalele de autoevaluare diferă de procedurile de auto-monitorizare
deoarece aspectele vizate sunt evaluate retrospectiv (ex. în completarea unui chestionar de
evaluare a furiei, persoana îşi aminteşte situaţiile când a fost furioasă) şi global (ex. acelaşi
chestionar de evaluare a furiei vizează manifestările furiei în general, şi nu furia într-o situaţie
specifică). Astfel, nu se realizează o operaţionalizare specifică a problemelor clientului. În
scala STAI XI pentru evaluarea anxietăţii ca stare, un item este "Mă simt mulţumit(ă).",
această afirmaţie putând fi operaţionalizată în moduri foarte diferite de două persoane diferite
sau chiar de aceeaşi persoană în două momente diferite.
Se recomandă utilizarea scalelor de autoevaluare în faza de debut a consilierii
psihologice şi pentru evaluarea progreselor intervenţiei. Acestea oferă informaţii atât pentru
consilier cât şi pentru client asupra evoluţiei simptomatologiei şi asupra impactului
intervenţiei (Miclea, 2003).
Consilierul trebuie însă să analizeze cu atenţie calităţile psihometrice ale scalelor -
validitatea de conţinut, validitatea de criteriu şi validatea concurentă, pentru a vedea dacă
scala sau chestionarul utilizat furnizează informaţii utile pentru aspectul vizat (de exemplu,
dacă este util ca unui client cu probleme de comunicare cu soţia să i se dea spre completare o
scală de depresie).
4. Informaţii obţinute de la alte persoane
Persoanele semnificative pentru client (membrii ai familiei, prieteni, parteneri de viaţă,
mentori, colegi, etc.) pot aduce informaţii relevante pentru procesul de consiliere. Astfel de
informaţii pot fi obţinute prin:
A. Interviul cu persoane semnificative pentru client
Acest tip de interviu este similar interviului de evaluare pe care îl realizăm cu clientul
şi are ca şi obiective:
- obţinerea de informaţii suplimentare sau nuanţarea unor informaţii oferite de client;
- educarea persoanelor semnificative privind rolul lor în consiliere şi modalităţi de
relaţionare cu clientul.
Se vizează obţinerea de informaţii despre:
- impactul comportamentului problemă al clientului asupra unor persoane

8
semnificative;
- reacţiile şi modalităţile de adaptare ale persoanelor semnificative la
dificultăţile/problemele clientului (ex. ce face familia unui tânăr cu probleme legate de
consumul de alcool - evită să vorbească cu el despre problemă, îl confruntă zilnic în mod
agresiv, îl izolează de prietenii lui);
- convingerile persoanelor semnificative faţă de problema/problemele clientului; se
identifică reprezentarea mentală a problemei clientului (ex. urmând exemplul de mai
sus, mama tânărului cu probleme legate de consumul de alcool poate crede că "Este numai o
fază a adolescenţei şi va trece de la sine." sau "Dacă nu vorbim despre asta problema va
dispărea". iar în ceea ce priveşte reprezentarea mentală a problemei se consideră "Orice
bărbat simte nevoia să bea câte ceva, ca să se relaxeze.");
- convingerile aparţinătorilor în ceea ce priveşte confidenţialitatea în consilierea
psihologică şi limitele acesteia (ex. în cazul consumului de droguri de către un adolescent).
B. Monitorizarea clientului de către persoane semnificative
Se apelează la astfel de monitorizări pentru:
- a spori acurateţea automonitorizării (atunci când clientul nu poate descrie
comportamentul - ex. probleme de alcoolism sau alte dependenţe);
- a surprinde impactul problemei clientului asupra celorlalte persoane (ex. în special
în agorafobii, tulburări sexuale, tulburări interpersonale, probleme de cuplu sau de familie).
Metodele de monitorizare respectă aceleaşi principii ca şi cele de la
automonitorizare.
5. Observarea directa a comportamentului
Observarea directă se realizează pentru a obţine mai multe detalii în ceea ce priveşte
comportamentul problemă, mai ales dacă este vorba despre comportamente care nu pot fi
descrise sau evaluate cu uşurinţă prin alte metode. De exemplu, observarea directă a unui
client cu dificultăţi de interacţiune socială clarifică sursa acestora: deprinderi deficitare sau
anxietate socială.
în funcţie de specificul comportamentelor vizate şi de caracteristicile cazului,
obţinerea directă de informaţii despre comportament se poate realiza prin:
A. Observarea clientului în situaţii naturale
B. Jocul de rol
C. Experimentul comportamental

A. Observarea în situaţii naturale

Procedura de observare a comportamentului clientului poate fi realizată de consilier,
familie, cadre medicale (dacă clientul este spitalizat).
Se întocmesc grile de observare a comportamentului ţintă, în funcţie de aspectele
operaţionalizate care au fost evaluate ca fiind relevante în analiza acestui comportament.
Intre aspectele care pot fi observate se includ: durata, frecvenţa, latenţa, intensitatea
comportamentului (Miclea, 2003)). Vor fi selectate acele dimensiuni care sunt relevante
pentru scopul intervenţiei şi pentru comportamentul în cauză .
Exemplu: în cazul unui elev care este agresiv cu colegii de clasă, un aspect important
este observarea lui în mod direct în interacţiunile cu colegii în timpul pauzelor (deoarece
atunci au loc confruntările agresive cu colegii). Se realizează mai întâi o operationalizare a
comportamentului agresiv, după care aceste aspecte relevante sunt integrate într-o grilă de
observaţie, pe care o va completa zilnic diriginta elevului. Această grilă poate arăta similar cu
cea redată mai jos\ sarcina dirigintei fiind să noteze frecvenţa unor comportamente agresive
(de câte ori apare comportamentul într-un interval de timp, în cazul nostru într-o pauză):

Grila pentru luni, 9 martie:

9
 Pauza înjură colegii Scuipă colegii Loveşte colegii Aruncă cu obiecte
după colegi

Pauza 1 2 1 1 1
Pauza 2 5 1 3 0
Pauza 3 2 0 2 0
Pauza 4 4 3 2 3

B. Jocul de rol
Jocurile de rol sunt utilizate mai ales atunci când problemele clientului sunt legate de
interacţiunea cu alţi oameni (Kirk, 1999). In multe situaţii este util ca jocul de rol să fie
înregistrat video. Aceasta permite o analiză directă a comportamentelor evidenţiate. Aceste
comportamente sunt evaluate pe dimensiuni relevante pentru problema vizată pentru a oferi
indicatori specifici de manifestare.
Persoana poate astfel conştientiza diferite aspecte ale problemei, facilitându-se
stabilirea de scopuri în intervenţia psihologică. De exemplu, un manager care are dificultăţi în
comunicarea cu subalternii la locul de muncă (reclamă faptul că aceştia se „ascund" de el şi
nu îi comunică problemele), poate conştientiza, după analiza unui joc de rol cu consilierul, că
discuţiile pe care le are sunt lungi monologuri personale, în care interlocutorul nu poate deloc
să-şi spună punctul de vedere. Se înregistrează durata intervenţiilor celor doi interlocutori şi
frecvenţa cu care managerul face remarci peiorative la adresa subalternului. Astfel, într-un joc
de rol de 20 minute, managerul vorbeşte timp de 18 minute şi interlocutorul 2 minute, şi
managerul face 15 remarci peiorative la adresa subalterului. Acestea sunt notate pe o foaie
separată.
Ulterior, prin modelarea comportamentelor, consilierul psihologic va ghida treptat,
utilizând şi alte tehnici (experimente comportamentale, monitorizări, teme de casă),
dezvoltarea unor comportamente de comunicare asertivă.
Trebuie însă reţinut că jocurile de rol au o relevanţă limitată. Aceasta deoarece în
situaţia de simulare din contextul şedinţei de consiliere lipsesc multe elemente din contextul
real de viaţă al persoanei. în exemplul managerului nu mai apare presiunea timpului pentru
rezolvarea unor sarcini, oboseala de după o zi de lucru. De aceea, pentru monitorizarea
progresului şi a asimilării unei noi abilităţi (ex. comunicare verbală asertivă) vom utiliza
jocul de rol numai ca metodă secundară, bazându-ne în primul rând pe monitorizări ale unor
sarcini realizate în mediul real al clientului (ex. monitorizarea comportamentului verbal
asertiv în interacţiunea la locul de muncă cu subalternii).
C. Experimentul comportamental
Experimentele comportamentale testează validitatea unor cogniţii şi comportamente
dezadaptative. In elaborarea şi realizarea efectivă a unor astfel de experimente
comportamentale se parcurg următorii paşi:
a) se identifică comportamentele şi/sau cogniţiile dezadaptative: în acest caz luăm
exemplul unui cuplu în care soţul, în recuperare după un accident, evită să mai comunice cu
soţia, deoarece consideră că "Dacă îi voi spune soţiei mele cât de rău mă simt, ea se va supăra
pe mine.";
b) se elaborează un experiment comportamental specific care să testeze
comportamentul sau cogniţia dezadaptativă: în cazul soţului, experimentul comportamental
constă în discutarea stării lui cu soţia, pentru a testa asumpţia de mai sus; se urmăreşte durata
discuţiei, reacţia soţiei (dacă într-adevăr îl dezaprobă sau se supără);
c) se discută în detaliu experimentul comportamental împreună cu clientul;

10
 d) se implementează experimentul comportamental: soţul discută cu soţia despre
starea sa;
e) se evaluează rezultatul experimentului comportamental: dacă soţia nu se supără -
este o probă împotriva cogniţiei, iar dacă ea se supără, experimentul aduce informaţii noi
despre situaţie şi deci ajută la înţelegerea ei;
f) se extrag concluziile: să spunem că în acest caz soţia nu se supără dacă soţul
spune că se simte rău, dar ea consideră că nu mai este valorizată ca soţie, ci doar ca infirmieră
a acestuia;
g) se elaborează explicaţii şi soluţii alternative la comportamentele şi cogniţiile
actuale, pe baza experimentului comportamental: de exemplu, soţul va petrece mai mult timp
în intimitate, împreună cu soţia sa.
Pentru anumite tipuri de dificultăţi se pot organiza şi experimente comportamentale
ad-hoc, în cadrul şedinţei de consiliere.
Să luăm cazul unui elev care vine la consilier datorită faptului că nu reuşeşte să înveţe
eficient. El face diferite afirmaţii cu caracter general privitoare la capacitatea lui de a învăţa,
spre exemplu „Eu nu sunt în stare să reţin niciodată, nimic ".
Consilierul poate să treacă la expunerea unui mecanism implicat în învăţare (spre ex.
felul în care performanţele memoriei sunt influenţate de împărţirea materialului de reţinut),
pentru ca mai apoi să-l întrebe pe elev ce a reţinut din expunere. Atunci când elevul arată ca
a reţinut aproape totul, consilierul poate sublinia faptul că acest lucru vine în contradicţie cu
afirmaţia (mult prea generală) cum că nu poate reţine niciodată, nimic. Îi explică mai apoi
elevului că acest experiment comportamental demonstrează că dificultăţile lui în a reţine
diferite informaţii se leagă de fapt de anumite caracteristici ale situaţiei în care învaţă, ale
materialului de învăţat, sau ale strategiilor pe care le foloseşte. Nu este în nici un caz
despre o caracteristică a elevului, care se aplică în orice situaţie, fiindcă, iată, tocmai a
reuşit să reţină expunerea consilierului.

11